Yann Martel s-a nascut în Spania (1963), dar e canadian. A studiat filozofia, dar scrie literatura. A luat Premiul Booker pentru un roman, dar este un rafinat al prozei scurte. Nu seamana cu nimeni în mod special, motiv pentru care e comparat cu toata lumea. Dincolo de vocile contradictorii ale criticii, Martel are calitatea de a nu scrie doua carti la fel. El debuteaza cu The Facts Behind the Helsinki Roccamatios, o culegere de povestiri scrise cu pana de vrajitor, care-i fac pe multi sa-l înrudeasca fie cu Calvino, fie cu Borges. Urmeaza Seif, un roman asimetric (prima parte de 350 de pagini, a doua de 4) despre destinul incert al emigrantului, si în fine Viata lui Pi, cartea care-i asigura lui Martel Premiul Booker în 2002. si în acest caz critica aduce la usa canadianului o sumedenie de rude din alte tari: Amado, Marquez, Beckett, Defoe, Swift, Melville si chiar Hemingway cel din Batrînul si marea. Yann Martel scrie repede si decis, asa cum traieste, iar tema preferata a cartilor lui e supravietuirea în situatii care ies din sfera firescului. Nimic mai logic, daca ne gîndim la rosturile lui de pîna acum.
YANN MARTEL
Viata lui Pi
Traducere din engleza de ANDREEA POPESCU
HUMANITAS
BUCUREsTI
Coperta colectiei
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României MARTEL, YANN
Viata lui Pi Yann Martel; trad. de Andreea Popescu. - Bucuresti: Humanitas, 2004
ISBN 973-50-0698-7
I. Popescu, Andreea (trad.) 821.111-31=135.1
YANN MARTEL, LIFE OF PI, Harcourt, Inc., New York, 2002 © 2002 by Yann Martel
© HUMANITAS, 2004, pentru prezenta versiune româneasca
EDITURA HUMANITAS
Piata Presei Libere 1, 013701 Bucuresti, România
tel. 021222 85 46, fax 021224 36 32
w w w.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POsTĂ: tel. 021223 15 01,
fax 021222 90 61, www.librariilehumanitas.ro
ISBN 973-50-0698-7
Parintilor si fratelui meu
Prefata autorului
Aceasta carte s-a nascut pentru ca mi-era foame. Dati-mi voie sa explic. în primavara anului 1996, cea de-a doua carte a mea, un roman, a fost publicata în Canada. Nu a avut succes. Criticii fie nu stiau ce sa spuna, fie au distrus-o cu laude false. Apoi cititorii au ignorat-o. In ciuda jongleriilor si a acrobatiilor mele, arena mediatica nu a fost impresionata. Cartea nu a prins. Volumele erau aliniate pe rafturile librariilor ca niste copii ce asteapta la rînd sa joace baseball sau fotbal, iar a mea era copilul ne-mdemînatic, fara aptitudini sportive, pe care nimeni nu-l dorea în echipa. A disparut repede si în liniste.
Esecul nu m-a afectat prea mult. Deja începusem o alta poveste, un roman plasat în Portugalia anului 1939. Eram doar putin nelinistit. si mai aveam niste bani.
Asa ca am zburat la Bombay. Gestul meu nu e ilogic daca va gînditi la trei lucruri: ca lipsurile din India îti taie orice elan, ca poti sa te descurci bine cu putini bani acolo si ca un roman plasat în Portugalia anului 1939 are foarte putin de-a face cu Portugalia anului 1939.
Mai fusesem în nordul Indiei cu cinci luni înainte. în acea prima excursie venisem pe subcontinent complet nepregatit. De fapt, stiam un singur cuvînt. Cînd i-am spus unui prieten care cunostea tara bine despre planurile mele, mi-a spus degajat:
- Vorbesc o engleza ciudata în India. Le plac cuvintele gen bamboozle.
Mi-am amintit cuvintele sale în timp ce avionul cobora catre Delhi, asa încît cuvîntul bamboozle era singura mea pregatire pentru agitatia nebuna, zgomotoasa si permanenta din India. Am folosit uneori cuvîntul si, ca sa fiu sincer, mi-a fost de ajutor. Unui impiegat dintr-o gara i-am spus:
- Nu cred ca biletul costa atît de mult. Nu încerci sa ma bamboozle, nu-i asa?
îmi zîmbi si-mi raspunse taraganat:
- Nu, domnule! Nu e nici un fel de pacaleala. V-am spus pretul corect.
Fiind acum a doua oara în India, stiam mai bine la ce sa ma astept si ceea ce doream: sa ma stabilesc într-o statiune dintr-o zona deluroasa si sa-mi scriu romanul. Ma imaginam stînd la masa pe o veranda întinsa, cu notitele raspîndite în fata mea lînga o ceasca de ceai aburinda. Dealurile înverzite acoperite de ceata se vor întinde la picioarele mele, iar strigatele ascutite ale maimutelor îmi vor rasuna în urechi. Vremea va fi exact cum trebuie si voi avea nevoie numai de un pulover subtire dimineata si seara, iar la prînz doar de un tricou. Astfel aranjat, cu stiloul în mîna, pentru a fi mai convingator, voi transforma Portugalia într-un roman. Asta si este literatura, transformarea selectiva a realitatii, nu-i asa? Scormonirea ei pentru a-i afla esenta. Ce nevoie aveam sa ma duc în Portugalia?
Doamna care conducea pensiunea avea sa-mi povesteasca despre luptele duse pentru a-i izgoni pe englezi. Vom cadea de acord cu ceea ce voi mînca la prînz si la cina a doua zi. Dupa ce voi fi terminat de scris pe ziua aceea, ma voi plimba pe dealurile unduitoare ale plantatiilor de ceai.
Din pacate, romanul a bolborosit, a tusit si si-a dat duhul. S-a întîmplat în Matheran, nu departe de Bombay, o mica statiune într-o zona deluroasa cu cîteva maimute, dar fara plantatii de ceai. Este o nenorocire specifica acelora care-si spun scriitori. Tema este buna, ca si stilul. Personajele sînt atît de vii, încît practic au nevoie de certificate de nastere. Intriga pe care ai stabilit-o este mareata,
simpla si captivanta. Ai facut cercetarea necesara, ai adunat faptele - istorice, sociale, climaterice, culinare - care vor da povestii un aer de autenticitate. Dialogul merge repede, plin de nerv. Descrierile debordeaza de culoare, contraste si detalii semnificative. într-adevar, povestea ta nu poate fi decît excelenta. Dar totul se reduce la nimic, în ciuda promisiunilor evidente, stralucitoare ale muncii tale, vine un moment cînd îti dai seama ca soaptele din mintea ta care te-au necajit mereu spun adevarul adevarat: nu merge. Lipseste ceva, sclipirea aceea care da viata unei povesti adevarate, chiar daca faptele istorice sau culinare sînt corecte. Povestea ta nu înfioara, aceasta este nenorocirea. Descoperirea este îngrozitoare, credeti-ma. Te lasa cu o durere teribila.
Mi-am trimis prin posta notitele romanului meu esuat din Matheran. Le-am trimis pe o adresa imaginara din Siberia, cu un expeditor la fel de imaginar din Bolivia. Dupa ce functionarul a timbrat plicul si l-a aruncat la cutie, m-am asezat mohorît si nefericit. "si acum ce mai faci, Tolstoi? Ce alte idei minunate îti mai vin pentru viata ta?", m-am întrebat.
Ei bine, mai aveam niste bani si înca nu ma simteam nelinistit. M-am ridicat si am iesit de la posta ca sa explorez sudul Indiei.
Mi-ar fi placut sa le spun "sînt doctor" celor care ma întrebau ce meserie aveam, doctorii fiind cei care se ocupau constant de magie si miracole. Dar sînt sigur ca, daca ar fi avut loc un accident de autobuz dupa colt, cînd toata lumea se uita la mine, ar fi trebuit sa explic, în mijlocul ti-petelor si gemetelor ranitilor, ca eram doctor în drept; apoi, la cererea lor de a-i ajuta sa dea în judecata guvernul în legatura cu accidentul, trebuia sa le marturisesc ca, de fapt, aveam o diploma în filozofie; apoi, la protestele asupra sensului unei asemenea tragedii, ar fi trebuit sa recunosc ca de-abia daca-l citisem pe Kierkegaard; si asa mai departe. M-am oprit la adevarul simplu si umil.
Din cînd în cînd, de-a lungul drumului, primeam raspunsul:
- Scriitor? Adevarat? Am o poveste pentru dumneavoastra.
De cele mai multe ori povestile erau mici anecdote nesarate si insipide.
Am ajuns în orasul Pondicherry, un mic teritoriu autonom al Uniunii la sud de Madras, pe coasta Tamil Nadu. Ca populatie si întindere, este o parte nesemnificativa a Indiei - prin comparatie, Insula Printul Edward este un urias pentru Canada -, dar istoria l-a facut special, pentru ca Pondicherry a fost odata capitala celui mai modest imperiu colonial, India franceza. Francezii ar fi dorit sa rivalizeze cu englezii foarte mult, dar singurul Raj pe care l-au obtinut au fost cîteva mici porturi. S-au agatat de ele timp de aproape trei sute de ani. Au parasit Pondicherry în 1954, lasînd în urma frumoase cladiri albe, strazi largi în unghiuri drepte, denumiri precum rue de la Marine si rue Saint-Louis, ca si kepis, chipiu pentru politisti.
Eram la Cafeneaua indiana de pe strada Nehru. E o camera mare cu pereti verzi si tavan înalt. Evantaiele se în-vîrtesc deasupra ta ca sa te apere de aerul umed si cald. Locul este umplut pîna la refuz de mese patrate identice, fiecare completata cu patru scaune. Stai unde poti, cu oricine e la masa. Cafeaua este buna, iar ei servesc pîine prajita frantuzeasca. Conversatiile se leaga repede. Astfel, un barbat mai în vîrsta, vioi, cu ochi stralucitori si cu smocuri mari de par alb ca zapada, îmi vorbea. I-am confirmat ca vremea în Canada este rece, ca se vorbea franceza în unele parti, ca-mi placea India si asa mai departe - obisnuita discutie simpla dintre indienii prietenosi, curiosi si excursionistii straini. Auzind de ocupatia mea, m-a privit cu ochi mari, dînd din cap. Trebuia sa plec. Am ridicat mîna, încercînd sa-i fac semn chelnerului sa-mi aduca nota.
Atunci barbatul în vîrsta mi-a spus:
- Am o poveste care va va face sa credeti în Dumnezeu.
M-am oprit din fluturatul mîinii. Dar eram neîncrezator. Nu era cumva un Martor al lui Iehova care-mi batea la usa?
- Povestea dumneavoastra se petrece oare acum doua mii de ani într-un colt îndepartat al Imperiului Roman? am întrebat.
- Nu.
Era oare un predicator musulman?
- Se petrece cumva în Arabia secolului sapte?
- Nu, nu. începe chiar aici în Pondicherry acum cîtiva ani si se termina, sînt încîntat sa v-o spun, chiar în tara de unde veniti.
- si ma va face sa cred în Dumnezeu?
- Da.
- E o tinta greu de atins.
- Nu atît de greu pe cît credeti.
Aparu chelnerul. Am ezitat o clipa. Am comandat doua cafele. Ne-am prezentat. Se numea Francis Adirubasamy.
- Spuneti-mi, va rog, povestea, i-am spus.
- Trebuie sa fiti foarte atent, mi-a raspuns.
- Voi fi.
Am luat stiloul si agenda.
- Spuneti-mi, ati fost la Gradina Botanica? m-a întrebat.
- Am fost ieri.
- Ati remarcat sinele trenuletului?
- Da, le-am remarcat.
- Trenuletul înca merge duminicile pentru amuzamentul copiilor. Dar obisnuia sa mearga de doua ori pe ora în fiecare zi. Ati remarcat numele opririlor?
- Una se numeste Orasul Trandafirilor. Este chiar linga gradina de trandafiri.
- Asa este. si cealalta?
- Nu-mi amintesc.
- Indicatorul a fost scos. Cealalta se numea odata Gradina Zoologica. Trenuletul avea doua opriri: Orasul Tran-
li
dafirilor si Gradina Zoologica. Cîndva a existat o gradina zoologica în Gradina Botanica din Pondicherry.
Continua. Eu luam notite, detaliile povestirii.
- Trebuie sa vorbiti cu el, îmi spuse, referindu-se la personajul principal. L-am cunoscut foarte, foarte bine. A crescut acum. Trebuie sa-l întrebati pe el tot ce doriti sa stiti.
Mai tîrziu, în Toronto, printre noua coloane de Pateli din cartea de telefon, l-am gasit pe personajul principal. Inima îmi batea cu putere în timp ce-i formam numarul. Vocea care mi-a raspuns avea o nuanta indiana în accentul canadian, usoara, dar evidenta, ca mirosul de tamîie în aer. "S-a petrecut demult de tot", mi-a spus. Totusi, a fost de acord sa ne întîlnim. Ne-am întîlnit de multe ori. Mi-a aratat jurnalul pe care l-a tinut în timpul evenimentelor. Mi-a aratat articolele de ziar îngalbenite care l-au facut deodata faimos. Mi-a spus povestea sa. Tot timpul am luat notite. Aproape un an mai tîrziu, dupa serioase dificultati, am primit o caseta si un raport de la Ministerul Japonez al Transporturilor. în timp ce ascultam caseta, am ajuns la parerea domnului Adirubasamy, si anume ca este într-adevar o poveste care te face sa crezi în Dumnezeu.
Mi s-a parut firesc ca povestea domnului Patel sa fie spusa mai mult la persoana întîi - cu vocea sa si prin ochii sai. Dar orice nepotriviri sau greseli îmi apartin.
Trebuie sa multumesc cîtorva persoane. Sînt nespus de îndatorat domnului Patel. Recunostinta mea fata de el este la fel de nemarginita ca Oceanul Pacific si sper ca relatarea mea sa nu-l dezamageasca. Trebuie sa-i multumesc domnului Adirubasamy pentru ca m-a initiat în poveste. Port recunostinta pentru trei oficiali de un profesionalism ireprosabil: domnului Kazuhiko Oda, fost membru al Ambasadei Japoniei la Ottawa; domnului Hiroshi Wa-tanabe, de la Compania Maritima Oika; si, mai ales, domnului Tomohiro Okamoto, de la Ministerul Japonez al Transporturilor, acum la pensie. De asemenea, sînt îndatorat domnului Moacyr Scliar pentru entuziasmul sau.
în cele din urma, as dori sa-mi exprim sincera recunostinta pentru acea mare institutie, Consiliul Canadian pentru Arte, fara al carei sprijin nu as fi putut sa scriu aceasta poveste care n-are nimic de-a face cu Portugalia anului 1939. si daca noi, cetatenii, nu ne sustinem artistii, atunci sacrificam imaginatia pe altarul realitatii crude si ajungem sa nu mai credem în nimic si sa avem vise zadarnice.
Partea întîi
Toronto si Pondicherry
Capitolul 1
Suferinta m-a întristat si m-a îndurerat. Studiul academic si practicarea sustinuta a religiei m-au adus încet la viata. Nu am renuntat la practicile mele religioase pe care unii le-ar considera cel putin bizare. Dupa absolvirea unui an de liceu, am intrat la Universitatea din To-ronto si mi-am luat o licenta dubla. Specializarile mele erau studiul religiei si zoologia. Lucrarea de diploma la studiul religiei se ocupa de unele aspecte ale teoriei cosmogonice a lui Isaac Luria, marele specialist în Kabbala din secolul saisprezece din Safed. Lucrarea de zoologie era o analiza functionala a glandei tiroide la lenesul cu trei degete. Am ales lenesul deoarece comportamentul sau - calm, linistit, introvertit - îmi alina sufletul zdruncinat.
Exista lenesi cu doua degete si lenesi cu trei degete, diferenta fiind facuta de labele din fata ale animalelor, caci toate tipurile de lenesi au trei gheare pe labele din spate. într-o vara am avut marele noroc sa studiez in situ lenesul cu trei degete în jungla ecuatoriala din Brazilia. Este o fiinta pasionanta. Singura sa ocupatie este lenea. Doarme sau se odihneste în medie douazeci de ore pe zi. Echipa noastra a analizat felul de a dormi a cinci lenesi cu trei degete în libertate, punîndu-le pe cap, seara devreme dupa ce adormeau, castronase rosu aprins de plastic umplute cu apa. Tîrziu a doua zi îi gaseam nemiscati, iar apa din castron plina de insecte. Cea mai activa perioada din viata lenesului este la apusul soarelui, si folosesc
aici cuvîntul activ ca pe un eufemism. Se misca de-a lungul crengii unui copac în stilul sau caracteristic, cu capul în jos, cu o viteza de aproximativ 400 metri pe ora. Cînd se afla pe pamînt, se tîraste pîna la urmatorul copac cu un ritm de 250 metri pe ora atunci cînd are un scop anume, ceea ce este de 440 de ori mai încet decît un ghepard în actiune. Cînd nu are un scop precis, acopera patru sau cinci metri pe ora.
Lenesul cu trei degete nu stie prea multe despre lumea înconjuratoare. Pe o scara de 2 pîna la 10, în care 2 reprezinta încetineala neobisnuita si 10 acuitatea extrema, Beebe (1926) a notat gustul, pipaitul, vazul si auzul lenesului cu 2, iar mirosul cu 3. Daca dai peste un lenes cu trei degete adormit în padure, cîteva ghionturi sînt îndeajuns pentru a-l trezi; se va uita somnoros în toate partile, mai putin spre tine. Nu se stie de ce se uita împrejur, caci lenesul vede totul în ceata. în ceea ce priveste auzul, lenesul nu este interesat de sunete, dar nu este surd. Beebe a aratat ca trasul cu pusca lînga lenesi care dormeau sau mîncau nu i-a impresionat deloc. Mirosul ceva mai bun al lenesilor nu trebuie supraestimat. Pot sa adulmece si sa evite crengile putrede, dar Bullock (1968) a aratat ca lenesii cad "deseori" pe pamînt, atîrnînd de crengile putrede.
Cum supravietuiesc, va puteti întreba.
Tocmai pentru ca sînt atît de înceti. Motaiala si lenea îi feresc de pericole. Stau departe de atentia jaguarilor, ocelotilor, vulturilor harpie si serpilor anaconda. Blana unui lenes are o alga care este maronie în anotimpul uscat si verde în cel umed, asa ca animalul se confunda cu muschiul si frunzisul dimprejur, semanînd cu un cuib de furnici, cu o veverita sau pur si simplu cu o parte din copac.
Lenesul cu trei degete duce o viata linistita, vegetari-ana, în perfecta armonie cu mediul înconjurator. "Un zîm-bet fericit se citeste mereu pe fata sa", a spus Tirler (1966). Am vazut acest zîmbet cu ochii mei. Nu obisnuiesc sa atri-
bui trasaturi sau sentimente umane animalelor, dar de multe ori în timpul lunii petrecute în Brazilia, privindu-i pe lenesi cum dormeau, am simtit ca ma aflam în prezenta unor yoghini cufundati în meditatie, stînd cu capul în jos, sau a unor pustnici adînciti în rugaciune, fiinte întelepte ale caror vieti spirituale intense erau dincolo de puterile mele stiintifice.
Uneori specializarile mele se întrepatrundeau. Cîtiva dintre colegii mei de la studiul religiei - agnostici zapaciti, care nu stiau unde e sus si unde e jos, si care erau sclavii ratiunii, acel fals aur pentru cei inteligenti - îmi aminteau de lenesul cu trei degete; iar lenesul cu trei degete, acest exemplu minunat al miracolului vietii, îmi amintea de Dumnezeu.
N-am avut niciodata probleme cu colegii mei din domeniul stiintei. Oamenii de stiinta sînt prietenosi, atei, muncind din greu si bautori de bere, preocupati de sex, sah si baseball atunci cînd nu-i intereseaza stiinta.
As putea sa spun cu sinceritate ca am fost un student foarte bun. Am fost printre primii la St. Michael's College patru ani la rînd. Am luat toate premiile studentesti posibile ale Catedrei de Zoologie. Daca nu am luat nici unul de la Catedra de Religie, a fost pur si simplu pentru ca nu exista premii studentesti la aceasta catedra (rasplata pentru studiul religiei nu rezida în puterea oamenilor de a da, cu totii stim asta). As fi primit Medalia Academica a Guvernatorului General, cea mai înalta distinctie studenteasca a Universitatii din Toronto, pe care au primit-o multi oameni de stiinta straluciti din Canada, daca nu ar fi fost acel baiat rozaliu, consumator de carne de vita, cu o ceafa groasa cît trunchiul unui copac si o permanenta stare de buna dispozitie.
Dispretul înca ma doare putin. Cînd ai suferit foarte mult în viata, fiecare durere în plus poate fi atît neînsemnata, cît si de nesuportat. Viata mea este ca o pictura pe tema memento mori din arta europeana: mereu este lînga mine un craniu care rînjeste, amintindu-mi de vanitatea
ambitiilor omenesti. îmi bat joc de acest craniu. Ma uit la el si spun: "Ţi-ai ales gresit victima. Tu nu crezi în viata, dar nici eu nu cred în moarte. Pleaca!" Craniul chicoteste si se apropie si mai mult, dar aceasta nu ma surprinde. Motivul pentru care moartea se tine atît de aproape de viata nu e necesitatea biologica - e invidia. Viata este atît de frumoasa, încît moartea s-a îndragostit de ea, o dragoste geloasa, posesiva care apuca tot ce poate. Insa în viata uiti usor, pierzînd numai cîteva lucruri neimportante, iar tristetea este numai un nor trecator. Baiatul cel rozaliu a fost admis de Comisia pentru Bursele Rhodes. Mi-e drag si sper ca sederea la Oxford a fost o experienta bogata. Daca Lakshmi, zeita abundentei, ma va favoriza odata din plin, Oxford este al cincilea pe lista de orase pe care as dori sa le vizitez înainte de a muri, dupa Mecca, Vara-nasi, Ierusalim si Paris.
N-am nimic de spus despre munca mea, decît ca nodul la cravata este ca un lat care, desi pus invers, tot te sufoca, daca nu esti atent.
Iubesc Canada. Mi-e dor de arsita din India, de mîn-care, de sopîrlele de pe peretii casei, de filmele muzicale de pe ecranul argintiu, de vacile ratacind pe strazi, de ciorile croncanitoare, chiar de discutiile despre meciurile de cricket, dar iubesc Canada. Este o tara mare, prea rece pentru un om cu bun-simt, cu locuitori amabili, inteligenti, cu tunsori urîte. Oricum, nu ma asteapta nimic acasa în Pondicherry.
Richard Parker a stat cu mine. Nu l-am uitat niciodata. Sa îndraznesc sa spun ca mi-e dor de el? Da. Mi-e dor de el. îl vad în toate visele mele. Majoritatea sînt cosmaruri, dar cosmaruri amestecate cu dragoste. Ciudata este inima omului. înca nu pot întelege cum a putut sa ma paraseasca atît de brusc, fara sa-si ia la revedere, fara sa se uite deloc în urma. Aceasta durere este ca o secure care taie din inima mea.
Doctorii si infirmierele de la spitalul din Mexico City au fost extraordinar de draguti cu mine. La fel si pacientii.
Dupa ce îmi ascultau povestea, bolnavii de cancer sau persoanele lovite de masina schiopatau si se înghesuiau sa ma vada, ca si familiile lor, chiar daca nici unul dintre ei nu vorbea englezeste, iar eu nu vorbeam spaniola. îmi zîmbeau, dadeau mîna cu mine, ma mîngîiau pe cap, îmi lasau cadou mîncare si haine pe pat. Ma faceau sa rîd cu hohote sau sa plîng nestavilit.
Dupa cîteva zile puteam sa stau în picioare. Chiar sa fac doi, trei pasi, în ciuda gretei, a ametelii si a slabiciunii generale. Analizele de sînge au aratat ca eram anemic si ca nivelul de sodiu era foarte mare, pe cînd cel de potasiu era scazut. Corpul retinea lichidele, iar picioarele mi se umflau îngrozitor. Aratam de parca as fi avut doua picioare de elefant. Culoarea urinei mele era galben închis, spre maro. Cam dupa o saptamîna puteam sa merg aproape normal si sa port pantofi daca nu le legam sireturile. Pielea mi s-a vindecat, desi înca aveam cicatrice pe umeri si pe spate.
Prima oara cînd am deschis un robinet, jetul de apa zgomotos, puternic, abundent mi-a creat un soc atît de mare, încît n-am mai putut vorbi, genunchii mi s-au înmuiat si am lesinat în bratele asistentei.
Prima oara cînd am mers la un restaurant indian în Canada, am mîncat cu mîinile. Chelnerul s-a uitat la mine dispretuitor si a spus: "De-abia ati debarcat, nu-i asa?" M-am îngalbenit. Degetele, care mai înainte fusesera niste mladite delicate ce mîngîiau mîncarea înainte de a o duce la gura, au devenit tentacule murdare în ochii mei. Am înghetat ca un infractor prins în flagrant delict. N-am îndraznit sa le ling. Le-am sters cu vinovatie de servetelul de masa. Chelnerul nu si-a dat seama cît de tare m-au durut cuvintele sale. Erau ca niste gheare care îmi patrundeau adînc în carne. Am apucat cutitul si furculita. Nu mai folosisem niciodata asemenea tacîmuri. Mîinile îmi tremurau. Sambar-ul si-a pierdut gustul.
Capitolul 2
Locuieste în Scarborough. Este un barbat scund, subtirel - nu mai înalt de 1,67 m. Par negru, ochi negri. Parul îi încarunteste pe la tîmple. Nu poate avea mai mult de patruzeci de ani. înfatisare placuta, fata smeada. Chiar daca vremea este de toamna calda, poarta o parka mare de iarna cu o gluga tivita cu blana cînd merge la restaurant. Are o fata expresiva. Vorbeste repede, gesticulînd aprins. Nu bîrfeste. Spune lucrurilor pe nume.
Capitolul
Mi s-a dat numele dupa o piscina. Destul de ciudat, avînd în vedere ca parintilor mei nu le-a placut niciodata apa. Unul dintre primii parteneri de afaceri ai tatalui meu a fost Francis Adirubasamy. A devenit un bun prieten de familie. îl numeam Mamaji, mama însemnînd în tamil unchi si ji fiind un sufix folosit în India pentru a arata respect si afectiune. Cu mult înainte de a ma naste eu, cînd era tînar, Mamaji a fost campion profesionist la înot, campionul întregii Indii de Sud. S-a ocupat de asta toata viata lui. Fratele meu, Ravi, mi-a spus odata ca dupa ce Mamaji s-a nascut, nu voia sa renunte sa respire apa, asa ca doctorul, ca sa-i salveze viata, a trebuit sa-l ia de picioare si sa-l învîrta deasupra capului de mai multe ori.
- Trucul a reusit, a spus Ravi, gesticulînd salbatic cu mîna deasupra capului. A scuipat apa si a început sa respire aer, dar aceasta i-a împins toata carnea si sîngele catre partea de sus a corpului. De aceea pieptul îi este atît de voinic, iar picioarele atît de slabanoage.
L-am crezut. (Ravi tachina fara mila. Prima oara cînd l-a poreclit pe Mamaji "domnul Peste" în fata mea, i-am pus o coaja de banana în pat.) Chiar si la vîrsta de saizeci de ani, cînd era putin încovoiat si o viata întreaga de mers
aplecat facuse pielea sa i se lase, Mamaji înota treizeci de lungimi de bazin în fiecare dimineata în piscina din Au-robindo Ashram.
A încercat sa-i învete pe parintii mei sa înoate, dar n-a reusit niciodata mai mult decît sa-i faca sa intre în apa pîna la genunchi la mare si sa faca miscari comice împrejur cu bratele; asta îi facea, daca încercau sa învete sa înoate bras, sa arate ca si cum mergeau printr-o jungla, taind iarba înalta din fata lor, sau, daca încercau stilul craul, ca si cum ar fi alergat în josul unui deal, dînd din brate ca sa nu cada. Ravi era la fel de lipsit de entuziasm.
Mamaji a trebuit sa astepte pîna m-am ivit eu pentru a gasi un ucenic doritor sa învete. în ziua cînd am atins vîrsta potrivita pentru a înota, care spre spaima mamei a fost vîrsta de sapte ani, Mamaji m-a luat, si-a întins bratele în directia marii si a spus:
- Acesta este darul meu pentru tine.
- si apoi aproape te-a înecat, a pretins mama.
Am ramas credincios mentorului meu acvatic. Sub atenta sa supraveghere, stateam întins pe plaja, bateam din picioare, dadeam nisipul la o parte cu mîinile, întor-cînd capul la fiecare lovitura pentru a respira. Cred ca aratam ca un copil cuprins de o furie neputincioasa. în apa, pe cînd ma tinea la suprafata, încercam din rasputeri sa înot. Era mult mai greu decît pe parnînt. Dar Mamaji avea rabdare si ma încuraja.
Cînd a realizat ca progresasem îndeajuns, am renuntat la rîsete si tipete, la alergare si balaceala, la valurile albas-tru-verzui sau înspumate spargîndu-se de tarm si ne-am îndreptat catre forma dreptunghiulara perfecta si catre suprafata comuna (dar si catre taxa de intrare) a piscinei Ashram.
Ma duceam cu el de trei ori pe saptamîna cînd eram copil, un ritual matinal în fiecare luni, miercuri si vineri, cu regularitatea de ceasornic a unui craul bine structurat. Am vii amintiri despre acest batrîn distins, dezbracîndu-se în pielea goala lînga mine, corpul sau ivindu-se încet, pe masura ce-si scotea cu grija fiecare haina, decenta fiind
asigurata în ultimul moment de o întoarcere înceata si de un minunat slip de import. Se ridica în picioare si era gata. Totul avea o simplitate impresionanta. Lectiile de înot, care în timp au devenit antrenamente, erau dure, dar aveam bucuria intensa a putintei de a înota mai usor si mai iute, din nou si din nou, pîna aproape de hipnoza, apa trans-formîndu-se din plumb topit în lumina transparenta.
A fost initiativa mea, dintr-o placere vinovata, ca m-am întors la mare, chemat de valurile mari care se spargeau de tarm si ajungeau pîna la mine ca niste valurele umile, mici ochiuri de apa care înconjurau picioarele baiatului indian.
Cînd aveam cam treisprezece ani, i-am facut cadou lui Mamaji de ziua lui doua lungimi de bazin într-un stil fluture convingator. Am terminat atît de epuizat, ca de-abia am putut sa-i fac cu mîna.
înotul nu era numai o activitate, era si un subiect de discutie. Era subiectul care îi placea cel mai mult tatalui meu. Cu cît se opunea mai mult înotului propriu-zis, cu atît si-l imagina mai tare. Istoria înotului era modul lui de a se relaxa dupa munca de peste zi si dupa discutiile despre întretinerea unei gradini zoologice. O apa fara un hipopotam era mult mai usor de administrat decît una cu animalul în ea.
Mamaji a studiat la Paris doi ani datorita administratiei coloniale. S-a distrat de minune. Aceasta se petrecea la începutul anilor treizeci, cînd francezii înca încercau sa transforme Pondicherry într-o zona galica, tot asa cum britanicii se straduiau sa faca restul Indiei britanica. Nu-mi aduc aminte exact ce a studiat Mamaji. Banuiesc ca a fost ceva legat de comert. Era un foarte bun povestitor, dar nu pomenea de studiile sale sau Turnul Eiffel, Luvrul sau cafenelele de pe Champs-Elysees. In toate povestirile sale se regaseau piscinele si competitiile de înot. Exista, de exemplu, Piscine Deligny, cea mai veche din oras, construita în 1796, o barja în aer liber ancorata pe Quai d'Or-say, locul de desfasurare a concursului de înot din cadrul
Olimpiadei din 1900. Dar nici unul dintre timpii obtinuti nu a fost omologat de Federatia Internationala de Natatie din cauza ca piscina era cu sase metri prea lunga. Apa din bazin venea direct din Sena, nefiltrata si neîncalzita.
- Era rece si neplacuta, spunea Mamaji. Dupa ce traversa tot Parisul, apa era destul de murdara. Iar oamenii din bazin o faceau de-a dreptul dezgustatoare.
în soapte conspirative, adaugind detalii socante pentru a-si întari spusele, el ne asigura ca francezii aveau standarde foarte scazute în ceea ce priveste igiena personala.
- La Deligny era destul de rau. Iar la Bain Royal, o alta latrina de pe Sena, era si mai rau. Cel putin la Deligny pescuiau pestii morti.
Totusi, o piscina olimpica este o piscina olimpica, pastratoarea unei glorii nemuritoare. Chiar daca era o cloaca, Mamaji vorbea cu drag despre Deligny.
Te simteai mai bine la Piscines Château-London, Rou-vet sau la cele de pe bulevardul Garii. Erau piscine acoperite, pe uscat, si deschise tot anul. Se furniza apa de condens de la motoarele cu aburi de la fabricile din apropiere, astfel ca era mai curata si mai calda. Dar pîna si aceste piscine erau murdare si tindeau sa fie supraaglomerate.
- Era atît de mult scuipat si flegma ce plutea pe apa, încît aveam impresia ca înot printre meduze, chicotea Mamaji.
Piscinele Hebert, Ledru-Rollin si Butte-aux-Cailles erau luminoase, moderne si spatioase, cu apa furnizata de fîn-tîni arteziene. Ele stabileau criteriul de excelenta pentru piscinele municipale. Exista, desigur, Piscine des Tourelles, celalalt bazin olimpic inaugurat în 1924, cînd Parisul a gazduit a doua oara Jocurile Olimpice. Si mai erau multe altele.
Dar nici o piscina nu egala în ochii lui Mamaji minunea cu numele de Piscine Molitor. Era nestemata acvatica a Parisului, a întregii lumi civilizate.
- Era un bazin în care zeilor le-ar fi placut sa se îmba-ieze. Molitor avea cel mai bun club de înot de performanta din Paris. Erau doua piscine, una înauntru, alta afara. Amîndoua erau ca doua oceane în miniatura. Piscina dinauntru avea mereu doua culoare rezervate înotatorilor care doreau sa faca lungimi. Apa era atît de curata si de limpede, ca o puteai folosi la cafeaua de dimineata. Cabinele de lemn unde te schimbai, vopsite în alb si albastru, înconjurau piscina pe doua niveluri. Te uitai în jos si vedeai tot si pe toata lumea. Portarii care marcau usa cabinei cu creta ca sa arate ca era ocupata erau batrîni, schiopatînd, întotdeauna prost dispusi. Nici tipetele, nici zbenguielile nu-i întarîtau vreodata. Dusurile aveau apa fierbinte, mîngîietoare. Aveau o sauna si o sala de gimnastica. Piscina de afara se transforma iarna în patinoar. Exista un bar, un bufet, o punte lunga unde se statea la soare, chiar si doua plaje mici cu nisip adevarat. Fiecare bucata de tigla, alama si lemn stralucea. Era - era...
Era singura piscina care îl lasa pe Mamaji fara vorbe, mintea sa fiind prea plina de amintiri.
Mamaji îsi amintea, tata visa.
Iata cum mi-am primit numele cînd am venit pe lume, o ultima, bine venita adaugire a familiei, la trei ani dupa Ravi: Piscine Molitor Pa tel.
Capitolul 4
Mîndra noastra natiune numara numai sapte ani ca republica, cînd a crescut prin alipirea unei mici regiuni. Pondicherry a intrat în Uniunea Indiana la 1 noiembrie 1954. O împlinire civica a fost urmata de o alta. O parte dintre terenurile Gradinii Botanice din Pondicherry au fost cedate fara pretentii unei afaceri tentante, iar India - sa vezi si sa nu crezi - avea o Gradina Zoologica nou-no-uta, organizata si condusa dupa cele mai moderne principii acreditate biologic.
Era o gradina zoologica imensa, întinsa pe kilometri nesfîrsiti, atît de mare, încît era nevoie de un tren ca s-o explorezi, chiar daca a început sa se micsoreze pe masura ce cresteam (la fel si trenul). Acum este atît de mica, încît o pot cuprinde cu mintea. Imaginati-va un loc umed si cald, scaldat în soare si culori vii. Florile îti iau ochii cu frumusetea lor. Sînt copaci, tufisuri si plante agatatoare nenumarate - arbori de pîine, smochini indieni, gulmo-hur (supranumit în popor Pomul Sfintului Duh), vîlvataia padurii, arborele de bumbac, jacaranda, mangotieri si multe altele care ar fi ramas nestiute daca n-ar fi avut etichete frumos aranjate lînga fiecare. Sînt banci. Pe aceste banci vezi barbati dormind, stînd întinsi sau cupluri tinere care se uita pe furis unul la altul, ale caror mîini flutura prin aer, atingîndu-se întîmplator. Deodata, printre copacii subtiri si înalti din fata ta, observi doua girafe uitîndu-se linistit la tine. Este doar prima surpriza. Imediat tresari la auzul tipetelor unei cete mari de maimute, acoperite numai de strigatele ascutite ale unor pasari ciudate. Ajungi la o intersectie. Platesti mecanic o suma de bani. Mergi mai departe. Vezi un mic zid. La ce te poti astepta dupa un asemenea zid? Cu siguranta, nu la o groapa putin adîn-ca, adapostind doi rinoceri indieni. Dar exact asta gasesti. si cînd te întorci, dai peste elefantul care era acolo tot timpul, atît de mare, încît nici nu l-ai observat. Apoi îti dai seama ca în lac sînt hipopotami plutind pe apa. Cu cît te uiti mai mult, cu atît vezi mai multe. Te afli la Gradina Zoologica!
înainte de a se muta în Pondicherry, tata conducea un mare hotel în Madras. Pasiunea pentru animale l-a îndreptat catre domeniul zoologic. O schimbare normala, veti spune, de la conducerea unui hotel la cea a unei gradini zoologice. Nu e chiar asa. în multe privinte, administrarea unei gradini zoologice este un cosmar pentru directorul de hotel. De exemplu: oaspetii nu-si parasesc niciodata camerele; se asteapta nu numai la cazare, ci si la servicii complete; primesc un numar permanent de vizitatori, unii dintre ei zgomotosi si de nestapînit. Trebuie
sa astepti pîna îsi fac turul pe balcon, ca sa spun asa, înainte sa se poata face curat în camerele lor, iar apoi trebuie sa astepti pîna se plictisesc de priveliste si se întorc în camere ca sa le cureti balcoanele; este multa curatenie de facut, caci oaspetilor nu le pasa de igiena, la fel ca alcoolicilor. Fiecare musafir are pretentii în legatura cu meniul, se plînge mereu de încetineala cu care este servit si absolut niciodata nu da bacsis. Sincer vorbind, multi sînt maniaci sexual, uneori foarte introvertiti, avînd momente de senzualitate extrema, alteori sînt pur si simplu depravati, în ambele cazuri scandalizînd în mod regulat conducerea cu împerecheri libere sau incesturi. Asa arata oaspetii pe care i-ai gazdui la hanul tau? Gradina Zoologica din Pondicherry oferea placeri, dar si multe batai de cap domnului Santosh Patel, fondator, proprietar, director, seful unei echipe de cincizeci si trei de persoane si tatal meu. Pentru mine era paradisul pe pamînt. Pastrez cele mai frumoase amintiri despre viata de aici. Am trait ca un print. Ce fiu de maharadjah avea un asemenea parc mare si bogat în care sa se joace? Ce palat avea o astfel de menajerie? Ceasul meu desteptator dimineata era ragetul leilor. Nu suna ca ceasurile elvetiene, însa te puteai baza pe lei sa raga din toate puterile între cinci si jumatate si sase în fiecare dimineata. Micul dejun era însotit de tipetele si strigatele maimutelor urlatoare, ale mierlelor-manda-rin sau ale cacaduului cu mot rosu. Plecam la scoala sub privirile binevoitoare ale mamei, dar si ale vidrelor cu ochi stralucitori, ale bizonului american matahalos sau ale urangutanilor ce se întindeau si cascau. Ma uitam în sus în timp ce alergam printre copaci, ca nu cumva vreun paun sa faca pe mine. Mai bine sa mergi pe sub copacii ce adaposteau grupurile de lilieci; singurul risc la acea ora matinala era sa le auzi concertul asurzitor de chitaituri si tipete. Pe drumul spre iesire ma opream lînga iaz ca sa ma uit la broastele lucitoare, verde stralucitor, albastru închis cu galben sau verde deschis cu maro. Uneori pasarile îmi
atrageau atentia: flamingo roz, lebede negre, casuari motati, sau pasari mai mici precum turturelele diamant, graurii de Capetown, papagalii rozelor, papagalii Nanday, papagalii cu fruntea portocalie. Elefantii, focile, felinele sau ursii nu se aratau, dar babuinii, macacii, mangabeii, gi-bonii, caprioarele, tapirii, lamele, girafele si suricatele erau matinale. în fiecare dimineata, înainte de a iesi pe poarta principala, ramîneam cu o ultima impresie care era obisnuita, dar de neuitat: o piramida de broaste testoase, botul irizant al unui mândrii, tacerea impunatoare a unei girafe, gura galbuie, larg deschisa a unui hipopotam, cataratul în gheare si cioc al unui ara ros-albastru pe un gard de sîr-ma, loviturile de întîmpinare cu pliscul ale pasarii-gheata, expresia molcoma, lasciva a unei camile. Treceam pe lînga toate aceste bogatii în fuga, în timp ce ma grabeam spre scoala. De-abia dupa ore aflam spre placerea mea ce înseamna sa te caute un elefant prin haine în speranta de a gasi o aluna ratacita sau sa te purice un urangutan prin par în dorinta de a afla o capusa gustoasa, nemultumit ca nu ti-ai facut provizii. As dori sa pot descrie o foca scufun-dîndu-se în apa, o maimuta-paianjen leganîndu-se de pe o craca pe alta sau un leu întorcînd lenes din cap. Dar cuvintele îmi lipsesc. Mai bine sa ti le imaginezi, daca vrei cu adevarat sa le traiesti.
Ca si în libertate, si la Gradina Zoologica cele mai bune ore de vizita sînt la rasaritul si la apusul soarelui. Atunci animalele se trezesc la viata. Se urnesc din adaposturile lor si se îndreapta pe furis catre marginea apei. îsi scot vesmintele la purtare. îsi cînta cîntecele. Se întorc unele catre altele si îsi îndeplinesc ritualurile. Daca privesti si asculti cu atentie, esti rasplatit din plin. Am petrecut nenumarate ore ca martor tacut al multiplelor comportamente elegante care ne binecuvînteaza planeta. Este ceva atît de frumos, de zgomotos, de ciudat si de delicat, ca te lasa fara grai.
Am auzit tot atîtea prostii despre gradini zoologice dte despre Dumnezeu si religie. Oameni bine intentionati, dar în necunostinta de cauza, cred ca animalele în salbaticie sînt "fericite" pentru ca sînt "libere". Acesti oameni se gîn-desc de cele mai multe ori la un animal de prada, un leu sau un ghepard mare si frumos (viata unei antilope gnu sau a unui furnicar african este rareori apreciata). Ei îsi imagineaza acest animal salbatic ratacind prin savana sau digerîndu-si hrana, dupa ce si-a prins victima care si-a acceptat soarta cu resemnare, sau alergînd gratios pentru a se pastra în forma dupa ce a mîncat prea mult. îsi imagineaza acest animal privindu-si cu mîndrie si cu drag puii, întreaga familie urmarind apusul soarelui de sub poala copacilor si oftînd de placere. Dupa parerea lor, viata unui animal salbatic este simpla, nobila si plina de înteles, însa apoi acesta este capturat de oamenii cei ticalosi si aruncat în custi. "Fericirea" sa s-a spulberat. Tînjeste din toata inima dupa "libertate" si încearca orice ca sa scape. Dupa ce libertatea i-a fost interzisa atît de mult timp, animalul ajunge o umbra, sufletul sau este distrus. Asa cred unii oameni.
Nu aceasta este realitatea.
Animalele în salbaticie traiesc o viata de griji si obligatii în care ierarhia sociala este foarte stricta într-un mediu unde teama este mare si mîncarea putina, unde teritoriul trebuie aparat încontinuu si parazitii suportati la nesfîrsit. Ce înseamna libertatea în asemenea conditii? Practic vorbind, animalele în salbaticie nu sînt libere nici în spatiu, nici în timp si nici în relatiile lor personale. Teoretic vorbind - ceea ce înseamna o simpla posibilitate fizica -, un animal poate sa se descurce, trecînd peste toate conventiile sociale si limitele specifice rasei sale. Dar aceasta se întîmpla mai rar decît în cazul unui membru al speciei noastre, ca de exemplu un proprietar de magazin cu relatiile sale obisnuite - cu familia, cu prietenii, cu societatea - care sa renunte la tot si sa plece în lume numai cu ceva maruntis în buzunar si cu hainele de pe el.
Daca omul, cea mai curajoasa si cea mai inteligenta dintre creaturi, nu rataceste dintr-un loc în altul ca un strain si nebagat în seama de nimeni, de ce ar face-o un animal, care prin chiar temperamentul sau este mult mai conservator? Caci acesta este adevarul, animalele sînt conservatoare, chiar reactionare. Cea mai mica schimbare le afecteaza. Ele doresc ca lucrurile sa nu se schimbe niciodata, sa fie aceleasi zi dupa zi, luna dupa luna. Nu le plac deloc surprizele. Aceasta se vede în relatiile lor spatiale. Un animal îsi ocupa spatiul în libertate sau la Gradina Zoologica în acelasi fel în care piesele de sah se misca pe tabla - cu un anumit sens. Nu exista mai mult neprevazut, mai multa "libertate" în teritoriul unei sopîrle, al unui urs sau cerb decît în plasarea unui cal pe tabla de sah. Ambele înseamna o structura si un scop. în salbaticie, animalele merg pe aceleasi poteci, avînd aceleasi motive importante, anotimp dupa anotimp. într-o gradina zoologica, daca animalul nu este în locul sau obisnuit si în pozitia sa normala la ora potrivita, aceasta înseamna ceva. Poate fi doar efectul unei schimbari minore a mediului. Un furtun încolacit, uitat de îngrijitor, poate fi un pericol. S-a format o balta care îl nelinisteste pe animal. De pe o scara cade o umbra. Dar poate sa însemne mai mult. în cel mai rau caz, poate fi cel mai temut lucru pentru un director de gradina zoologica: un simptom care anunta necazurile ce vor urma, un motiv de a examina gunoiul, de a-l interoga pe îngrijitor, de a chema veterinarul. Toate acestea pentru ca o barza nu sta în locul unde sta de obicei!
Dar dati-mi voie sa continuu numai cu un anumit aspect al problemei.
Daca va duceti la o casa, darîmati usa din fata, îi aruncati pe oamenii care locuiesc acolo în strada si le spuneti "Plecati! Sînteti liberi! Liberi ca pasarea cerului! Plecati! Plecati!", credeti ca vor striga si vor dansa de bucurie? Nu o vor face. Pasarile nu sînt libere. Oamenii pe care tocmai i-ati dat afara va vor coplesi cu vorbele: "Cu ce drept ne arunci afara? Aceasta e casa noastra. E proprietatea
noastra. Locuim aici de ani de zile. Chemam politia, ti-calosule."
Nu spunem noi: "Nicaieri nu e ca acasa"? Asta simt si animalele. Animalele au un simt al teritoriului. Numai astfel le putem întelege comportamentul. Doar un teritoriu familiar le permite sa împlineasca doua conditii imperative ale vietii în salbaticie: evitarea dusmanului si obtinerea mîncarii si a apei. Un spatiu închis si sigur din punct de vedere biologic al unei gradini zoologice - fie el o cusca, o groapa, o insula înconjurata de un sant cu apa, un tarc, un terarium, o îngraditura pentru pasari sau un acvariu - este tot un teritoriu, deosebit numai în ceea ce priveste marimea si apropierea de teritoriul uman. Este evident ca e mult mai mic decît cel din libertate. Teritoriile în salbaticie sînt mari nu din cauza dorintei, ci din cauza necesitatii. La o gradina zoologica facem cu animalele asa cum facem cu propriile case: strîngem într-un spatiu mic ceea ce în libertate este raspîndit peste tot. In timp ce pentru noi pestera era aici, rîul acolo, terenul de vînatoare o mila mai departe, locul de pînda lînga el, fructele de padure în alta parte - toate pline de lei, serpi, furnici, lipitori si plante otravitoare -, acum rîul curge prin robinete la mdemîna oricui si ne putem spala lînga locul unde dormim, putem mînca lînga locul unde gatim si ne putem înconjura cu un zid de protectie, pastrînd totul cald si curat. O casa este un teritoriu restrîns, în care nevoile esentiale pot fi îndeplinite aproape si în siguranta. Un spatiu închis si protector este acelasi lucru pentru un animal (cu exceptia notabila a unei vetre sau echivalentul acesteia, prezenta în toate locuintele umane). Gasind în el toate locurile de care are nevoie - unul de pînda, unul pentru odihna, pentru mîncat si baut, unul pentru scaldat, unul pentru curatat etc. - si descoperind ca nu este nevoie sa plece la vînatoare, ca mîncarea vine de sase ori pe saptamîna, un animal va lua în stapînire spatiul de la Gradina Zoologica în acelasi fel în care ar emite pretentii asupra unui nou
teritoriu în salbaticie, explorîndu-l si marcîndu-l în felul obisnuit al speciei sale, probabil cu jeturi de urina. O data ce acest ritual de colonizare s-a terminat si animalul s-a stabilit în el, nu se va simti ca un chirias nelinistit si cu atît mai putin ca un prizonier, ci mai curînd ca un stapîn de mosie, purtîndu-se în spatiul sau la fel ca în teritoriul din salbaticie, aparîndu-se cu toate mijloacele daca este invadat. Un astfel de spatiu nu este nici mai bun, nici mai rau pentru un animal decît conditiile din libertate; atîta timp cît raspunde la nevoile animalului, un teritoriu, natural sau construit, pur si simplu exista, este un fapt, ca petele de pe blana unui leopard. S-ar putea chiar argumenta ca daca animalul ar putea face o alegere inteligenta, ar opta pentru viata într-o gradina zoologica fiindca marea diferenta între aceasta si salbaticie este absenta parazitilor si a dusmanilor, dar si mîncare din belsug în primul caz sau multimea de paraziti si lipsa mîncarii în al doilea caz. Gîn-diti-va la dumneavoastra. Ati prefera sa locuiti la Ritz cu room-service gratuit si acces permanent la doctor, sau sa fiti aruncat în strada fara sa-i pese cuiva? Dar animalele sînt incapabile de asemenea judecata. în limitele speciei lor, se descurca cu ceea ce au.
O gradina zoologica buna este un loc în care coincidentele apar în mod regulat: exact acolo unde un animal ne spune: "Nu te apropia!" cu urina sau cu alte secretii ale sale, noi îi spunem: "Stai înauntru!" cu zabrelele noastre. In aceste conditii de armistitiu diplomatic, toate animalele sînt multumite, iar noi ne putem relaxa si cerceta unii pe altii.
In literatura se pot gasi nenumarate exemple de animale care ar fi putut sa scape, dar n-au facut-o, sau care au facut-o si s-au întors. Este cazul unui cimpanzeu a carui usa de la cusca a fost lasata descuiata si s-a dat în laturi. Din ce în ce mai nelinistit, cimpanzeul a început sa tipe si sa trînteasca usa în mod repetat - cu un zgomot asurzitor de fiecare data - pîna cînd îngrijitorul, alertat de un vizitator, s-a grabit sa îndrepte situatia. într-o gra-
dina zoologica europeana, un cîrd de caprioare a iesit din tarc cînd poarta a fost lasata deschisa. Speriate de vizitatori, caprioarele s-au napustit catre padurea din apropiere, care avea propriul cîrd de caprioare si putea sa mai primeasca si altele. Cu toate acestea, caprioarele de la Gradina Zoologica s-au întors repede în tarcul lor. într-o alta gradina zoologica, un muncitor se îndrepta catre locul sau de munca la o ora matinala, carînd scînduri de lemn, cînd, spre groaza sa, un urs a aparut din ceata diminetii, mer-gînd linistit drept spre el. Omul a scapat scîndurile si a luat-o la goana. Personalul Gradinii Zoologice a început imediat sa-l caute pe ursul evadat. L-a gasit înapoi în spatiul sau, dupa ce coborîse din nou în groapa din care iesise, mergînd pe un copac care se prabusise. S-a presupus ca zgomotul scîndurilor cînd au cazut l-a speriat.
Dar nu mai insist. Nu doresc sa iau apararea gradinilor zoologice. închideti-le pe toate daca doriti (si sa speram ca ce a mai ramas din animalele salbatice poate supravietui în ce a mai ramas din lumea salbatica). stiu ca gradinile zoologice nu mai sînt pe placul oamenilor. Aceeasi problema o întîmpina si religia. Anumite iluzii despre libertate le infesteaza pe amîndoua.
Gradina Zoologica din Pondicherry nu mai exista. Gropile au fost umplute, custile darîmate. O descopar acum în sigurul loc care mi-a mai ramas, în amintire.
Capitolul 5
Povestea numelui meu nu se rezuma numai la numele meu. Cînd te cheama Bob, rumeni nu te întreaba: "Cum se scrie?" Alta este situatia cu Piscine Molitor Patel.
Unii au crezut ca este P. Singh si ca eram sikh si se întrebau de ce nu port turban.
Cînd eram student la Universitate, am vizitat Mont-real-ul o data cu cîtiva prieteni. Venise rîndul meu într-o seara sa comand pizza. N-am mai suportat ca un alt vor-
bitor de franceza sa-mi poceasca numele, asa ca atunci cînd omul de la telefon m-a întrebat: "Cum va cheama?", am raspuns: "Sînt cine sînt." O jumatate de ora mai tîr-ziu au sosit doua pizza pe numele "Sînt Cine Sînt".
Este adevarat ca cei pe care îi întîlnim ne pot schimba uneori atît de profund, încît apoi nu mai sîntem aceiasi, chiar în ceea ce priveste numele. Luati ca exemplu pe Simon, zis Petru, Matei, cunoscut si ca Levi, Natanael, care este si Bartolomeu, Iuda, nu Iscariotul, care si-a luat numele Tadeu, Simeon, numit Niger si Saul, care a devenit Paul.
Soldatul meu roman statea în curtea scolii într-o dimineata pe cînd aveam doisprezece ani. Tocmai sosisem. M-a vazut si o sclipire de rautate i-a lucit în mintea proasta. si-a ridicat mîna, a aratat spre mine si a strigat:
- Este Pisulina Patel!
Intr-o secunda, toata lumea rîdea. S-au potolit când am intrat în clasa. Eram ultimul, purtîndu-mi coroana de spini.
Cruzimea copiilor nu este o noutate pentru nimeni. Vorbele zburau dintr-o parte în alta a curtii, neintentionate si necautate:
- Unde esti, Pisulina? Trebuie sa plec. Sau:
- Stai cu fata la perete. Faci un pisu?
Sau altceva în genul asta. încremeneam sau îmi continuam activitatea, pretinzînd ca nu auzisem. Sunetele dispareau, dar supararea ramînea, ca mirosul de urina mult dupa ce s-a evaporat.
Profesorii au început sa faca si ei la fel. Era o perioada de arsita. în timp ce ziua se scurgea, lectia de geografie, care dimineata fusese proaspata ca o oaza, începea sa se lungeasca precum Desertul Thar; lectia de istorie, atît de vie la începutul zilei, devenea arida si prafuita; lectia de matematica, atît de precisa la început, devenea confuza. Din cauza oboselii de dupa-amiaza, în timp ce îsi stergeau fruntile si cefele cu batistele, fara vreo intentie de a jigni sau de a-si bate joc, pîna si profesorii uitau de conotatia
acvatica învioratoare a numelui meu si îl deformau într-un mod rusinos. Auzeam schimbarea prin cele mai mici modulatii ale vocii. Era ca si cum limbile lor nu puteau struni vorbele, asa cum niste conducatori de care nu pot stapîni caii salbatici. Se descurcau destul de bine cu prima silaba, cu Pi, dar arsita era prea mare, iar ei nu mai controlau armasarii nestapîniti din gura, care se îndreptau drept spre urcusul din a doua silaba, sci. In schimb, se aruncau cu capul înainte în su, iar dupa aceea totul era pierdut. Ridicam mîna ca sa dau raspunsul si mi se spunea mereu: "Da, Pisulina". De multe ori profesorul nu-si dadea seama cum ma numise. Se uita la mine plictisit, în-trebîndu-se de ce nu dadeam raspunsul. Iar uneori clasa, doborîta de arsita cum era, nu reactiona nici ea. Nici cu un cuvînt, nici cu un zîmbet. Dar întotdeauna simteam terfelirea.
Mi-am petrecut ultimul an la St. Joseph's School ca profetul Mahomed persecutat la Mecca, pacea fie cu el. Dar asa cum el punea la cale fuga la Medina, Hejira, care marcheaza începutul Islamului, tot asa mi-am aranjat si eu evadarea si începutul unei noi epoci.
Dupa St. Joseph, m-am dus la Petit Seminaire, cel mai bun gimnaziu particular englez din Pondicherry. Ravi învata deja acolo si, ca toti fratii mai mici, sufeream de pe urma unui frate mai mare si mai popular. Era campionul generatiei sale la Petit Seminaire, un jucator care servea foarte bine, dar care era si un temut mînuitor de crosa, capitanul celei mai bune echipe de cricket din oras, propriul nostru Kapil Dev. Faptul ca eram înotator nu interesa pe nimeni; se pare ca este o lege a naturii umane ca aceia care locuiesc lînga mare sa fie banuitori cu înotatorii, iar aceia care locuiesc la munte sa fie banuitori cu alpinistii. Dar obligatia de a trai în umbra cuiva nu ma salva, desi as fi acceptat orice nume în loc de "Pisulina", chiar si "fratele lui Ravi". Aveam un plan mai bun.
L-am pus în aplicare chiar din prima zi de scoala, chiar la prima ora. în jurul meu erau alti elevi de la St. Joseph.
Ora a început asa cum încep toate orele, cu strigarea numelor. Le strigam din banca în ordinea în care se întîm-pla sa fim asezati.
- Ganapathi Kumar, spunea Ganapathi Kumar.
- Vipin Nath, spunea Vipin Nath.
- Shamshool Hudha, spunea Shamshool Hudha.
- Peter Dharmaraj, spunea Peter Dharmaraj. Fiecare nume era însemnat pe o lista, iar profesorul se
uita o clipa tinta la elev. Eram teribil de agitat.
- Ajith Giadson, spunea Ajith Giadson, patru banci mai în fata...
- Sampath Saroja, spunea Sampath Saroja, trei mai în fata...
- Stanley Kumar, spunea Stanley Kumar, doua mai în fata...
- Sylvester Naveen, spunea Sylvester Naveen, drept în fata mea.
Era rîndul meu. Momentul sa înving Satana. Medina, vin.
M-am ridicat din banca si m-am repezit catre tabla. înainte ca profesorul sa poata spune ceva, am luat o bucata de creta si am rostit pe masura ce scriam:
Numele meu este
Piscine Molitor Patel,
cunoscut tuturor ca
- am subliniat de doua ori primele doua litere ale noului meu nume -
Pi Patel.
Pentru orice eventualitate, am adaugat:
ti
Apoi am desenat un cerc mare, pe care l-am împartit în doua pe diametru, pentru a evoca acea lectie de baza în geometrie.
S-a facut liniste. Profesorul se holba la tabla. Eu îmi tineam rasuflarea. Apoi a spus:
- Foarte bine, Pi. Stai jos. Data viitoare sa ceri voie sa pleci din banca.
- Da, domnule.
îmi însemna numele. si se uita la urmatorul baiat.
- Mansoor Ahamad, spuse Mansoor Ahamad. Eram salvat.
- Gautham Selvaraj, spuse Gautham Selvaraj. Puteam sa respir.
- Arun Annaji, spuse Arun Annaji. Un nou început.
Am repetat figura cu fiecare profesor. Repetitia este importanta nu numai în antrenamentul animalelor, dar si al oamenilor. între strigarea numelui unui baiat obisnuit si cel al urmatorului, tîsneam catre tabla si imprimam, uneori cu un scîrtîit îngrozitor, detaliile noii mele identitati. Dupa cîteva asemenea reusite, baietii cîntau în cor cu mine, atingînd un crescendo care culmina, dupa ce se tragea repede aer în piept cînd eu dadeam nota corecta, cu o asemenea redare entuziasmanta a noului meu nume, ca ar fi încîntat pe orice dirijor de cor. Cîtiva baieti mai completau în soapta: "Trei! Virgula! Unu! Patru!" în timp ce scriam cît de repede puteam, încheind concertul prin împartirea cercului cu o asemenea hotarîre, ca bucati din creta zburau peste tot.
Cînd ridicam mîna în ziua aceea, ceea ce faceam de îndata ce aveam ocazia, profesorii îmi dadeau dreptul sa vorbesc, pronuntînd o singura silaba care îmi mîngîia auzul. Elevii le-au urmat exemplul, chiar si diavolii de la St. Joseph. De fapt, numele a prins. Adevarul este ca sîntem o natie de ingineri aspiranti: curînd dupa aceea, un baiat pe care îl chema Omprakash si-a luat numele Omega, altul îsi spunea Upsilon, iar o vreme au existat si Gamma, Lambda si Delta. Dar eu eram primul si cel mai de lunga durata grec de la Petit Seminaire. Chiar si fratele meu, capitanul echipei de cricket, acel zeu local, era de acord. M-a luat deoparte saptamîna ce a urmat.
- Ce-i povestea asta cu porecla pe care ti-ai luat-o? spuse el.
Am tacut. Pentru ca oricum ar fi fost, batjocura tot urma sa vina. Nu puteam sa o evit.
- N-am stiut ca-ti place culoarea galbena asa de mult. Culoarea galbena? Am privit în jur. Nimeni nu trebuia
sa auda ce urma sa-mi spuna, mai ales vreunul dintre lacheii sai.
- Ravi, ce vrei sa spui? am soptit.
- E-n regula, frate. Orice e mai bine decît "Pisulina". Chiar si "Plastilina".
