VIITORUL COPILARIEI de Martin Large – cateva idei

VIITORUL COPILARIEI de Martin Large – cateva idei

Capitolul 8.

Din cutie

Suferi de sindromul saturarii de informatii? Gandeste-te la bombardamentul zilnic prin televiziune, mesaje electronice, stiri, faxuri si mesaje publicitare. In medie suntem expusi la 2500 de mesaje publicitare in fiecare zi, un potop de informatii. In acelasi timp are loc o crestere a fenomenelor legate de televiziune si computere cum sunt RSI[1], stres, ochi obositi, lancezeala in fata televizorului, obezitate in copilarie, deficiente in concentrare si atentie si dificultati in invatare. Chiar Ted Turner de la CNN a spus la lansarea noului serviciu Stiri la comanda[2], ca ceata informationala a mers prea departe. Citez, „Omoara oamenii”.

Dar aceasta nu e tot. Pe masura ce tehnologia devine din ce in ce mai sofisticata, preturile scad si accesul se raspandeste. Mai mult de 70% din copiii din Marea Britanie au televizoare si aparate video in dormitor. Ganditi-va la cat de raspandite sunt jocurile video portabile, CDROM-ul si computerele conectate la internet, mai mult de 200 de canale digitale de televiziune si telefoanele si computerele mobile!

O concluzie este ca tehnologiile informationale nu mai sunt parte din mediu: ele sunt insusi mediul pentru multi oameni. Un eveniment nu se petrece cu adevarat pana nu apare la televizor. Se dau batalii uriase pentru dominatia comerciala a televiziunii si a internetului, pe masura ce companiile isi dau seama de puterea acestor mijloace electronice de informare de a „stapani mintile oamenilor”. Cresterea ametitoare a nivelului pierderilor inregistrate de companiile din internet arata ca miza este mare!

Deja exista un val de critici la adresa mijloacelor electronice de informare si a dominatiei lor culturale. In unele ocazii utile si placute, televizoarele si computerele pot fi atat de plictisitoare, „pentru mascarici” mai degraba decat pentru vrajitori, cum ar spune Harry Potter! Copiilor le plac povestile bune. Harry Potter s-a vandut in mai mult de 27 de milioane de exemplare! Sa recunoastem, tuturor ne plac povestile, si probabil asta explica in parte efectul mirific al televiziunii. Cum scria Thomas Moore: „Suntem un popor cu nevoie disperata de povesti, atat de saraci incat nu ne mai pasa prea mult de valoarea povestii, atat timp cat ne absoarbe toata atentia si ne trezeste simturile”.

Deci povestitul este din nou in mare voga peste tot in Vest, impreuna ca papuseria, artele vizuale si teatrul. Un motiv pentru aceasta este ca parintii si profesorii nostri spun ca nu este suficient sa stai supus in fata televizorului pentru a vorbi despre impactul mijloacelor electronice de informare comerciale asupra copiilor. Iata, de exemplu, parintii de la scoala Waldorf din Pine Hill au creat pentru familii un festival anual al tatilor, in a treia duminica a lunii iunie, numit Festivalul de Mituri, Folclor si Povesti „Joseph Campbell”. La acest festival se sarbatoresc mituri, povesti nemuritoare, poeme, dansuri si cantece, si este atat de atragator incat participa si familii de la mare departare.

Astfel de evenimente incurajeaza oamenii sa devina mai creativi in viata de zi cu zi: sa incerce sa spuna povesti copiilor, sa mearga la cursuri de miscare, sa-si educe talentul lor creativ. Si pe masura ce copiii invata de la parintii lor, talentul este important. Amintiti-va de Danny a lui Roald Dahl care spune: „Tatal meu a fost fara indoiala cel mai minunat si mai captivant tata pe care un baiat l-a avut vreodata.” Danny sugereaza copiilor sa citeasca acea carte care „atunci cand o sa cresti si o sa ai proprii tai copii, sa-ti amintesti ceva important: un parinte plicticos nu e deloc amuzant. Ceea ce copilul vrea si merita este un parinte sclipitor”.

Scoala si profesorii trebuie de asemenea sa fie sclipitori! Scoala este provocata de elevii si studentii care raspund din ce in ce mai putin bine la metodele de invatare traditionale. Profesorii vizionari vor sa furnizeze caile de invatare pentru cei care promit, isi folosesc creativitatea si care invata mai degraba prin experienta decat prin forme de invatare sedentare, in sala de clasa.

De exemplu, in Stoud, Gloucestershire, cursul inedit Ruskin Mill a fost foarte eficient in cooptarea tinerilor de 16-17 ani, considerati „cu probleme de adaptare”, in cadrul unor activitati practice, artistice si in mediul inconjurator incat parintii cer ca aceasta abordare practica a educatiei sa fie aplicata si tinerilor lor „normali”. Un colegiu Waldorf urmeaza sa fie infiintat in toamna anului 2000 utilizand intreaga comunitate ca mediu de invatare, cu studenti care isi aleg propriul continut de invatat cu o baza de activitati esentiale.

