ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Sertarul
"De vanzare - 34.15.77."
Anuntul abia se distingea pe placuta care statea sa cada, la cativa metri
de casa darapanata din fata lor. De fapt, casa e mult spus. Era o cocioaba
in paragina, parasita, fara geamuri si aproape fara acoperis. Gradina care o
inconjura era insa destul de ingrijita, semn ca proprietarii se bazau pe teren
pentru atragerea cumparatorilor. Un teren de aproximativ
- Hai sa vedem cat costa, macar asa, de curiozotate, spuse Cristi, tastand primele cifre in mobil.
Oana se uita in jur. Pe o raza de
- E perfecta locatia. Probabil costa foarte mult terenul, de vreme ce nu a scris si pretul, zise Oana.
- Alo? Buna Ziua, sunteti proprietarul casutei de vanzare din Breaza?
- As dori sa aflu mai multe amanunte, in primul rand pretul.
- 5 euro m2? Ati spus 5 euro m2?
- Sincer, sunt putin surprins, este sub pretul zonei, ma astepatm sa fie invers. Este vreo problema cu terenul, sau ce?
- Un moment, va rog. Oana, ce zici, ii facem o vizita proprietarului, ca sa ne spuna mai multe? Sta la 5 minute distanta.
- N-ar fi mai bine sa vina el, sa ne si arate in jur?
- Are 80 de ani, m-a rugat sa trecem noi pe la el, ca sa ne dea niste amanunte, apoi, daca mai suntem interesati, ne insoteste pana aici.
Oana incuviinta.
Cristi inchise telefonul si facu doi pasi prin gradina. Ajunse in spatele casei si cerceta zona. Pretul terenului nu i se mai paru atat de mic ca la inceput. Nu existau facilitati. Drumul nu putea fi accesat cu masina. Gradina era prea mica, si usor stramba, din cauza formei dealului. Astfel, ar fi costat destul de mult construnctia unei case noi. Care nu putea fi decat foarte micuta. Doua camere, o bucatarie, o toaleta. Cam atat. Suficient insa pentru o casa de weekend. Era tot ce isi puteau dori. Si cam tot ce isi puteau permite.
- Sa stii ca imi place, spuse Oana, iesind dintr-un tufis in fata lui. E cel mai bun pret pe care l-am intalnit pana acum si e izolat. Restul erau si scumpe si inghesuite intre celelalte case. Nu mi-a placut nici una pana acum. Sunt curios ce or sa zica Stelu si Ilinca.
"Stelu si Ilinca, ha!", gandi Cristi. "In primul rand n-ar avea cum sa ajunga cu masina pana aici. Si astia nu fac doi pasi fara masina. Oricum, casa lor e altceva. Cu etaj, garaj, gradina mare. La anul is 14314c213o i vor face piscina, nebunii. Cred ca s-ar bucura daca ne-am face si noi o casuta de vacanta aici."
- Apropo, ar cam trebui sa ne intoarcem, incepe meciul intr-o ora si Stelu o sa ma injure ca intarzii cu berea. Le-am promis ca nu va dura mult plimbarea.
Oana nu il mai auzi. Patrunsese in casa si cercetra, curioasa, incaperea. Din totdeauna fusese atrasa de casele vechi. Misterul, posibilele secrete ale acestei cladiri din lemn ii atrageau la maxim curiozitatea. Avea o senzatie familiara, placuta, aflandu-se acolo. Isi aminti de povestile bunicului, de cum adormea ascultandu-le, apoi visa tot felul de continuari ciudate. Avea un dar bunicul sau de a-i hrani imaginatia! Ce norocoasa a fost ca l-a avut.
Soarele puternic de afara nu reusea sa patrunda in incapere. Ferestrele fara geamuri erau acoperite cu niste scanduri batute in cuie. Razele care totusi se strecurau puneau in evidenta praful si panzele de paianjan de la tot pasul. Un singur mobilier se afla in incapere: un dulap vechi, din lemn masiv, lipit de perete. In rest, nimic. Oana se apropie usor de dulap. Avea trei sertare, unul dintre ele fiind intredeschis. Fara ca macar sa incerce sa reziste tentatiei, fata trase de sertar. Cateva cuie indoite, un cutit ruginit, o rama fara poza. Trase si mai mult. O cheie, niste sfoara desirata, cateva lumanari lipite de fundul sertarului. Ingenunchie si deschise al doilea sertar. Nimic, deocamdata. Il deschise si mai mult, aplecandu-se ca sa priveasca spre interior. Nu reusi sa distinga nimic. Insa ii atrase atentia un suierat. Se parea ca vine de undeva din interior. Intinse mana inauntru, insa nu se lovi de nimic. Nu reusi sa atinga fundul sertarului. Il trase la maxim si, spre surprinderea ei, constata ca se produce o deschidere suficient de mare incat sa se poata strecura inauntru. Fara sa stea pe ganduri, patrunse in sertar. Spatiul ii permitea sa inainteze doar in genunchi. Era in blugi si intr-un tricou de tavaleala, insa oricum n-ar fi rezistat tentatiei de a explora. De data aceasta era sigura de suierat. Se auzea clar, de undeva din fata. Nu reusea sa distinga nimic, intunericul era total. Facu trei pasi. Intuneric, suierat, praf. Spatiul din jurul ei se marea pe masura ce inainta. Deja se putea intoarce cu tot corpul. Se hotari sa se intoarca. Trebuia neaparat sa ii spuna si lui Cristi despre descoperirea ei. Pentru o clipa, inlemni! Isi dadu seama ca nu mai stie in ce directie se indreapta, in fata sau in spate! Intunericul era atat de dens, incat nu se mai putea orienta. Suieratul parea ca vine din toate partile acum.
- Oana! Oanaaa!
- Aici! Sunt aici, in... dulap.
- Ce cauti aici? Cristi o privi distrat cum se strecura afara din sertar, prafuita si rosie in braji, cu un licar vesel in priviri.
- Am descoperit un tunel secret! Serios, spuse ea, vazandu-i expresia dojenitoare.
- Hai ca ne asteapta omul ala, apoi trebuie sa ne intoarcem
- Stai putin. Tu nu esti curios? Asta chiar e un pasaj secret. Trece dincolo de perete si nu iese in gradina, sunt sigura ca duce undeva sub pamant. Si se aude un suierat. Apleaca-te si asculta.