în timp ce se îndeparta agale, zîmbi si spuse:
- Esti cam rosu la fata. Dar nu mai adauga nimic.
si astfel mi-am gasit adapost în acea litera greceasca ce seamana cu o cocioaba cu un acoperis ruginit de tabla, în acel numar irational si evaziv cu care oamenii de stiinta încearca sa înteleaga universul.
Capitolul 6
Este un bucatar excelent. Casa sa supraîncalzita miroase întotdeauna a ceva delicios. Raftul cu mirodenii arata ca unul dintr-o farmacie. Cînd deschide frigiderul sau dulapurile sale, vad denumiri de produse pe care nu le recunosc; de fapt, nici nu pot sa spun în ce limba sînt scrise. Sîntem în India. Dar se pricepe la fel de bine si la mîncarurile occidentale. îmi pregateste macaroanele cu brînza cele mai picante si mai rafinate. Iar tacos-urile sale vegetariene ar trezi invidia întregului Mexic.
Mai observ si altceva: dulapurile sale de bucatarie sînt pline ochi. în spatele fiecarei usi, pe fiecare raft sînt gramezi de pachete si conserve aranjate cu grija. O provizie de mîncare care ar face fata asediului Leningradului.
Capitolul 7
Am avut norocul sa am cîtiva profesori buni în tineretea mea, barbati si femei care au patruns în mintea mea întunecata si au adus lumina. Unul dintre acestia a fost domnul Satish Kumar, profesorul meu de biologie de la Petit Seminaire, un comunist activ, care spera mereu ca statul Tamil Nadu nu va mai alege staruri de film si va merge pe drumul statului Kerala. Avea o înfatisare cu totul speciala. Vîrful capului îi era chel si ascutit, totusi avea cele mai impresionante falci pe care le-am vazut vreodata. Umerii sai îngusti se prelungeau cu un stomac masiv care arata ca baza unui munte, cu exceptia faptului ca muntele se sprijinea doar pe aer, pentru ca se oprea brusc si disparea pe orizontala în pantalonii sai. Este un mister pentru mine cum suportau picioarele sale subtiri greutatea de deasupra, dar o faceau, chiar daca uneori aveau miscari neprevazute, genunchii îndoindu-se în toate directiile. Constructia sa era geometrica: arata ca doua triunghiuri, unul mic si unul mare, echilibrata de doua linii paralele. Dar organice, pline de negi si cu smocuri de par negru iesindu-i din urechi. Prietenos. Zîmbetul sau se întindea pe toata baza capului triunghiular.
Domnul Kumar a fost primul ateu declarat pe care l-am întîlnit. Am descoperit asta nu în sala de clasa, ci la Gradina Zoologica. Ne vizita regulat, citind inscriptiile si notele explicative de la cap la coada, fiind de acord cu fiecare animal pe care îl vedea. Orice animal însemna pentru el un triumf al logicii si al mecanicii, natura întreaga fiind o ilustrare exceptional de rafinata a stiintei. Atunci cînd un animal simtea nevoia sa se împerecheze, lui îi suna în urechi "Gregor Mendel", amintind de parintele geneticii, iar cînd era momentul sa-si arate caracterul, "Charles Dar-win", parintele selectiei naturale. Ceea ce noi consideram a fi behait, grohait, sîsîit, sforait, raget, mîrîit, urlet, ciripit sau tipete stridente erau pentru el vorbele nedeslusite
ale unor straini. Cînd domnul Kumar vizita Gradina Zoologica, venea ca sa ia pulsul universului, iar mintea sa ste-toscopica îi confirma întotdeauna ca totul era în ordine, ca totul era ordine. Parasea gradina simtindu-se împrospatat stiintific.
Prima oara cînd i-am vazut forma triunghiulara umbrind de colo-colo prin gradina, n-am îndraznit sa ma apropii. Chiar daca îmi placea ca profesor, el reprezenta autoritatea, iar eu supusul. Mi-era putin teama de el. L-am observat din departare. Tocmai ajunsese la groapa rinocerilor. Cei doi rinoceri indieni erau marea atractie a Gradinii Zoologice datorita caprelor. Rinocerii sînt animale sociabile, iar atunci cînd l-am primit pe Peak, un tînar mascul salbatic, el suferea de izolare si mînca din ce în ce mai putin. Pentru a pune capat acestei situatii, în timp ce cauta o femela, tata s-a întrebat daca Peak nu putea fi obisnuit sa locuiasca împreuna cu caprele. Daca mergea, ar fi fost salvat un animal valoros. Daca nu, ne costau numai cîte-va capre. A mers de minune. Peak si turma de capre au devenit de nedespartit, chiar si cînd a sosit Summit. Cînd rinocerii faceau baie, caprele stateau în jurul iazului de noroi, iar cînd caprele mîncau în coltul lor, Peak si Summit le pazeau. Convietuirea a placut foarte mult publicului.
Domnul Kumar a ridicat privirea si m-a vazut. A zîmbit si, cu o mîna pe gard si cu cealalta fluturînd, mi-a facut semn sa ma apropii.
- Buna ziua, Pi, spuse el.
- Buna ziua, domnule. îmi pare bine ca veniti pe la gradina.
- Vin aici mereu. Se poate spune ca este templul meu. Asta este interesant... zise el si arata catre groapa. Daca am avea politicieni ca aceste capre si acesti rinoceri, am avea mai putine probleme în tara. Din pacate, avem un prim-mi-nistru care are pielea groasa a unui rinocer, dar fara bunul sau simt.
Nu stiam prea multe despre politica. Tata si mama se plîngeau regulat de doamna Gandhi, dar asta nu însemna nimic pentru mine. Ea locuia departe în nord, nu la Gradina Zoologica si nu în Pondicherry. Dar am simtit ca trebuia sa spun ceva.
- Religia ne va salva, am zis.
De cînd ma stiam, religia fusese foarte aproape de sufletul meu.
- Religia? zise domnul Kumar si rînji cu toata fata. Nu cred în religie. Religia înseamna întuneric.
întuneric? Eram nedumerit. Era ultimul lucru la care ma puteam gîndi în legatura cu religia. Religia este lumina. Ma punea oare la încercare? Spunea cumva "Religia este întuneric", asa cum spunea uneori în clasa lucruri ca "Mamiferele fac oua", ca sa vada daca cineva îl corecteaza? ("Numai ornitorincii, domnule.")
- Nu exista motive sa mergem mai departe de o explicatie stiintifica a realitatii, nici o necesitate rationala pentru a crede în altceva decît în experienta noastra directa. O minte limpede, o observare atenta a detaliilor si cîteva notiuni stiintifice vor demasca religia ca niste superstitii si aiureli. Dumnezeu nu exista.
A spus el oare asa ceva? Sau doar îmi amintesc cuvintele altor atei de mai târziu? Oricum, era ceva în genul asta. Nu mai auzisem niciodata asemenea vorbe.
- De ce sa acceptam întunericul? Totul este aici limpede, numai daca ne uitam cu atentie.
Arata catre Peak. Chiar daca aveam o mare admiratie pentru Peak, nu mi-am imaginat niciodata un rinocer pe post de lumina.
Vorbi din nou.
- Unii oameni spun ca Dumnezeu a murit în timpul împartirii din 1947. Se poate sa fi murit în 1971, în timpul razboiului. Sau se poate sa fi murit ieri în Pondicherry, într-un orfelinat. Asa spun unii oameni, Pi. Cînd eram de vîrsta ta zaceam în pat, chinuit de poliomielita. Ma întrebam în fiecare zi: "Unde este Dumnezeu? Unde este
Dumnezeu? Unde este Dumnezeu?" Dumnezeu nu venea niciodata. Nu Dumnezeu m-a salvat - medicina m-a salvat. Ratiunea este profetul meu si îmi spune ca, asa cum un ceas înceteaza sa mai functioneze, odata si noi vom muri. E sfîrsitul. Daca ceasul nu merge bine, trebuie reparat aici si acum de catre noi. într-o zi vom pune mîna pe mijloacele de productie si dreptatea va triumfa pe pamînt.
Asta era putin prea mult pentru mine. Tonul era potrivit - afectuos si sincer - dar detaliile erau sumbre. N-am spus nimic. Nu mi-era teama ca îl voi mînia pe domnul Kumar. Ma temeam mai tare ca doar cu cîteva cuvinte spuse ar putea distruge ceva ce iubeam. Daca vorbele lui aveau efectul poliomielitei asupra mea? Ce boala groaznica trebuie sa fie, daca îl poate ucide pe Dumnezeu din oameni!
Pleca, parca plutind pe o mare învolburata care era pentru el pamîntul ferm.
- Nu uita de testul de marti. învata din greu, 3,14!
- Da, domnule Kumar.
A devenit profesorul meu favorit la Petit Seminaire si motivul pentru care am studiat zoologia la Universitatea din Toronto. Ma simteam legat de el. Era primul meu indiciu ca ateii sînt frati si surori întru o credinta diferita si ca fiecare cuvînt pe care îl pronunta vorbeste despre credinta. Ca si mine, merg pîna la limitele ratiunii, apoi se arunca în gol.
Voi spune lucrurile pe sleau. Nu ateii sînt cei care îmi stau în gît, ci agnosticii. E bine sa te îndoiesti un timp. Toti trebuie sa trecem cîndva prin gradina Ghetsimani. Daca Cristos s-a îndoit, asa trebuie sa facem si noi. Daca Cris-tos a petrecut o noapte de durere rugîndu-se, daca a strigat de pe cruce: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?", atunci cu siguranta ca ne putem îndoi si noi. Dar trebuie sa mergem înainte. Sa alegi îndoiala ca filozofie a vietii e ca si cum ai alege nemiscarea ca mijloc de transport.
Capitolul 8
în domeniul nostru se spune adeseori ca cel mai periculos animal dintr-o gradina zoologica este Omul. în general vorbind, avem în vedere instinctul de pradator al speciei noastre, care a transformat întreaga planeta într-o victima. Concret, ne gîndim la oameni care hranesc vidrele cu cîrlige de undita, ursii cu lame de ras, elefantii cu mere avînd mici cuie înfipte în ele si alte asemenea variatii pe aceeasi tema: pixuri, agrafe de birou, ace de siguranta, fîsii de cauciuc, piepteni, lingurite de cafea, potcoave de cai, bucati de sticla sparta, inele, brose si alte bijuterii (si nu doar imitatii ieftine de plastic: verighete de asemenea), paie de baut, tacîmuri de plastic, mingi de ping-pong, mingi de tenis si asa mai departe. Necrologul animalelor de la gradini zoologice, care au murit pentru ca li s-au dat obiecte straine de mîncare, include gorile, bizoni, berze, nandu, struti, foci, morse, feline mari, ursi, camile, elefanti, maimute si aproape toate varietatile de caprioare, ierbivore si pasari cîntatoare. Printre îngrijitori, moartea lui Goliath este binecunoscuta. Era o morsa mascul, un animal mare, venerabil, ce cîntarea doua tone, vedeta gradinii zoologice europene unde traia, iubit de toti vizitatorii. A murit în urma unei hemoragii interne dupa ce cineva îl hranise cu o sticla de bere sparta.
Cruzimea este de multe ori mai eficienta si mai directa. Literatura contine exemple despre multele chinuri la care au fost supuse animalele din gradini: o pasare-ghea-ta care a murit dintr-un soc dupa ce ciocul i-a fost zdrobit cu un ciocan; un elan care si-a pierdut barba împreuna cu o bucata de piele de marimea degetului aratator din cauza cutitului unui vizitator (acelasi elan a fost otravit sase luni mai tîrziu); o maimuta care si-a rupt bratul pentru ca s-a întins dupa nucile oferite; coarnele unui cerb atacate cu ferastraul; o zebra ranita cu o sabie; si alte asemenea atacuri asupra animalelor cu bastoane, umbrele, agrafe de par, andrele, foarfeci si mai stiu eu ce, adeseori
cu scopul de a scoate un ochi sau de a vatama partile genitale. Animalele sînt de asemenea otravite. Mai sînt si alte indecente mai ciudate. Onanisti care se masturbau în fata maimutelor, poneilor, pasarilor, facîndu-le sa asude; un fanatic religios care a taiat capul unui sarpe; un nebun care a urinat în gura unui elan.
Eram destul de norocosi la Pondicherry. N-aveam parte de sadicii care infestau gradinile zoologice europene si americane. Totusi, agutiul nostru auriu a disparu t,fu-rat de cineva care l-a mîncat, dupa cum banuia tata. Mai multor pasari - fazani, pauni, papagali - le-au fost smulse penele de catre oameni lacomi dupa frumusetea lor. Am prins un om cu un cutit care sarea gardul tarcului pentru cerbi; spunea ca voia sa-l pedepseasca pe Ravana (care în Ramayana a luat forma unui cerb cînd a rapit-o pe Sita, sotia lui Rama). Altul a fost prins cînd fura o cobra. Era un îmblînzitor de serpi al carui sarpe murise. Ambii au fost salvati: cobra de o viata de sluga si muzica proasta, iar omul de o muscatura mortala. Am avut de-a face cu oameni care aruncau cu pietre în animale pentru ca li se pareau prea placide si doreau sa reactioneze. si a mai fost cazul doamnei al carei sari a fost prins de un leu. S-a în-vîrtit ca un titirez, alegînd sa se faca de rîs decît sa moara. Problema e ca nici macar n-a fost un accident. Se aplecase, bagase mîna în cusca si fluturase capatul sari-ului în fata leului; cu ce scop, n-am putut sa aflam niciodata. Nu a fost ranita; au fost multi barbati fascinati care au ajutat-o. Explicatia iritata pe care i-a dat-o tatii a fost: "Cine a mai auzit ca leii sa manînce un sari de bumbac? Credeam ca leii sînt carnivori." Persoanele care ne faceau cele mai multe griji erau cele care hraneau animalele. în ciuda vigilentei noastre, doctorul Atal, veterinarul gradinii, putea spune, datorita numarului de animale cu probleme digestive, care fusesera cele mai pline zile la gradina. Numea "boala firimiturilor" enteritele sau gastritele cauzate de prea multi hidrocarbonati, mai ales zahar. Uneori ne doream ca oamenii sa le dea numai dulciuri. Oamenii cred ca animalele
pot mînca orice, fara nici o consecinta asupra sanatatii lor. Nu este asa. Unul dintre ursuletii nostri spalatori s-a îmbolnavit grav de enterita hemoragica dupa ce i se daduse peste stricat de catre un om care era convins ca facea o fapta buna.
Chiar la poarta, dupa casa de bilete, tata pusese sa se vopseasca pe zid, cu culori rosii, stralucitoare, întrebarea: sTIŢI CARE ESTE CEL MAI PERICULOS ANIMAL DIN GRADINA? O sageata indica o mica perdea. Erau atît de multe mîini curioase si nerabdatoare care trageau de ea, ca trebuia sa o înlocuim regulat. Dincolo de ea era o oglinda.
Dar am învatat pe pielea mea ca tata credea ca exista un animal mai primejdios decît noi, care era extrem de comun, se gasea pe toate continentele, în orice habitat: redutabila specie Animalus antropomorficus, animalul vazut cu ochi omenesti. Toti l-am întîlnit, l-am avut în stapînire. Este un animal "scump", "prietenos", "afectuos", "devotat", "vesel", "întelegator". Aceste animale stau la pînda în orice magazin de jucarii si în gradinile zoologice pentru copii. Nenumarate povesti se spun despre ele. Sînt opusul acelor creaturi "rele", "însetate de sînge", "depravate", care stîrnesc mînia nebunilor pe care tocmai i-am mentionat, care se razbuna pe ele cu bastoane si umbrele, în ambele cazuri, privim un animal si vedem o oglinda. Obsesia de a ne pune pe noi în centrul a orice este blestemul nu numai al teologilor, dar si al zoologilor.
Am învatat de doua ori lectia ca un animal este, de fapt, profund diferit de noi: o data cu tata si o data cu Richard Parker.
Era într-o duminica dimineata. Ma jucam linistit singur. Tata ne-a chemat.
- Copii, veniti aici.
Ceva nu era în regula. Tonul vocii sale dadea un mic semnal de alarma în mintea mea. Mi-am studiat repede constiinta. Era curata. Probabil ca Ravi iar avea necazuri. M-am întrebat ce anume. M-am îndreptat catre sufrage-
rie. Mama era acolo. Asta era neobisnuit. De pedepsirea copiilor si de îngrijirea animalelor se ocupa tata. Ravi a venit ultimul, cu vina întiparita pe toata fata sa incriminatoare.
- Ravi, Piscine, am o lectie foarte importanta pentru voi astazi.
- O, Doamne, chiar trebuie? îl întrerupse mama, în-rosindu-se.
Am înghitit în sec. Daca mama, de obicei atît de linistita si de calma, era îngrijorata, chiar suparata, însemna ca necazul era mare. Am schimbat o privire cu Ravi.
- Da, trebuie, spuse tata plictisit. S-ar putea foarte bine sa le salveze vietile.
Sa ne salveze vietile! Nu mai era un clopotel de alarma care îmi suna în minte - erau clopote mari acum, ca acelea pe care le-am auzit la Biserica Preasfintei Inimi a lui Isus, aflata în apropiere de gradina.
- Dar si Piscine? Are numai opt ani, insista mama.
- El e cel care ma îngrijoreaza cel mai mult.
- Sînt nevinovat! am strigat. Ravi e de vina, orice ar fi. El a facut-o!
- Ce? întreba Ravi. N-am facut nimic rau. Se uita urît la mine.
- sst!, spuse tata, ridicîndu-si mîna si uitîndu-se la mama. Gita, l-ai vazut pe Piscine. E la vîrsta cînd baietii alearga de colo-colo si îsi baga nasul peste tot.
Eu? Alerg de colo-colo? îmi bag nasul peste tot? Nu-i adevarat, nu-i adevarat! Mama, apara-ma, am implorat-o în sinea mea. Dar ea doar a oftat si a clatinat din cap, semn ca urmau sa se întîmple lucruri îngrozitoare.
- Veniti cu mine, spuse tata.
Am pornit ca prizonierii catre locul executiei.
Am iesit din casa, am trecut de poarta, am intrat în gradina. Era devreme si nu se deschisese înca pentru vizitatori, îngrijitorii animalelor si ai locului îsi vedeau de treburile lor. L-am observat pe Sitaram, îngrijitorul meu favorit, care se ocupa de urangutani. S-a oprit sa ne pri-
veasca trecînd. Am lasat în urma pasarile, ursii, maimutele, copitatele, casa reptilelor, rinocerii, elefantii, girafele.
Am ajuns la felinele mari, tigrii, leii si leoparzii nostri. Babu, îngrijitorul lor, ne astepta. Am mers de-a lungul potecii, iar el a descuiat usa catre casa felinelor, care era în centrul unei insule înconjurate de apa. Am intrat. Era o pestera mare si întunecoasa de ciment, rotunda, calda si umeda, mirosind a urina de pisica. în jurul nostru erau custile mari, despartite de zabrele de fier groase si verzi. O lumina galbuie venea dinspre reflectoare. Prin usile de la custi vedeam vegetatia de pe insula înconjuratoare, inundata de lumina. Custile erau goale, cu exceptia uneia: Ma-hisha, venerabilul nostru tigru bengalez, o fiara uscativa, greoaie, de 250 de kilograme, mai era înauntru. Imediat ce am intrat, a sarit pe zabrelele custii sale si a scos un urlet adînc, cu urechile lasate pe spate si ochii rotunzi fixati pe Babu. Sunetul era atît de puternic si de fioros, ca paru sa zguduie întreaga casa a felinelor. Genunchii au început sa-mi tremure. M-am lipit de mama. si ea tremura. Chiar si tata s-a oprit ca sa se linisteasca. Numai Babu a ramas indiferent la raget si la privirea fixa care îl strapungea ca un sfredel. Avea o încredere testata în zabrelele de fier. Mahisha a început sa strabata cusca dintr-un capat în celalalt.
Tata s-a întors catre noi.
- Ce animal e asta? a zbierat ca sa acopere mîrîitul lui Mahisha.
- E un tigru, am raspuns Ravi si cu mine la unison, întarind supusi ceea ce era limpede ca lumina zilei.
- Sînt tigrii periculosi?
- Da, tata, tigrii sînt periculosi.
- Tigrii sînt foarte periculosi, a strigat tata. Vreau sa întelegeti ca niciodata - în orice conditii - nu trebuie sa atingeti un tigru, sa alintati un tigru, sa bagati mîinile printre barele unei custi, chiar sa va apropiati de o cusca. Ati înteles? Ravi?
Ravi a dat din cap cu putere.
- Piscine?
Am dat din cap cu si mai multa putere.
îsi tinea privirea atintita asupra mea.
Am dat din cap atît de tare, ca ma mir ca gîtul nu mi s-a rupt si capul nu mi-a cazut pe podea.
As dori sa ma dezvinovatesc, spunînd ca, desi am umanizat animalele pîna au ajuns sa vorbeasca engleza fluent, fazanii plîngîndu-se în termeni britanici aroganti ca ceaiul le era rece, iar babuinii punînd la cale jefuirea unei banci pe tonul amenintator al unor gangsteri americani, niciodata nu am depasit limitele. Intentionat deghizam animalele salbatice în hainele imaginatiei mele. Dar niciodata nu mi-am facut iluzii în ceea ce priveste adevarata natura a tovarasilor mei de joaca. stiam pîna unde sa-mi bag nasul. Nu îmi dadeam seama de unde îi venise tatei ideea ca cel mai mic dintre fiii sai ardea de nerabdare sa intre în cusca unui animal feroce. Dar indiferent de unde îi aparuse grija aceasta - iar tata se îngrijora foarte tare -, era hotarît sa-i puna capat în dimineata aceea.
- Vreau sa va arat cît de periculosi sînt tigrii, continua el. Vreau sa tineti minte lectia asta cît veti trai.
Se întoarse catre Babu si dadu din cap. Babu pleca. Ochii lui Mahisha l-au urmarit si nu s-au dezlipit de usa prin care iesise. Se întoarse dupa cîteva secunde, carînd o capra cu picioarele legate. Mama ma apuca din spate. Urletul lui Mahisha se transforma într-un mîrîit adînc din gîtlej.
Babu descuie, deschise, intra, închise si încuie o cusca de lînga cea a tigrului. Zabrele si o trapa desparteau cele doua custi. Imediat Mahisha sari pe bare, dînd cu labele în ele. Mîrîitului i se adaugara scheunaturi cînd puternice, cînd înabusite. Babu a pus capra pe podea; se zbatea îngrozitor, cu limba atîrnîndu-i din gura si ochii iesiti din orbite. îi dezlega picioarele. Capra se ridica. Babu iesi din cusca la fel de grijuliu cum intrase. Cusca avea doua niveluri, unul unde ne aflam noi, celalalt în spate, mai înalt cu aproape 90 de centimetri, care ducea catre insula. Capra
se catara pe acest al doilea nivel. Mahisha, pe care nu-l mai interesa Babu, continua sa se miste, unduindu-se prin cusca. Se ghemui si încremeni pe loc, numai coada mis-cîndu-i-se încet.
Babu trase de minerul de la trapa si începu sa o deschida. Ca si cum anticipa placerea ce avea sa urmeze, Mahisha tacu. în acel moment am auzit doua lucruri. Cuvintele lui tata: "Sa nu uitati niciodata aceasta lectie", rostite pe cînd se uita posomorit, si behaitul caprei. Probabil ca behaise tot timpul, numai noi n-o auziseram.
Am simtit mîna mamei, apasîndu-mi inima care batea sa-mi sara din piept.
Trapa se deschidea cu greu, scîrtîind. Mahisha îsi iesise din fire - arata ca si cum ar fi vrut sa treaca prin bare. Parea sa ezite între a sta unde era, în locul unde prada era cel mai aproape, dar imposibil de ajuns, si de a se duce la primul nivel, mai departe, unde se afla trapa. Se ridica si începu sa mîrîie din nou.
Capra începu sa sara. Sarea uimitor de sus. N-am stiut ca o capra poate sari atît de sus. Dar cusca avea un zid înalt si alunecos de ciment.
Brusc, trapa se deschise. Se facu din nou liniste, în afara de behaitul si zgomotul copitelor caprei pe podea.
O fîsie neagra-portocalie se strecura dintr-o cusca în alta.
în mod normal, felinelor mari nu li se dadea de mîn-care o zi pe saptamîna pentru a imita conditiile din libertate. Am aflat mai tîrziu ca tata ordonase ca Mahisha sa nu fie hranit timp de trei zile.
Nu stiu daca am vazut sîngele înainte de a ma ascunde în bratele mamei sau l-am desenat mai tîrziu în amintire cu o pensula groasa. Dar am auzit. A fost destul ca sa-mi trezeasca toate instinctele de vegetarian. Mama ne-a strîns lînga ea. Eram isterizati. Ea era furioasa.
- Cum ai putut, Santosh? Sînt doar niste copii! Vor fi îngroziti pentru tot restul vietii!
Vocea îi era aprinsa si tremura. Am vazut ca avea lacrimi în ochi. M-am simtit mai bine.
- Gita, puica mea, este spre binele lor. Ce-ar fi fost daca Piscine si-ar fi bagat mîna printre bare pentru a mîn-gîia frumoasa blana portocalie? Mai bine o capra decît el, nu?
Vocea lui era calda, aproape soptita. Parea plin de re-muscari. N-o mai numise niciodata "puica mea" în fata noastra.
Eram înghesuiti în jurul ei. El ni se alatura. Dar lectia nu se terminase, chiar daca a fost mai blinda dupa aceea.
Tata ne duse la lei si la leoparzi.
- A fost odata un nebun în Australia care avea centura neagra la karate. A vrut sa arate de ce e în stare, lup-tînd cu leii. A pierdut. Rau. îngrijitorii n-au mai gasit decît jumatate din corpul lui dimineata.
- Da, tata.
Ursii din Himalaia si ursuletii spalatori.
- O lovitura cu ghearele de la aceste fiinte blanoase si intestinele va vor fi scoase si raspîndite pe podea.
- Da, tata. Hipopotamii.
- Cu gurile lor moi, fara vlaga, pot sa-ti zdrobeasca trupul pîna ajunge o masa de sînge. Sînt mai iuti decît voi pe pamînt.
- Da, tata. Hienele.
- Cele mai puternice falci din natura. Sa nu credeti ca sînt lase si ca manînca numai stîrvuri. Nu sînt lase si nu manînca numai stîrvuri! Te manînca de viu.
- Da, tata. Urangutanii.
- Au puterea a zece barbati la un loc. îti rup oasele ca pe niste crengute. stiu ca unii dintre ei v-au fost animale de casa si v-ati jucat cu ei cînd erau mici. Dar acum au crescut si sînt salbatici si imprevizibili.
- Da, tata. Strutii.
- Par agitati si prosti, nu-i asa? Ascultati cu atentie: este unul dintre cele mai periculoase animale dintr-o gradina zoologica. O lovitura si spatele îti este rupt sau pieptul zdrobit.
- Da, tata. Caprioarele cu pete.
- Sînt atît de dragute, nu-i asa? Daca masculul simte ca este nevoie, va va ataca, iar aceste cornite va vor strapunge ca niste pumnale.
- Da, tata. Camila din Arabia.
- O muscatura plina de saliva si ati pierdut o parte din carne.
- Da, tata. Lebedele negre.
- Cu ciocurile lor va sparg capetele. Cu aripile va rup bratele.
- Da, tata. Pasarile mai mici.
- Va taie degetele cu ciocurile ca si cum ar fi unt.
- Da, tata. Elefantii.
- Cele mai primejdioase animale dintre toate. Mai multi îngrijitori si vizitatori sînt omorîti de elefanti decît de orice alt animal din gradina. Un elefant tînar va va dezmembra si va va calca trupul în picioare. Asta s-a întîm-plat cu un nenorocit într-o gradina europeana care a intrat în tarcul elefantilor pe o fereastra. Un animal mai batrîn, mai rabdator va va zdrobi de un zid sau se va aseza pe voi. Pare amuzant, dar gînditi-va putin!
- Da, tata.
- Sînt animale la care nu ne-am oprit. Sa nu credeti ca sînt inofensive. Viata se apara, oricît de mica ar fi. Orice animal este feroce si periculos. Se poate sa nu te omoa-
re, dar cu siguranta te raneste. Te zgîrie, te musca si te poti alege cu o umflatura plina de puroi, febra mare si zece zile de stat la spital.
- Da, tata.
Am ajuns la cobai, celelalte animale în afara de Mahisha care nu fusesera hranite din ordinul tatii, nedîndu-li-se masa de seara. Tata a descuiat cusca. A scos o punga cu mîncare din buzunar si a golit-o pe podea.
- Vedeti acesti cobai?
- Da, tata.
Creaturile tremurau de slabiciune în timp ce devorau semintele de porumb.
- Ei bine...
Se apleca si scoase unul.
- Nu sînt periculosi. Ceilalti fugira imediat.
Tata rîse. îmi dadu cobaiul care chitaia. Dorea sa termine lectia pe o nota vesela.
Cobaiul ramase în mîna mea încordat. Era un pui. M-am dus la cusca si l-am lasat cu grija jos pe podea. A alergat imediat la mama lui. Singurul motiv pentru care acesti cobai nu erau periculosi - nu te zgîriau la sînge cu dintii si ghearele - consta în faptul ca erau practic domesticiti. Altfel, sa apuci un cobai cu mîna goala era ca si cum ai lua un cutit de lama.
Lectia se terminase. Ravi si cu mine ne-am bosumflat si n-am mai vorbit cu tata o saptamîna. si mama l-a ignorat. Cînd am trecut pe linga groapa rinocerilor, am avut impresia ca aveau capetele plecate cu tristete din cauza pierderii unui prieten drag.
Dar ce poti face cînd îti iubesti tatal? Viata merge înainte si nu trebuie sa atingi tigrii. Cu exceptia faptului ca acum, din cauza ca îl acuzasem pe Ravi de un delict necunoscut pe care nu-l comisese, eram ca si mort. în anii urmatori, cînd îi placea sa ma tachineze, îmi soptea:
- Asteapta pîna vom fi singuri. Tu esti urmatoarea capra!
Capitolul 9
Sa faci animalele sa se acomodeze cu prezenta omului este esenta artei si stiintei de a conduce o gradina zoologica. Scopul principal este sa micsorezi distanta de siguranta, care este distanta minima de la care un animal îsi observa dusmanul. Unui flamingo în libertate nu-i pasa daca stai la mai mult de trei sute de metri departare. Depaseste aceasta limita si va deveni agitat. Apropie-te si mai mult si va zbura imediat pîna cînd limita de trei sute de metri va fi stabilita din nou sau pîna cînd inima si pla-mînii îi vor ceda. Alte animale au alte distante de siguranta si le verifica în alte feluri. Felinele se uita, caprioarele asculta, ursii miros. Girafele îti dau voie sa te apropii pîna la douazeci si opt de metri de ele daca esti într-o masina, dar fug daca esti la o suta patruzeci de metri pe jos. Crabii dispar atunci cînd esti la noua metri; maimutele urlatoare se agita în copaci cînd esti la optsprezece; bivolii africani reactioneaza la saptezeci de metri.
Metodele noastre pentru a micsora distanta de siguranta sînt cunostintele pe care le avem despre un animal, mîncarea si adapostul pe care i le dam, protectia pe care i-o oferim. Cînd merge, rezultatul este un animal stabil din punct de vedere emotional, eliberat de stres, care nu numai ca sta linistit, dar este sanatos, traieste o viata foarte lunga, manînca fara mofturi, se comporta si socializeaza în mod natural si - cel mai important - se reproduce. Nu vreau sa spun ca gradina noastra se compara cu cele din San Diego, Toronto, Berlin sau Singapore, dar nu poti împiedica un bun director de gradina zoologica sa prospere. Tatei îi venea totul de la sine. Compensa lipsa unei pregatiri serioase cu un talent intuitiv si o mare atentie. Avea darul de a se uita la un animal si de a ghici ce se petrecea în mintea lui. Era atent cu îndatoririle sale, iar acestea îi raspundeau uneori înzecit.
Capitolul 10
Totusi, vor fi mereu animale care vor dori sa scape din gradina zoologica. Animalele care sînt tinute în conditii nepotrivite sînt cele mai bune exemple. Orice fiinta are nevoi specifice în habitatul unde traieste. Daca îngraditura este prea la soare, e prea umeda sau e prea goala, daca stinghia este prea sus sau prea la vedere, daca solul e prea nisipos, daca sînt prea putine crengi cu care sa faci un cuib, daca strachina de mîncare e prea jos, daca nu este destul noroi în care sa te scalzi - multe asemenea conditii -, atunci animalul este agitat. Nu este atît o problema de a construi o imitatie a habitatului din salbaticie, cît de a surprinde esenta acestuia. Totul într-o îngraditura trebuie sa fie adecvat - cu alte cuvinte, sa-i dea animalului posibilitatea sa se adapteze. La naiba cu gradinile proaste cu îngradituri proaste! Fac de rîs toate gradinile zoologice.
Animalele salbatice care sînt prinse la maturitate sînt un alt exemplu de fiinte ce vor sa scape cu orice pret; adeseori doresc prea mult sa-si refaca lumile proprii si sa se adapteze la noile conditii.
Dar chiar si animalele care au crescut într-o gradina si nu au cunoscut niciodata libertatea, care sînt perfect adaptate la îngraditura lor si nu se simt în pericol în prezenta oamenilor, au momente de nervozitate, care le împing sa încerce sa fuga. Toate fiintele vii au o anumita nebunie care le controleaza în feluri ciudate, uneori inexplicabile. Aceasta nebunie poate fi salvatoare; este parte a capacitatii de a se adapta. Fara ea nici o specie nu ar supravietui.
Oricare ar fi motivele pentru a dori sa fuga, sanatoase sau nesanatoase, detractorii gradinilor zoologice ar trebui sa-si dea seama ca animalele nu fug catre un loc, ci de ceva. Ceva dinauntrul teritoriului lor le-a speriat - prezenta unui dusman, atacul unui animal dominant, un zgomot neobisnuit - si au fugit la o distanta de siguranta. Animalul scapa sau încearca sa scape. Am fost uimit
sa citesc ca la Gradina Zoologica din Toronto - o gradina foarte buna, trebuie sa spun - leoparzii pot sari cinci metri si jumatate în sus. îngraditura leoparzilor nostri din Pondicherry avea un zid înalt de cinci metri; presupun ca Rosie si Copycat nu l-au sarit pentru ca nu au vrut si nu dintr-o slabiciune fizica. Animalele care scapa schimba un loc cunoscut cu unul necunoscut - iar daca exista ceva pe care animalul îl uraste cel mai mult, acel ceva este necunoscutul. Animalele evadate se ascund de obicei în primul loc care le da un sentiment de siguranta si devin primejdioase numai cu cei care se întîmpla sa se gaseasca între ele si locul de siguranta ales.
Capitolul 11
Sa luam, de exemplu, cazul femelei de pantera neagra care a scapat din Gradina Zoologica din Ziirich în iarna anului 1933. Era nou-venita la gradina si parea sa se înteleaga bine cu masculul. Dar mai multe rani cauzate de gheare dezvaluiau certuri matrimoniale. înainte sa se poata lua o decizie, ea s-a strecurat printr-o gaura dintre barele acoperisului de la cusca ei si a disparut în noapte. Faptul ca un carnivor salbatic era liber în mijlocul lor a creat panica printre locuitorii din Ziirich. S-au pus capcane si s-a dat drumul la cîinii de vînatoare. Au reusit numai sa curete cantonul de cei cîtiva cîini pe jumatate salbatici pe care-i aveau. Nu s-a gasit nici o urma a panterei timp de zece saptamîni. în cele din urma, un simplu muncitor a dat peste ea sub un hambar la patruzeci de kilometri departare si a împuscat-o. în apropiere au fost gasite ramasitele unei caprioare. Faptul ca o felina mare, neagra din zona tropicala a reusit sa supravietuiasca mai mult de doua luni în iarna elvetiana fara a fi vazuta de nimeni, ca sa nu mai spunem ca nu a atacat pe nimeni, arata limpede ca animalele scapate de la gradina zoologica nu sînt
criminali primejdiosi si nevazuti, ci pur si simplu fiinte salbatice care încearca sa se adapteze.
Acest caz este unul din multele asemenea. Daca luati orasul Tokio, îl rasturnati si îl scuturati bine, veti fi uimiti de cîte animale vor cadea din el. Nu numai cîini si pisici, va asigur. serpi boa, dragorii de Komodo, crocodili, piran-ha, struti, lupi, lincsi, canguri pitici, lamantini, porci spi-nosi, urangutani, mistreti - cu astfel de animale va puteti trezi ca ploua din cer. Iar ei s-au asteptat sa gaseasca - ha! în mijlocul junglei tropicale mexicane, imaginati-va! Ha! Ha! Sa mori de rîs, nu alta. Oare ce-o fi fost în capul lor?
Capitolul 12
Uneori devine agitat. Nu e din cauza vorbelor mele. (De altfel, eu vorbesc foarte putin.) Viata sa este de vina. Memoria este ca un ocean, iar el se iveste la suprafata. Ma tem ca va dori sa se opreasca. Dar el vrea sa-mi spuna povestea sa. Continua. Dupa toti acesti ani, Richard Parker tot îl obsedeaza.
Este un om foarte bun. De fiecare data cînd îl vizitez, pregateste un ospat vegetarian din sudul Indiei, l-am spus ca-mi place mîncarea condimentata. Nu stiu de ce am spus o asemenea prostie. Este o minciuna sfruntata. Adaug calupuri dupa calupuri de iaurt. N-are nici un efect. De fiecare data este la fel: papilele mele gustative iau foc si mor, ma înrosesc ca racul, ochii mi se umplu de lacrimi, capul îmi arde, iar tubul digestiv începe sa se contorsioneze si sa geama în agonie, ca un boa care a înghitit o masina de tuns iarba.
Capitolul 13
Asa ca vedeti, daca se mtîmpla sa cadeti în groapa cu lei, motivul pentru care leul va va rupe în bucati nu este pentru ca îi e foame - fiti siguri, animalele de la
gradina zoologica sînt foarte bine hranite - sau pentru ca este însetat de sînge, ci pentru ca i-ati invadat teritoriul.
Ca fapt divers, aceasta este explicatia faptului ca dresorul de la circ intra întotdeauna primul în arena, chiar prin fata leilor. Procedînd astfel, el stabileste ca arena este teritoriul sau si nu al lor, o notiune pe care o subliniaza prin strigate, batut din picioare, fluturatul biciului. Leii sînt impresionati. Dezavantajul este evident. Observati cum intra în arena: oricît de puternici vînatori sînt, "regii animalelor" se tîrasc cu coada între picioare si ramîn pe marginile arenei, care este întotdeauna rotunda, ca sa nu se poata ascunde nicaieri. Se afla în prezenta unui mascul dominant puternic, un mascul super-alfa, iar ei trebuie sa se supuna ritualurilor sale de dominare. Asa ca îsi deschid falcile larg, se ridica în picioare, sar prin cercuri de hîrtie, se tîrasc prin tuburi, merg cu spatele, se rostogolesc. "Este un individ ciudat", gândesc ei confuz. "Niciodata n-am vazut un leu mai strasnic decât el. Dar e un tip pe cinste. Camara sa e mereu plina si - sa fim sinceri, baieti - maimutarelile lui ne dau de lucru. Sa dormi tot timpul e cam plicticos. Cel putin nu ne pune sa mergem pe bicicleta ca ursii bruni sau sa prindem farfurii din zbor cum fac cimpanzeii."
Dresorul trebuie mereu sa fie sigur ca este masculul super-alfa. Va plati scump daca din neglijenta va decadea si va deveni beta. Cele mai multe cazuri de comportament agresiv si ostil din partea animalelor sînt expresia insecuritatii sociale. Animalul din fata ta trebuie sa îsi stie locul, deasupra sau sub tine. Pozitia sociala este esentiala pentru el. De aceasta depinde cu cine se poate asocia si în ce mod; unde si cînd poate mînca; unde se poate odihni; unde poate bea; si asa mai departe. Pîna cînd nu afla în ce pozitie sociala este, animalul traieste într-o anarhie de nesuportat. Este agitat, nervos, periculos. Din fericire pentru dresorul de la circ, hotarîrile care se iau în legatura cu pozitia sociala printre animalele dominatoare nu sînt întotdeauna bazate pe forta bruta. Hediger (1950) spune: "Cînd doua
fiinte se întîlnesc, aceea care este capabila sa-si intimideze adversarul este recunoscuta ca superioara din punct de vedere social, astfel ca aceasta hotarîre nu este întotdeauna rezultatul unei lupte; în anumite circumstante, o simpla întîlnire este îndeajuns." Cuvintele unui zoolog întelept. Domnul Hediger a fost multi ani director de gradini zoologice, mai întîi la Basel, apoi la Zurich. Era un om care cunostea foarte bine firea animalelor.
Este o victorie a creierului asupra muschilor. Modul în care se manifesta puterea dresorului de circ este de natura psihologica. Aspecte ca mediul strain, pozitia dreapta a dresorului, stapînirea de sine, privirea fixa, înaintarea fara teama, zgomotele ciudate (de exemplu, plesnetul biciului sau sunetul fluierului) umplu mintea animalului de teama si îndoiala si îi arata limpede care este pozitia sa, singurul lucru pe care vrea de altfel sa-l stie. Multumit, Numarul Doi poate reveni la locul sau, iar Numarul Unu poate sa se întoarca spre public si sa strige:
- Sa continue spectacolul! si acum, doamnelor si domnilor, prin cercuri de foc adevarat...
Capitolul 14
Este interesant de remarcat ca leul care este cel mai ascultator si învata cel mai repede trucurile dresorului de circ este cel cu statutul social cel mai jos, animalul omega. Are cel mai mult de cîstigat dintr-o relatie apropiata cu dresorul super-alfa. Nu este o problema de mîn-care în plus. O relatie apropiata înseamna si protectie fata de ceilalti membri ai trupei. Acest animal întelegator, care publicului nu-i apare diferit de ceilalti în ce priveste marimea si aparenta ferocitate, va fi vedeta spectacolului, în timp ce dresorul va lasa leii gamma si beta, cei mai arta-gosi dintre subordonati, sa stea pe butoaiele lor colorate Pe marginea arenei.
Aceeasi situatie este valabila si cu alte animale de la circ si de la gradina zoologica. Animalele inferioare social sînt cele care fac cele mai mari si mai productive eforturi pentru a-si cunoaste îngrijitorii. Sînt cele mai credincioase, le cauta cel mai mult compania, nu îi provoaca si nu le creeaza dificultati. Fenomenul a fost observat la felinele mari, bizoni, caprioare, oi salbatice, maimute si la multe alte animale. Este un aspect bine cunoscut în domeniu.
Capitolul 15
Casa sa este un templu. în holul de la intrare atîrna un tablou al lui Ganesha, zeul cu cap de elefant. Sta privind în fata - de culoare roz, gras cît o bute, încoronat si zîmbitor -, trei mîini tinînd diferite obiecte, a patra cu palma întinsa bine-cuvîntînd si întîmpinînd. Este învingatorul suprem al obstacolelor, zeul norocului, zeul întelepciunii, patronul învatamîn-tului. Teribil de nostim. îti aduce zîmbetul pe buze. La picioarele sale este un sobolan atent. Mijlocul sau de transport. Caci atunci cînd Stapînul Ganesha calatoreste, merge pe un sobolan. Pe peretele opus tabloului este o Cruce simpla de lemn.
în sufragerie, pe o masa lînga canapea, este o mica icoana a Fecioarei Maria din Guadalupe, cu florile cazîndu-i de pe mantia desfacuta. Lînga ea se afla o fotografie înramata a Kaabei cea învelita în negru, cel mai important sanctuarul Islamului, înconjurat de zece mii de credinciosi ce se învîrtesc. Pe televizor este o statuie de alama a lui Shiva ca Nataraja, stapînul cosmic al dansului, care comanda miscarile universului si curgerea timpului. Danseaza deasupra demonului ignorantei, cele patru brate întruchipînd o miscare de balet, cu un picior pe spatele demonului, iar celalalt ridicat în aer. Se spune ca atunci cînd Nataraja va pune si al doilea picior jos, timpul se va opri.
în bucatarie se afla un altar. Este asezat într-un dulap a carui usa a fost înlocuita cu un arc decorat cu desene în relief. Arcul ascunde în parte becul galben care seara lumineaza altarul. Doua imagini sînt în spatele altarului: într-o parte Ganesha
din nou, iar în centru, într-o rama mai mare, cu pielea de culoare albastra si zîmbind, Krishna cîntînd din fluier. Ambii au rnîzgaleli de pudra rosie si galbena pe sticla de deasupra capetelor, într-un vas de arama de pe altar sînt trei murti de argint, trei imagini. Mi le identifica, aratîndu-le cu degetul întins: Lakshmi; Shakti, zeita mama informa lui Parvati; si Krishna, de data aceasta ca un bebelus jucaus tîrîndu-se în patru labe. între cele doua zeite este un Shiva yoni linga de piatra, care seamana cu o jumatate de avocado cu o tulpina falica ridicîn-du-se din centru. Este un simbol hindus care reprezinta energiile masculine si feminine ale universului. Lînga una din marginile vasului se afla o mica scoica pusa pe un piedestal; lînga cealalta un mic clopotel de argint. Boabe de orez sînt peste tot, împreuna cu o floare care se vestejeste. Multe dintre aceste lucruri sînt patate cu vopsea rosie si galbena.
Dedesubt pe un raft sînt mai multe obiecte de cult: o cupa plina cu apa; o lingura de arama; o lampa cu fitilul îmbibat de ulei; betisoare de tamîie; castronase pline cu praf rosu si galben, cu boabe de orez si bucatele de zahar.
Mai este o alta icoana a Fecioarei Maria în sufragerie.
La etaj, în biroul lui, se afla un Ganesha de alama stînd cu picioarele încrucisate lînga computer, un Crucifix de lemn din Brazilia pe perete si un covoras verde de rugaciune într-un colt. Crucifixul este expresiv - El patimeste. Covorasul de rugaciune are locul sau bine stabilit. Lînga el, pe un stand scund de carti, este o carte acoperita cu o pînza. în mijlocul pînzei este brodat un singur cuvînt arab format din patru litere: un olif, doi lami si un ha. Cuvîntul Dumnezeu în araba.
Cartea de pe noptiera este o Biblie.
Capitolul 16
La început sîntem ca toti oamenii - în iad, fara credinta, pîna cînd cineva ne vorbeste de Dumnezeu, nu-i asa? Insa lucrurile se opresc aici pentru majoritatea dintre noi. Daca apare vreo schimbare, ea este în rau si nu
în bine; multi oameni par ca-l pierd pe Dumnezeu de-a lungul vietii. Situatia mea e alta. Initiatorul meu a fost o sora mai mare a mamei, mai traditionalista, care m-a dus la un templu cînd eram copilas. Matusa Rohini a fost în-cîntata sa-si întîlneasca nepotul nou-nascut si s-a gîndit ca era bine sa împartaseasca aceasta bucurie si Zeitei Mama.
- Va fi prima sa iesire simbolica, a spus ea. Este o samskaral
într-adevar simbolica. Eram în Madurai; rezistasem eroic la sapte ore de calatorie cu trenul. Nu conta. Am pornit pe acest drum ritualic hindus, mama purtîndu-ma pe mine, matusa încurajînd-o. Nu tin minte nimic de la aceasta prima vizita la un templu, dar mi-a ramas în memorie ceva din mirosul de tamîie, din jocul de lumini si umbre, din flacari, culori, caldura înabusitoare si misterul locului. O samînta de exaltare religioasa de marimea unui bob de mustar a fost sadita în mine si lasata sa creasca. A continuat mereu sa se dezvolte.
Sînt hindus datorita conurilor sculptate din pudra rosie kumkum si cosurilor împletite din sofran, datorita ghirlandelor de flori si bucatilor de nuci de cocos, datorita sunetului clopotelor care anunta moartea cuiva, datorita tipatului unui nadaswaram si batatorului la tobe, datorita lipaitului de picioare goale pe podelele de piatra de-a lungul coridoarelor întunecate luminate de razele soarelui, datorita mirosului de tamîie, datorita luminii de la lampile Arati asezate în cerc în întuneric, datorita cîntecelor bhajani cîntate atît de melodios, datorita elefantilor care stau în jur pentru a binecuvânta, datorita frescelor colorate care spun povesti pitoresti, datorita aceluiasi cuvînt, întiparit cu diferite semnificatii pe toate figurile - credinta. Am devenit loial acestor impresii senzoriale chiar înainte de a sti ce înseamna sau la ce servesc. Sufletul îmi spunea ce sa simt. Sînt ca acasa într-un templu hindus. Sînt constient de prezenta Divinitatii, nu în felul propriu în care simtim o prezenta, ci mai amplu. Inima înca îmi tresalta cînd vad un murti, un Lacas al Divinitatii, în altarul unui
templu. Ma consider cu adevarat în pîntecele cosmic sacru, locul unde a fost creat totul si este marele meu noroc sa pot sa patrund pîna la esenta sa. Mîinile mi se împreuneaza firesc în rugaciune. Tînjesc dupa prasad, acea ofranda dulce pentru Dumnezeu, care ni se întoarce ca o mîn-care sfintita. Palmele mele simt nevoia sa atinga caldura unei flacari sacre a carei binecuvîntare o duc la ochi si frunte.
Dar religia este mai mult decît rituri sau ritualuri. Aici ritul si ritualul primesc o semnificatie. si din acest punct de vedere sînt hindus. Universul are un înteles pentru mine prin hinduism. Exista Brahmanul, sufletul universului, baza pe care este tesuta, urzita si împlinita tapiseria lumii, cu toate ornamentele sale de spatiu si timp. Exista nirguna brahmanica, fara trasaturi, care se afla dincolo de întelegere, de descriere, de atingere. în cuvintele noastre sarace îi gasim o denumire - Unul, Adevarul, Unitatea, Absolutul, Existenta Suprema, Esenta Fiintei - si încercam sa i-o potrivim, dar nirguna brahmanica nu poate fi niciodata continuta. Ramînem fara grai. Mai exista saguna brahmanica cu trasaturi, unde denumirea se potriveste. îi spunem cînd Shiva, cînd Krishna, Shakti, sau Ganesha; putem întelege cîte ceva; putem discerne unele calitati - afectuos, milos, înspaimîntator - si gasim o cale de a stabili o relatie. Saguna brahmanica este Brahman revelat simturilor noastre limitate, Brahman exprimat nu numai prin zei, dar si prin oameni, animale, copaci, printr-o mîna de pamînt, pentru ca totul are o farîma divina în el. Adevarul este ca Brahman nu e diferit de atman, puterea spirituala dinlauntrul nostru, ceea ce numim suflet. Spiritul individual se întrepatrunde cu spiritul universal, asa cum apa din fîntîna devine apa de pe masa. Aceasta da viata universului dincolo de gînduri sau vorbe, iar ceea ce este esenta noastra si lupta sa fie exprimat este acelasi lucru. Finitul din infinit, infinitul din finit. Daca ma întrebati cum se leaga Brahman de atman, as spune ca în acelasi fel ca
Tatal, Fiul si Sfîntul Duh: în chip misterios. Dar un lucru e cert: ca atman încearca sa se împlineasca în Brahman, sa se uneasca deplin cu Absolutul. Viata este pentru el un pelerinaj de la nastere la moarte, iar el se naste si moare din nou, iarasi si iarasi, pîna cînd reuseste sa rupa legaturile care îl tin captiv aici, pe pamînt. Mijloacele de eliberare sînt numeroase, dar calea este mereu aceeasi, prin Karma, unde rabojul fiecaruia este plin de faptele sale bune sau rele.
Acesta este pe scurt hinduismul, iar eu am fost hindus toata viata. Datorita preceptelor sale, îmi gasesc locul în univers.
Dar sa nu mai continuam! La naiba cu fundamenta-listii si cu literalistii! îmi amintesc de o poveste despre Stapînul Krishna pe cînd pazea vacile. în fiecare noapte le cheama pe laptarese sa danseze cu el în padure. Vin si danseaza. Noaptea este întunecoasa, focul din mijlocul lor trosneste, ritmul muzicii devine din ce în ce mai rapid - fetele danseaza întruna cu dulcele lor stapîn, care se multiplica pentru a fi în bratele fiecareia. Dar cînd fetele devin posesive, cînd fiecare crede ca Krishna este numai partenerul ei, el dispare. Asa ca nu trebuie sa ni-l dorim pe Dumnezeu numai pentru noi.
Cunosc o femeie aici, în Toronto, care îmi este foarte draga. A fost mama mea adoptiva. îi spun Auntieji, iar ei îi place. Este din Quebec. Chiar daca locuieste în Toronto de peste treizeci de ani, obisnuinta ei de a vorbi frantuzeste îi mai joaca feste la cuvintele englezesti. Astfel ca atunci cînd a auzit pentru prima oara Hare Krishna, nu l-a înteles bine. A înteles "hairless Christians"1 si asa a crezut multi ani. Cînd i-am atras atentia, i-am spus ca de fapt nu gresea atît de tare; ca hindusii, cu puterea lor de a iubi, sînt la fel cum sînt crestinii, tot asa cum musulmanii, care-l vad pe Dumnezeu pretutindeni, sînt ca hindusii, purtînd
Joc de cuvinte intraductibil datorat pronuntiei asemanatoare. Literal: "crestini fara par".
chiar si barba, iar crestinii, în iubirea lor fata de Dumnezeu, sînt ca musulmanii, numai ca poarta palarii cu boruri mai largi.
Capitolul 17
Prima revelatie lasa cele mai adînci urme; cele care urmeaza doar seamana cu prima. Datorez hinduismului acel peisaj imaginar care îmi umplea sufletul: orasele si rîurile, cîmpurile de lupta si padurile, muntii sacri si marile adînci unde traiesc laolalta zei, sfinti, ticalosi si oameni obisnuiti, reprezentari ale fiintei noastre si ale felului nostru de a trai. Am auzit pentru prima oara despre marea putere a bunatatii si a iubirii în aceasta tara hindusa. Vorbea Stapînul Krishna. L-am ascultat si i-am urmat sfatul. în întelepciunea si dragostea sa perfecta, Stapînul Krishna m-a condus sa ma întîlnesc cu un om.
Aveam paisprezece ani - un hindus multumit de sine -, cînd într-o vacanta l-am cunoscut pe Isus Cristos.
Tata nu-si lua des liber de la Gradina Zoologica, dar odata cînd a facut-o, ne-am dus la Munnar, situat aproape, în statul Kerala. Munnar este o mica statiune deluroasa, înconjurata de cele mai mari plantatii de ceai din lume. Era la începutul lui mai si musonul nu începuse înca. în cîmpurile din Tamil Nadu era îngrozitor de cald. Am ajuns în Munnar dupa un drum cu masina de cinci ore pe serpentinele din Madurai. Racoarea te învaluia, era ca si cum aveai menta în gura. Ne-am comportat ca turistii. Âm vizitat o fabrica de ceai Tata. Ne-am plimbat cu barca pe lac. Am facut turul unui centru de crestere a vitelor. Am dat sare unor tahruri Nilgiri - o specie de capre salbatice - într-un parc national. ("Avem cîteva si în gradina noastra zoologica. Ar trebui sa veniti în Pondicherry", le-a spus tata unor turisti elvetieni.) Ravi si cu mine ne-am dus sa ne plimbam printre plantatiile de ceai de lînga
oras. Era numai o scuza pentru a nu ne lasa coplesiti de leneveala. Dupa-amiaza tîrziu tata si mama se tolanisera confortabil în ceainaria hotelului nostru ca doua pisici ce stau la soare la fereastra. Mama citea, în timp ce tata vorbea cu alti oaspeti.
Sînt trei dealuri în Munnar. Nu sînt înalte ca muntii, de exemplu, care înconjoara orasul, dar în prima dimineata, în timp ce luam micul dejun, am observat ca aveau ceva special: pe fiecare se afla un loc sfînt. Pe dealul din dreapta, de la hotel dincolo de rîu, era un templu hindus în vîrf; dealul din mijloc, mai departat, avea o moschee; dealul din stînga era încununat cu o biserica crestina.
în a patra zi petrecuta în Munnar, într-o dupa-amiaza tîrzie, am urcat pe dealul din stînga. Chiar daca mergeam la o scoala crestina, nu fusesem niciodata înauntrul unei biserici - si nu doream sa încerc acum. stiam foarte putine despre religia crestina. Avea reputatia ca dispunea de putini zei si de multa violenta. Dar cu scoli bune. Am înconjurat biserica. Era o cladire care nu dezvaluia nimic din ceea ce se afla înauntru, cu ziduri simple, groase, vopsite în albastru deschis, si cu ferestre înalte, înguste, pe care nu te puteai uita. O fortareata.
Am dat peste prezbiteriu. Usa era deschisa. M-am ascuns într-un colt ca sa vad ce se întîmpla. în stînga usii era o placuta avînd cuvintele Preot Paroh si Ajutorul Preotului înscrise pe ea. Lînga fiecare era o tablita care se putea întoarce. Atît preotul, cît si ajutorul sau erau ÎNĂUNTRU, ma informa tablita cu litere aurii, ceea ce puteam vedea foarte limpede. Unul din preoti lucra în biroul sau, cu spatele întors la ferestrele arcuite în afara, pe cînd celalalt era asezat pe o banca la o masa rotunda în vestibulul larg, care functiona ca o camera de primit vizitatori. Statea cu fata la usa si la ferestre, tinînd o carte în mîna, o Biblie, am presupus eu. Citea putin, ridica privirea, mai citea putin, iar ridica privirea. O facea într-un mod relaxat, totusi atent si serios. Dupa cîteva minute, a închis cartea si a pus-o deoparte. si-a împreunat mîinile pe masa
si a ramas asa, senin la fata, fara sa arate nici o urma de nerabdare sau resemnare.
Vestibulul avea pereti curati, albi; masa si bancile erau din lemn negru; preotul era îmbracat într-o sutana alba - totul era curat, simplu, obisnuit. Am fost cuprins de un sentiment de liniste. Dar mai mult decît aranjamentul m-a uimit intuitia ca el era acolo - primitor, rabdator - daca cineva, oricine, dorea sa vorbeasca cu el. Ar fi ascultat cu drag o problema de suflet, o durere, o constiinta încarcata. Era un om a carui menire era dragostea, un om care consola si ajuta dupa puterile sale.
Am fost miscat. Ceea ce vedeam mi s-a întiparit în suflet si m-a emotionat.
Se ridica. Am crezut ca va întoarce placuta, dar n-a facu t-o. Se retrase doar în prezbiteriu, lasînd deschisa usa dintre vestibul si camera urmatoare, la fel ca usa de afara. Am remarcat ca amîndoua usile stateau larg deschise. Era evident ca el si colegul sau puteau fi abordati.
Am înaintat si am îndraznit. Am intrat în biserica. Stomacul îmi era tot un ghem. Eram îngrozit ca voi întîlni un crestin care va striga la mine: "Ce cauti aici? Cum îndraznesti sa intri în acest loc sfînt, pacatosule? Iesi afara chiar acum!"
Nu era nimeni. Nu întelegeam nimic. Am mers mai departe si am privit altarul. Avea o pictura. Era acesta un murti? Ceva despre un sacrificiu uman. Un zeu mînios, care trebuia împacat cu sînge. Femei împietrite, care privesc în sus, si copilasi grasulii cu aripioare, care zboara înjur. O pasare carismatica. Care dintre ei era zeul? Lînga altar era o sculptura pictata pe lemn. Victima din nou, învinetita si sîngerînd în culori vii. M-am uitat la genunchii sai. Erau juliti rau. Pielea trandafirie era jupuita si arata ca petalele unei flori, dînd la iveala rotulele rosii ca focul. Era greu sa gasesc o legatura între aceasta scena de tortura si preotul din prezbiteriu.
A doua zi, cam la aceeasi ora, am intrat singur.
Catolicii sînt cunoscuti pentru severitatea lor, pentru felul lor de a judeca aspru. Experienta mea cu parintele Martin nu a fost deloc astfel. Era foarte bun. Mi-a dat ceai si biscuiti într-un serviciu de ceai care clincanea si suna la fiecare atingere; ma trata ca pe un adult si mi-a spus o poveste. Sau mai curînd, cum le plac crestinilor majusculele, o Poveste.
si ce poveste. Primul lucru pe care l-am simtit a fost neîncrederea. Cum? Omenirea pacatuieste, dar Fiul lui Dumnezeu plateste pentru ea? Am încercat sa mi-l imaginez pe tata spunîndu-mi:
- Piscine, un leu s-a strecurat în ocolul lamelor astazi si a ucis doua lame. Ieri altul a ucis un caprior negru. Sap-tamîna trecuta doi lei au mîncat o camila. Cu o saptamîna înainte a fost rîndul berzelor pestrite si al stîrcilor cenusii. si cum putem sti cu siguranta cine ne-a saltat agutiul auriu? Situatia a devenit de nesuportat. Ceva trebuie facut. M-am hotarît ca singurul fel de a-i face pe lei sa plateasca pentru pacatele lor este sa li te dau pe tine ca hrana.
- Da, tata, este cel mai drept si logic lucru de facut. Lasa-ma doar sa ma spal putin.
- Aleluia, fiule.
- Aleluia, tata.
Ce poveste de-a dreptul stranie. Ce comportament neobisnuit.
Am cerut sa-mi mai spuna o poveste, una care sa fie mai placuta. Cu siguranta, religia asta era formata din mai multe povesti - religiile sînt mereu pline de povesti. Dar parintele Martin mi-a explicat ca povestile care se întîm-plau înaintea aceleia - si erau multe - erau numai prologuri la crestinism. Religia sa avea doar o singura Poveste si la ea se întorceau mereu si mereu, din nou si din nou. Era îndeajuns pentru ei.
Am fost foarte tacut în seara aceea la hotel.