Cum ii afecteaza pe copii televizorul si VDU / ecranul cu raze catodice?

Vor fi prezentate cateva informatii utile privind modul in care mijloacele electronice de informare afecteaza simturile copiilor. Utilizarea acestor mijloace electronice va tine mult timp, si atat parintii cat si scolile trebuie sa ia poata lua singuri decizii asupra utilizarii mijloacelor de informare.

In primul rand, orice copil este afectat de televizor in diferite moduri, depinzand de personalitate, temperament, constitutie si varsta. Cu cat copil este mai mic, cu atat este mai improbabil si mai putin in stare sa ia decizii asupra inchiderii televizorului! Unii copii activi nici nu vor sa auda de televizor! Altii sunt prinsi intr-o clipa.

Ma voi concentra asupra efectelor vizionarii televizorului, indiferent de continut, asupra dezvoltarii simturilor si sistemului nervos al copiilor.

William Wordsworth scria despre experienta sa din copilarie:

A fost un timp in care campia crestea si se-ntindea,

Pamantul, si orice lucru ce-l vedeam,

Mie-mi parea a fi din cer lumina,

Maretia si prospetimea unui vis.

Maturizandu-se, poetul observa: „Lucrurile pe care le-am vazut acum nu le mai vad”. Tanarul care percepe „splendoarea naturii, barbat, o vede stinsa, estompata in lumina zilelor obisnuite”.

Cand ne gandim la deschiderea bebelusilor si a copiilor mici la tot ceea ce se intampla, la puterea lor de absorbtie si de imitatie dezinteresata, putem aprecia rolul esential pe care il joaca simturile lor. Tot asa cum mancarea hraneste organismul fizic, la fel experientele atingerii, caldurii, miscarii, imaginilor, sunetului, gustului, mirosului si belsugului aduc lumea in atentia copilului. Exercitiul simturilor de asemenea hraneste sistemul nervos central si creierul, care permite dezvoltarea copilului si trezirea in lumea din jur.

Cand copiii cresc intr-un mediu in care simturile nu se pot dezvolta intr-un mod sanatos, ei nu se dezvolta normal, cum se intampla cu orfanii. Copiii care sunt imbratisati, care se joaca si vorbesc cu alti oameni si care traiesc o viata de familie stimulanta se dezvolta mult mai bine.

Experientele noastre senzoriale ne srijina ideile, sentimentele si actiunile, chiar simtul identitatii. Acesta e un lucru aratat in mod clar de experimente in care voluntari au fost supusi „privarii de simturi”, ca pregatire pentru zboruri spatiale cu oameni, in Statele Unite. Experiementul presupunea plutirea fara miscare in apa la temperatura corpului uman, in tacere totala, cu imbracaminte care nu lasa nici o lumina sa treaca, cu manusi care reduc simtul tactil. Initial, multi voluntari au adormit. La trezire, unii au avut halucinatii, fantezii, visuri si impresii distorsionate despre corpurile lor, ca, de exemplu, ca bratele sau picioarele lor au crescut si s-au desprins de corp. Asemenea experimente demonstreaza caracterul vital al experientelor senzoriale normale pentru mentinerea echilibrului mintal.

Cunoscand importanta experientelor senzoriale sanatoase pentru functionarea noastra normala, si caracterul de departe mult mai viu al experientelor senzoriale ale copiilor, ce efecte are vizionarea televizorulu asupra dezvoltarii simturilor?

Cand priveste la televizor, de obicei,  un copil se gaseste intr-o camera intunecoasa, cu lumina naturala redusa. Nu se misca, ceea ce este o stare deloc caracteristica pentru un copil a carui stare naturala este cea de continua miscare si activitate. (Un atlet care a incercat sa imite toate miscarile unui copil de 2 ani a fost epuizat in scurt timp, dar copilul era la fel de proaspat ca o margareta.) In timp ce priveste la televizor, copilul sta asezat, cu ochii ficsi, rareori miscandu-se si usor relaxati (ochii).

Simturile folosite pentru a viziona televizorul sunt vazul si auzul. Celelalte simturi sunt in mare nefolositoare. Copiii care se joaca si sunt activi au mult mai multe oportunitati sa-si dezvolte simturile decat copiii care isi petrec acelasi timp uitandu-se la televizor. „Copiilor televizorului” le va fi mult mai greu „sa-si vina in simturi”, fiind din start lipsiti de o dieta senzoriala bogata.

O reactie a cuiva care a aflat ca proprii mei copii se uita rareori la televizor a fost „Ce faci in schimb? La ce te uiti? Nu ii privezi de atat de multe experiente?”

