Visul de eroism si de dragoste

Visul de eroism si de dragoste

Pretutindeni unde idealul cavaleresc este slujit în chipul cel mai pur, accentul cade pe elementul lui ascetic. La prima lui înflo­rire, acest ideal s-a asociat de la sine, ba chiar în mod necesar, cu idealul monahal: în ordinele militare religioase din vremea crucia­delor. Pe masura ce realitatea a dezmintit cu cruzime idealul, acesta s-a deplasat din ce în ce mai mult spre sferele închipuirii, ca sa pas­treze acolo trasaturile ascezei nobile, care în mijlocul realitatilor sociale erau arareori vizibile. Cavalerul ratacitor este, ca si tem­plierul, lipsit de legaturi pamîntesti si sarac. Acest ideal al razboini­cului nobil, lipsit de orice bunuri, zice William James, guverneaza înca "sentimentally, if not practically, the military and aristocratic view of life. We glorify the soldier as the man absolutely unen-cumbered. Owning nothing but his bare life, and willing to toss that up at any moment when the cause commands him, he is the representative of unhampered freedom in ideal directions."¹

Asadar, raporturile idealului cavaleresc cu elementele supe­rioare ale constiintei religioase: mila, dreptate, fidelitate, nu sînt nicidecum artificiale sau superficiale. Totusi, aceste simtaminte nu au fost principalii factori care au facut din cavalerism acea forma frumoasa de viata. si nici radacinile lui, înfipte nemijlocit în cu­rajul razboinic viril, nu l-ar fi putut înalta pîna la acea culme, d.aca dragostea n-ar fi intervenit ca o vîlvataie, care sa dea acestui com­plex de simtaminte si de idei caldura vietii.

Trasaturile profunde: asceza, abnegatia plina de curaj, caracte­ristice idealului cavaleresc, se afla în cea mai strînsa legatura cu baza erotica a atitudinii fata de viata si nu sînt, poate, decît rastalmacirea etica a dorintei nesatisfacute. Nevoia de dragoste nu-si gaseste ex-

presia formala si stilizarea numai în literatura si în artele plastice. Nevoia de a da dragostei un stil nobil si o forma nobila îsi gaseste un cîmp vast de desfasurare chiar în formele de viata: în manierele curtenitoare, în jocurile de societate, în glume si în sport. si aici, dragostea este în permanenta sublimata si romantizata; viata imita astfel literatura, dar aceasta, pîna la urma, învata totul de la viata, în fond, aspectul cavaleresc al dragostei nu s-a nascut în literatura, ci în viata. Tema cavalerului si a iubitei a fost data de raporturile reale din viata.

Cavalerul si iubita, eroul din dragoste, iata motivul romantic invariabil, cel mai primar, care apare si va aparea pretutindeni si mereu. Este transformarea cea mai nemijlocita a poftei senzuale într-o abnegatjcetica sau cvasietica. Ea provine direct din nevoia barbatului de a-i arata femeii iubite curajul, de a trece printr-o pri­mejdie, de a fi tare, de a suferi si de a sîngera, nazuinta pe care o cunoaste orice baiat de saisprezece ani. Manifestarea si satisfacerea poftei, care par irealizabile, sînt înlocuite si suprimate prin actiunea eroica întreprinsa din dragoste. Astfel, moartea devine imediat al­ternativa împlinirii dorintei, iar satisfactia, ca sa zicem asa, este asi­gurata pentru ambele parti.

Dar acest vis de eroism din dragoste, care copleseste si îmbata inima plina de dor, creste si se dezvolta ca o planta luxurianta. Pri­ma tema simpla s-a tocit repede; mintea cere reprezentari noi pe aceeasi tema. Patima însasi impune culori mai puternice visului de suferinta si de renuntare. Actiunea eroica trebuie sa fie elibera­rea sau salvarea femeii din primejdia cea mai amenintatoare. în fe­lul acesta, motivului initial i se adauga un stimulent puternic. La început, însusi subiectul sufera pentru femeie; dar curînd se adau­ga dorinta de a o scapa de suferinta pe fiinta rîvnita. Nu cumva, în fond, aceasta salvare trebuie redusa la salvarea fecioriei, adica la respingerea rivalului, la pastrarea femeii pentru sine ? în orice caz, ideea aceasta este creatoarea prin excelenta a motivului cavale-resc-erotic: tînarul erou care o elibereaza pe fecioara. Cel care o rapeste poate fi uneori un balaur stupid; elementul sexual este în­totdeauna prezent. Cu ce naiva sinceritate reiese el, de pilda, din cunoscuta pictura a lui Burne-Jones, în care figura moderna a fetei tradeaza atît de direct inspiratia senzuala, tocmai prin candoarea reprezentarii.

