Visul de eroism si de dragoste

Visul de eroism si de dragoste

Pretutindeni unde idealul cavaleresc este slujit īn chipul cel mai pur, accentul cade pe elementul lui ascetic. La prima lui īnflo­rire, acest ideal s-a asociat de la sine, ba chiar īn mod necesar, cu idealul monahal: īn ordinele militare religioase din vremea crucia­delor. Pe masura ce realitatea a dezmintit cu cruzime idealul, acesta s-a deplasat din ce īn ce mai mult spre sferele īnchipuirii, ca sa pas­treze acolo trasaturile ascezei nobile, care īn mijlocul realitatilor sociale erau arareori vizibile. Cavalerul ratacitor este, ca si tem­plierul, lipsit de legaturi pamīntesti si sarac. Acest ideal al razboini­cului nobil, lipsit de orice bunuri, zice William James, guverneaza īnca "sentimentally, if not practically, the military and aristocratic view of life. We glorify the soldier as the man absolutely unen-cumbered. Owning nothing but his bare life, and willing to toss that up at any moment when the cause commands him, he is the representative of unhampered freedom in ideal directions."¹

Asadar, raporturile idealului cavaleresc cu elementele supe­rioare ale constiintei religioase: mila, dreptate, fidelitate, nu sīnt nicidecum artificiale sau superficiale. Totusi, aceste simtaminte nu au fost principalii factori care au facut din cavalerism acea forma frumoasa de viata. si nici radacinile lui, īnfipte nemijlocit īn cu­rajul razboinic viril, nu l-ar fi putut īnalta pīna la acea culme, d.aca dragostea n-ar fi intervenit ca o vīlvataie, care sa dea acestui com­plex de simtaminte si de idei caldura vietii.

Trasaturile profunde: asceza, abnegatia plina de curaj, caracte­ristice idealului cavaleresc, se afla īn cea mai strīnsa legatura cu baza erotica a atitudinii fata de viata si nu sīnt, poate, decīt rastalmacirea etica a dorintei nesatisfacute. Nevoia de dragoste nu-si gaseste ex-

presia formala si stilizarea numai īn literatura si īn artele plastice. Nevoia de a da dragostei un stil nobil si o forma nobila īsi gaseste un cīmp vast de desfasurare chiar īn formele de viata: īn manierele curtenitoare, īn jocurile de societate, īn glume si īn sport. si aici, dragostea este īn permanenta sublimata si romantizata; viata imita astfel literatura, dar aceasta, pīna la urma, īnvata totul de la viata, īn fond, aspectul cavaleresc al dragostei nu s-a nascut īn literatura, ci īn viata. Tema cavalerului si a iubitei a fost data de raporturile reale din viata.

Cavalerul si iubita, eroul din dragoste, iata motivul romantic invariabil, cel mai primar, care apare si va aparea pretutindeni si mereu. Este transformarea cea mai nemijlocita a poftei senzuale īntr-o abnegatjcetica sau cvasietica. Ea provine direct din nevoia barbatului de a-i arata femeii iubite curajul, de a trece printr-o pri­mejdie, de a fi tare, de a suferi si de a sīngera, nazuinta pe care o cunoaste orice baiat de saisprezece ani. Manifestarea si satisfacerea poftei, care par irealizabile, sīnt īnlocuite si suprimate prin actiunea eroica īntreprinsa din dragoste. Astfel, moartea devine imediat al­ternativa īmplinirii dorintei, iar satisfactia, ca sa zicem asa, este asi­gurata pentru ambele parti.

Dar acest vis de eroism din dragoste, care copleseste si īmbata inima plina de dor, creste si se dezvolta ca o planta luxurianta. Pri­ma tema simpla s-a tocit repede; mintea cere reprezentari noi pe aceeasi tema. Patima īnsasi impune culori mai puternice visului de suferinta si de renuntare. Actiunea eroica trebuie sa fie elibera­rea sau salvarea femeii din primejdia cea mai amenintatoare. īn fe­lul acesta, motivului initial i se adauga un stimulent puternic. La īnceput, īnsusi subiectul sufera pentru femeie; dar curīnd se adau­ga dorinta de a o scapa de suferinta pe fiinta rīvnita. Nu cumva, īn fond, aceasta salvare trebuie redusa la salvarea fecioriei, adica la respingerea rivalului, la pastrarea femeii pentru sine ? īn orice caz, ideea aceasta este creatoarea prin excelenta a motivului cavale-resc-erotic: tīnarul erou care o elibereaza pe fecioara. Cel care o rapeste poate fi uneori un balaur stupid; elementul sexual este īn­totdeauna prezent. Cu ce naiva sinceritate reiese el, de pilda, din cunoscuta pictura a lui Burne-Jones, īn care figura moderna a fetei tradeaza atīt de direct inspiratia senzuala, tocmai prin candoarea reprezentarii.