Ei nu au inteles ca televiziunea este o experienta de mana a doua. Cred ca pentru copii un gram de experienta reala valoreaza cat o tona de experienta la mana a doua! Acest punct de vedere a fost foarte bine ilustrat intr-un desen care arata un copil privind un apus de soare la televizor, in timp ce exact acelasi apus de soare putea fi privit pe fereastra. Sau o mama care inchide computerul, trimitandu-si copilul sa se duca si sa joace marele joc interactiv al vietii.

Pentru a alimenta dezvoltarea simturilor tinerilor copii este simplu. Ei au nevoie sa atinga si sa simta suprafetele din jurul lor. Sugarii trec printr-un stadiu de “joaca cu mancarea”. Imitand activitatile adultilor, cum ar fi stersul prafului, pregatirea copturilor, gradinaritul si curatenia in casa, copiii mici descopera lumea de zi cu zi. Toate activitatile variate din casa si din gradina, la plaja, construirea unor lucruri, participarea la jocuri “de-a mama si de-a tata”, “spitalul” sau “trenul” – toate apeleaza la simturi.

Copiii privati de aceste bogate experiente senzoriale au nevoie de jocuri terapeutice in scoli ajutatoare. Profesorii ar putea sa-i treaca pe acesti copii printr-un “curs zdrobitor” de activitati cum sunt joaca in apa, joaca cu nisip, perceptia obiectelor si amestecarea lor, cum ar fi pregatirea aluatului. Acest fenomen al “lipsirii de joaca la copii” a fost observat de multi profesori de la scolile ajutatoare. Ei spun ca lipsa de joaca nu este asociata in primul rand cu mediul socio-economic din familie, ci mai degraba cu durata de vizionare a televizorului in familie.

In timp ce multi oameni pot concluziona ca vizionarea excesiva a televizorului poate lipsi copiii de mai multe experiente senzoriale, s-ar putea sa nu fie de acord ca vizionarea televizorului reprezinta o oprimare a simturilor. Totusi, acest lucru a fost in mod dramatic demonstrat de psihologii Fred si Merrelyn Emery, care au comparat modelele emisiei de unde cerebrale la telespectatori si pacienti cu privare senzoriala indelungata. Modelele de emisie cerebrala din encefalograma au aratat ca o personala care priveste la televizor pentru cateva minute este in mod serios afectata, la fel de mult ca cineva supus privarii senzoriale pe o durata de 96 de ore (4 zile).

Cele douasprezece simturi

Prin traditie, exista cinci simturi atribuite fiintei umane, plus un al “saselea” simt atribuit in urma unor zvonuri. Psihologii au mai inclus cateva, cum ar fi simtul echilibrului si al miscarii, in timp ce cateva “simturi sociale” cum ar fi “simtul identitatii” sau un “sens al limbajului si intelegerii” au fost sugerate. Fiecare sens este pentru noi ca o fereastra catre lume si noi traim realitatea printr-un ansamblu circular de asemenea ferestre, in functie de cata atentie acordam unui simt sau altuia.

Simturile organice ne transmit experienta imediata a organismului. Echilibrul ne permite sa ne sesizam corpul in spatiu; simtul tactic ne descrie limitele pielii; sensul vietii ne spune cum ne simtim – daca suntem sau nu in apele noastre, iar simtul miscarii aduce perceptia miscarilor muschilor corpului, terminatiilor sau incheieturilor. Echilibrul, atingerea, miscarea si a ne simti bine se strecoara adanc in experientele noastre corporale – avem incredere in ceea ce ne spun aceste simturi.

Simturile gustului si al mirosului ne fac capabili sa descoperim substantele din afara corpului nostru – intr-un mod foarte personal din moment ce fiecare persoana isi dezvolta propriul “gust”. Cu vazul percepem culorile, lumina si umbrele care ne inconjoara. Pentru multi, “a vedea este a crede”, altii, mai neincrezatori, ca Sfantul Apostol Toma, se pot baza pe simtul tactil pentru informatii convingatoare. Alt simt, simtul caldurii (temperaturii) ne informeaza asupra relatiei dintre cald si rece in mediul care ne inconjoara – daca boi insine pierdem sau castigam caldura de la lucrurile din jur.

In timp ce privirea si temperatura ne introduc in mediu, simtul auzului ne permite sa patrundem in inima lucrurilor. Tonul unui clopot ne informeaza asupra calitatii materialelor din care este facut. Ochii ne pot insela in incercarea de a descoperi din ce este facut un obiect, dar daca acesta produce un sunet, ori indoiala este depasita si recunoastem daca e facut din plastic, metal sau lemn.