Eliberarea fecioarei este motivul romantic cel mai stravechi si întotdeauna tînar. Cum este cu putinta ca o interpretare, azi peri­mata, a mitologiei, sa fi vazut aici redarea unui fenomen al naturii, în timp ce caracterul nemijlocit al ideii poate fi dovedit zilnic de catre oricine ? în literatura, motivul se prea poate sa fi fost uneori evitat o bucata de vreme, din cauza repetarii lui exagerate, dar re­apare mereu în forme noi, de pilda în romantismul cinematografic al cowboy-ilor. Iar în sfera individuala a dragostei, în afara lite­raturii, motivul ramîne fara îndoiala, vesnic, la fel de puternic.

Este greu de precizat în ce masura se manifesta în reprezentarea eroului îndragostit aspectul masculin al dragostei si în ce masura cel feminin. Barbatul victima a suferintelor din dragoste este oare imaginea în care barbatul însusi vrea sa se recunoasca, sau femeia vrea ca el sa se înfatiseze astfel ? Probabil ca mult mai mult barba­tul, în general, în reprezentarea dragostei în forme literare, îsi ga­seste expresia aproape exclusiv conceptia barbatului, cel putin pîna foarte de curînd. Viziunea femeii asupra dragostei ramîne întot­deauna voalata si ascunsa; e mai tandra si mai profund tainica. si nu are nevoie de sublimarea romantica a eroismului, caci prin ca­racterul ei de pasivitate si prin legatura ei indestructibila cu mater­nitatea, aceasta viziune se înalta de la sine, chiar si fara fantezia vitejiei si a sacrificiului, mai presus de egoismul erotic. Expresia dragostei femeii lipseste în cea mai mare parte nu numai deoarece barbatii au facut literatura, dar si deoarece pentru femei elementul literar în dragoste este mult mai putin indispensabil.

Figura salvatorului nobil, care sufera de dragul iubitei, este în primul rînd reprezentarea barbatului, asa cum vrea sa se vada pe sine însusi. Tensiunea visului lui de salvator sporeste prin faptul ca intervine ca necunoscut si e recunoscut abia dupa isprava eroica, în acest incognito al eroului se afla cu siguranta si un motiv ro­mantic provenit din reprezentarea feminina a dragostei. în toata apoteoza puterii si curajului barbatului în forma luptatorului ca­lare se îmbina nevoia feminina de a cinsti forta, cu nevoia barba­tului de a-si manifesta orgoliul.

Societatea medievala a cultivat aceste motive primitiv-roman-tice cu o insatiabilitate tinereasca. în timp ce formele literare su-perioare s-au rafinat, devenind o expresie mai vaporoasa si mai rezervata sau mai spirituala, dar cu atît mai sugestiva, a dorintei,

romanul cavaleresc întinereste tot mereu si, desi repeta la nesfîrsit aceeasi întîmplare romantica, pastreaza totusi un farmec, pentru noi aproape de neînteles. Sîntem înclinati sa afirmam ca secolul al XV-lea depasise aceste fantezii copilaresti si ca Meliador al lui Froissart, sau Perceforest, flori tîrzii ale romanelor de aventuri ca­valeresti, sînt anacronisme. Nu mai mult decît romanul senzational de azi; numai ca nu mai este literatura pura, ci, ca sa spunem asa, arta aplicata. Este nevoia de modele pentru imaginatia erotica, fac­tor care verifica si reînnoieste în permanenta literatura respectiva, în toiul Renasterii, ele reapar în romanele din ciclul lui Amadis. Daca, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, De la Noue ne mai poate asigura ca romanele din ciclul lui Amadis au pricinuit un "esprit de «ertige" generatiei sale - care, totusi, fusese supusa operatiei de calire de catre Renastere si umanism - cît de mare tre­buie sa fi fost receptivitatea romantica în generatia eminamente dezechilibrata de la 1400.