Ii facu pe plac si, intr-adevar, auzi un suierat. Hmmmm. Chiar sa fie vorba de un pasaj secret? Trebuia sa afle inainte sa vorbeasca cu proprietarul. Se strecura in sertar. Cat praf! Incepu sa inainteze usor.
- Unde crezi ca duce? Oana il urma indeaproape.
- Intr-un beci, ceva, insa, mi se pare curioasa intrarea. De ce au ascuns-o prin dulap, si inca printr-un sertar?
- Dar de suieratul asta ce zici? Parca ar fi un izvor sau ceva.
- Poate chiar asta o fi. Oricum, mi se pare ca o luam in jos. Sunt curios cat e de lung, deja mergem de cateva minute.
Continuara sa inainteze in tacere. Intunericul era la fel de dens, insa praful fusese inlocuit de pietris. Nu isi dadura seama cand se termina suprafata din lemn. Acum se aflau intr-un fel de pestera, insa tot numai in genunchi puteau sa inainteze. De la un moment dat, intunericul incepu sa se mai disipeze. Se apropiau de o iesire, o simteau si in aer. Atmosfera nu mai era atat de inabusitoare. Suieratul se auzea din ce in ce mai tare si acum nu se mai indoiau ca e vorba de un pârâias, un izvor. Dintr-o clipa in alta se asteptau sa gasasca iesirea si, intr-adevar, au ajuns la un fel de capat. O gaura prin care se putea strecura o persoana. Cristi arunca o privire dincolo.
Ajunsesera intr-o pestera in toata regula! Cobori pe gaura aceea si ateriza intr-un pârâias. O ajuta si pe Oana sa coboare. Se uitau unul la altul si nu le venea sa creada. Se aflau intr-o pestera!
- Ce facem? Intreba Oana.
- Hai sa mai mergem putin. Totusi, trebuie sa retinem bine iesirea asta, poate ne ratacim naibii pe aici.
Incepu sa adune niste bolovani, asezandu-i intr-o anumita ordine, astfel incat, daca ar mai fi trecut pe acolo, sa stie ca aceea era iesirea.
- Pe unde o luam, stanga sau dreapta? Intreba Oana.
- Hai sa o luam in sensul de curgere al paraiasului.
Inaintara timp de minute bune. Era o pestera micuta, cu peretii apropiati, insa puteau merge si unul langa altul. Intunericul nu era chiar dens, o lumina slaba patrundea de undeva din fata, fara a se vedea un capat. Paraiasul era subtire si abia de le uda talpile. Incercau sa evite sa calce direct prin apa, ocolind pe cat posibil pe pietrele mai mari. Susurul se auzea din ce in ce mai puternic. Brusc, pestera s-a largit. Paraiasul si-a marit considerabil debitul, hranit de alte paraiase izvorate din peretii pesterei.
- Ce aventura! Spuse Oana, bucuroasa din cale-afara de descoperirea facuta. Merita sa pierzi meciul pentru asta, nu?
- E incredibil. Nu pot sa cred ca am ajuns intr-o pestera. Sunt curios ce o sa ne zica mosul de asta. Daca o sa ne zica.
Ajunsera intr-o portiune de unde trebuiau sa mearga prin apa cativa metri. S-au descaltat, si-au dat jos blugii, punandu-i pe umeri si s-au incumetat sa inainteze. Apa era rece ca gheata si le ajungea putin peste genunchi. Calcau cu grija, ca sa evite pietrele ascutite sau alunecoase. Au mers asa pret de cateva minute. Suieratul se auzea din ce in ce mai tare, ca si cand s-ar fi apropiat de o cascada. Pe unele portiuni apa se adancea, pana sa le ajunga la solduri.
- Nu ti-e frica? Intreba Cristi.
- Poftim!? Imi place la nebunie!
- Cat zici sa mai mergem? Poate ar fi bine sa ne intoarcem. Revenim maine si cu Stelu si Ilinca. Le facem o surpriza.
- Cristi, iti dai seama ca va trebui sa cumparam terenul! Te rog! Vom avea propria noatra pestera. Ar fi ca in povesti!
Cristi, care luase un avans simtitor, se opri brusc.
- Apropo de povesti, priveste! Sopti el, luand-o de mana.
In fata lor se desfasura un peisaj absolut mirific. O adevarata
poienita in pestera! Un spatiu de vreo 500-
- Dumnezeule! Mirific!
Dupa cateva minute de extaz, Cristi isi arunca hainele de pe el si plonja in lac, fara sa se gandeasca la temperatura scazuta a apei.
- Mmmmmm! Apa e magnifica. Nu e atat de rece pe cat ti-ai inchipui. Hai sa innotam!
Oana il urma imediat. Inotau, se imbratisau in apa, aproape plangeau de fericire! Era locul lor. Locul lor magic, de vis. Se iubeau ca doi nebuni, nimic nu mai conta in acele momente. Doar ei doi existau. Ei doi si acel loc al lor.
Stateau intinsi pe iarba, goi, in bataia soarelui fierbinte. Erau ametiti si istoviti de placere.
- Nu venim cu Stelu si Ilinca aici. Sa nu aducem pe nimeni aici. Sa fie numai secretul nostru, spuse Oana, lasandu-si privirile sa se topeasca in cerul de un albastru ireal.
Cristi era incapabil sa mai scoata vreun cuvant. Se lasa prada somnului, cufundandu-se in visare.
Se trezi si zimbi. Nu a fost un vis. Se afla intr-adevar in poienita, alaturi de Oana, iubita lui. Se uita la ceas: a dormit o ora. Soarele inca mai avea puterea sa incalzeasca, dar stia ca nu va mai dura mult.
- Oana.. Oaaanaaa, sopti el, incercand sa isi trezeasca iubita cu un sarut.
- Mmmmm... spune-mi ca nu am visat, murmura ea, cu ochii inca inchisi.
- Doamne, ce frumoasa esti! Cat de bine ti se potriveste locul asta. Priveste!
Oana deschise ochii si din nou ramase blocata de uimire: parca s-ar fi aflat intr-un alt loc! Aceeasi poienita, insa cu totul alte culori. Verdele viu al vegetatiei fusese inlocuit cu un ruginiu aproape fluorescent, albastrul pur al lacului se transformase intr-un verde de jad, iar argintiul sclipitor al cascadei devenise acum un foc viu. Apusul de soare tinuse sa isi puna si el amprenta asupra acelui loc magic.