Din moment ce simtul auditiv ne ajuta sa comunicam cu alti oameni, este inainte de toate un simt social. El este completat de alte „simturi sociale”, care desi sunt greu de identificat fiziologic, sunt totusi esentiale daca o persoana participa la viata sociala, Exista simtul vorbirii, care ne ajuta sa percepem ca un sir de sunete care au sens gesturile, miscarile si modelele formate de un vorbitor. Acest simt ne da „un simt al limbajului”, si chiar daca nu intelegem ceea ce se spune, suntem in stare sa recunoastem ca „are sens” si nu este ceva neinteligibil, lipsit de sens.

In sfarsit, exista un subtil simt al „simtirii” pentru altii ca persoane, ca identitati, care poate fi experimentat atunci cand „avem contact” cu alti oameni. Aceste ultime trei simturi ale auzului, al cuvantului si al lui „EU” din partea celorlalti sunt foarte dependente de viata sociala pentru a se dezvolta si, in acelasi timp, fara ele nu exista viata sociala care sa le dezvolte.

In timpul cresterii prin scoala, diferitele simturi trebuie sa fie alimentate din plin potrivit cu stadiile de dezvoltare ale copiilor. Multe activitati, in grupuri de joaca si gradinite, au caracter practic – ingrijirea casei, pregatirea mesei, arta, realizarea unor obiecte sau mecanisme complicate. Materialele, substantele, obiectele de joaca si mediul sonor au o influenta pozitiva, din moment ce prin aceste simturi lumea din jur este adusa in experienta copilului – de aici importanta experientelor de prima-mana cu materiale de calitate. Un astfel de mediu timpuriu creaza securitatea increderii in lume, pentru viata. Daca copii traiesc experienta unor materiale si obiecte care sunt un fel de minciuna – scoase din experienta reala, de prima-mana – atunti aceasta produce un sentiment de insecuritate copilului, in special in a avea incredere in ceea ce simturile ii transmit.

In scoala primara si secundara, copiii trebuie sa se manifeste artistic si sa fie antrenati in acest sens, daca simturile lor trebuie dezvoltate deplin. Prin pictura, care este de importanta cruciala pentru copii, lumea culorilor, iscarii si caldurii devine o experienta centrala pentru ei. Muzica, limba, arta si poezia antreneaza cele mai fine simturi, in timp ce modelajul sau atelierul trezesc in special simturile „vointei” de miscare, atingere si echilibru. Deoarece activitatile artistice sunt cele care trezesc si dezvolta simturile in mod sanatos. Copiii au nevoie sa experimenteze frumusetea lumii.

La nivelul secundar, cand adolescentii devin mult mai capabili sa perceapa detasati lumea, stiinta ii poate ajuta sa-si dezvolte capacitatea de observatie atenta si obiectiva. Artele – in special daca sunt aplicate in mod social, ca in predarea dramei moderne – pot fi de real folos in explorarea relatiilor si trezirea simturilor sociale. Deasupra tuturor, adolescentii au nevoie de experienta ca „lumea este adevarata”.

Efectele televiziunii asupra simturilor

Copiii mici, in procesul descoperirii lumii, se intalnesc cu problema de a „simti” daca imaginile de la televiziune sunt „reale” sau nu, daca exista cu adevarat un om in cutia televizorului sau ecranul este fereastra catre o alta lume. Rapoartele privind atitudinea unor oameni primitivi fata de filmele de la cinema – ingrijorarea lor serioasa despre unde se duce actorul dupa ce iese din ecran – demonstreaza confuzia pe care tehnologia o trezeste la adultii simpli, nesofisticati. Din aceasta ne putem da seama cat de enigmatica si incurcata trebuie sa fie televiziunea pentru copii care abia devin constienti de varietatea experientelor senzoriale. Copilul meu, la trei ani, a intrebat: „E intr-adevar o orchestra in cutie?” si „Omul acela chiar este mort?”.

Televiziunea este un mediu care deceptioneaza atunci cand este plasat in apropierea copiilor din moment ce ei acum invata sa-si gaseasca drumul in viata de zi cu zi si abia isi dezvolta un „simt” general al realitatii lumii. Ganditi-va la contrastul dintre papusile reale si un spectacol vizionat la televizor. Reprezentatia vie tine copiii ca vrajiti, ei vad papusile si pot intra in lumea „a face – a crede” din poveste intr-un mod complet si ne-contradictoriu. Dar televiziunea pune in fata un numar mare de imagini, oameni si intamplari care sunt reproduceri de mana a doua ale unor lucruri care au loc la distanta. Mai mult, multe evenimente care se petrec la televizor – trucurile tehnice, cascadoriile, figurile din benzi desenate, tot neobisnuitul artificial folosit sa atraga privitorul – nu poate avea loc in lumea reala.

Copiii mici se lovesc de o lume reala cu care se obisnuiesc odata cu dezvoltarea normala a simturilor si de o lume a televiziunii unde se petrec evenimente necunoscute si deseori imposibile in viata de zi cu zi.