Exaltarea produsa de romantismul sentimental nu era nimerita pentru a putea fi prezentata unor cititori, ci în primul rînd pentru a fi jucata si privita. Jocul se poate desfasura în doua forme: re­prezentatia dramatica si sportul. Acesta din urma este, în Evul Me­diu, cu mult mai important decît teatrul. Drama era înca plina, în mare parte, cu elemente de natura sacra; în mod exceptional mai trateaza aventura romantica. Sportul medieval, dimpotriva, si în primul rînd turnirul, era el însusi dramatic în cel mai înalt grad si continea totodata si o puternica doza de erotism. Sportul pastreaza în orice epoca un element dramatic si unul erotic: în meciul de canotaj sau de fotbal din zilele noastre apar în mai mare masura valorile afective ale unui turnir medieval decît îsi închipuie atletii si spectatorii. Dar, în timp ce sportul modern s-a înapoiat la sim­plitatea naturala, aproape greaca, turnirul medieval, cel putin cel din epoca de sfîrsit a Evului Mediu, este un sport supraîncarcat cu podoabe si cu draperii grele, în care elementul dramatic si cel ro­mantic s-au dezvoltat în mod atît de deliberat, încît îndeplinesc în toata regula chiar si functia dramei.

Epoca de sfîrsit a Evului Mediu este una dintre perioadele de declin, în care viata culturala a cercurilor sus-puse a devenit aproa­pe cu totul un joc de societate. Realitatea este violenta, dura si cru­da; oamenii o reduc la frumosul vis al idealului cavaleresc si cladesc

pe el jocul vietii. în timpul jocului se poarta masca lui Lancelot; este o iluzie uriasa, dar neadevarul ei usturator se poate suporta, deoarece propria minciuna este spulberata de o oarecare ironie. Toata cultura cavalereasca a secolului al XV-lea se afla în echilibru nestabil între seriozitatea sentimentala si derîderea usuratica. Toate conceptiile cavaleresti cu privire la onoare, fidelitate si dragoste nobila sînt tratate cu cea mai mare seriozitate, dar, din cînd în cînd, aceasta rigida încruntare se destinde într-un hohot de rîs. Italia a trebuit sa fie locul în care aceasta stare de spirit se rastoarna, de­venind pentru prima data parodie constienta: în Morgante de Puici si în Orlando innamorato de Boiardo. si chiar si acolo, sentimentul romantic-cavaleresc învinge din nou, deoarece la Ariosto ironia fatisa a facut loc acelei minunate sublimari, mai presus de gluma sau seriozitate, în care imaginatia cavalereasca îsi gaseste expresia cea mai clasica.

Cine s-ar fi putut îndoi de seriozitatea idealului cavaleresc în societatea franceza din jurul anului 1400 ? La nobilul Boucicaut, tip literar al cavalerului medieval, fondul romantic al idealului de viata cavaleresc este la fel de solid ca la oricare altul. Dragostea, zice el, este cea care face sa se nasca în inimile tinere dorul de is­pravi nobile cavaleresti. El însusi îsi serveste doamna în vechile forme de curte: "toutes servoit, toutes honnoroit pour l'amour d'une. Son parler estoit gracieux, courtois et craintif devant sa dame".²

Pentru noi este aproape de neînteles contrastul dintre atitudi­nea literara fata de viata a unui om ca Boucicaut si amara realitate a carierei sale. A participat fara încetare, ca om de actiune si con­ducator, la cele mai violente framîntari politice ale vremii. în 1388 face o prima calatorie politica spre Orient. Pe drum, îsi omoara timpul întocmind împreuna cu doi sau trei frati de arme - Phi-lippe d'Artois, senasalul acestuia si un anume Cresecque - o ple­doarie în versuri întru sustinerea dragostei nobile si credincioase, care îi sade bine cavalerului desavîrsit: Le livre des cent ballades O doamna, al carei sot nu prea este amator de lupte, dar care altminteri este plin de nobila largesse⁹, trimite celor trei cavaleri adoratori propria-i camasa, pentru ca în viitorul turnir organizat de sotul ei s-o poarte în loc de tunica de lupta¹⁰, fara zale sau alt vesmînt decît coiful si jambierele. Primul si al doi­lea cavaler refuza, speriati. Al treilea, care e sarac, strînge noaptea camasa în brate si o saruta cu patima. La turnir apare cu camasa pe el drept tunica de lupta, fara zale dedesubt; camasa e sfîsiata si patata cu sîngele lui; el e grav ranit. Curajul lui neobisnuit e luat în seama si i se acorda premiul; doamna îi daruieste inima ei. Acum, adoratorul îsi cere rasplata. Ii trimite înapoi doamnei camasa în-sîngerata, ca s-o poarte, asa cum e, peste îmbracaminte, la ospatul care încheie turnirul. Doamna saruta cu duiosie camasa însîngerata si apare cu ea; cei mai multi o blameaza, sotul e uimit, iar poves­titorul întreaba: "care dintre cei doi îndragostiti a facut cel mai mare sacrificiu pentru celalalt ?"