- Trebuie sa ne intoarcem, cat inca mai e lumina. Altfel, o sa bajbaim prin pestera si poate o sa ne ratacim. Cristi isi cauta hainele prin iarba din jur.
- Nu inainte de a face o ultima baie, de despartire, spuse Oana, repezindu-se spre lac si plonjand, inainte ca iubitul ei sa aiba replica. E Magnific! Hai! Spuse ea, inotand pe spate spre cascada.
Ajunse in dreptul cascadei. Se catara cu grija pe niste stanci si se ascunse dupa spectaculoasa cadere de apa. Incepu sa danseze si sa se joace cu miile de picaturi de apa care ii brazdau corpul. Cristi uita de tot si se repezi si el in apa. Inota in forta pana la ea. Ajuns in dreptul cascadei, trase aer in piept si se scufunda. Vroia sa iasa pe alta parte si sa isi surprinda iubita. Deschise ochii sub apa. Limpezimea de cristal era aici tulburata de involburarea produsa de cascada. Gandea ca in momentul acela se afla exact sub ea. Incerca sa se lipeasca de margine, ca sa iasa pe dupa caderea de apa. Se indrepta spre suprafata. Pana sa iasa, i se paru ca vede o gaura prin peretele de stanci. Iesi la suprafata doar ca sa mai traga odata aer in piept. Apoi se scufunda din nou cu gandul sa cerceteze acel loc. Intr-adevar, aproape de fundul lacului, pe peretele de stanci de sub cascada, exista un mic tunel.
- Cristi! Cristiiiiii! Oana incepu sa se ingrijoreze. Il vazuse scufundandu-se in urma cu cateva minute, apoi nimic. Cristiiiiiiii! Te rog, nu glumi asa. Cristiiiiiiiiii!
Ingheta. Dintr-o data, peisajul acela de vis se transforma in padurea bestemata dintr-un cosmar. Se simti singura intr-un loc al nimanui, intunecat si rece.
- Cristiiiiiii!!!
- Aici. Scuze, se auzi de undeva de sub stanca pe care statea ea. Am mai descoperit ceva.
Oanei ii reveni sangele in obraji. Odata cu obrajii ei se colora si peisajul la loc. Un sentiment ciudat ii ramasese insa in suflet.
- Ai inebunit!? Sa nu mai faci niciodata asta! Hai sa mergem acasa.
- Stai putin, te rog. O sa lipsesc cateva minute, sa nu te ingrijorezi. E un tunel pe sub cascada, sunt curios unde duce. Daca e prea lung ma opresc si ne intoarcem alta data, echipati, ca sa il exploram. Te rog asteapta-ma.
Fara sa mai astepte raspuns, Cristi se scufunda din nou. Se indrepta direct spre tunel si innota in forta prin el. Isi calcula ca mai poate inainta cativa metri inainte sa fie nevoit sa se intoarca. La un moment dat, tunelul coti in sus. Se opri putin si privi spre suprafata. Se vedea marginea apei si lumina. Cu ultimele resurse isi impinse corpul in sus.
"Sunt nebun!", isi zise, respirand ca si cand ar fi facut-o pentru prima data. "Cum ma mai intorc? Daca ma agat de ceva prin tunel... ala sunt!".
Privi in jur. Era inconjurat de un perete rotund, cu un diametru de
aproximativ 2m si care se inalta vreo 10-
Apa se involbura brusc si o silueta isi facu aparitia de sub apa, inspirand panicat. Oana isi regasea incet incet respiratia, privindu-l cu un amestec de teama, dojeneala, dragoste.
Se agata de el, il saruta cu patima, apoi ii musca buza de jos.
- Sa nu ma mai lasi niciodata singura!
- Esti nebuna! Suntem nebuni amandoi! Te iubesc!
- Urcam? Spuse ea, agatandu-se de scara.
- Stai putin. Poate iesim in curtea vreunuia. Cred ca asta e o fantana. Suntem dezbracati, nu putem iesi asa.
- Nu ma mai intorc pe acolo. Te descurci. Fa rost de niste haine, te astept aici. Dar, mai repede, am inghetat.
Cristi incepu sa urce scarile. Ajuns sus, privi cu grija imprejurimile. Se afla, intr-adevar, intr-o fantana. Putin mai incolo era o casa, in rest, numai copaci. Iesi si se indrepta alergand spre casa. Se uita pe fereastra si nu vazu nimic. Lua niste scanduri cu care incerca sa se acopere, apoi batu la usa. Nimic. Batu mai tare. Astepta. Nimic. Incerca usa si, spre usurarea lui, se deschise.
Era o casa simpla de tara, din chirpici, cu covorase pe pereti. Nu era nimeni acasa. Se indrepta spre un dulap in cautare de niste haine. Gasi niste camasi populare. Nu cauta mai departe, ci se repezi afara ca sa o scoata si pe Oana.
Stateau amandoi pe pat si se priveau in tacere. Hotarasera sa-i astepte pe proprietari si sa ii roage sa le imprumute acele haine. Adormira.
- Cristi... Cristi, trezeste-te.
Deschise ochii. Era deja dimineata. Se aflau in acelasi pat.
- Suntem tot singuri? Intreba el.
- Da. Am dat o raita prin casa. Nu e nimeni. Ce facem?
- Hai sa mergem. Revenim mai tarziu, le aducem hainele inapoi si vedem noi ce explicatie le dam.
Iesira afara din casa si se uitara in jur.
- Sunt curios unde ne aflam exact, cam cat de departe de acea casa suntem. Hai sa o luam pe poteca aceea.
Curand dadura si de alte case. Intrara pe aleea principala si asteptau sa intalneasca pe cineva ca sa intrebe in ce directie este centrul. Breaza este un orasel format dintr-o multime de satulete si e foarte usor pentru un turist sa se rataceasca. Au mers minute in sir fara sa dea insa de nimeni.
- Cam ciudat, la 8 dimineata sa nu fie nimeni pe strada.
- E duminica, or dormi pana mai tarziu, spuse Cristi.
- Nu cred ca mai suntem in Breaza. Probabil ca am ajuns prin Nistoresti, sau Cornu. Parca ceva e altfel.