O mama descrie un incident cu nepoata ei de cinci ani, care este practic dependenta de televizor:

Aproximativ acum sase luni a alergat in strada si a fost lovita de o masina, dar din fericire a scapat doar cu o zgarietura si un soc serios. La cateva ore dupa accident m-a intrebat ce s-a intamplat si i-am explicat, spunandu-i ca a fost foarte norocoasa. Am intrebat-o “Ce s-ar fi intamplat daca ai fi cazut sub roti?” si ea mi-a raspuns “M-as fi ridicat in picioare ca Pantera Roz!”.

Un tata, luandu-si copilul la gradina zoologica a fost foarte deranjat de comentarii ca “Am vazut toate astea o data, la televizor!”, incat a fost foarte nemultumit de televizor. Realitatea, concluzioneaza el, nu poate intra in competitie cu o cutie care ne arata prim-planuri cu tigri, lei si rinoceri, scene pe care nimeni nu le intalneste in viata reala intr-o succesiune atat de rapida. De asemenea, a spus ca simte ca televiziunea ii strica copilului sau simtul de percepere a lucrurilor minunate.

Televiziunea si vederea

Televiziunea afecteaza simtul vizual. Organulvederii, ochiul, raspunde la culori, lumina si intuneric pe de o parte, si la miscare, pe de alta parte. De fapt, miscarea si echilibrul – alte doua simturi distincte – sunt intim legate de ochi. Ochiul uman este in continua miscare, ocupat sa se adapteze la distanta, inaltime si adancime care sunt elementele esentiale ale perspectivei. Ochii se concentreaza permanent asupra unor obiecte din campul vizual, adaptandu-si si schimbandu-si punctul de focus. Cere timp sa inveti sa percepi obiectele, de exemplu, un copil de doi ani va recunoaste cu greu un triunghi care a fost rotit cu 120 de grade; numai dupa ce-si va roti si el capul – explorarea vizuala este asadar o conditie strict necesara.

La adulti, perceptia este dependenta de tot felul de miscari exploratoare ale ochilor, de la cele directe si constiente la cele mici, involuntare prin care imaginea este trecuta prin dreptul punctului fovea, cand ochiul pare a se fixa pe un obiect nemiscat. Interesant, in contextul efectelor televiziunii asupra ochilor, cand aceste miscari de scanare sunt suspendate in mod artificial, imaginea se sparte in fragmente mici. Atunci este nevoie sa „ne agatam deasupra campului vizual cu o privire fixa”, cum a observat un fiziolog.

Miscarea constanta a ochilor este o necesitate pentru un ochi sanatos. Lipsa miscarii ochilor poate fi un simptom al imbatranirii, si medicii oftalmologi pot sa recomande exercitii care ii ajuta pe oamenii mai in varsta sa-si pastreze ochii „tineri”.

Pentru focalizare avem nevoie de atentie constienta, vigilenta si concentrare; pe scurt, trebuie sa ne straduim pentru a putea coopera cu ceea ce simtul vazului ne ofera.

Atentia este necesara pentru buna observare si pentru focalizare. William James scria ca toata lumea stie ce este atentia Focalizarea, concentrarea constienta sunt esenta ei. Este o conditie cu adevarat opusa starii de confuzie, nedumerire, imposibilitate de a gandi rational, numita in franceza „distraction”. O asemenea atentie cere efort si nu poate fi „sustinuta pentru mai mult de cateva secunde o data”.

Vizionarea televizorului este o activitate pasiva din punct de vedere vizual. Capul este fix, ochii practic nu se misca si nu incearca continuu sa „fixeze” anumite obiecte ca in vederea normala, ci sunt usor „defocalizati” pentru a cuprinde intregul ecran. Accentul este pus pe vederea periferica si nu pe cea vederea centrala care este activa in starea de atentie descrisa mai sus. Un alt efect este ca in timpul privirii la televizor muschii ochilor nu mai lucreaza si starea de alerta generala a organismului este scazuta prin defocalizarea ochilor. Exista o oarecare nevoie de acomodare a ochilor – mai degraba, este tinuta la un nivel constant pentru a se putea potrivi cu natura televizorului care inseamna imagine usor neclara, de mica rezolutie (comparata cu imaginea mai clara a filmelor de cinema). Unii oftalmologi recomanda vizionarea televizorului in urma unor operatii, doar pentru a tine ochii nemiscati.

Pe lana afectarea mecanismului ochilor in mod atat de dramatic, televiziunea afecteaza atentia oamenilor. Sotii Emery sustin ca televiziunea nu numai ca „distruge capacitatea privitorului de a fi atent” dar „prin intermediul unor complexe mecanisme neurale directe si indirecte, scade vigilenta”. Ei spun ca starea mintii celui care priveste la televizor este o forma de distractie, opusa concentrarii si focalizarii.

