Volver (Întoarcerea)
Pedro Almodovar
Pentru bucuria mea - dinaintea istoriei despre film - trebuie sa va
spun ca prima jumatate a lui Volver e plina de pupici!
În cadrul cinematografiei de arta (pentru o simpla separare, aic 23523y2421x i consider arta ca fiind ceea ce, în cinematografia occidentala, depaseste comercialul hollywoodian de tip blockbuster) putem identifica doua tendinte. Prima ar fi aceea a unor nostalgii ale începuturilor filmului, ale cautarii unor puritati expresive vizibile în evitarea recurgerii la efecte speciale digitale si la naratiuni mitizante (confruntari pe scara larga a Binelui si al Raului, calamitati, catastrofe), oferind, în schimb, apropieri personale de anumite istorii, optînd pentru un film-meditatie pe o anumita tema, preferînd un oarecare minimalism realizatoric (creatia lui Lars von Trier sau a lui Cristi Puiu, la noi). Pe de alta parte, avem o categorie autoreferentiala a filmului-de-arta, adica o zona în care cinematografia, prin toate resursele de care poate dispune un realizator de film la un moment dat, se întoarce asupra ei si îsi descrie propria conditie (filmele lui Lynch, Tarantino, Haneke, Wenders).
Almodovar face parte din prima categorie artistica, cea a nostalgiei unor începuturi, însa nu una de natura tehnica, ci una situata la nivelul istoriei reprezentate. Astfel ca, într-o cinematografie oferind intense complicatii la nivelul povestii expuse, Pedro Almodovar este o adevarata oaza de liniste, simtita permanent în naivitatea solutiilor narative pe care le alege. E vorba de o liniste ce poate fi descoperita, însa, numai la final. Caci pîna atunci, regizorul recurge la numeroase siretlicuri în constructia filmului, în felul în care alege sa povesteasca ceea ce îsi propune, încît intriga si suspansul si mirarea sa fie prezente în spectator necontenit.
Volver prezinta un decupaj în viata unei femei, Raimunda (Penelope Cruz) prinsa între nevoia de a se întretine si a creste o fiica, obligatia de a scapa de un cadavru si dorinta de a pastra aparetele unei vieti normale. Iar toata aceasta istorie e dublata de faptul ca mama ei, decedata, se întoarce în oras pentru a rezolva problemele lasate în suspensie în clipa mortii. Cu toate acestea filmul nu este un horror, ci o drama, nu aduce în prim-plan niciun zombi si nu doreste sa sperie, ci sa sensibilizeze. Este doar marca lui Almodovar, dorinta de a încîlci situatia, mizînd, însa, pe relaxul ce va fi adus prin deznodamînt. Astfel, stilul lui Almodovar poate fi caracterizat ca fiind un mixaj de telenovela cu un pop-art filmic, avînd si accente de mister sau film politist.
Însa aceasta întîlnire a locurilor comune ale vietii cu melodramatismul creatiilor de tip televizual poate crea discomfort. Filmul poate deveni obositor si neplacut prin abundenta detaliilor aparent nesemnificative (dar totul devine clar si motivat la final), sau prin constructia povestii, prin faptul ca anumite detalii sînt deliberat omise pe parcurs, sau prin aceea ca, în ceea ce priveste personajele, scenariul (premiat anul acesta la Festivalul de Film de la Cannes) este plin de (aparent) naive si improprii pozitionari în cadrul evenimentelor ce se petrec. Astfel ca, pentru cei ce nu-l cunosc, o adevarata întrecere cu ei însisi poate deveni familiarizarea cu stilul regizorului spaniol. Filmul poate parea a fi, pe parcurs, un adevarat ghem de ata încîlcita, însa descîlcirea firelor este o treaba pe care Almodovar nu o lasa nerezolvata. De unde si tihna de care vorbeam mai sus.
si, în final, o întrebare careia, implicit, Volver îi ofera un raspuns clar: de ce toate actritele hispanice freamata la ideea unui rol principal în filmele lui Almodovar?
Filmul acesta a fost creat, parca, pe forma si frumusetea Penelopei Cruz. Pe toata durata lui, Volver nu este decît o continua definire actoriceasca a Penelopei Cruz; iar acest fapt poate fi o adevarata defatare pentru spectator. Macar pentru Penelope, Volver trebuie vazut!
Lucian Maier
|