- Asta pentru ca suntem in... Sinaia! Priveste!
Cristi o lua de mana si ii dirija privirea.
- Cele 200 de trepte! Exclama ea. Ohhhhh...
- Da, le mai tii minte, ce ne chinuiam noi sa le urcam in fiecare zi, acum
doi ani, cand am stat
- Dar cum e posibil? Sunt vreo
- Habar n-am. Dar astea sigur sunt cele 200 de trepte si noi ne aflam in Sinaia.
Coborara cele 200 de trepte si ajunsera in centrul statiunii.
- Ce naiba se intampla!? Nu e chiar nimeni pe strada?
- Am un sentiment ciudat. Parca am fi in zona Crepusculara. Il stranse si mai tare de mana in timp ce mergeau pe strada principala, pustie cum nu o mai vazuse niciodata.
- Cat e ceasul tau? Intreba el.
- Si al meu la fel. Magazinele se deschid la 9:00. Hai sa cautam un butic, ceva, mor de foame.
- Cristi... statiunea e pustie!
Se uitara unul la altul pret de cateva clipe. Apoi, fara o vorba, se napustira amandoi spre cel mai apropiat hotel, aflat la cativa zeci de metri distanta.
Intrara in hol. Nimeni. Sunara clopotelul de la receptie. Nimic.
Cristi iesi si fugi spre urmatorul hotel. Din nou, nimeni. Iesi in strada si incepu sa strige.
- Dumnezeule... sopti Oana, ghemuindu-se in el. Ce se inatmpla?
Timp de o ora au alergat din hotel in hotel, din magazin in magazin, din casa in casa. NIMENI. Nimeni pe strazi, nimeni in case. Nimic la televizor, nimic la radio. Isi lasasera mobilele in pestera, la lac, langa haine, insa incercara sa sune din casele in care reusira sa intre. Nu raspundea nimeni. Nici Stelu si Ilinca in Breaza, nici prietenii sau parintii in Bucuresti. Nici colegii de la servici.
Oana incepu sa planga usor. Cristi privea in gol prin puricii de la un televizor. Era un cosmar. Trebuia sa fie doar un cosmar, altfel, ce explicatie sa aiba toate astea!?
- Hai sa ne hotaram ce facem. Cred ca avem doua variante.
- Care? Abia putu sa intrebe Oana.
- Unu: ne intoarcem pe unde am venit. Doi: luam masina astora si conducem pana in Breaza.
- Eu prin pestera nu ma mai intorc. De acolo am acea senzatie ciudata... si uite ce se intampla acum!
Facura 10 minute pana in
Breaza. Nu intalnira nici o alta masina in cale. Pustiu si in Comarnic si in
Nistoresti si in Breaza. Ajunsera in casa prietenilor lor. Nici urma de Stelu
sau Ilinca. In rest, casa era la fel cum o lasasera ei inainte sa plece la
plimbare, cu o zi in urma. Bagajele erau langa pat. S-au imbracat in hainele de
schimb pe care le-au adus la ei. Oana mai avea un mobil cu ea, pe care il
lasase in geanta. Doua apeluri pierdute. Unul, de
- Mai stii numarul batranului? Intreba Oana.
- Nu. Ahhh.. casa aceea. Crezi ca...?
- Nu stiu. Hai sa mergem acolo.
Mergand pe strazile pustii din Breaza, Oana avu acelasi sentiment intunecat si rece pe care il traise in urma cu o zi, la cascada, atunci cand Cristi disparuse pentru cateva minute. Isi privi iubitul. Cristi pasea ganditor, putin in fata ei. Cat de mult il iubea! Orice s-ar fi intamplat cu ei, cu Breaza, cu intreaga planeta, ii multumea lui Dumnezeu ca totusi era cu el.
- Mai tii minte ce mi-ai spus atunci cand ti-am destainuit pentru prima oara ca te plac si ca as vrea sa fim prieteni? "Doar daca ai fi ultimul barbat pe lumea asta!" mi-ai raspuns. Hmmmm... ti-ai inchipuit vreodata ca asta chiar s-ar putea intampla? Zambi el.
- De fapt, atunci erai atat de baut incat ai uitat ca mi-ai spus ceva de genul: "Te plac mult. Aaaaa... vrei sa te culci cu mine?"
- Am baut ca sa imi fac curaj sa pot intra in vorba cu tine. Cred ca mi-am facut cam mult curaj, totusi.
Ajunsera in fata casei darapanate. Oana forma numarul de pe placuta.
- Offf... nu raspunde nimeni...
Un strigat de disperare se auzi din casa. Oana se repezi inauntru si il vazu pe Cristi in genunchi, cu capul in maini, langa sertarul deschis. Cazu si ea in genunchi, plangand: acel pasaj secret... nu exista! Toate cele trei sertare se deschideau normal. Cristi se ridica brusc. Cu forte nebanuite impinse mobilierul la o parte. Cerceta disperat locul pe care presupunea ca ar fi fost pasajul. Nimic! Lua o bucata de metal si incerca sa desprinda podeaua in acea zona. Nimic! Cazu pe spate, epuizat de efort si de disperare.
- Batranul ti-a zis cumva pe unde sta? Intreba ea, cu o voce stinsa.
- Am retinut doar ca locuieste la cateva minute distanta de aici. Urma sa ii dau un telefon cand ne-am fi hotarat sa il vizitam.
- Ce facem acum?
- Hai acasa. In Bucuresti.
Niciodata nu si-ar fi inchipuit ca poate sa faca doar 30 de minute din Breaza pana in Bucuresti. Rar a coborat viteza sub 180 km-h. De ce le era frica, n-au scapat. Nimeni pe drum, nimeni in Bucuresti. Nimeni acasa la parintii ei, nimeni la ai lui. Nimeni la serviciul lui, nimeni la al ei. Nici chiar la presedintie nu era nimeni. S-au plimbat nestingheriti pe unde au vrut. Nici urma de fiinta, nici oameni, nici animale.
Orasul parea altfel cu strazile pustii. Pustii de suflete, pentru ca, in schimb, masinile erau peste tot. Nu erau doar masini parcate, ci, lasate peste tot. Ce se intamplase cu toti oamenii? Cristi se repezi la un chiosc cu ziare. Infasca unul si se uita intai la data. Era de sambata. Se uita pe mai multe ziare. Toate erau de sambata. Le cauta pe cele care apar si duminica, insa nu gasi nici unul. Se uita pe titlurile de pe primele pagini. Nimic deosebit. Nici un eveniment iesit din comun. Aceleasi porcarii zilnice.