Mai mult, sotii Emery scriu ca in ciuda volumului mare de informatii care vin de la televiziune, mecanismele ochiului si creierului le primesc ca si cum ar fi simpli stimuli vizuali. Televiziunea este, prin urmare, un mediu de saracire senzoriala.

Argumentele amintite pot conduce la concluzia ca televiziunea afecteaza vigilenta, atentia si concentrarea copiilor in mod negativ.

Pana aici am vorbit despre efecte referindu-ne in mod special la simturile mature ale adultilor. Dar cum afecteaza televiziunea dezvoltarea simturilor sugarilor si a copiilor care abia invata sa mearga?

Lumea asa cum e perceputa de fiecare om nu este un produs finit, acelasi pentru toata lumea, ci variaza in functie de varsta. Experientele copiilor au loc intr-o lume plina de viata in care lucrurile sunt atractive si respingatoare inainte de a se concentra in calitati abstracte cum ar fi caracterul regulat ca forma sau intunecat la culoare. Piaget a aratat cum iluziile optice scad cu varsta si cum se dezvolta perceptia spatiului de catre copii. In primele luni obiectele nu exista daca nu se misca sau nu fac nimic. A tine sau a manipula obiecte da caracterul real si cand dispare este pentru totdeauna. Spatiul, cum sunt „spatiul gurii” sau „spatiul bratelor”, este separat si legat de activitate.

Intre opt si zece luni, obiectele sunt vazute a fi mai independente. Piaget a dat un ceas unui copil de 9 luni care se juca cu el. Cand ceasul a fost ascuns sub o perna, copilul l-a luat de acolo. Chiar daca copilul a vazut ca ceasul a fost ascuns in alt loc a doua oara, el s-a dus sa se uite in primul loc, sub perna.

La aproximativ 16 luni, copilul care invata sa mearga percepe obiectele ca si cum ar fi pemanent independente de el. Spatiul devine un camp in care se intampla diverse lucruri, in opozitie cu a fi legat prin activitate. Poate ca jocul „pick-a-boo” este un mijloc prin care bebelusii se obisnuiesc cu cei iubiti venind si plecand, avand totusi sentimentul ca sunt „acolo”.

Simtul vazului continua sa se dezvolte, si numai in jurul varstei de 11-12 ani apare simtul perspectivei. Din punctul de vede al dezvoltarii perceptiei, asadar, televiziunea poate in mod serios sa afecteze negativ asimilarea acestor concepte de catre copiii mici. Mai mult, ecranul bi-dimensional inhiba dezvoltarea simtului adancimii si perspectivei.

A asculta si a observa

Educatorii din gradinite spun ca trebuie sa ii invete pe copii sa asculte. Desi cei mai multi copii iubesc povestile, atentia lor e captata pe perioade scurte si pentru unii dintre ei este foarte greu sa asculte cat de putin. Dar imediat ce acesti copii incep sa-si faca propriile „imagini” despre povestea respectiva, sunt in stare sa asculte; totusi, educatorii comenteaza cat de mai buni povestitori trebuie sa fie astazi ca sa poata capta atentia copiilor.

Este probabil ca sunetul de fond reprezentat de radio sau de televiziune acasa este atat de raspandit incat simtul auzului este lezat. Din moment ce televiziunea este mai mult vizuala decat auditiva, pana ce adultii nu vorbesc cu copiii si nu le spun povesti, auzul copiilor nu se dezvolta normal. O cercetare a aratat ca acum 25 de ani in urma o persoana obisnuita putea distinge aproximativ 300.000 de sunete; acum, doar 180.000, reflectand o scadere continua a sensibilitatii creierului.

Aptitudini de observare de asemenea pot sa nu se dezvolte din cauza vizionarii – de aici nevoia de a ajuta copiii sa vada flori, animale si pasari. Multi educatori si invatatori pe care ii cunosc au observat o „izolare de simturi” la copii care vizioneaza televizorul moderat sau foarte mult. De aceea au nevoie sa ii invete pe copii, terapeutic, cum sa-si dezvolte capacitatea de „ a vedea o lume intr-un graunte de nisip”.

Miscare si echilibru

Unii profesori mai batrani pot sa deosebeasca in clasa care copii vizioneaza si care nu vizioneaza televizorul, prin postura, gesturi, mimica. Audrey McAllen, consilier pe probleme de educatie, scria despre miscare si televiziune:

Dupa multi ani de lucru cu copii cu dificultati de invatare se vede clar cat de deconectati sunt copii din ziua de azi fata de interactiunea membrelor. Nu isi pun problema sa ridice suficient picioarele pentru a arunca o minge pe sub picioare; mana se loveste de pulpa piciorului. De asemenea, piciorul stang pare mai greu decat dreptul si mai greu de ridicat. Cand clasele au fost testate pentru problemele de invatare s-a vazut ca acest simptom al picioarelor grele este generalizat printre copii.