Atmosfera de pasiune, fara de care turnirul nu avea sens, ex­plica si faptul ca Biserica îl combatea cu îndîrjire înca de mult. Ca într-adevar turnirele prilejuiau uneori adultere rasunatoare, avem, de pilda, în legatura cu un turnir din 1389, marturia calugarului

de la Saint-Denis si, bazîndu-se pe cele spuse de acesta, si a lui Jean Juvenal des Ursins.¹¹ Justitia ecleziastica le interzisese de mult: în­fiintate la început ca exercitiu de lupta, asa afirma ea, devenisera, din pricina abuzurilor, intolerabile.¹² Regii au urmat-o, interzicîn-du-le. Moralistii le dispretuiau.¹³ Petrarcaîntreaba, pedant: "Unde citim ca Cicero si Scipion s-au luptat în turnire ?" Iar burghezul din Paris da din umeri: "prindrent par ne ssay quelle foile entre-prinse champ de bataille"¹⁴, zice burghezul din Paris¹⁵ despre un turnir faimos.

în schimb, nobilimea acorda turnirelor si întrecerilor cavale­resti o importanta neegalata de nici o activitate sportiva moderna. Exista un obicei foarte vechi: sa se înalte o piatra comemorativa pe locul undele disputase un duel celebru. Adam von Bremen cunoaste¹⁶ o asemenea piatra la frontiera dintre Holstein si Wagria, unde un militar german l-a ucis cîndva pe campionul venzilor. în secolul al XV-lea se mai ridicau înca asemenea monumente co­memorative în amintirea unor dueluri cavaleresti renumite. Lînga Saint-Omer, "la Croix Pelerine"¹⁷ amintea de lupta lui Hautbour-din, bastardul lui Saint-Pol, cu un cavaler spaniol, în timpul fai­mosului Pas d'armes de la Pelerine.T Cu o jumatate de secol mai tîrziu, Bayard, înaintea unui turnir, s-a dus s-o mai vada, cu evla­vie, ca în pelerinaj.¹⁹ Decorurile si costumele care servisera în cu­noscutul Pas d'armes de la Fontaine des Pleurs (Pasul de arme de la Fîntîna lacrimilor), duse solemn, dupa serbare, la biserica Notre-Dame din Boulogne, fura închinate Maicii Domnului si apoi atîr-nate în biserica.²⁰

Sportul medieval care era lupta se deosebeste, asa cum s-a mai aratat, de atletismul grec sau de cel modern, prin aceea ca era mult mai putin firesc. Pentru accentuarea încordarii luptei, avea ca ex­citante mîndria si onoarea aristocratica, elementul erotico-ro-mantic si ostentatia iscusita. Supraîncarcat cu fast si ornamentatie, plin de fantezie pestrita, nu este numai joc si exercitiu fizic, ci si literatura aplicata. Dorinta si visul inimii poetice cauta o reprezen­tare dramatica, o împlinire jucata chiar în viata. Viata reala nu era destul de frumoasa, ci aspra, cruda si falsa; în cariera militara si în viata de curte era prea putin loc pentru simtamintele de curaj din dragoste, dar sufletul era plin de ele, oamenii voiau sa le tra­iasca si-si creau o viata mai frumoasa dintr-un joc somptuos. Cu-

rajul adevarat nu este, desigur, mai putin important în turnirul cavaleresc decît în pentatlon. Tocmai caracterul net erotic impunea violenta sîngeroasa. în motivele lui, turnirul se înrudeste înde­aproape cu întrecerile din vechea epopee indiana: si în MaMbhâ-rata ideea centrala este lupta pentru femeie.

Fantezia cu care era învesmîntat jocul luptelor era cea a roma­nelor din ciclul lui Arthur, adica reprezentarile copilaresti ale bas­mului : aventura de vis, cu artificializarea dimensiunilor în uriasi si pitici, legata de sentimentalismul dragostei curtenesti.