Ca un zeu sa lupte contra greutatilor puteam întelege. Zeii hindusi au parte de o multime de hoti, ticalosi, rapitori sau uzurpatori. Ce altceva este Ramayana decît is-
torisirea necazurilor lui Rama? Greutati, da. Schimbari de soarta, da. Tradare, da. Dar umilire? Moarte? Nu puteam sa mi-l imaginez pe Stapînul Krishna acceptînd sa fie dezgolit, biciuit, batjocorit, tîrît pe strazi si, culmea, sa fie crucificat - mai mult, de catre oameni simpli. N-am auzit ca vreun zeu hindus sa moara. Brahman Revelat nu este despre moarte. Demonii si monstrii mor, ca si oamenii, cu miile si milioanele - pentru asta si exista. Materia, de asemenea, decade. Dar divinitatea nu este amenintata de moarte. Nu se cuvine. Sufletul lumii nu poate muri, chiar si într-o mica parte a lui. A fost o greseala a acestui Dumnezeu crestin sa-si lase avatarul sa moara. E ca si cum o parte din El ar fi murit. Caci daca Fiul moare, nu poate fi neadevarat. Daca Dumnezeul de pe Cruce este Dumnezeul care simuleaza o tragedie umana, atunci Calvarul lui Cris-tos se transforma în Farsa lui Cristos. Moartea Fiului trebuie sa fie reala. Parintele Martin m-a asigurat ca este. Dar un Dumnezeu mort este mereu un Dumnezeu mort, chiar daca a înviat. Fiului i-a ramas pentru totdeauna gustul mortii în gura. Treimea este mereu patata de asta; la dreapta lui Dumnezeu Tatal probabil ca miroase foarte urît. Groaza trebuie sa fie reala. De ce sa vrea Dumnezeu sa treaca prin aceasta suferinta El însusi? De ce sa nu moara numai oamenii? De ce sa murdaresti ce este frumos, sa distrugi ce este perfect?
Iubire. Acesta a fost raspunsul parintelui Martin.
Ce ar fi de spus despre comportamentul Fiului? Exista o poveste a Copilasului Krishna, acuzat pe nedrept de prietenii sai ca a mîncat noroi. Mama sa adoptiva, Yasho-da, îl ameninta cu degetul.
- Nu trebuia sa manînci noroi, copil neascultator ce esti, îl cearta ea.
- Dar n-am mîncat, se apara stapînul suprem a tot si a toate, deghizat numai într-un copil înspaimîntat.
- Sst! Sst! Deschide gura! porunceste Yashoda. Krishna face cum i se spune. Deschide gura. Yashoda
rarnîne fara grai. In gura lui Krishna, ea vede tot universul
etern, toate stelele si planetele din spatiu si distantele dintre ele, toate pamînturile si marile lumii si viata din ele; vede trecutul si viitorul; vede toate gîndurile si toate emotiile, mila si speranta, toate cele trei straturi ale materiei; nu lipseste nici cea mai mica piatra, luminare, fiinta, sat sau galaxie, inclusiv ea însasi si fiecare bucatica de noroi se afla la locul ei.
- Stapîne, poti închide gura, spune ea cu respect.
Exista povestea lui Vishnu incarnat în Vamana piticul. El îi cere regelui demonilor Bali atît pamînt cît poate cuprinde din trei pasi. Bali rîde de o asemenea piticanie si de cererea sa prosteasca. Este de acord. Imediat Vishnu revine la marimea sa cosmica. Cu un pas acopera parnîn-tul, cu al doilea cerurile, iar cu al treilea îl arunca pe Bali în tarîmul de jos.
Chiar si Rama, cel mai uman dintre avataruri, caruia a trebuit sa i se aminteasca de originea sa divina cînd pierduse speranta de a o mai cîstiga pe Sita, sotia sa, înapoi de la Ravana, regele cel rau din Lanka, nu se lasa învins. Nici o cruce cu cuie nu l-ar fi retinut. Cînd a trebuit sa lupte, si-a depasit natura umana limitata cu o putere pe care nici un om n-ar fi putut sa o aiba si cu arme pe care nici un om n-ar fi putut sa le mînuiasca.
Acesta este Dumnezeu asa cum trebuie sa fie. Stralucitor, puternic, maiestuos. Cel care ajuta, salveaza si înfrînge raul.
Acest Fiu, pe de alta parte, se înfometeaza, sufera de sete, oboseste, este trist, nelinistit, este urmarit si hartuit. El trebuie sa accepte discipoli care nu i se potrivesc si adversari care nu-L respecta - acest Fiu ce fel de zeu este? Este un zeu cu prea multe trasaturi umane, asta este. E adevarat, face minuni, cele mai multe de natura medicala, cîteva pentru a-i îndestula pe înfometati; în cel mai bun caz potoleste o furtuna sau umbla putin pe apa. Daca asta este magie, atunci este magie simpla, de genul trucurilor cu carti de joc. Orice zeu hindus poate sa o foloseasca de o suta de ori mai bine. Acest Fiu este un zeu care si-a pe-
trecut cea mai mare parte din timp spunînd povesti, vorbind. Acest Fiu este un zeu care a mers pe jos, un zeu pedestru - si mai mult prin arsita - cu pasii unui om obisnuit, sandalele lovindu-se de pietrele de pe drum; iar cînd apela la un mijloc de transport, alegea un magar. Acest Fiu este un zeu care a murit în trei ore, gemînd, sufocîn-du-se, plîngînd. Ce fel de zeu este acesta? Ce-l însufleteste pe acest Fiu?
Iubirea, a spus parintele Martin.
Iar acest Fiu apare o singura data, demult si departe? în mijlocul unui trib obscur la capatul Asiei de Vest, la granitele unui imperiu demult apus? Moare înainte sa aiba macar un singur fir de par alb în cap? Nu are nici un urmas, doar marturii risipite si partiale, munca Sa se pierde în noroi? Stai putin. Asta e mai rau decît Brahman incapabil sa comunice. Este Brahman egoist. Este Brahman zgîrcit si nedrept. Este Brahman ce nu se reveleaza. Daca Brahman ar avea numai un fiu, El ar trebui sa fie la fel de îmbelsugat precum Krishna cu laptaresele, nu? Ce ar putea justifica o asemenea zgîrcenie divina?
Iubirea, a repetat parintele Martin.
Ramîn cu Krishna, multumesc foarte mult. Gasesc divinitatea sa foarte atragatoare. Puteti sa va pastrati Fiul transpirat si vorbaret pentru voi.
Asa l-am întîlnit pe acel rabin nelinistitor de demult: cu enervare si cu neîncredere.
Am luat ceaiul cu parintele Martin trei zile la rînd. De fiecare data cînd ceasca de ceai se ciocnea de farfurioara, iar lingurita clincanea pe marginea cestii, puneam întrebari.
Raspunsul era mereu acelasi.
Ma enerva acest Fiu. Cu fiecare zi eram cuprins de si mai multa indignare contra lui, îi gaseam si mai multe cusururi.
Este suparacios1. E dimineata în Betania si lui Dumnezeu i-e foame; Dumnezeu vrea sa ia micul dejun. Gaseste un smochin. Nu este sezonul pentru smochine, iar copacul
nu are fructe. Dumnezeu se supara. Fiul mormaie printre dinti: "De acum înainte sa nu mai fie rod din tine în veac!" si imediat smochinul se usuca. Asa spune Matei, sustinut de Marcu.
Va întreb, este vina smochinului daca nu era anotimpul pentru smochine?
Cum sa faci asta unui copac nevinovat, sa-l usuci pe loc?
Nu puteam sa nu ma gîndesc la El. Nici acum nu pot. Am petrecut trei zile pline gîndindu-ma la El. Cu cît ma intriga mai mult, cu atît mai putin doream sa-L uit. Cu cît aflam mai multe despre el, cu atît mai putin doream sa-l parasesc.
în ultima noastra zi în Munnar, cu cîteva ore înainte de a pleca, am alergat pe dealul din srînga. îmi aduc aminte de scena ca de una tipic crestina. Crestinismul este o religie grabita. Priviti cum lumea a fost creata în sapte zile. Chiar si în mod simbolic este o creatie frenetica. Cînd te nasti într-o religie în care lupta pentru un singur suflet poate dura multe secole, cu generatii nenumarate care se perinda, hotarîrile rapide ale crestinismului au un efect ametitor. Daca hinduismul curge linistit precum Gangele, crestinismul se agita ca Toronto la o ora de vîrf. Este o religie iute ca o rîndunica, prompta ca o ambulanta. Se schimba instantaneu, se reveleaza imediat. într-o clipa esti pierdut sau salvat. Crestinismul acopera multe epoci, dar în esenta exista într-un singur moment: acum.
Am urcat dealul. Chiar daca parintele Martin nu era ÎNĂUNTRU - vai, tablita sa era întoarsa -, era totusi prezent, slava Domnului.
Gîfîind, i-am spus:
- Parinte, as vrea sa fiu crestin, va rog. El zîmbi.
- Deja esti, Piscine - în inima ta. Oricine se întîlneste cu Cristos cu inima curata este crestin. Aici, în Munnar, l-ai întîlnit pe Cristos.
Ma mîngîie pe cap. Erau mai mult lovituri, de fapt. Mîna sa îmi batea BUM BUM BUM în cap.
Am crezut ca o sa mor de bucurie.
- Cînd te întorci, o sa luam din nou ceaiul împreuna, fiule.
-- Da, parinte.
îmi zîmbi cu bunatate. Zîmbetul lui Cristos.
Am intrat în biserica, de data aceasta fara teama, pentru ca acum era si casa mea. M-am rugat lui Cristos cel viu. Apoi am coborît în goana dealul din stînga si am urcat alergînd dealul din dreapta - ca sa-i multumesc Sta-pînului Krishna ca mi l-a scos în cale pe Isus din Naza-reth, a.carui umanitate ma emotiona atît de mult.
Capitolul 18
La mai putin de un an, a urmat experienta islamismului. Aveam cincisprezece ani si îmi exploram orasul natal. Cartierul musulman nu era departe de Gradina Zoologica. Era o zona mica, linistita cu inscriptii în arabes-te si semilune zugravite pe fatadele caselor.
Am ajuns pe strada Mullah. Am aruncat o privire în geamia Masjid, Marea Moschee, avînd grija bineînteles sa stau afara. Islamul avea o reputatie mai proasta decît crestinismul - si mai putini zei, mai multa violenta si n-auzisem pe nimeni sa spuna ceva de bine despre scolile musulmane, asa ca n-aveam de gînd sa pasesc înauntru, oricît de goala era moscheea. Cladirea, curata si alba, cu exceptia corniselor vopsite în verde, era o constructie ampla, desfasurîndu-se în jurul unei sali centrale goale. împletituri de paie acopereau podeaua peste tot. Deasupra doua minarete zvelte, subtiri se ridicau pe un fundal de cocotieri înalti. Locul n-avea nimic religios sau interesant, dar era linistit si placut.
M-am îndepartat. Chiar în spatele moscheii erau mai multe case de un etaj, legate între ele prin mici verande umbroase. Erau sarace si darapanate, peretii de stuc avîhd o culoare verzuie. Una dintre case era un mic magazin. Am remarcat un rînd de sticle prafuite de suc Thumbs Up si patru borcane de plastic transparente pline pe jumatate cu bomboane. Dar marfa principala era altceva, ceva alb, rotund si plat. M-am apropiat. Parea sa fie un fel de pîine necoapta. Am împuns una cu degetul. Era destul de tare. Pareau ca niste turte vechi de trei zile. Cine ar mînca asa ceva? m-am întrebat. Am luat una si am scuturat-o sa vad daca se rupe. O voce spuse:
- Vrei sa gusti una?
Mi-a stat inima-n loc. Ni se întîmpla tuturor: te înconjoara lumini si umbre, pete si fîsii de culoare, te gîndesti la altele - asa ca nu-ti dai seama ce e în fata ta.
La nici un metru si jumatate departare, stînd cu picioarele încrucisate, era un barbat. M-am speriat asa de tare, ca mîinile mi-au zvîcnit în sus, iar pîinea a zburat pîna în mijlocul strazii. A cazut într-o baliga proaspata de vaca.
- îmi pare atît de rau, domnule. Nu v-am vazut! am tipat eu.
Eram gata sa fug pe usa afara.
- Stai linistit, spuse el calm. O s-o manînce o vaca. Ia alta.
Rupse o pîine în doua. Am mîncat-o împreuna. Era tare si groasa, greu de mestecat, dar hranitoare. M-am linistit.
- Faceti pîini din acestea, am spus ca sa fac conversatie.
- Da. Da-mi voie sa-ti arat cum.
Se dadu jos de pe platforma si ma conduse în casa. Era o sandrama cu doua camere. Camera mai mare, dominata de cuptor, era brutaria, iar cealalta, despartita de o perdea subtire, era dormitorul sau. Cuptorul avea pietricele pe fund. Tocmai ma lamurea cum se cocea pîinea pe aceste pietricele încinse, cînd vocea nazala a muezinului se auzi
plutind dinspre moschee. stiam ca era chemarea la rugaciune, dar nu stiam ce însemna. Credeam ca îi aducea pe musulmanii credinciosi la moschee, tot asa cum clopotele ne chemau pe noi, crestinii, la biserica. Nu aveam dreptate. Brutarul s-a întrerupt în mijlocul propozitiei si a spus:
- Scuza-ma.
A disparut pentru o clipa în camera cealalta si s-a întors cu un covor facut sul, pe care l-a desfasurat pe podeaua brutariei sale, ridicînd în aer un nor de faina. si chiar în fata mea, în mijlocul brutariei sale, se ruga. Era neobisnuit, dar eu eram acela care se simtea stînjenit. Din fericire, se ruga cu ochii închisi.
Statea drept. Murmura cuvinte în araba. îsi puse mîinile lînga urechi, cu degetele mari atingînd lobii, parînd ca-si încordeaza auzul pentru a-l auzi pe AUah raspunzînd. Se apleca înainte. Se îndrepta din nou. Cazu în genunchi si îsi lipi mîinile si fruntea de podea. Se ridica. Se apleca din nou înainte. Se ridica. Lua din nou totul de la capat.
Islamismul nu e decît un fel de exercitii usoare, mi-am spus. Ca miscarile de yoga pentru beduini pe arsita. Osanale fara sa transpiri, atingerea paradisului fara efort.
Repeta tot ritualul de patru ori, mormaind neîntrerupt. Cînd termina - întorcînd capul de la dreapta la stînga si meditînd putin -, deschise ochii, zîmbi, pasi dincolo de covor si îl facu sul cu o dexteritate care trada o lunga practica. îl duse înapoi la locul lui din cealalta camera. Se întoarse apoi la mine.
- Ce spuneam? ma întreba.
Aceasta a fost prima data cînd am vazut un musulman rugîndu-se - un ritual rapid, necesar, fizic, cu vorbe nedeslusite, straniu. Urmatoarea data cînd m-am rugat în biserica - stînd în genunchi nemiscat, tacut dinaintea lui Cristos pe cruce -, imaginea acestei comuniuni miscatoare cu Dumnezeu în mijlocul sacilor de faina mi-a venit mereu în minte.
Capitolul 19
M-am dus sa-l vad din nou.
- Despre ce este religia dumneavoastra? l-am întrebat. Ochii i se luminara.
- Este despre cel Preaiubit, raspunse el.
Provoc pe oricine sa încerce sa înteleaga islamismul, în spiritul sau, si nu sa-l iubeasca. Este o frumoasa religie despre întelegere si devotiune.
Moscheea era cu adevarat o constructie deschisa, lui Dumnezeu si aerului de afara. Am stat cu picioarele încrucisate, ascultîndu-l pe imam pîna a venit timpul rugaciunii. Atunci aranjamentul la întîmplare al celor din jur s-a destramat în timp ce ne-am ridicat si ne-am strîns umar linga umar în rînduri, fiecare spatiu din fata fiind umplut din spate pîna ce fiecare rînd era complet, formînd siruri dupa siruri de credinciosi. Mi-a facut bine sa-mi lipesc fruntea de pamînt. Imediat am simtit o adînca legatura spirituala.
Capitolul 20
Era sufist, mistic musulman. Cauta fana, comuniunea cu Dumnezeu, iar relatia sa cu El era personala si plina de dragoste.
- Daca faci doi pasi catre Dumnezeu, obisnuia el sa-mi spuna, Dumnezeu va alerga la tine!
Era un om cu trasaturi obisnuite, nimic din felul în care arata sau se îmbraca nu-l scotea în evidenta. Nu ma mira ca nu l-am vazut prima oara cînd ne-am întîlnit. Chiar si cînd am ajuns sa-l cunosc foarte bine, dupa mai multe în-tîlniri, mi-era greu sa-l recunosc. Numele sau era Satish Kumar. Este un nume comun în Tamil Nadu, asa încît coincidenta nu este atît de neobisnuita. Totusi, mi-a facut placere ca acest brutar pios, simplu ca o umbra, cu o sana-
tate de fier, si profesorul comunist de biologie, devotat stiintei si suferind de poliomielita în copilarie, purtau acelasi nume. Domnul si domnul Kumar m-au initiat în biologie si în islamism. Domnul si domnul Kumar m-au facut sa urmez zoologia si studii de religie la Universitatea din Toronto. Domnul si domnul Kumar au fost profetii tineretii mele indiene.
Ne-am rugat împreuna si am exersat dhikr, recitarea celor nouazeci si noua de nume revelate ale lui Dumnezeu. Era hafiz, o persoana care stie Coranul pe dinafara si îl spune într-o incantatie simpla si molcoma. N-am stiut niciodata araba bine, dar îmi placea foarte mult cum suna. Izbucnirile guturale si vocalele lungi, melodioase ma în-valuiau ca sunetele unui pîrîu minunat. Ma scufundam în acel pîrîu în multe clipe magice. Nu era adînc, era doar vocea unui singur om, dar avea infinitul universului.
Am descris casa domnului Kumar ca pe o darapanatura. Totusi, nici o moschee, nici o biserica, nici un templu nu erau atît de sacre pentru mine. Ieseam uneori din brutarie încarcat de glorie. Ma urcam pe bicicleta si pedalam, plutind prin acea glorie din aer.
Odata, dupa o astfel de întîlnire, am parasit orasul si, pe drumul de întoarcere, într-un loc unde terenul era mai înalt si vedeam marea în stînga si de-a lungul drumului, am simtit deodata ca sînt în paradis. Locul era acelasi pe lînga care trecusem nu demult, dar îl vedeam altfel. Simteam un amestec ciudat de vibratii de energie si liniste profunda, care îmi creau o stare de fericire intensa. In timp ce înainte drumul, marea, copacii, aerul, soarele îmi vorbeau pe limbi diferite, acum mi se adresau într-o singura limba comuna. Copacul povestea despre drum, care stia despre aer, care tinea cont de mare, care împartea natura cu soarele. Fiecare element traia în armonie cu celalalt, toti erau cunoscuti si rude. Am îngenuncheat ca un muritor; m-am ridicat ca un nemuritor. Ma simteam în centrul unui mic cerc ce era parte a unui cerc mult mai mare. Atman l-a întîlnit pe Allah.
Alta data l-am simtit pe Dumnezeu aproape de mine. Eram în Canada, mult mai tîrziu. Ma aflam în vizita la niste prieteni în provincie. Era iarna. Ma plimbam singur pe domeniul lor mare si ma întorceam catre casa. Era o zi limpede, însorita, dupa o noapte de ninsoare. Natura întreaga era îmbracata în alb. Pe cînd ma apropiam de casa, mi-am întors capul. In apropiere era o padure si în acea padure un mic luminis. Vîntul sau poate un animal rupsese o creanga. Zapada fina cadea prin aer, scînteia în soare. Prin pulberea aurie care cadea în poienita luminata de soare am vazut-o pe Fecioara Maria. De ce pe Ea, nu stiu. Devotiunea mea pentru Maria era pe planul doi. Dar era Ea. Avea pielea alba. Purta o rochie alba si o manta albastra; îmi amintesc ca am remarcat pliurile si faldurile. Cînd spun ca am vazut-o, nu vreau sa spun literal, desi exista fizic si avea haine colorate. Am simtit ca am vazut-o, o viziune a unei viziuni. M-am oprit si am privit-o pe furis. Era frumoasa si maiestuoasa ca o regina. îmi zîmbea cu o bunatate plina de dragoste. Dupa cîteva secunde m-a parasit. Sufletul îmi era plin de teama si bucurie.
Prezenta lui Dumnezeu este cea mai mare rasplata.
Capitolul 21
Stau într-o cafenea din centru si magîndesc. Tocmai am petrecut o dupa-amiaza întreaga cu el. Dupa întîlnirile noastre, întotdeauna ramîn dezgustat de viata posomorita pe care o duc. Care erau cuvintele acelea care m-au impresionat? A, da: "fapte aride si concrete", "povestea mai reusita". Scot hîrtie si stilou si scriu:
Cuvintele constiintei divine: exaltarea spirituala; sentimente durabile de revelatie, înflacarare, bucurie; o ascutire a simtului moral care mi se pare mai importanta decît o percepere intelectuala a lucrurilor; o aranjare a universului pe coordonate morale si nu intelectuale; constiinta ca principiul fundamental
al existentei este ceea ce numim dragoste, care se manifesta uneori neclar, difuz, încet, totusi inevitabil.
Ma opresc. si despre tacerea lui Dumnezeu? Citesc totul din nou. Adaug:
Intelect ce confunda sentimentul de încredere în prezenta divina cu dorintele absolute.
Capitolul
Pot sa-mi imaginez usor ultimele cuvinte ale unui ateu: "Alb, alb! Dra-dra-dragoste! Dumnezeul meu!" - si convertirea de pe patul mortii. în timp ce agnosticul, fidel sinelui sau rational, chiar daca crede în faptele aride si concrete, poate încerca sa explice lumina calda care-l învaluie, spunînd: "Posibil o oxigenare sla-slaba a cre-cre-ierului", dînd dovada pîna la sfîrsit de lipsa de imaginatie si pierzînd partea cea mai frumoasa a povestii.
Capitolul 23
Vai, sentimentul de comuniune pe care îl aduce oamenilor o credinta comuna mi-a creat necazuri. Cu timpul, activitatile mele religioase n-au mai fost remarcate numai de cei care nu tineau cont si doar se amuzau, ci si de cei care au tinut cont si nu s-au amuzat.
- De ce se duce fiul tau la templu? întreba preotul.
- Fiul tau a fost vazut în biserica facîndu-si cruce, spunea imamul.
- Fiul tau s-a facut musulman, spunea panditul.
Da, toate au fost aduse la cunostinta parintilor mei uluiti. Vedeti dumneavoastra, ei nu stiau. Nu stiau ca eram hindus, crestin si musulman practicant. Adolescentii mereu ascund unele lucruri de parinti, nu-i asa? Toti cei de
saisprezece ani au secrete, nu-i asa? Dar soarta a harazit ca parintii mei, cu mine si cu cei trei întelepti, dupa cum îi voi numi, sa ne întîlnim într-o zi pe faleza Goubert Salai si ca taina mea sa fie data în vileag. Era o dupa-amiaza minunata si racoroasa de duminica, iar Golful Bengal sclipea sub cerul albastru. Orasenii iesisera la plimbare. Copiii tipau si rîdeau. Baloane colorate zburau prin aer. Chioscurile de înghetata erau asaltate. De ce sa ne gîndim la lucruri serioase într-o astfel de zi, va întreb? De ce nu puteau oare sa dea numai din cap, sa zîmbeasca si sa treaca mai departe? N-a fost sa fie. Ne-am întîlnit nu doar cu un întelept, ci cu toti trei, si nu unul dupa altul, ci împreuna. Toti trei au decis exact atunci ca aceea era cea mai buna ocazie sa se întîlneasca cu acest domn respectabil din Pon-dicherry, director de gradina zoologica si tatal unui fiu model de devotiune. Cînd l-am vazut pe primul, am zîmbit; cînd l-am zarit si pe al doilea, zîmbetul îmi înghetase deja pe buze. Cînd a fost limpede ca toti trei se îndreptau spre noi, inima a încetat sa-mi mai bata.
înteleptii au parut enervati cînd si-au dat seama ca toti trei se apropiau de aceiasi oameni. Fiecare trebuie sa se fi gîndit ca ceilalti aveau alte treburi decît cele pastorale si ca alesesera prost momentul sa se ocupe de ele. si-au aruncat priviri nemultumite.
Parintii mei au fost uimiti cînd s-au vazut opriti de acesti preoti straini zîmbitori. Ar trebui sa explic ca familia mea nu era nicidecum practicanta. Tata se considera ca apartinînd Noii Indii - bogata, moderna si la fel de seculara precum înghetata. Nu avea nici un fir de religie în el. Era un om de afaceri, foarte preocupat de a face, un profesionist cu picioarele pe pamînt care muncea din greu, mai interesat de reproducerea leilor decît de orice plan moral sau existential. E adevarat ca toti puii nou-nascuti erau binecuvîntati de un preot si ca aveam doua mici altare la gradina, unul închinat Stapînului Ganesha si celalalt lui Hanuman. Ambii erau zei pe placul unui director de gradina zoologica, primul avînd cap de elefant, iar
cel de-al doilea fiind o maimuta. Ideea tatei era ca priau afacerilor si nu sufletului, totul fiind mai curînd o problema de relatii publice decît de salvare personala. Grijile spirituale nu existau pentru el; problemele financiare îl necajeau. "O singura epidemie printre animale", obisnuia el sa spuna, "si ajungem pe drumuri spargînd pietre." Mama era mama, plictisita si neutra în acest domeniu. O educatie hinduista si baptista se anulasera una pe alta în ceea ce privea religia, lasînd-o necredincioasa, dar multumita. Cred ca ea banuia ca eu aveam o alta parere în domeniu, dar nu a spus niciodata nimic cînd, copil fiind, citeam pe nerasuflate benzi desenate cu Ramayana sau Mahabharata, precum si o Biblie ilustrata pentru copii si alte povesti cu zei. Ea însasi citea foarte mult. îi facea placere sa ma vada cu nasul în carti, orice carti, atîta timp cît eram cuminte. în ceea ce îl priveste pe Ravi, daca Stapî-nul Krishna ar fi tinut în mîna o bîta de cricket în loc de un fluier, daca Isus Cristos ar fi semanat cu un arbitru, daca profetul Mahomed, pacea fie cu el, ar fi avut notiuni de bowling, poate ca s-ar fi interesat, dar nu erau asa si prin urmare nu-l atrageau cu nimic.
Dupa ce si-au dat buna ziua, a urmat o tacere penibila. O rupse preotul cînd spuse, cu mîndrie în voce:
- Piscine este un bun crestin. Sper sa vina sa cînte în corul nostru într-o buna zi.
Parintilor mei, panditului si imamului nu le venea sa creada.
- Cred ca gresiti. Este un bun musulman. Vine mereu la rugaciunea de vineri si începe sa cunoasca destul de bine Coranul, spuse imamul.
Parintilor mei, preotului si panditului nu le venea sa creada. Panditul vorbi:
- Gresiti amîndoi. Este un bun hindus. îl vad venind tot timpul la templu pentru darshan si îndeplinind pnja.
Parintii mei, imamul si preotul au ramas înmarmuriti.
- Nu e nici o greseala, spuse preotul. II cunosc pe acest baiat. Este Piscine Molitor Patel si e crestin.
- si eu îl cunosc si va spun ca este musulman, afirma imamul.
- Prostii! tipa panditul. Piscine s-a nascut hindus, traieste ca un hindus si va muri hindus!
Cei trei întelepti se uitara unul la altul, gîfîind si neîncrezatori.
Doamne, ia-le privirile de pe mine, m-am rugat eu. Toate privirile se îndreptara spre mine.
- E adevarat, Piscine? ma întreba imamul cu caldura. Hindusii si crestinii sînt idolatri. Au multi zei.
- Iar musulmanii au multe neveste, raspunse panditul. Preotul se uita chiorîs la amîndoi.
- Piscine, sopti el, salvarea este numai prin Isus Cristos.
- Prostii! Crestinii nu stiu nimic despre religie, spuse panditul.
- S-au îndepartat de multa vreme de calea lui Dumnezeu, spuse imamul.
- Unde este Dumnezeu în religia voastra? se rasti preotul. N-aveti nici macar un singur miracol ca sa o dovediti. Ce fel de religie e asta, fara miracole?
- Nu este un circ unde mortii sar din morminte tot timpul, asta e! Noi, musulmanii, credem cu putere în miracolul fundamental al existentei. Pasarile care zboara, ploaia care cade, recoltele care cresc - acestea sînt miracolele noastre.
- Penele si ploaia sînt foarte dragute, dar noi dorim sa stim ca Dumnezeu este cu adevarat împreuna cu noi.
- Asa? Ei bine, frumos v-ati mai purtat cu Dumnezeu cînd a fost cu voi - ati încercat sa-l omorîti! L-ati batut în piroane pe o cruce. Este asta un mod civilizat de a trata un profet? Profetul Mahomed - pacea fie cu el - ne-a adus cuvîntul lui Dumnezeu fara nici un fel de aiureli si a murit la o vîrsta venerabila.
- Cuvîntul lui Dumnezeu? Acel negustor analfabet al vostru din mijlocul desertului? Erau crize de epilepsie cauzate de leganarea camilei, nu revelatie divina. Ori era soarele care îi fierbea creierii!
- Daca Profetul - p. f. ce. - arfiîn viata, te-ar mustra cu asprime, replica imamul, privindu-l piezis.
- Ei bine, nu este! Cristos e viu, în timp ce "p. f. c. e." e mort, mort, mort!
Panditul îi întrerupse linistit. Le spuse în tamil:
- Adevarata întrebare este de ce îsi pierde Piscine timpul cu aceste religii straine?
Preotului si imamului le-au iesit ochii din cap. Erau amîndoi originari din Tamil.
- Dumnezeu este universal, bolborosi preotul. Imamul încuviinta, dînd energic din cap.
- Exista un singur Dumnezeu.
- Iar cu singurul lor zeu musulmanii aduc întotdeauna necazuri si provoaca razmerite. Dovada cît de rau este Islamul, cît de barbari sînt musulmanii, declara panditul.
- Spune stapînul de sclavi din sistemul de casta, rabufni imamul. Hindusii înrobesc alti oameni si venereaza papusi îmbracate în haine.
- Sînt iubitorii vitelului de aur. îngenuncheaza înaintea vacilor, îi tinu isonul preotul.
- în timp ce crestinii îngenuncheaza în fata unui om alb! Lingusesc un zeu strain. Sînt cosmarul tuturor celor de alta culoare.
- Manînca porci si sînt canibali, adauga imamul pentru efect.
- Problema este, spuse preotul cu o mînie rece, daca Piscine vrea religie adevarata sau povesti din cartile de benzi desenate.
- Dumnezeu sau idoli, intona imamul grav.
- Zeii nostri sau zeii colonistilor, sîsîi panditul. Era greu sa spui care era mai înfuriat. Pareau ca se vor
lua la bataie.
Tata ridica mîna.
- Domnilor, domnilor, va rog! exclama el. As dori sa va reamintesc ca exista libertatea credintei în aceasta tara.
Trei fete în pragul apoplexiei se întoarsera spre el.
- Da! Credinta - la singular! tipara înteleptii la unison.
Trei degete aratatoare, ca niste semne de punctuatie, se agitara în aer pentru a sublinia ce spusesera.
Nu le-au convenit efectul coral neintentionat si unitatea spontana a gesturilor. Degetele se lasara iute în jos, iar ei au oftat si au bombanit fiecare pentru sine. Tata si mama se uitau la ei, fara grai.
Panditul a vorbit primul.
- Domnule Patel, devotiunea lui Piscine este admirabila, în aceste vremuri tulburi, este bine sa vezi un baiat atît de devotat lui Dumnezeu. Toti sîntem de acord cu asta.
Imamul si preotul aprobara.
- Dar nu poate fi si hindus, si crestin, si musulman. Este imposibil. Trebuie sa aleaga.
- Nu cred ca este o crima, dar presupun ca aveti dreptate, raspunse tata.
Cei trei fura de acord si ridicara ochii spre cer, cum facea tata, cînd simtira ca hotarîrea trebuia sa vina. Mama se uita la mine.
Tacerea se abatu asupra mea.
- Ei bine, Piscine? ma îmboldi mama. Ce crezi despre asta?
- Bapu Gandhi a spus: "Toate religiile sînt adevarate". Eu vreau doar sa-l iubesc pe Dumnezeu, m-am repezit eu si am lasat ochii în jos, rosu la fata.
Stînjeneala mea era contagioasa. Nimeni nu spuse nimic. S-a întîmplat sa nu fim departe de statuia lui Gandhi de pe faleza. Mahatma era sculptat mergînd cu bastonul în mîna, cu un zîmbet sagalnic pe buze si cu ochi stralucitori. Mi-am imaginat ca ne auzea conversatia, dar ca era mult mai atent la sufletul meu. Tata îsi drese glasul si spuse cu jumatate de gura:
- Cred ca asta încercam cu totii sa facem, sa-l iubim pe Dumnezeu.
Mi s-a parut foarte nostim ca el sa spuna asta, el, care, de cînd îl stiam, nu intrase niciodata într-un templu cu intentii serioase. Dar vorbele sale parura sa aiba efect. Nu poti certa un baiat pentru ca doreste sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Cei trei întelepti plecara, zîmbind fortat.
Tata se uita la mine o clipa, ca si cum ar fi dorit sa spuna ceva, apoi se razgîndi; rosti: "Vreti înghetata?" si se îndrepta spre primul automat de înghetata înainte sa putem raspunde. Mama se uita la mine mai mult, cu o privire în acelasi timp uimita si afectuoasa.
Aceasta a fost intrarea mea în dialogul ecumenic. Tata a cumparat trei batoane de înghetata. Le-am mîncat neobisnuit de tacuti, în timp ce ne-am continuat plimbarea de duminica.
Capitolul 24
Ravi s-a distrat de minune cînd a aflat.
- Asadar, Swami Isus, te duci în hagialîc anul acesta? a spus el, împreunîndu-si palmele în fata fetei într-o namaskar respectuoasa. Nu te cheama Mecca?
îsi facu cruce.
- Sau te duci la Roma la încoronarea viitorului Papa Pius?
Desena în aer o litera greceasca, evidentiind imaginea batjocurii sale.
- Ţi-ai gasit totusi timp sa-ti tai ciocul si sa devii evreu? La cît de des te duci, joia la templu, vinerea la moschee, sîmbata la sinagoga si duminica la biserica, mai ai nevoie sa te convertesti la înca trei religii ca sa fii în vacanta pentru tot restul vietii.
si alte asemenea întepaturi.
Capitolul 25
si asta n-a fost tot. Sînt mereu oameni care îsi iau ca misiune apararea lui Dumnezeu, ca si cum Realitatea Absoluta, baza existentei, ar fi ceva slab si neajutorat. Acesti oameni trec pe lînga o vaduva deformata de lepra,
care cerseste cîtiva banuti, trec pe linga copii îmbracati în zdrente, care traiesc pe strada, si îsi spun: "Nu-i cine stie ce." Dar daca observa cea mai mica ofensa adusa lui Dumnezeu, devin altii. Se înrosesc la fata, li se umfla piepturile, rabufnesc de mînie. Indignarea lor este teribila. Neclintirea lor este înspaimîntatoare.
Acesti oameni nu-si dau seama ca Dumnezeu trebuie aparat înauntrul sinelui si nu în afara lui. Ar trebui sa-si îndrepte mînia asupra lor. Pentru ca raul ce se vede este numai reflectarea raului interior care a iesit la suprafata. Locul unde se da batalia dintre bine si rau nu este în vazul tuturor, ci în intimitatea fiecarui suflet. între timp, numarul vaduvelor si al copiilor fara casa este foarte mare si în apararea lor, nu a lui Dumnezeu, trebuie sa sara binevoitorii.
Odata un copil diform m-a gonit din Marea Moschee. Cînd m-am dus la biserica, preotul m-a fixat cu privirea, astfel ca nu am putut gasi pacea lui Cristos. De cîteva ori un brahman m-a alungat de la darshan. Faptele mele religioase au fost raportate parintilor în soapte repezite ce dezvaluiau tradarea.
Ca si cum aceste meschinarii i-ar fi facut vreun bine lui Dumnezeu.
Pentru mine religia înseamna demnitate, nu depravare.
Nu m-am mai dus sa particip la liturghia de la Biserica Sfintei Fecioare a Neprihanitei Zamisliri si m-am dus în schimb la Sfînta Fecioara a îngerilor. Nu mai stateam printre fratii mei dupa rugaciunea de vineri. Mergeam la templu cînd era multa lume, iar brahmanii erau prea ocupati ca sa intervina între Dumnezeu si mine.
Capitolul 26
La cîteva zile dupa întîlnirea de pe faleza, mi-am luat inima în dinti si m-am dus sa-l vad pe tata la biroul lui. - Tata?
- Da, Piscine.
- As vrea sa fiu botezat si mi-as dori un covoras de rugaciune.
Patrunse cuvintele mele încet. îsi ridica privirea de pe hîrtii dupa cîteva clipe.
- Un ce? Ce?
- As dori sa ma rog afara fara sa-mi murdaresc pantalonii. Merg la o scoala crestina fara sa fi fost botezat în religia lui Cristos.
-De ce vrei sa te rogi afara? De fapt, de ce vrei sa te rogi?
- Pentru ca îl iubesc pe Dumnezeu.
- Aha.
Paru uimit de raspunsul meu, aproape stînjenit. Tacu. M-am gîndit ca vrea din nou sa-mi ofere înghetata.
- Ei bine, Petit Seminaire este crestin numai cu numele. Multi baieti hindusi care nu sînt crestini învata acolo. Vei primi o educatie buna si fara sa fii botezat. Sa te rogi lui Allah nu va schimba de asemenea nimic.
- Dar vreau sa ma rog lui Allah. Vreau sa fiu crestin.
- Nu poti fi amîndoua. Trebuie sa fii sau una, sau alta.
- De ce nu pot fi amîndoua?
- Sînt religii diferite! Nu au nimic în comun.
- Nu e asa cum se spune! Amîndoua pretind ca Abra-ham le apartine. Musulmanii spun ca Dumnezeul evreilor si al crestinilor este acelasi cu Dumnezeul musulmanilor, îi recunosc pe Da vid, Moise si Isus ca profeti.
- Ce legatura are asta cu noi, Piscine? Noi sîntem indienii
- Crestini si musulmani sînt în India de secole! Unii oameni spun ca Isus este înmormîntat în Casmir.
Nu mai spuse nimic, doar ma privi încruntat. Brusc se reîntoarse la treburi.
- Vorbeste cu mama despre asta. Ea citea.
- Mama?
- Da, scumpule.
- As vrea sa fiu botezat si mi-as dori un covoras de rugaciune.
- Vorbeste cu tata despre asta.
- Am vorbit. Mi-a spus sa vorbesc cu tine.
- Asa a spus?
Lasa cartea jos. Privi în directia Gradinii Zoologice. Sînt sigur ca în acel moment tata a simtit o pala de vînt rece care îl lovea în ceafa. Mama se întoarse catre raftul cu carti.
- Am aici o carte care o sa-ti placa.
Deja întinsese mîna, luînd un volum. Era Robert Louis Stevenson. Asta era tactica ei obisnuita.
- Am citit-o deja, mama. De trei ori.
- Ah.
Mîna se întinse spre stînga.
- La fel si Conan Doyle. Mîna se rasuci spre dreapta.
- R.K. Narayan? Nu se poate sa fi citit tot ce a scris Narayan.
- Problemele astea sînt importante pentru mine, mama.
- Robinson Crusoe!
- Mama!
- Dar, Piscine!
Se lasa pe spate în scaun, cu o ultima împotrivire întiparita pe figura, ceea ce însemna ca trebuia sa lupt si sa stiu sa ating punctele sensibile. îsi potrivi o perna.
Tata si cu mine consideram ca zelul tau religios seamana cu un mister.
- Este un Mister.
- Hrnmm. Nu am vrut sa spun asta. Asculta, scumpule, daca ai ales calea religiei, trebuie sa fii sau hindus, sau crestin, sau musulman. Ai auzit ce au spus pe faleza.
- Nu înteleg de ce nu pot fi toate trei odata. Mamaji are doua pasapoarte. Este indian si francez. De ce nu pot fi hindus, crestin si musulman?
- E altceva. Franta si India sînt natiuni de pe pamînt.
- Cîte natiuni sînt în cer? Se gîndi o clipa.
- Una. Asta e problema. O natiune, un pasaport.
- O natiune în cer?
- Da. Sau nici una. Exista si aceasta optiune, sa stii. Calea pe care ai ales-o este teribil de demodata.
- Daca exista o singura natiune în cer, nu ar trebui ca toate pasapoartele sa fie valabile?
O umbra de neîncredere îi pluti pe figura.
- Bapu Gandhi a spus -
- Da, stiu ce a spus Bapu Gandhi.
îsi duse o mîna la frunte. Parea obosita.
- Nu ma amarî, spuse ea.
Mai tîrziu în seara aceea, i-am surprins pe parintii mei discutînd.
- Ai spus da? zise tata.
- Cred ca te-a întrebat si pe tine. L-ai trimis la mine, raspunse mama.
- Asa am facut?
- Da.
- Am avut o zi foarte plina...
- Acum esti liber. Stai linistit si n-ai nimic de facut. Daca vrei sa intri în camera lui, sa îi tragi covorasul de rugaciune de sub picioare si sa discutati problema botezului crestin, du-te. N-am nimic împotriva.
- Nu, nu.
Am simtit din vocea lui ca tata se aseza mai bine în scaun. Urma o pauza.
- Pare sa atraga religiile asa cum un cîine atrage puricii, continua el. Nu înteleg. Sîntem o familie indiana moderna; ducem o viata moderna; India e pe punctul de a deveni o natiune avansata si cu adevarat moderna - si noi avem un fiu care se crede reîncarnarea lui Sri Rama-krishna.
- Daca doamna Gandhi reprezinta ideea de progres si modernitate, atunci nu sînt sigura ca-mi place, spuse mama.
- Doamna Gandhi o sa treaca! Progresul e de neoprit. Ne îndreptam spre el în mars fortat. Tehnologia ajuta, iar ideile bune se raspîndesc - iata cele doua legi ale naturii. Daca nu lasi tehnologia sa te ajute, daca nu accepti ideile bune, ramîi în epoca de piatra! Sînt convins de asta. Doamna Gandhi si nebunia ei or sa treaca. Noua Indie o sa vina.
(A trecut, într-adevar. Iar Noua Indie, sau cel putin una din familiile sale, a decis sa se mute în Canada.) Tata continua:
- Ai auzit cînd a zis: "Bapu Gandhi a spus, «Toate religiile sînt adevarate»"?
- Da.
- Bapu Gandhi? Baiatul este în termeni apropiati cu Gandhi? Dupa Taticu Gandhi, ce mai vine? Unchiul Isus? si ce e cu prostia asta - chiar a devenit musulman?
- Asa se pare.
- Musulman! Ca e hindus devotat, foarte bine, înteleg. Crestin, este putin straniu, dar pot sa fiu îngaduitor. Crestinii au fost aici de mult - Sfintul Toma, Sfîntul Fran-cis Xavier, misionarii si asa mai departe. Datorita lor avem scoli bune.
- Da.
- Toate acestea le pot accepta. Dar musulman? E ceva complet strain de traditiile noastre. Sînt diferiti.
- si ei sînt aici de multa vreme. Sînt mult mai numerosi decît crestinii.
- Asta n-are nici o importanta. Sînt altceva.
- Poate ca Piscine întelege altfel progresul.
- îl aperi pe baiat? Nu-ti pasa ca se imagineaza musulman?
- Ce putem face, Santosh? O ia foarte în serios si nu face nimanui nici un rau. Poate e numai o faza. si asta poate sa treaca - asa ca doamna Gandhi.
- De ce nu poate sa aiba preocupari normale pentru un baiat de vîrsta lui? Uita-te la Ravi. Nu se gîndeste decît la cricket, filme si muzica.
- Crezi ca e mai bine asa?
- Nu, nu. Ah, nu mai stiu ce sa cred. A fost o zi lunga, zise el si ofta. Ma întreb cît de departe va merge cu aceste preocupari.
Mama chicoti.
- Saptamîna trecuta a terminat de citit o carte cu titlul Imitarea lui Cristos.
- Imitarea lui Cristosl Repet, ma întreb cît de departe va merge cu aceste preocupari! striga tata.
Rîsera amîndoi.
Capitolul 28
Mi-am iubit covorul de rugaciune. Comun cum era, stralucea de frumusete în ochii mei. îmi pare rau ca l-am pierdut. Oriunde îl întindeam, simteam o afectiune deosebita pentru bucata de pamînt de dedesubt si pentru tot ce era aproape. Acesta era un semn clar pentru mine ca era un bun covor de rugaciune, caci ma ajuta sa tin minte ca pamîntul este creatia lui Dumnezeu, sacru peste tot. Modelul lui, cu linii aurii pe un fundal rosu, era simplu: un dreptunghi îngust cu un vîrf triunghiular într-o parte pentru a indica qibla, directia pentru rugaciune. si mici înflorituri ce pluteau în jurul ei, ca niste fuioare de fum sau semne dintr-o limba straina. Materialul era moale. Cînd ma rugam, ciucurii mici erau aproape lipiti de fruntea mea la un capat al covorului si foarte aproape de vîr-furile degetelor de la picioare la celalalt, ceea ce te facea sa te simti confortabil pe aceasta întindere nemarginita. Ma rugam afara pentru ca îmi facea placere. De cele mai multe ori, îmi desfaceam covorul într-un colt al curtii în spatele casei. Era un loc retras, la umbra unui arbore de coral, lînga un zid acoperit de bougainvilia. De-a lungul zidului era un rînd de craciunite în ghivece. Bougainvilia se urcase de asemenea pe copac. Contrastul dintre bracteele sale purpurii si florile rosii ale copacului era foarte frumos. Cînd acel copac înflorea, se umplea de ciori, mierle-man-
darin, gaite, lacustari, pasarile soarelui si papagali. Zidul se afla la dreapta mea, formînd un unghi mare. Deasupra mea si în stînga, dincolo de umbra albicioasa si pestrita a copacului, se întindea spatiul deschis al curtii scaldate de soare. Evident ca felul în care aratau lucrurile se schimba în functie de vreme, de momentul zilei sau al anului. Dar totul îmi este clar în minte, ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat. Ma întorceam spre Mecca folosindu-ma de o linie pe care am zgîriat-o în pamîntul galben si pe care o respectam cu grija.
Uneori, dupa ce îmi terminam rugaciunile, ma întorceam si îi vedeam pe tata, mama sau Ravi privindu-ma, pîna ce s-au obisnuit cu mine.
Botezul a fost o problema mai complicata. Mama s-a comportat foarte bine, tata a stat ca împietrit, iar Ravi era din fericire absent, datorita unui meci de cricket care, totusi, nu l-a împiedicat sa faca mai multe comentarii pe marginea evenimentului. Apa mi s-a scurs pe fata si de-a lungul gîtului; chiar daca era doar un fir, a avut efectul racoritor al unei ploi musonice.
Capitolul 29
De ce se muta oamenii? Ce îi face sa se dezradacineze si sa paraseasca tot ceea ce stiu pentru marele necunoscut de dincolo de orizont? De ce sa urci acest Eve-rest de formalitati care te fac sa te simti ca un cersetor? De ce sa intri în aceasta jungla straina în care totul este nou, greu si necunoscut?
Raspunsul este acelasi pretutindeni: oamenii se muta în speranta unei vieti mai bune.
Mijlocul anilor '70 a fost o perioada tulbure în India. Am înteles asta din cutele adînci care apareau pe fruntea tatei cînd citea ziarele. Sau din frînturile de conversatie pe care le prindeam dintre el, mama, Mamaji si altii. Nu conta faptul ca nu întelegeam despre ce vorbeau - nu ma
interesa. Urangutanii erau la fel de lacomi dupa chapatti ca de obicei; maimutele nu întrebau niciodata ce se întîm-pla la Delhi; rinocerii si caprele continuau sa traiasca în pace; pasarile cîntau; norii aduceau ploaie; soarele ardea; pamîntul respira; Dumnezeu exista - nu aveam nici o neliniste în lumea mea.
în cele din urma, doamna Gandhi l-a învins pe tata. în februarie 1976, guvernul Tamil Nadu a fost înfrînt la Delhi. Fusese unul dintre cei mai aspri critici ai doamnei Gandhi. Preluarea puterii a fost facuta "lin" - prim-ministrul Ka-runanidhi a disparut încet în "uitare" sau în arest la domiciliu - si ce mai conteaza caderea unui guvern local cînd Constitutia întregii tari fusese suspendata opt luni? Dar pentru tata era apogeul stapînirii dictatoriale a doamnei Gandhi asupra natiunii. Camila de la Gradina Zoologica nu a fost deloc tulburata, însa pentru tata a fost lovitura decisiva.
Striga:
- în curînd va veni la Zoo sa ne spuna ca închisorile ei sînt pline si ca are nevoie de mai mult spatiu. Am putea oare sa-l punem pe Desai cu leii?
Morarji Desai era un politician din opozitie. Nu era un prieten al doamnei Gandhi. Nesfîrsita îngrijorare a tatei ma întrista. Chiar daca doamna Gandhi ar fi bombardat Gradina Zoologica, nu m-as fi suparat, cu conditia ca tata sa fie vesel. îmi doream sa nu se agite atît de mult. E greu pentru un fiu sa-si vada tatal mort de îngrijorare.
Dar exact asta facea. Orice afacere comporta riscuri, mai ales cele particulare, care te pot costa tot ce ai. O gradina zoologica este o institutie culturala. La fel ca o biblioteca publica sau ca un muzeu, este în slujba educatiei oamenilor si a stiintei. si din aceasta cauza nu este o afacere banoasa, caci Binele si Profitul nu se aseamana, spre supararea tatei. Adevarul este ca nu eram o familie bogata, dupa standardele canadiene. Eram o familie saraca ce detinea multe animale, dar nu si acoperisul de deasupra capetelor lor (sau al nostru, la drept vorbind). Viata la o gradina
zoologica, la fel ca viata locuitorilor sai în libertate, este precara. Nu este nici o afacere destul de mare ca sa ignori legea, nici prea mica sa te poti strecura. Ca sa fie prospera, o gradina zoologica are nevoie de un guvern parlamentar, de alegeri democratice, de libertatea cuvîntului, a presei, a asocierii, de legi infailibile si de tot ce mai cuprinde Constitutia Indiei. Este imposibil sa te bucuri de animale în alt fel. Politica proasta distruge afacerile pe termen lung.
Oamenii se muta din cauza oboselii si a nelinistii. Din cauza simtamîntului continuu ca, oricît de greu ar munci, eforturile lor sînt zadarnice, ca ceea ce au construit într-un an va fi distrus de altii într-o zi. Din cauza sentimentului ca viitorul nu le aduce nimic, ca ei ar putea sa suporte, dar nu si copiii lor. Din cauza sentimentului ca nimic nu se va schimba, ca fericirea si prosperitatea exista numai în alta parte.
Noua Indie s-a rupt si s-a prabusit în mintea tatei. Mama a fost de acord. Noi ne-am supus.
Vestea ni s-a dat într-o seara în timpul cinei. Ravi si cu mine am ramas ca trasniti. Canada! Daca Andhra Pra-desh, la nord de noi, era teritoriu strain, daca Sri Lanka, la o azvîrlitura de bat dincolo de strîmtoare, era fata întunecata a lunii, imaginati-va ce însemna Canada. Canada nu ne spunea absolut nimic. Era ca Timbuctu, un loc îndepartat prin definitie.
Capitolul 30
Este casatorit. Ma aplec si îmi scot pantofii, cînd îl aud spunînd:
- As dori sa ti-o prezint pe sotia mea. îmi ridic ochii si lînga ele... doamna Patel.
- Buna ziua, spune ea, întinzîndu-mi mîna si zîmbind. Piscine mi-a povestit multe despre tine.
Nu pot spune acelasi lucru despre ea. Nu îmi vine nici o idee. Urmeaza sa plece, asa ca stam de vorba numai cîteva mi-
nute. Este tot indianca, dar are un accent canadian mai pronuntat. Trebuie sa fie la a doua generatie. Este putin mai mica decît el, are pielea mai întunecata, parul lung si negru împletit într-o coada. Ochi negri stralucitori si dinti albi minunati. Poarta pe brate un halat alb de laborator, proaspat spalat si calcat, învelit într-un sac de plastic. Este farmacista. Cînd îi spun: "îmi pare bine ca v-am întîlnit, doamna Patel", ea îmi raspunde: "Te rog, spune-mi Meena". Dupa un scurt sarut între sot si sotie, ea pleaca la lucru chiar si sîmbata.
Casa lor este mai mult decît o cutie plina de icoane. Remarc cîteva mici semne de viata conjugala. Erau acolo dinainte, dar nu le vazusem pentru ca nu ma uitasem dupa ele.
El este un om timid. Viata l-a învatat sa nu dezvaluie ce are mai scump.
Este ea zeita mîncarurilor mele?
"Am facut niste chutney special pentru tine", spune el. Zîmbeste.
Nu, el este.
Capitolul 31
S-au întîlnit o data, domnul si domnul Kumar, brutarul si profesorul. Primul domn Kumar îsi exprimase dorinta de a vizita Gradina Zoologica.
- Au trecut toti acesti ani si nu am vizitat-o. si e atît de aproape. Vrei sa mi-o arati?
- Desigur, am raspuns. Ar fi o onoare.
Ne-am înteles sa ne întîlnirn la poarta principala a doua zi, dupa scoala.
Mi-am facut griji toata ziua. Ma certam pe mine însumi. "Prostule! De ce ai spus poarta principala? Or sa fie o multime de oameni acolo. Ai uitat ce figura obisnuita are? N-o sa-l recunosti niciodata!" Daca as fi trecut pe lînga el fara sa-l recunosc, s-ar fi simtit jignit. Ar fi crezut ca m-am raz-gîndit si ca nu voiam sa fiu vazut împreuna cu un brutar musulman sarac. Ar pleca fara sa spuna un cuvînt. Nu
s-ar supara - mi-ar accepta scuza ca-mi intrase soarele în ochi -, dar n-ar mai dori sa mai vina la Gradina Zoologica vreodata. Mi-am imaginat ca se va întîmpla asa. Trebuia sa-l recunosc. Ma voi ascunde si voi astepta pîna cînd voi fi sigur ca era el, da, asta am sa fac. Dar îmi dadusem seama dinainte ca tocmai cînd ma straduiam sa-l recunosc, nu puteam sa vad unde era. Efortul însusi ma
orbea.
La ora stabilita m-am postat în fata intrarii principale a Gradinii Zoologice si am început sa ma sterg la ochi cu amîndoua mîinile.
- Ce faci?
Era Raj, un prieten.
- Am treaba.
- Sa te stergi la ochi?
- Pleaca de aici.
- Hai sa mergem pe Beach Road.
- Astept pe cineva.
- Pai, o sa-l pierzi daca îti tot stergi ochii asa.
- Multumesc de informatie. Du-te sa te distrezi pe Beach Road.
- Ce zici de Parcul Guvernului?
- Nu pot, îti spun.
- Hai.
- Te rog, Raj, pleaca!
A plecat. Am început din nou sa ma sterg la ochi.
- Vrei sa ma ajuti cu tema la matematica, Pi? Era Ajith, alt prieten.
- Mai tîrziu. Du-te de aici.
- Buna, Piscine.
Era doamna Radhakrishna, o prietena a mamei. în cî-teva cuvinte i-am spus pe unde sa o ia.
- Scuza-ma. Unde este Strada Laporte? Un strain.
- Acolo.
- Cît costa biletul la Gradina Zoologica? Alt strain.
- Cinci rupii. Casa de bilete este acolo.
- Ţi-a intrat clor în ochi? Era Mamaji.
- Buna, Mamaji. Nu, nu mi-a intrat.
- Tatal tau e pe aici?
- Cred ca da.
- Aici sînt, Piscine!
Mîinile mi-au întepenit pe ochi. Vocea aceea. Ciudata într-un mod familiar, familiara într-un mod ciudat. M-am simtit cuprins de bucurie.
- Salaam alaykum, domnule Kumar! Ce bine-mi pare sa va vad!
- Wa alaykum as-salaam. Ai patit ceva la ochi?
- Nu, nimic. Doar putin praf.
- Sînt cam rosii.
- N-am nimic.
S-a îndreptat catre casa de bilete, dar l-am oprit.
- Nu, nu. Nu pentru dumneavoastra, domnule. Am dat la o parte mîna casierului cu mîndrie si l-am
poftit pe domnul Kumar în gradina.
Se minuna de orice, de cum se potriveau copacii înalti cu girafele înalte, cum li se dadea carnivorelor sa manînce ierbivore, iar ierbivorelor li se dadea iarba, cum unele fiinte erau active ziua si altele noaptea, cum cele care aveau nevoie de ciocuri ascutite aveau ciocuri ascutite, iar cele care aveau nevoie de membre agile aveau membre agile. Eram fericit cînd îl vedeam asa de impresionat.
îmi cita din Coran: "întru aceasta sunt semne pentru poporul ce pricepe."
Am ajuns la zebre. Domnul Kumar nu mai auzise de asemenea fiinte, daramite sa vada una. A ramas cu gura cascata.
- Se numesc zebre, am spus.
- Au fost vopsite cu o pensula?
- Nu, nu. Asa sînt ele de la natura.
- Ce se întîmpla cînd ploua?
- Nimic.
- Dungile nu se sterg?
- Nu.
Adusesem niste morcovi. Mai ramasese unul, un exemplar mare si noduros. L-am scos din punga. în momentul acela am auzit pietrisul scrîsnind încet în dreapta mea. Era domnul Kumar, venind de-a lungul gardului, cu mersul lui împleticit.
- Buna ziua, domnule.
- Buna, Pi.
Brutarul, un om timid, dar demn, dadu din cap catre profesor, care îi raspunse la fel.
O zebra atenta îmi observase morcovul si se apropiase de gardul scund. Ciulise urechile si dadea usor cu piciorul în pamînt. Am rupt morcovul în doua si am dat o jumatate domnului Kumar si o jumatate domnului Kumar. "Multumesc, Piscine", a spus unul. "Multumesc, Pi", a spus celalalt. Domnul Kumar s-a dus primul, întinzînd mîna peste gard. Buzele groase, puternice, negre ale zebrei au înhatat morcovul cu placere. Domnul Kumar nu voia sa dea drumul. Zebra si-a înfipt dintii în morcov si l-a rupt în doua. A rontait delicatesa cîteva clipe, apoi a apucat si cealalta bucata, lingînd degetele domnului Kumar. Acesta dadu drumul la morcov si atinse nasul moale al zebrei.
Era rîndul domnului Kumar. N-a pretins atît de multe de la zebra. O data ce aceasta a prins jumatate din morcov între buze, i-a dat drumul. Buzele au bagat repede morcovul în gura.
Domnul si domnul Kumar erau încîntati.
- O zebra, ai spus? zise domnul Kumar.
- Asa e, am raspuns. Apartine aceleiasi familii ca magarul si calul.
- Rolls-Royce-ul cabalinelor, spuse domnul Kumar.
- Ce creatura uimitoare, spuse domnul Kumar.
- Aceasta este o zebra Grant, am spus eu. Domnul Kumar spuse:
- Equus burchelli boehmi.
Domnul Kumar spuse:
- Allahu akbar. Eu am spus:
- E foarte draguta. Am privit împreuna.
Capitolul 32
Sînt multe exemple de animale care s-au adaptat surprinzator de bine. Toate sînt cazuri ale echivalentului animal al antropomorfismului: zoomorfismul, cînd un animal accepta un om sau un alt animal ca pe unul de-ai lui.
Cel mai cunoscut caz este si cel mai comun: cîinele de casa, care i-a asimilat atît de bine pe oameni în teritoriul sau cîinesc, ca doreste sa se împerecheze cu ei, ceea ce orice proprietar de dini care a trebuit sa-si traga animalul îndragostit de pe piciorul unui vizitator uimit va confirma.
Agutiul nostru auriu si vaca patata s-au înteles foarte bine, înghesuindu-se multumiti, dormind rezemati unul de altul, pîna ce primul a fost furat.
Am mentionat deja exemplul rinocerilor si al turmei de capre, precum si al leilor de la circ.
Exista povesti autentice despre marinari care se înecau si care au fost împinsi la suprafata apei de delfini, un mod caracteristic în care aceste mamifere marine se ajuta între ele.
Un alt caz prezentat în literatura este cel al unei her-meline si al unui sobolan care au trait în buna tovarasie pîna cînd alti sobolani adusi hermelinei au fost devorati de aceasta în felul sau obisnuit.
Am avut si noi cazul nostru de anulare tensionata a relatiei prada-pradator. Am avut un soarece care a trait mai multe saptamîni împreuna cu viperele. în timp ce alti soareci care cadeau în casa reptilelor dispareau în doua
zile, acest mic Matusalem maroniu si-a facut un cuib, a depozitat grauntele pe care i le dadeam în diferite locuri si s-a fîtîit de colo-colo chiar sub nasul serpilor. Am fost uimiti. Am pus o pancarta sa atragem atentia publicului asupra soarecelui. A murit în cele din urma într-un mod curios: o vipera tînara l-a muscat. Nu-si daduse seama vipera de statutul special al soarecelui? Nu-l acceptase poate? Oricum ar fi, soarecele a fost muscat de o vipera tînara, dar devorat - imediat - de una adulta. Daca a fost o vraja atunci, ea a fost rupta de un neinitiat. Lucrurile au revenit la normal dupa aceea. Toti soarecii dispareau în gîtul viperelor în modul obisnuit.
în domeniul acesta de specialitate, dinii sînt folositi uneori ca mame adoptive pentru puii de leu. Desi puii se fac mai mari decît cea care îi îngrijeste si sînt mult mai periculosi, nu creeaza niciodata probleme mamei lor, iar ea nu-si pierde niciodata rabdarea sau autoritatea fata de ei. Am pus afise care explicau publicului ca acel cîine nu este mîncare vie lasata pentru lei (tot asa cum a trebuit sa punem afise aratînd ca rinocerii sînt ierbivori si ca nu se hranesc cu capre).