Poti sa experimentezi „picioarele grele” dupa ce te uiti la televizor. Poate de aceea exista atat de multe scoli populare de miscare pentru adulti cum sunt Tai Chi si yoga: pentru a contracara efectele muncii la computer si stilul nostru sedentar de viata.

Simtul miscarii ne da sentimentul ca avem o ratiune de a ne afla intr-un loc, un simt al scopului dezvoltat prin dorinta de a merge dintr-un loc intr-altul. Acest simt ne permite, prin intermediul muschilor, sa percepem daca stam nemiscati sau ne miscam, si sa percepem locul nostru in spatiu. Copiii mici imita subtil miscarile in mediul lor, raspunzand de exemplu la miscarile electronice. A invata sa mearga, sa-si dezvolte dexteritate si coordonarea sunt lucruri legate de simtul miscarii.

Miscarile dureroase de la televizor si de la computere pot avea efecte distructive: hiperactivitatea, dificultati de atentie, forme de dislexie in care literele se misca sus-jos in campul vizual. Dr. Harry Levinson trateaza anumite tipuri de dislexie si hiperactivitate cu pilule pentru rau de calatorie. Acesti copii, crede el, sufera de un tip de „rau de miscare”. Capacitatea unor copii de a citi creste considerabil dupa ce iau aceste pilule, deoarece simtul miscarii care este afectat isi revine.

Alan Hall, un fizician care studiaza campurile electromagnetice, a observat efectele oscilatiei rapide a campurilor electromagnetice joase generate de computere si televizoare: „Cand cineva se apropie la doua picoare sau 18 inci (aprox. 45,7 cm) poate simti muschii incordandu-se usor, si dupa un timp au sentimentul unui ‚stres electromagnetic’. Ganditi-va cat de usoare oscilatii pot sa afecteze echilibrul si miscarea la copiii mici, pornind de la propria experienta.”, a sugerat el.

Echilibrul este de asemenea afectat de vizionare. Si de cate ori spun adultii ca vor sa isi gaseasca echilibrul in viata! Centrul echilibrului se gaseste in urechea interna. Prin sesizarea atractiei pamantului, ne da simtul verticalitatii. Ne da un punct de referinta corporal, legat de pamant, un sentiment de calm interior si securitate in spatiu. Ganditi-va la spatiul modern innebunitor si cat de mult poate sa ne scoata din echilibru!

Dobandirea echilibrului este un mare scop pentru copiii mici, ca si a sta in picioare, liber sa pornesti sa te misti singur ca o fiinta independenta in lume! Cheryl Sanders accentueaza ca problemele cu echilibrul rezultand din lucruri ca vizionarea televizorului, pot avea efecte devastatoare asupra copiilor: „Distrugerea echilibrului genereaza un sentiment de scufundare localizat in stomac, o senzatie de ameteala comuna pentru cine se invarte de 10-12 ori si incearca sa mearga drept. Imaginati-va cum ar fi sa aveti aceasta senzatie de fiecare data cand incercati sa scrieti sau sa cititi. Dar daca sentimentul e mai subtil, incat nu poti sa-l descrii cu precizie, dar stii ca era ingrozitor la scoala, la anumite ore, dar nu la muzica sau desen si daca lipsa de coordonare motorie se manifesta la orice incercare de a participa la un joc sau chiar numai la incercarea de a traversa in fuga terenul de sport fara sa rada cineva de tine?”

Televiziunea termina sistemul nervos uman

Sotii Emery propun urmatoarea definitie a televiziunii: „un stimul vizual simplu, constant, repetitiv si ambiguu care treptat suspenda activitatea sistemului nervos uman”. La adulti, emisferele cerebrale au functii distincte, specializate. Fiecare emisfera conduce activitatea partii opuse a corpului. Emisfera dreapta, de exemplu, controleaza miscarile mainii stangi.

Emisfera stanga „critica” proceseaza un singur stimul la un moment dat. Aceasta conduce la secvente ordonate de ganduri, gandire liniara, analiza, identificarea partilor. Functiile logice si verbale sunt importante. Emisfera dreapta poate sa proceseze pachete intregi de stimuli odata, identificand spatii complexe – cum ar fi o fata. Procesele gandirii vizuale este important. Dupa cum am vazut, vizionarea deconecteaza practic emisfera stanga a creierului. Potrivit sotilor Emery, la adultii carora li s-a facut electroencefalograma in timpul privirii la televizor, emisfera stanga este foarte putin activa, cu un model de activitate minimal. Ei sugereaza ca „vizionarea televizorului este nivelul constient al somnambulismului”. Emisfera dreapta inregistreaza imaginile de la televizor, desi din moment ce legaturile incrucisate dintre emisfere au fost „inchise”, aceste imagini pot fi cu greu constientizate. De aici dificultatea celor mai multi oameni de a-si aminti multe lucruri din ceea ce vad.