Eliberarea fecioarei este motivul romantic cel mai stravechi si īntotdeauna tīnar. Cum este cu putinta ca o interpretare, azi peri­mata, a mitologiei, sa fi vazut aici redarea unui fenomen al naturii, īn timp ce caracterul nemijlocit al ideii poate fi dovedit zilnic de catre oricine ? īn literatura, motivul se prea poate sa fi fost uneori evitat o bucata de vreme, din cauza repetarii lui exagerate, dar re­apare mereu īn forme noi, de pilda īn romantismul cinematografic al cowboy-ilor. Iar īn sfera individuala a dragostei, īn afara lite­raturii, motivul ramīne fara īndoiala, vesnic, la fel de puternic.

Este greu de precizat īn ce masura se manifesta īn reprezentarea eroului īndragostit aspectul masculin al dragostei si īn ce masura cel feminin. Barbatul victima a suferintelor din dragoste este oare imaginea īn care barbatul īnsusi vrea sa se recunoasca, sau femeia vrea ca el sa se īnfatiseze astfel ? Probabil ca mult mai mult barba­tul, īn general, īn reprezentarea dragostei īn forme literare, īsi ga­seste expresia aproape exclusiv conceptia barbatului, cel putin pīna foarte de curīnd. Viziunea femeii asupra dragostei ramīne īntot­deauna voalata si ascunsa; e mai tandra si mai profund tainica. si nu are nevoie de sublimarea romantica a eroismului, caci prin ca­racterul ei de pasivitate si prin legatura ei indestructibila cu mater­nitatea, aceasta viziune se īnalta de la sine, chiar si fara fantezia vitejiei si a sacrificiului, mai presus de egoismul erotic. Expresia dragostei femeii lipseste īn cea mai mare parte nu numai deoarece barbatii au facut literatura, dar si deoarece pentru femei elementul literar īn dragoste este mult mai putin indispensabil.

Figura salvatorului nobil, care sufera de dragul iubitei, este īn primul rīnd reprezentarea barbatului, asa cum vrea sa se vada pe sine īnsusi. Tensiunea visului lui de salvator sporeste prin faptul ca intervine ca necunoscut si e recunoscut abia dupa isprava eroica, īn acest incognito al eroului se afla cu siguranta si un motiv ro­mantic provenit din reprezentarea feminina a dragostei. īn toata apoteoza puterii si curajului barbatului īn forma luptatorului ca­lare se īmbina nevoia feminina de a cinsti forta, cu nevoia barba­tului de a-si manifesta orgoliul.

Societatea medievala a cultivat aceste motive primitiv-roman-tice cu o insatiabilitate tinereasca. īn timp ce formele literare su-perioare s-au rafinat, devenind o expresie mai vaporoasa si mai rezervata sau mai spirituala, dar cu atīt mai sugestiva, a dorintei,

romanul cavaleresc īntinereste tot mereu si, desi repeta la nesfīrsit aceeasi īntīmplare romantica, pastreaza totusi un farmec, pentru noi aproape de neīnteles. Sīntem īnclinati sa afirmam ca secolul al XV-lea depasise aceste fantezii copilaresti si ca Meliador al lui Froissart, sau Perceforest, flori tīrzii ale romanelor de aventuri ca­valeresti, sīnt anacronisme. Nu mai mult decīt romanul senzational de azi; numai ca nu mai este literatura pura, ci, ca sa spunem asa, arta aplicata. Este nevoia de modele pentru imaginatia erotica, fac­tor care verifica si reīnnoieste īn permanenta literatura respectiva, īn toiul Renasterii, ele reapar īn romanele din ciclul lui Amadis. Daca, īn a doua jumatate a secolului al XVI-lea, De la Noue ne mai poate asigura ca romanele din ciclul lui Amadis au pricinuit un "esprit de «ertige" generatiei sale - care, totusi, fusese supusa operatiei de calire de catre Renastere si umanism - cīt de mare tre­buie sa fi fost receptivitatea romantica īn generatia eminamente dezechilibrata de la 1400.