Care ar putea fi explicatia pentru zoomorfism? Nu poate un rinocer sa faca diferenta între ceva mare si ceva mic, între pielea aspra si blana moale? Nu îi este clar unui delfin cum arata un delfin? Cred ca raspunsul se gaseste în ceea ce am mentionat deja, acel graunte de nebunie care face ca viata sa mearga mai departe ciudat, dar sigur. Agu-tiul auriu, ca si rinocerii, avea nevoie de tovarasie. Leilor de la circ nu le pasa ca cel care îi conduce este o faptura plapînda: iluzia creata le asigura bunastare sociala si za-gazuieste anarhia violenta. Cît despre puii de leu, ei s-ar speria de moarte daca ar afla ca mama lor este un cîine, caci aceasta ar însemna ca sînt orfani, cea mai groaznica situatie pentru toate fiintele tinere cu sînge cald. Sînt convins ca pîna si vipera adulta, în timp ce înghitea soarecele, a simtit în mintea sa nedezvoltata putin regret, sentimen-
tul ca ratase ceva important, o evolutie imaginara de la realitatea cruda si singuratica a unei reptile.
Capitolul 33
îmi arata amintiri de familie. Mai întîi fotografiile de la nunta. O nunta hindusa cu accente canadiene. El mai tî-nar, ea mai tînara. S-au dus la Cascada Niagara în luna de miere. S-au simtit foarte bine. Zîmbetele o dovedesc. Ne întoarcem în timp. Fotografii din timpul studentiei la Universitatea din T.: cu prietenii; în fata la Sf Mihail; în camera sa; în timpul sarbatorii Diwali pe Gerard Street; citind în Biserica Sf. Basil îmbracat într-o sutana alba; purtînd altfel de sutana alba în laboratorul catedrei de zoologie; în ziua absolvirii. Zîmbea de fiecare data, dar ochii sai spuneau mereu alta poveste.
Fotografii din Brazilia cu o multime de lenesi cu trei degete in situ.
întorc pagina si ne pomenim în Pacific - dar asta nu înseamna nimic. îmi spune ca aparatul facea poze regulat - în ocaziile importante -, dar totul s-a pierdut. Putinul care a ramas consta în ceea ce a adunat Mamaji si a trimis prin posta dupa evenimente.
Urmeaza o fotografie facuta la Gradina Zoologica în timpul vizitei unui VIP. O alta lume se deschide pentru mine în alb si negru. Fotografia cuprinde foarte multa lume. Un ministru din guvernul Uniunii este în centrul imaginii. O girafa este înfundai. La marginea grupului îl recunosc pe un domn Adirubasamy mai tînar.
- Mamaji? întreb, aratîndu-l.
- Da, spune el.
Lînga ministru sta un barbat cu ochelari cu rama de baga si parul pieptanat cu grija. Arata ca un posibil domn Patel, cu fata mai rotunda decît a fiului sau.
- Acesta e tatal tau? întreb. Clatina din cap.
- Nu stiu cine este.
Urmeaza o pauza de cîteva secunde. îmi spune:
- Tatal meu a facut poza.
Pe aceeasi pagina este fotografia unui alt grup, format în majoritate din copii de scoala. Atinge fotografia cu degetul.
- Acela este Richard Parker, spune el.
Sînt uluit. Ma uit îndeaproape, încercînd sa disting personalitatea de aparenta. Din pacate, poza este din nou în alb si negru si putin descentrata. Probabil o fotografie facuta în zilele mai bune. Richard Parker priveste într-o parte. Nici nu-si da seama ca este fotografiat.
Pe pagina urmatoare este o poza color a piscinei din Auro-bindo Ashram. Este o piscina mare, frumoasa, cu apa limpede, scînteietoare, cu fundul albastru curat si cu o alta mica piscina pentru sarituri.
Pagina urmatoare cuprinde o fotografie a intrarii principale de la Petit Seminaire. Arcada poarta motto-ul scolii zugravit pe ea: Nil magnum nisi bonum. Nu exista maretie fara bunatate.
Asta e tot. O întreaga copilarie pastrata în patru fotografii
aproape neimportante.
Se întristeaza.
- Ce e mai rau, îmi spune, este ca de-abia mi-o pot aminti pe mama. O vad în mintea mea, dar este neclara. De îndata ce încerc sa o privesc bine, dispare. La fel se întîmpla cu vocea sa. Daca as vedea-o din nou pe strada, as recunoaste-o imediat. Dar asta nu se poate. E foarte trist sa nu-ti mai amintesti cum arata mama ta.
închide albumul.
Capitolul 34
Tata spuse:
- Vom naviga precum Columb!
- El spera sa ajunga în India, am remarcat eu ursuz. Am vîndut Gradina Zoologica, bucata cu bucata. O
tara noua, o viata noua. Pe lînga asigurarea unui viitor mai
bun, tranzactia cuprindea si plata pentru calatorie si ne mai ramînea si o suma frumusica pentru a o lua de la capat în Canada (desi acum, cînd ma gîndesc mai bine, suma era ridicola - cît de usor sîntem orbiti de bani). Am fi putut sa ne vindem animalele la gradini zoologice din India, dar cele din America plateau mai mult. CCIACD, Conventia asupra Comertului International cu Animale pe Cale de Disparitie, tocmai intrase în vigoare, iar posibilitatea de a face comert cu animale salbatice capturate fusese definitiv anulata. Viitorul gradinilor zoologice depindea acum de alte gradini zoologice. Gradina Zoologica din Pondicherry a terminat vînzarea la momentul oportun. Lumea s-a înghesuit sa ne cumpere animalele. Cumparatorii alesi au fost mai multe gradini, în special Lincoln Park Zoo din Chicago si Minnesota Zoo, care urma sa se deschida curînd. Multe animale plecau si spre Los Ange-les, Louisville, Oklahoma City si Cincinnati.
Iar doua animale erau îmbarcate pentru Gradina Zoologica din Canada. Asa ma simteam eu cu Ravi. Nu doream sa plecam. Nu voiam sa traim într-o tara cu vînturi naprasnice si ierni cu temperaturi de minus patruzeci de grade. Canada nu era pe harta jocului de cricket. Plecarea a fost usurata - ca si obisnuitul cu ideea - datorita pregatirilor de dinainte de plecare. Ne-a luat mai mult de un an. Nu ma refer la noi. Ma refer la animale. Luînd în considerare faptul ca animalele nu au nevoie de haine, încaltaminte, lenjerie, mobila, ustensile de bucatarie, obiecte de toaleta; ca nationalitatea nu înseamna nimic pentru ele; ca nu le pasa deloc de pasapoarte, bani, posibilitati de angajare, scoli, costul casei, asigurari de sanatate - pe scurt, tinînd cont de cît de reduse sînt nevoile lor, este uimitor cît de greu e sa le muti. Mutarea unei gradini zoologice este ca mutarea unui oras.
Birocratia a fost uriasa. Litri de apa folositi pentru udatul timbrelor. Stimate domn Cutare si Cutare scris de sute de ori. Oferte facute. Oftaturi scoase. îndoieli exprimate. Certuri. Decizii trimise pentru aprobare. Preturi stabilite.
Afaceri încheiate. Contracte semnate. Felicitari oferite. Certificate de origine cautate. Certificate de sanatate cautate. Permise de export cautate. Permise de import cautate. Reguli de carantina clarificate. Transportul organizat. O avere cheltuita pe apeluri telefonice. Este o gluma absurda si obositoare faptul ca, în cadrul afacerilor legate de gradinile zoologice, birocratia pentru vinderea unui soarece de cîmp atîrna mai greu decît un elefant, ca hîrtiile legate de vinderea unui elefant atîrna mai mult decît o balena si ca nu trebuie niciodata sa faci comert cu balene. Parea sa existe o singura coada de birocrati scrupulosi din Pondicherry catre Minneapolis, via Delhi si Washington, fiecare cu formularul, problema sau îndoiala sa. Transportarea animalelor pe luna n-ar fi fost mai complicata. Tata si-a smuls aproape tot parul din cap si a fost gata sa renunte în multe ocazii.
Au fost si surprize. Majoritatea pasarilor si reptilelor, a lemurienilor, rinocerilor, urangutanilor, mandrililor, macacilor cu coada de leu, girafelor, furnicarilor, tigrilor, leoparzilor, gheparzilor, hienelor, zebrelor, ursilor de Himalaia si ursilor spalatori, elefantilor indieni si tahrulilor nilgiri erau ceruti, dar altii, Elfie, de exemplu, nu au fost doriti de nimeni.
- O operatie de cataracta! striga tata, fluturînd scrisoarea. O iau daca îi facem operatie de cataracta la ochiul drept. La un hipopotam! Ce mai urmeaza? Operatie de deviatie de sept nazal la un rinocer?
Altele dintre animalele noastre au fost considerate "prea comune", leii sau babuinii, de exemplu. Tata le-a negociat cu pricepere pe acestea pentru un urangutan în plus de la Gradina Zoologica din Mysore si un cimpanzeu de la Gradina Zoologica din Manila. (Cît despre Elfie, ea si-a petrecut restul zilelor la Gradina Zoologica Trivan-drum). O gradina a cerut "o vaca brahmana autentica" pentru gradina copiilor. Tata a patruns în jungla urbana din Pondicherry si a cumparat o vita cu ochi mari, negri si umezi, grasa si cu coarne atît de drepte deasupra capu-
lui, încît semanau cu o retea electrica. Tata i-a vopsit coarnele în portocaliu aprins si i-a atîrnat mici clopotei de plastic în vîrf pentru mai multa autenticitate.
A venit si o delegatie de trei americani. Am fost foarte curios. Nu mai vazusem niciodata americani adevarati. Erau rumeni, grasi, prietenosi, foarte competenti, trans-pirînd din abundenta. Ne-au examinat animalele. Le-au adormit si le-au ascultat inimile cu stetoscopul, le-au examinat urina si fecalele de parca le faceau horoscopul, le-au luat sînge în seringi si l-au analizat, au rnîngîiat cocoase si umflaturi, au ciocanit dinti, le-au bagat lanterne în ochi, le-au ciupit de piele, le-au tras si împins de par. Bietele animale. Cred ca îsi imaginau ca erau testate pentru a intra în Armata Statelor Unite. Americanii ne-au zîmbit larg si ne-au storcit mîinile în ale lor.
Rezultatul a fost ca animalele, ca si noi, au primit cartile de munca. Ele erau viitori yankei, noi viitori canuci.
Capitolul 35
Am parasit Madras pe 21 iunie 1977 pe nava comerciala japoneza Tsimtsum înregistrata în Panama. Ofiterii erau japonezi, echipajul era taiwanez, iar nava era mare si impresionanta. In ultima zi petrecuta în Pondicherry mi-am luat adio de la Mamaji, de la domnul si domnul Kumar, de la toti prietenii mei si chiar de la multi straini. Mama era îmbracata în cel mai frumos sari al ei. Coada ei lunga, mestesugit rasucita si prinsa la spate, era împodobita cu o ghirlanda de flori proaspete de iasomie. Era frumoasa. si trista. Parasea India, India caldurilor si a mu-sonului, a cîmpurilor de orez si a rîului Cauvery, a falezelor si a templelor de piatra, a carutelor trase de boi si a camioanelor colorate, a prietenilor si a vînzatorilor cunoscuti, a strazilor Nehru si Goubert Salai, a lucrurilor marunte, India atît de cunoscuta ei si atît de iubita. în timp ce barbatii din viata ei - ma consideram deja unul, desi
aveam numai saisprezece ani - erau grabiti sa plece, erau deja în sufletul lor locuitori ai Winnipegului, ea nu se dadea dusa.
Cu o zi înainte de plecare, arata catre un automat de tigari si întreba cu sinceritate:
- Sa luam cîteva pachete? Tata raspunse:
- Au tutun în Canada. si de ce vrei sa cumperi tigari? Noi nu fumam.
Da, au tutun în Canada - dar au ei tigari Golden Fla-ke? Au înghetata Arun? Au biciclete Hero? Au televizoare Onida? Au masini Ambassador? Librariile lor se numesc Higginbotham? Acestea erau, cred, întrebarile care se perindau prin mintea mamei în timp ce se gîndea sa cumpere tigari. Animalele erau sedate, custile încarcate si sigilate, mîncarea depozitata, cusetele repartizate, navoadele aruncate, semnalul de pornire dat. Pe cînd vasul parasea docul si iesea în larg, mi-am luat ramas-bun de la India, fluturîndu-mi nebuneste bratul. Soarele stralucea, vîntul adia si pescarusii tipau în aer deasupra noastra. Eram grozav de exaltat.
Lucrurile n-au iesit cum ar fi trebuit, dar ce poti face? Trebuie sa iei viata asa cum e si sa te descurci cît mai bine.
Capitolul 36
Orasele sînt mari si foarte aglomerate în India, dar, cînd le parasesti, calatoresti prin tinuturi întinse, unde de-abia vezi cîte un om. Îmi amintesc ca ma întrebam unde se ascundeau 950 de milioane de indieni.
As putea spune acelasi lucru despre casa lui.
Am ajuns putin mai devreme. De-abia pasesc pe treptele de ciment de la veranda din fata, cînd un adolescent se napusteste pe usa de la intrare. Poarta un echipament de baseball si duce obiecte de baseball. Se grabeste. Cînd ma vede se opreste brusc, speriat. Se întoarce si navaleste în casa, strigînd:
- Tata! A venit scriitorul.
Mie îmi spune: "Buna" si o ia la goana. Tatal lui apare la usa din fata.
- Buna ziua, spune el.
- Acela era fiul tau? întreb neîncrezator.
- Da, spune el si îmi zîmbeste pentru a ma convinge. îmi pare rau ca n-ati facut cunostinta cum trebuie. A întîrziat la antrenament. îl cheama Nikhil. I se spune Nick.
Ma aflu în holul de la intrare.
- Nu stiam ca ai un fiu, îi spun.
Aud un latrat. O potaie mica, negru cu maro, se repede la mine, sarind si mirosind. Mi se urca pe picior.
- Sau un cîine, adaug eu.
- E prietenos. Tata, jos!
Tata îl ignora. Aud "Buna". Acest salut nu este scurt si fortat ca al lui Nick. Este prelung, nazal, scheunînd usor un Bunaaaa... cu a atingîndu-ma ca o mîngîiere pe umar sau un tras usor de pantaloni.
Ma întorc. Rezemîndu-se de canapea, privindu-ma cu timiditate, se afla o fetita oachesa, draguta în îmbracamintea roz, simtindu-se foarte acasa. Ţine o pisica portocalie în brate. Numai doua labe din fata tepene si un cap lasat în jos se pot vedea deasupra bratelor încrucisate ale fetitei. Restul pisicii atîrna pîna la podea. Animalul nu pare sa obiecteze ca este spînzurat în felul acesta.
- Iar aceasta este fata ta, spun eu.
- Da. Usha. Usha, scumpa mea, esti sigura ca Mocassin se simte bine asa?
Usha îl scapa pe Mocassin. Acesta cade pe podea netulburat.
- Buna, Usha, spun.
Se apropie de tatal ei si ma priveste pe furis din spatele piciorului lui.
- Ce faci, micuto? spune el. De ce te ascunzi?
Ea nu raspunde, doar se uita la mine zîmbind si îsi ascunde fata.
- Cîti ani ai, Usha? o întreb. Nu raspunde.
Atunci Piscine Molitor Patel, cunoscut tuturor ca Pi Patel, se apleaca si o ridica în brate.
- stii raspunsul la întrebare? Hmmm? Ai patru ani. Unu, doi, trei, patru.
La fiecare numar, îi apasa usor vîrful nasului cu aratatorul Ei i se pare teribil de amuzant. Chicoteste si îsi ascunde fata dupa gîtul lui.
Aceasta poveste are un sfîrsit fericit.
Partea a doua
Oceanul Pacific
Capitolul 37
Corabia s-a scufundat. A scos un sunet ca un scrîsnet monstruos de metal. Lucrurile au bolborosit la suprafata si apoi au disparut. Totul tipa: marea, vîntul, inima mea. Din barca de salvare am vazut ceva în apa. Am strigat:
- Richard Parker, tu esti? E asa de greu sa vad. Of, de s-ar opri ploaia! Richard Parker? Richard Parker? Da, tu esti!
Ii vedeam capul. Lupta sa ramîna la suprafata apei.
- Isuse, Marie, Mahomed si Vishnu, ce bine-mi pare ca te vad, Richard Parker! Rezista, te rog. Vino în barca. Auzi fluierul asta? TRIII! RIII! RIII! Ai auzit bine. înoata, înoata! Esti un înotator puternic. Sînt numai treizeci de metri.
Ma vazuse. Parea cuprins de panica. A început sa înoate în directia mea. Apa din jurul lui se învîrtejea salbatic. Parea mic si neajutorat.
- Richard Parker, poti sa crezi ce ni s-a întîmplat? Spune-mi ca este un vis urît. Spune-mi ca nu e adevarat. Spune-mi ca sînt înca în cabina mea de pe Tsimtsum, ca ma în-vîrtesc si ma rasucesc, si ca în curînd ma voi trezi din acest cosmar. Spune-mi ca sînt înca fericit. Mama, înger pazitor, întelept si scump, unde esti? si tu, tata, dragul meu plin de griji? si tu, Ravi, eroul magnific al copilariei mele? Vishnu sa ma pazeasca, Allah sa ma apere, Cristos sa ma mîntuiasca, nu pot sa suport! TRIII! RIII! RIII!
Ui
Nu eram ranit, dar nu mai traisem niciodata o durere atît de puternica, o atare biciuire a nervilor, o asemenea suferinta în inima.
Nu va reusi. Se va îneca. De-abia mai înainta, iar miscarile îi erau încete. Nasul si gura îi ramîneau scufundate în apa. Numai ochii îi erau atintiti asupra mea.
- Ce faci, Richard Parker? Nu iubesti viata? Continua sa înoti atunci! TRIII! RIII! RIII! Da din picioare. Da! Da! Da!
Se agita în apa si încerca sa înoate.
- si ce s-a întîmplat cu familia mea largita - animalele, pasarile, reptilele? si ele s-au înecat. Tot ce am iubit în viata a fost distrus. Iar eu nu pot primi nici o explicatie? Trebuie sa sufar chinurile iadului fara nici un semn din ceruri? In cazul acesta, la ce mai e buna ratiunea, Richard Parker? Nu înseamna ea oare mai mult decît sa te pricepi la chestiunile practice - sa obtii mîncare, sa te îmbraci si sa ai un adapost? De ce nu poate ratiunea sa raspunda la întrebari mai grele? De ce putem pune întrebari la care nu avem posibilitatea sa raspundem? De ce atîtea pregatiri, cînd avem atît de putin de aflat?
De-abia îsi mai tinea capul deasupra apei. Privea în sus, uitîndu-se la cer pentru ultima oara. In barca era un colac de salvare cu o frînghie legata de el. L-am apucat si l-am agitat în aer.
- Vezi acest colac, Richard Parker? îl vezi? Prinde-1! HAI! O sa încerc din nou. HAI!
Era prea departe. Dar vederea colacului de salvare zbu-rînd spre el îi dadu speranta. Se înviora si începu sa loveasca apa cu lovituri puternice si disperate.
- Asa, foarte bine! Unu, doi. Unu, doi. Respira cînd poti. Ai grija la valuri. TRIII! RIII! RIII!
Inima îmi înghetase în piept. Eram bolnav de durere. Dar n-aveam timp pentru lamentari. Trebuia sa fiu activ. Ceva din mine continua sa se agate de viata, nu dorea sa
renunte, voia sa lupte pîna la capat. De unde aveam acest curaj, nu stiu.
- Nu e ironic, Richard Parker? Sîntem în iad si totusi, ne e frica de nemurire. Uite ce aproape esti! TRIII! RIII! RIII! Ura, ura! Ai reusit. Richard Parker, ai reusit. Prinde! HAI!
Am aruncat colacul cu putere. A cazut în apa chiar în fata lui. Cu ultimele picaturi de energie, s-a întins si l-a apucat.
- Ţine-te bine, te trag înauntru. Sa nu-i dai drumul, încordeaza-te în timp ce eu trag. în cîteva secunde vei fi la bord si o sa fim împreuna. Stai putin. împreuna? Vom fi împreuna? Oare am înnebunit?
Mi-am dat seama ce faceam. Am smucit de frînghie.
- Da drumul la colac, Richard Parker! Da-i drumul, am spus. Nu te vreau aici, întelegi? Du-te în alta parte. Lasa-ma în pace. Pleaca. îneaca-te! îneaca-te!
Dadea cu putere din picioare. Am înhatat o vîsla. Am aruncat-o înspre el, dorind sa-l dau la o parte. Am ratat si am pierdut vîsla.
Am însfacat alta vîsla. Am pus-o în suportul ei si am tras cît am putut de tare, dorind sa împing colacul cît mai departe. Tot ce am facut a fost sa întorc putin barca, adu-cînd una din margini lînga Richard Parker.
Voiam sa-i dau în cap! Am ridicat vîsla în aer.
Era prea iute. A apucat-o si s-a urcat la bord.
- O, Doamne!
Ravi a avut dreptate. într-adevar, eu aveam sa fiu urmatoarea capra. în barca aveam un tigru bengalez adult de trei ani, care tremura, era ud, pe jumatate mort, gîfîia si tusea. Richard Parker se ridica cu greu în picioare pe prelata. Ochii îi straluceau cînd îi întîlnira pe ai mei, urechile si le lasase pe spate. Era gata de lupta. Capul sau era de marimea si culoarea colacului de salvare, dar avea colti.
M-am întors, am sarit peste zebra si m-am aruncat în apa.
Capitolul 38
Nu înteleg. Zile întregi corabia plutise, nepasa-toare la tot ce o înconjura. Soarele stralucea, ploaia cadea, vîntul batea, curentii circulau, marea se ridica pe vîr-furi de deal, marea sapa vai adînci - lui Tsimtsum nu-i pasa. Se deplasa cu încrederea linistita si masiva a unui continent.
Cumparasem o harta a lumii pentru calatorie; o atîr-nasem în cabina pe un avizier de pluta. în fiecare dimineata aflam pozitia noastra de la puntea de comanda si o marcam pe harta cu un ac portocaliu. Am navigat din Madras prin Golful Bengal, am coborît prin strîmtoarea Malacca, am înconjurat Singapore si am urcat spre Manila. M-am bucurat de fiecare clipa. Era palpitant sa fii pe o corabie. îngrijitul animalelor ne ocupa tot timpul. In fiecare seara ne prabuseam în pat morti de oboseala. Eram în Manila de doua zile pentru provizii proaspete, pentru o noua încarcatura si, ni s-a spus, pentru o verificare de rutina a motoarelor. Am fost atent doar la primele doua. Proviziile proaspete includeau o tona de banane si noua încarcatura, o femela de cimpanzeu din Congo, urmare a negocierilor tatei. O tona de banane colcaie de un kilogram si jumatate sau doua de paianjeni mari, negri. Un cimpanzeu este ca o gorila mai mica si mai zvelta, dar mai rau, fara blîndetea melancolica a varului sau mai mare. Un cimpanzeu se înfioara si se strîm-ba cînd atinge un paianjen mare, negru, cum am face noi toti, înainte de a-l zdrobi suparat cu laba, ceva ce nu am face toti. M-am gîndit ca bananele si un cimpanzeu erau mai interesante decît o masinarie zgomotoasa si murdara din strafundurile întunecate ale corabiei. Ravi îsi petrecea zilele acolo, privind oamenii la lucru. Ceva nu era în regula cu motoarele, spunea el. Nu se fixasera bine? Nu stiu. Nu cred ca va sti cineva. Raspunsul e o enigma, zacînd pe fundul oceanului sub mii de metri de apa.
Am parasit Manila si am intrat în Pacific. în a patra zi pe mare, la jumatatea drumului catre Midway, ne-am scufundat. Corabia disparu într-o gaura de ac de pe harta mea. Un munte se prabusi sub ochii mei si îmi fugi de sub picioare. Totul în jurul meu erau maruntaiele unei corabii suferind de indigestie. Mi s-a facut greata. Am simtit un soc. M-a cuprins un mare gol, care apoi s-a umplut de liniste. Pieptul mi se zbatea de durere si teama pentru zilele ce aveau sa urmeze.
Cred ca a fost o explozie. Dar nu sînt sigur. S-a întîm-plat pe cînd dormeam. M-a trezit din somn. Corabia nu era una de lux. Era o nava comerciala mohorîta, care tragea din greu si care nu fusese construita pentru pasageri si confortul acestora. Se auzeau tot felul de sunete. Din cauza zgomotelor uniforme, dormeam extrem de bine. Era o forma de liniste pe care nimic n-o tulbura, nici macar Ravi care sforaia sau eu care vorbeam în somn. Asa ca explozia, daca asta a fost, nu era un sunet nou. Era unul neobisnuit. M-a trezit brusc, ca si cum Ravi mi-ar fi spart un balon în urechi. Mi-am privit ceasul. Tocmai trecuse de patru jumatate dimineata. M-am aplecat si m-am uitat la cuseta de dedesubt. Ravi înca dormea.
M-am îmbracat si am coborît. De obicei dorm adînc. în mod normal, as fi adormit la loc. Nu stiu de ce m-am sculat în noaptea aceea. Mai curînd Ravi ar fi facut asta. Ii placea cuvîntul chemare; ar fi spus: "Aventura ma cheama" si ar fi plecat sa cerceteze corabia. Nivelul zgomotului devenea din nou normal, dar se auzea altfel, mai înfundat.
L-am scuturat pe Ravi. Am spus:
- Ravi! S-a auzit un zgomot ciudat. Hai sa exploram. Ma privi adormit. Clatina din cap si se întoarse pe partea cealalta, tragîndu-si cearsaful peste cap.
- Ah, Ravi!
Am deschis usa cabinei.
Joc de cuvinte: Midway (grup de insule); midway (engl.) = jumatatea drumului.
îmi amintesc ca am mers de-a lungul coridorului. Arata la fel si ziua, si noaptea. M-am oprit la usa cabinei mamei si tatei si m-am gîndit daca sa bat. îmi amintesc ca m-am uitat la ceas si m-am hotarît sa nu bat. Tatei îi placea sa doarma. M-am hotarît sa ma urc pe puntea principala si sa vad zorile. Poate ca aveam sa vad o stea cazatoare. Ma gîndeam la stele cazatoare în timp ce urcam pe trepte. Eram la doua niveluri dedesubtul puntii principale. Uitasem deja de zgomotul acela ciudat.
De-abia cînd am deschis usa cea grea care ducea catre puntea principala mi-am dat seama ce vreme era. Se putea oare numi furtuna? E adevarat ca ploua, dar nu era atît de rau. Nu era cu siguranta o aversa, asa cum vezi pe timpul musonului, si mai batea si vîntul. Presupun ca unele rafale ar fi rupt cîteva umbrele. Dar am mers printre ele fara prea mare greutate. Cît despre mare, ea arata agitata, dar unui om crescut pe uscat marea i se pare mereu impresionanta si necrutatoare, frumoasa si periculoasa. Valurile erau foarte mari, spuma lor alba prinsa de vînt biciuind marginile corabiei. Dar mai vazusem asta si în alte zile si corabia nu se scufundase. O nava comerciala este o structura imensa si stabila, o împlinire a ingineriei. Este construita sa pluteasca în cele. mai grele conditii. O vreme ca asta nu poate scufunda o asemenea corabie. Trebuia numai sa închizi usa si furtuna disparea. Am înaintat pe punte. M-am agatat de balustrada si am înfruntat stihiile. Asta era aventura.
- Canada, sosesc! am strigat, în timp ce ploaia ma uda pîna la piele si mi-era frig.
Ma simteam foarte curajos. Era înca întuneric, dar era destula lumina sa vezi în jurul tau. Lumina dezvaluia o scena de iad. Natura desfasura un spectacol palpitant. Scena era imensa, iluminatul era dramatic, bisurile nenumarate, iar bugetul pentru efectele speciale nelimitat. Ce vedeam în fata ochilor era un spectacol al vîntului si-al apei, o zgîltîire a simturilor pe care nici macar Hollywoodul nu putea sa o creeze. Dar zgîltîitul se oprea la puntea de sub
picioarele mele. Aceasta era solida. Eram un spectator instalat în siguranta în scaunul sau.
De-abia cînd m-am uitat spre barca de salvare de pe coverta am început sa ma îngrijorez. Barca de salvare nu atîrna drept în jos. Se înclinase din suporturi. M-am întors si mi-am privit mîinile. încheieturile îmi erau albe. Problema era ca nu ma tineam atît de strîns din cauza vremii, ci pentru ca altfel as fi cazut pe punte. Corabia se înclina catre babord, în partea cealalta. Nu era o înclinare serioasa, dar îndeajuns de bizara ca sa ma mire. Cînd am privit peste bord, ploaia nu mai cadea perpendicular. Am vazut marginea mare, întunecata a corabiei.
Un fior rece m-a trecut prin tot corpul. Am decis ca totusi era furtuna. Era timpul sa ma întorc în adapostul meu. Mi-am dat drumul, am luat-o cu pasi repezi de-a lungul peretelui si am împins usa.
Se auzeau zgomote înauntrul corabiei. Gemete adînci, venind din strafunduri. M-am împiedicat si am cazut. N-am patit nimic. M-am ridicat. Am coborît pe scara, tinîndu-ma de balustrada si sarind treptele din patru în patru. De-abia trecusem de un nivel, cînd am vazut apa. Multa apa. îmi bloca drumul. Se ridica spre mine de dedesubt în valuri mari, furioasa, spumegînd si fierbînd. Scarile se pierdeau în întunericul plin de apa. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Ce cauta apa asta aici? De unde venise? Am încremenit speriat, uluit si nestiind ce sa fac în continuare. Acolo jos era toata familia mea.
Am luat-o la goana în sus pe scari. Am ajuns pe puntea principala. Vremea nu mai oferea un spectacol interesant, îmi era foarte frica. Acum totul era clar si limpede: corabia se înclina rau de tot. si nu se echilibra deloc. Se apleca vizibil de la prora la pupa. Am privit peste bord. Apa parea sa fie la 25 de metri departare. Corabia se scufunda. Nu-mi venea sa cred. Era ceva la fel de greu de imaginat ca incendierea lunii.
Unde erau ofiterii si echipajul? Ce faceau? Catre prora am vazut cîtiva barbati alergînd prin întuneric. Mi s-a
parut ca vad si niste animale, dar am alungat imediat gîn-dul ca o iluzie creata de ploaie si umbre. Le deschideam ferestrele de deasupra cînd era vreme frumoasa, dar animalele erau tinute mereu în custi. Transportam animale salbatice primejdioase, nu oratanii. Mi s-a parut ca deasupra mea pe punte aud oameni strigînd.
Corabia se zdruncina si se auzi din nou acel sunet, acel scrîsnet îngrozitor de metal. Ce era? Era tipatul la unison al oamenilor si al animalelor, luptînd împotriva mortii apropiate? Corabia îsi dadea sufletul? Am cazut. M-am ridicat. M-am uitat din nou peste bord. Marea se ridica. Valurile erau din ce în ce mai aproape. Ne scufundam cu repeziciune.
Am auzit limpede maimutele tipînd. Ceva zgîltîia puntea. Un gaur - un bou indian salbatic - tîsni din ploaie si tropai pe lînga mine, îngrozit, bezmetic, înnebunit. M-am uitat la el uimit, fara sa scot un cuvînt. Cine naiba îi daduse drumul?
Am alergat pe scari catre coverta. Ofiterii erau acolo, singurii oameni de pe corabie care vorbeau englezeste, stapînii destinului nostru, cei care puteau îndrepta aceasta nenorocire. Or sa-mi explice totul. Or sa aiba grija de mine si de familia mea. M-am urcat pîna la puntea din mijloc. Nu era nimeni la pupa. Am alergat la prora. Am vazut trei oameni, membri ai echipajului. Am cazut. M-am ridicat. Se uitau peste bord. Am tipat. S-au întors. S-au uitat la mine si apoi unul la altul. Au schimbat cîteva cuvinte. S-au îndreptat repede spre mine. Am simtit cum ma cuprind linistea si recunostinta. Am spus:
- Slava Domnului ca v-am gasit. Ce se întîmpla? Mi-e foarte frica. E apa pe fundul corabiei. Sînt îngrijorat din cauza familiei mele. Nu pot ajunge la nivelul unde sînt cabinele lor. Credeti ca e normal? Oare...
Unul dintre barbati ma întrerupse, aruncîndu-mi o vesta de salvare în brate si strigîndu-mi ceva în chinezes-te. Am observat un fluier portocaliu care atîrna de vesta. Oamenii dadeau din cap cu putere catre mine. Cînd m-au
apucat si m-au ridicat în bratele lor puternice, n-am banuit nimic. Am crezut ca ma ajutau. Aveam atîta încredere în ei, încît ma simteam plin de recunostinta în timp ce ma purtau prin aer. Abia cînd m-au aruncat peste bord am început sa am îndoieli.
Capitolul 39
Am aterizat cu un salt pe prelata pe jumatate desfacuta ce acoperea o barca de salvare aflata la doisprezece metri dedesubt. A fost un miracol ca nu m-am lovit. M-am pierdut vesta de salvare, dar nu si fluierul pe care îl tineam în mîna. Barca fusese coborîta pe jumatate si lasata sa atîrne. Se înclina din suporturi, leganîndu-se în furtuna, la sase metri deasupra apei. Am privit în sus. Doi barbati se uitau la mine, aratînd cu disperare catre barca si strigînd. N-am înteles ce voiau de la mine. Am crezut ca vor sari si ei. în schimb, si-au întors capetele, parînd îngroziti, iar aceasta creatura a zburat prin aer, aterizînd cu gratia unui cal de curse. Zebra rata prelata. Era un mascul Grant, cîn-tarind peste 225 de kilograme. Se prabusi cu zgomot pe ultima banca, facînd-o praf si zdruncinînd barca. Animalul striga. Ma asteptam la zbieretul unui magar sau la nechezatul unui cal. Nu era nicidecum asa ceva. Se putea numi doar un fel de muget, un ua-ha-ha, ua-ha-ha, ua-ha-ha, avînd cele mai stridente note de disperare. Buzele creaturii erau larg deschise, stînd drept si tremurînd, scotînd la iveala dinti galbeni si gingii rosietice. Barca de salvare a cazut prin aer si am izbit apa clocotitoare.
Capitolul 40
Richard Parker nu a sarit în apa dupa mine. Vîs-la pe care intentionam sa o folosesc ca o bîta plutea. Am
apucat-o ca sa trag colacul, eliberat de fostul sau proprietar. Era groaznic sa fii în apa. Era neagra, rece si învolburata. Ma simteam ca pe fundul unei fîntîni care se prabusea. Apa se napustea asupra mea. îmi intra în ochi. Ma tragea în jos. De-abia puteam sa respir. Daca n-ar fi fost colacul, n-as fi rezistat nici un minut.
Am vazut un triunghi despicînd apa la patru metri si jumatate departare. Era înotatoarea unui rechin. M-a cuprins un tremurat rece si lichid. Am înotat cît am putut de repede pîna la una din marginile barcii, margine înca acoperita de prelata. M-am urcat pe colac cu ambele brate. Nu-l vedeam pe Richard Parker. Nu era nici pe prelata, nici pe banca. Era pe fundul barcii. M-am ridicat din nou. Tot ce puteam sa vad nedeslusit la capatul celalalt era capul zebrei zvîrcolindu-se. Pe cînd cadeam din nou în apa, o alta înotatoare de rechin luneca drept pe lînga mine.
Prelata portocaliu deschis era tinuta de o funie tare de nailon care era prinsa cu niste inele de metal de prelata si cu cîrlige rotunde de marginea barcii. S-a întîmplat ca înotam la prora. Prelata nu era la fel de bine prinsa de prora - care se termina cu o bucata foarte scurta, ceea ce la oameni s-ar numi un nas cîrn - cum era de restul barcii. Exista o mica gaura în prelata din pricina funiei care se întindea de la un cîrlig aflat pe o parte a prorei la cîrligul de pe partea cealalta. Am ridicat vîsla în aer si am bagat mînerul în aceasta gaura, în acest mic detaliu salvator al barcii. Am împins vîsla atît cît s-a putut. Barca avea acum o prora ce taia apele, desi era cam strîmba. M-am ridicat si mi-am încolacit picioarele în jurul vîslei. Mînerul vîs-lei se sprijini de prelata, dar atît prelata, cît si funia si vîsla rezistara. Iesisem din apa doar la o jumatate pîna la un metru deasupra. Creasta valurilor mai mari continua sa ma loveasca.
Eram singur pe lume în mijlocul Pacificului, agatat de o vîsla, cu un tigru adult în fata mea, rechini sub mine si o furtuna dezlantuita în jur. Daca as fi putut gîndi lucid, as fi dat drumul vîslei, sperînd ca ma voi îneca înainte
de a fi mîncat. Dar nu-mi amintesc sa ma fi gîndit la ceva în acele prime clipe de siguranta relativa. Nici n-am observat ca se crapa de ziua. Doar ma tineam de vîsla în continuare, Dumnezeu stie de ce.
Dupa un timp am început sa ma folosesc de colac. L-am ridicat din apa si am bagat vîsla în gaura lui. Am tras de el în jos pîna cînd cercul se întepeni pe mine. Acum trebuia sa ma tin numai cu picioarele. Daca aparea Richard Parker, era mai greu sa cad de pe vîsla, dar luam spaimele pe rînd, Pacificul înaintea tigrului.
Capitolul 41
Natura m-a lasat sa traiesc. Barca nu s-a scufundat. Richard Parker nu s-a aratat. Rechinii stateau la pîn-da, dar n-au atacat. Valurile ma loveau, dar nu m-au rasturnat.
Am privit corabia cum disparea într-o mare care se închidea deasupra-i bolborosind. Luminile au clipit si s-au stins. Mi-am cautat familia, alti supravietuitori, alta barca de salvare, orice care mi-ar fi adus speranta. Nimic. Numai ploaia acoperind valurile întunecate ale oceanului si resturile tragediei.
întunericul se topi. Ploaia înceta.
Nu puteam sta în pozitia în care eram o vesnicie. Mi-era frig. Gîtul ma durea din pricina pozitiei în care îmi tinusem capul si a efortului depus. Spatele ma durea pentru ca ma sprijineam de colac. Trebuia sa fiu mai sus daca voiam sa vad alte barci.
M-am tîrît de-a lungul vîslei pîna am reusit sa-mi sprijin picioarele de prova barcii. Trebuia sa înaintez cu mare atentie. Banuiam ca Richard Parker era pe fundul barcii sub prelata, cu spatele la mine, în fata zebrei pe care fara îndoiala ca o omorîse deja. Dintre cele cinci simturi, tigrii se bazeaza cel mai mult pe vaz. Au o vedere foarte buna, care îi ajuta sa depisteze orice miscare. Auzul este bun.
Mirosul mediu. Comparativ cu alte animale, bineînteles. Fata de Richard Parker eram surd, orb si fara miros. Dar în acel moment nu ma putea vedea si, fiind atît de ud, nu ma putea nici mirosi. Datorita vîntului care suiera si marii care bolborosea, valurilor care se izbeau si comportarii mele atente, nu ma putea auzi. Aveam o sansa atîta timp cît nu ma simtea. Daca ma simtea, ma omora pe loc. M-am întrebat daca putea sari prin prelata.
Teama si ratiunea îmi sugerau diverse raspunsuri. Teama spunea da. Era un carnivor feroce de 200 de kilograme. Avea ghearele ascutite ca niste cutite. Ratiunea spunea nu. Prelata era dintr-un material gros, nu era ca un perete japonez de hîrtie. Cazusem pe ea de la înaltime. Richard Parker putea sa o rupa cu ghearele în timp si cu ceva efort, dar nu putea tîsni prin ea ca un mutunache pe arcuri. si nu ma vazuse. întrucît nu ma vazuse, nu avea nici un motiv sa o rupa cu ghearele.
Am alunecat de-a lungul vîslei. Mi-am pus ambele picioare de o singura parte a vîslei si mi-am asezat talpile pe copastie. Copastia este partea de sus a unei barci, marginea, daca doriti. M-am mai miscat putin pîna cînd picioarele mi-au ajuns în barca. Privirile îmi erau atintite asupra prelatei. Ma asteptam sa-l vad pe Richard Parker ca se ridica si se apropie de mine în orice moment. De mai multe ori m-au apucat tremuraturi îngrozitoare. Exact acolo unde doream sa stau nemiscat - la picioare -, acolo tremuram mai tare. Picioarele bateau toba pe prelata. Un semnal mai clar pentru Richard Parker nici nu putea fi. Tremuratul mi s-a întins pîna la brate si tot ce puteam face era sa ma tin bine. Fiecare criza trecea.
Cînd cea mai mare parte a corpului meu a fost în barca, m-am tras înauntru. M-am uitat peste marginea prelatei. Am fost uimit sa vad ca zebra era înca în viata. Zacea lînga pupa unde cazuse, nemiscata, dar cu stomacul umflîn-du-i-se si ochii înca miscînd, plini de groaza. Statea pe o parte, cu fata spre mine, capul si gîtul proptite strîmb de banca din acea parte a barcii. îsi fracturase rau un picior
din spate. Unghiul fracturii era complet nenatural. Oasele ieseau prin piele si animalul sîngera. Numai picioarele subtiri din fata stateau într-o pozitie normala. Erau îndoite si strîns lipite de pieptul rasucit. Din cînd în cînd, zebra scutura din cap, mugea si sforaia. Altfel, era linistita.
Era un animal foarte frumos. Petele umede straluceau cu o intensitate alba si neagra. Eram foarte nelinistit ca nu puteam sa-l studiez cu atentie; totusi, îmi aduc aminte ca frumusetea ciudata, perfecta, artistica a modelului si finetea capului ma miscara. Mult mai important pentru mine era ca Richard Parker nu o omorîse. într-o situatie normala, ar fi trebuit sa ucida zebra. Asta fac toti pradatorii: îsi ucid victimele. în conditiile actuale, cînd Richard Parker traia într-un stres îngrozitor, teama ar fi trebuit sa produca o agresivitate crescuta. Ar fi trebuit sa macelareasca zebra.
Motivul pentru care viata îi fusese crutata se dezvalui curînd. îmi îngheta sîngele în vine -, dar apoi aduse o oarecare usurare. Un cap aparu dincolo de marginea prelatei. Se uita tinta la mine, înfricosat, disparu, reaparu, disparu din nou, aparu si disparu pentru ultima oara. Era capul chel, ca de urs, al unei hiene patate. Gradina noastra zoologica avea o familie de sase hiene, doua femele dominante si patru masculi subordonati. Trebuiau sa ajunga în Minnesota. Cel de aici era mascul. L-am recunoscut dupa urechea dreapta care era rupta rau, cu marginea ferfenitita stînd marturie pentru luptele din trecut. Acum am înteles de ce Richard Parker nu omorîse zebra: nu mai era în barca. Nu puteau fi si o hiena, si un tigru într-un spatiu atît de strîmt. Probabil cazuse peste bord si se înecase.
A trebuit sa-mi explic mie însumi cum a ajuns o hiena în barca de salvare. Nu credeam ca hienele pot înota în largul marii. Am tras concluzia ca trebuie sa fi fost tot timpul la bord, ascunzîndu-se sub prelata, si ca nu o observasem cînd cazusem. Mi-am dat seama si de altceva: hiena era motivul pentru care acei marinari ma aruncasera în barca. Nu încercasera sa-mi salveze viata. Nici pe
departe. Ma foloseau ca momeala. Sperau ca hiena ma va ataca si ca eu aveam sa scap de ea cumva, astfel ca barca ar fi fost sigura pentru ei, chiar daca lucrul acesta m-ar fi costat viata. Acum stiam spre ce aratau atît de furiosi înainte sa apara zebra.
Nu m-am gîndit niciodata ca existenta mea într-un spatiu mic cu o hiena patata era o veste buna, dar asa a fost. De fapt, au fost doua vesti bune: daca nu era hiena, marinarii nu m-ar fi aruncat în barca de salvare, as fi ramas pe corabie si m-as fi înecat; iar daca trebuia sa împart domiciliul cu un animal salbatic, mai bine ferocitatea onesta a unui cîine decît puterea si viclenia unei pisici. Am oftat usurat. Totusi, din precautie, m-am mutat catre vîs-la. Am încalecat pe ea, pe marginea rotunda a colacului în care introdusesem vîsla, cu piciorul drept sprijinit de prora si cu cel stîng pe copastie. Era destul de confortabil si vedeam toata barca.
M-am uitat în jur. Nimic, doar cerul si marea. La fel era si cînd ne aflam pe creasta valurilor. Marea imita toate trasaturile pamîntului - fiecare deal, fiecare vale, fiecare cîmpie. O geotectonica accelerata. Ocolul lumii în optzeci de hule. Dar nicaieri nu-mi puteam gasi familia. Diverse lucruri pluteau pe apa, dar nici unul nu-mi aducea speranta. Nu mai vedeam nici o alta barca de salvare.
Vremea se schimba repede. Marea, uriasa de-ti taia rasuflarea, avea o miscare linistita si regulata, valurile de-abia simtindu-se; vîntul se stinse pîna deveni o briza melodioasa; nori albi, pufosi, stralucitori se luminau pe firmamentul de un albastru delicat. Erau zorile unei minunate zile în Pacific. Camasa începuse sa mi se usuce. Noaptea disparuse la fel de iute ca nava.
Am început sa astept. Gîndurile mi se învîrteau nebuneste în cap. Fie reflectam la detaliile practice ale salvarii imediate, fie eram coplesit de durere, plîngînd în tacere, cu gura deschisa si mîinile pe cap.
Capitolul 42
Ea veni plutind pe o insula de banane într-un nimb de lumina, frumoasa ca Fecioara Maria. Soarele rasarea în spatele ei. Parul ei de foc era ametitor.
Am strigat:
- O, binecuvîntata Zeita Mama, zeita a fertilitatii din pondicherry, datatoare de lapte si dragoste, mîngîietoa-rea noastra, cea care te îngrijesti de cei ce plîng, vei privi si aceasta tragedie? Nu trebuie ca bunatatea sa întîlneas-ca oroarea. Mai bine ai fi murit imediat. Sînt bucuros, dar si trist sa te vad. îmi aduci bucurie si durere în egala masura. Bucurie pentru ca esti cu mine, durere pentru ca nu va fi pentru mult timp. Ce stii tu despre mare? Nimic. Ce stiu eu despre mare? Nimic. Fara un cîrmaci, barca asta se va scufunda. Vietile noastre s-au sfîrsit. Vino la bord daca vrei sa uiti de toate - moartea ne asteapta pe amîndoi. Putem sta împreuna. Iti dau locul de la fereastra, daca vrei. Dar e o priveliste trista. Ah, gata cu toata vorbaria asta. Lasa-ma sa-ti spun deschis: te iubesc, te iubesc, te iubesc. Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Nu paianjenii, te rog.
Era Orange Juice - numita astfel pentru ca îi placea sa sporovaiasca -, batrîna noastra femela urangutan de Borneo, vedeta Gradinii Zoologice si mama a doi masculi reusiti, înconjurata de o gramada de paianjeni negri care se tîrau pe ea ca o ceata de adoratori cu intentii rele. Bananele pe care plutea se tineau împreuna datorita plasei de nailon în care fusesera coborîte în corabie. Cînd pasi de pe banane în barca, acestea se rupsera si se rostogolira. Plasa se desfacu. Fara a ma gîndi mai mult, doar pentru ca era la îndemîna si se putea scufunda, am apucat plasa si am tras-o la bord, un gest obisnuit, care îmi va salva viata în multe feluri: aceasta plasa va deveni unul dintre cele mai pretioase obiecte.
Bananele s-au risipit. Paianjenii negri s-au tîrît cît de repede au putut, dar situatia lor era disperata. Insula se
prabusi sub ei. Se înecara toti. Barca pluti pret de cîteva clipe într-o mare de fructe.
Pescuisem ceea ce consideram a fi o plasa nefolositoare, dar am cules oare o banana din aceasta mana? Nu. Nici macar una. N-am avut parte nici macar de o mica gustare: marea le-a împrastiat pe toate. Aceasta pierdere importanta ma va chinui din cale-afara mai tîrziu. Voi avea crize de furie, gîndindu-ma la prostia mea.
Orange Juice plutea în ceata. Miscarile ei erau molcome si precaute, ochii îi dezvaluiau tulburarea mentala profunda. Era într-o stare de soc total. Zacu întinsa pe prelata cîteva minute, tacuta si linistita, apoi se întoarse si cazu în barca. Am auzit tipatul unei hiene.
Capitolul 43
Tot ce a ramas de pe urma corabiei a fost o pata de ulei sclipind la suprafata apei.
Eram convins ca nu eram singur. Era imposibil ca Tsim-tsum sa se scufunde fara sa creeze îngrijorare. Chiar acum în Tokio, în Panama City, în Madras, în Honolulu, chiar si în Winnipeg, se aprindeau lumini rosii pe console, clopote de alarma sunau, ochii se deschideau larg plini de groaza, gurile de-abia sopteau: "Doamne sfinte! Tsimtsum s-a scufundat!" si multe mîini se îndreptau spre telefoane. Mai multe lumini rosii se aprindeau, mai multe clopote de alarma sunau. Pilotii alergau la avioanele lor cu sireturile de la pantofi nelegate, asa de mare era graba. Ofiterii de marina învîrteau cîrma pîna simteau ca ametesc. Chiar si submarinele îsi schimbau ruta brusc pentru a se alatura efortului de salvare. Vom fi salvati în curînd. O corabie o sa apara la orizont. Se va gasi o pusca sa omoare hiena si sa puna capat suferintelor zebrei. Poate ca Orange Juice va fi crutata. Eu voi urca la bord si voi fi întîmpinat de ai mei. Fusesera gasiti în alta barca de salvare. Trebuia
numai sa supravietuiesc cîteva ore, pîna cînd corabia avea sa ma salveze.
M-am întins de la locul meu sigur pentru a apuca plasa. Am înfasurat-o si am aruncat-o la jumatatea prelatei ca pe o bariera, oricît de mica ar fi fost. Orange Juice era într-o stare de catalepsie. Cred ca murea de pe urma socului. Hiena ma îngrijora mai mult. O auzeam schelalaind. Am sperat ca zebra, o prada obisnuita, si un urangutan, o prada neobisnuita, îi vor abate gîndurile de la mine.
Ma uitam cu un ochi la orizont si cu celalalt la restul barcii. în afara de schelalaitul hienei, nu auzeam mai nimic venind dinspre animale, nu mai mult decît niste gheare zgîriind suprafata tare sau gemete si strigate înabusite din cînd în cînd. Nici o lupta importanta nu parea sa aiba loc.
în cursul diminetii hiena aparu din nou. înainte de a se ivi, schelalaitul ei crescu în intensitate, devenind un tipat. Sari peste pupa spre zebra, acolo unde bancile laterale ale barcii se uneau, formînd o banca triunghiulara. Era o pozitie vulnerabila, distanta dintre banca si copastie fiind de aproape treizeci de centimetri. Animalul se uita agitat peste bord. Privelistea unei imensitati de apa miscatoare parea a fi ultimul lucru pe care dorea sa-l vada, astfel ca imediat îsi trase capul înauntru si se prabusi pe fundul barcii în spatele zebrei. Acela era un spatiu foarte îngust; între spatele larg al zebrei si marginile rezervoarelor de plutire care înconjurau barca nu era prea mult loc pentru o hiena. Se rasuci un moment înainte de a se urca la loc pe prora, de a sari peste zebra în mijlocul barcii si de a se ascunde din nou sub prelata. Toata aceasta actiune a durat mai putin de zece secunde. Singura mea reactie a fost sa întepenesc de frica. Zebra în schimb si-a ridicat iute capul si a început sa mugeasca.
Speram ca hiena sa ramîna sub prelata. Am fost dezamagit. Aproape imediat a sarit din nou peste zebra si pe banca de la pupa. Acolo s-a învîrtit în loc de cîteva ori, scheunînd si ezitînd. Ma întrebam ce o sa faca în continuare. Raspunsul a venit repede: si-a lasat capul în jos si
a început sa alerge în jurul zebrei, transformînd banca de la pupa, bancile laterale si banca în cruce de dincolo de prelata într-o pista de atletism. A sarit o data - de doua-trei-patru ori înainte si înapoi non-stop, pîna cînd am pierdut sirul. si tot timpul, salt dupa salt, striga iap, iap, iap, iap, iap pe un ton ascutit. Reactia mea a fost din nou foarte înceata. Eram mort de frica si puteam doar sa privesc. Fiara luase viteza mare si era bine facuta: era un mascul adult care avea cam 65 de kilograme. Loviturile pe care le dadea cu picioarele în banci zguduiau toata barca, iar ghearele le zgîriau cu putere. De fiecare data cînd venea dinspre pupa înghetam. Era înspaimîntator sa vad fiinta aceea alergînd catre mine; mai rea era teama ca se va îndrepta direct spre mine. Evident ca Orange Juice, oriunde ar fi fost, nu constituia un obstacol. Iar prelata rulata si plasa facuta ghem erau piedici de-a dreptul jalnice. Hiena putea oricînd, cu cel mai mic efort, sa ajunga la prora, drept la picioarele mele. Nu parea totusi sa doreasca acest lucru; ori de cîte ori ajungea la banca în cruce, se lovea de ea si îi vedeam partea de sus a corpului miscîndu-se iute de-a lungul prelatei. Dar în aceasta stare comportamentul hienei era foarte imprevizibil si fiara ma putea ataca pe neasteptate.
Dupa mai multe sarituri, se opri brusc la banca de la pupa si se ghemui, cu privirea în jos, catre spatiul de sub prelata. îsi ridica apoi ochii si îi atinti asupra mea. Privirea era cea obisnuita la o hiena - simpla si onesta, fara sa arate nici o gîndire interioara, cu falcile atîrnînd deschise, urechile mari ridicate teapan, ochii mari si negri - cu exceptia încordarii care se scurgea din fiecare celula a corpului sau, o neliniste care îl facea pe animal sa straluceasca de parca ar fi avut febra. M-am pregatit de moarte. N-a fost sa fie. Hiena reîncepu sa alerge în cercuri.
Cînd un animal se hotaraste sa faca ceva, aceasta poate dura foarte mult timp. Toata dimineata hiena alerga în cercuri, tipînd iap, iap, iap, iap. Din cînd în cînd se oprea putin la banca de la pupa, dar altfel fiecare salt era identic
cu cel dinainte, fara variatii de viteza, de deplasare, de volum al tipetelor sau de miscare necontrolata. Ţipetele îi erau ascutite si enervante la culme. Privitul a devenit atît de obositor si de epuizant, ca în cele din urma mi-am întors capul într-o parte, încercînd sa ma uit cu coada ochiului. Chiar si zebra, care la început sforaia de fiecare data cînd hiena alerga pe lînga capul sau, amuti.
Totusi, ori de cîte ori hiena se oprea lînga banca de la pupa, tresaream. si oricît de mult îmi doream sa îmi îndrept privirea catre orizont, de unde îmi venea salvarea, ochii mi se întorceau tot catre animalul înnebunit.
Nu eu sînt acela care sa aiba prejudecati în ceea ce priveste animalele, dar este limpede ca hiena patata nu are de cîstigat de pe urma înfatisarii sale. Este îngrozitor de urîta. Gîtul gros si umerii înalti care aluneca pîna la picioare arata ca si cum ar proveni de la niste rebuturi de girafa, iar blana zburlita, aspra pare sa fi fost adunata la un loc din ramasitele creatiei. Culoarea este un amestec spalacit de negru, galben si gri, petele neavînd deloc eleganta cercurilor de pe blana unui leopard. Par mai curînd simptome ale unei boli de piele, o forma grava de rîie. Capul este mare, prea masiv, cu o frunte înalta, ca aceea a unui urs, dar suferind de caderea parului, cu urechi care sînt ridicole, ca ale unui soarece, mari si rotunde atunci cînd n-au fost rupte în batalii. Gura este deschisa si din ea iese un gîfîit permanent. Narile sînt prea mari. Coada este jigarita si lasata în jos. Mersul este sovaitor. Toate aceste parti puse laolalta aduc cu un cîine, dar nimeni nu si-ar dori un asemenea animal de casa.
Dar nu uitasem cuvintele tatei. Hienele nu sînt mîn-catori de hoituri lasi. Daca National Geographic le-a descris asa, e pentru ca National Geographic le-a filmat în timpul zilei. Abia o data cu rasaritul lunii devine hiena activa, dovedindu-se un vînator deosebit de periculos. Hienele ataca în haita orice animal care poate fi întrecut în fuga, rupîndu-i burta din alergare. Ataca zebre, gnu si bivoli de apa, si nu numai membrii batrîni sau infirmi ai cirezii,
ci si pe cei sanatosi si puternici. Sînt pradatori îndrazneti, ridicîndu-se imediat dupa lovituri, fara sa renunte niciodata. Sînt inteligente; orice animal care poate fi îndepartat de mama lui e bun. Antilopa gnu batrîna pe care o alearga zece minute este mîncarea lor preferata, dar hienele manînca si pui de leu sau de rinocer. Sînt harnice atunci cînd eforturile le sînt rasplatite. în doar cincisprezece minute, tot ce mai ramîne dintr-o zebra este craniul, care poate fi tras la o parte si ros în liniste de puii din vizuina. Nimic nu se risipeste; chiar si iarba unde a curs sîngele va fi mîncata. Stomacurile hienelor se umfla vizibil cînd înghit cantitati mari de carne. Daca au noroc, manînca atît de mult, ca de-abia se mai pot misca. O data ce si-au digerat victima, vomita multe smocuri de par, pe care le curata de tot ce poate fi mîncat înainte de a se tavali în ele. Violenta neintentionata este obisnuita în timpul agitatiei pentru mîncare; încercînd sa apuce o bucata din zebra, hiena poate înhata urechea sau nara unui alt membru al haitei, fara intentii rele. Hiena nu este dezgustata de aceasta greseala. Placerile sînt mult prea mari ca sa mai simta dezgust.
De fapt, gusturile hienei sînt atît de diverse, încît trezesc admiratia. O hiena va bea pîna si din apa în care urineaza. Animalul foloseste urina si în alt mod original: pe o vreme calda si uscata se racoreste golindu-si basica pe pamînt si apoi amestecînd lichidul într-o baie de noroi înviorator cu labele. Hienele manînca cu placere excrementele de ierbivore. întrebarea care se pune este ce nu manînca hienele. îsi manînca propriile neamuri (resturile acelora ale caror urechi si nasuri le-au înghitit ca gustari) o data ce au murit, dupa o perioada de respingere ce dureaza o zi. Ataca pîna si automobilele - farurile, teava de esapament, oglinzile retrovizoare. Hienele nu sînt conditionate de sucurile lor gastrice, ci de puterea falcilor, care este formidabila.
Acesta era animalul care alerga înnebunit în cercuri înaintea mea. Un animal care îmi obosea ochii si îmi îngheta sufletul.
Lucrurile s-au terminat în felul obisnuit al hienelor. S-a oprit la pupa si a început sa mîrîie profund, întreru-pîndu-se uneori pentru a gîfîi. M-am împins înapoi pe vîsla pîna ce numai vîrfurile degetelor îmi mai erau în barca. Animalul se îneca si tusea scurt si des. Brusc vomita. Un suvoi ateriza în spatele zebrei. Hiena cazu în ceea ce tocmai produsese. Ramase acolo, tremurînd, scheunînd si învîrtindu-se în jurul sau, ajunsa la limitele nelinistii animalice. Nu s-a miscat din acea zona strimta toata ziua. Uneori zebra scotea zgomote, speriata de pradatorul din spatele sau, dar în majoritatea timpului zacea într-o tacere trista si fara speranta.
Capitolul 44
Soarele urca în înaltul cerului, atinse zenitul si începu sa coboare. Am petrecut întreaga zi agatat de vîsla, miscîndu-ma numai cît sa-mi tin echilibrul. întreaga mea fiinta era fixata catre acel punct de la orizont care avea sa apara si sa ma salveze. Era o stare de monotonie tensionata, fara suflu. Aceste prime ore sînt asociate în mintea mea cu un singur sunet, nu unul pe care l-ati ghici imediat, nu tipetele hienei sau viitoarea marii: bîzîitul mustelor. Erau muste în jurul barcii de salvare. Apareau si zburau ca toate mustele, în cercuri mari, lenese, în afara de momentul cînd se apropiau una de alta, cînd zburau împreuna în spirala cu viteze ametitoare si bîzîiau mai tare. Unele erau destul de curajoase sa zboare pîna la mine. Ma încercuiau, cu zgomotul înfundat al unor aeroplane cu o singura elice, înainte de a fugi înapoi. Daca se aflasera deja în barca sau venisera cu unul dintre animale, probabil cu hiena, asta nu stiu. Dar oricare le-ar fi fost originea, nu rezistau mult; toate dispareau în doua zile. Din
spatele zebrei hiena sarea la ele, le apuca si mînca multe dintre ele. Altele erau împinse în largul marii de vînt. Unele poate aveau noroc si mureau de batrînete.
Cu cît se apropia seara, cu atît crestea nelinistea mea. La sfîrsitul zilei totul ma înfricosa. Pe timp de noapte, o corabie putea cu greu sa ma observe. Noaptea hiena devenea activa si poate ca si Orange Juice la fel.
întunericul se lasa. Era o noapte fara luna. Norii acopereau stelele. Lucrurile erau greu de distins. Totul disparu, marea, barca, propriul meu corp. Marea era linistita, iar vîntul nu batea aproape deloc, astfel ca nu ma puteam baza pe sunete. Pluteam într-un neant pur si abstract. Ochii îmi erau atintiti asupra punctului unde îmi închipuiam ca era orizontul, în timp ce urechile încercau sa prinda orice sunet ce venea de la animale. Nu credeam ca o sa supravietuiesc peste noapte.
Uneori în timpul noptii hiena începea sa mîrîie si zebra sa mugeasca si sa scheaune, iar eu auzeam un ciocanit repetat. Tremuram de frica si - n-am sa ascund nimic aici - am facut în pantaloni. Dar aceste sunete veneau din partea cealalta a barcii. Nu simteam nici un zgîltîit care sa arate miscare. Fiara infernala nu se apropia de mine. Lînga mine în întuneric am început sa aud respiratii lungi, gemete, gîfîieli si schelalaituri. Ideea ca Orange Juice se trezea era prea mult pentru nervii mei, asa ca nu i-am dat atentie. Pur si simplu am alungat acest gînd. Erau alte zgomote ce veneau de sub mine, din apa, lovituri bruste, fî-sîieli care se stingeau într-o clipa. Lupta pentru supravietuire se dadea si acolo.
Noaptea a trecut încetul cu încetul.