Pentru un Pas d'armes din secolul al XV-lea se cladeste în mod oficial o aventura fictiv romantica. Punctul central este un decor de roman, cu un nume impresionant: la Fontaine des Pleurs, l'Ar-bre Cbarlemagne.²ⁱ Fîntîna este construita anume în acest scop.²² Timp de un an întreg, un cavaler anonim va întinde în fata fîntînii, la fiecare zintîi, un cort; în cort sta pe scaun o doamna (o efigie); aceasta tine în mîna un inorog cu trei scuturi. Orice cavaler care atinge unul dintre scuturi sau îl pune pe crainicul sau sa-l atinga, se leaga sa ia parte la un anumit duel, în conditiile descrise precis în amanuntitele cbapitres²ⁱ care sînt în acelasi timp convocarea si regulamentul întrecerii.²⁴ Scuturile trebuie atinse calare; în acest scop, cavalerii vor av«a oricînd cai la dispozitie.

Sau: în Emprise du dragon (Infrîngerea balaurului) patru ca­valeri stau la o rascruce; nici o doamna nu poate sa treaca pe acolo fara cavaler, care frînge pentru ea doua sulite; în caz contrar, ea trebuie sa dea un gaj.²⁵ într-adevar, jocul cu gajuri, pe care îl prac­tica azi copiii, nu este altceva decît o forma inferioara a aceluiasi joc stravechi de lupta si dragoste. Aceasta înrudire este confirmata uneori cît se poate de limpede de o simpla regula, ca urmatorul articol din Chapitres de la Fontaine des Pleurs: cel care, în lupta, e trîntit la pamînt, trebuie sa poarte un an întreg o bratara de aur cu lacat, pîna ce o gaseste pe doamna care are cheia si îl poate eli­bera, daca o serveste. Altadata, povestea se bazeaza pe un urias, prizonierul unui pitic, cu un copac de aur alaturi si o "dame de l'isle celee"²⁶, sau pe un "noble chevalier esclave et serviteur a la belle geande â la blonde perruque, la plus grande du monde"²⁷. Anonimatul cavalerului este o fictiune constanta; el se numeste »le blanc chevalier"²⁸, "le chevalier mesconnu"²⁹, "le chevalier a la Pelerine"³⁰, sau apare ca un erou de roman si se numeste "cavalerul

cu lebada", sau poarta blazonul lui Lancelot, al lui Tristan sau al lui Palademe.³¹

Cel mai des, peste actiune se asterne un val de melancolie, dupa cum reiese si din numele la Fontaine des Pleurs; scuturile sînt albe, violete si negre, toate presarate cu lacrimi albe; cei de fata le ating din mila pentru la Dame des_m Pleurs. în Emprise du dragon, regele Rene vine în doliu (avea si de ce), ca sa-si ia ramas bun de la fiica sa Margareta, care va deveni regina Angliei. Calul este negru, cu valtrap de doliu, lancea e neagra, scutul e negru cu lacrimi de ar­gint. Tot asa si în l'Arbre Charlemagne, scuturile sînt negre si vio­lete, cu lacrimi aurii si negre.³² Tonul nu este întotdeauna atît de sumbru: altadata, nesatiosul amator de frumusete, regele Rene, retine lajoy&pse garde^ la Saumur. Face chef timp de patruzeci de zile în castelul de lemn de la joyeuse garde, cu sotia, cu fiica lui si cu Jeanne de Laval, care va deveni a doua lui sotie. Pentru ea fusese pregatit în taina cheful. Castelul fusese cladit, pictat si tapisat anume; totul e în rosu si alb. în Pas d'armes de la bergere (Pasul de arme al pastoritei), organizat de el, totul este decorat în stil pastoral, cavalerii si doamnele sînt îmbracati ca pastori si pasto­rite, cu bîte si cimpoaie, toti în cenusiu, cu accente aurii si argintii.³⁴

Note

Din punctul de vedere sentimental, daca nu din cel practic, conceptia militara si aristocratica despre viata. Slavim în soldat pe omul cu desa-vîrsire liber de orice piedica. Neposedînd nimic altceva decît viata sa si gata sa si-o riste în orice clipa, daca asa îi cere cauza, el e reprezentantul libertatii totale, orientate catre idealuri. - W. James, The varieties of religious experience, Gifford lectures 190l-l902, Londra, 1903, p. 318.

