Secretul celor doua Melanii

Secretul celor doua Melanii

"Melaniei i-a calcat pe urme, privind-o cu veneratie, preacuvioasa si prea­evlavioasa Olimpiada." scria în anul 420 episcopul Paladie în faimoasa sa colectie de mici schiţ 23123o144x ;e de biografii duhovnicesti crestine de la sfârsitul secolului IV si începutul secolului V cunoscute sub numele de Istoria Lausiaca[1].

Cititorul atent al volumului dedicat vietii, prieteniei si corespondentei dintre Olimpiada diaconita si Sfântul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantino­polului se va fi întrebat cine este acest personaj feminin celebru în Antichitatea crestina, al carui devotament spiritual, abnegatie ascetica si generoasa darnicie au fost imitate întocmai - chiar daca la o scara ceva mai redusa - de diaconita de la Constantinopol?

Raspunsul îl poate afla din paginile volumului de fata centrat în jurul unui dosar cuprinzând aproape totalitatea marturiilor istorice privitoare la acest uimitor personaj. El se va confrunta însa cu o serie de surprize, asupra carora doresc sa-l previn. A existat în primul rând, nu o singura Melanie, ci doua Melanii, una Batrâna si alta Tânara, bunica si nepoata[2]. Daca este atent la cronologii, va putea constata urmatoarea succesiune: atât Olimpiada, cât si Melania cea Tânara vor "calca pe urmele" Melaniei cea Batrâna. În ciuda legaturilor lor familiale si a similitudinii considerabile de parcurs personal si spiritual - ambele fiind patriciene romane foarte bogate, retrase ca ascete lânga Ierusalim -, destinul postum al celor doua Melanii avea sa fie unul foarte diferit. În primul rând amintirea lor va disparea cu totul din Cetatea eterna, fiind pastrata doar în Rasarit. Dar Rasaritul avea sa procedeze si el - si vom vedea îndata de ce - selectiv. Melania cea Batrâna va fi victima unei veritabile conspiratii a tacerii (datorita legaturilor ei strânse cu monahii origenisti si cu Evagrie Ponticul), si n-am fi stiut aproape nimic despre ea, daca nu ne-ar fi parvenit cele doua notite pastrate în Istoria Lausiaca a lui Paladie, ucenic fidel al lui Evagrie. În schimb, Sinaxarul Bisericii Ortodoxe celebreaza pâna astazi sub numele de Cuvioasa Melania Romana - sfânta praznuita în ultima zi a anului calendaristic, pe 31 decembrie - memoria Melaniei cea Tânara. Pe lânga Sinaxar si oficiul liturgic, Melania cea Tânara a avut parte si de un biograf; asa se face ca avem la dispozitie o "viata" a ei, unul din cele mai importante documente cu privire la viata spirituala în Biserica antica. Ce aflam din acest document?

Fiica de senatori romani, posesoarea unei averi imense, "cea mai mare mostenire din lumea romana" - cum va spune biograful - Melania va renunta de bunavoie la toate pentru un destin spiritual si ascetic asumat integral. Ca si bunica ei, Melania cea Batrâna, tânara Melania a avut legaturi strânse cu elita politica si religioasa a Antichitatii târzii: cu familiile imperiale din Roma si Constantinopol, cu înalti ierarhi ca Paulin din Nola, Augustin, Chiril al Alexandriei, cu teologi de seama ai epocii ca Rufin, Ieronim si Pelagius, si nu în ultimul rând cu monahii Egiptului.

În peripetiile parcursului ei spiritual în cautarea desavârsirii - care a purtat-o de la Roma la Ierusalim trecând prin Africa si Egipt - surprinde, pe lânga radicalismul evanghelic incontestabil, o împletire de un remarcabil echilibru între toate dimensiunile existentei crestine autentice: asceza si mortificarile de tot felul sunt dublate constant de activitatea caritativa si apostolat, de devotiunea liturgica si evlavia fata de sfinti si Locurile Sfinte, de meditatia si asimilarea zilnica a Cuvântului lui Dumnezeu dar si de studiu si reflectie. Personalitate puternica - la antipodul caracterului labil, si lipsita de sincopele afective ale sensibilei Olimpiada -, Melania refuza sa opteze facil între "verticala" contemplatiei, a rugaciunii si izolarii si "orizontala" slujirii, a apostolatului si implicarii; nu separa evlavia liturgica de meditatia biblica si pe aceasta de studiu. Se roaga, posteste, se împartaseste, face milostenie, lupta cu demonul, dar si citeste enorm latineste si greceste si copiaza carti cu frenezie: "Orientarea foarte intelectuala a curiozitatii sale scripturistice si a ocupatiilor ei de monahie" - scria în 1962 Denys Gorce - adauga o nota caracteristica (din nefericire ulterior abandonata prea usor) vietii sale, facând ca în totalitatea ei sa reprezinte "un tip desavârsit al sfinteniei monahismului primar"[3].