Capitolul 45
Mi-era frig. Am remarcat acest lucru nepasator, ca si cum nu era vorba despre mine. Zorile sosira. S-a întâmplat repede, si totusi într-un mod imperceptibil. O bu-
cata a cerului si-a schimbat culoarea. Aerul începu sa se umple de lumina. Marea linistita se deschidea ca o carte în jurul meu. Totusi era înca noapte. Dintr-o data aparu ziua.
S-a încalzit numai cînd soarele, care semana cu o portocala pusa în priza, a rasarit la orizont, dar n-am avut nevoie sa astept atât de mult. O data cu primele raze de lumina, speranta se trezi în mine. Pe cînd lucrurile capatau un contur si se umpleau de culoare, speranta îmi crescu pîna cînd tot sufletul îmi cînta. Ah, ce placere era sa te lasi cuprins de ea! Totul o sa se rezolve. Ce a fost mai rau a trecut. Supravietuisem peste noapte. Astazi voi fi salvat. Numai sa ma gîndesc la asta, sa-mi adun aceste idei în minte era o sursa de speranta în sine. Speranta se hraneste cu speranta, în timp ce orizontul se transforma într-o linie dreapta, subtire, am cercetat-o cu nesat. Lumina era puternica si vizibilitatea perfecta. Mi-am imaginat ca Ravi ma va întâmpina primul, tachinîndu-ma.
- Ce e asta? ar spune el. Ai gasit o barca mare de salvare si ai umplut-o cu animale? Te crezi Noe sau mai stiu eu cine?
Tata va fi nebarbierit si nepieptanat. Mama va ridica ochii la cer si ma va lua în brate. Am imaginat o multime de versiuni ale scenei de pe corabia ce avea sa ma salveze, versiuni pe tema fericitei întâlniri. în dimineata aceea se putea întâmpla orice la orizont, buzele mele zîmbeau.
Oricît de ciudat ar parea, numai dupa mult timp m-am uitat sa vad ce se întâmpla în barca. Hiena atacase zebra. Gura îi era foarte rosie si mesteca o bucata de carne. Ochii mei s-au îndreptat automat spre rana, spre zona atacata. Groaza îmi taie rasuflarea.
Piciorul rupt al zebrei nu mai era. Hiena îl smulsese si îl târîse pîna la pupa, în spatele zebrei. O bucata de piele atârna neputincioasa peste ciotul crud. Sîngele înca mai curgea. Victima suferea în tacere, cu rabdare, fara demonstratii patetice. Doar strînsul încet si constant din dinti era semnul durerii sale. socul, mînia si revolta s-au trezit
în mine. Am simtit o ura profunda fata de hiena. M-am gîndit sa o omor. Dar n-am facut nimic. Revolta mea a fost de scurta durata. Trebuie sa fiu sincer. Nu putea sa-mi fie mila de zebra prea mult timp. Cînd propria ta viata este în pericol, compasiunea îti este înabusita de o dorinta ne-stapînita, egoista de supravietuire. Era trist ca suferea atît de mult - fiind o fiinta mare, robusta, nu era la capatul chinurilor sale -, dar nu puteam sa fac nimic. Mi-a fost mila si apoi am uitat. Nu sînt mîndru de asta. îmi pare rau ca am fost atît de rece în problema asta. îmi amintesc mereu de acea biata zebra si prin ce chinuri a trecut. Cînd ma rog, ma gîndesc mereu la ea.
înca nu o vedeam pe Orange Juice. Mi-am întors din nou ochii catre orizont.
în dupa-amiaza aceea vîntul batea putin mai tare si am remarcat ceva în legatura cu barca: în ciuda greutatii sale, plutea pe apa usor, fara îndoiala pentru ca ducea mai putin decît capacitatea sa. Aveam mult spatiu liber la bord, de la apa pîna la copastie; numai o mare înfuriata ne putea îneca. Dar asta însemna si ca marginile barcii care erau în bataia vîntului puteau sa se rupa, aruncîndu-ne în valuri. Niste valuri mai mici ar fi lovit neîntrerupt, usor contra hulei, pe cînd niste valuri mai mari ar fi rostogolit barca neîncetat de pe o parte pe alta. Aceasta miscare nesfîrsita si sacadata îmi facea greata.
M-am gîndit ca poate m-as simti mai bine în alta pozitie. Am alunecat înapoi pe vîsla si m-am întors la prora. Stateam cu fata spre valuri, iar restul barcii se afla în stinga mea. Eram mai aproape de hiena, dar aceasta nu se
misca.
în acest moment de tensiune si de concentrare, cînd încercam sa-mi alung greata, am vazut-o pe Orange Juice. Mi-o imaginasem ascunsa, lînga prora, sub prelata, cît se poate de departe de hiena. Nu era asa. Era pe banca laterala, la marginea pistei de alergare a hienei, doar putin ascunsa privirilor mele de prelata rulata. De-abia si-a ridicat capul, ca am si vazut-o.
Curiozitatea nu-mi dadea pace. Trebuia sa o vad mai bine. Cu toata balansarea barcii, am reusit sa îngenunchez. Hiena m-a privit, dar nu s-a miscat. Orange Juice aparu în fata mea. Era ghemuita toata, tinîndu-se de copastie cu ambele mîini, iar capul si-l lasase foarte jos printre brate. Gura îi era deschisa, iar limba îi atîrna; puteai s-o auzi cum gîfîie. în ciuda tragediei ce ma lovise, în ciuda gretei, am început sa rid. în toata înfatisarea lui Orange Juice se citea un singur lucru: raul de mare. Imaginea unei noi specii mi-a rasarit în fata ochilor: specia rara a urangutanului de mare verde. M-am întors la pozitia mea sezînda. Draga de ea, arata atît de omeneste bolnava! Este deosebit de amuzant sa descoperi trasaturi omenesti la animale, mai ales la primate, unde este atît de usor. Maimutele sînt cele mai fidele oglinzi pe care le avem în lumea animala. De aceea sînt atît de populare la gradinile zoologice. Am rîs din nou. Mi-am pus mîinile pe piept, uimit de ceea ce simteam. O, Doamne! Acest rîset era ca eruptia unui vulcan de fericire. Orange Juice nu numai ca ma înveselise; ma vindecase si de raul de mare. Ma simteam bine acum.
Am reînceput sa scrutez orizontul, plin de noi sperante.
în afara de faptul ca suferea teribil din pricina raului de mare, mai era ceva remarcabil legat de Orange Juice: nu era ranita. Avea spatele întors la hiena, ca si cum simtea ca putea s-o ignore în liniste. Ecosistemul din aceasta barca era cu siguranta uimitor. Deoarece nu exista conditii naturale în care o hiena patata sa dea peste un urangutan, prima netraind în Borneo sau cel de-al doilea în Africa, nu se stie cum ar trai împreuna. Dar mi s-a parut putin probabil, daca nu de-a dreptul incredibil, ca atunci cînd s-a întîmplat ca acesti locuitori ai copacilor, mîncatori de fructe, si acesti locuitori ai savanei, mîncatori de carne, sa se întîlneasca, sa stea fiecare la locul lui, fara a da nici cea mai mica atentie celuilalt. Desigur ca un urangutan miroase a prada pentru o hiena, mai ales una straina, una de care mai tîrziu hiena îsi va aminti ca a produs ghemotoace de par uimitoare, avînd un gust mai bun decît o
teava de esapament, sau fiind demna de cautat atunci cînd sînt copaci în preajma. Desigur ca o hiena miroase a pradator pentru un urangutan, un motiv în plus de a fi vigilent cînd o bucata de fruct a cazut întîmplator pe jos. Dar natura ne rezerva mereu surprize. Poate ca situatia era alta. Daca o turma de capre putea trai în prietenie cu rinocerii, de ce sa nu poata si urangutanii cu hienele? Ar fi un punct de mare atractie la o gradina zoologica. Ar trebui pus un afis. îl si vedeam: "Stimati vizitatori! Nu va fie teama de urangutani! Ei sînt în copaci pentru ca acolo traiesc, nu pentru ca le e frica de hienele patate. întoarceti-va la ora mesei sau la apusul soarelui cînd li se face sete si îi veti vedea coborînd din copaci, mergînd pe pamînt, fara a fi în nici un fel atacati de hiene." Tata ar fi fascinat.
De cîteva ori în acea dupa-amiaza am vazut primul exemplar din ce ceea ce avea sa-mi devina un prieten bun si de nadejde. Auzeam ceva ce zgîria si se izbea de marginea barcii. Cîteva secunde mai tîrziu, aparu atît de aproape de barca, încît puteam sa ma aplec si sa o apuc, o broasca testoasa mare, cu ciocul ascutit, dînd lenes din înotatoare, cu capul iesindu-i afara din apa. Era deosebita în felul ei urît de a fi, cu o carapace zgrunturoasa, maroniu-galbuie, cam de 90 de centimetri lungime, patata de alge, cu o fata verde închis, avînd o gura ascutita, fara buze, doua gauri mari pentru nari si ochi negri care se uitau tinta la mine. Expresia îi era mîndra si severa, ca aceea a unui batrîn suparat, care are griji pe cap. Cel mai ciudat lucru la aceasta creatura era ca exista. Parea nepotrivita, plutind acolo în apa, atît de speciala în forma sa în comparatie cu modelul alunecos si mladios al pestilor. Totusi, era clar în apele ei, iar eu eram cel nepotrivit în acel mediu. Pluti pe lînga barca timp de cîteva minute.
I-am spus:
- Du-te si spune-i unei corabii ca sînt aici. Du-te, du-te.
Se întoarse si se scufunda, disparînd din ochii mei, cu labutele din spate lovind apa în miscari alternative.
Capitolul 46
Norii care se adunau la orizont unde ar fi trebuit sa apara corabiile, ca si trecerea zilelor, mi-au sters încetul cu încetul zîmbetul de pe buze. N-are rost sa spun ca noptile acelea au fost cele mai rele din viata mea. As putea sa aleg dintre atît de multe, încît nu pot hotarî care a fost cea mai rea. Totusi, acea a doua noapte pe mare mi-a ramas în memorie ca una de suferinte extreme, diferita de nelinistea de gheata a primeia, în care am avut parte de o suferinta mai degraba comuna. Acea a doua noapte m-a lasat fara vlaga si a constat în jale, întruchipata de plîn-sete, tristete si durere spirituala, diferita de urmatoarele prin faptul ca înca aveam puterea sa constientizez pe deplin ce simteam. Acea noapte groaznica a fost precedata de o seara groaznica.
Am observat prezenta rechinilor în jurul barcii. Soarele se pregatea sa apuna. Era o explozie calma de portocaliu si rosu, o mare simfonie cromatica, o tapiserie colorata de proportii supranaturale, un apus în Pacific absolut superb, oferit numai mie. Rechinii erau de genul mako - pradatori iuti cu botul ascutit, cu colti lungi, ucigasi care le ieseau din bot. Aveau cam doi metri lungime, unul era chiar mai mare. I-am privit cu spaima. Cel mai mare se îndrepta repede spre barca noastra, ca si cînd ar fi vrut sa o atace, cu înotatoarea dorsala iesindu-i din apa cîtiva centimetri, dar se scufunda înainte de a ne ajunge si aluneca pe dedesubt cu o gratie înfricosatoare. Se întoarse, nu atît de aproape de data asta, apoi disparu. Ceilalti rechini he-au vizitat de mai multe ori, venind si plecînd la adîncimi diferite, unii la vedere, de puteai sa-i atingi cu mîna la suprafata apei, altii la adîncimi mai mari. Mai erau si alti pesti, mari si mici, colorati, de forme diferite. As fi putut sa-i observ mai îndeaproape, daca atentia nu mi-ar fi fost atrasa în alta parte: se vedea capul lui Orange Juice.
Se întoarse si îsi întinse bratul catre prelata într-o miscare care imita exact felul în care un om si-ar fi ridicat
bratul si l-ar fi pus pe spatele unui scaun vecin, într-un gest de relaxare. Dar nu era în apele ei. Cu o expresie de tristete si durere, începu sa priveasca în jur, întorcînd încet capul într-o parte si alta. Imediat înfatisarea de maimuta îsi pierdu caracterul amuzant. La Gradina Zoologica nascuse doi pui, doi masculi puternici, care aveau acum cinci si opt ani. Ei erau mîndria ei si a noastra. Era limpede ca la acestia se gîndea în timp ce cauta prin apa, imi-tînd fara intentie ceea ce facusem eu însumi în ultimele trei zile. Ma vazu, dar nu avu nici o reactie. Eram un alt animal care pierduse tot si care urma sa moara. Sufletul mi se îngreuna.
Atunci, cu un rnîrîit prevestitor, hiena ataca. Nu se mis-case din coltul ei îngust toata ziua. îsi puse picioarele din fata pe corpul zebrei, se întinse si apuca o bucata de piele în bot. Trase cu putere. O fîsie de carne se smulse din burta zebrei, asa cum hîrtia de împachetat se desface de pe cadou, într-o miscare lina, dar tacuta, în felul în care se smulge pielea, opunînd mai multa rezistenta. Sîngele începu sa curga imediat. Zebra se trezi la viata mugind, neche-zînd si tipînd pentru a se apara. împinse cu picioarele dinainte si îsi înalta capul, încercînd sa muste hiena, dar animalul nu putea fi ajuns. Scutura din piciorul sanatos din spate, ceea ce explica originea ciocanitului din noaptea trecuta: era copita ce se lovea de marginea bancii. încercarile zebrei de a se salva o facura pe hiena sa înceapa sa mîrîie si sa muste ca scoasa din minti. Deschise o rana larga în corpul zebrei. Cînd nu mai fu multumita de ce obtinuse din spatele zebrei, hiena se urca pe coapsele acesteia. începu sa traga afara intestinele si alte maruntaie. N-avea nici o ordine în ceea ce facea. Acum musca, acum înghitea, coplesita de ospatul de dinaintea-i. Dupa ce devora jumatate din ficat, începu sa traga de stomacul alb, rotund ca un balon. Dar era greu, iar coapsele zebrei fiind mai sus decît burta si sîngele fiind alunecos, hiena începu sa cada spre victima sa. Cazu cu totul în intestinele zebrei, pîna la genunchii picioarelor din fata. Se trase afara numai pen-
tru a cadea din nou. îsi gasi în sfîrsit o pozitie stabila, jumatate înauntru, jumatate afara. Zebra era mîncata de vie din interior.
Protestele sale erau din ce în ce mai slabe. Sîngele începu sa-i curga pe nari. îsi înalta o data sau de doua ori capul ca si cum ar fi implorat mila cerului - exprima perfect groaza momentului.
Orange Juice nu era indiferenta la ce se întîmpla. Se ridica pe banca în toata înaltimea ei. Cu picioarele sale ciudat de mici si cu torsul masiv, arata ca un dulap cu baza strîmba. Dar bratele sale uriase întinse în aer impresionau. Anvergura lor era mai mare decît înaltimea ei - o mîna atîrna peste apa, cealalta cuprindea toata latimea barcii, pîna aproape de marginea cealalta. îsi deschise botul, dînd la iveala niste canini imensi si începu sa urle. Era un urlet profund, puternic, mînios, uimitor la un animal tacut ca o girafa. Atît eu, cît si hiena am fost surprinsi de aceasta izbucnire. Hiena se facu mica si se retrase. Dar nu pentru multa vreme. Dupa o privire lunga si staruitoare catre Orange Juice, parul de pe gît si de pe umeri i se zbîrli, iar coada i se ridica în aer. Se catara din nou pe zebra muribunda. Cu sîngele curgîndu-i din bot, îi raspunse lui Orange Juice cu un urlet ascutit. Cele doua animale erau la 90 de centimetri distanta, cu falcile larg deschise, fata în fata. îsi concentrau toata energia în strigate, corpurile tremurîndu-le de efort. Vedeam drept în gîtlejui hienei. Aerul Pacificului, care cu doar o clipa înainte fremata de soaptele si adierile marii, mi s-ar fi parut o melodie fireasca, pe care as fi considerat-o alinatoare, daca n-ar fi fost aceste circumstante îngrozitoare, semanînd cu zgomotul pustilor, tunurilor si asurzitoarelor caderi de bombe din timpul unei batalii. Urletele hienei erau cele mai stridente pe care le puteam suporta, cele ale lui Orange Juice cele mai grave. Intre ele, din cînd în cînd, auzeam strigatele nefericitei zebre. Urechile îmi plesneau. Nimic, nici un sunet în plus nu mai putea fi auzit si înregistrat.
Am început sa tremur nebuneste. Eram sigur ca hiena va sari la Orange Juice.
Nu-mi puteam închipui ca lucrurile se vor înrautati, dar asa a fost. Zebra îsi varsa o parte din sînge peste bord. Cîteva secunde mai tîrziu, am auzit o lovitura puternica în barca, urmata de o alta. în jurul nostru, apa începu sa colcaie de rechini. Cautau sursa sîngelui, a mâncarii aflata atît de aproape. înotatoarele dorsale sclipeau prin apa, capetele se roteau. Loveau barca regulat. Nu-mi era teama ca ne vom rasturna - credeam ca rechinii vor strapunge carcasa de metal si ne vor scufunda.
La fiecare izbitura animalele sareau speriate, dar îsi vedeau mai departe de ocupatia lor de baza, aceea de a urla unul la altul. Eram sigur ca se va trece la atacuri fizice. In schimb, se întrerupsera brusc dupa cîteva minute. Orange Juice, pufaind si plesnind din buze, se întoarse, iar hiena îsi lasa capul în jos si se retrase în spatele corpului macelarit al zebrei. Negasind nimic, rechinii încetara sa loveasca barca si în cele din urma plecara. Se asternu tacerea.
Un miros urît si întepator, un amestec de rugina si excremente plutea în aer. Totul era plin de sîngele care se coagula într-o crusta rosu închis. O musca bîzîia, de parca ar fi anuntat o criza de nebunie. Nici o corabie, absolut nimic nu aparuse la orizont în acea zi, iar acum ziua era pe terminate. Cînd soarele apuse, nu numai ziua si biata zebra se sfîrsisera, dar si familia mea. La capatul acestei a doua zile, neîncrederea se transforma în durere si jale. Murisera; nu puteam sa mai neg. E îngrozitor cînd trebuie sa accepti un asemenea lucru în sufletul tau! Pierderea unui frate este pierderea cuiva cu care sa împarti experienta îmbatrînirii, care ar trebui sa-ti aduca o cumnata si nepoti, fiinte care dau viata copacului vietii tale si îl împodobesc. Sa-ti pierzi tatal este sa pierzi pe cineva a carui îndrumare si ajutor le cauti, care te sustine asa cum trunchiul copacului sustine crengile. Sa-ti pierzi mama, ei bine, este ca si cum ai pierde soarele de deasupra capului tau. E ca si cum ai pier-
de - îmi pare rau, dar mai bine ma opresc. M-am întins pe prelata si am petrecut toata noaptea plîngînd si jeluin-du-ma, cu fata îngropata în brate. Hiena se ocupa toata noaptea cu mîncatul.
Capitolul 47
Se crapa de ziua, o zi mohorîta si înnorata, în care batea vîntul, iar norii cenusii formau o perdea groasa, care semana cu niste ghemotoace de vata murdara. Marea era neschimbata. Salta barca în sus si în jos cu o miscare regulata.
Zebra era înca în viata. Nu-mi venea sa cred. Avea o gaura cam de un metru latime în corp, o crapatura ca a unui vulcan ce tocmai a erupt, cu organele vomitate si pe jumatate mîncate lucind mai puternic sau mai slab în lumina; totusi, partile esentiale continuau sa freamate de viata, chiar daca foarte slab. Tremura dintr-un picior din spate si clipea din cînd în cînd din ochi. Eram îngrozit. Nu stiam ca o fiinta putea sa aiba rani atît de grave si sa continue sa traiasca.
Hiena era încordata. Nu se potolea, chiar daca se facuse ziua. Poate ca era din cauza ca mîncase prea mult; stomacul îi era foarte umflat. Orange Juice avea de asemenea o atitudine periculoasa. Nu statea locului si îsi arata coltii.
Am ramas unde eram, ghemuit lînga prora. Eram slabit fizic si psihic. Mi-era teama ca voi cadea în apa daca voi încerca sa ma legan pe vîsla.
Zebra a murit la prînz. Avea ochii sticlosi si nu-i mai pasa de atacurile ocazionale ale hienei.
Lupta a izbucnit dupa-amiaza. încordarea crescuse pîna la un nivel de nesuportat. Hiena tipa. Orange Juice mîrîia si îsi lingea buzele cu zgomot. Deodata, strigatele lor s-au amestecat si au ajuns la maximum. Hiena sari peste ramasitele zebrei si o ataca pe Orange Juice.
Cred ca am fost limpede cînd am aratat ce periculoasa e o hiena. Eram atît de convins, încît am dat-o pe Orange Juice moarta mai înainte chiar ca aceasta sa aiba sansa de a-si apara viata. Am subestimat-o. I-am subestimat curajul.
Izbi fiara în cap. Gestul ei ma lua pe nepregatite. Inima mi se topi de dragoste, admiratie si teama. Am spus oare ca era un fost animal de casa, aruncat în strada de proprietarul ei indonezian? Povestea ei este aceeasi cu a oricarui animal de casa nedorit. Se mtîrnpla cam asa: animalul este cumparat cînd e mic si dragut. Ii distreaza pe proprietari. Apoi începe sa creasca si sa manînce tot mai mult. îi este imposibil sa stea numai în casa. Puterea sa tot mai mare îl face din ce în ce mai greu de stapînit. într-o zi menajera trage patura din adapostul lui pentru ca doreste sa o spele, sau fiul îi fura în joaca o bucata de mîncare din labe - din cauza acestor lucruri neînsemnate, animalul scoate coltii cu mînie, iar familia este înfricosata. In chiar ziua urmatoare, animalul se pomeneste hurducîndu-se pe bancheta din spate a Jeep-ului familiei, în compania fratilor si surorilor lui omenesti. Intra într-o jungla. Toata lumea din masina o considera un loc straniu si extraordinar. Se ajunge la un luminis. Acesta este explorat repede. Deodata Jeep-ul se trezeste la viata, rotile sale împrastie noroiul, iar animalul îi vede pe toti cei pe care îi cunoaste si îi iubeste pri-vindu-l de la fereastra din spate, în timp ce Jeep-ul se îndeparteaza în viteza. A fost parasit. Animalul nu întelege. Este la fel de nepregatit pentru jungla ca si semenii sai oameni, îi asteapta sa se întoarca, încercînd sa potoleasca panica pe care o simte crescînd în el. Ei nu se întorc. Soarele apune. Curînd este cuprins de deprimare si renunta la viata. Moare de foame si din cauza traiului în aer liber din urmatoarele zile. Sau e atacat de cîini.
Orange Juice putea fi unul dintre aceste animale de casa abandonate. In schimb, ea a ajuns la Gradina Zoologica din Pondicherry. A fost draguta si prietenoasa toata viata. îmi amintesc de bratele sale nesfîrsit de lungi, care ma înconjurau cînd eram copil, de degetele sale, fiecare
la fel de lung ca mîna mea, cautîndu-ma prin par. Era o tînara femela ce învata sa fie mama. Pe masura ce se maturiza, devenind un adevarat animal salbatic, o observam de la distanta. Credeam ca o cunosc atît de bine, încît pot sa-i prevad orice miscare. Credeam ca-i stiu nu numai obiceiurile, dar si limitele. Aceasta manifestare a ferocitatii, a curajului salbatic, m-a facut sa-mi dau seama ca greseam. Toata viata stiusem numai o fateta a ei.
A lovit fiara în cap. si ce lovitura a fost. Capul hienei a izbit banca pe care tocmai se urcase, scotînd un zgomot atît de violent, iar picioarele din fata i-au trosnit atît de tare, încît am crezut ca banca, falca sau amîndoua s-au rupt. Hiena a fost sus într-o clipa, cu fiecare fir de par din blana ridicat la fel ca cele de pe capul meu, dar ostilitatea ei era mai redusa. S-a retras. Am jubilat. Apararea îndîr-jita a lui Orange Juice m-a umplut de mîndrie.
Nu a durat mult.
O femela adulta de urangutan nu poate înfrînge un mascul adult de hiena patata. Acesta este adevarul gol-go-lut. Zoologii sa ia aminte. Daca Orange Juice ar fi fost mascul, daca ar fi avut puterile pe care i le confeream în inima mea, atunci alta ar fi fost situatia. Chiar daca era corpolenta si bine hranita, datorita traiului confortabil de la Gradina Zoologica, de-abia atingea o greutate de 55 de kilograme. Femelele de urangutan sînt pe jumatate cît masculii. Dar nu este doar o problema de greutate si de forta bruta. Orange Juice nu era nicidecum lipsita de aparare. Problema era legata de atitudine si de cunostinte. Ce stie un mîncator de fructe despre cum sa ucida? Unde sa învete cum sa muste, cît de tare si cît de mult? Un urangutan poate fi mai înalt, poate avea brate foarte puternice si mai agile sau canini lungi; daca nu stie cum sa foloseasca aceste arme, totul e în zadar. Doar datorita falcilor sale hiena poate învinge maimuta pentru ca stie ce doreste si cunoaste metodele pentru a obtine ce doreste.
Hiena s-a întors. A sarit pe banca si a apucat-o pe Orange Juice de încheietura bratului, înainte ca aceasta sa poata
riposta. Orange Juice a lovit hiena în cap cu celalalt brat, dar lovitura doar a facut-o pe fiara sa mîrîie cu rautate. A încercat sa o muste, dar hiena s-a miscat mai repede. Din pacate, apararea lui Orange Juice nu era precisa si coerenta. Teama nu îi era de nici un folos pentru ca doar o încurca. Hiena a dat drumul încheieturii si, experta fiind, s-a repezit la gît.
Mut de durere si de groaza, am vazut cum Orange Juice lovea neputincioasa hiena, tragînd de blana, în timp ce gîtul îi era strîns între falci. în cele din urma mi-a amintit de noi: ochii ei exprimau teama omeneste, la fel ca scîn-cetele sale slabe. A încercat sa se urce pe prelata. Hiena a zgîltîit-o violent. A cazut de pe banca pe fundul barcii cu tot cu hiena. Am auzit zgomote, dar n-am mai vazut nimic.
Urmam eu. Lucrul asta îmi era foarte limpede. M-am ridicat cu greu în picioare. De-abia vedeam printre lacrimile ce-mi curgeau din ochi. Nu mai plîngeam din cauza familiei pierdute sau a mortii mele iminente. Eram prea tulburat ca sa ma gîndesc la asta. Plîngeam pentru ca eram groaznic de obosit si voiam sa ma odihnesc.
Am înaintat pe prelata. Chiar daca era bine întinsa la capatul barcii, atîrna putin în mijloc; o acopereai anevoie din trei sau patru pasi saltati. Trebuia sa ajung la plasa si la prelata rulata. si toate aceste eforturi într-o barca ce se legana mereu. A fost o adevarata aventura în conditiile în care eram. Cînd am pasit pe banca în cruce din mijloc, duritatea ei m-a înviorat pentru ca tocmai atinsesem o baza solida. Mi-am sprijinit amîndoua picioarele pe banca si m-am bucurat de stabilitatea mea. Eram ametit, dar întru-cît momentul crucial al vietii mele se apropia, aceasta ameteala a sporit numai sentimentul de sublim pe care îl traiam. Mi-am ridicat mîinile la nivelul pieptului - singurele arme pe care le aveam contra hienei. Aceasta ma privi. Gura îi era rosie. Orange Juice zacea lînga ea, aproape de zebra moarta. Bratele îi erau larg desfacute, picioarele scurte adunate si usor întoarse pe-o parte. Arata ca un
Cristos al maimutelor pe cruce. Cu exceptia capului. Fusese decapitata. Rana de la gît înca sîngera. Era o scena îngrozitoare, menita a-ti îngheta sîngele în vine. înainte de a ma arunca asupra hienei, pregatindu-ma de ultima batalie, am privit în jos.
între picioarele mele, sub banca, am zarit capul lui Ri-chard Parker. Era imens. Arata ca planeta Jupiter cu satelitii ei pentru ochii mei uluiti. Labele îi erau cît volumele din Enciclopedia Britanica.
M-am tîrît înapoi pîna la locul meu si m-am prabusit.
Am petrecut noaptea într-o stare de delir. Mi se tot parea ca adormeam si ma trezeam dupa ce visam un tigru.
Capitolul 48
Lui Richard Parker i s-a dat acest nume dintr-o greseala functionareasca. O pantera teroriza regiunea Khul-na din Bangladesh, chiar lînga Sundarban. De curînd rapise o fetita. Tot ce s-a mai gasit au fost o mîna micuta cu un model pictat cu vopsea henne pe palma si cîteva bratari de plastic. Era a saptea persoana ucisa în doua luni de catre pradator. Acesta devenea tot mai curajos. Victima dinainte fusese un barbat care a fost atacat pe cîmp în plina zi. Fiara l-a tîrît în padure, unde i-a mîncat o buna parte din cap, carnea de pe piciorul drept si toate maruntaiele. Cadavrul a fost gasit atîrnînd în crengile unui copac. Satenii au facut de paza în apropiere toata noaptea, sperînd sa ia prin surprindere pantera si sa o ucida, dar aceasta nu s-a aratat. Departamentul Silvic a angajat un vînator profesionist. Acesta a construit o mica platforma ascunsa într-un copac, lînga un rîu unde avusesera loc doua atacuri. O capra a fost legata de un stîlp pe malul rîului. Vînatorul a asteptat mai multe nopti. Presupunea ca pantera era un mascul batrîn, slabit, fara dinti, incapabil sa
prinda altceva decît oameni neajutorati. în schimb, un tigru mladios a iesit la vedere într-o noapte. O femela cu un singur pui. Capra a behait. Ciudat, dar puiul care avea cam trei luni nu dadu atentie caprei. Se repezi la malul apei unde începu sa bea pe nerasuflate. Mama îi urma exemplul. între foame si sete, setea este cea mai puternica. De-abia dupa ce tigroaica îsi potoli setea, se întoarse catre capra sa o manînce. Vînatorul avea doua pusti la el: una cu gloante adevarate, cealalta cu sageti paralizante. Acest animal nu mînca oameni, dar fiind atît de aproape de asezarile umane putea periclita satenii, mai ales ca avea pui. Alese pusca cu sageti. Trase cînd femela era pe punctul de a omorî capra. Aceasta se dadu îndarat, mîrîi si fugi. Sagetile paralizante nu te adorm usor, ca o ceasca de ceai: te doboara ca o sticla de tarie. Daca animalul se agita, efectul este si mai puternic. Vînatorul si-a chemat ajutoarele prin statie. Au gasit tigroaica la aproximativ noua metri departare de rîu. înca era constienta. Picioarele din spate nu o mai tineau, iar cele din fata erau nesigure. Cînd oamenii s-au apropiat, a încercat sa fuga, dar nu a reusit. S-a întors catre ei, ridicînd o laba ce ar fi putut ucide. si-a pierdut de tot echilibrul. S-a prabusit si astfel Gradina Zoologica din Pondicherry s-a ales cu doi noi tigri. Puiul a fost gasit într-un tufis din apropiere, mieunînd de frica. Vînatorul, al carui nume era Richard Parker, l-a ridicat cu mîinile goale si, amintindu-si cum se repezise sa bea apa din rîu, l-a botezat însetatul. Functionarul vamal de la gara Howrah era betiv, dar constiincios. Toate hîrtiile pe care le-am primit despre pui specificau ca numele lui era Richard Parker, ca numele de botez al vînatorului era însetatul si ca numele de familie era Necunoscut. Tata s-a amuzat de încurcatura, iar puiului i-a ramas numele Richard Parker.
Nu stiu daca însetatul Necunoscut a prins vreodata pantera mîncatoare de oameni.
Capitolul 49
Dimineata nu ma puteam misca. Slabiciunea ma tintuia de prelata. Chiar si gînditul ma epuiza. Am facut un efort sa gîndesc logic. în cele din urma, la fel de încet ca o caravana ce traverseaza desertul, gîndurile au început sa mi se înfiripeze în minte.
Ziua era la fel cu cea de dinainte, calduroasa si înnorata, norii plutind jos, iar briza suflînd slab. Acesta a fost primul gînd. Barca se legana încet; acesta a fost al doilea.
Pentru întîia data, m-am gîndit la supravietuire. Nu bausem nici un strop de apa, nu mîncasem nici o firimitura si nu dormisem nici o clipa timp de trei zile. Explicîndu-mi astfel slabiciunea mea, m-am mai încurajat.
Richard Parker era tot la bord. De fapt, era chiar sub mine. Oricît de greu de crezut ar fi fost, era adevarat, iar dupa multa chibzuinta, dupa cumpanirea diferitelor gîn-duri sau puncte de vedere, am ajuns la concluzia ca nu era un vis, o iluzie, o amintire gresita, o închipuire sau alte asemenea neadevaruri, ci o situatie clara, reala de care mi-am dat seama într-o stare de slabiciune febrila. Adevarul urma sa fie confirmat de îndata ce ma voi fi simtit în putere sa cercetez.
Faptul ca nu remarcasem doua zile si jumatate un tigru bengalez de 200 de kilograme într-o barca de opt metri lungime era o enigma. Urma sa o rezolv mai tîrziu, cînd aveam sa fiu mai în putere. Acest fapt îl facea pe Richard Parker cel mai mare pasager clandestin, proportional vorbind, din istoria navigatiei. Din vîrful nasului pîna în vîr-ful cozii, acoperea mai mult de o treime din barca unde ne aflam.
Veti crede ca mi-am pierdut orice speranta. N-am pierdu t-o. Dar apoi m-am îmbarbatat singur si m-am simtit mult mai bine. Asta se întîmpla în toate sporturile, nu-i asa? Challenger-ul la tenis porneste tare, însa curînd îsi pierde încrederea în jocul sau. Campionul începe sa cîs-tige ghemurile. Dar în ultimul set, cînd nu mai are nimic
de pierdut, challenger-ul se relaxeaza iar, este din nou detasat si îndraznet. Deodata joaca excelent, iar campionul trebuie sa munceasca din greu pentru a obtine acele ultime puncte. La fel s-a întîmplat cu mine. Sa fac fata unei hiene parea întrucîtva posibil, dar eram atît de depasit de Richard Parker, încît nici nu merita sa ma îngrijorez. Avînd un tigru la bord soarta îmi era pecetluita. O data ce lucrul acesta a fost stabilit, de ce sa nu ma ocup de gîtlejul meu uscat?
Cred ca asta mi-a salvat viata în dimineata aceea, faptul ca pur si simplu muream de sete. Acum ca ideea mi se fixase în minte, nu ma mai puteam gîndi la altceva. Era ca si cum ideea ar fi fost sarata si, cu cît îi dadeam mai multa atentie, cu atît era mai rau. Auzisem ca nevoia de aer e o senzatie mai puternica decît nevoia de apa. Numai pentru cîteva minute, spun eu. Dupa aceea mori si neplacerile asfixierii dispar. Setea este însa o problema mult mai grava. Gînditi-va putin: Cristos pe cruce a murit de sufocare, dar singura Sa dorinta a fost sa bea apa. Daca setea este atît de naprasnica încît Dumnezeu Incarnat se plînge de ea, ce sa faca un simplu muritor? Era îndeajuns ca sa-mi pierd mintile. Nu mai cunoscusem niciodata o asemenea cazna îngrozitoare ca mirosul acela fetid, gustul acela cleios din gura, apasarea insuportabila din fundul gîtului, senzatia ca sîngele mi se transforma într-un sirop gros, care de-abia mai curgea. In comparatie cu asta, un tigru nu însemna nimic.
Astfel ca am abandonat orice griji legate de Richard Parker si, neînfricat, am pornit în cautarea apei proaspete.
Intuitia mea a dat roade cînd mi-am amintit ca eram într-o barca de salvare obisnuita si ca o asemenea barca era echipata cu tot necesarul. Parea o deductie foarte logica. Ce capitan nu s-ar fi gîndit la un mod atît de simplu de a-si proteja echipajul? Ce negustor care a aprovizionat vasul nu s-a gîndit la un mic profit în plus, sub nobila aparenta ca salveaza vieti omenesti? Era limpede. Se gasea apa la bord. Tot ce trebuia sa fac era sa o descopar.
Ceea ce însemna ca trebuia sa ma misc.
Am ajuns pîna la mijlocul barcii, la marginea prelatei. Mi-a fost greu sa ma tîrasc. Ma simteam ca si cum as fi urcat panta unui vulcan si eram pe punctul de a privi într-un cazan clocotind de lava portocalie. Am ramas nemiscat. Cu multa grija, mi-am ridicat capul. Priveam numai atît cît aveam nevoie. Nu-l vedeam pe Richard Parker. Hiena însa se vedea foarte bine. Era în spatele ramasitelor zebrei. Se uita la mine.
Nu-mi mai era frica de ea. Se afla la mai putin de trei metri departare, totusi inima nu mi-a tresarit deloc. Prezenta lui Richard Parker avea cel putin acest aspect folositor. Sa-ti fie frica de un cîine ridicol cînd ai de-a face cu un tigru era ca si cum ti-ar fi fost teama de aschii cînd cad copaci. Brusc, m-am suparat pe animal. "Fiinta urîta si ticaloasa", am mormait. Singurul motiv pentru care nu m-am ridicat si n-am împins-o peste bord cu un lemn a fost ca puterile ma lasasera si nu aveam nici un lemn, nu ca n-as fi vrut asta din tot sufletul.
A simtit oare hiena ceva din autoritatea mea? si-a spus oare în sine: "Super alpha ma priveste - mai bine sa nu ma misc"? Nu stiu. Cert e ca nu s-a miscat. De fapt, dupa felul în care si-a ferit capul, parea sa vrea sa se ascunda de mine. Dar nu se putea ascunde nicaieri. Avea sa-si primeasca pedeapsa binemeritata în curînd.
Richard Parker era o alta explicatie pentru straniul comportament al animalului. Era limpede acum de ce hiena se înghesuise într-un spatiu atît de mic în spatele zebrei si de ce asteptase atît de mult înainte de a o omorî. îi era teama de animalul mai mare si totodata teama de a se atinge de hrana animalului mai mare. Pacea temporara, încordata dintre Orange Juice si hiena, precum si pasuirea mea erau datorate aceluiasi motiv: în prezenta unui asemenea pradator toti eram victime si tacticile normale de vînatoare erau afectate. Se parea ca prezenta tigrului ma salvase de hiena - un exemplu clasic de cadere din lac în put.
Dar fiara cea mare nu se comporta ca fiara cea mare, în asa fel încît hiena îsi luase anumite libertati. Pasivitatea lui Richard Parker timp de trei zile încheiate trebuia explicata într-un fel. îmi vin în minte numai doua raspunsuri: sedare sau rau de mare. Tata obisnuia sa sedeze în mod regulat animalele pentru a le linisti. îl sedase oare si pe Richard Parker cu putin înainte ca vasul sa se scufunde? Crescuse efectul sedativului din cauza socului naufragiului, adica a zgomotului, a caderii în apa, a efortului teribil de a înota pîna la barca? îl apucase raul de mare dupa aceea? Acestea erau singurele explicatii plauzibile ce-mi veneau în minte.
Am încetat sa-mi pun aceasta întrebare. Numai apa ma
interesa.
Am început sa cercetez barca.
Capitolul 50
Avea un metru adîncime, doi metri si jumatate latime si opt metri lungime. stiu asta pentru ca era scris cu litere negre pe una din bancile laterale. Se mai spunea de asemenea ca barca de salvare fusese proiectata sa cuprinda maximum treizeci si doi de oameni. N-ar fi fost vesel sa o împart cu atîtia? In schimb, eram trei si era cumplit de aglomerata. Barca avea o forma simetrica, rotunda la capete, pe care cu greu le puteai deosebi. Pupa era legata de o cîrma mica, o simpla extensie posterioara a chilei, în timp ce prova, avea cea mai urîta si cea mai deprimanta etrava din istoria constructiilor navale. Carena de aluminiu era fixata în cuie si vopsita în alb.
Asa arata exteriorul barcii. In interior nu era atît de spatioasa cum v-ati putea imagina, din cauza bancilor laterale si a rezervoarelor de plutire. Bancile laterale se întindeau pe toata lungimea barcii, întîlnindu-se la prora si la pupa si alcatuind bancile din capat care erau triunghiulare. Acestea se aflau deasupra rezervoarelor sigilate. Bancile
laterale aveau o jumatate de metru latime, iar cele din capat un metru adîncime; spatiul liber din barca avea astfel sase metri lungime si un metru si jumatate latime. Asa încît teritoriul lui Richard Parker se întindea pe noua metri patrati. Acest spatiu era acoperit pe latime de trei banci în cruce, inclusiv cea distrusa de zebra. Bancile aveau o jumatate de metru latime si erau asezate la intervale regulate. Se aflau la jumatate de metru deasupra fundului barcii - locul de manevra pe care îl avea Richard Parker pentru a nu se lovi cu capul de banca, daca ar fi fost sub ea. Mai avea un spatiu de treizeci de centimetri sub prelata, distanta dintre copastie, care sustinea prelata, si banci, cu totul un metru în care abia avea loc sa se ridice. Podeaua, constînd în planse înguste de lemn tratat, era plata, iar laturile verticale ale rezervoarelor formau unghiuri drepte. Astfel ca, în mod straniu, barca avea capete rotunde, margini rotunde, dar interiorul dreptunghiular.
Se pare ca portocaliul - o culoare hindusa atît de draguta - este culoarea supravietuirii, pentru ca tot interiorul barcii, prelata, vestele de salvare, colacul, vîslele si orice alt obiect însemnat erau portocalii. Chiar si fluierele de plastic fara snur erau portocalii.
Cuvintele Tsimtsum si Panama erau vopsite pe fiecare parte a barcii cu majuscule negre, vizibile.
Prelata era facuta din pînza groasa, tratata, aspra la pipait. Fusese rulata dincolo de banca în cruce din mijloc. Astfel ca una dintre bancile în cruce era ascunsa sub prelata, afiîndu-se în vizuina lui Richard Parker; banca în cruce din mijloc era imediat dupa marginea prelatei, la vedere; iar cea de-a treia banca în cruce zacea rupta sub zebra moarta.
Erau sase suporturi de vîsle, scobituri în forma de U facute în copastie pentru a tine vîsla în loc si cinci vîsle pentru ca pierdusem una încercînd sa-l îndepartez pe Richard Parker. Trei vîsle se aflau pe o banca laterala, una pe cealalta, iar pe una o transformasem în prora mea salvatoare de vieti. Ma îndoiam de posibilitatea acestor vîsle
de a ma duce departe. Barca nu era o coaja de nuca. Era o constructie solida, grea, menita sa pluteasca de-a dreptul si nu sa navigheze, desi banuiesc ca, daca am fi fost treizeci si ar fi vîslit doi, am fi putut înainta destul de bine. Nu am remarcat aceste detalii - si multe altele - imediat. Le-am observat în timp, cînd aveam nevoie. Puteam sa fiu cuprins de cea mai neagra deznadejde, cu un viitor întunecat în fata, ca cel mai mic lucru, cel mai mic detaliu îmi schimba starea de spirit si îmi aducea o noua speranta în suflet. Acel lucru nu mai era unul mic si neînsemnat, ci cel mai important din lume, cel care îmi salva viata. Aceasta s-a întîmplat de multe ori. Cît de adevarat e ca nevoia este mama inventiei, cît e de adevarat!
Capitolul 51
Prima oara cînd am examinat barca nu am observat însa detaliul pe care îl cautam. Suprafata pupei si a bancilor laterale era uniforma si continua, ca si laturile rezervoarelor de plutire. Podeaua era plata deasupra ca-renei; nimic nu se putea ascunde acolo. Un lucru era cert: nu exista nici un sertar, nici o cutie si nici un alt fel de container nicaieri. Numai suprafete portocalii line si neîntrerupte.
Buna mea parere despre capitani si despre negustorii care aprovizioneaza navele a disparut. Sperantele de supravietuire s-au micsorat. Mi-era în continuare sete.
si ce-ar fi fost daca proviziile erau la prora, sub prelata? M-am întors si m-am tîrît înapoi. Ma simteam ca o sopîrla uscata. Am tras prelata jos. Era foarte bine întinsa. Daca o desfasuram, as fi putut ajunge la proviziile ce erau probabil dedesubt. Dar asta însemna sa fac o deschizatura în vizuina lui Richard Parker.
Nu mai conta nimic. Setea ma împingea de la spate. Am scos vîsla de sub prelata. Mi-am pus colacul în jurul taliei. Am asezat vîsla peste prora. M-am aplecat peste
carena si cu degetele am tras de sub un cîrlig funia care tinea prelata. N-a fost usor. Dar dupa ce am desprins primul cîrlig, a mers mai bine cu al doilea si al treilea. Am facut la fel pe cealalta parte a prorei. Prelata se dezumfla sub coatele mele. Eu zaceam întins pe ea, cu picioarele îndreptate catre pupa.
Am desfacut-o putin. Am primit rasplata imediat. Prora era ca pupa; avea o banca la capat. Pe ea, la cîtiva centimetri de prora, o încuietoare sclipea ca un diamant. Era marginea unui capac. Inima a început sa-mi bata cu putere. Am desfacut prelata si mai mult. Am cercetat mai departe. Capacul era de forma unui triunghi cu marginile rotunjite, lat de un metru si adînc de jumatate de metru, în momentul acela am observat o masa portocalie. Mi-am smucit capul înapoi. Dar portocaliul nu se misca si nu privea tinta. M-am uitat din nou. Nu era un tigru. Era o vesta de salvare. Erau mai multe veste de salvare în spatele vizuinii lui Richard Parker.
Corpul mi-a fost strabatut de un fior. Printre veste, ca printre niste frunze, l-am zarit pentru prima oara, limpede si fara dubii, pe Richard Parker. îi vedeam soldurile si o parte din spate. Maroniu, dungat si pur si simplu imens. Statea cu fata la pupa, întins pe burta. Cu exceptia respiratiei ce-i umfla corpul, nu se misca. M-am sters la ochi si tot nu-mi venea sa cred cît de aproape era. Era chiar acolo, la o jumatate de metru sub mine. As fi putut sa-l ciupesc de spate daca ma întindeam. Iar între noi nu era nimic decît o prelata subtire, ce se putea usor da la o parte.
"Doamne, apara-ma!" Nici o ruga nu a fost mai aprinsa si totusi mai usor risipita în aer. Am ramas absolut nemiscat.
Trebuia sa beau apa. Mi-am lasat mîna în jos si am desfacut încet încuietoarea. Am tras de capac. Se deschidea catre o lada încuiata.
Am mentionat detaliile care mi-au salvat viata. Iata unul dintre ele: capacul era montat în balamale cam la doi centimetri de marginea bancii de la prora - ceea ce
însemna ca, atunci cînd capacul se deschidea, devenea o bariera care acoperea cei treizeci de centimetri de spatiu liber dintre prelata si banca pe unde Richard Parker m-ar fi putut prinde dupa ce ar fi dat la o parte vestele de salvare. Am deschis capacul pîna ce a cazut peste vîsla asezata de-a curmezisul si marginea prelatei. M-am deplasat catre etrava, cu fata la barca, un picior pe marginea lazii deschise, un picior sprijinit de capac. Daca Richard Parker s-ar fi hotarît sa ma atace de dedesubt, ar fi trebuit sa împinga capacul. O asemenea miscare m-ar fi avertizat si m-ar fi ajutat sa cad în apa împreuna cu colacul. Daca ar fi venit pe cealalta parte, catarîndu-se pe prelata dinspre pupa, eram în cea mai buna pozitie sa-l vad la timp si sa ma arunc din nou în apa. Am privit în jurul barcii. Nu mai vedeam nici un rechin.
M-am uitat în jos printre picioare. Am crezut ca voi lesina de bucurie. Lada deschisa era plina de lucruri lucitoare. Ah, fericirea bunurilor facute de oameni, inventiile omenesti, lucrurile create! Acel moment de revelatie materiala m-a umplut de o placere nestapînita - un amestec ametitor de speranta, uimire, neîncredere, emotie, recunostinta, toate la un loc - niciodata egalata de vreun Craciun, o aniversare, o casatorie, o sarbatoare Diwali sau vreo alta ocazie în care se dau cadouri. Eram de-a dreptul îmbatat de fericire.
Ochii mi-au cazut imediat pe ceea ce cautam. Apa este întotdeauna îmbuteliata, fie în sticle, fie în conserve sau în cutii de carton. In aceasta barca, elixirul vietii se înfatisa în sticlutele aurii care se potriveau foarte bine în mîna. Apa de baut, scria pe eticheta cu litere negre. HP Foods Ltd. erau furnizorii. Continutul era de 500 ml. Erau gramezi întregi de asemenea conserve, imposibil de numarat la prima vedere.
Cu mîna tremurîndu-mi, m-am întins si am luat una. Era rece si grea. Am agitat-o. Bulele de aer dinauntru au scos un sunet înfundat: gîl, gîl, gîl. Calvarul meu era pe
cale sa se sfîrseasca. Inima îmi batea sa-mi sparga pieptul. Trebuia numai sa deschid conserva.
M-am oprit. Cum sa o fac?
Aveam o conserva - dar aveam si un deschizator de conserve? M-am uitat prin lada. Era plina de tot felul de lucruri. Am scotocit printre ele. Nu mai aveam rabdare. Sperantele dureroase mi se împlinisera. Trebuia sa beau acum - sau muream. Nu puteam gasi instrumentul dorit. Dar n-aveam timp sa ma lamentez. Trebuia sa trec la actiune. Puteam oare sa o deschid cu unghiile? Am încercat. N-am reusit. Cu dintii? Nu merita sa încerc. M-am uitat peste copastie. Cîrligele de la prelata. Scurte, boante, solide. Am îngenuncheat pe banca si m-am aplecat peste bord. Ţinînd conserva cu ambele mîini, am lovit-o cu putere de unul din cîrlige. A ramas o urma vizibila. Am încercat din nou. O alta urma a aparut lînga cea de dinainte. Lovitura dupa lovitura, pîna la urma am reusit. A aparut un strop de apa. L-am lins. Am întors conserva si am lovit-o în partea cealalta de un cîrlig, ca sa fac înca o gaura. Tactica mea semana cu cea a unui spargator. Am facut o gaura mai mare. M-am asezat pe copastie. Am ridicat conserva pîna la nivelul fetei. Am deschis gura. Am înclinat conserva.
Va puteti imagina poate ce-am simtit, dar mie mi-e greu sa descriu. începînd cu gîlgîitul din gîtul meu însetat, apa pura, delicioasa, frumoasa, cristalina s-a revarsat în corpul meu. Era licoarea vietii. Am sorbit din conserva pîna la ultimul strop, sugînd din gaura ca sa prind si ultima dîra de umezeala. Am scos un "Ahhhhhh!", am aruncat conserva în apa si am luat alta. Am deschis-o la fel ca pe prima, iar continutul sau a disparut la fel de repede. si aceasta conserva a cazut în mare, pe cînd eu o deschideam pe urmatoarea, care, foarte repede, a ajuns, de asemenea, în ocean. Alta conserva a fost deschisa. Am baut patru conserve, doi litri din acest nectar minunat pîna m-am oprit. Puteti crede ca o absorbtie asa de rapida de apa, dupa setea prelungita, mi-a facut rau. Prostii! Nu m-am simtit nici-
odata mai bine. Atingeti-mi fruntea! Era uda de transpiratie proaspata, curata, învioratoare. Tot corpul meu, pîna la ultimii pori din piele, se înfiora de placere.
Un sentiment de împacare ma cuprinse. Gura îmi era din nou moale si umeda. Am uitat de fundul gîtlejului meu. Pielea mi se relaxa. îmi miscam încheieturile cu mai multa usurinta. Inima începu sa-mi bata ca o toba vesela, iar sîngele începu sa-mi circule prin vene ca niste masini ce se întorc de la o nunta, croindu-si drum prin oras. Muschii îmi devenira din nou puternici si agili. Capul mi se limpezi. Era o adevarata întoarcere din morti. Era magnific, absolut magnific. Sa te îmbeti din alcool este rusinos, dar sa te îmbeti din apa este nobil si încîntator. M-am scufundat în prea plinul fericirii mai multe clipe.
Am simtit un anumit gol dupa aceea. Mi-am atins stomacul. Era ca o grota aspra si goala. Putina mîncare ar fi fost bine venita acum. O masala dosai, cu chutney de nuca de cocos - miammm! Chiar mai bine: oothappam! MIAMMM! - Ah! Mi-am dus mîinile la gura - IDLI! Numai gîndul la acest cuvînt facea sa ma doara falcile si sa mi se umple gura de saliva. Mîna dreapta mi se contracta. Se întinse si aproape atinse deliciosii bulgari de orez pe jumatate fierti din imaginatia mea. Scufundam degetele în gramada aburinda... Formam un bulgare îmbibat de sos... II duceam la gura... îl mestecam... ah, era dureros la culme!
Am cautat de-ale gurii prin lada. Am gasit cartoane de Ratii de Urgenta Standard "Seven Oceans" din îndepartatul si exoticul Bergen, Norvegia. Micul dejun, care era menit sa înlocuiasca noua mese sarite, fara a mai spune nimic despre ciudatele gustari pe care ni le facea mama, era format dintr-o cutie de jumatate de kilogram, compacta, solida, împachetata în vid într-un plastic argintiu pe care erau scrise instructiuni în douasprezece limbi. în engleza se spunea ca ratia consta în optsprezece biscuiti fortifianti facuti din grîu copt, grasimi animale si glucoza. Nu era indicat sa manînci mai mult de sase în douazeci
si patru de ore. Pacat de grasimi, dar date fiind conditiile exceptionale, partea vegetariana din mine va strîmba din nas si va îndura.
Pe capatul de sus al cutiei erau scrise cuvintele Trageti aici pentru a deschide, cu o sageata neagra aratînd catre marginea plasticului. Acesta se rupse usor în mîiriile mele. Noua batoane dreptunghiulare împachetate în hîrtie ce-ruita cazura afara. Am desfacut unul. Se rupse usor în doua. Doi biscuiti patrati, decolorati si mirosind puternic. Am muscat dintr-unul. Doamne, cine s-ar fi gîndit? Nu banuisem niciodata. Era un secret ce fusese tinut ascuns de mine: bucataria norvegiana este cea mai buna din lume! Acesti biscuiti erau extraordinar de gustosi. Se topeau în gura, nici prea dulci, nici prea sarati. Se rontaiau într-un mod foarte placut. Amestecati cu saliva, formau o pasta granulara care era un deliciu pentru gura. Cînd îi înghi-team, stomacul meu spunea numai atît: Aleluia!
întreg pachetul disparu în cîteva minute, hîrtia de împachetat zburînd luata de vînt. Am vrut sa mai deschid un pachet, dar m-am stapînit. Nu face nici un rau sa te abtii uneori. De fapt, cu doar o jumatate de kilogram de ratie de urgenta în stomac ma simteam deja plin.
M-am hotarît ca era mai bine sa aflu ce anume continea cufarul cu comori dinaintea mea. Era o lada mare, mai mare decît deschizatura facuta. Se afla între carena si bancile laterale. Mi-am coborît picioarele în lada si m-am asezat pe margine, cu spatele sprijinit de prora. Am numarat cartoanele de "Seven Oceans". Mîncasem unul; mai ramî-neau treizeci si unu. Conform instructiunilor, 500 de grame trebuiau sa-i ajunga unui supravietuitor trei zile. însemna ca aveam provizii de hrana ce-mi ajungeau pentru 31x3=93 de zile! Instructiunile mai spuneau supravietuitorilor sa se rezume la jumatate de litru de apa pe zi. Am numarat conservele de apa. Erau 124. Fiecare avea jumatate de litru. Astfel ca aveam provizii de apa pentru 124 de zile. Niciodata un calcul mai simplu nu m-a facut sa zîmbesc mai mult.
Ce altceva mai aveam? Mi-am bagat mîna nerabdator în lada si am scos tot felul de lucruri minunate. Fiecare în felul sau ma linistea. Aveam atîta nevoie de prietenie si confort, ca atentia cu care fusesera facute aceste obiecte mi se parea special adresata mie. Nu faceam decît sa repet: "Multumesc! Multumesc! Multumesc!"
Capitolul 52
Dupa o investigatie amanuntita, am facut o lista completa:
192 de tablete contra raului de mare
124 de conserve de apa proaspata, fiecare avînd 500 de mililitri, adica 62 de litri în total
32 de pungi de plastic pentru vomitat
31 de cartoane de ratii de urgenta, fiecare de 500 de grame, adica 15,5 kilograme în total
16 paturi de lîna
12 distilatoare solare
aproximativ 10 veste de salvare portocalii, fiecare cu un fluier portocaliu fara snur, legat de o sfoara
6 seringi cu morfina
6 rachete de semnalizare de mîna
5 vîsle de plutire
4 rachete de semnalizare parasuta
3 saci de plastic solizi, transparenti, fiecare avînd o capacitate de aproximativ 50 de litri
3 deschizatoare de conserve
3 pahare de sticla gradate pentru baut
2 cutii de chibrituri rezistente la apa
2 semnalizatoare cu fum portocalii
2 galeti de plastic portocalii de marime medie
2 galeti portocalii de plastic pentru scos apa
2 containere de plastic multifunctionale cu capace ermetice
2 bureti galbeni dreptunghiulari
. 2 funii de plutire sintetice, avînd fiecare 50 de metri lungime
. 2 funii de plutire sintetice de lungime nespecificata, dar avînd fiecare cam 30 de metri
2 truse de pescuit, cu cîrlige, undite si plumb
2 cangi pentru peste cu cîrlige de sîrma foarte ascutite
2 ancore
2 securi
2 plase de ploaie
2 stilouri cu cerneala neagra
1 navod de nailon
1 colac de salvare solid cu un diametru interior de 40 de centimetri si un diametru exterior de 80 de centimetri, cu o funie atasata
1 cutit mare de vînatoare cu un mîner solid, un vîrf ascutit, pe o muchie cu o lama ascutita, iar pe cealalta cu o lama de ferastrau, legat cu o funie lunga de un inel din lada
1 trusa de cusut cu ace drepte, ace îndoite si ata alba tare
1 trusa de prim-ajutor într-o servieta de plastic impermeabila
1 oglinda semnalizatoare
1 cutie de tigari chinezesti cu filtru
1 baton mare de ciocolata amaruie
1 ghid de supravietuire
1 busola
1 caiet cu 98 de pagini liniate
1 baiat cu un costum întreg de haine subtiri, cu exceptia unui pantof pierdut
1 hiena patata
1 tigru bengalez
1 barca de salvare
1 ocean
1 Dumnezeu.
Am mîncat un sfert din batonul mare de ciocolata. Am examinat una din plasele de ploaie. Era un obiect care semana cu o umbrela rasturnata, cu o punga mare de prindere si un tub de legatura de cauciuc.
Mi-am încrucisat bratele pe colacul din jurul taliei, am lasat capul în jos si am cazut într-un somn adînc.
Capitolul 53
Am dormit toata dimineata. Nelinistea m-a trezit. Valul de mîncare, apa si odihna care mi-a invadat corpul slabit, dîndu-mi o noua viata, mi-a dat si puterea de a întelege în ce situatie disperata ma aflam. Mi-am dat seama de existenta lui Richard Parker. Aveam un tigru la bord. Nu-mi venea sa cred, dar stiam ca asa este. Trebuia sa ma salvez.
M-am gîndit sa sar în apa si sa ma îndepartez înotînd, dar corpul meu refuza sa se miste. Eram la sute, daca nu la mii de kilometri de uscat. Nu puteam sa strabat o distanta atît de mare, nici macar cu un colac. Ce as fi mîncat? Ce as fi baut? Cum m-as fi ferit de rechini? Ce as fi facut sa-mi fie cald? De unde as fi stiut unde sa ma duc? Nu aveam nici cea mai mica îndoiala: parasirea barcii însemna moarte sigura. Dar ce însemna sa stau la bord? Va veni catre mine ca orice pisica, fara sa scoata un sunet. înainte sa-mi dau seama, ma va însfaca de ceafa sau de gît si voi fi strapuns de colti. Nu voi putea vorbi. Sîngele mi se va scurge fara a apuca sa rostesc vreun cuvînt. Sau ma va ucide lovindu-ma cu una dintre labele sale mari, rupîn-du-mi gîtul.
- Voi muri, am bîiguit printre buzele tremurînde.
Moartea ce va sa vina este îngrozitoare, dar mai rea este moartea ce va sa vina dupa o perioada anume, perioada în care toata fericirea ta si toata fericirea ce ar fi putut fi a ta îti apar foarte limpede. Vezi cu o luciditate deplina ceea ce pierzi. Perspectiva aceasta te întristeaza
mai mult decît daca te-ar lovi o masina sau te-ai îneca. Sentimentul este cu adevarat de nesuportat. Cuvintele tata, marna, Ravi, India, Winnipeg îmi rasunau în minte.
Eram pe punctul sa renunt. As fi renuntat, daca o voce nu s-ar fi auzit în sufletul meu. Vocea spunea: "Nu voi muri. Refuz sa mor. Voi scapa de acest cosmar. Voi înfrîn-ge soarta, oricît de puternica ar fi. Pîna acum am supravietuit în mod miraculos. Acum voi transforma miracolul în obisnuinta. Neobisnuitul va fi vazut în fiecare zi. Ma voi stradui din greu. Da, atîta timp cît Dumnezeu este cu mine, nu voi muri. Amin."
Mi-am luat o expresie crunta si hotarîta. Vorbesc cu toata modestia cînd spun asta, dar în acel moment am descoperit ca aveam o puternica dorinta de a trai. Nu mai traisem niciodata asa ceva. Unii dintre noi renunta la viata cu un oftat resemnat. Altii lupta putin, apoi îsi pierd speranta. însa altii - printre care ma numar si eu - nu renunta niciodata. Lupta întruna. Lupta oricît de mult i-ar costa aceasta batalie, fara a tine cont de pierderi sau de improbabilitatea succesului. Lupta pîna la sfîrsit. Nu este o chestiune de curaj. E ceva care vine din interior, o vointa de a nu renunta. Sau poate fi doar prostia de a te agata de viata.