Exaltarea produsa de romantismul sentimental nu era nimerita pentru a putea fi prezentata unor cititori, ci īn primul rīnd pentru a fi jucata si privita. Jocul se poate desfasura īn doua forme: re­prezentatia dramatica si sportul. Acesta din urma este, īn Evul Me­diu, cu mult mai important decīt teatrul. Drama era īnca plina, īn mare parte, cu elemente de natura sacra; īn mod exceptional mai trateaza aventura romantica. Sportul medieval, dimpotriva, si īn primul rīnd turnirul, era el īnsusi dramatic īn cel mai īnalt grad si continea totodata si o puternica doza de erotism. Sportul pastreaza īn orice epoca un element dramatic si unul erotic: īn meciul de canotaj sau de fotbal din zilele noastre apar īn mai mare masura valorile afective ale unui turnir medieval decīt īsi īnchipuie atletii si spectatorii. Dar, īn timp ce sportul modern s-a īnapoiat la sim­plitatea naturala, aproape greaca, turnirul medieval, cel putin cel din epoca de sfīrsit a Evului Mediu, este un sport supraīncarcat cu podoabe si cu draperii grele, īn care elementul dramatic si cel ro­mantic s-au dezvoltat īn mod atīt de deliberat, īncīt īndeplinesc īn toata regula chiar si functia dramei.

Epoca de sfīrsit a Evului Mediu este una dintre perioadele de declin, īn care viata culturala a cercurilor sus-puse a devenit aproa­pe cu totul un joc de societate. Realitatea este violenta, dura si cru­da; oamenii o reduc la frumosul vis al idealului cavaleresc si cladesc

pe el jocul vietii. īn timpul jocului se poarta masca lui Lancelot; este o iluzie uriasa, dar neadevarul ei usturator se poate suporta, deoarece propria minciuna este spulberata de o oarecare ironie. Toata cultura cavalereasca a secolului al XV-lea se afla īn echilibru nestabil īntre seriozitatea sentimentala si derīderea usuratica. Toate conceptiile cavaleresti cu privire la onoare, fidelitate si dragoste nobila sīnt tratate cu cea mai mare seriozitate, dar, din cīnd īn cīnd, aceasta rigida īncruntare se destinde īntr-un hohot de rīs. Italia a trebuit sa fie locul īn care aceasta stare de spirit se rastoarna, de­venind pentru prima data parodie constienta: īn Morgante de Puici si īn Orlando innamorato de Boiardo. si chiar si acolo, sentimentul romantic-cavaleresc īnvinge din nou, deoarece la Ariosto ironia fatisa a facut loc acelei minunate sublimari, mai presus de gluma sau seriozitate, īn care imaginatia cavalereasca īsi gaseste expresia cea mai clasica.

Cine s-ar fi putut īndoi de seriozitatea idealului cavaleresc īn societatea franceza din jurul anului 1400 ? La nobilul Boucicaut, tip literar al cavalerului medieval, fondul romantic al idealului de viata cavaleresc este la fel de solid ca la oricare altul. Dragostea, zice el, este cea care face sa se nasca īn inimile tinere dorul de is­pravi nobile cavaleresti. El īnsusi īsi serveste doamna īn vechile forme de curte: "toutes servoit, toutes honnoroit pour l'amour d'une. Son parler estoit gracieux, courtois et craintif devant sa dame".²

Pentru noi este aproape de neīnteles contrastul dintre atitudi­nea literara fata de viata a unui om ca Boucicaut si amara realitate a carierei sale. A participat fara īncetare, ca om de actiune si con­ducator, la cele mai violente framīntari politice ale vremii. īn 1388 face o prima calatorie politica spre Orient. Pe drum, īsi omoara timpul īntocmind īmpreuna cu doi sau trei frati de arme - Phi-lippe d'Artois, senasalul acestuia si un anume Cresecque - o ple­doarie īn versuri īntru sustinerea dragostei nobile si credincioase, care īi sade bine cavalerului desavīrsit: Le livre des cent ballades O doamna, al carei sot nu prea este amator de lupte, dar care altminteri este plin de nobila largesse⁹, trimite celor trei cavaleri adoratori propria-i camasa, pentru ca īn viitorul turnir organizat de sotul ei s-o poarte īn loc de tunica de lupta¹⁰, fara zale sau alt vesmīnt decīt coiful si jambierele. Primul si al doi­lea cavaler refuza, speriati. Al treilea, care e sarac, strīnge noaptea camasa īn brate si o saruta cu patima. La turnir apare cu camasa pe el drept tunica de lupta, fara zale dedesubt; camasa e sfīsiata si patata cu sīngele lui; el e grav ranit. Curajul lui neobisnuit e luat īn seama si i se acorda premiul; doamna īi daruieste inima ei. Acum, adoratorul īsi cere rasplata. Ii trimite īnapoi doamnei camasa īn-sīngerata, ca s-o poarte, asa cum e, peste īmbracaminte, la ospatul care īncheie turnirul. Doamna saruta cu duiosie camasa īnsīngerata si apare cu ea; cei mai multi o blameaza, sotul e uimit, iar poves­titorul īntreaba: "care dintre cei doi īndragostiti a facut cel mai mare sacrificiu pentru celalalt ?"