Se repezira la aeroport. Din nou, nimeni. Nici urma de paza, nici picior de om. Pe tabele, zborurile amutisera la ziua de sambata. Intra intr-un birou. Calculatoarele erau deschise. Incerca sa intre pe net. Fara rezultat. Netul nu mersese nici acasa, nici la serviciu. Erau complet rupti de lume!
- Dumnezeule, ce se intampla!? Cristi simtea ca il cuprinde si pe el resemnarea. O privi pe Oana. De cand iesira din fantana nu i se mai parea la fel. Parca ceva o schimbase. Sa fi simtit ea ceva inca de atunci?
- Ce crezi ca s-a intamplat? Intreba el.
- Nu stiu. Dar cred ca stiu CAND s-a intamplat.
- Cand eram in acea poienita. Cand ai disparut tu pentru cateva minute. Atunci s-a schimbat totul. Cel putin asa am simtit eu.
- Eu nu am simtit nimic atunci. Poate eram prea preocupat sa descopar ce era cu locul acela. La naiba... ar fi trebuit sa ne intoarcem dupa prima baie.
- Eu sunt de vina. Daca nu ma aruncam in apa atunci, acum am fi fost acasa.
- Oare? Poate ca a avut loc o catastrofa, sau au venit extraterestii si au rapit pe toata lumea... si noi suntem singurii ramasi...
- Doamne, e un cosmar. Trebuie sa fie doar un cosmar! Hai sa mergem acasa sa dormim, poate maine... va fi o zi normala.
Linistea era de-a dreptul tiuitoare. Acum ii era dor de ambianta strazii. Ii placuse totul la apartamentul lui, cu exceptia zgomotelor din strada. Nici macar termopanele nu reusisera sa estompeze acel zgomot, iar ea cu greu se obisnuise cu masinile care brazdau linistea noptii. Acum ar fi dat orice sa le auda. Masini, claxoane, betivi, certuri, orice, numai sa auda ceva.
Orice altceva in afara de linistea care ii presa urechile in acel moment. Cristi dormea profund langa ea. Cum reusea? Ea era chinuita de milioane de ganduri. Iesi pe balcon. Se ingrozi de ceea ce vazu. Sau, mai degraba, de ceea ce nu vazu: orasul era mort. Singura lumina era cea a lunii. In rest... un imens si tacut intuneric. Ce Dumnezeu s-a intamplat cu toti oamenii? Sau cu ei s-o fi intamplat ceva!? Oare murisera? Dumnezeule! Cand sa se fi intamplat asta?! La lac, precis. Cand au intrat in acel pasaj subacvatic. Oare sa se fi inecat acolo? Asa arata viata de dincolo de moarte? Erau... fantome!?
- Nu poti dormi? Cristi se apropie usor, o lua in brate si o saruta pe gat.
- De ce te-ai trezit? Macar tu sa fi dormit pana dimineata, macar tu sa te fi trezit din cosmarul asta.
- Nu e un vis. Dar nu poate fi nici realitate. Parca am fi suspendati, cumva, intre vis si realitate. Trebuie sa ne gandim cum cum sa revenim in lumea noatra.
- Crezi ca suntem morti? Ca de fapt suntem niste fantome? Ca, asa cum oamenii nu vad fantomele, nici noi nu vedem oamenii?
- N-ar fi trebuit totusi sa vedem alte fantome? Nu, nu suntem morti. Sigur nu suntem morti. Nu te mai gandi asa...
- Ce facem? Intreba ea, abia stapanindu-si lacrimile.
- Trebuie sa ne intoarcem la casuta cu fantana aceea din Sinaia. Sa refacem traseul in sens invers. Sa ne intoarcem in pestera, apoi in pasajul secret. Sa incercam sa iesim. Poate ca... am pasit cumva in alta dimensiune. Poate de aceea era ascunsa intrarea.Vom reveni la normal odata iesiti din sertar.
Tacura amandoi pret de cateva minute. Apoi, Oana se intoarse spre el si il privi drept in ochi.
- Daca nu vom rezolva nimic nici asa? Daca vom iesi din sertar in aceeasi lume goala? Ce vom face atunci?
Era aproape 4 dimineata.
Intunericul era total, nu se vedea decat ceea ce reuseau farurile sa lumineze.
Rulau cu aproape 200km/h. Era prima oara cand conducea un Audi. Ha! Ce idee i-a
venit! Daca totusi se va dovedi ca erau prinsi in lumea asta... o sa incerce
macar sa isi faca toate poftele. Va conduce orice masina va dori. Hmmm..
Maibach-ul lui Becali e parcat
- Am o idee, in caz ca nu ne reuseste planul asta, spuse el zambind.
Ea il privi contemplativ. Adora sa il vada conducand. Era atat de serios, atat de sigur pe el. Intotdeauna imbina condusul cu ganditul. Si cand avea vreo idee, se lumina tot. Nu se oprea pana nu ii insufla si ei entuziasmul lui.
- Abia astept sa imi spui.
- Daca nu rezolvam nimic acum, ne intoarcem in Bucuresti. Cautam cea mai luxoasa masina posibila. Ne facem niste cumparaturi... he he... apoi plecam intr-o calatorie. Mergem unde vrei tu. Vedem toate tarile pe care vrei sa le vezi. Vizitam Parisul, Londra, Madridul, Africa, facem un safari...
- Ajungem si in Japonia, China, India, il completa ea, visand cu ochii deschisi.
- Iti dai seama ca... n-o sa ne ajunga o viata ca sa le vedem pe toate! Si o sa fim doar noi doi! O sa facem ce vrem noi! Ce zici de planul meu?
- Mi-ar placea. Dar... mai mult mi-ar placea sa revenim la viata noatra normala.
O lacrima ii brazda obrazul. Se uita pe geam. Tocmai treceau pe langa Breaza. Mai aveau cateva minute pana in Sinaia.