Richard Parker a început sa mîrîie chiar în acea clipa, ca si cum asteptase pîna atunci ca eu sa devin un adversar de temut. Mi se strînse sufletul de teama.
"Grabeste-te, omule, grabeste-te", am suierat. Trebuia sa-mi fac un plan de supravietuire. Nu puteam pierde nici o secunda. Aveam nevoie imediat de un adapost. M-am gîndit la etrava pe care o facusem cu vîsla. Dar acum prelata era rulata la prora; nimic nu mai tinea vîsla la locul ei. si n-aveam nici o dovada ca, atîrnat fiind la capatul unei vîsle, as fi fost la adapost de Richard Parker. Putea foarte usor sa ma ajunga si sa ma înhate. Trebuia sa gasesc altceva. Mintea îmi lucra febril.
Am construit o pluta. Daca tineti minte, vîslele pluteau. si mai aveam si veste de salvare si un colac solid.
Cu rasuflarea întretaiata, am închis lada si m-am întins pe sub prelata, ca sa iau vîslele de rezerva de pe bancile laterale. Richard Parker ma supraveghea. îl vedeam printre veste. în timp ce trageam afara fiecare vîsla - va puteti închipui cu cîta grija -, începu sa dea semne de neliniste. Dar nu se întoarse. Am tras afara trei vîsle. A patra zacea deja în diagonala pe prelata. Am ridicat capacul de la lada pentru a închide intrarea catre vizuina lui Richard Parker.
Am gasit patru vîsle de plutire. Le-am asezat pe prelata în jurul colacului. Acesta era acum într-un patrat înconjurat de vîsle. Pluta mea arata ca un joc de X si O, cu un O în centru ca prima miscare.
De-abia acum venea partea cea mai primejdioasa. Aveam nevoie de vestele de salvare. Mîrîitul lui Richard Parker era acum ca un tunet înfundat care zgîltîia aerul. Hiena raspundea cu un scîncet, sovaitor si ascutit, semn cert ca pericolul era aproape.
Nu aveam de ales. Trebuia sa actionez. Am coborît din nou capacul. Vestele de salvare erau la îndemîna. Unele erau chiar lînga Richard Parker. Hiena începu sa tipe.
M-am întins dupa cea mai apropiata vesta. Mi-a fost greu sa o apuc, mîna îmi tremura îngrozitor. Am tras vesta afara. Richard Parker parea sa nu fi observat. Am mai tras una. si înca una. Simteam ca lesin de frica. Mi-era greu sa respir. în cel mai rau caz, îmi spuneam, puteam sa ma arunc peste bord cu aceste veste. Am tras-o pe ultima afara. Aveam patru veste de salvare.
Tîrînd vîslele una dupa alta, le-am trecut prin mansu-rile vestelor - de-a latul -, astfel ca vestele au fost legate de cele patru colturi ale plutei. Le-am strîns bine pe
fiecare.
Am gasit una dintre funiile de plutire în lada. Am taiat-o în patru cu cutitul. Am legat strîns cele patru vîsle în locurile unde se întîlneau. Ah, sa fi stiut sa fac noduri solide! La fiecare colt am facut zece noduri, si tot eram îngrijorat ca vîslele se vor desface. Am muncit fara odihna,
blestemîndu-mi tot timpul prostia. Un tigru la bord si eu asteptasem trei zile si trei nopti înainte de a ma gîndi sa-mi salvez viata!
Am mai taiat patru bucati din funie si am legat colacul de fiecare parte a patratului. Am trecut funia colacului prin vestele de salvare, în jurul vîslelor, prin colac - înconjurând pluta - ca nu cumva pluta sa se rupa în bucati.
Hiena tipa acum pe tonul cel mai ascutit.
Mai aveam un singur lucru de facut. "Doamne, da-mi timp", am implorat. Am luat restul de funie de plutire. Era o gaura care trecea prin prora barcii, aproape de vîrf. Am introdus funia prin ea si am legat-o. Trebuia numai sa leg celalalt capat al funiei de pluta si eram salvat.
Hiena a tacut. Inima mi s-a oprit si apoi a început sa-mi bata nebuneste. M-am întors.
- Isuse, Marie, Mohamed si Vishnu!
Privelistea pe care am vazut-o mi-a ramas întiparita în minte pentru tot restul zilelor. Richard Parker se ridicase si aparuse la vedere. Era la mai putin de patru metri si jumatate de mine. Vai, cît de mare era! Sfîrsitul hienei era aproape, ca de altfel si al meu. Am ramas înmarmurit, paralizat, subjugat de ceea ce se întîmpla înaintea mea. Scurta mea experienta de viata în comun cu animalele salbatice în libertate într-o barca de salvare ma învatase sa ma astept la zgomote puternice si proteste cînd se apropia clipa macelului. Dar totul s-a petrecut în liniste. Hiena a murit fara un schelalait si fara un scîncet, caci Richard Parker omora pe tacute. Carnivorul rosu ca focul iesi de sub prelata si ataca hiena. Hiena se sprijinea de banca de la pupa, în spatele stîrvului zebrei, hipnotizata. Nu s-a împotrivit deloc. în schimb se arunca la podea, ridicînd o laba din fata într-un gest inutil de aparare. Expresia de pe figura ei era de teroare. O laba imensa îi cazu pe umeri. Falcile lui Richard Parker se închisera peste gîtul hienei. Ochii ei lucitori se cascara. Urma un zgomot de oase sfarîmate, pe cînd traheea si coloana vertebrala erau zdrobite. Hiena se zbatu. Ochii i se stinsera. Totul se sfîrsise.
Richard Parker îi dadu drumul si mîrîi. Era un mîrîit linistit, aparte si cam fara vlaga. Gîfîia, cu limba lunga atîr-nîndu-i din gura. Se linse pe labe. Scutura din cap. Adulmeca hiena moarta. Ridica sus de tot capul si mirosi aerul, îsi puse labele din fata pe banca de la pupa si se înalta. Picioarele îi erau larg departate. Era limpede ca leganarea barcii, oricît de linistita era, nu-i placea. Privi peste carena catre largul marii. Scoase un urlet slab, neputincios. Mirosi din nou aerul. îsi întoarse încet capul. Se întoarse - se întoarse - se întoarse complet - pîna se uita tinta la mine.
As dori sa pot descrie ce s-a întîmplat apoi, nu asa cum am vazut, ceea ce as putea sa fac, ci asa cum am simtit. îl vedeam pe Richard Parker din unghiul care îl avantaja cel mai mult: din spate, pe jumatate ridicat, cu capul întors. Pozitia corpului aducea putin a poza, ca si cum era o reprezentare intentionata, chiar afectata, a unei arte impresionante. si ce arta, ce putere! Statura sa era impunatoare, în acelasi timp plina de o gratie mladioasa. Era incredibil de musculos, totusi soldurile erau subtiri, iar blana lucioasa atîrna neglijent pe corp. Acest tigru de culoare por-tocaliu-maronie stralucitoare, vargat, cu dungi negre verticale, era neobisnuit de frumos, completat în armonia sa de gîtul si burta albe, curate si de inelele negre din coada lunga. Capul îi era mare si rotund, etalînd niste favoriti impresionanti, un barbison elegant si unele dintre cele mai frumoase mustati din lumea felinelor, groase, lungi si albe. Pe cap erau doua urechi mici, expresive, de forma unor arcuri perfecte. Fata sa portocalie avea o radacina a nasului larga si un nas roz, dotat cu un miros remarcabil. Pete unduitoare negre îi încercuiau fata într-un model care era atît izbitor, cît si subtil, caci sarea mai putin în evidenta decît acea parte a fetei neatinsa, radacina nasului, al carei lustru brun-roscat aproape ca stralucea ca o aura. Petele albe de deasupra ochilor, de pe obraji si din jurul gurii erau ultimele retusuri demne de o dansatoare Ka-thakali. Rezultatul era o fata care amintea de aripile unui
fluture si avea o expresie chinezeasca si vag batrîna. Dar cînd ochii de chihlimbar ai lui Richard Parker i-au întîl-nit pe ai mei, privirea era intensa, rece si dîrza, nici nestatornica, nici prietenoasa, exprimînd o furie retinuta. Urechile îi tremurau si apoi i se ridicau drepte în sus. Una dintre buze a început sa se înalte si sa se lase în jos. Caninul galben ce se întrevedea era de marimea celui mai lung deget al meu.
Mi se ridicase parul maciuca în cap si tremuram din toate încheieturile.
Atunci a aparut sobolanul. Venind de nicaieri, un sobolan maro costeliv s-a ivit pe banca laterala, gîfîind agitat. Richard Parker a fost la fel de uimit ca mine. sobolanul a sarit pe prelata si a luat-o la goana înspre mine. Cînd l-am zarit, de soc si uimire, mi s-au înmuiat genunchii si am cazut în lada. în fata ochilor mei uluiti, rozatorul s-a catarat peste diferitele parti ale plutei, a sarit spre mine si mi s-a urcat în vîrful capului, unde îi simteam gherutele zgîriindu-mi scalpul, tinîndu-se strîns sa nu cada.
Ochii lui Richard Parker urmarisera sobolanul. Acum erau fixati pe capul meu.
S-a întors usor cu tot corpul, miscîndu-si labele din fata de-a lungul bancii laterale. Cazu usor pe podeaua barcii. Ii vedeam crestetul capului si coada lunga, cîrliontata. Urechile i se lipisera de craniu. Din trei pasi ajunse în mijlocul barcii. Fara nici cel mai mic efort, se ridica pe jumatate în aer, iar labele din fata se sprijinira pe marginea rulata a prelatei.
Era la mai putin de trei metri departare. Capul, pieptul, labele - atît de mari! atît de mari! Coltii sai - un batalion întreg într-o singura gura. Se pregatea sa sara pe prelata. Urma sa mor.
Dar moliciunea neobisnuita a prelatei îl deranja. Pasi cu prudenta. Se uita nelinistit în jur - expunerea la atîta lumina si spatiu deschis nu-i placea defel. Leganarea barcii continua sa-l nelinisteasca. Timp de cîteva clipe, Richard Parker ezita.
Am înhatat sobolanul si l-am aruncat în directia sa. Pot înca sa mi-l imaginez cum zbura prin aer - ghearele desfacute, coada ridicata, testiculele mici alungite si fundule-tul înaltat. Richard Parker îsi deschise botul imens, iar sobolanul chitaitor disparu în el ca o minge de baseball în manusa prinzatorului. Coada fara par se topi ca un taitel supt în gura.
Paru multumit de ofranda. Se retrase si disparu din nou sub prelata. Picioarele mi-au înviat dintr-o data. Am sarit si am ridicat iar capacul lazii ca sa astup spatiul deschis dintre banca de la prora si prelata.
Am auzit tigrul adulmecînd puternic si zgomotul unui corp care era tîrît. Miscarile lui faceau barca sa se clatine putin. Am început sa aud sunetul unei guri care mînca. Am iscodit pe sub prelata. Era la mijlocul barcii. Mînca hiena cu înghitituri mari, cu lacomie. O asemenea ocazie n-o sa mai am niciodata. M-am întins si am apucat vestele care mai ramasesera - sase cu totul - si ultima vîsla. îmi vor ajuta sa îmbunatatesc pluta. Am remarcat, de asemenea, un miros. Nu era mirosul întepator de urina de pisica. Era un iz de voma. Se vedea o pata pe fundul barcii. Pesemne ca era de la Richard Parker. Avea cu adevarat rau de mare.
Am agatat funia cea lunga de pluta. Barca de salvare si pluta erau acum legate. Apoi am atasat o vesta pe fiecare margine a plutei pe dedesubt. Alta vesta am întins-o deasupra gaurii colacului în forma unui scaun. Am transformat ultima vîsla în suport pentru picioare, legînd un capat de pluta, cam la jumatate de metru de colac, si celalalt capat de ultima vesta de salvare. Degetele îmi tremurau în timp ce lucram, gîfîiam si eram încordat. Am verificat si rasverificat toate nodurile.
Am privit marea. Valurile erau înalte si linistite. Nu faceau deloc spuma. Vîntul era scazut si constant. Am privit în jos. Am vazut pesti; pesti mari cu capete bombate si aripioare dorsale foarte lungi, care se numesc dorade,
dar si pesti mici, subtiri si lungi, necunoscuti mie, precum si unii si mai mici - si mai erau si rechini.
Am îndepartat pluta de barca. în caz ca n-ar fi plutit, eram ca si mort. A plutit pe mare minunat. De fapt, vestele de salvare se tineau atît de bine la suprafata, încît împingeau vîslele si colacul afara din apa. Dar eu m-am întristat. Imediat ce pluta a atins apa, pestii s-au împrastiat - cu exceptia rechinilor. Ei au ramas. Trei sau patru. Unul a înotat chiar pe sub pluta. Richard Parker a mîrîit.
Ma simteam ca un prizonier împins de pe scîndura de pirati.
Am adus pluta atît de aproape de barca cît îmi permiteau vîrfurile vîslelor. M-am aplecat si mi-am pus mîinile pe colac. Prin "crapaturile" din podeaua plutei - mai bine spus, niste crevase cascate - priveam direct în adîncul nesfîrsit al marii. L-am auzit din nou pe Richard Parker. M-am aruncat pe pluta pe burta. Am zacut astfel întins, cu mîinile în laturi, complet nemiscat. Ma asteptam ca pluta sa se rastoarne în orice moment. Sau ca un rechin sa se repeada si sa muste din vestele de salvare sau din vîsle. Nu s-a întâmplat nimic. Pluta se înalta si se lasa, lunecînd pe ape, vîrfurile vîslelor scufundîndu-se, dar plutea foarte bine. Rechinii s-au apropiat, dar n-au atins-o.
Am simtit o smucitura usoara. Pluta se rasuci. Mi-am ridicat capul. Barca si pluta erau separate la cele doua capete întinse ale funiei, cam la doisprezece metri departare una de cealalta. Funia se trase, iesi din apa si flutura în aer. Era o imagine de cosmar. Fugisem de pe barca sa ma salvez. Acum voiam sa ma întorc. Ideea cu pluta era prea nesabuita. Era nevoie numai ca un rechin sa muste din funie, sau ca un nod sa se desfaca, sau un val mare sa se prabuseasca asupra mea, si eram pierdut. Comparata cu pluta, barca parea acum un liman de siguranta si confort.
M-am rasucit cu multa grija. M-am ridicat. Deocamdata eram destul de sigur pe picioare. Suportul functiona destul de bine. Dar totul era prea mic. Aveam spatiu numai cît sa ma asez si atît. Aceasta pluta de jucarie, aceasta
minipluta sau micropluta era buna pentru un iaz, dar nu pentru Oceanul Pacific. Am apucat funia si am tras. Cu cît ma apropiam de barca, cu atît trageam mai încet. Cînd am ajuns lînga barca, l-am auzit pe Richard Parker. înca mînca.
Am ezitat minute bune.
Am ramas pe pluta. Nu stiam ce altceva puteam sa fac. Optiunile mele erau fie sa stau cocotat deasupra unui tigru, fie sa plutesc deasupra rechinilor. stiam perfect cît de periculos era Richard Parker. Pe de alta parte, rechinii nu se dovedisera înca primejdiosi. Am verificat nodurile care tineau funia legata de barca si de pluta. Am dat drumul la funie pîna cînd am ajuns cam la noua metri de barca, distanta de mijloc între cele doua temeri ale mele: de a fi prea aproape de Richard Parker si de a fi prea departe de barca. Ce a ramas din funie, cam trei metri, am încolacit peste vîsla ce-mi sustinea picioarele. Puteam sa-i dau drumul daca era nevoie.
Se lasa noaptea. începu sa ploua. Toata ziua fusese calda si înnorata. Acum temperatura scazuse, iar aversa era continua si rece. Peste tot în jurul meu cadeau cu zgomot picaturi grele de apa proaspata, pierzîndu-se în mare, va-lurindu-i suprafata. Am tras din nou de funie. Cînd am ajuns la prora, m-am lasat în genunchi si am apucat etra-va. M-am urcat în barca si am privit cu grija peste carena. Nu-l vedeam nicaieri.
M-am grabit sa ajung la lada. Am însfacat o plasa de ploaie, o punga de plastic de cincizeci de litri, o patura si ghidul de supravietuire. Am trîntit la loc capacul lazii. Nu asta am intentionat - voiam doar sa-mi protejez pretioasele bunuri de ploaie -, dar capacul mi-a scapat din mîna uda. A fost o mare greseala. Nu numai ca m-am aratat lui Richard Parker, lasînd în jos ceea ce ma ascundea vederii sale, dar am facut si un zgomot puternic, atragîn-du-i atentia. Era ghemuit peste hiena. si-a întors capul instantaneu. Multor animale nu le place sa fie deranjate în timp ce manînca. Richard Parker îsi arata coltii. Ghearele
O
i se strînsera. Vîrful cozii i se smuci ca strabatut de un curent electric. Am cazut înapoi pe pluta si cred ca groaza mai mult decît vîntul sau curentii apei a marit distanta dintre mine si barca atît de repede. Am dat drumul la toata funia. Ma asteptam ca Richard Parker sa tîsneasca din barca, sa sara prin aer încercînd sa ma înhate cu coltii si cu ghearele. Ochii mei priveau tinta barca. Cu cît ma uitam mai mult, cu atît asteptarea era mai greu de suportat.
Nu s-a ivit.
Pîna cînd sa deschid plasa de ploaie deasupra capului meu si sa-mi bag picioarele în sacul de plastic, eram deja ud pîna la piele. Patura se udase si ea cînd cazusem înapoi pe pluta. Totusi, m-am înfasurat în ea.
Se lasa noaptea. împrejurimile se topira într-un întuneric de smoala. Doar smuci tura constanta a funiei îmi spunea ca eram înca legat de barca. Marea, la doar cîtiva centimetri sub mine si totusi de nepatruns pentru ochii mei, legana pluta. siroaie de apa se strecurau printre crapaturi si ma udau la spate.
Capitolul 54
A plouat toata noaptea. Pentru mine a fost o noapte îngrozitoare, fara somn. Era zgomot. Ploaia batea darabana pe plasa, iar în jurul meu, venind din întuneric, se auzea un sîsîit, ca si cum m-as fi aflat în mijlocul unui cuib de serpi mîniosi. Schimbarile de vînt modificau directia ploii, astfel ca partile corpului care începeau sa mi se încalzeasca se udau din nou. Mutam plasa de ploaie doar pentru a fi neplacut surprins cîteva minute mai tîr-ziu ca vîntul îsi schimba din nou directia. încercam sa pastrez o mica parte din mine uscata si calda, în jurul pieptului, acolo unde pusesem ghidul de supravietuire, dar umezeala se raspîndea cu o hotarîre perversa. Am petrecut toata noaptea tremurînd de frig. îmi era tot timpul teama ca pluta se va rupe, ca nodurile ce ma tineau legat
de barca se vor desface, ca ma vor ataca rechinii. Pipaiam mereu nodurile si legaturile, încercînd sa le deslusesc asa cum un orb citeste Braille.
Ploaia se înteti si marea se înfuria pe masura ce noaptea înainta. Funia legata de barca se zgîltîia, nu se mai smucea, iar leganatul plutei deveni mai intens si mai neregulat. Aceasta continua sa pluteasca, ridicîndu-se peste fiecare val, dar nu mai avea înaltime de garda, asa încît creasta fiecarui val o matura pe de-a-ntregul, spalîndu-ma asa cum un rîu spala bolovanii. Marea era mai calda decît ploaia, dar asta nu înseamna ca n-am fost ud toata noaptea.
Cel putin puteam sa beau. Nu mi-era foarte sete, dar mi-am impus sa beau. Plasa de ploaie era ca o umbrela data peste cap, o umbrela rasturnata de vînt. Ploaia curgea prin centrul sau, unde era o gaura. Gaura era legata prin-tr-un tub de cauciuc de o punga de colectare facuta din plastic gros, transparent. La început apa avea gust de cauciuc, dar curînd ploaia a curatat plasa si apa a avut gust bun.
în timpul acelor ore lungi, întunecate si reci, cînd pi-curatul ploii invizibile era asurzitor, iar marea sîsîia, se rasucea si ma arunca de colo-colo, mintea îmi era plina de un singur gînd: Richard Parker. Am clocit mai multe planuri cum sa scap de el astfel ca barca sa fie numai a mea.
Planul Numarul Unu: Arunca-l Afara Din Barca. Ce rost ar fi avut? Chiar daca as fi reusit sa împing 200 de kilograme de animal viu, puternic peste bord, tigrii sînt înotatori desavîrsiti. In Sundarban sînt renumiti pentru capacitatea de a înota noua kilometri în ape fara sloiuri, învolburate. Daca s-ar fi trezit peste bord, Richard Parker ar fi calcat pur si simplu apa, s-ar fi urcat înapoi în barca si m-ar fi facut sa platesc pentru tradarea mea.
Planul Numarul Doi: Omoara-l Cu Cele sase Seringi Cu Morfina. Dar habar n-aveam ce efect ar fi avut asupra lui. Erau de-ajuns sa-l omoare? si cum anume trebuia sa-i fac injectia? îmi puteam imagina cum fusese luat prin surprindere, odata demult, cînd mama lui fusese capturata -
dar cum sa-l surprind îndeajuns de tare pentru a-i face sase injectii consecutive? Imposibil. Tot ce as obtine întepîn-du-l cu un ac ar fi sa primesc un ghiont care mi-ar zbura capul din loc.
Planul Numarul Trei: Ataca-l Cu Orice Arma Posibila. Ridicol. Nu eram Tarzan. Eram o fiinta mica, slaba, vegeta-riana. în India era nevoie sa calaresti elefanti si sa tragi cu pusti puternice ca sa omori tigri. Ce trebuia sa fac aici? Sa-i trag o racheta de semnalizare în bot? Sa ma îndrept catre el cu o secure în fiecare mîna si un cutit între dinti? Sa-i dau lovitura de gratie cu acele de cusut? Numai sa-l crestez putin si ar fi fost o performanta. în schimb, el m-ar fi sfîsiat bucata cu bucata, organ cu organ. Daca exista ceva mai periculos decît un animal sanatos, acesta este un animal ranit.
Planul Numarul Patru: Sugruma-l. Aveam o funie. Daca as fi stat la prora si as fi reusit sa o înfasor de-a lungul etra-vei, iar o bucla în jurul gîtului, as fi putut trage de funie în timp ce el încerca sa ajunga la mine. si astfel, în chiar dorinta sa de a ajunge la mine, s-ar fi sufocat. Un plan inteligent, sinucigas.
Planul Numarul Cinci: Otraveste-l. Da-i Foc. Electrocu-teaza-l. Cum? Cu ce?
Planul Numarul sase: Declanseaza Un Razboi De Uzura. Tot ce aveam de facut era sa las neînduplecatele forte ale naturii sa-si urmeze cursul si as fi fost salvat. Sa-l astept sa-si piarda puterile si sa moara nu cerea nici un efort din partea mea. Aveam provizii pentru multe luni. El ce avea? Doar cîteva animale moarte care în curînd aveau sa se strice. Ce va mai mînca dupa aceea? Mai mult: de unde va gasi apa? Ar putea rezista fara mîncare mai multe sapta-mîni, dar nici un animal, oricît de vînjos, nu poate trai fara apa multa vreme.
O mica raza de speranta începu sa licareasca în sufletul meu, ca o luminare în noapte. Aveam un plan si era un plan bun. Trebuia numai sa supravietuiesc pentru a-l pune în aplicare.
Capitolul 55
Se lumina de ziua si situatia se înrautati. Pentru ca acum, ivindu-se din întuneric, vedeam ceea ce doar simtisem, perdelele imense de ploaie prabusindu-se asupra mea din înaltimi ametitoare si valurile care ma copleseau si se spargeau asupra mea unul cîte unul.
Cu ochii încetosati, tremurînd si întepenit, cu o mîna tinînd strîns plasa de ploaie si cu cealalta agatata de pluta, am continuat sa astept.
Mai tîrziu, atît de brusc încît linistea ce a urmat i-a sporit efectul, ploaia s-a oprit. Cerul s-a limpezit, iar valurile au disparut o data cu norii. Schimbarea a fost la fel de iute si de profunda ca atunci cînd schimbi tarile pe uscat. Ma aflam acum într-un alt ocean. în curînd soarele stralucea pe cer, iar oceanul era o oglinda limpede, care îi reflecta lumina într-un milion de raze.
Eram întepenit, obosit, ma dureau toate si nu ma bucuram prea mult ca mai eram în viata. Cuvintele "Planul Numarul sase, Planul Numarul sase, Planul Numarul sase" se repetau în mintea mea ca o mantra, aducîndu-mi putina încredere, desi nu puteam nici în ruptul capului sa-mi amintesc care era Planul Numarul sase. Caldura a început sa ma învaluie. Am strîns plasa de ploaie. M-am înfasurat în patura si m-am ghemuit astfel ca nici o parte din mine sa nu atinga apa. Am adormit. Nu stiu cît de mult am dormit. Era mijlocul diminetii cînd m-am trezit si îmi era cald. Patura era aproape uscata. Atipisem doar putin. M-am ridicat într-un cot.
Totul în jurul meu era o suprafata plana si infinita, o priveliste nesfîrsita de albastru. Privirea mi se întindea pîna departe. Imensitatea ma doborî ca o lovitura în plina figura. Am cazut la loc neputincios. Pluta era doar o gluma. Erau numai cîteva bete si un dop legate cu o funie. Apa patrundea prin fiecare crapatura. Adîncurile de dedesubt ar fi ametit pîna si o pasare. Am zarit barca. Semana cu o coaja de nuca. Se tinea pe apa asa cum se agata
degetele de marginea unei stînci. N-ar fi durat mult pîna ce gravitatea ar fi tras-o în jos.
Partenerul meu de naufragiu aparu la vedere. Se ridica pe carena si se uita la mine. Ivirea brusca a unui tigru era impresionanta în orice situatie, dar mai ales aici. Contrastul ciudat dintre portocaliul stralucitor, vargat, viu al blanii sale si albul monoton al barcii era extraordinar. Simturile mele suprasolicitate încetara sa functioneze. Cu toata imensitatea Pacificului din jurul nostru, distanta ce ne separa parea un simplu sant, fara nici o îngraditura.
"Planul Numarul sase, Planul Numarul sase, Planul Numarul sase", îmi soptea mintea mea insistent. Dar care era Planul Numarul sase? A, da. Razboiul de uzura. Jocul de-a asteptarea. Pasivitatea. Sa las lucrurile sa mearga de la sine. Neînduplecatele legi ale naturii. Trecerea nestavilita a timpului si acumularea resurselor. Acesta era Planul Numarul sase.
Deodata un gînd îmi strabatu mintea ca un semnal de alarma. "Prostule si idiotule! Tîmpitule! Babuin fara minte! Planul Numarul sase e cel mai prost! Lui Richard Parker îi este acum teama de mare. Aproape ca s-a înecat în ea. Dar, înnebunit de sete si de foame, îsi va înfrînge frica si va face tot posibilul pentru a se hrani. Va transforma acest sant într-un pod. Va înota atît cît va fi nevoie pentru a prinde pluta si mîncarea de pe ea. Cît despre apa, ai uitat ca tigrii din Sundarban beau apa sarata? Crezi ca o sa rezisti mai mult decît rinichii lui? Fii atent, daca pornesti un razboi de uzura, o sa-l pierzi! O sa morii AI ÎNŢELES?"
Capitolul 56
Trebuie sa spun cîteva cuvinte despre frica. Este singurul dusman adevarat al vietii. Numai frica poate înfrînge viata. Este un adversar inteligent, viclean; cît de bine stim ca asa este. Nu are nici o decenta, nu respecta nici o lege sau conventie, este nemilos. Te ataca în punctul cel
mai slab, pe care îl descopera numaidecît. întotdeauna porneste din minte. La început esti calm, stapîn pe tine, fericit. Apoi frica, deghizata în hainele unei simple îndoieli, se strecoara în mintea ta ca un spion. îndoiala se întîl-neste cu neîncrederea care încearca sa o împinga la o parte. Dar neîncrederea este un biet soldat prost înarmat. îndoiala îl învinge foarte usor. Devii nelinistit. Ratiunea îti sare în ajutor. Capeti din nou încredere. Ratiunea este dotata cu arme si tehnologie de ultima ora. Dar spre uimirea ta, în ciuda strategiei superioare si a numarului de victorii categorice, ratiunea este înfrînta. Te simti din ce în ce mai slabit, mai nesigur. Nelinistea se transforma în groaza.
Frica îti cuprinde apoi întregul corp care deja îsi da seama ca se petrece ceva groaznic. Deja plamînii ti-au disparut ca o pasare în zbor, iar curajul ti s-a topit ca un sarpe. Limba îti atîrna moale ca un oposum, în timp ce falca începe sa ti se miste cu putere. Surzesti. Muschii încep sa tremure de parca ar avea malarie, iar genunchii ca si cum ar dansa. Inima ti se încordeaza prea tare, în timp ce sfinc-terul ti se relaxeaza prea mult. La fel se întîmpla cu restul corpului. Fiecare parte a organismului cedeaza în felul sau propriu. Numai ochii ramîn vii. Ei dau mereu atentia cuvenita fricii.
Te grabesti sa iei decizii. Renunti la ultimii aliati: speranta si încrederea. Iata, te-ai învins singur. Frica, de fapt o simpla impresie, te-a cucerit.
Sentimentul e greu de descris. Caci frica, frica adevarata, care te zguduie pîna în strafunduri, pe care o simti cînd ajungi fata în fata cu moartea, se instaleaza în mintea ta ca o cangrena: face sa putrezeasca totul, chiar si cuvintele cu care vorbesti despre ea. Astfel ca trebuie sa lupti din greu pentru a o exprima. Trebuie sa te straduiesti din greu sa arunci lumina cuvintelor asupra ei. Caci daca nu o faci, daca frica devine un întuneric de neexprimat pe care îl eviti, poate chiar îl uiti, te expui altor atacuri ale fricii pentru ca niciodata nu te-ai luptat cu adevarat cu adversarul care te-a învins.
Capitolul 57
Richard Parker m-a linistit. Ironia acestei povesti este ca acela care m-a înspaimîntat de moarte este tot acela care mi-a adus linistea, mi-a dat un tel, mi-a redat integritatea, as îndrazni sa spun.
Se uita tinta la mine. Dupa un timp am recunoscut privirea. Era privirea unui animal multumit, uitîndu-se din cusca sau groapa lui în felul în care eu sau dumneavoastra v-ati uita pe geam dintr-un restaurant, dupa o masa buna, cînd a venit timpul pentru conversatie sau pentru a privi lumea. Era evident ca Richard Parker mîncase pe saturate din hiena si bause toata apa de ploaie de care avea nevoie. Buzele nu i se mai dezgoleau, coltii nu i se mai aratau, nu mai mîrîia. Pur si simplu ma asimila, observîndu-ma într-un fel serios, dar nu amenintator. Tot mai dadea din urechi si continua sa miste din cap. Era asa de, ei bine, asa de pisicos. Arata ca o pisica draguta, grasa, domesticita, un motanel de 200 de kilograme.
Scoase un sunet, pufnind pe nari. Mi-arn ciulit urechile. Sunetul se mai auzi o data. Nu-mi venea sa cred. Pufaia?
Tigrii scot tot felul de sunete. Acestea includ mai multe feluri de ragete si mîrîituri, cel mai puternic fiind aauuh venind din fundul gîtlejului, produs de obicei în timpul sezonului de împerechere de masculii si de femelele în calduri. Este o chemare care se aude departe si care te împietreste cînd o auzi de aproape. Tigrii fac wcînd sînt prinsi pe nepregatite, un sunet ca o izbucnire ascutita de mînie care te face imediat sa o iei la goana daca nu ramîi împietrit. Cînd ataca, tigrii scot ragete guturale, profunde. Mî-rîitul pe care îl folosesc pentru a ameninta este de asemenea gutural. Tigrii mai sîsîie sau mîrîie, ceea ce, depinzînd de emotiile ce le produc, seamana fie cu frunzele de toamna fosnind pe pamînt, dar mai sonor, fie, atunci cînd este un mîrîit de furie, cu o usa uriasa cu balamale ruginite deschizîndu-se încet - oricum ar fi, îti da fiori pe sira spinarii. Tigrii mai scot si alte sunete. Mormaie si gem.
Torc, nu atît de melodios si des ca pisicile de casa si doar cînd expira. (Numai pisicile torc respirînd în ambele sensuri. Este una din trasaturile care diferentiaza felinele mari de felinele mici. Alta diferenta este ca numai felinele mari pot rage. Ceea ce e foarte bine. Mi-e teama ca popularitatea pisicii domestice ar scadea dramatic daca motanelul ar putea rage cînd e nemultumit.) Tigrii pot sa si miaune, cu un sunet asemanator cu cel al pisicilor domestice, dar mai puternic si mai profund, nu ca sa te încurajeze sa-i iei în brate. Iar tigrii pot fi mareti în tacerea lor de asemenea.
Am auzit toate aceste sunete cînd eram copil. In afara de pufait. însa stiam de el de la tata. Citise descrieri ale lui în literatura. îl auzise o singura data, într-o vizita de lucru la Gradina Zoologica Mysore, la spitalul veterinar, la un mascul tînar bolnav de pneumonie. Pufaitul este cel mai silentios dintre sunetele scoase de tigri, un pufait pe nas ce exprima prietenie si sentimente inofensive.
Richard Parker l-a mai scos o data, leganîndu-si capul. Arata ca si cum îmi punea o întrebare.
L-am privit, plin de uimire. Nefiind în pericol iminent, respiratia mi s-a potolit, inima a încetat sa-mi sparga pieptul, iar eu mi-am regasit calmul.
Trebuia sa-l îmblînzesc. Mi-am dat seama ca era absolut necesar sa fac asta. Nu mai era o problema de el sau de mine, ci de el si cu mine. Eram si la propriu, si la figurat în aceeasi barca. Vom trai sau vom muri împreuna. El ar putea muri într-un accident sau mai curînd din cauze naturale, dar ar fi o prostie sa contez pe o asemenea eventualitate. S-ar putea sa se întîmple ce e mai rau: simpla trecere a timpului, în care rezistenta lui animalica ar depasi slabiciunea mea omeneasca. Doar daca îl îmblînzeam puteam sa-l fac sa moara primul, daca se ajungea la asta.
Dar mai era ceva. îmi voi face datoria. Va spun un secret: o parte din mine se bucura de prezenta lui Richard Parker. O parte din mine dorea ca Richard Parker sa traiasca, pentru ca, daca ar fi murit, as fi ramas singur cu
disperarea mea, un dusman mai de temut decît un tigru. Daca înca doream sa traiesc, asta se datora lui Richard Parker. Ma facea sa nu ma gîndesc prea mult la familia mea si la conditiile tragice în care ma gaseam. Ma impulsiona sa traiesc. II uram din cauza asta, dar în acelasi timp îi eram si recunoscator. îi sînt recunoscator. Acesta este adevarul: fara Richard Parker n-as mai fi.acum în viata sa va spun povestea mea.
Am privit catre orizont. Nu aveam aici cea mai buna arena de circ, din care nu putea sa scape, unde nu putea sa se ascunda? M-am uitat în jos la mare. Nu era aceasta cea mai buna sursa de bunatati cu care sa-l oblig sa ma asculte? Am remarcat un fluier care atîrna de una din vestele de salvare. Nu era acesta un bici bun cu care sa-l tin la respect? Ce mai lipsea ca sa-l îmblînzesc pe Richard Parker? Timp? Se putea ca o corabie sa ma gaseasca dupa mai multe saptamâni. Aveam tot timpul necesar. Hotarîre? Nu exista nimic mai puternic decît situatiile extreme sa-ti dea hotarîre. Cunostinte? Nu eram fiul unui director de gradina zoologica? Rasplata? Exista vreo rasplata mai mare decît sa fii în viata? Alta pedeapsa mai aspra decît sa mori? M-am uitat la Richard Parker. Panica îmi disparuse. îmi învinsesem frica. Supravietuirea era la îndemîna.
Sa sune trompetele. Sa bata tobele. Sa înceapa spectacolul. M-am ridicat în picioare. Richard Parker m-a observat, îmi tineam cu greu echilibrul. Am tras adînc aer în piept si am strigat:
- Doamnelor si domnilor, fete si baieti, grabiti-va sa va ocupati locurile! Grabiti-va, grabiti-va! Nu e bine sa în-tîrziati. Luati loc, deschideti-va ochii si inima si fiti gata sa va lasati uluiti. Iata-l, pentru distractia si placerea dumneavoastra, pentru multumirea si instruirea dumneavoastra, spectacolul pe care l-ati asteptat toata viata. CEL MAI MARE SPECTACOL DIN LUME! Sînteti gata pentru acest miracol? Da? Ei bine: sînt extraordinar de adaptabili. I-ati vazut în padurile temperate înghetate si acoperite de zapada. I-ati vazut în jungla tropicala, deasa, unde sufla muso-
nul. I-ati vazut în tinuturile pustii si semiaride de tufarisuri. I-ati vazut în mlastinile de mangrove salcii. într-adevar, traiesc peste tot. Dar nu i-ati vazut niciodata acolo unde îi veti vedea acum! Doamnelor si domnilor, fete si baieti, fara a mai adauga nimic, este placerea si onoarea mea sa va prezint: CIRCUUUUUUL PLUTITOR TRANS-PACIFIC INDO-CANADIAN AL LUI PI PATEL! TRIII! RIII! RIII! RIII! RIII! RIII!
L-am impresionat pe Richard Parker. La primul fluierat a tresarit si a mîrîit. Ha! Sa sara în apa daca pofteste! Doar sa încerce!
TRIII! RIII! RIII! RIII! RIII! RIII! Scoase un raget si lovi aerul cu ghearele. Dar nu sari. S-ar putea sa nu-i fie frica de mare cînd avea sa fie mînat de foame si de sete, dar deocamdata era o frica pe care ma puteam baza.
TRIII! RIII! RIII! RIII! RIII! RIII! Se trase înapoi si se lasa pe fundul barcii. Prima sedinta de antrenament se terminase. Era un succes rasunator. Am încetat sa fluier si m-am prabusit pe pluta, gîfîind istovit.
Astfel mi-a venit în minte:
Planul Numarul sapte: Ţine-l în Viata.
Capitolul 58
Am scos manualul de supravietuire. Paginile lui erau înca ude. Le-am întors cu grija. Manualul era scris de un comandant din Marina Regala Britanica. Continea o gramada de informatii practice despre cum sa supravietuiesti pe mare dupa un naufragiu. Includea sugestii de genul acesta:
Cititi întotdeauna instructiunile cu atentie.
. Nu beti urina. Sau apa de mare. Sau sînge de pasare.
. Nu mîncati meduze. Sau pesti care au tepi. Sau care au ciocuri ca de papagal. Sau care se umfla ca baloanele.
Daca apasati ochii pestilor, îi paralizati.
. Organismul poate savîrsi fapte eroice. Daca naufragiatul este ranit, feriti-va de tratamente binevoitoare, dar prost întocmite. Ignoranta este cel mai periculos doctor, în timp ce somnul si odihna sînt cele mai bune infirmiere.
Ţineti picioarele sus cel putin cinci minute pe ora.
. Eforturile inutile trebuie evitate. O minte lenesa tinde sa decada, astfel ca mintea trebuie ocupata cu orice fel de distractii care pot aparea. Jocul de carti, Flori, fete sau baieti sau Ghici ce el sînt forme excelente de amuzament. Cînta-tul împreuna este o alta metoda sigura de ridicare a moralului. Spusul de povesti este, de asemenea, foarte eficient.
. Apa verde este mai putin adînca decît apa albastra.
. Feriti-va de norii îndepartati care arata ca niste munti. Cautati numai ce este verde. La urma urmelor, numai cu piciorul puteti stabili daca ati dat peste pamînt solid.
. Nu înotati. Va risipiti energia. Mai mult, o ambarcatiune se deplaseaza mai repede decît înotati dumneavoastra. Fara a mai mentiona pericolele din mare. Daca va e cald, udati-va hainele.
Nu urinati în haine. Caldura de moment nu compenseaza scarpinatul si iritatia ulterioara.
. Adapostiti-va. Expunerea poate ucide mai repede decît setea sau foamea.
. Atîta timp cît nu se pierde apa în plus prin transpiratie, organismul poate supravietui pîna la paisprezece zile fara apa. Daca va e sete, sugeti un nasture.
Broastele testoase se prind usor si constituie un fel de mîncare excelent. Sîngele lor este o bautura buna, hranitoare, nesarata; carnea este gustoasa si îndestulatoare; grasimea poate fi folosita în multe feluri: naufragiatul va descoperi ca ouale de broasca testoasa sînt o adevarata delicatesa. Fiti atenti la cioc si gheare.
Nu lasati sa va scada moralul. Puteti sa disperati, dar sa nu va lasati niciodata înfrînti. Amintiti-va: moralul
este pe primul plan. Daca aveti vointa de a trai, veti reusi. Noroc!
Mai erau cîteva rînduri obscure despre arta si stiinta navigatiei. Am aflat ca orizontul, vazut de la o înaltime de un metru si jumatate într-o zi linistita, era la o departare de patru kilometri.
Sugestia sa nu beau urina era inutila. Nimeni caruia i s-a spus "Pisulina" în copilarie nu va fi prins vreodata cu o ceasca de urina în mîna, chiar singur într-o barca din mijlocul Pacificului. Iar sugestiile gastronomice îmi confirmau înca o data ca englezii nu cunosc întelesul cuvîn-tului mîncare. Altfel, manualul era un pamflet fascinant despre cum sa eviti sa devii o muratura în apa de mare. Un singur aspect important nu era mentionat: cum sa stabilesti relatii alfa omega cu partenerii periculosi din barca. Trebuia sa imaginez un program de antrenament pentru Richard Parker. Trebuia sa-l fac sa înteleaga ca eu eram tigrul dominant si ca teritoriul sau era limitat la podeaua barcii, la banca de la pupa si la bancile laterale pîna la cea din mijloc. Trebuia sa-i întiparesc în minte ideea ca partea de sus a prelatei, prora barcii, delimitata de teritoriul neutru al bancii din mijloc, era teritoriul meu, strict interzis
pentru el.
Trebuia sa încep sa pescuiesc în curînd. Lui Richard Parker nu-i va lua mult pîna sa termine stîrvurile de animale. La Gradina Zoologica leii si tigrii adulti manînca în medie patru kilograme si jumatate de carne pe zi.
Mai erau si alte lucruri ce trebuiau îndeplinite. Trebuia sa gasesc un mod de a ma adaposti. Richard Parker avea un motiv anume sa stea tot timpul sub prelata. Sa fii mereu afara, expus la soare, vînt, ploaie si mare, era istovitor nu numai pentru corp, dar si pentru minte. Oare nu citisem ca expunerea putea sa aduca o moarte rapida? Trebuia sa-mi fac un fel de acoperamînt.
Trebuia sa leg pluta de barca cu înca o funie, în caz ca prima s-ar fi rupt sau s-ar fi dezlegat.
Trebuia sa îmbunatatesc pluta. Acum era buna pentru mare, dar nelocuibila. Trebuia sa o transform într-o casa plutitoare pîna cînd ma puteam muta definitiv în barca. De exemplu, trebuia sa gasesc un mod de a nu ma uda. Pielea mi se încretise si mi se umflase toata din cauza ca eram mereu ud. Lucrurile nu mai puteau continua asa. si trebuia sa gasesc un mod de a depozita lucruri pe pluta.
Trebuia sa încetez sa sper atît de mult ca o corabie avea sa ma salveze. Nu era cazul sa contez pe ajutor exterior. Baza era în mine, daca voiam sa supravietuiesc. Din experienta mea stiu ca cea mai mare greseala a unui naufragiat este sa spere prea mult si sa faca prea putin. Supravietuirea începe cînd esti atent la ce este la îndemîna si imediat. Sa te uiti în jur sperînd si nefacînd nimic este totuna cu a-ti petrece viata visînd.
Erau multe de facut.
Am privit în jur la orizontul gol. Era atît de multa apa. Iar eu eram singur de tot. Singur de tot.
Am izbucnit în lacrimi fierbinti. Mi-am îngropat fata în bratele încrucisate si am plîns. Eram într-o situatie fara speranta.
Capitolul 59
Singur sau nu, pierdut sau nu, mi-era foame si sete. Am tras de funie. A opus o usoara rezistenta. De îndata ce am slabit presiunea, a alunecat, iar distanta dintre barca si pluta s-a marit. Deci barca plutea mai repede de-cît pluta, tragînd-o pe aceasta dupa ea. Am observat acest fapt fara sa-i dau prea multa atentie. Gîndurile îmi erau concentrate la ceea ce facea Richard Parker.
Dupa cît se parea, era tot sub prelata.
Am tras de funie pîna cînd m-am lipit de prora. M-am întins catre carena. In timp ce eram ghemuit, pregatin-
du-ma sa dau iama în lada, valurile m-au pus pe gînduri. Am remarcat ca atunci cînd pluta a ajuns lînga ea, barca si-a schimbat directia. Nu mai era perpendiculara pe valuri, ci oblica si începea sa se legene de pe o parte pe alta, ceea ce facea rau la stomac. Cauza acestei schimbari a devenit limpede pentru mine: cînd era lasata libera, pluta actiona ca o ancora, ca o greutate care tragea de barca, întor-cînd-o cu prora catre valuri. Valurile si vînturile moderate cad de obicei perpendicular unele pe altele. Astfel ca, daca o barca este împinsa de vînt, dar trasa înapoi de o ancora, se va rasuci pîna cînd va opune cea mai mica rezistenta la vînt - adica pîna cînd este aliniata cu acesta si formeaza unghiuri drepte cu valurile; acest fapt este responsabil de tangajul barcii fata-spate, care este mult mai confortabil decît leganatul de pe o parte pe alta. Cînd pluta era lînga barca, efectul de tragere înapoi disparea si nimic nu mai aseza prora barcii în vînt. De aceea se întorcea pe o parte si se legana.
Ceea ce vi s-ar putea parea doar un detaliu a fost ceva care mi-a salvat viata si pe care Richard Parker a ajuns sa-l regrete.
Ca pentru a-mi confirma banuiala, l-am auzit mîrîind. Era un mîrîit trist, cu o nuanta usoara de slabiciune si delicatete. Era poate un bun înotator, dar un prost marinar.
înca mai aveam o sansa.
Ca nu cumva sa ma umflu prea tare în pene si sa ma laud cu abilitatea mea de a-l manipula, am primit un avertisment tacut, dar sinistru în legatura cu animalul cu care ma confruntam. Richard Parker parea sa atraga orice forma de viata, iar carisma sa era atît de puternica, încît toate celelalte forme de viata nu-l puteau suferi. Eram pe punctul de a ma urca la prora cînd am auzit un bîzîit slab. Am vazut ceva mic aterizînd în apa lînga mine.
Era un gîndac. Pluti pret de cîteva clipe pîna cînd fu înghitit de o gura submarina. Un alt gîndac cazu în apa. în urmatorul minut mai mult de zece gîndaci pleoscaira
în apa de ambele parti ale prorei. Fiecare fu înghitit de cîte un peste.
Ultimele forme de viata diferite de noi abandonau corabia.
Mi-am întors ochii cu grija catre carena. Primul lucru pe care l-am zarit, zacînd într-o cuta a prelatei deasupra bancii de la prora, a fost un gîndac mare, probabil patriarhul clanului. L-am privit, atras în mod ciudat. Cînd a ho-tarît ca a sosit timpul, si-a desfacut aripile, s-a ridicat o clipa în aer, a zburat pe deasupra barcii, ca sa se asigure ca nimeni n-a mai ramas în urma, apoi s-a îndreptat peste bord catre moarte.
Acum eram numai doi. în cinci zile populatia de urangutani, zebre, hiene, sobolani, muste si gîndaci fusese decimata. In afara de bacteriile sau viermii care mai puteau fi în viata în intestinele animalelor, nu mai exista alta forma de viata în barca în afara de Richard Parker si de mine.
Nu era un gînd prea linistitor.
M-am catarat si, cu rasuflarea taiata, am deschis capacul de la lada. înadins nu m-am uitat sub prelata, de teama sa nu-i atrag atentia lui Richard Parker. Numai dupa ce capacul a fost lasat peste prelata am îndraznit sa ma concentrez asupra a ceea ce era în lada.
Narile mi s-au umplut de miros, mirosul întepator de urina de pisica, existent în toate custile de felina dintr-o gradina zoologica. Tigrii tin foarte mult la teritoriul lor, iar urina o folosesc sa marcheze limitele teritoriului. Acestea erau vesti bune, desi miroseau urît: mirosul venea numai de sub prelata. Pretentiile teritoriale ale lui Richard Parker se limitau la podeaua barcii. Acest lucru era promitator. Daca as fi obtinut prelata pentru mine, am fi putut sa avem un trai în comun.
Mi-am tinut respiratia, mi-am aplecat capul si l-am lasat într-o parte, pentru a vedea ce era dincolo de capac. Era apa de ploaie, cam de zece centimetri, baltita pe fundul barcii - iazul personal cu apa proaspata al lui Richard Parker. Facea exact ceea ce as fi facut si eu în locul
lui: se racorea la umbra. Se anunta o arsita cumplita. El zacea pe burta pe podeaua barcii, cu spatele întors la mine, picioarele din spate întinse cît erau de lungi, labele din fata ridicate, iar stomacul si coapsele lasate direct pe podea. Pozitia era caraghioasa, dar neîndoielnic foarte placuta.
M-am întors la problema supravietuirii. Am deschis un carton din ratiile de urgenta si am mîncat pe saturate, cam o treime din pachet. E remarcabil cît de putin îmi trebuia ca sa mi se umple stomacul. Voiam sa beau din punga plasei de ploaie ce-mi atîrna pe umar, cînd mi-au cazut ochii pe vasele gradate de baut. Daca nu puteam bea pe saturate, puteam oare sa sorb putin? Proviziile mele de apa n-aveau sa dureze la nesfîrsit. Am luat unul dintre vase, l-am înclinat, am lasat în jos capacul atît cît aveam nevoie si, cu mîini tremurînde, am luat apa din Iazul Parker, la numai un metru si un'sfert de labele sale din spate. Pernutele de blana uda semanau cu niste mici insule parasite, înconjurate de iarba de mare.
Am scos cam 500 de mililitri. Apa era putin decolorata. Fire de praf pluteau în ea. Eram oare îngrijorat ca voi înghiti niste bacterii oribile? Nici nu m-am gîndit la asta. Tot ceea ce ma interesa era setea mea. Am baut vasul pîna la fund cu mare placere.
Natura este bazata pe echilibru, asa ca nu m-a surprins faptul ca imediat am simtit nevoia sa urinez. M-am usurat în vas. Am produs exact cantitatea pe care tocmai o bausem, ca si cum nici nu trecuse un minut si eu as fi privit înca apa de ploaie a lui Richard Parker. Am ezitat. Simteam nevoia sa mai scufund o data vasul. Am rezistat ispitei. Dar a fost greu. Naiba s-o ia de rusine, urina mea arata delicios! Nu sufeream înca de deshidratare, astfel ca lichidul avea o culoare palida. Stralucea în lumina soarelui ca un pahar de suc de mere. si era garantat proaspata, ceea ce nu se putea spune despre apa din conserve care constituia provizia mea. Dar am facut alegerea înteleapta.
Am aruncat urina pe prelata si peste capacul lazii pentru a-mi marca teritoriul.
Am mai furat doua vase cu apa de la Richard Parker, fara sa mai urinez dupa aceea. Ma simteam la fel de proaspat ca o planta din ghiveci care de-abia a fost udata.
Acum era momentul sa-mi îmbunatatesc situatia. M-am aplecat din nou asupra continutului lazii si a comorilor ce se aflau în ea.
Am scos a doua funie si am legat cu ea pluta de barca.
Am descoperit ce este distilatorul solar. Un distilator solar este un instrument care produce apa de baut din apa sarata. Consta într-un con de plastic transparent ce se umfla, pus în jurul unei camere de plutire rotunde, de forma unui colac, care are o suprafata de pînza neagra cau-ciucata întinsa în mijloc. Aparatul functioneaza pe principiul distilarii: apa de mare aflata dedesubtul conului închis de pînza neagra este încalzita de soare si se evapora, strîngîndu-se pe suprafata interioara a conului. Aceasta apa fara sare se scurge si se aduna într-un sant pe perimetrul conului de unde curge într-o punga. Barca avea douasprezece asemenea distilatoare solare. Am citit instructiunile cu atentie, asa cum spunea manualul de supravietuire. Am umflat toate cele douasprezece conuri cu aer si am umplut fiecare camera de plutire cu cei zece litri necesari de apa de mare. Am pus distilatoarele la un loc, legînd un capat al funiei de barca si celalalt de pluta, ceea ce însemna nu numai ca nu exista pericolul de a pierde nici un distilator în caz ca se dezlega vreun nod, dar si ca aveam o a doua funie de urgenta ce ma lega de barca. Aparatele aratau bine si pareau foarte sofisticate în timp ce pluteau pe apa, dar erau si fragile, iar eu ma îndoiam de capacitatea lor de a produce apa de baut.
Mi-am îndreptat apoi atentia spre îmbunatatirea plutei. Am controlat fiecare nod care o tinea la un loc, asigu-rîndu-ma ca fiecare era bine strîns si sigur. Gîndindu-ma putin, m-am hotarît sa transform a cincea vîsla, cea pe care îmi odihneam picioarele, într-un catarg. Am desfacut vîsla.
Cu lama de ferastrau a cutitului de vînatoare am taiat cu greutate o gaura în ea, cam la jumatate, iar cu vîrful cutitului am sapat trei gauri prin partea sa plata. Munca era înceata, dar rodnica. Aveam ceva de facut. Dupa ce am terminat, am înfipt vîsla cu partea sa plata în pozitie verticala într-unui din colturile plutei, partea cealalta, catargul propriu-zis, ridicîndu-se în aer, iar minerul disparând sub apa. Am trecut funia strîns prin gaura, ca nu cumva sa alunece vîsla. Apoi, pentru a ma asigura ca o sa stea drept catargul si pentru a avea unde sa agat acoperamântul si proviziile, am trecut niste funii prin gaurile pe care le facusem în catarg si le-am legat de vârfurile vîslelor orizontale. Am strîns vesta de salvare care fusese atasata de vâsla la baza catargului. Avea o functie dubla: asigura plutirea, compensând greutatea verticala a catargului, si alcatuia un mic scaun pentru mine.
Am aruncat o patura peste frînghii. A alunecat. Unghiul format de frînghii era prea ascutit. Am îndoit patura pe lung, am taiat doua gauri în mijloc, la distanta de aproape treizeci de centimetri, si am legat gaurile cu funia pe care am facu t-o dintr-o bucata de frânghie. Am aruncat din nou patura peste frânghii, funia fiind acum legata de catarg. Am obtinut astfel un acoperamânt.
Lucrul la pluta mi-a luat o buna bucata din zi. Erau foarte multe detalii de care trebuia sa ma ocup. Leganatul constant al marii, desi blînd, nu-mi usura deloc munca. si mai trebuia sa fiu atent si la Richard Parker. Rezultatul muncii mele nu aducea deloc a corabie de lupta. Asa-zi-sul catarg de-abia se înalta la cîtiva centimetri deasupra capului meu. Cît despre punte, puteam numai sa stau pe ea cu picioarele încrucisate sau sa ma întind într-o pozitie ghemuita, ca un copil în burta mamei. Dar nu ma plângeam. Plutea si ma apara de Richard Parker.
Când am terminat de lucru, dupa-amiaza se apropia de sfîrsit. Am luat o conserva de apa, un deschizator de conserve, patru biscuiti din ratia de supravietuire si patru paturi. Am închis lada (de data aceasta foarte încet), m-am
asezat pe pluta si am dat drumul funiei. Barca s-a îndepartat. Funia principala s-a încordat, în timp ce funia de siguranta, pe care o lasasem intentionat mai lunga, atârna slabita. Mi-am pus doua paturi sub mine, împaturindu-le cu grija, ca sa nu atinga apa. Mi le-am înfasurat pe celelalte doua dupa umeri si m-am sprijinit cu spatele de catarg, îmi placea locul mai ânalt unde stateam datorita vestei de salvare. Eram deasupra apei cum ar fi cineva care sta pe o perna fata de podea; totusi, speram sa nu ma ud prea mult.
Mi-am mâncat mâncarea cu pofta, în timp ce priveam soarele apunînd pe un cer fara nori. Era un moment de liniste. Bolta cerului era minunat colorata. Stelele si-au facut aparitia cu nerabdare; de-abia disparusera culorile cerului, ca ele au si ânceput sa straluceasca în albastrul întunecat. Adia o briza slaba, calda, iar marea se legana încet, apa lasîndu-se si coborîndu-se precum oamenii care danseaza într-un cerc, apropiindu-se si ridicîndu-si mâinile, apoi dându-se la o parte si apropiindu-se din nou la nesfârsit.
Richard Parker se ridica. Doar capul si putin din umeri i se vedeau peste carena. Se uita spre mare. "Salut, Richard Parker!", am strigat si am dat din mâini. M-a privit. Nu-mi dau seama daca a sforait sau a stranutat. A pufait din nou. Ce fiinta uimitoare! Ce alura maiestuoasa! Ce nimerit ii este numele întreg: Tigru bengalez regal. M-am considerat norocos într-un fel. Ce-ar fi fost daca ma alegeam cu o fiinta proasta sau urîta, un tapir, un strut sau un cîrd de curcani? Ar fi fost o companie si mai obositoare.
Am auzit un pleoscait. Am privit apa. Am ramas cu gura cascata. Credeam ca sânt singur. Pacea din aer, bucuria luminii, simtamântul de relativa siguranta - toate îmi dadusera aceasta impresie. Când esti împacat cu tine, ai nevoie de liniste si de singuratate, nu-i asa? E greu sa te simti linistit într-o statie de metrou aglomerata, nu? si-atunci ce era toata agitatia asta?
Dintr-o singura privire, am descoperit ca marea era ca un oras. Chiar sub mine, de jur-împrejur, cu totul nebanuit, erau autostrazi, bulevarde, strazi si intersectii misu-nînd de traficul submarin. în apa densa, lucioasa si plina de milioane de particule de plancton, pestii se napusteau nebuni în toate directiile, ca niste camioane, autobuze, masini, biciclete sau trecatori, claxonîndu-se si îmbrîn-cindu-se unii pe altii. Culoarea predominanta era verdele. La adîncimi diferite, atît cît puteam vedea, erau dîre stralucitoare de bule verzi fosforescente, pe unde trecusera pestii mai grabiti. De îndata ce o dîra disparea, aparea o alta. Aceste dîre veneau din toate directiile si dispareau în toate directiile. Erau ca acele fotografii cu expunere îndelungata ale oraselor noaptea, cu dungile lungi si rosii lasate de farurile masinilor. Numai ca aici masinile mergeau unele sub altele, ca si cum s-ar fi aflat pe tronsoane înaltate pe zece etaje. Masinile de aici aveau cele mai uimitoare culori. Dor adele - erau probabil peste cincizeci patrulînd pe sub pluta - îsi aratau nuantele aurii, verzi si albastre în timp ce treceau. Alti pesti necunoscuti mie erau galbeni, maronii, argintii, albastri, rosii, roz, verzi, albi, în toate combinatiile posibile, uniformi, dungati sau patati. Numai rechinii refuzau cu încapatînare sa fie colorati. Dar oricare era marimea sau culoarea unui vehicul, toate aveau un lucru în comun: se deplasau cu o viteza nebuna. Au fost multe accidente - toate mortale, mi-e teama -, iar un numar de masini se învîrteau ca scapate de sub control, lovindu-se de bariere, izbucnind la suprafata apei, prabusindu-se în cascade de lumina. Am urmarit aceasta agitatie urbana asemenea cuiva care priveste un oras dintr-un balon. Era un spectacol minunat, dar si înfricosator. Tokio trebuie sa arate astfel în orele de vîrf.
Am continuat sa ma uit pîna ce luminile s-au stins în oras.
De pe Tsimtsum vazusem numai delfini. Am presupus ca Pacificul era putin locuit, cu exceptia bancurilor trecatoare de pesti. Am învatat de atunci ca navele comerciale
merg prea repede pentru pesti. E la fel de putin probabil sa observi viata din mare de pe o corabie cum este sa vezi animalele salbatice din padure dintr-o masina circulînd pe autostrada. Delfinii, care sînt înotatori foarte iuti, se joaca întruna cu barcile si corabiile, asa cum cîinii alearga dupa masini si se tin dupa ele pîna cînd nu mai pot. Daca vrei sa observi viata salbatica, trebuie sa o faci numai pe jos si în liniste, explorînd o padure. La fel stau lucrurile si în ceea ce priveste viata din mare. Trebuie sa strabati Pacificul agale, cum s-ar spune, pentru a surprinde bogatia si varietatea de pesti pe care le are.
M-am întins pe o parte. Pentru prima data dupa cinci zile, ma simteam linistit. Un licar de speranta - obtinut cu greu, binemeritat - mi s-a ivit în suflet. Am adormit.
Capitolul 60
M-am trezit o data în timpul noptii. Am dat aco-peramîntul la o parte si m-am uitat afara. Luna era ca o secera ascutita, iar cerul extrem de limpede. Stelele straluceau atît de puternic, încît era absurd sa numesti noaptea întunecoasa. Marea era linistita, scaldata de o lumina slaba, ca un joc de umbre negre si argintii care se întindeau necontenit în jurul meu. Volumul lucrurilor era incert - volumul aerului de deasupra mea, volumul apei din jurul si de dedesubtul meu. Eram pe jumatate emotionat, pe jumatate îngrozit. Ma simteam ca înteleptul Mar-kandeya, care a cazut din gura lui Vishnu pe cînd acesta dormea si astfel a privit întregul univers, tot ceea ce exista, înainte ca înteleptul sa moara de frica, Vishnu s-a trezit si l-a luat din nou în gura. Am observat pentru prima oara - asa cum o voi face de multe ori în timpul chinului meu, între o criza de agonie si alta - ca suferinta mea beneficia de un decor grandios. Mi-am acceptat suferinta asa cum era, limitata si neînsemnata, si am ramas linistit. Mi-am dat seama ca suferinta asta nu semana cu nici o
alta. Puteam sa accept asta. Era în ordine. (Lumina zilei mi-a declansat protestul: "Nu! Nu! Nu! Suferinta mea are însemnatate. Vreau sa traiesc! Nu pot sa nu-mi identific viata cu cea a universului. Viata este o ferestruica, o deschizatura micuta catre infinit - cum sa nu ma bucur de aceasta viziune scurta, restrînsa asupra lucrurilor? Aceasta ferestruica e tot ce am!") Am murmurat cuvintele unei rugaciuni musulmane si am adormit din nou.