Atmosfera de pasiune, fara de care turnirul nu avea sens, ex­plica si faptul ca Biserica īl combatea cu īndīrjire īnca de mult. Ca īntr-adevar turnirele prilejuiau uneori adultere rasunatoare, avem, de pilda, īn legatura cu un turnir din 1389, marturia calugarului

de la Saint-Denis si, bazīndu-se pe cele spuse de acesta, si a lui Jean Juvenal des Ursins.¹¹ Justitia ecleziastica le interzisese de mult: īn­fiintate la īnceput ca exercitiu de lupta, asa afirma ea, devenisera, din pricina abuzurilor, intolerabile.¹² Regii au urmat-o, interzicīn-du-le. Moralistii le dispretuiau.¹³ Petrarcaīntreaba, pedant: "Unde citim ca Cicero si Scipion s-au luptat īn turnire ?" Iar burghezul din Paris da din umeri: "prindrent par ne ssay quelle foile entre-prinse champ de bataille"¹⁴, zice burghezul din Paris¹⁵ despre un turnir faimos.

īn schimb, nobilimea acorda turnirelor si īntrecerilor cavale­resti o importanta neegalata de nici o activitate sportiva moderna. Exista un obicei foarte vechi: sa se īnalte o piatra comemorativa pe locul undele disputase un duel celebru. Adam von Bremen cunoaste¹⁶ o asemenea piatra la frontiera dintre Holstein si Wagria, unde un militar german l-a ucis cīndva pe campionul venzilor. īn secolul al XV-lea se mai ridicau īnca asemenea monumente co­memorative īn amintirea unor dueluri cavaleresti renumite. Līnga Saint-Omer, "la Croix Pelerine"¹⁷ amintea de lupta lui Hautbour-din, bastardul lui Saint-Pol, cu un cavaler spaniol, īn timpul fai­mosului Pas d'armes de la Pelerine.T Cu o jumatate de secol mai tīrziu, Bayard, īnaintea unui turnir, s-a dus s-o mai vada, cu evla­vie, ca īn pelerinaj.¹⁹ Decorurile si costumele care servisera īn cu­noscutul Pas d'armes de la Fontaine des Pleurs (Pasul de arme de la Fīntīna lacrimilor), duse solemn, dupa serbare, la biserica Notre-Dame din Boulogne, fura īnchinate Maicii Domnului si apoi atīr-nate īn biserica.²⁰

Sportul medieval care era lupta se deosebeste, asa cum s-a mai aratat, de atletismul grec sau de cel modern, prin aceea ca era mult mai putin firesc. Pentru accentuarea īncordarii luptei, avea ca ex­citante mīndria si onoarea aristocratica, elementul erotico-ro-mantic si ostentatia iscusita. Supraīncarcat cu fast si ornamentatie, plin de fantezie pestrita, nu este numai joc si exercitiu fizic, ci si literatura aplicata. Dorinta si visul inimii poetice cauta o reprezen­tare dramatica, o īmplinire jucata chiar īn viata. Viata reala nu era destul de frumoasa, ci aspra, cruda si falsa; īn cariera militara si īn viata de curte era prea putin loc pentru simtamintele de curaj din dragoste, dar sufletul era plin de ele, oamenii voiau sa le tra­iasca si-si creau o viata mai frumoasa dintr-un joc somptuos. Cu-

rajul adevarat nu este, desigur, mai putin important īn turnirul cavaleresc decīt īn pentatlon. Tocmai caracterul net erotic impunea violenta sīngeroasa. īn motivele lui, turnirul se īnrudeste īnde­aproape cu īntrecerile din vechea epopee indiana: si īn MaMbhā-rata ideea centrala este lupta pentru femeie.

Fantezia cu care era īnvesmīntat jocul luptelor era cea a roma­nelor din ciclul lui Arthur, adica reprezentarile copilaresti ale bas­mului : aventura de vis, cu artificializarea dimensiunilor īn uriasi si pitici, legata de sentimentalismul dragostei curtenesti.