Cristi mai reduse din viteza. Se apropiau de serpentinele de dinainte de Sinaia. Se gandi la pasajul acela subacvatic. Acum erau bine echipati. Inainte sa iasa din Bucuresti au oprit la un magazin de specialitate ca sa ia niste echipament de scufundare. Ce ironie! Acum, cand, probabil ca erau morti, ei isi luara masuri de supravietiuire exact pentru pasajul in care e posibil sa fi murit inecati. Chiar! Daca erau morti, mai puteau muri inca o data? Ce s-ar fi intamplat daca ar fi cazut cu masina in prapastie? In ce lume s-ar mai fi trezit?
- Ai grija! Tipa ea.
Cum un reflex incredibil intoarse de volan. Masina reintra pe traseu, dupa ce fusese la un pas sa zboara in prapastie.
- La naiba, cred ca atipisem, spuse el, mai mult incurcat decat speriat.
- Vrei sa conduc eu? Sa dormi putin?
- Nu are rost. In 10 minute suntem acolo. Mai stii cum se ajunge la fantana?
- Tin minte fiecare detaliu din timpul petrecut in Sinaia.
Casa era exact asa cum o lasasera ei, cu o zi inainte. Pe geam se vedea fantana. Un fior rece o strabatu. Fantana...
Cat fusese Cristi plecat dupa haine, ea ramasese in apa pana la gat, agatata de manerele de fier, singura... asteptand. Au fost terifiante acele momente. Apa era neagra si opaca. Cerul inorat care se vedea prin gura fantanii nu se reflecta deloc pe suprafata ciudat de statica a apei. Aproape ca isi tinuse rasuflarea pana la intoarcerea lui Cristi. Din nou, avusese acel sentiment intunecat si rece de la cascada.
- Mai tii minte cum se foloseste? Spuse Cristi, intinzandu-i echipamentul de scufundare.
- Doar stii cat de mult mi-a placut vacanta aceea din delta, tocmai datorita scufundarilor! N-am uitat, stai linistit. Numai ca nu ma atrage deloc ideea de a reintra acolo, in fantana.
Cristi o lua inainte. Se uita la ceas. Era 5:17. Incepu sa se lumineze usor. Patrunse in fantana si cobori fara sa se grabeasca. Oana il urma inde-aproape. Parca i se parea mai adanca fantana, acum. Cand ajunse la trei metri de apa, sari. Oana era atat de incordata incat tresari puternic si aproape tipa la impactul lui cu apa. Un strop rece ii sari pe obraz, apoi i se prelinse pe gat. Stranse din dinti si isi continua coborarea. Cristi o astepta pe fundul fantanii.
- Ne scufundam amandoi odata, spuse el. Sa inoti aproape de mine.
Nu le venea sa creada cat au putut inota prima oara. Acum, cu tot cu echipament si li se parea interminabil pasajul. Parca trecuse o vesnicie pana sa iasa la cascada.
- Ohhhh... exclamara amandoi odata.
Poienita era din nou colorata in rosu. Rasarea soarele. Parca intreg acel peisaj se trezea usor, usor la viata. Un sentiment cald si placut ii cuprindea. - - Hai sa ne intrecem, cine ajunge primul la haine, spuse el. 1... 2... 3... si!
Plonjara in acelasi timp. Dupa ce lua un avans confortabil, Cristi incepu sa inoate pe spate. Privi cascada indepartandu-se. O priveliste mai spectaculoasa nu vazuse niciodata. Ba da! Oana. Tocmai trecea prin campul lui vizual. Era atat de frumoasa! Ii multumi lui Dumnezeu ca erau impreuna in acele momente. Cand au iesit din apa, Cristi a prins-o de brat, a tras-o spre el si a sarutat-o prelung. Era un sarut care concentra toate sentimentele dintre ei. Toata frumusetea poienitei se topise in acel sarut, contopindu-se cu iubirea pe care o simteau unul pentru celalalt.
Isi gasira hainele in iarba, acolo unde le lasasera cu doua zile inainte. Erau si mobilele lor acolo. Nu aveau nici un apel pierdut, pentru ca nu exista semnal. Ora pe mobile era aceiasi cu cea de pe ceasurile lor. Lasara echipamentele de scufundare in iarba si se imbracara cu hainele pe care le purtasera sambata.
Pestera parea altfel acum, luminata de lanterne. Mult mai ingusta decat au crezut initial. Stalactitele si stalagmitele ingreunau considerabil deplasarea. Fiindca nu putea aprecia distanta in functie de timpul de mers, Cristi inainta cu grija, ca sa nu rateza acel semn pe care avusese grija sa il faca la dus. Se felicita pentru ideea avuta atunci, realizand ca ar fi fost aproape imposibil sa identifice altfel deschiderea la pasajul secret spre casa.
- Am ajuns! Exclama el, luminand formatiunea de bolovani de sub gaura.
O ajuta sa se ridice, apoi intra si el. Acum ea mergea inainte. Oana era macinata de sentimente amestecate. Simtea ca au revenit la normal. Trebuia sa fi revenit! Insa... acel fior rece inca isi mai facea simtita prezenta. Incerca sa nu se mai gandeasca la asta. Mai aveau putin...
Cristi nu isi desprindea deloc privirile de pe Oana. Inima incepu sa ii bata din ce in ce mai tare. Isi aminti de dezamagirea, disperarea, resemnarea pe care il cuprinsese atunci cand realiza disparitia sertarului, cu o zi inainte, la intoarcerea in casuta darapanata. Daca au batut tot drumul asta de pomana? Daca, intr-adevar, acea iesire nu mai exista? Incerca sa nu se mai gandeasca la asta. Isi continua mersul in tacere, in spatele Oanei.
Un tipat il smulse din amorteala. Oana topaia de colo colo, batand din palme si sarindu-i in brate.
- Am ajuns la iesire! Tipa ea. Iesirea exista!
- Nu pot sa cred! Doamne!
Oana disparu si il astepta vesela la iesirea din sertar. Se strecura si el afara, incet. Privi in jur. Aceasi incapere intunecata, strabatuta de cateva raze de lumina. Usa de la intrare era intredeschisa. Privira amandoi intr-acolo. Se uitara unul la altul, parca pentru a-si face curaj sa incerce...
- Stai, spuse el, tragand-o de mana. Nu as vrea sa ne facem sperante pentru ca, apoi, sa fim dezamagiti si sa cadem in resemnare.