Capitolul 61
în dimineata urmatoare nu eram prea ud si ma simteam în putere. Mi s-a parut un fapt remarcabil în conditiile de tensiune în care traiam si la cît de putin mînca-sem în ultimele zile.
Era o zi frumoasa. M-am hotarît sa încerc sa pescuiesc pentru prima oara în viata mea. Dupa un mic dejun alcatuit din trei biscuiti si putina apa îmbuteliata, am citit ce spunea manualul de supravietuire despre pescuit. A aparut o prima problema: momeala. Am stat sa ma gîndesc. Existau animalele moarte, dar sa furi mîncarea de sub nasul unui tigru era o propunere care nu îmi surîdea defel. El nu-si va da seama ca era o investitie care i-ar aduce profituri excelente. Am decis sa folosesc pantoful de piele. Mai aveam numai unul. Pe celalalt îl pierdusem cînd se scufundase corabia.
M-am tîrît pîna la barca si am luat una dintre trusele de pescuit din lada, cutitul si galeata pentru ceea ce urma sa prind. Richard Parker statea întins pe o parte. Coada i-a tresarit cînd am ajuns la prora, dar capul nu i s-a miscat. Am dat drumul la pluta.
Am prins un cîrlig de o sîrma pe care am legat-o de o undita. Am adaugat cîtiva plumbi. Am ales trei care aveau o forma ciudata de torpila. Mi-am scos pantoful si l-am taiat în bucati. Nu era o treaba usoara; pielea era groasa. Am introdus cu grija cîrligul într-o bucata de piele întinsa,
nu prin ea, ci în ea, astfel ca vîrful cîrligului era ascuns. Am lasat undita adînc în apa. Fusesera atît de multi pesti în ajun, încît ma asteptam la un succes facil.
N-am prins nimic. întregul pantof a disparut bucata cu bucata dupa mai multe scuturaturi usoare ale unditei, pesti fericiti scapînd dupa alti pesti fericiti, un cîrlig gol dupa un alt cîrlig gol, pîna ce am ramas numai cu talpa de cauciuc si cu siretul. Cînd acesta din urma s-a dovedit a fi un vierme neconvingator, am încercat cu talpa numai din pura disperare. N-a fost o idee buna. Am simtit o smu-citura usoara, promitatoare, iar apoi undita s-a relaxat imediat. Tot ce am scos din apa a fost firul. Pierdusem toata unealta.
Aceasta pierdere nu mi s-a parut ireparabila. Mai aveam cîrlige, fire de sîrma si greutati în trusa, plus o alta trusa întreaga. si nici macar nu pescuiam de foame. Aveam destule provizii.
Totusi, un colt al mintii mele - acela care spune lucruri pe care nu vrem sa le auzim - ma certa. "Prostia se plateste. Va trebui sa fii mai atent si mai grijuliu data viitoare."
Mai tîrziu în dimineata aceea a aparut a doua broasca testoasa. A venit direct catre pluta. Putea sa ma ajunga si sa ma muste daca dorea. Cînd s-a întors, am apucat-o de înotatoarea din spate, dar imediat dupa ce am facut-o, m-am tras înapoi cu oroare. Broasca a înotat mai departe.
Aceeasi parte din mintea mea care ma certase în legatura cu esecul meu ca pescar m-a dojenit din nou. "Cu ce crezi ca poti sa-ti hranesti tigrul? Cît de mult crezi ca va mai rezista numai cu trei animale moarte? Trebuie sa-ti reamintesc ca tigrii nu se hranesc cu cadavre? Cu siguranta ca, atunci cînd nu va mai avea încotro, n-o sa strîmbe din nas la nimic. Dar nu crezi ca înainte de a se resemna sa manînce zebra putrezita îl va încerca pe baiatul indian proaspat si gustos pe care îl poate obtine dupa o mica saritura? si ce ne facem cu apa? stii ca tigrii sînt agitati cînd le e sete. I-ai mirosit respiratia de curînd? Miroase foarte
urît. Este un semn rau. Sau poate speri ca va sari în Pacific si, în timp ce-si potoleste setea, te va lasa sa mergi în America? Este uimitoare capacitatea limitata a tigrilor din Sun-darban de a excreta sare. E din cauza ca traiesc în paduri de mangrove plutitoare, presupun. Dar este o capacitate limitata. Nu se spune oare ca bautul a prea multa apa sar rata transforma tigrii în mîncatori de oameni? A, ia te uita. Vorbim de lup. Uite-1. Casca. Doamne, ce caverna roz imensa! Priveste acele stalactite si acele stalagmite galbene. Poate ca astazi vei avea ocazia sa le vizitezi."
Limba lui Richard Parker, de marimea si culoarea unui termos de cauciuc, se trase înapoi, iar gura i se închise, înghiti.
Am petrecut restul zilei îngrijorîndu-ma de moarte. Am stat departe de barca. In ciuda celor mai negre presimtiri, Richard Parker si-a petrecut timpul destul de linistit. Mai avea apa de la aversa si nu parea sa-i fie foame. Dar a scos diferite sunete de tigru - gemete si mîrîituri - care nu ma calmau deloc. Situatia parea fara iesire: ca sa pescuiesc aveam nevoie de momeala, dar as fi avut momeala de-abia dupa ce as fi prins peste. Ce trebuia sa fac? Sa-mi folosesc unul din degete? Sa-mi tai o ureche?
Am gasit o solutie tîrziu dupa-amiaza în modul cel mai neasteptat. Ma apropiasem de barca. Mai mult: ma urcasem la bord si scotoceam prin lada, cautînd cu febrilitate o idee care sa-mi salveze viata. Legasem pluta în asa fel încît se afla cam la doi metri departare de barca. îmi imaginam ca un salt si un nod dezlegat în graba m-ar fi salvat de Richard Parker. Disperarea ma împinsese sa-mi asum un asemenea risc.
Negasind nimic, nici momeala, nici vreo idee noua, m-am ridicat - ca sa descopar ca era cu ochii tinta la mine. Se afla în capatul celalalt al barcii, acolo unde fusese cînd-va zebra; se întoarse spre mine si se ridica, ca si cum asteptase rabdator sa-l bag în seama. Cum de nu-l auzisem miscîndu-se? Cum am putut crede în iluzia ca eram mai destept decît el? Brusc, am fost lovit peste fata cu putere.
Am tipat si am închis ochii. Cu rapiditatea tipica felinelor, sarise peste barca si ma lovise. Fata îmi era probabil sfîsiata de gheare - era un mod oribil de a muri. Durerea era atît de mare, încît nu simteam nimic. Binecuvântat fie socul. Binecuvîntata fie acea parte din noi care ne apara de prea multa durere si tristete. La originea vietii se afla un tablou de sigurante. "Hai, Richard Parker, am bîiguit. Ispraveste o data cu mine. Dar, te rog, tot ce trebuie sa faci, fa repede. O siguranta arsa nu trebuie testata prea mult."
Nu se grabea. Era la picioarele mele, facînd zgomot. Neîndoielnic descoperise lada si bogatiile dinauntru. Am deschis cu teama un ochi.
Era un peste. Un peste se gasea în lada. Se zbatea ca orice peste scos din apa. Avea treizeci si opt de centimetri lungime si aripi. Un peste zburator. Subtire, cenusiu-al-bastru închis, cu aripioare uscate, cu ochi rotunzi, sticlosi si galbeni. Pestele zburator ma lovise peste fata, nu Richard Parker. Acesta se afla tot la patru metri si jumatate departare, fara îndoiala mirîndu-se de ceea ce faceam. Dar vazuse pestele. Curiozitatea vie i se citea pe fata. Parea gata sa cerceteze.
M-am aplecat, am luat pestele si i l-am aruncat. Asa puteam sa-l îmblînzesc! Acolo unde mersese un sobolan, mergea si un peste zburator. Din pacate, pestele a zburat. La jumatatea traiectoriei, chiar deasupra botului deschis al lui Richard Parker, pestele s-a rasucit si a cazut în apa. Totul s-a întîmplat cu viteza luminii. Richard Parker si-a întors capul si a pus botul, cu falcile pocnindu-i, în aer, dar pestele a fost prea rapid pentru el. Paru uimit si nemultumit. Se întoarse din nou spre mine. "Unde e tratatia mea?" paru sa ma întrebe. Teama si tristetea ma cuprin-sera. M-am întors cu speranta slaba si aproape abandonata ca voi putea sari pe pluta înainte sa ma atace.
Exact în acel moment am auzit aerul vibrînd si am fost acoperiti de un întreg banc de pesti zburatori. Au venit ca un nor de lacuste. Nu numai ca erau în numar foarte
mare; plesnetul si zbîrnîitul aripilor lor aveau ceva de insecta. Au tîsnit din apa, cîte o duzina o data, unii dintre ei biciuind aerul mai mult de nouazeci de metri înainte de a cadea. Multi s-au scufundat în apa chiar înaintea barcii. Altii au zburat deasupra ei. Unii s-au izbit de margine, cu un pocnet ca de artificii. Cei mai norocosi au revenit în apa dupa un salt pe prelata. Altii, mai ghinionisti, au cazut direct în barca, unde produceau un zgomot infernal cînd se zvîrcoleau, plesneau si se loveau. Iar altii au zburat drept spre noi. Lipsit de aparare cum eram, mi se parea ca traiesc martiriul Sfîntului Sebastian. Fiecare peste care ma lovea era ca o sageata care-mi intra în carne. Am înhatat o patura ca sa ma apar, în acelasi timp încer-cînd sa prind si cîtiva pesti. M-am ales cu taieturi si zgî-rieturi pe tot corpul.
Explicatia acestui asalt violent a venit imediat: mai multe dorade sareau din apa, urmarindu-i îndeaproape. Do-radele, care sînt mult mai mari, nu se puteau pune cu zborul celorlalti, dar erau înotatoare mai iuti, iar salturile lor înainte erau mai puternice. Puteau sa-i prinda pe pestii zburatori daca ar fi fost chiar în spatele lor, sarind din apa în acelasi timp si în aceeasi directie. Mai erau si rechinii; si ei sareau din apa, nu atît de mult, dar cu aceleasi consecinte devastatoare pentru dorade. Aceasta cursa acvatica nu a durat mult, dar în timpul ei marea a bolborosit si s-a umflat, pestii au sarit si falcile au muncit din greu. Richard Parker a rezistat mai bine decît mine atacului acestor pesti si a fost si mult mai eficient. Se ridica si începu sa prinda, sa loveasca zdravan si sa muste cîti pesti putea. Multi erau înghititi de vii, cu aripioarele zbatîn-du-i-se în bot. Era un spectacol uimitor de forta si viteza. De fapt, nu viteza era impresionanta, ci încrederea pura a animalului, absorbirea totala în activitatea momentului. Un asemenea amestec de usurinta si concentrare, o astfel de prezenta de spirit i-ar fi facut invidiosi pe cei mai de seama yoghini.
Cînd totul s-a terminat, rezultatul a însemnat, în afara unui corp care ma durea, sase pesti în lada si mult mai multi în barca. Am împachetat repede un peste într-o patura, am luat o secure si am sarit pe pluta.
Am procedat cu multa grija. Pierderea minerului unditei din acea dimineata ma trezise la realitate. Nu-mi puteam permite nici o alta greseala. Am desfacut pestele încet, tinîndu-l cu o mîna, pe deplin constient ca va încerca sa sara pentru a se salva. Cu cît pestele iesea mai mult la iveala, cu atît eram mai temator si mai dezgustat. I-am zarit capul. în felul în care îl tineam, arata ca o portie de înghetata de peste dezagreabila, iesind dintr-un cornet facut dintr-o patura de lîna. Animalul gîfîia dupa apa, cu gura si branhiile deschizîndu-se si închizîndu-se încet. îl simteam împingîndu-mi mîna cu aripioarele. Am întors galeata si i-am pus capul pe fundul ei. Am apucat securea. Am ridicat-o în aer.
Am încercat de mai multe ori sa lovesc, dar nu am reusit. Asemenea sentimentalisme ar parea ridicole, date fiind conditiile în care traisem în ultimele zile, dar acelea erau faptele altora, ale unor pradatori. Presupun ca eram responsabil în parte pentru moartea sobolanului, dar eu numai îl aruncasem; Richard Parker îl ucisese. O viata întreaga de vegetarian se ridica între mine si decapitarea unui peste.
Am acoperit capul pestelui cu patura si am ridicat din nou securea. Din nou mîna mi-a tremurat în aer. Ideea de a zdrobi un cap moale si viu cu un ciocan era prea mult.
Am pus securea jos. îi voi rupe gîtul fara sa vad, mi-am spus. Am înfasurat pestele strîns în patura. Am început sa-l îndoi cu amîndoua mîinile. Cu cît apasam mai mult, cu atît pestele se zbatea mai tare. Mi-am imaginat ce as fi simtit eu daca as fi fost înfasurat într-o patura si cineva ar fi încercat sa-mi rupa gîtul. Eram îngrozit. Am renuntat de mai multe ori. Totusi, stiam ca trebuia sa o fac si, cu cît asteptam mai mult, cu atît crestea suferinta pestelui.
Cu lacrimile curgîndu-mi pe obraji, m-am chinuit pîna cînd am auzit un trosnet si pestele a ramas fara viata. Am dat la o parte cutele paturii. Pestele zburator murise. Era rupt în doua si sîngera pe una dintre partile capului la nivelul branhiilor.
Am plîns în hohote deasupra acestui mic suflet decedat. Era prima fiinta simtitoare pe care o omorîsem. Devenisem un criminal. Eram la fel de vinovat cum fusese Cain. Aveam saisprezece ani, eram un biet baiat studios si credincios, iar sîngele îmi acoperea mîinile. Este o povara îngrozitoare. Orice viata simtitoare este sacra. Nu uit niciodata sa-l pomenesc pe acest peste în rugaciunile mele. Dupa asta a fost mai usor. Acum ca era mort, pestele zburator arata ca toti pestii pe care-i vazusem în pietele din Pondicherry. Era altceva, ceva ce nu mai amintea de creatia divina. L-am taiat în bucati cu securea si l-am pus în galeata.
In ultimele ore ale zilei am încercat sa pescuiesc din nou. La început n-am avut mai mult noroc decît dimineata. Dar norocul e schimbator. Pestii au muscat din cîrlig cu entuziasm. Erau foarte curiosi. Mi-am dat seama însa ca erau pesti mici, prea mici pentru a fi prinsi cu cîrligul. Asa ca am aruncat undita mai departe si am lasat-o sa cada mai mult în apa, dincolo de zona pestilor mici care se concentrau în jurul plutei si al barcii.
Numai cînd am folosit capul pestelui zburator drept momeala, cu un singur plumb, aruncînd undita departe si tragînd-o înapoi repede, am reusit prima lovitura. O dorada a tîsnit din apa si a sarit dupa capul pestelui. Am asteptat un timp, ca sa ma asigur ca înghitise momeala cum trebuie înainte de a smuci de undita. Dorada a tîsnit afara din apa, tragînd de undita atît de tare, încît am crezut ca o sa ma arunce de pe pluta. Mi-am luat inima-n dinti. Firul s-a încordat foarte tare. Era un fir bun; nu se rupea. Am început sa aduc dorada catre pluta. Aceasta se lupta din rasputeri, sarind, scufundîndu-se, plesnind apa. Firul ma taia la degete. Mi-am înfasurat mîinile în patura. Ini-
ma batea sa-mi sparga pieptul. Pestele era puternic ca un urs. Nu eram sigur ca puteam sa-l ridic în barca.
Am observat ca ceilalti pesti disparusera dimprejurul plutei si al barcii. Fara îndoiala, îsi dadusera seama de nenorocirea doradei. M-am grabit. Zbaterea ei avea sa atraga rechinii. Dar se lupta ca un demon. Bratele ma dureau. De fiecare data cînd o aduceam aproape de pluta lovea apa asa de tare, ca eram obligat sa mai dau drumul putin la fir.
In cele din urma, am reusit sa o urc la bord. Avea aproape un metru lungime. Galeata nu-mi era de nici un folos. S-ar fi potrivit doradei ca o palarie. Am tinut pestele îngenunchind deasupra lui si folosindu-mi mîinile. Era o masa zvîrcolitoare de muschi, atît de mare, încît coada era mai lunga decît mine, izbind cu putere în pluta. Calaream pe el ca un cowboy pe un cal salbatic. Eram într-o stare de euforie, ma simteam triumfator. O dorada este un peste magnific, mare, carnos, alunecos, cu o frunte bombata, care denota o personalitate accentuata, cu o înotatoare dorsala mîndra ca o creasta de cocos si cu o armura de solzi neteda si lucioasa. Am simtit ca îmi învinsesem destinul pentru ca ma angajasem într-o lupta cu un asemenea adversar. Datorita acestui peste, îmi luam revansa contra marii, a vîntului, a naufragiului, a tuturor conditiilor care îmi erau potrivnice. "Multumesc, Stapîne Vishnu, multumesc!", am strigat. "Ai salvat o data lumea întruchipîndu-te într-un peste. Acum m-ai salvat pe mine luînd forma unui peste. Multumesc, multumesc!"
Sa-l ucid n-a fost o problema. Mi-ar fi fost mult mai usor - de fapt, pestele era pentru Richard Parker, iar el ar fi rezolvat repede problema - daca n-ar fi fost cîrligul care se înfipsese în gura lui. Eram bucuros ca prinsesem o dorada cu undita mea - as fi fost mai putin nerabdator daca as fi prins un tigru. Am ales o abordare directa. Am luat securea în amîndoua mîinile si am izbit cu putere capul pestelui cu mînerul (înca nu-mi venea sa lovesc cu partea ascutita). Dorada a facut un lucru extraordinar cînd
a murit: a început sa-si schimbe culorile cu o iuteala de necrezut. Albastru, verde, rosu, auriu si violet sclipeau si straluceau cu intensitate pe solzii ei în timp ce se zbatea. Era ca si cum as fi omorît un curcubeu. (Mai tîrziu am aflat ca doradele sînt renumite pentru irizarile lor atunci cînd mor.) în cele din urma a ramas nemiscata, fara culoare, si am putut sa scot cîrligul. Am reusit chiar sa recuperez o parte din momeala.
Veti fi poate surprinsi ca într-o perioada atît de scurta de timp am putut trece de la plînsul cauzat de omorîrea înabusita a unui peste zburator la macelarirea entuziasta a unei dorade. As putea sa ma justific spunînd ca sa profit de pe urma unei greseli de navigatie a unui biet peste zburator ma intimida si ma întrista, în timp ce capturarea palpitanta a unei dorade mari ma facea sîngeros si îmi dadea încredere. Dar de fapt explicatia era alta. Era simpla si brutala: te poti obisnui cu orice, chiar si cu omorîtul. Mîndru ca un vînator, am tras pluta lînga barca. Am aliniat-o lînga barca, tinîndu-ma ascuns. Mi-am rotit bratul si am aruncat dorada în barca. A aterizat cu o bufnitura, luîndu-l prin surprindere pe Richard Parker. Dupa ce a adulmecat-o de cîteva ori, am auzit zgomotul produs de mestecatul lui. M-am îndepartat fara sa uit sa fluier tare de mai multe ori pentru a-i aminti lui Richard Parker cine îi procurase cu atîta grija pretioasa mîncare. M-am oprit pentru a lua cîtiva biscuiti si niste apa. Ceilalti cinci pesti zburatori din lada murisera. D-am smuls aripioarele, pe care le-am aruncat, si am înfasurat pestii în de-acum traditionala patura pentru pesti.
Pîna cînd m-am spalat de sînge, mi-am curatat ustensilele de pescuit, am aranjat lucrurile si mi-am luat cina, s-a facut noapte. Un strat subtire de nori acoperea stelele si luna si era foarte întuneric. Eram obosit, dar înca agitat dupa evenimentele din ultimele ore. Sentimentul ca aveam o ocupatie era foarte multumitor: nu ma gîndisem deloc la necazurile mele sau la mine. Pescuitul era cu siguranta un mod mai bun de a-ti petrece timpul decît povestitul
sau jucatul de-a Ghici ce e? M-am decis sa încep din nou a doua zi, imediat ce se va face lumina.
Am adormit cu mintea iluminata de culorile schimbatoare ale doradei muribunde.
Capitolul 62
Am avut un somn agitat în noaptea aceea. Cu putin înainte de rasaritul soarelui, am renuntat sa mai dorm si m-am ridicat într-un cot. Ghici ce animal a iesit din val? Un tigru. Richard Parker era nelinistit. Gemea si mîrîia în timp ce se misca prin barca. Era impresionant. Am analizat situatia. Foame nu putea sa-i fie. Sau cel putin nu îi era periculos de foame. Ii era oare sete? Limba îi atîrna din gura uneori si nu gîfîia. Iar stomacul si labele îi erau înca ude. Nu foarte ude. Probabil ca nu mai era multa apa în barca. în curînd avea sa-i fie sete.
Am privit catre cer. Perdeaua de nori disparuse. In afara de cîteva fuioare la orizont, cerul era limpede. Urma o alta zi calduroasa, fara ploaie. Marea se unduia lenesa, ca si cum ar fi fost deja istovita de arsita ce se anunta.
M-am asezat din nou sprijinit de catarg si am cugetat asupra problemei noastre. Biscuitii si instrumentele de pescuit ne asigurau partea solida din mîncare. Partea lichida era problematica. Apa se gasea din abundenta în jurul nostru, dar din pacate era sarata. As fi putut sa amestec niste apa de mare cu apa proaspata, dar trebuia sa fac rost mai întîi de mai multa apa proaspata. Cea îmbuteliata n-avea sa ne ajunga prea mult la amîndoi - de fapt, îmi displacea sa împart pîna si o sticluta cu Richard Parker - si ar fi fost o prostie sa ma bazez pe apa de ploaie.
Distilatoarele solare erau singura alta sursa posibila de apa potabila. M-am uitat la ele cu îndoiala. Statusera afara doua zile. Am observat ca unul dintre ele pierduse
putin aer. Am tras de funie ca sa ma ocup de el. Am desfacut conul. Fara prea mari sperante, am bagat mina în apa dupa punga de distilare care era legata de camera rotunda de plutire. Degetele mi-au atins un saculet, neasteptat de plin. M-am entuziasmat. Mi-am regasit apoi stapînirea de sine. Oricît de putin probabil parea, apa sarata patrunsese în el. Am dezlegat saculetul si, urmînd instructiunile, l-am lasat în jos si l-am agitat astfel ca orice strop de apa ce mai era dedesubtul conului sa patrunda în el. Era de forma dreptunghiulara, facut dintr-un plastic gros, moale si galben, gradat pe una din margini. Am gustat apa. Am gustat-o înca o data. Nu era sarata.
- Dulcea mea vaca de mare! am strigat catre distila-torul solar. Oho, ai produs din belsug! Ce lapte delicios! Are putin gust de cauciuc, ce-i drept, dar nu ma plîng. Priveste-ma cum beau!
Am golit saculetul. Avea o capacitate de un litru si era aproape plin. Dupa ce am închis ochii cu un oftat de multumire, am legat din nou saculetul. Le-am verificat si pe celelalte. Fiecare avea un uger la fel de plin. Am strîns laptele proaspat, mai mult de opt litri, în galeata de peste. Imediat aceste inventii tehnologice mi-au devenit la fel de pretioase ca vacile pentru un fermier. într-adevar, asa cum pluteau linistite în cerc, semanau cu niste vaci pascînd iarba pe un cîmp. M-am îngrijit de toate, asigurîndu-ma ca fiecare avea destula apa de mare si ca atît conurile, cît si camerele erau umflate la presiunea necesara.
Dupa ce am adaugat putina apa de mare la continutul galetii, am asezat-o pe banca laterala chiar în spatele prelatei, întrucît racoarea diminetii era pe sfîrsite, Richard Parker se adapostise dedesubt. Am legat galeata la loc cu funia si cu cîrligele de la prelata de marginea barcii. Am iscodit cu grija peste carena. Statea întins pe o parte. Vizuina sa arata groaznic. Animalele moarte erau toate la un loc, o gramada grotesca de resturi pe jumatate mîn-cate. Am recunoscut un picior sau doua, mai multe bucati
de carne, parti ale capului, o multime de oase. Aripioare de pesti zburatori zaceau peste tot.
Am taiat un peste si am aruncat o bucata pe banca laterala. Dupa ce am adunat lucrurile de care aveam nevoie pentru ziua aceea din lada si tocmai cînd eram pe punctul de a pleca, am mai aruncat o bucata pe prelata în fata lui Richard Parker. A avut efectul scontat. In timp ce ma îndepartam, l-am vazut iesind pentru a apuca bucata de peste. îsi întoarse capul si observa cealalta bucata si noul obiect de linga ea. Se ridica. îsi baga capul urias adînc în galeata. Mi-a fost teama ca o va rasturna. Nu a facu t-o. Fata i-a disparut înauntru, de-abia intrîndu-i, iar el a început sa bea apa. în foarte scurt timp, galeata a început sa se miste si sa zanganeasca goala la fiecare înghititura a lui. Cînd si-a înaltat capul, l-am privit agresiv în ochi si am fluierat de mai multe ori. A disparut sub prelata.
Aveam impresia ca, o data cu trecerea zilelor, barca semana din ce în ce mai mult cu o cusca de gradina zoologica: Richard Parker avea zona sa protejata pentru dormit si odihna, ratia de mîncare, locul de plimbare si acum si rezerva de apa.
Temperatura crescu. Arsita deveni înabusitoare. Am petrecut restul zilei la umbra acoperamîntului meu, pescuind. Se parea ca dorada fusese numai norocul începatorului. N-am prins nimic toata ziua, nici chiar dupa-amia-za tîrziu, cînd viata marina era abundenta. Se ivi o broasca testoasa, de o specie diferita de data aceasta, o broasca verde de mare, mai greoaie, cu carapacea mai neteda, dar la fel de insistenta ca un uliu. Nu i-am facut nimic, dar am început sa ma gîndesc ca poate ar trebui sa fac ceva.
Singurul lucru bun într-o zi atît de calduroasa era privelistea distilatoarelor solare. Fiecare con era acoperit pe dinauntru de picaturi si pîrîiase de condens.
Ziua s-a sfîrsit. Am socotit ca în dimineata urmatoare avea sa se împlineasca o saptamîna de cînd Tsimtsum se scufundase.
Capitolul 63
Familia Robertson a supravietuit treizeci si opt de zile pe mare. Capitanul Bligh, renumit prin revolta de pe vasul sau Bounty, si ceilalti naufragiati au rezistat patruzeci si sapte de zile. Steven Callahan a supravietuit saptezeci si sase. Owen Chase, a carui relatare despre scufundarea balenierei Essex din pricina unei balene l-a inspirat pe Herman Melville, a supravietuit optzeci si trei de zile pe mare împreuna cu doi camarazi, cu exceptia unei sap-tamîni petrecute pe o insula neospitaliera. Familia Bai-ley a rezistat 118 zile. stiu de un negustor si navigator coreean pe nume Poon care a supravietuit în Pacific 173 de zile în anii '50.
Eu am supravietuit 227 de zile. Atît a durat chinul meu, mai mult de sapte luni.
Eram tot timpul ocupat. Acesta a fost unul dintre elementele cheie ale supravietuirii mele. întotdeauna e ceva de facut într-o barca, chiar si pe o pluta. O zi obisnuita pentru mine, daca o pot numi asa, arata astfel:
De la rasaritul soarelui pîna la jumatatea diminetii:
trezirea
rugaciuni
micul dejun pentru Richard Parker
inspectie generala a plutei si a barcii de salvare, cu atentie sporita la fiecare nod si funie
îngrijit distilatoarele solare (sters, umflat, umplut cu apa)
micul dejun si inspectarea proviziilor de mîncare
pescuit si prepararea pestelui daca s-a prins vreunul (scoaterea intestinelor, curatarea, agatarea de bucati de peste pe funii pentru a se usca la soare)
De la jumatatea diminetii pîna dupa-amiaza tîrziu: rugaciuni un prînz usor
odihna si activitati odihnitoare (scrierea unui jurnal, examinarea zgîrieturilor si a vînatailor, îngrijirea echipamentului, scotocirea prin lada, observarea si studierea lui Richard Parker, culesul de oase de broasca testoasa etc.)
De dupa-amiaza tîrziu pîna seara devreme:
rugaciuni
pescuit si pregatitul pestilor
îngrijirea bucatilor de peste uscate (întors, taiatul partilor stricate)
pregatirea cinei
cina pentru mine si pentru Richard Parker
Apusul soarelui:
inspectia generala a plutei si a barcii (din nou nodurile si funiile)
adunarea si pastrarea apei distilate din distilatoarele solare
depozitarea mîncarii si a echipamentului
pregatiri pentru noapte (facutul patului, pastrarea în siguranta pe pluta a rachetelor de semnalizare în caz ca ar fi aparut vreo corabie si a plasei de ploaie în caz de ploaie)
rugaciuni
Noaptea: somn agitat rugaciuni.
Diminetile erau de obicei mai bune decît dupa-amie-zele tîrzii, cînd simteam lipsa de activitate.
O multime de evenimente afectau aceasta rutina. La orice ora din zi sau din noapte, ploile întrerupeau orice fel de activitate: atîta timp cît ploua, tineam ridicata plasa de ploaie si ma ocupam febril de strîngerea apei. Vizita unei testoase era o alta schimbare. Iar Richard Parker ma deranja mereu. Binedispunerea lui era o prioritate pe
care nu o puteam neglija. în afara de mîncat, baut si dormit nu avea o rutina anume, dar erau momente cînd se trezea din letargie, ratacea prin teritoriul sau, facînd diferite zgomote si fiind artagos. Din fericire, de fiecare data soarele si marea îl oboseau repede, iar el se întorcea sub prelata pentru a zacea din nou pe-o parte sau întins pe burta, cu capul pe labele din fata.
Dar ma interesa mai mult decît o simpla obligatie. Petreceam ore întregi observîndu-l pentru ca ma distra. Tigrul este oricînd un animal fascinant, mai ales cînd este singurul tau tovaras.
La început mi se parea obligatoriu sa ma uit dupa o corabie. Dar dupa cinci sau sase saptamîni n-am mai fa-cut-o aproape deloc.
Am supravietuit pentru ca mi-am impus sa uit. Povestea mea a început la o data din calendar - 2 iulie 1977 - si s-a terminat tot la o data din calendar - 14 februarie 1978; între cele doua nu a existat însa nici un calendar. Nu numaram zilele, saptarnîhile sau lunile. Timpul este o iluzie care doar ne face sa respiram din greu. Am supravietuit pentru ca am uitat orice notiune a timpului.
Ce-mi amintesc sînt fapte, întîlniri, obiceiuri, semne care au aparut ici si colo din oceanul timpului si mi s-au întiparit în memorie. Mirosul rachetelor pe jumatate arse, rugaciunile din zori, uciderea broastelor testoase, viata algelor, de exemplu. si multe altele. Dar nu stiu daca le pot povesti în ordine. Amintirile îmi vin la întîmplare.
Capitolul 64
Hainele mi s-au dezintegrat din cauza soarelui si a apei sarate. Mai întîi au devenit extrem de subtiri. Apoi s-au rupt pîna au ramas numai cusaturile. în cele din urma si acestea s-au rupt. Luni de zile am trait gol pusca avînd doar un fluier care îmi atîrna de gît cu o sfoara.
Abcesele cauzate de apa sarata - rosii, inflamate, urî-te - erau ca o lepra a marilor, transmisa de apa care ma uda pîna la piele. Acolo unde erupeau, pielea îmi devenea extrem de sensibila; scarpinarea accidentala a unei asemenea rani era atît de dureroasa, încît tipam. Evident ca aceste abcese apareau pe partile corpului care erau cele mai ude si cele mai roase de pluta, adica la spate. Erau zile cînd de-abia îmi gaseam o pozitie sa ma pot odihni. Timpul si razele soarelui vindecau abcesul, dar procesul era încet si alte abcese apareau daca nu ma mentineam uscat.
Capitolul 65
Am petrecut ore întregi încercînd sa înteleg ce spunea manualul de supravietuire despre navigatie. Explicatii simple si clare despre cum sa traiesti pe mare existau din abundenta, dar cunostintele de baza despre navigatie erau considerate a fi deja asimilate de catre autorul acestui manual. în opinia sa, naufragiatul era un marinar cu experienta, care, cu busola, harta si sextantul în mîna, stia cum sa faca fata necazurilor, daca nu chiar si cum sa scape de ele. Rezultatul erau sfaturi precum "Amintiti-va, timpul înseamna distanta. Nu uitati sa va întoarceti ceasul" sau "în caz de nevoie, latitudinea poate fi masurata cu degetele". Aveam un ceas, dar acum era pe fundul Pacificului. L-am pierdut cînd s-a scufundat Tsimtsum. Cît despre latitudine si longitudine, cunostintele mele despre mare erau strict limitate la ce traia în mare si nu cuprindeau si informatii despre ceea ce traia deasupra ei. Vîntu-rile si curentii erau un mister pentru mine. Stelele nu-mi spuneau nimic. Nu puteam sa numesc nici macar o singura constelatie. Familia mea se orienta dupa o singura stea: soarele. Ne culcam devreme si ne sculam devreme. Am privit de multe ori noptile înstelate cînd, cu numai doua culori si în cel mai simplu mod, natura creeaza cel
mai frumos tablou; am trait sentimentul de minunatie si de nimicnicie pe care îl traim toti, am obtinut o orientare anume de la acest spectacol cu siguranta, dar într-un sens spiritual, nu geografic. Habar nu aveam cum poate cerul noptii sa devina o harta pentru calatorii. Cum puteau stelele, oricît ar straluci, sa ma ajute sa-mi gasesc drumul daca se miscau mereu?
Am renuntat sa încerc. Orice as fi aflat era inutil. Nu puteam sa stabilesc încotro mergeam - n-aveam cîrma, nici pînze, nici motor, aveam niste vîsle, dar îmi lipsea forta sa le folosesc. Cum sa hotarasc o ruta daca nu puteam sa o controlez în nici un fel? si chiar daca as fi putut, de unde stiam unde sa ma îndrept? Spre vest, înapoi de unde venisem? Spre est, catre America? Spre nord, catre Asia? Spre sud, unde erau rutele maritime? Fiecare parea sa fie o directie buna si rea în acelasi timp.
Asa ca am plutit mai departe. Vîntul si curentii au decis directia pe care am luat-o. Timpul a devenit distanta pentru mine ca pentru toti muritorii - am calatorit pe curba descendenta a vietii - si am facut alte lucruri cu degetele decît sa masor latitudinea. Am aflat mai tîrziu ca am mers pe o cale îngusta, a contracurentilor ecuatoriali din Pacific.
Capitolul 66
Am pescuit folosind cîrlige diferite, la adîncimi diferite, pesti diferiti, de la pescuitul de adîncime cu cîrlige mari si multi plumbi la pescuitul de suprafata cu cîrlige mai mici si unul sau doi plumbi. N-am prea avut succes, iar cînd s-a întîmplat sa am a fost bine venit, dar efortul era mult prea mare fata de rasplata. Orele treceau greu, pestii erau mici, iar lui Richard Parker îi era vesnic foame. Cangele s-au dovedit pîna la urma cel mai eficient instrument de pescuit. Erau formate din trei piese însurubate: doua sectiuni tubulare care formau coada - una cu
206
un mîner de plastic la un capat si un inel prin care se putea lega o funie - si un cap care consta într-un cîrlig ma-surînd cinci centimetri pe partea rotunda, care se termina cu un vîrf ascutit de sîrma. Asamblata, fiecare cange avea cam un metru si jumatate lungime si era la fel de usoara si de tare ca o sabie.
La început am pescuit în larg. Aruncam cangea la o adîncime de un metru si un sfert, uneori cu un peste înfipt în cîrlig ca momeala si asteptam. Asteptam ore întregi pîna cînd corpul meu încordat începea sa ma doara. Cînd un peste se afla în locul potrivit, smuceam cangea în sus cu toata puterea si viteza pe care le aveam. Era o hotarîre de moment. Experienta m-a învatat ca era mai bine sa lovesc cînd simteam ca aveam sanse reale de succes decît sa lovesc orbeste, pentru ca si un peste învata din experienta si rareori cade în aceeasi capcana de doua ori.
Daca aveam noroc, pestele era bine agatat de cîrlig, înfipt în el, iar eu îl aduceam usor la bord. Dar daca nimeream un peste mare în stomac sau în coada, de cele mai multe ori se rasucea si scapa în viteza mare. Ranit fiind, era o prada usoara pentru un alt pradator, ceea ce eu nu doream defel. Astfel ca la pestii mari tinteam la burta, între branhii si înotatoarele laterale, caci reactia instinctiva a pestelui cînd este lovit este sa o ia în sus, departe de cîrlig, chiar în directia în care trageam. Se întîmpla asa: uneori mai mult întepat decît lovit cu cangea, pestele sarea din apa direct spre mine. Mi-am pierdut repede repulsia de a atinge animalele de mare. Nu mai plîngeam cum am facut la pestele înabusit cu patura. Pestele care sarea din apa se confrunta cu un baiat înfometat, fara scrupule si gata sa-l captureze. Daca simteam ca nu eram sigur pe cange, îi dadeam drumul - o legasem bine cu o funie de pluta - si însfacam pestele cu mîna. Desi erau boante, degetele erau mai îndemînatice decît cîrligul. Lupta era rapida si înversunata. Pestii erau alunecosi si disperati, iar eu eram la fel de disperat. Ce bine ar fi fost daca as fi avut atît de multe brate ca zeita Durga - doua sa tin cangile,
patru sa apuc pestii si doua sa mînuiesc securile. Dar trebuia sa ma descurc cu doua. Bagam degetele în ochi, mîi-nile în branhii, zdrobeam stomacurile moi cu genunchii, muscam cozile cu dintii - faceam tot ceea ce era necesar pentru a stapîni un peste pîna cînd apucam securea si îi taiam capul.
în timp si cîstigînd experienta, am devenit un vînator mai bun. M-am facut mai îndraznet si mai agil. Am dezvoltat un simt, un instinct pentru ceea ce aveam de facut.
Am repurtat mai multe succese cînd am început sa folosesc o parte din navodul corabiei. Ca plasa de peste era inutil - prea teapan si greu, cu o retea care nu era destul de strînsa. Dar era perfect ca momeala. Lasîndu-l sa pluteasca liber în apa era irezistibil pentru pesti, mai ales cînd iarba de mare a început sa creasca în el. Pestii care locuiau în preajma l-au adoptat ca domiciliu, iar cei mai iuti, cei care doar treceau în viteza, doradele, încetineau pentru a vizita noul aranjament. Nici locuitorii, nici vizitatorii nu banuiau ca un cîrlig era ascuns printre ate. Au fost cîteva zile - prea putine, din pacate - cînd as fi putut sa vînez toti pestii pe care i-as fi vrut. In asemenea momente prindeam mult prea multi pesti pentru cît puteam sa manînc sau sa pregatesc; nu era destul spatiu în barca sau funii pe pluta pentru a usca atît de multe fîsii de dorade, pesti zburatori, stiuci, bibani si macrou, ca sa nu mai vorbim de stomacul meu ce nu-i putea cuprinde. Pastram ce aveam nevoie, iar restul îl dadeam lui Richard Parker. în acele zile de abundenta prinsesem atît de multi pesti, încît tot corpul începuse sa-mi straluceasca de solzii care se lipisera de el. Am purtat aceste însemne de aur si argint ca pe niste tilak-uri pe care hindusii le poarta pe frunte ca simbol al divinitatii. Daca s-ar fi întîmplat sa fiu gasit de marinari, precis ar fi crezut ca eram un zeu al pestilor domnind asupra regatului sau si m-ar fi lasat în pace. Acelea au fost zilele bune. Au fost foarte putine.
Prindeam broastele testoase la fel de usor cum scria în manual. La capitolul "vînat si adunat", ele se încadrau la
domeniul "adunat". Oricît de solide erau, ca niste tancuri, nu erau înotatoare nici rapide, nici puternice; cu doar o mîna ce tinea strîns înotatoarea din spate puteam sa apuc o broasca întreaga. Dar manualul nu preciza ca nu era de ajuns sa apuci broasca pentru a o si avea. Trebuia adusa la bord. si sa ridici o broasca testoasa de saizeci de kilograme, care se zbate, la bordul unei barci, nu era o treaba usoara. Era o munca pe masura puterilor lui Hanuman. Reuseam sa o ridic, aducînd victima de-a lungul prorei barcii, cu carapacea lipita de copastie, legîndu-i o funie de gît, de înotatoarea din fata si de cea din spate. Apoi o trageam aproape sa-mi rup bratele si sa-mi explodeze capul. Vîram funiile prin cîrligele de pe prelata de pe partea cealalta a prorei; de cîte ori funia ceda putin, tineam strîns broasca pîna ce funia se încorda din nou. Ţestoasa era scoasa din apa centimetru cu centimetru. Dura mult timp. îmi amintesc de o broasca testoasa verde de mare care a atîr-nat de marginea barcii doua zile, zbatîndu-se încontinuu, cu înotatoarele libere batînd aerul. Din fericire, cînd ajungeam la ultima etapa, la marginea carenei, de multe ori se întîmpla ca broasca sa ma ajute fara sa vrea. Dorind sa-si elibereze înotatoarele dureros de rasucite, tragea de ele; daca trageam în acelasi timp, eforturile noastre convergeau si totul se rezolva foarte usor. în modul cel mai dramatic posibil, testoasa se ivea de dupa carena si aluneca pe prelata. Eu ma prabuseam pe spate istovit, dar bucuros.
Ţestoasele verzi de mare îmi furnizau mai multa carne decît cele obisnuite, iar solzii de pe burta erau mai subtiri. Dar erau mai mari decît celelalte, de multe ori prea mari pentru a fi scoase din apa de naufragiatul slabit care devenisem.
Doamne, si cînd te gîndesti ca sînt vegetarian convins. Cînd te gîndesti ca atunci cînd eram copil ma cutremuram întotdeauna cînd trebuia sa desfac o banana pentru ca mi se parea ca zgomotul este la fel cu sugrumatul unui animal. Am decazut la un nivel de salbaticie pe care nu mi-l imaginasem niciodata.
Capitolul 67
Fundul barcii a devenit adapostul a o multime de locuitori ai marii, ca si navodul, dar mai mici ca forma. La început au aparut niste alge moi, verzi care s-au agatat de vestele de salvare. Alte alge mai dure si mai închise la culoare li s-au alaturat. S-au adaptat si s-au înmultit. Au aparut si animale. Primele au fost crevete mici, transparente, cam de jumatate de centimetru. Au fost urmate de pesti scheletici; organele interne li se vedeau prin pielea transparenta. Apoi am remarcat viermi negri cu spinari albe, melci verzi, gelatinosi cu membrele lor primitive, pesti pestriti, lungi de un centimetru, cu burti umflate, si în sfîrsit crabi maro, cu un diametru de jumatate sau trei sferturi de centimetru. Am mîncat din toate, în afara de viermi, inclusiv algele. Doar crabii nu aveau un gust amar sau sarat. Ori de cîte ori apareau, îi aruncam pe rînd în gura, ca pe niste bomboane, pîna cînd nu mai ramînea nici unul. Nu puteam sa ma stapînesc. Aveam întotdeauna mult de asteptat între doua recolte proaspete de crabi. Carena adapostea si ea vietuitoare ale marii, cum ar fi mici crustacee spiralate. Le sugeam lichidul. Carnea era buna de momeala pentru pesti.
M-am atasat de acesti pasageri clandestini chiar daca îngreunau putin pluta. Ca si Richard Parker, ma amuzau. Petreceam multe ore fara sa fac nimic, stihd într-o rîna, cu o vesta de salvare data putin la o parte ca o perdea pusa peste o fereastra, ca sa vad mai bine. Ce vedeam era un mic oras rasturnat, linistit si tacut, ai carui locuitori îsi vedeau de treburile lor cu dulcea amabilitate a îngerilor. Privelistea era o bine venita calmare a nervilor mei încordati.
Capitolul 68
Obiceiurile de somn mi s-au schimbat. Chiar daca ma odihneam tot timpul, rareori dormeam mai mult
de o ora sau doua neîntors, chiar si noaptea. Nu ma deranja nici leganatul permanent al marii, nici vîntul; te obisnuiesti cu ele ca si cu gropile dintr-o saltea. Teama si nelinistea ma tineau treaz. E uimitor cît de putin dormeam.
Nu si Richard Parker. A devenit un somnoros din cale afara. In majoritatea timpului se odihnea sub prelata. Dar în zilele linistite, cînd soarele nu ardea prea tare, si în noptile linistite iesea. Una dintre pozitiile sale favorite era sa zaca pe burta, pe banca de la pupa, si cu picioarele din spate întinse peste bancile laterale. Nu era usor sa se înghesuie ditamai tigrul într-un spatiu atît de strimt, dar el reusea rotunjindu-si spatele foarte tare. Cînd dormea cu adevarat, îsi punea capul pe labele din fata, dar cînd era mai vioi, cînd binevoia sa deschida ochii si sa se uite împrejur, îsi întorcea capul si îsi sprijinea barbia de carena.
O alta pozitie favorita a lui era sa stea cu spatele la mine, cu partea din spate odihnindu-i-se pe podeaua barcii si cu cea din fata pe banca, cu fata îngropata în pupa, cu labele lipite de cap, parînd ca se joaca de-a v-ati ascunselea si ca era pus sa numere. Era foarte linistit în aceasta pozitie, doar fluturarea ocazionala a urechilor aratînd ca nu dormea.
Capitolul 69
Multe nopti am fost convins ca vad o lumina în departare. De fiecare data lansam o racheta de semnalizare. Cînd am terminat rachetele, am trecut la semnalizatoarele de mîna. Erau oare corabii care nu ma vedeau? Era lumina stelelor care rasareau sau apuneau sclipind peste ocean? Valuri pe care lumina lunii si sperantele desarte le transformau într-o iluzie? Orice ar fi fost, niciodata nu se întîmpla nimic. Absolut nimic. întotdeauna emotia risipita a sperantei crestea si se stingea. In timp, am renuntat complet la ideea de a mai fi salvat de o corabie. Daca
orizontul era la patru kilometri, la o înaltime de un metru si jumatate, cît de departe era el oare cînd stateam sprijinit de catargul plutei mele, nevazînd mai mult de un metru de apa? Ce sansa aveam ca o corabie care traversa întreg Pacificul sa intre pe o raza atît de mica? Mai mult: sa intre într-o raza atît de mica si sa ma vada - ce sansa aveam? Nu, oamenii si obiceiurile lor imprevizibile nu-mi erau de folos. Trebuia sa ajung pe uscat, pe pamîntul tare, solid, cert.
îmi amintesc de mirosul rachetelor pe jumatate arse. Printr-o ciudatenie a chimiei, miroseau exact cum miroase chimionul. Ma sufocau. Miroseam pungile de plastic si imediat Pondicherry îmi aparea în fata ochilor, o minunata mîngîiere pentru dezamagirea de a chema dupa ajutor si de a nu fi auzit. Senzatia era foarte puternica, aproape ca o halucinatie. Un singur miros facea sa apara un întreg oras. (Acum de cîte ori miros chimion vad Oceanul
Pacific.)
Richard Parker se speria întotdeauna cînd dadeam drumul la o racheta de mîna. Ochii sai, cu pupilele rotunde de marimea unui banut, fixau lumina. Era prea stralucitoare si pentru mine, un centru de un alb orbitor, înconjurat de o aureola rozalie. Trebuia sa-mi feresc privirea. Ţineam racheta în mîna la distanta si o leganam încet. Timp de un minut caldura îmi inunda bratul, iar totul era iluminat straniu. Apa din jurul plutei, cu o clipa mai înainte întunecata, se dezvaluia plina de pesti.
Capitolul 70
Transarea unei broaste testoase e o treaba grea. Prima a fost o testoasa cu cioc de uliu. Sîngele ei m-a ispitit, "sîngele bun, hranitor, fara sare" promis de manual. Grozav îmi era de sete. Am apucat carapacea testoasei si am tras-o de una din înotatoarele din spate. Dupa ce am prins-o bine, am rasturnat-o în apa si am încercat sa o sui
pe pluta. Animalul se zbatea violent. N-as fi putut niciodata sa ma descurc cu ea pe pluta. Ori îi dadeam drumul, ori îmi încercam norocul în barca. Am ridicat ochii. Era o zi calduroasa si senina. Richard Parker parea sa-mi accepte prezenta la bord în asemenea zile, cînd aerul era fierbinte ca într-un cuptor si el nu iesea de sub prelata pîna la apusul soarelui.
Am tinut testoasa de una dintre înotatoarele din spate cu o mîna si am tras de funia legata de barca cu cealalta. Nu mi-a fost usor sa ma catar la bord. Dupa ce am reusit, am smucit broasca în aer si am pus-o pe spate, pe prelata. Asa cum spusesem, Richard Parker doar a mîrîit putin, slab. Nu era în stare de altceva pe o asemenea arsita.
Hotarîrea mea era oarba si neînduplecata. stiam ca nu am timp de pierdut. Am apelat la manualul de supravietuire ca la o carte de bucate. Spunea sa pun broasca pe spate. Am facut întocmai. Ma sfatuia sa "înfig un cutit în gît" pentru a sectiona arterele si venele care treceau pe acolo. M-am uitat la testoasa. Nu avea gît. Broasca se retrasese în carapace; tot ce vedeam din cap erau ochii si ciocul, înconjurate de niste rotocoale de piele. Se uita la mine de jos în sus cu o expresie dîrza. Am apucat cutitul si, sperînd ca o voi întarîta, i-am pocnit una dintre înotatoarele din fata. Broasca s-a retras si mai mult în carapace. M-am hotarît asupra unei abordari mai directe. Ca si cum as fi facut-o de sute de ori, am înfipt cutitul exact în dreapta capului testoasei, oblic. Am împins lama adînc în cutele pielii si am rasucit-o. Broasca s-a retras si mai mult, înspre partea unde era lama, apoi a tîsnit brusc cu capul înainte, si cu ciocul lovindu-ma cu putere. Am sarit înapoi. Toate patru înotatoarele au iesit la iveala, iar animalul a încercat sa fuga. Se rostogolea pe spate, înotatoarele batînd aerul cu putere, iar capul smucindu-se într-o parte si alta. Am apucat o secure si am abatut-o asupra gîtului broastei, taind-o adînc. A tîsnit un suvoi de sînge rosu aprins. Am însfacat vasul gradat si am strîns cam trei sute de mili-litri, aproximativ cît o conserva. As fi putut sa obtin mai
mult, aproape un litru, dar ciocul testoasei era ascutit, iar înotatoarele din fata erau lungi, puternice si cu doua gheare fiecare. Sîngele pe care reusisem sa-l adun avea un miros anume. Am gustat. Era cald si animalic, daca tin bine minte. E greu sa-ti amintesti primele impresii. Am baut sîngele pîna la ultima picatura.
Am crezut ca pot folosi securea pentru a îndeparta învelisul tare de pe burta, dar s-a dovedit a fi mai usor cu lama de ferastrau a cutitului. Am pus un picior în mijlocul acestuia, tinîndu-l pe celalalt departat de înotatoarele ce se zbuciumau. Pielea solzoasa de pe cap era usor de taiat, în afara de cea din jurul înotatoarelor. Taiatul la margine, acolo unde carapacea se întîlnea cu acest învelis tare, era foarte greu, mai ales ca broasca se agita mereu. Cînd am ispravit, eram lac de sudoare si istovit. Am tras de învelis. S-a ridicat anevoie cu un fîsîit. Viata interioara s-a ivit, smucindu-se si palpitînd - muschi, grasime, sînge, intestine, oase. Iar testoasa continua sa se agite. I-am taiat gîtul pîna la vertebre. Degeaba. înotatoarele continuau sa se zbata. Cu doua lovituri de secure, am decapitat-o. înotatoarele nu s-au oprit. Mai rau, capul s-a rostogolit gîfîind dupa aer si clipind din ochi. L-am împins în mare. Resturile vii ale testoasei le-am ridicat si le-am aruncat în teritoriul lui Richard Parker. Scotea tot felul de sunete si parea ca doreste sa iasa. Mirosise, probabil, sîngele testoasei. Am fugit înapoi pe pluta.
Am privit posomorit cum aprecia zgomotos cadoul meu si cum se desfata mîncînd. Eram complet epuizat. Efortul macelaririi broastei testoase nu meritase deloc acel pahar de sînge.
Am început sa ma gîndesc serios la modul în care aveam sa ma ocup de Richard Parker. îngaduinta lui în zilele calduroase si senine, daca îngaduinta era si nu pur si simplu lene, nu era îndeajuns. Nu puteam sa fug mereu de el. Trebuia sa ajung în siguranta la lada si la partea de sus a prelatei, oricînd, pe orice vreme si în orice stare de spi-
rit ar fi fost el. Aveam nevoie de drepturi, de drepturile care deriva din putere.
Era timpul sa ma impun în fata lui si sa-mi destelenesc teritoriul.
Capitolul 71
Celor care s-ar gasi vreodata în situatia grea în care ma aflam eu, le recomand urmatorul program:
1. Alegeti o zi cînd valurile sînt mici, dar ordonate. E bine sa aveti o mare pe care barca dumneavoastra sa pluteasca bine, fara sa se rastoarne.
2. Aruncati ancora cît mai adînc pentru ca barca sa fie cît mai stabila si confortabila. Puneti-va în siguranta fata de barca, în caz ca aveti nevoie (veti avea). Daca puteti, gasiti un mod de a va proteja fizic. Aproape orice poate fi folosit ca scut. Hainele sau paturile înfasurate în jurul membrelor sînt o minima forma de armura.
3. Acum urmeaza partea cea mai grea: trebuie sa provocati animalul care va pericliteaza. Tigri, rinoceri, struti, mistreti, ursi bruni - oricare ar fi animalul, trebuie sa-l stapîniti. Cea mai buna cale este sa avansati pîna la marginea teritoriului si sa patrundeti cu zgomot în zona neutra. Iata ce am facut eu: m-am dus la marginea prelatei si am batut cu piciorul în banca din mijloc în timp ce suflam usor în fluier. Este important sa faceti un zgomot puternic, recognoscibil, pentru a va anunta agresiunea. Dar trebuie sa aveti grija. E indicat sa provocati animalul, nu mai mult. Nu e bine sa va atace imediat. Daca va ataca, Dumnezeu sa va ajute. Veti fi rupt în bucati, calcat în picioare, spintecat, poate si mîncat. Nu va doriti asta. Vreti ca animalul sa fie întarîtat, enervat, vexat, deranjat, plictisit, sîcîit - dar nu ucigas. Nu trebuie sa intrati sub nici o forma în teritoriul animalului dumneavoastra. Limitati-va agresiunea la privitul fix în ochi si la luatul în derîdere.
4. Cînd animalul a devenit atent, încercati cu orice risc sa provocati o invadare a frontierei. Un mod bun de a face asta, din experienta mea, este sa va retrageti încet pe cînd scoateti diferitele sunete. NU-L PIERDEŢI NICIODATĂ DIN OCHI! Imediat ce animalul a pus o laba în teritoriul dumneavoastra sau a înaintat hotarît în teritoriul neutru, v-ati atins scopul. Nu fiti chitibusar: nu e nevoie sa stiti exact unde a pus laba. Fiti gata sa reactionati iute. Nu stati sa clarificati situatia - actionati cît de repede puteti. Ideea este sa faceti animalul sa înteleaga ca vecinul de deasupra este extrem de posesiv cu teritoriul sau.
5.0 data ce animalul v-a invadat teritoriul, fiti neînduplecat în mînia dumneavoastra. Daca ati fugit într-un liman sigur, departe de barca, sau daca v-ati retras la marginea teritoriului în barca, ÎNCEPEŢI SĂ FLUIERAŢI CÎT PUTEŢI DE TARE si RIDICAŢI IMEDIAT ANCORA. Aceste doua actiuni sînt capitale. Nu trebuie sa ezitati sa le folositi. Daca puteti sa faceti barca sa pluteasca prin alte mijloace, de exemplu cu o vîsla, aplicati-le imediat. Cu cît barca se lanseaza mai repede pe valuri, cu atît mai bine.
6. Fluieratul continuu este istovitor pentru naufragiat, dar nu trebuie sa abandonati. Animalul speriat trebuie sa asocieze starea sa proasta cu sunetele ascutite ale fluierului. Puteti sa va ajutati stînd la capatul barcii, cu picioarele sprijinite de carena, leganîndu-va în ritmul marii. Totusi, oricît de usor sînteti, oricît de mare este barca, veti fi uimit cum se schimba situatia. Va asigur ca în cel mai scurt timp barca dumneavoastra se va balansa ca Elvis Presley pe scena. Nu uitati sa suflati din fluier tot timpul si fiti atent sa nu va rasturnati barca.
7. Continuati astfel pîna cînd animalul ce va este o povara - tigrul, rinocerul sau altceva - s-a înverzit de tot din cauza raului de mare. Vreti sa-l auziti cum vomita si i se face greata. Vreti sa-l vedeti zacînd pe fundul barcii, cu membrele tremurîndu-i, cu ochii dati peste cap, gîfîind cu gura larg deschisa. Tot timpul trebuie sa spargeti urechile animalului cu sunetele ascutite ale fluierului. Daca
vi se face greata dumneavoastra, nu va irositi voma peste bord. Aceasta formeaza o frontiera excelenta. Vomitati la marginile teritoriului dumneavoastra.
8. Cînd animalului i s-a facut rau de tot, puteti sa va opriti. Ţi se face repede rau de mare, dar scapi greu de el. Nu e indicat sa exagerati. Nimeni nu moare de greata, dar poate scadea dramatic dorinta de a trai. Cînd ajungeti la limita, strângeti ancora, încercati sa-i faceti putina umbra animalului, daca a cazut în plin soare, si asigurati-va ca are la îndemîna apa în care ati dizolvat tabletele contra raului de mare, daca aveti. Deshidratarea este un dusman periculos. Altfel, retrageti-va în teritoriu si lasati animalul în pace. Apa, odihna si relaxarea, ca si o barca stabila, îl vor readuce la viata. Animalul trebuie sa-si revina complet înainte de a o lua de la capat.
9. Tratamentul trebuie repetat pîna ce în mintea animalului legatura dintre sunetul fluierului si senzatia de greata intensa se fixeaza adînc si devine limpede. Apoi fluierul va fi folosit numai pentru trecerea frontierei sau în cazul unui comportament nepotrivit. O singura fluieratura ascutita si animalul va fi cuprins de greata si se va refugia în viteza în partea cea mai sigura si cea mai îndepartata a teritoriului sau. O data ce ati atins acest nivel al îmblînzirii, puteti sa nu mai folositi fluierul.
Capitolul 72
în cazul meu, ca sa ma apar de Richard Parker în timp ce-l îmblînzeam, mi-am improvizat un scut din-tr-o carapace de broasca testoasa. Âm facut cîte o gaura pe fiecare parte a carapacei si le-am legat cu o funie. Scutul era mai greu decît mi-as fi dorit, dar îsi pot alege soldatii armamentul?
Prima oara cînd am încercat, Richard Parker si-a scos coltii, si-a dat urechile pe spate, a scos un raget scurt, gutural, si a atacat. O laba imensa, înarmata cu gheare, a
lovit aerul si mi-a izbit scutul. Lovitura m-a facut sa zbor dincolo de barca. Am cazut în apa si am dat drumul scutului imediat. S-a dus repede la fund, dupa ce m-a ranit în fluierul piciorului. Eram cumplit de speriat - de Ri-chard Parker, dar si de faptul ca eram în apa. îmi imaginam un rechin sarind asupra mea. Am înotat pîna la pluta cu disperare, manifestînd exact agitatia atît de placuta rechinilor. Din fericire, nu erau rechini. Am ajuns la pluta, am dat drumul la toata frînghia si am stat cu bratele adunate în jurul genunchilor si cu capul în jos, încercînd sa potolesc spaima care pusese stapînire pe mine. A trecut mult timp pîna am încetat sa tremur. Am ramas pe pluta toata ziua si noaptea urmatoare. N-am baut si n-am mîncat nimic.
Am încercat din nou imediat ce am prins o alta broasca testoasa. Carapacea era mai mica, mai usoara si mai buna pentru un scut. înca o data am înaintat si am început sa bat cu piciorul în banca din mijloc.
Ma întreb daca cei care îmi citesc povestea vor întelege ca atitudinea mea nu era o dovada de nebunie sau o încercare disimulata de sinucidere, ci o simpla necesitate. Ori îl îmblînzeam si-l faceam sa înteleaga cine era Numarul Unu si cine era Numarul Doi, ori as fi murit în ziua cînd as fi vrut sa ma urc în barca pe vreme rea si el nu ar fi fost de acord.
Daca am supravietuit uceniciei ca dresor de animale în largul oceanului, am facut-o fiindca Richard Parker nu voia cu adevarat sa ma atace. Tigrii, de fapt toate animalele, nu folosesc violenta pentru a-si regla conturile. Cînd animalele se lupta, o fac pentru a ucide, întelegînd ca si ele pot fi ucise. O lupta îi costa. Astfel ca animalele au un întreg arsenal de semnale de prudenta pentru a evita un conflict si sînt gata sa se retraga de îndata ce pot. Un tigru va ataca rareori un alt pradator fara avertisment. De obicei se repede cu capul înainte asupra adversarului, mî-rîind si aratîndu-si coltii. Dar chiar înainte de a fi prea tîr-ziu, tigrul va ramîne încremenit, cu amenintarea bubuin-
du-i în gîtlej. Evalueaza situatia. Daca decide ca nu este în pericol, se va întoarce, cu sentimentul ca a cîstigat partida.