Pe toate le slujea, pe toate le cinstea, din dragoste pentru una. Vor­ba lui era prietenoasa, curtenitoare si tematoare în fata doamnei sale. - Le livre des faicts, p. 398.

Ed. G. Raynaud, Societe des anciens textes francais, 1905.

Doi pagîni din romanul Aspremont (n.a.).

Cînd stam în cîrciumi, bînd din acele vinuri tari,/ Iar doamnele alaturi, care se uita la noi,/ Cu gîturile acelea netede, cu salbele acelea strînse,/ Cu ochii albastri stralucind de frumusete si zîmbind,/ Natura ne invita sa avem inima pofticioasa,/ .. .Atunci îi învingem pe Yaumont

si pe Agoulant,/ Iar altii îi înving pe Olivier si pe Roland./ Dar cînd sîntem pe cîmp si alergam pe telegarii nostri,/ Cu scuturile de gît si cu sulitele coborîte/ si gerul ne îngheata de tot,/ Nu ne mai simtim madularele,/ Iar dusmanii vin spre noi apropiindu-se,/ Atunci am vrea sa ne gasim într-o pivnita atît de mare,/ încît sa nu fim zariti niciodata, deloc. - Le voeu du heron, vs. 354-371, ed. Soc. des bibliophiles de Mons, nr. 8,1839.

Vai, unde sînt doamnele, ca sa stea de vorba cu noi, sa ne îndemne la fapte vitejesti, sau sa ne împodobeasca cu însemne, distinctii, valuri sau flamuri! - Scrisoarea contelui de Chimay catre Chastellain, Oeuvres, VIII, p- 266; cf. si Commines, ed. Calmette, I, p. 59.

7 Perceforest, în Quatrebarbes, Oeuvres du roi Rene, II, p. XCIV.

Des trois chevaliers et delchainse, de Jakes de Baisieux, ed. Scheler, Trouveres belges, I, 1876, p. 162.

Filotimie.

Tunica de lupta (în limba franceza: cotte d'armes) era un fel de ca­zaca bogat lucrata, care se purta peste zale (n.t.).

Rel. de S. Denis, I, p. 594 ss; Juvenal des Ursins, p. 379.

Printre altele, fusesera interzise si de catre sinodul Lateran din 1215; din nou de catre papa Nicolae al III-lea în 1279; v. Raynaldus, Annales ecclesiastid III (= Baronius XXII), 1279, XVI-XX; Dionysii Cartusiani, Opera, XXXVI, p. 206. Celor loviti mortal în turnir li se refuza pîna si asistenta religioasa completa. Este evident ca Biserica mirosise ca în tur­nir mai dainuie o origine pagîna (n.a.).

Deschamps, I, p. 222, nr. 108, p. 223, nr. 109.

Ocupara prin nu stiu ce isprava nebuneasca cîmpul de lupta.

Journal d'un bourgeois de Paris, pp. 59, 56.

Adam von Bremen, Gesta Hammaburg, eccl. pontificum, II, cap. I.

Crucea Pelerina.

Pasul de arme al Pelerinei. - Pas d'armes (pas de arme) era un exercitiu de turnir care consta din apararea unui pas sau passage (pas, trecere, pasaj, trecatoare). Prin extensiune,pas d'arme înseamna si turnir (n.t.).

^I9LaMarche,II,pp. 119,144; d'Escouchy,I,pp.245¹,247³;Molinet, III, p. 460.

Chastellain, VIII, p. 238.

Copacul lui Carol cel Mare.

La Marche, I, p. 292.

Capitole.

Le livre des faicts de Jacques de Lalaing, în Chastellain, VIII, P-l88s.

Oeuvres de roi Rene, I, p. LXXV.

O doamna din ostrovul tainic.

Nobil cavaler, rob si slujitor al frumoase! uriase cu peruca bala.e, cea mai mare din lume. - La Marche, III, p. 123; Molmet, V, p. 18.

Cavalerul alb.

Cavalerul necunoscut.

Cavalerul cu pelerina.  .

3« La Marche, II, pp. 118, 121, 122, 123, 341; Chastellam, I, p. 256,

^I« La Mar'cheJI, p. 173, p. 285; Oeuvres du roi Rene, I, p. LXXV.

Garda vesela.

Oeuvres de roi Rene, I, p. LXXXVI, II, p. 57.