- Sunt pregatita pentru orice ne-ar astepta acolo. Cristi... te iubesc! Spuse ea, sarutandu-l prelung. Hai sa iesim.
- Ziua buna! Le spuse un satean, tragand o vaca dupa el pe cararea care
ducea in drumul principal. "Nepoliticosi mai sunt tinerii din ziua de azi. Mai
ales astia, turistii. Greu o fi sa raspunzi
Oana abia se abtinea sa nu sara pe satean ca sa il sarute. Era primul om pe care il intalneau de doua zile!
- Uite inca un om. Si niste gaini! Si un caine! Exclama Cristi, bucuros ca un copil.
- Cristi, stiu ca nu e nici 6, dar, hai sa ii sunam pe Stelu si Ilinca. Vreau sa ii aud, vreau sa aud pe cineva cunoscut, vreau sa vorbesc cu mama, mi-e dor de mama, mi-e dor de ai mei!
Cristi deja forma numerul lui Stelu.
- Alo? Stelu?
Oana il privi transformandu-se la fata. Cristi se uita la telefon, se uita la ea, se uita la ceas, apoi se uita in jur. Parca i se scursese tot sangele din obraji.
- Stelu, ce zi e azi?
- Venim acum. Dar ia tu berile, te rog.
Inchise telefonul. Oana il privea nedumerita.
- Stelu e suparat ca intarziem cu berile si incepe meciul!
- Ha!?
- E tot sambata. Mai e o jumatate de ora pana la meci. Nu-mi vine sa cred! Nu am fost plecati nici 5 minute!
- Ce tot spui acolo? Uita-te la ceas! E 5:53. Ziua de luni. Si ceasul meu si al tau arata la fel. Chiar si mobilele. Ce se intampla?!
Cristi forma numarul pentru robot.
"Este ora
Din nou, erau socati.
- Spuneai ca esti pregatita pentru orice!
- Cristi, important e ca am revenit! Nu mai conteaza nimic altceva. Poate ca am visat. Si ce daca? Desi... e un vis pe care l-am avut amandoi.
- Mai ai curaj sa te intorci acolo? Spuse el, privind-o in ochi.
Ea tacu. Simtea in continuare acel fior rece. Percepea tot ceea ce se intampla acum intr-un mod ciudat, ca si cand s-ar fi derulat cu incetinitorul.
- Hai sa ne lamurim intai ce ni s-a intamplat. Daca ni s-a intamplat ceva, spuse ea, privind parca prin el. Suna-l pe batran.
Ii intampinara un cuplu de batranei la vreo 70-75 de ani. Mult mai sprinteni decat le-ar fi sugerat varsta. Veseli, nevoie mare, pentru ca doi tineri frumosi le calcara pragul.
- Niculino, serveste-i mamaie cu o dulceata d'aia de-a ta. Eu le torn un vin, bun, de tara, de la nepota-miu. Va rog, sedeti.
- Cred va suna multa lume ca sa va intrebe de teren, nu?
- Ma, taica, asa este. Dar mai toti renunta repede, cand afla povestea casei asteia.
- E blestemata! Aduga pe un ton grav, batrana, punand pe masa farfurioarele cu dulceata.
- Ce fel de blestem? Va rog, spuneti-ne povestea.
Batrana incepu sa spuna:
- Toti cei care au locuit in casa aceea...
- Lasa-ma pe mine, mamaie, ca le spun eu. Nu-i mai speria tu. Nu e chiar asa. Nu toti au inebunit.
- Inebunit? Intrebara amandoi odata.
- Da muica. Batrana tinea sa povesteasca ea. Toti care au locuit in casa cea au inebunit. S-au dus la balamuc. Casa e blestemata!
Cristi se uita la batran. Astepta lamuriri. Batranul ridica din umeri.
- Casa a fost construita de un var al bunicii mele. Niculino, ada albumul cu poze, sa vada si dansii cum arata casa acu' 70 de ani. La catva timp dupe ceea a inebunit si el si nevasta-sa. Ii vedea lumea umbland prin sat albi la par si cu privirile ratacite. Casa o ramas in familie. Or mai stat niste rude in ea pana or inebunit si ele. Apoi o stat goala si parasita mult timp. Vreo doi, trei sateni inebunira si ei, doar pentru ca au stat langa casa. Asa ca toata lumea a aflat ca e blestemata. Noi vrem sa scapam de ea, d'aia o vindem ieftin. Acum, ca va spuseram, o sa fugiti si voi, ca toti ceilalti...
Ascultau amandoi in tacere. Inima Oanei batea cu putere, din ce in ce mai tare. Batrana sosi cu albumul de poze. Avea copertile ingalbenite si mancate de vreme. Deschisera albumul si inghetara!
- Dumnezeule! Exclama Oana.
Cristi nu mai avu puterea sa zica nimic. Privi pozele, apoi o privi pe Oana. Ea era mai galbena chiar decat hartia. Mai privi pozele o data. Nu se insela. In acele poze, facute prin anii `30... erau chiar ei! Cei doi tineri zambitori din fata casei noi, din poze, erau Cristi si Oana!
- Este... este o gluma? Reusi Cristi sa ingaime, intr-un tarziu.
- Ce-i taica, ce s-a intamplat?
- Pai... nu vedeti ce se intampla? In poze suntem noi! Eu si prietena mea! Priviti!
Batranii privira cu atentie pozele. Apoi ii cercetara si pe ei. Nu pareau intrigati.
-Taica, nu semanati deloc. Ce vreti sa spuneti, ca sunteti rude cu noi, sau ce?
- Batrane, nu te juca cu mine! Spune-mi, ce se intampla!? Cristi se ridica si il apuca pe batran de umeri, scuturandu-l. Aproape ca urla, cu spume la gura. Ce se intampla!? Spune-mi ce se intampla!
Oana privea undeva, in departare. Se ridica de pe scaun si se indrepta, parca teleghidata, intr-o directie numai de ea stiuta. Disparu dupa o usa intredeschisa, fara sa ia in seama strigatele lui Cristi.
Batrana incepu si ea sa planga. Cristi ii date drumul batranului si se aseza la loc, cu capul in maini.