Pentru un Pas d'armes din secolul al XV-lea se cladeste īn mod oficial o aventura fictiv romantica. Punctul central este un decor de roman, cu un nume impresionant: la Fontaine des Pleurs, l'Ar-bre Cbarlemagne.²ⁱ Fīntīna este construita anume īn acest scop.²² Timp de un an īntreg, un cavaler anonim va īntinde īn fata fīntīnii, la fiecare zintīi, un cort; īn cort sta pe scaun o doamna (o efigie); aceasta tine īn mīna un inorog cu trei scuturi. Orice cavaler care atinge unul dintre scuturi sau īl pune pe crainicul sau sa-l atinga, se leaga sa ia parte la un anumit duel, īn conditiile descrise precis īn amanuntitele cbapitres²ⁱ care sīnt īn acelasi timp convocarea si regulamentul īntrecerii.²⁴ Scuturile trebuie atinse calare; īn acest scop, cavalerii vor av«a oricīnd cai la dispozitie.

Sau: īn Emprise du dragon (Infrīngerea balaurului) patru ca­valeri stau la o rascruce; nici o doamna nu poate sa treaca pe acolo fara cavaler, care frīnge pentru ea doua sulite; īn caz contrar, ea trebuie sa dea un gaj.²⁵ īntr-adevar, jocul cu gajuri, pe care īl prac­tica azi copiii, nu este altceva decīt o forma inferioara a aceluiasi joc stravechi de lupta si dragoste. Aceasta īnrudire este confirmata uneori cīt se poate de limpede de o simpla regula, ca urmatorul articol din Chapitres de la Fontaine des Pleurs: cel care, īn lupta, e trīntit la pamīnt, trebuie sa poarte un an īntreg o bratara de aur cu lacat, pīna ce o gaseste pe doamna care are cheia si īl poate eli­bera, daca o serveste. Altadata, povestea se bazeaza pe un urias, prizonierul unui pitic, cu un copac de aur alaturi si o "dame de l'isle celee"²⁶, sau pe un "noble chevalier esclave et serviteur a la belle geande ā la blonde perruque, la plus grande du monde"²⁷. Anonimatul cavalerului este o fictiune constanta; el se numeste »le blanc chevalier"²⁸, "le chevalier mesconnu"²⁹, "le chevalier a la Pelerine"³⁰, sau apare ca un erou de roman si se numeste "cavalerul

cu lebada", sau poarta blazonul lui Lancelot, al lui Tristan sau al lui Palademe.³¹

Cel mai des, peste actiune se asterne un val de melancolie, dupa cum reiese si din numele la Fontaine des Pleurs; scuturile sīnt albe, violete si negre, toate presarate cu lacrimi albe; cei de fata le ating din mila pentru la Dame des_m Pleurs. īn Emprise du dragon, regele Rene vine īn doliu (avea si de ce), ca sa-si ia ramas bun de la fiica sa Margareta, care va deveni regina Angliei. Calul este negru, cu valtrap de doliu, lancea e neagra, scutul e negru cu lacrimi de ar­gint. Tot asa si īn l'Arbre Charlemagne, scuturile sīnt negre si vio­lete, cu lacrimi aurii si negre.³² Tonul nu este īntotdeauna atīt de sumbru: altadata, nesatiosul amator de frumusete, regele Rene, retine lajoy&pse garde^ la Saumur. Face chef timp de patruzeci de zile īn castelul de lemn de la joyeuse garde, cu sotia, cu fiica lui si cu Jeanne de Laval, care va deveni a doua lui sotie. Pentru ea fusese pregatit īn taina cheful. Castelul fusese cladit, pictat si tapisat anume; totul e īn rosu si alb. īn Pas d'armes de la bergere (Pasul de arme al pastoritei), organizat de el, totul este decorat īn stil pastoral, cavalerii si doamnele sīnt īmbracati ca pastori si pasto­rite, cu bīte si cimpoaie, toti īn cenusiu, cu accente aurii si argintii.³⁴

Note

Din punctul de vedere sentimental, daca nu din cel practic, conceptia militara si aristocratica despre viata. Slavim īn soldat pe omul cu desa-vīrsire liber de orice piedica. Neposedīnd nimic altceva decīt viata sa si gata sa si-o riste īn orice clipa, daca asa īi cere cauza, el e reprezentantul libertatii totale, orientate catre idealuri. - W. James, The varieties of religious experience, Gifford lectures 190l-l902, Londra, 1903, p. 318.