Ca si în cazul Olimpiadei, volumul de fata se prezinta ca un dosar în care personalitatea Melaniei Romana e luminata din diferite perspective si în mai multe registre de lectura si interpretare.

Într-o prima sectiune, cititorul are la dispozitie inspirata reconstituire a biografiei spirituale a Melaniei semnata de parintele profesor Tomás Spidlík, o lectura de identificare, al carei demers conjuga perfect darul povestirii, rigoarea documentara si finalitatea ziditoare.

Sectiunea urmatoare are un caracter documentar si pune la dispozitia cititorului în traducere principalele texte care ne-au transmis memoria Melaniei: Viata lui Gherontie, notitele lui Paladie din Istoria Lausiaca si textul din Mineiul pe decembrie al oficiului liturgic bizantin pentru sfânta din ultima zi a anului calendaristic.

Dosarul se încheie cu un excelent studiu istorico-critic, un exemplu stralucit al cercetarii noii stiinte patristice si istorice laice, semnat de distinsa profesoara Elizabeth A. Clark (Duke University, SUA). Punând la bataie instrumentarul investigatiilor moderne, eseul profesoarei americane ne învata cum sa citim tacerile, nespusul Vietii lui Gherontie: mai exact ceea ce Gherontie n-a vrut sa spuna sau Melania n-a vrut sa-i dezvaluie lui Gherontie. Nu este vorba aici de faptul ca "Melania nu este Antonie cel Mare, nici Gherontie, biograful ei, nu este Atanasie cel Mare" si ca, fata de Viata Sfântului Antonie cel Mare scrisa de marele episcop al Alexandriei, Viata Melaniei este "în acelasi timp mai banala si mai individuala", o "simpla fotografie de amator"[4]. În 1983 Elizabeth A. Clark oferea astfel demonstratia observatiilor din 1962 ale lui Denys Gorce, care intuise ca "tacerea" Vietii cu privire la Melania cea Batrâna "e totala si sistematica" si echivaleaza cu o adevarata "damnatio memoriae" a bunicii eroinei, compromisa ca "origenista" . Gherontie îi mentioneaza pe Paulin, Augustin, Alypius, Chiril, Lausus, Proclus, în schimb îi trece cu totul sub tacere pe Rufin, Ieronim, Paladie, Petru Ivireanul si, mai ales, pe Melania cea Batrâna.

Destinul celor doua Melanii este simptomatic si din punct de vedere socio-istoric. Optiunea unor mari aristocrate romane pentru crestinism si pentru varianta lui cea mai radicala, cea monahala, nu a fost singulara în epoca. Un întreg cortegiu de mari patriciene au ales o convertire severa, chiar daca nu la fel de spectaculoasa ca a celor doua Melanii. Tabloul pe care îl schiteaza sugestiv în paginile urmatoare parintele Tomás Spidlík ne lasa sa întelegem ca la Roma în secolele III-IV crestinismul, departe de a fi o "religie pentru sclavi", era, dimpotriva, o "moda" spirituala aristocratica practicata cu toata seriozitatea. În orice caz, renuntarea acestor femei, totala si de bunavoie, nu doar la un stil de viata opulent, ci la traditia seculara a identitatii nobiliare romane are în sine ceva patetic si sublim si vorbeste de la sine despre forta crestinismului de a schimba destine si mentalitati.