Din incaperea alaturata se auzi un tipat scurt, apoi o zdruncinatura. Cristi se repezi la usa intredeschisa. Oana zacea pe podea, lesinata, langa o oglinda. Cristi apuca sa isi vada propria reflexie. Cazu in genunchi si se lua cu mainile de fata, plangand: chipul pe care il zari... nu era al lui! Era un strain pe care nu il mai vazuse niciodata! Cazu langa Oana, vlaguit. O ridica apoi, tinand-o in brate si privi din nou in oglinda: vazu doi straini, un barbat indurerat tinand in brate o femeie lesinata. Erau niste persoane pe care nu le mai vazuse niciodata. Acei straini... erau ei insisi! Lesina.
5 ani mai tarziu - Spitalul clinic de psihiatrie Alexandru Obregia, Bucuresti
- Cristi, numai maine nu-i poimaine. Daca nu o facem acum, te-am pierdut pe vecie. Am vorbit cu directorul spitalului. Nu numai ca a fost de acord, dar ne-a si incurajat sa facem asta. Nu inteleg de ce eziti. Toti cei din gasca am avut parte de o petrecere a burlacilor. Pana si Oana a fost de acord sa pleci cu noi.
- Stelule, apreciez gestul tau si al baietilor. Dar, intelege-ma si pe mine. N-am iesit de aici decat de doua, trei ori in patru ani. Stii ce greu mi-a fost sa imi revin. Urmeaza, nunta, externarea, reangajarea... sunt putin coplesit. Pur si simplu nu mai simt in stare de asa ceva. Abia astept insa sa o facem lata la nunta.
Umbra acelui copac ii apara de soarele puternic al dupaamiezei. Cristi statea pe o bacuta intre Stelu si Ilinca. O asteptau si pe Oana, care se afla inca intr-una dintre sedintele de terapie. Ilinca il lua de mana pe Cristi.
- Nici nu pot sa-ti spun cat ma bucur de nunta asta. Imi vine sa plang cand ma gandesc ce s-a intamplat. Dar acum... e perfect. Ce mult noroc ati avut unul cu celalalt.
Cristi urmarea cu privirea zborul dezordonat al unui fluture. Isi aminti prin cate a trecut pana se se regaseasca. Dar, oare, s-a regasit? Stiuse tot timpul ca nimeni, in afara de el si de Oana, nu va intelege ce s-a intamplat cu ei. Asa zisa lor vindecare a fost de fapt un accept de a-si insusi realitatea prezentata de medici, de familie, de prieteni. Dar ei stiau ca se intamplase ceva ingrozitor cu ei. Stiau ca isi pierdusera indentitatea si ca nu o vor mai regasi niciodata. Au fost insa nevoiti sa accepte ceea ce li s-a spus. Ca asa au aratat ei inca de la inceput. Cei doi straini pe care i-au zarit in oglinda aceea, erau chiar ei. Toate pozele, filmele si marturiile familiei si prietenilor confirmau acest lucru. Pur si simplu, ei erau acei straini, asa au aratat din totdeauna. Au acceptat asta pana la urma, stiind ca era singurul mijloc prin care puteau parasi clinica. Dar, in realitate, nu se impacasera niciodata cu gandul acelor noi indentitati. Toata viata lor crescusera si traisera cu ideea unei imagini a propriei fiinte. Dintr-o data, trebuiau sa accepte alta realitate. Cristi stia insa un lucru: o iubea pe Oana. Chiar si pe noua Oana, pentru ca, incet, incet, ajunsese sa o vada ca pe femeia din oglinda. Iar Oana il iubea pe el. Era tot ceea ce conta.
- Ce faceti, dragilor, ce mai puneti la cale? Oana se indrepta zambitoare spre ei.
Cristi o privi venind. Cat de mult o iubea! Se ridica de pe banca si ii iesi in intimpinare. O imbratisa si se sarutara prelung. Pentru o clipa Oana isi reaminti de sarutul din poienita. Poienita! Lumea lor... pierduta. Alunga rapid acel gand si se grabi sa-si imbratiseze viitorii nasi. Stelu si Ilinca se simteau mai apropiati ca oricand de vechii... si noii lor prieteni.
Cateva saptamani mai tarziu, in Breaza, pe santierul ridicat in locul casutei blestemate
- Fundatia e aproape terminata. A mers mai greu decat credeam pentru ca baietii au tot fost speriati de sateni. Povestea cu blestemul casei a devenit un fel de hit al zilei printre muncitori.
- V-am prevenit ca asa o sa se intample. Sper ca nu ati aplecat urechea la toate prostiile astea.
Barbatul cerceta atent fundatia, intr-o anumita zona.
- Ce ati facut cu beciul care fusese aici, pe locul asta? Intreba el, incercand sa isi dea seama de pozitia pasajului secret.
Constructorul paru incurcat de intrebare.
- Sincer, nu am descoperit nici un pasaj secret. E adevarat, baietii s-au apucat sa sape la fundatie inainte sa apuc sa le spun de acel beci. Mi-ati pomenit tarziu de treaba asta. Oricum, nu mi-au zis nimic de nici un beci. Acum e clar acoperit cu ciment. Imi pare rau daca v-am incurcat.
- Nu, din contra. E perfect. Cred ca o sa iasa o casuta pe cinste. Faceti o treaba excelenta. Continuati, va rog. Spor la treaba, baieti, striga barbatul, inainte sa se urce in masina si sa porneasca motorul.
Strada ajungea acum pana la santier. Stelu a facut o treaba excelenta, gandi Cristi, uitandu-se in oglinda retrovizoare la delusorul de care se indeparta. Acum, va trebui sa vad cum o sa ii spun Oanei de noua noastra casuta de vacanta. Abia astept sa petrecem prima noapte aici!
Constructorul il privi indepartandu-se. Dupa ce a disparut complet, s-a indreptat spre masina, a deschis portbagajul si a pus inauntru o geanta cu scule. Inainte sa inchida, a mai privit o data acele echipamente de scufundare. S-a simtit prost ca a trebuit sa il minta. Dar, in fond, e vina lui Cristi ca nu i-a dat mai multe amanunte. Poate ca acesta nici nu stia de pasaj. Poate chiar a crezut ca e doar un beci. Oricum, si-a facut o harta cat se poate de exacta cu locatia pesterii. Abia astepta sa termine lucrarile aici, ca sa se poata ocupa de propria lui lucrare: sa sape, cateva sute de metri mai incolo, un tunel catre cea mai frumoasa poienita pe care a vazut-o vreodata!
|