Pe toate le slujea, pe toate le cinstea, din dragoste pentru una. Vor­ba lui era prietenoasa, curtenitoare si tematoare īn fata doamnei sale. - Le livre des faicts, p. 398.

Ed. G. Raynaud, Societe des anciens textes francais, 1905.

Doi pagīni din romanul Aspremont (n.a.).

Cīnd stam īn cīrciumi, bīnd din acele vinuri tari,/ Iar doamnele alaturi, care se uita la noi,/ Cu gīturile acelea netede, cu salbele acelea strīnse,/ Cu ochii albastri stralucind de frumusete si zīmbind,/ Natura ne invita sa avem inima pofticioasa,/ .. .Atunci īi īnvingem pe Yaumont

si pe Agoulant,/ Iar altii īi īnving pe Olivier si pe Roland./ Dar cīnd sīntem pe cīmp si alergam pe telegarii nostri,/ Cu scuturile de gīt si cu sulitele coborīte/ si gerul ne īngheata de tot,/ Nu ne mai simtim madularele,/ Iar dusmanii vin spre noi apropiindu-se,/ Atunci am vrea sa ne gasim īntr-o pivnita atīt de mare,/ īncīt sa nu fim zariti niciodata, deloc. - Le voeu du heron, vs. 354-371, ed. Soc. des bibliophiles de Mons, nr. 8,1839.

Vai, unde sīnt doamnele, ca sa stea de vorba cu noi, sa ne īndemne la fapte vitejesti, sau sa ne īmpodobeasca cu īnsemne, distinctii, valuri sau flamuri! - Scrisoarea contelui de Chimay catre Chastellain, Oeuvres, VIII, p- 266; cf. si Commines, ed. Calmette, I, p. 59.

7 Perceforest, īn Quatrebarbes, Oeuvres du roi Rene, II, p. XCIV.

Des trois chevaliers et delchainse, de Jakes de Baisieux, ed. Scheler, Trouveres belges, I, 1876, p. 162.

Filotimie.

Tunica de lupta (īn limba franceza: cotte d'armes) era un fel de ca­zaca bogat lucrata, care se purta peste zale (n.t.).

Rel. de S. Denis, I, p. 594 ss; Juvenal des Ursins, p. 379.

Printre altele, fusesera interzise si de catre sinodul Lateran din 1215; din nou de catre papa Nicolae al III-lea īn 1279; v. Raynaldus, Annales ecclesiastid III (= Baronius XXII), 1279, XVI-XX; Dionysii Cartusiani, Opera, XXXVI, p. 206. Celor loviti mortal īn turnir li se refuza pīna si asistenta religioasa completa. Este evident ca Biserica mirosise ca īn tur­nir mai dainuie o origine pagīna (n.a.).

Deschamps, I, p. 222, nr. 108, p. 223, nr. 109.

Ocupara prin nu stiu ce isprava nebuneasca cīmpul de lupta.

Journal d'un bourgeois de Paris, pp. 59, 56.

Adam von Bremen, Gesta Hammaburg, eccl. pontificum, II, cap. I.

Crucea Pelerina.

Pasul de arme al Pelerinei. - Pas d'armes (pas de arme) era un exercitiu de turnir care consta din apararea unui pas sau passage (pas, trecere, pasaj, trecatoare). Prin extensiune,pas d'arme īnseamna si turnir (n.t.).

^I9LaMarche,II,pp. 119,144; d'Escouchy,I,pp.245¹,247³;Molinet, III, p. 460.

Chastellain, VIII, p. 238.

Copacul lui Carol cel Mare.

La Marche, I, p. 292.

Capitole.

Le livre des faicts de Jacques de Lalaing, īn Chastellain, VIII, P-l88s.

Oeuvres de roi Rene, I, p. LXXV.

O doamna din ostrovul tainic.

Nobil cavaler, rob si slujitor al frumoase! uriase cu peruca bala.e, cea mai mare din lume. - La Marche, III, p. 123; Molmet, V, p. 18.

Cavalerul alb.

Cavalerul necunoscut.

Cavalerul cu pelerina.  .

3« La Marche, II, pp. 118, 121, 122, 123, 341; Chastellam, I, p. 256,

^I« La Mar'cheJI, p. 173, p. 285; Oeuvres du roi Rene, I, p. LXXV.

Garda vesela.

Oeuvres de roi Rene, I, p. LXXXVI, II, p. 57.