Dincolo de pitorescul destinului ei, istoria Melaniei ilustreaza, cred, limpede o lectie trista: drama si esecul partial al înfloritoarei miscari spirituale monahale din Biserica veche, esec asimilat ulterior de o organizare canonica tot mai perfectionata. Pe scurt, monahismul iese slabit, denaturat si mutilat (amputat) prin devierea si manipularea lui în controversele doctrinare ale Bisericii în­cepând cu fatidicul an 399 (anul declansarii persecutiei monahilor "origenisti" din Egipt de catre Teofil al Alexandriei, criza care avea sa duca si la caderea si exilul Sfântului Ioan Hrisostom si la persecutia "ioanitilor"). În manastirea ei de pe Muntele Maslinilor din Palestina, Melania cea Tânara s-a aflat exact în punctul de intersectie al luptelor care se sfârseau cu înfrângerea origenismului si pelagianismului, si al controverselor hristologice care abia începeau (ele aveau sa conduca la prima schisma durabila dintre Bisericile Rasaritului, cea între chalcedonieni si nechalcedonieni sau, mai exact, între doua tipuri de interpretari date hristologiei marelui Chiril al Alexandriei si faimoasei sale formule "monofizite"). Din fidelitate fata de Egipt, patria monahilor, devenit din ratiuni mai degraba extra-teologice "monofizit", sau mai bine zis strict chiri­li­an, prietenii Melaniei: Petru Ivireanul, împarateasa Athenais/Evdochia si Ghe­rontie însusi se vor afla în tabara nechalcedonienilor învinsi si reprimati. Nesfârsitele lupte dogmatice, cel mai adesea nu pe fond ci pentru simple expresii, vor dezlantui patimi si violente greu de descris; vor conduce la o rigidizare a dogmelor în simple formule polemice si la osificarea Traditiei în formule de conservare. Studiul si o data cu el regândirea vie a Traditiei biblice si patristice vor disparea, fiind înlocuite cu repetitia monotona a unor formule abstracte si neîntelese, intelectualii desertului vor fi persecutati, iar monahismul, când nu va fi folosit ca masa de manevra în luptele dintre episcopi, va fi deviat spre o asceza de rutina, al carei prim principiu va fi obedienta ierarhica totala si refuzul oricaror discutii sau al oricarei "gnoze".

Discrepanta dintre vietile celor doua Melanii, cea Batrâna si cea Tânara, permite surprinderea tocmai a acestui proces deplorabil - dar plin de lectii pentru noi astazi - de metamorfoza a monahismului în Biserica veche la cumpana dintre secolele IV si V: de la un monahism urban viu, nereglementat, deschis intelectual, spre un monahism ruralizat, simplificat, ultracodificat canonic si antiintelectual.

"Ce a vrut sa ne ascunda Gherontie? Ce a vrut sa-i ascunda Melania cea Tânara? Fara îndoiala, nu este un secret propriu-zis, ci numai adânca pace (dureroasa? nelinistita? resemnata? cine o va spune.?) a unui suflet care a ajuns sa depaseasca, sa uite, poate, din dragoste pentru pace, rivalitatile, violentele, nedreptatile"[6].

Pe lânga toate acestea, cred ca secretul pacii interioare a inegalabilei Melania ascunde în adânc drama profunda a unei lumi întregi într-un moment-cheie din istoria Bisericii si civilizatiei europene desemnat în manuale drept: trecerea de la Antichitate la Evul Mediu. Sub presiunea unor mari dezastre climaterice, a unor esecuri economice, militare si politice, societatea civila antica, fluida, axata pe valorile individualului se metamorfoza pentru secole de acum înainte într-o societate-cazarma, riguros ierarhizata si înregimentata, axata pe valorile inflexibile ale colectivului. S-a întâmplat astfel ca structuri ecleziale esentiale sa se cristalizeze tocmai în aceasta îndelungata perioada într-o figura rigida, purista si imuabila, tipic medievala. Destramata o data cu aparitia modernitatii, aceasta figura se va recompune într-o versiune secularizata în marile totalitarisme ale secolului XX, veritabil episod medieval al unei modernitati ratate. Prabusirea totalitarismelor ne-a readus mutatis mutandis într-o lume din nou fluida, oarecum similara celeia a lumii antice din primele secole ale erei crestine, cea în care s-au constituit optiunile esentiale ale spiritualitatii crestine, înainte de metamorfoza lor medievala. Prilej nimerit pentru a reflecta din nou la sensurile unei drame ale carei polarizari si reverberatii le resimtim pâna astazi.