Alti cercetatori care au studiat modelele de emisie cerebrala in timpul vizionarii televizorului confirma descoperirile sotilor Emery. Dr. Eric Pepper este profesor de Stiinte Interdisciplinare la Universitatea de Stat din San Francisco. El afirma „ ca modelele emisiei de unde alfa care devin rapid dominante in timpul vizionarii sunt un semn ca subiectul este intr-o stare complet pasiva, indiferent la lumea din afara imaginilor pe care le vede”. Expresia cea mai potrivita pentru emisia de unde alfa este „in afara spatiului”. Fara orientare. „Cand cineva da atentie la ceva exterior, aceste emisii de unde alfa dispar.”

Copiii mici au creiere nespecializate. Intr-adevar, abia pe la varsta de 12 ani cele doua emisfere cerebrale sunt complet specializate. Copii mici par a avea un fel de „ganduri non-verbale”: de exemplu, ei recunosc o fata umana. In al doilea an, copii invata sa mearga si sa vorbeasca si vorbirea trece pe primul loc. In acest moment, cele doua emisfere par a fi la fel de dezvoltate; leziuni asupra emisferei stangi nu au consecinte mai grave decat leziunile emisferei drepte, si invers. Leziuni similare asupra emisferei stangi la adulti poate sa determine probleme de vorbire foarte severe.

Pe masura ce se dezvolta vorbirea, creierul se specializeaza pe fiecare emisfera cu gandire verbala si non-verbala. Invatarea din ce in ce mai mult se face prin activitati verbale.

Totusi, prezenta televiziunii in anii timpurii de viata cand creierul este atat de maleabil si sensibil prelungeste dominatia functiilor non-verbale ale emisferei drepte. Starea de transa a multor copii care privesc la televizor, mai ales daca tine 20-30 de ore pe saptamana, poate sa inhibe in mod serios dezvoltarea activitatilor verbal-logice ale emisferei stangi.

Mai mult, copiii expusi la televiziune – mediu care prelungeste dominatia activitatilor non-verbale specifice emisferei drepte – poate sa nu valorifice avantajul perioadei speciale de „sensibilitate la vorbire”. Asa cum exista „momente propice in viata oamenilor”, la fel exista momente de deschidere in dezvoltarea copilului, de exemplu, deschiderea catre limbaj. Daca un copil nu invata sa vorbeasca in aceasta perioada de deschidere, ii va fi mai greu sa se descurce cu acest handicap mai tarziu.

Persoanele care cerceteaza sanatatea copiilor si terapeutii logopezi sunt ingrijoratie de numarul din ce in ce mai mare de tineri care vorbesc greu. Ceea ce pare a fi handicap de vorbire, este de fapt un copil care a avut putina conversatie in familie, prea putine cantece de leagan si ai caror parinti au preferat tetinele si televizorul.

Cand neurologi ca dr. Eric Pepper sustine ca „televiziunea pregateste oamenii numai pentru a fi momai/zombie”, poate ca ar fi timpul sa ne intrebam: „Vrem ca aceasta stare sa fie indusa copiilor nostri?”

Pentru a concluziona, vizionarea televizorului la varsta timpurie poate sa impiedice dezvoltarea simturilor, cum ar fi vazul, auzul, echilibrul, miscarea si, intr-adevar, pe ofera o foarte saraca dieta senzoriala. Supra-stimulati, copiii s-ar putea sa „se retraga in ei insisi” si sa aiba nevoie de exercitii terapeutice. Modelele de care are nevoie creierul pentru dezvoltarea vorbirii sunt impiedicate de vizionare.

Totusi, date fiind cercetarile extinse asupra efectelor vizionarii televizorului de catre copii, depinde de parinti si de scoala sa se hotarasca. Intr-un moment cand exista atat de multe alternative creative, familiile gandesc cu picioarele! Totusi, scolile sunt solicitate sa puna mai multa noutate in procesul didactic. Imi amintesc de un coleg de scoala Waldorf raspunzand unui parinte care intrebase daca ar trebui sa fie ingrijorat de obiceiul copilului sau de a se uita la televizor: „In urmatoarele cateva luni, fiica dumneavoastra va creste din ceea ce vede la televizor, pe masura ce se implica in munca creativa pe care o desfasuram noi!” In alte cuvinte, o familie vie si scoala sunt suficient pentru „a scoate copilul din cutie”.

Martin Large conferentiaza in cadrul managementului si stiintelor comportamentale in invatamantul superior. Lucreaza ca consultant in planificare participativa, constructie comunitara si invatare. Este autorul cartii Pe ei cine-i trezeste? (Who’s Bringing Them Up?).