Richard Parker a procedat astfel cu mine de patru ori. De patru ori m-a lovit cu laba dreapta si m-a azvîrlit peste bord, de patru ori mi-am pierdut scutul. Am fost îngrozit înainte, dupa si în timpul fiecarui atac si am petrecut mult timp tremurînd de frica pe pluta. în cele din urma am învatat sa citesc semnalele pe care mi le trimitea. Am descoperit ca, datorita urechilor, ochilor, mustatilor, dintilor, cozii si gîtlejului, vorbea o limba simpla, foarte expresiva, care îmi spunea care avea sa fie urmatoarea lui miscare. Am învatat ca trebuia sa ma retrag înainte ca el sa-si ridice laba în aer.
Apoi mi-am spus eu punctul de vedere, stînd cu picioarele pe carena, leganînd barca si sunînd din fluier, în timp ce Richard Parker gemea si gîfîia pe fundul barcii.
Al cincilea scut a rezistat pe tot timpul dresajului.
Capitolul 73
Cea mai mare dorinta a mea - în afara de a fi salvat - era sa am o carte. O carte mare, cu o poveste fara sfîrsit. O carte pe care as fi putut-o citi de nenumarate ori, avînd alta revelatie si alta viziune cu fiecare prilej. Din pacate, nu exista nici un text la bord. Eram un Arjuna neconsolat într-un car batut de vînturi, fara ajutorul cuvintelor lui Krishna. Prima oara cînd am gasit o Biblie pe noptiera unei camere de hotel din Canada, am izbucnit în lacrimi. Am trimis o contributie editurii Gideon chiar în ziua urmatoare, însotita de o nota în care îi îndemnam sa-si extinda activitatea în toate locurile unde diversi calatori obositi si epuizati ar putea sa se odihneasca, nu numai în camerele de hotel, si ca ar trebui sa nu lase numai Biblii, ci si alte scrieri sacre. Nu pot concepe un mod mai bun de a raspîndi credinta. Nu amenintari din înaltul amvonului, nu condamnari ale unor biserici rele, nu presiuni
insuportabile, ci o simpla carte de texte sacre, asteptînd cu rabdare sa o deschizi, la fel de delicata si de convingatoare ca sarutul unei fetite pe obraz.
Cu toate acestea, ce bine ar fi fost sa am un roman cu mine! Aveam numai manualul de supravietuire pe care l-am citit, probabil, de zeci de mii de ori în timpul chinului meu.
Am tinut un jurnal. E greu de citit. Scriam cît de mic puteam. Mi-era teama ca voi ramîne fara hîrtie. Nu e mare lucru de capul lui. Cuvinte mîzgalite pe o pagina ce încearca sa cuprinda realitatea care ma coplesea. L-am început la o saptamîna sau doua dupa ce Tsimtsum s-a scufundat. Eram prea ocupat si prea zapacit înainte. Intrarile nu sînt datate sau numerotate. Ce ma uimeste acum este felul cum am surprins timpul. Atîtea zile, atîtea saptamîni doar într-o singura pagina. Am scris despre ceea ce va asteptati: despre ce s-a întâmplat si despre cum ma simteam, despre ce am mai pescuit si ce nu am pescuit, despre mare si vreme, despre probleme si solutii, despre Richard Parker. Toate lucruri foarte practice.
Capitolul 74
Am practicat ritualurile religioase pe care le-am adaptat conditiilor mele - liturghii austere, fara preoti sau membri consacrati prin comuniune, sarbatori darshan fara murti, puja cu carne de broasca testoasa pentru prasad, invocari ale lui Allah fara sa stiu unde este Mecca, în cuvinte arabesti pronuntate gresit. Era evident ca îmi aduceau alinare. Credinta în Dumnezeu este o deschidere, o eliberare, un act de încredere absoluta, o declaratie de dragoste - dar uneori e tare greu sa iubesti. Uneori sufletul mi se umplea de mînie, disperare si neliniste, îmi era teama ca se va scufunda în neantul Pacificului si ca nu voi putea sa-mi regasesc încrederea.
în asemenea momente, încercam sa ma îmbarbatez. Atingeam turbanul pe care îl facusem din resturile camasii si spuneam cu glas tare: "ACEASTA ESTE PĂLĂRIA LUI DUMNEZEU!"
Mîngîiam pantalonii si spuneam cu glas tare: "ACESTEA SÎNT VEsMINTELE LUI DUMNEZEU!"
Aratam catre Richard Parker si spuneam cu glas tare: "ACEASTA ESTE FELINA LUI DUMNEZEU!"
Aratam catre barca si spuneam cu glas tare: "ACEASTA ESTE ARCA LUI DUMNEZEU!"
îmi întindeam bratele si spuneam cu glas tare: "ACESTA ESTE MARELE TERITORIU AL LUI DUMNEZEU!"
Aratam catre cer si spuneam cu glas tare: "ACEASTA ESTE URECHEA LUI DUMNEZEU!"
în felul acesta îmi aminteam despre creatie si despre locul meu în ea.
Dar palaria lui Dumnezeu se desfacea mereu, pantalonii lui Dumnezeu se rupeau, felina lui Dumnezeu era un pericol permanent, arca lui Dumnezeu era o închisoare, imensul teritoriu al lui Dumnezeu ma dobora încetul cu încetul, urechea lui Dumnezeu nu parea sa ma asculte.
Disperarea era ca un întuneric greu, prin care nu patrundea deloc lumina. Era ca un iad. Multumesc lui Dumnezeu ca scapam mereu de ea. Sau aparea un banc de pesti în preajma navodului, sau trebuia sa leg mai bine un nod. Sau ma gîndeam la familia mea, la felul cum fusesera scutiti de aceasta teribila agonie. întunericul se risipea si disparea în cele din urma, iar Dumnezeu ramînea o raza de lumina stralucitoare în inima mea. Dragostea ma tinea în viata.
Capitolul 75
în ziua cînd am presupus ca era ziua de nastere a mamei, i-am cîntat cu voce tare "La Multi Ani".
Capitolul 76
M-am obisnuit sa curat dupa Richard Parker. Imediat ce-mi dadeam seama ca îsi golise stomacul, ma duceam în locul acela. Era o actiune riscanta, care însemna sa dau la o parte fecalele lui, ajutîndu-ma de cange, si sa ajung la ele dinspre prelata. Fecalele pot fi pline de paraziti. Aceasta n-are importanta pentru animalele în libertate care stau foarte putin lînga excrementele lor, neinte-resîndu-le deloc; cele care stau în copaci nici nu le vad, iar cele de pe pamînt excreta si pleaca mai departe. în teritoriul limitat al unei gradini zoologice însa, situatia este diferita; lasatul fecalelor în îngraditura unui animal înseamna sa-l expui infectiilor, caci animalul, lacomindu-se la orice care seamana cu mîncarea, le va mînca. De aceea îngraditurile sînt curatate: pentru a proteja sanatatea stomacala a animalelor si pentru a scuti nasurile si ochii vizitatorilor. Dar acum nu ma interesa sa apar reputatia familiei Patel în ceea ce priveste curatenia la Gradina Zoologica, în cîteva saptamîni Richard Parker s-a constipat si îsi golea stomacul numai o data pe luna, asa ca munca de cu-ratator nu mai avea rost din punct de vedere sanitar. Altul era motivul pentru care o faceam: era pentru ca prima oara cînd Richard Parker a facut în barca, am observat ca a încercat sa ascunda rezultatul. Am înteles imediat semnificatia acestui gest. Sa-ti lasi excrementele neacoperite, sa le lasi sa miroasa este un semn de dominatie sociala. Dimpotriva, sa le ascunzi sau sa încerci sa le ascunzi este un semn de respect - de respect fata de mine.
Pot sa va spun ca nu i-a placut. A ramas ascuns, cu capul ghemuit, cu urechile lipite, mîrîind încet si continuu. Am procedat cu o grija exceptionala si o atentie sporita, nu numai pentru a-mi apara viata, dar si pentru a-i da semnalul potrivit. Semnalul potrivit îl dadeam atunci cînd aveam fecalele lui în mîna. Le rostogoleam cîteva secunde, le aduceam la nas si le miroseam îndeaproape si cu zgomot, îl priveam cîteva clipe ostentativ, cu ochii larg
deschisi (daca ar fi stiut ca o faceam numai de frica), destul de mult pentru a-l stapîni, dar nu si pentru a-l provoca. La fiecare privire ce i-o aruncam, fluieram încet si amenintator, în felul acesta, stapînindu-l cu ochii (la toate animalele, inclusiv la oameni, privitul fix este un act de agresiune) si sunînd din fluierul care îi provoca reactii atît de neplacute, îi dadeam limpede de înteles lui Richard Parker ca era dreptul meu, dreptul meu de stapîn sa ma joc si sa-i miros fecalele daca doream. Dupa cum vedeti, nu munca de îngrijitor ma interesa, ci controlul psihologic, care a dat rezultate. Richard Parker nu mi-a întors niciodata privirea; se uita tot timpul undeva la jumatate, nici la mine, nici pe lînga mine. O simteam asa cum simteam fecalele în mîna: exercitarea controlului. Exercitiul ma istovea la culme, totusi ma bucura.
Daca tot vorbim despre asta, m-am constipat si eu la fel ca Richard Parker. Era din cauza dietei, cu prea putina apa si prea multe proteine. Usurarea în cazul meu avea loc tot o data pe luna si nu se putea numi deloc asa. Era o actiune înceata, dureroasa si greoaie, care ma facea sa transpir tot si ma lasa fara puteri, o încercare mai grea de-cît daca as fi avut febra.
Capitolul 77
întrucît numarul cartoanelor de ratii de supravietuire scadea, mi-am redus portia pîna cînd am ajuns sa urmez exact instructiunile, limitîndu-ma la doi biscuiti la fiecare opt ore. îmi era mereu foame. Ideea de mîncare ma obseda. Cu cît ma gîndeam mai putin, cu atît cresteau portiile la care visam. Mesele mele imaginare luasera proportiile Indiei. Un Gange de supa dhal. Chapatti fierbinte de marimea Rajasthanului. Castroane de orez cît Uttar Pradesh. Atît de mult sambar, încît sa poata pluti în el tot statul Tamil Nadu. Munti de înghetata cît Himalaia. Visele mele s-au specializat: toate ingredientele pentru mîn-
carurile mele erau întotdeauna proaspete si în cantitati mari; cuptorul sau tigaia erau mereu la temperatura potrivita; proportiile erau întotdeauna depasite; nimic nu se ardea sau nu se facea îndeajuns, nimic nu era prea cald sau prea rece. Fiecare mîncare era pur si simplu perfecta - numai ca nu puteam sa pun mîna pe ea.
Cu timpul, gusturile mi s-au diversificat. Daca la început curatam pestele de intestine si de solzi cu dezgust, pe urma doar le scoteam putin grasimea de deasupra înainte de a musca din ei, încîntat ca obtinusem o asemenea delicatesa. îmi amintesc ca pestii zburatori erau destul de gustosi, carnea fiind rozalie si frageda. Doradele erau mai tari si miroseau mai puternic. Am început sa manînc si capetele de peste, în loc sa i le arunc lui Richard Parker sau sa le folosesc drept momeala. Am facut o descoperire interesanta cînd am aflat ca un lichid gustos putea fi supt nu numai din ochii pestilor mai mari, dar si din vertebrele lor. Broastele testoase - pe care înainte doar le deschideam putin cu cutitul si apoi le aruncam pe podeaua barcii lui Richard Parker - au devenit mîncarea mea favorita. Pare imposibil de crezut ca a fost o perioada cînd consideram o broasca testoasa vie ca o delicatesa, o schimbare bine venita dupa peste. Insa asa era. Prin venele testoaselor curge un lichid dulce care trebuie baut de îndata ce tîsneste din gîturile lor, deoarece se coaguleaza în mai putin de un minut. Cele mai bune poriyal sau kootu nu se pot asemana cu carnea de broasca testoasa, fie conservata, fie proaspata. Nici un payasam cu cardamom gustat vreodata nu era atît de dulce sau de gustos ca ouale de broasca testoasa sau grasimea preparata. Un amestec de inima, pla-mîni, ficat, carne sau intestine curatate, presarate cu bucati de peste, totul plutind într-un sos de albus si zer, alcatuiau un thali nemaipomenit, bun sa te lingi pe degete. La sfîrsitul calatoriei mîncarn orice îmi oferea o broasca testoasa. în algele care acopereau unele dintre carapace gaseam uneori crabi mici si crustacei. Orice gaseam în stomacul unei testoase era bun de mîncat. Am petrecut
multe ore placute rozînd încheietura unei înotatoare sau despicînd oasele si sugîndu-le maduva. Degetele îmi cautau încontinuu bucatile de grasime sau carne uscata care se agatau de interiorul carapacei, scotocind dupa mîncare în felul mecanic al maimutelor.
Carapacele de broasca testoasa îmi erau foarte utile. N-as fi putut sa ma descurc fara ele. Le foloseam atît ca scuturi, cît si ca planse pentru transat pestele sau castroane pentru amestecat mîncarea. Iar cînd natura mi-a distrus complet paturile, am folosit carapacele pentru a ma apara de mare, proptindu-le una de alta si vîrîndu-ma sub ele.
E îrtspaimîntator cît de mult te binedispune un stomac plin. Una se completeaza la perfectie cu cealalta: cîta apa si mîncare, atîta buna dispozitie. Duceam o existenta teribil de nestatornica. Depindeam de carnea de broasca testoasa ca sa fiu într-o stare de spirit buna.
Dupa ce s-a dus si ultimul biscuit, totul a devenit bun de mîncat, indiferent de gust. Puteam sa bag orice în gura, sa mestec si sa înghit - indiferent daca era delicios, prost sau obisnuit - atîta timp cît nu era sarat. Organismul meu a dezvoltat o repulsie fata de sare pe care am pastrat-o pîna astazi.
Odata am încercat sa manînc excrementele lui Richard Parker. S-a întîmplat la început, cînd înca nu ma obisnuisem cu foamea, iar imaginatia mea cauta solutii cu febrilitate, îi turnasem apa proaspata distilata în galeata cu putin înainte. Dupa ce a baut-o pe nerasuflate, a disparut sub prelata, iar eu m-am ocupat de niste maruntisuri din lada. Asa cum faceam în zilele de început, ma uitam deseori sub prelata, ca sa ma asigur ca nu punea ceva la cale. Ei bine, de data asta pregatea ceva. Era încordat, cu spatele rotunjit si picioarele din spate departate. Coada era ridicata în aer, sprijinindu-se de prelata. Pozitia era evidenta. Imediat mintea mea a imaginat ideea de mîncare, nu de igiena animala. Am decis ca nu era nici un pericol. Statea întors cu spatele, iar capul nu i se vedea. Daca îl lasam în
pace, poate nici nu ma observa. Am înhatat un vas gradat si am întins mîna. Am nimerit la momentul oportun. In secunda în care s-a aflat în pozitie la baza cozii, anusul lui Richard Parker s-a dilatat, iar din el a iesit, ca un balon de guma de mestecat, o bila neagra de excremente. A cazut în vasul meu cu un clinchet si probabil ca voi fi socotit subuman de cei care nu înteleg gradul de suferinta la care ajunsesem, daca voi spune ca a sunat în urechile mele precum clinchetul unei monede de cinci rupii ce cade în vasul unui cersetor. Am zîmbit, iar buzele au început sa-mi sîngereze. Simteam o mare recunostinta fata de Richard Parker. Am tras înapoi vasul. Am apucat excrementele cu degetele. Erau foarte calde, dar nu miroseau foarte tare. Erau de marimea unei bile de gulab jatnun, dar nu atît de moi. De fapt, erau tari ca piatra. Daca încarcai o muscheta cu ele, puteai ucide un rinocer.
Am pus înapoi bila în vas si am adaugat putina apa. L-am acoperit si l-am pus deoparte. Salivam în timp ce asteptam. Cînd n-am mai rezistat, am bagat bila în gura. N-am putut sa o manînc. Avea un gust întepator, dar nu era numai asta. Era mai curînd decizia gurii mele, imediata si evidenta: nu era de mîncat. Era doar materie de aruncat, fara nimic hranitor în ea. Am scuipat-o si m-am amarît din cauza apei risipite. Am apucat cangea si am adunat restul fecalelor lui Richard Parker. Le-am aruncat la pesti.
Dupa cîteva saptamîni, organismul a început sa mi se deterioreze. Picioarele si gleznele au început sa mi se umfle si îmi era foarte greu sa mai stau în picioare.
Capitolul 78
Cerul îmbraca deseori haine diverse. Era uneori acoperit de mari nori albi, plati în partea de jos, dar rotunzi si umflati în vîrf. Alteori era complet senin, de un albastru orbitor. Uneori era acoperit de o patura grea,
sufocanta de nori cenusii, dar fara semne de ploaie. Alteori era de-abia putin înnorat. Deseori era presarat cu nori mici, albi, pufosi. Cerul mai putea fi vargat de nori subtiri, înalti, care aratau ca un ghem de vata desfasurat. Cerul semana cu o ceata laptoasa. Cerul mai putea fi acoperit de nori de ploaie negri si furtunosi, care treceau fara a da drumul la ploaie. Cerul era zugravit cu cîtiva nori care semanau cu niste bancuri de nisip. Cerul era un bloc compact, care oferea un efect vizual: lumina soarelui in-vadînd oceanul, cu liniile verticale dintre lumina si umbra distingîndu-se perfect. Cerul era o cortina neagra îndepartata de ploaie în aversa. Cerul era acoperit de multe straturi de nori, unele groase si opace, altele subtiri ca fumul. Cerul era negru, împroscîndu-mi fata zîmbitoare cu ploaie. Cerul nu mai era decît o cascada, un potop nesfîr-sit, care îmi încretea si îmi inflama pielea, înghetîndu-ma pîna în maduva oaselor.
Marea a purtat de asemenea multe haine. Marea ragea ca un tigru. Marea îmi susura în ureche ca un prieten ce-ti spune un secret. Marea zornaia ca maruntisul din buzunar. Marea bubuia ca o avalansa. Marea suiera ca glaspa-pirul slefuind lemnul. Marea parea sa vomite. Marea era tacuta ca un mormînt.
Iar între cele doua, între cer si mare, suflau vînturile.
si veneau noptile si lunile schimbatoare.
Sa fii naufragiat înseamna sa fii un punct ce se afla mereu în centrul unui cerc. Oricîte schimbari ar putea avea loc - marea poate trece de la susurat la suierat, cerul îsi poate schimba culoarea de la albastru proaspat la alb orbitor si apoi la negru ca smoala -, pozitia nu se schimba niciodata. Privirea e mereu ca o raza. Circumferinta creste neîncetat. De fapt, cercurile se multiplica. Sa fii naufragiat înseamna sa fii prins într-un balet ametitor de cercuri. Te afli în centrul unui cerc, în timp ce deasupra ta se învîrtesc doua cercuri în directii opuse. Soarele te chinuie ca o multime zgomotoasa, invadatoare, care te face sa-ti astupi urechile, sa-ti închizi ochii, sa te ascunzi. Luna te întristeaza,
amintindu-ti tacuta de singuratatea ta; deschizi ochii mari ca sa scapi de însingurare. Cînd te uiti în sus, te întrebi uneori daca în centrul unei furtuni solare, daca în mijlocul Marii de Tacere, nu mai exista altcineva ca tine care se uita în sus, de asemenea prizonier al geometriei, luptîn-du-se cu teama, mînia, disperarea, deziluzia, resemnarea. Altfel, sa fii naufragiat înseamna sa fii prins între extreme neînduratoare si istovitoare. Pe lumina, vastitatea marii îti ia vederile si te înspaimînta. Pe întuneric, esti ca într-o cusca. Pe timpul zilei ti-e cald, îti doresti sa fie racoare si visezi la înghetata, turnîndu-ti apa de mare pe tine. Pe timpul noptii ti-e frig, îti doresti sa fie cald si visezi la curry fierbinte, învelindu-te în paturi. Cînd îti este cald, pielea ti se usuca si îti doresti sa fii ud. Cînd ai mîn-care, ai prea multa si trebuie sa te ghiftuiesti. Cînd nu ai, nu ai deloc si mori de foame. Cînd marea este calma si nemiscata, vrei ca ea sa se miste. Cînd se înfurie si cercul care te tine prizonier este izbit de muntii de valuri, te îmbolnavesti de acea ciudatenie a marilor, sufocarea în spatii deschise, si îti doresti ca marea sa fie calma din nou. Extremele au loc de obicei în acelasi timp, astfel ca atunci cînd soarele te prajeste de înnebunesti, realizezi de asemenea ca usuca fîsiile de peste si carne pe care le-ai atîrnat pe frînghie si ca este o binecuvîntare pentru distilatoarele solare. Dimpotriva, cînd ploaia îti îmbogateste proviziile de apa proaspata, îti dai seama ca umiditatea îti afecteaza produsele preparate, care probabil ca se vor strica, în-verzindu-se si înmuindu-se. Cînd trece vremea rea si e clar ca ai scapat de furia cerului si de mînia marii, bucuria îti este potolita de supararea ca atît de multa apa proaspata cade în mare si de îngrijorarea ca nu o sa mai vina alta ploaie, ca o sa mori de sete pîna cad urmatorii stropi. Cea mai rea pereche de extreme este cea compusa din teroare si plictiseala. Uneori viata ta este ca un pendul, le-ganîndu-se de la una la alta. Marea este ca o oglinda. Vîn-tul nu bate deloc. Orele dureaza la nesfîrsit. Esti atît de plictisit, încît cazi într-o stare de apatie asemanatoare unei
come. Apoi marea se umfla, iar emotiile devin intense. însa pîna si aceste doua extreme sînt asemanatoare. Plictiseala poate purta semne de teroare. începi sa plîngi; te umpli de groaza; tipi; îti faci rau intentionat. Iar cînd esti în ghearele terorii - cea mai rea furtuna dintre toate -, te simti totusi plictisit, cu o nepasare totala la ce e în jurul tau.
Numai moartea te tine alert, fie cînd o contempli din-tr-o pozitie de stabilitate si siguranta, fie cînd esti în primejdie.
Viata într-o barca de salvare nu e viata adevarata. Este mai curînd ca sfîrsitul unui joc de sah, un joc cu piese putine. Elementele nu pot fi mai simple, nici miza mai mare. Din punct de vedere fizic este îndîrjit, din punct de vedere moral este ucigator. Trebuie sa faci unele modificari, daca doresti sa traiesti. Multe lucruri devin consumabile. Te descurci cum poti. Ajungi la un punct unde te simti ca în iad, totusi stai cu bratele încrucisate si zîmbesti, simtin-du-te cea mai norocoasa persoana din lume. De ce? Pentru ca la picioarele tale zace un pestisor mort.
Capitolul 79
Rechinii veneau în fiecare zi, mai ales mako si niste rechini albastri, dar si din cei cu coada alba de ocean, iar o data chiar un rechin tigru ce a aparut ca din cel mai negru cosmar. Veneau mai ales în zori si la apus. Nu ne-au creat probleme serioase niciodata. Cîteodata unul mai lovea copastia barcii cu coada. Cred ca o facea intentionat (si alte vietuitoare din mare o faceau, testoasele, chiar dora-dele). Cred ca încerca sa afle ce era acea barca de salvare. O lovitura buna cu securea peste botul atacatorului îl facea sa dispara cu iuteala în adîncuri. Principala problema cu rechinii era ca, din pricina lor, apa nu mai era sigura, ca si cum ai trece peste limitele unei proprietati unde scrie Cline rau. Lasînd asta la o parte, începusera sa-mi placa rechinii. Erau ca niste vechi prieteni zgîrciti, care nu
voiau sa admita ca ma placeau, totusi veneau mereu sa ma viziteze. Rechinii albastri erau mai mici, de obicei nu mai mult de un metru si jumatate, si cei mai frumosi, supli si mladiosi, cu boturi mici si urme discrete de branhii. Spatele era de un ultramarin viu, iar burtile albe ca zapada, culori care deveneau cenusii sau negre cînd se scufundau, dar care la suprafata straluceau cu inflexiuni uimitoare. Rechinii mako erau mai mari si aveau boturi cu dinti redutabili, dar si ei erau colorati frumos, de un albastru indigo care lucea splendid în soare. Cei cu coada alba erau mai scurti decît mako - unii ajungeau pîna la trei metri si jumatate -, dar erau mult mai îndesati, avînd niste înotatoare dorsale enorme, pe care le tineau la suprafata apei ca pe o flamura de razboi, o imagine rapida care îmi punea mereu nervii la încercare. Altminteri, erau de o culoare obisnuita, un fel de maroniu cenusiu, iar vîrfurile albe ale cozilor nu aveau nimic deosebit.
Am prins multi rechini mici, majoritatea albastri, dar si unii mako. De fiecare data era chiar dupa apusul soarelui, cînd lumina zilei se stingea; îi prindeam cu mîinile goale cînd se apropiau de barca.
Primul pe care l-am capturat a fost cel mai mare, un mako de peste un metru lungime. Venise si plecase de lîn-ga prora de mai multe ori. Cînd s-a apropiat din nou, am lasat mîna instinctiv în apa si l-am apucat chiar de deasupra cozii, unde corpul este mai subtire. Pielea lui aspra putea fi apucata atît de bine, ca, fara sa ma gîndesc prea mult, am tras. în timp ce trageam a sarit, scuturîndu-mi serios bratul. Spre groaza si încîntarea mea, animalul a facut un salt în aer într-o explozie de apa si spuma de mare. Pentru o fractiune de secunda n-am stiut ce sa mai fac. Pestele era mai mic decît mine - dar nu eram oare un Goliat nesabuit? Nu trebuia sa-i dau drumul? M-am întors si m-am împiedicat, cazînd pe prelata si aruncînd pestele spre pupa. Rechinul a cazut direct în teritoriul lui Richard Parker. S-a prabusit cu zgomot si a început sa se agite cu
atîta vlaga, încît am crezut ca va distruge barca. Richard Parker a fost surprins. A atacat imediat.
A început o lupta titanica. în interesul zoologilor, am sa mentionez urmatoarele: un tigru nu ataca la început un rechin aflat afara din apa cu falcile, ci îl loveste mai degraba cu labele din fata. Richard Parker s-a pornit sa izbeasca rechinul. Ma cutremuram la fiecare lovitura. Erau pur si simplu groaznice. Una singura de-ar fi lovit un om, i-ar fi rupt acestuia toate oasele, ar fi facut mobila bucati, ar fi transformat o casa întreaga într-o gramada de moloz. Rechinului nu-i placea deloc situatia, asa ca se întorcea si se rasucea, lovindu-i coada si încercînd sa-l apuce cu botul.
Poate ca a fost din cauza ca Richard Parker nu era familiarizat cu rechinii, nu mai întîlnise nici un alt peste pradator - oricum ar fi, cert e ca s-a întîmplat: un accident, una din putinele dati cînd am constatat ca Richard Parker nu era perfect, ca, în ciuda instinctelor sale ascutite, si el putea sa o pateasca. si-a bagat laba stînga în botul rechinului. Acesta si-a înclestat dintii. Imediat Richard Parker s-a tras înapoi pe picioarele din spate. Rechinul a fost zgîl-tîit, dar nu a dat drumul. Richard Parker a cazut pe spate, a deschis botul larg si a scos un raget puternic. O pala de aer cald mi-a lovit corpul. Aerul s-a cutremurat, asa cum se întîmpla cu caldura care iese din drum pe o zi de arsita, îmi imaginez ca undeva departe, la 275 de kilometri, marinarul de veghe de pe un vapor a privit, a tresarit si mai tîrziu a raportat cel mai ciudat lucru, ca a avut impresia ca a auzit mieunatul unei pisici venind drept spre el. Ragetul înca îmi rasuna în urechi dupa cîteva zile. Dar un rechin este surd, ca sa spun asa. Astfel ca eu, care nici nu ma gîndeam sa ciupesc laba unui tigru, daramite sa încerc sa înghit una, eram izbit de un raget colosal în fata, sovaiam si tremuram, ma înmuiam de tot de frica si lesinam, în timp ce rechinul a perceput numai o mica vibratie.
Richard Parker s-a întors si a început sa asalteze cu ghearele capul rechinului, cu laba libera, si sa-l muste cu coltii, în timp ce labele din spate trageau de stomac si de spate. Rechinul îl tinea bine de laba, singurul mod de atac si de aparare, jumulindu-i coada. Tigrul si rechinul se rasuceau si se rostogoleau. Am reusit dupa mari eforturi sa-mi regasesc stapînirea asupra corpului meu, sa ma duc pe pluta si sa-i dau drumul. Barca s-a îndepartat. Am vazut pete de portocaliu si albastru închis, de blana si piele, în timp ce barca se legana cînd pe o parte, cînd pe alta. Mîrîitul lui Richard Parker era îngrozitor.
In cele din urma, barca s-a oprit. Dupa mai multe minute, Richard Parker s-a ridicat, lingîndu-si laba stînga.
în zilele urmatoare s-a îngrijit de toate patru labele. Pielea unui rechin este acoperita de zimti minusculi, care o fac la fel de aspra ca glaspapirul. în mod sigur se taiase cînd smucise rechinul. Laba stînga era ranita, dar parea ca o sa treaca: ghearele si degetele erau la locul lor. Cît despre mako, în afara de vîrful cozii si de bot, era tot o masa macelarita, pe jumatate mîncata. Bucati de carne gri-ro-siatica si de organe interne erau raspîndite peste tot.
Am reusit sa adun o parte din ramasitele rechinului, dar, spre dezamagirea mea, vertebrele rechinilor nu contin lichid. Cel putin carnea era gustoasa si nu mirosea a peste, iar rontaitul unui cartilagiu era bine venit dupa atî-ta hrana moale.
Dupa aceea am vînat rechini mai mici, pui pe care îi omoram singur. Am descoperit ca înjunghierea lor în ochi cu cutitul era o cale mai rapida si mai putin obositoare de-cît sa le crestez vîrful capului cu securea.
Capitolul 80
Dintre toate doradele, îmi aduc aminte de una anume, o dorada speciala. Era dimineata devreme, într-o zi înnorata, si ne aflam în mijlocul unei furtuni de pesti
232
zburatori. Richard Parker îi lovea cu putere. Eu eram ghemuit în spatele unei carapace de testoasa, aparîndu-ma de pestii zburatori. Aveam o cange cu o bucata de navod agatata de ea, întinsa în mare. Speram sa pescuiesc astfel. N-aveam prea mult noroc. Un peste a suierat pe lînga mine. Dorada care îl urmarea a tîsnit din apa. A fost o miscare gresita. Pestele zburator speriat a scapat, ratînd navodul, dar dorada a lovit carena ca o ghiulea. Izbitura a zguduit toata barca. Sîngele a împroscat prelata. Am reactionat repede. M-am lasat sub ploaia de pesti zburatori si am apucat dorada chiar înaintea unui rechin. Am tras-o la bord. Era moarta sau pe-aproape, colorîndu-se în toate felurile. Ce prada! Ce prada! mi-am zis cu bucurie. Multumesc tie, Isus-Matsya. Pestele era gras si carnos. Avea cam optsprezece kilograme. Era bun sa hraneasca o hoarda întreaga. Ochii si coloana vertebrala puteau iriga un desert.
Din pacate, capul mare al lui Richard Parker s-a întors catre mine. L-am zarit cu coada ochiului. Pestii zburatori veneau întruna, dar lui nu-i mai pasa; asupra pestelui din mîna mea îsi concentrase acum atentia. Era la doi metri si jumatate departare. Gura îi era pe jumatate deschisa, cu o aripioara de peste atîrnîndu-i din ea. Spatele i se încorda. Posteriorul îi tremura. Coada îi flutura. Era evident: statea la pînda si se pregatea sa ma atace. Era prea tîrziu sa fug, prea tîrziu pîna si sa fluier. îmi sunase ceasul.
Dar ajunsesem la capatul rabdarii. Suferisem foarte mult. îmi era atît de foame. Trecusera multe zile de cînd nu mai mîncasem.
si astfel, într-un moment de nebunie cauzata de foame - pentru ca ma interesa mai mult sa manînc decît sa ramîn în viata -, fara sa fiu aparat de nimic, dezgolit în toate sensurile cuvîntului, l-am privit pe Richard Parker tinta în ochi. Deodata, forta sa bruta n-a mai însemnat altceva decît slabiciune morala. Nici nu se compara cu puterea mintii mele. L-am privit tinta, cu ochii larg deschisi, sfidator, înfruntîndu-ne. Orice director de gradina zoologica va va spune ca un tigru, de fapt orice felina, nu va ataca daca te uiti drept la el, dar va astepta ca antilopa,
caprioara sau boul salbatic sa priveasca în alta parte. Dar una e sa stii acest lucru si alta e sa îl pui în aplicare (si nu serveste la nimic daca speri sa înfrunti o simpla pisica. Cît timp te uiti fix la un leu, altul va veni pe la spate). Timp de cîteva secunde, o teribila batalie mentala pentru statut si autoritate s-a dus între un baiat si un tigru. Avea nevoie de numai un salt pentru a ma doborî. Dar nu l-am slabit din ochi.
Richard Parker s-a lins pe bot, a mîrîit si s-a întors. A lovit suparat un peste zburator. Cîstigasem. Nu-mi venea sa cred; am strîns dorada în mîna si am fugit pe pluta. Bineînteles ca i-am aruncat imediat o bucata frumoasa de peste lui Richard Parker.
Din ziua aceea, am simtit ca autoritatea mea nu mai era pusa la îndoiala si am început sa petrec tot mai mult timp în barca, mai întîi la prora, iar apoi, dupa ce am capatat încredere, pe prelata mai confortabila. înca îmi era teama de Richard Parker, dar numai cînd trebuia. Simpla lui prezenta nu ma mai înspaimînta. Am spus deja - te poti obisnui cu orice. Nu spun asta toti supravietuitorii?
La început, stateam întins pe prelata, cu capul sprijinit de marginea rulata de la prora. Era putin ridicata - deoarece capetele barcii erau mai înalte decît mijlocul -, astfel ca puteam sa-l vad pe Richard Parker.
Mai tîrziu, m-am întors în cealalta pozitie, cu capul odihnindu-mi-se chiar deasupra bancii din mijloc, cu spatele la Richard Parker si la teritoriul lui. în aceasta pozitie eram mai departe de marginile barcii si mai putin expus la vînt si la apa.
Capitolul 81
stiu ca felul în care am supravietuit e greu de crezut. Cînd ma uit înapoi, mi-e greu si mie sa cred.
Nemiloasa mea exploatare a slabiciunilor marine ale lui Richard Parker nu este singura explicatie. Mai exista
una: eu îi asiguram apa si mîncarea. Richard Parker fusese aproape dintotdeauna un animal de gradina zoologica, fiind obisnuit sa primeasca orice fara a ridica nici macar o laba. E adevarat ca atunci cînd ploua si întreaga barca se transforma într-o plasa de ploaie, întelegea de unde venea apa. La fel cînd eram loviti de un banc de pesti zburatori si cînd eu nu aveam un rol anume. Dar aceste evenimente nu schimbau realitatea care consta în faptul ca, atunci cînd se uita peste copastie, nu vedea nici o jungla în care putea sa vîneze si nici un rîu din care sa poata bea apa. Totusi, eu îi dadeam mîncare si apa proaspata. Rolul meu era miraculos. îmi dadea putere asupra lui. Dovada ca am ramas în viata zi dupa zi, saptamîna dupa saptamî-na. Dovada ca nu m-a atacat, chiar si cînd dormeam pe prelata. Dovada ca va spun povestea asta.
Capitolul 82
Pastram apa de ploaie si apa strînsa din disti-latoarele solare în lada, fara sa o vada Richard Parker, în trei saci de plastic de cincizeci de litri. îi legam cu o funie. Nici daca ar fi continut aur, safire, rubine si diamante acesti saci nu mi-ar fi fost mai pretiosi. Eram tot timpul îngrijorat din cauza lor. Cea mai mare spaima a mea era ca într-o dimineata as deschide lada si as descoperi ca toti trei se rasturnasera sau, mai rau, se sparsesera. Pentru a preveni o asemenea tragedie, i-am înfasurat în paturi, ca sa nu se frece de carcasa de metal a barcii, miscîndu-i cît de putin trebuia pentru a-i pastra intacti. Gurile sacilor ma îngrijorau de asemenea. Nu le strîngea prea tare funia? Cum mai puteam sa îi leg daca se rupeau la gura? Cînd aveam spor, cînd ploaia era torentiala, cînd sacii aveau atîta apa cît puteau sa cuprinda, umpleam vasul gradat, cele doua galeti de plastic, cele doua containere de plastic multifunctionale, cele trei cani si sticlutele goale de apa (pe care le pastram acum cu mare grija). Apoi um-
pleam toti sacii de plastic pentru vomitat, înfasurîndu-i si legîndu-i cu un nod. Dupa asta, daca tot continua sa ploua, ma foloseam pe mine drept container. Apucam capatul tubului de cauciuc în gura si beam, si beam, si beam. Adaugam mereu putina apa de mare în apa proaspata a lui Richard Parker, în proportie mai mare în zilele dupa o aversa, în proportie mai mica în perioadele de seceta. In primele zile uneori îsi scotea capul peste bord, adulmeca marea si bea putina apa, dar în scurt timp a încetat. Totusi, de-abia ne descurcam. Lipsa apei proaspete mi-a produs cea mai mare neliniste si suferinta de-a lungul calatoriei.
Din tot ceea ce prindeam de mîncare, Richard Parker avea partea leului, ca sa spun asa. Nu aveam de ales. îsi dadea seama imediat cînd prindeam o broasca, o dorada sau un rechin si trebuia sa-i dau si lui repede si mult. Cred ca am stabilit recorduri mondiale la desfacut carapacele de broaste testoase. Cît despre pesti, ei erau despicati cînd înca se zbateau. Faptul ca mîncam orice nu era numai din cauza ca muream de foame; era si din graba. Uneori, nici nu aveam timp sa-mi dau seama ce mîncam. Sau o mîncam imediat, sau mi-o lua Richard Parker, care lovea cu piciorul sau mîrîia nerabdator la marginea teritoriului sau. Dovada cea mai clara a decaderii mele am avut-o în ziua cînd, cu o strîngere de inima, am observat ca mîncam ca un animal, ca înfulecatul meu zgomotos, repezit, pe nerasuflate era exact ca al lui Richard Parker.
Capitolul 83
Furtuna a venit încet într-o dupa-amiaza. Norii pareau sa fuga înspaimîntati din calea vîntului. Marea nu se lasa mai prejos. A început sa creasca si sa scada într-un fel care ma înfricosa. Am luat din apa distilatoarele si navodul. Ah, daca ati fi vazut peisajul! Ce vazusem pîna atunci erau doar delusoare de apa. Acestea de acum erau
adevarati munti. Vaile pe care le formau erau atît de adînci, încît pareau întunecoase. Marginile erau atît de abrupte, încît barca a început sa alunece pe ele, aproape sa se prabuseasca. Pluta era zgîltîita foarte rau, saltînd si cazînd la loc în apa, leganîhdu-se de fiecare data. Am aruncat ambele ancore, la adîncimi diferite ca sa nu se loveasca una de alta.
Escaladînd muntii de apa, barca se tinea agatata de ancore ca un alpinist de o funie. Ne repezeam înainte pîna dadeam peste o creasta alba ca zapada într-o mare de lumina si spuma cînd barca se avînta. Vedeam la cîtiva kilometri departare. Dar muntii îsi schimbau înfatisarea, în timp ce podeaua unde ne aflam se scufunda, provocîn-du-ne un teribil rau de mare. într-o clipita eram din nou pe fundul unei vai întunecoase, diferita si totusi similara cu cea dinainte, cu mii de tone de apa plutind deasupra noastra, avînd numai slabele noastre puteri pentru a ne salva. Pamîntul se misca din nou, frînghiile ancorelor se întindeau la maximum, iar rostogoleala reîncepea.
Ancorele s-au comportat bine - de fapt, prea bine. Fiecare val voia sa ne dea de-a dura, aruncîndu-ne cu putere si apoi tragîndu-ne în jos, dar tragînd si partea din fata a barcii. Efectul era o explozie de spuma de mare la prora. Eram de fiecare data udat pîna la piele.
Apoi a venit un val care a vrut cu tot dinadinsul sa ne ia cu el. De data aceasta, prora a disparut sub apa. Am fost socat, îngrozit. De-abia reuseam sa ma mai tin. Barca era inundata de apa. L-am auzit pe Richard Parker cum ragea. Am simtit ca moartea era aproape. Singurele optiuni pe care le aveam era sa ma omoare marea sau sa ma omoare animalul. Am ales-o pe a doua.
în timp ce ne scufundam pe coama valului, am sarit pe prelata si am desfacut-o catre pupa, izolîndu-l pe Richard Parker. Nu l-am auzit protestînd. Mai repede decît o masina de cusut ce ar coase o bucata de material, am prins în cîrlige prelata pe ambele parti ale barcii. Urcam din nou. Barca se înclina în continuare. îmi mentineam
echilibrul din ce în ce mai greu. Barca era acum acoperita de apa, prelata fiind îmbibata cu totul, în afara de partea unde ma aflam eu. M-am strecurat între banca laterala si prelata, tragînd-o pe aceasta din urma peste cap. Nu aveam prea mult spatiu. Erau treizeci de centimetri între banca si copastie, iar bancile laterale aveau numai o jumatate de metru latime. Nu eram însa deloc atît de nesabuit, nici macar în fata mortii, încît sa ma mut pe podeaua barcii. Mai erau patru cîrlige de prins. Am strecurat o rnîna prin deschizatura si am tras de funie. Dupa ce agatam fiecare cîrlig, îmi era tot mai greu sa-l agat pe urmatorul. Am reusit cu doua. Mai ramîneau doua. Barca se avînta în sus cu o miscare lina si continua. înclinarea era de peste treizeci de grade. Simteam cum sînt împins catre pupa. Rasucin-du-mi mîna cu putere, am reusit sa mai prind un cîrlig cu funia. A fost tot ce am putut sa fac. Nu era o treaba pe care sa o faci din interiorul unei barci, ci din exteriorul ei. Am tras de funie cu putere, fiind ajutat de faptul ca, tinîndu-rna de ea, nu mai alunecam pe fundul barcii. Barca s-a înclinat imediat la patruzeci si cinci de grade.
Atinsesem, probabil, o înclinare de saizeci de grade cînd am ajuns în vîrful valului si am cazut pe cealalta parte a crestei. Chiar si cea mai mica picatura de apa se prabusea peste noi. Ma simteam lovit de pumni uriasi. Barca s-a înclinat abrupt si totul s-a rasturnat: eu eram acum la marginea de jos a barcii, iar apa care o inundase, cu un tigru ce plutea în ea, venea peste mine. N-am simtit tigrul - nu stiam exact unde se afla Richard Parker; era întuneric bezna sub prelata - dar, pîna sa ajungem în valea urmatoare, eram pe jumatate înecat.
Tot restul zilei si o buna bucata din noapte am continuat sa urcam si sa coborîm, în sus si în jos, pîna cînd teroarea s-a banalizat si a fost înlocuita de întepeneala si de o renuntare totala. Cu o mîna ma tineam de frînghia prelatei, iar cu cealalta de marginea bancii de la prora, în timp ce zaceam întins pe burta pe banca laterala. Fiind în aceasta pozitie - cu apa cazînd peste mine din toa-
te partile -, cu prelata storcindu-ma, eram ud si înghetat, zgîriat si taiat de oase si carapace de broasca testoasa. Zgomotul furtunii era constant, ca si mîrîitul lui Richard Parker.
La un moment dat în timpul noptii, mi-am dat seama ca furtuna trecuse. Ne leganam pe mare ca de obicei. Am întrezarit cerul printr-o gaura din prelata. Era senin si înstelat. Am desfacut prelata si m-am urcat pe ea.
Abia în zori am descoperit ca pierdusem pluta. Tot ce ramasese din ea erau cele doua vîsle legate si vesta de salvare dintre ele. Am avut acelasi sentiment ca si cineva care sta în fata ultimei bîrne întregi dintr-o casa incendiata. M-am întors si am scrutat fiecare palma de orizont. Nimic. Micul meu oras marin disparuse. Faptul ca ancorele erau înca acolo în mod miraculos - continuau sa se tina cu îndîrjire de barca - nu ma consola deloc. Pierderea plutei nu era fatala neaparat pentru corp, cît mai ales pentru suflet.
Barca era într-o stare jalnica. Prelata era rupta în mai multe locuri, unele gauri fiind evident facute de ghearele lui Richard Parker. Mare parte din mîncare se pierduse, fie cazînd peste bord, fie distrusa de apa care patrunsese înauntru. Corpul ma durea peste tot si ma taiasem rau la coapsa; rana era umflata si alba. Mi-era prea teama sa cercetez continutul lazii. Din fericire, nici unul din sacii de apa nu se rupsese. Navodul si distilatoarele solare, pe care nu le dezumflasem complet, umplusera spatiul liber si împiedicasera sacii sa se miste prea mult.
Eram deprimat si epuizat. Am desfacut prelata din cîrlige de la pupa. Richard Parker era atît de tacut, încît m-am întrebat daca nu se înecase. Nu se înecase. Pe cînd înfasu-ram prelata catre banca din mijloc si lumina zilei a cazut peste el, s-a miscat si a mîrîit. S-a urcat din apa si s-a asezat pe banca de la pupa. Am luat ac si ata si am început sa repar gaurile din prelata.
Mai tîrziu am legat de funie una din galeti si am scos apa din barca. Richard Parker ma privea nepasator. Tot
ceea ce faceam îl plictisea. Ziua era calduroasa, iar eu lucram încet. La un moment dat, în timp ce umpleam galeata, am gasit ceva ce pierdusem. L-am privit cu atentie. Ocrotit în palma mea, era singura bariera dintre mine si moarte: ultimul fluier portocaliu.
Capitolul 84
Eram pe prelata, înfasurat într-o patura, dormind si visînd, trezindu-ma si visînd cu ochii deschisi, relaxîn-du-ma. Briza sufla linistita. Din cînd în cînd spuma marii, adusa pe creasta unui val, uda barca. Richard Parker disparuse sub prelata. Nu-i placea nici sa se ude, nici sa tot fie saltat în sus si în jos de barca. Dar cerul era albastru, aerul cald, iar marea calma. M-am trezit pentru ca am auzit o explozie. Am deschis ochii si am vazut apa în cer, iar apa s-a prabusit peste mine. M-am uitat din nou. Cerul era senin, albastru. Am mai auzit o explozie, la stinga mea, nu atît de puternica precum fusese prima. Richard Parker a mîrîit suparat. si mai multa apa a cazut peste mine. Avea un miros neplacut.
M-am uitat peste marginea barcii. Primul lucru pe care l-am vazut a fost un obiect mare, negru plutind în apa. Mi-au trebuit cîteva clipe pîna am înteles ce era. O zbîrci-tura rotunda de pe margine mi-a dat solutia. Era un ochi. Era o balena. Ochiul, cît capul meu de mare, se uita tinta la mine.
Richard Parker a iesit de sub prelata. A sîsîit. Dintr-o sclipire a ochiului balenei, mi-am dat seama ca se uita acum la Richard Parker. L-a privit cam treizeci de secunde înainte de a se scufunda încet. M-am temut ca ne va lovi cu coada, dar s-a dus direct la fund si a disparut în adînci-mile albastre. Coada îi era ca o uriasa paranteza rotunda.
Cred ca era o balena care îsi cauta perechea. Probabil ca marimea mea nu i-a placut, iar în plus eu paream sa am deja o pereche.
Am vazut multe balene, dar nici una atît de aproape ca aceasta. îmi dadeam seama de prezenta lor dupa trîm-ba de apa. Apareau la mica distanta, trei sau patru împreuna, ca un mic arhipelag viu de insule vulcanice. Acesti leviatani blînzi îmi ridicau întotdeauna moralul. Eram convins ca-mi întelegeau situatia, ca la vederea mea una dintre ele exclama: "A, este naufragiatul acela cu mota-nelul despre care mi-a povestit Bamphoo. Bietul baiat! Sper ca are destul plancton. Trebuie sa le spun lui Mum-phoo, Tomphoo si Stimphoo despre el. Ma întreb daca nu este vreo corabie în preajma sa-i dau de veste. Mama lui va fi foarte fericita sa-l vada din nou. La revedere, fiule. O sa încerc sa te ajut. Pe mine ma cheama Pimphoo." si astfel, prin radio-sant, toate balenele din Pacific au aflat despre mine, si as fi fost de mult salvat daca Pimphoo n-ar fi cautat ajutor la o nava japoneza al carei echipaj ticalos a ucis-o cu harponul, asa cum a patit si Limphoo din cauza unei nave norvegiene. Vînarea balenelor este o crima oribila.
Eram vizitat frecvent de delfini. Un grup a stat cu noi o zi si o noapte. Erau foarte veseli. Felul în care se scufundau, se aruncau si se rasuceau pe sub copastie parea sa nu fie altceva decît pura distractie. Am încercat sa prind unul. Dar nici unul nu s-a apropiat de cange. si daca o faceau, erau prea iuti si prea mari. Am renuntat si am continuat doar sa-i privesc.
Cu totul, am vazut sase pasari. De fiecare data credeam ca sînt niste îngeri care îmi spuneau ca pamîntul e aproape. Dar acestea erau pasari calatoare care strabateau Pacificul dintr-o singura bataie de aripa. Le priveam cu respect si cu invidie, în acelasi timp fiindu-mi mila de mine însumi.
De doua ori am vazut cîte un albatros. Fiecare a zburat departe deasupra mea, fara sa ma bage deloc în seama. Ma uitam cu gura cascata. Erau ca niste fiinte supranaturale si de neînteles.
Alta data, la mica distanta de barca, am zarit doi pe-treli Wilson zburînd razant pe deasupra apei. Nici ei nu m-au bagat în seama, uimindu-ma la fel de mult.
In cele din urma, am atras atentia unui pescarus cu coada scurta. Se roti deasupra noastra, lasîndu-se în final pe apa. A dat din labe, si-a asezat aripile si a poposit calm, plutind la fel de usor ca un dop. Ma privea curios. Am pus repede într-un cîrlig putina carne de peste zburator si am aruncat undita spre el. La a treia încercare, pasarea a vîslit spre momeala ce se scufunda si si-a bagat capul în apa sa o apuce. Inima îmi tresalta de emotie. Cîteva secunde nu am tras de undita. Apoi, cînd am facut-o, pasarea doar a tipat si a vomitat ce tocmai înghitise. înainte sa încerc din nou, si-a desfacut aripile si si-a luat zborul. Din doua sau trei batai de aripa a disparut.
Am avut mai mult noroc cu un corb de mare mascat. A aparut de nicaieri, plutind catre noi, aripile lui fiind mai lungi de un metru. A aterizat pe carena, atît de aproape, ca puteam pune mîna pe el. Ochii lui rotunzi ma iscodeau cu o expresie în acelasi timp uimita si serioasa. Era o pasare mare, cu un corp alb ca zapada si aripi negre ca smoala la vîrfuri si la coada. Capul mare, umflat, se termina cu un cioc galben portocaliu foarte ascutit, ochii rosii din spatele mastii negre facînd-o sa semene cu un hot care a avut de lucru toata noaptea. Numai labele maronii, prea mari si palma te, pareau nepotrivite cu restul. Pasarii nu îi era teama. A stat mai multe minute aranjîndu-si penele cu ciocul, lasînd sa se vada puful moale de dedesubt. Cînd a terminat, si-a ridicat capul si toate penele s-au întors la locul lor, pasarea aratînd asa cum era: un aeroplan pufos, frumos, aerodinamic. Cînd i-am oferit o bucatica de do-rada, mi-a ciugulit-o din mîna, ciupindu-ma de palma. I-am rupt gîtul, împingîndu-i capul în spate, cu o mîna apasînd asupra ciocului, cu cealalta tinînd-o de gît. Penele erau atît de bine prinse, încît atunci cînd am început sa le trag, smulgeam si pielea - nu mai jumuleam pasarea: o rupeam în bucati. Era usoara, nu arîrna aproape deloc. Am
luat cutitul si am jupuit-o. Avea dezamagitor de putina carne la marimea ei, doar putina pe piept. Era mai usor de mestecat decît carnea de dorada, dar nu mi s-a parut a avea un gust diferit. în afara de bucatica de dorada pe care tocmai i-o dadusem, am mai gasit în stomacul ei trei pesti mici. Dupa ce i-am curatat de sucurile gastrice, i-am mîncat. Am mîncat inima, ficatul si plamînii pasarii. I-am înghitit ochii si limba cu o cana de apa. I-am zdrobit capul si i-am scos creierasul. Am mîncat tendoanele labelor. Restul era numai piele, oase si pene. Le-am aruncat dincolo de prelata pentru Richard Parker, care nu vazuse pasarea sosind. O laba portocalie s-a întins dupa ele.
Multe zile mai tîrziu, penele si puful înca zburau din vizuina sa, luate de vînt si duse pe mare. Cele care cadeau în apa erau înghitite de pesti.
Nici una din pasari nu vestea pamîntul.
Capitolul 85
Odata a fulgerat. Cerul era atît de negru, încît ziua parea noapte. Aversa a fost puternica. Am auzit tunete în departare. Am crezut ca asta a fost tot. Dar s-a ridicat vîntul, împrastiind ploaia în toate directiile. Imediat dupa aceea, o sageata alba a despicat cerul, lovind marea. N-a fost foarte aproape de barca, totusi efectul a fost perfect vizibil. Apa a fost strapunsa de ceea ce pareau a fi radacini albe; pe scurt, un mare arbore cosmic se înalta din mare. Nu-mi imaginasem niciodata asa ceva înainte, un fulger sa cada în mare. Bubuitul tunetului a fost îngrozitor. Strafulgerarea fusese incredibil de intensa.
M-am întors catre Richard Parker si i-am spus: "Uite, Richard Parker, un fulger." Mi-am dat seama ce impresie îi facuse. Zacea întins pe burta pe podeaua barcii, cu toate patru picioarele întinse, tremurînd vizibil.
Asupra mea a avut exact efectul opus. Era ceva care ma scotea din limitele mele de muritor si ma arunca într-o stare de uimire exaltata.
Deodata, un fulger a cazut mai aproape. Probabil ca era special pentru noi: tocmai ne prabusiseram de pe creasta unui val si alunecam în jos, cînd vîrful valului a fost lovit. A urmat o explozie de aer si apa fierbinte. Timp de cîte-va secunde, un ciob de sticla gigantic, orbitor de alb, desprins de la o fereastra cosmica sparta, a dansat pe cer, efemer si totusi coplesitor de puternic. Zece mii de trompete si douazeci de mii de tobe n-ar fi putut face atîta zgomot ca acel fulger; era de-a dreptul asurzitor. Marea se albi si toate culorile disparura. Totul era fie alb ca zapada, fie negru ca smoala. Lumina nu parea atît sa lumineze, cît sa strapunga. La fel de iute cum aparuse, fulgerul disparu - spuma de apa fierbinte înca ne acoperea cînd deodata se facu nevazut. Marea redevenise întunecata si îsi continua miscarea nepasatoare.
Eram uluit, trasnit - aproape în sensul concret al cu-vîntului. Dar nu temator.
"Slava lui Allah, Domnul Lumilor, Milosul, Milostivul, Stapînul Zilei Judecatii!" am murmurat. Lui Richard Parker i-am strigat: "Nu mai tremura! Este un miracol. Este o izbucnire a divinitatii. Este... este..." Nu-mi puteam gasi cuvintele, atît era de urias si de minunat ceea ce mi se arata. Mi se taiase rasuflarea, nu mai puteam spune nimic. M-am întins pe spate pe prelata, cu bratele si picioarele larg desfacute. Ploaia m-a patruns pîna la os. Dar zîm-beam. îmi amintesc de momentul cînd am fost atît de aproape de electrocutare si de arsurile de gradul trei ca una din rarele clipe ale chinului meu cînd m-am simtit cu adevarat fericit.
în asemenea momente de extaz, e usor sa nu te mai gîndesti la grijile obisnuite, sa îti lasi mintea cuprinsa de infinitul universului, sa pastrezi amintirea tunetelor si a sunetelor de-abia auzite, a ceea ce este puternic si a ceea ce este slab, a ceea ce este aproape si a ceea ce este departe.
Capitolul 86
- Richard Parker, o corabie! Am avut placerea sa strig asta o data. Eram coplesit de fericire. Toata suferinta si dezamagirea au disparut, iar eu straluceam de bucurie.
- Am reusit! Sîntem salvati! întelegi, Richard Parker? SÎNTEM SALVAŢI! Ha, ha, ha, ha!
Am încercat sa ma stapînesc. Daca nava trecea prea departe si nu ne vedea? Sa dau drumul unei rachete? Prostii!
- Vine direct catre noi, Richard Parker! O, îti multumesc, Stapîne Ganesha! Binecuvântat sa fii în toate formele tale, Allah-Brahman!
Nu putea sa nu ne vada. Poate oare exista o fericire mai mare decît fericirea de a fi salvat? Raspunsul este - va rog sa ma credeti - NU. M-am ridicat în picioare, prima oara dupa mult timp cînd faceam un asemenea efort.
- Poti sa crezi, Richard Parker? Oameni, mîncare, un pat. Traim din nou. O, ce fericire!
Corabia continua sa se apropie. Parea a fi un petrolier. Prora începea sa se distinga. Salvarea noastra era îmbracata într-o haina de metal negru cu margini albe.
- si daca...?
N-am îndraznit sa rostesc cuvintele. Dar nu exista oare sansa ca tata, mama sau Ravi sa fie înca în viata? Tsimtsum avusese mai multe barci de salvare. Poate ca ajunsesera deja în Canada de saptamîni întregi si asteptau nerabdatori vesti despre mine. Poate ca eram singura persoana de pe o epava despre care nu se stia nimic.
- O, Doamne, ce mari sînt petrolierele!
Era ca un munte care se pravalea asupra noastra.
- Poate ca sînt deja în Winnipeg. Ma întreb cum arata casa noastra. Ce crezi, Richard Parker, casele canadiene au curti interioare în stilul tamil traditional? Probabil ca nu. Presupun ca s-ar umple de zapada iarna. Pacat. Nimic nu
se compara cu linistea unei curti interioare într-o zi însorita. Ma întreb ce mirodenii cresc în Manitoba?
Corabia era foarte aproape. Echipajul ar trebui sau sa o opreasca brusc sau sa o întoarca la fel de brusc.
- Da, ce mirodenii...? O, Doamne!
Mi-am dat seama cu groaza ca petrolierul nu venea pur si simplu catre noi - de fapt, venea peste noi. Prora era un zid urias de metal care crestea cu fiecare clipa. Un val imens care îl înconjura venea spre noi necontenit. Richard Parker si-a dat în sfîrsit seama de amenintarea implacabila. Se întoarse si începu sa faca "Uf! Uf!", dar nu ca un cîine - ca un tigru: puternic, înfricosator si extrem de potrivit situatiei.
- Richard Parker, o sa dea peste noi! Ce ne facem? Repede, repede, o racheta! Nu! Trebuie sa vîslim. Pune vîsla în suportul ei... asa! HAI! HAI! HAI! HAI! HAI!
HAI!
Valul de la prora ne împinse în sus. Richard Parker se ghemui si parul i se ridica pe spate. Barca de salvare a alunecat pe valul de la prora si a trecut pe lînga petrolier la mai putin de saizeci de centimetri.
Corabia a alunecat pe lînga noi parînd a fi un zid mare, negru, ca un perete de canion, un zid de fortificatie, fara sa aiba nici macar o santinela de paza care sa ne vada za-cînd în sant. Am tras o racheta, dar am tintit prost. în loc sa tîsneasca peste creneluri si sa explodeze în fata capitanului, ea a ricosat dincolo de marginea corabiei si a zburat drept în Pacific, unde s-a stins cu un suierat. Am sunat din fluier cît de tare am putut. Am strigat din toti rarunchii. Zadarnic.
Cu motoarele huruind cu putere si cu elicele învîrtin-du-se si taind apa, corabia spumega pe lînga noi si ne lasa plutind si leganîndu-ne în apa agitata. Dupa atîtea sap-tamîni în care am auzit numai zgomotele naturii, aceste sunete mecanice erau ciudate si înfricosatoare, încreme-nindu-ma în tacere.
In mai putin de douazeci de minute, o nava de trei sute de mii de tone a devenit un simplu punct în zare. Cînd mi-am întors privirea, Richard Parker înca se uita în directia ei. Dupa cîteva clipe, si el si-a întors ochii, privirile noastre întîlnindu-se. Ochii mei exprimau dorinta, suferinta, tristete si singuratate. Tot ce percepuse el era ca trecuse ceva monstruos si nelinistitor, ceva dincolo de puterea sa de întelegere. Nu-si daduse seama ca putin a lipsit sa fim salvati. Vazuse numai ca masculul alpha, acest tigru ciudat si imprevizibil, fusese foarte agitat. Se întinse ca sa mai doarma putin. Singurul sau comentariu asupra evenimentului a fost un mieunat artagos.
- Te iubesc!
Cuvintele au tîsnit pure si nestapînite, nesfîrsite. Sentimentul ma coplesea.
Te iubesc cu adevarat. Richard Parker, te iubesc. Daca n-ai fi fost cu mine, acum nu stiu ce m-as fi facut. Nu cred ca as fi supravietuit. Nu, nu cred. As fi murit de disperare. Nu renunta, Richard Parker, nu renunta. O sa te duc la tarm, promit, promit!
Capitolul 87
Una dintre metodele mele favorite de salvare era ceea ce se numeste asfixierea înceata. Luam o bucata de material pe care o taiam din resturile unei paturi. O numeam zdreanta viselor. O udam cu apa de mare, astfel ca era doar uda, fara sa curga apa din ea. Ma întindeam confortabil pe prelata si îmi asezam zdreanta viselor pe fata, astfel încît sa se potriveasca trasaturilor mele. Motaiam, ceea ce nu era greu pentru cineva aflat în starea de letargie avansata în care eram. Insa zdreanta viselor ma purta într-o lume aparte. Probabil ca era felul în care ma împiedica sa respir normal. Aveam cele mai stranii vise, transe, viziuni, gînduri, senzatii, amintiri. Timpul se destrama. Cînd simteam o convulsie sau ma sufocam, iar zdreanta
îmi cadea de pe fata, îmi recapatam cunostinta, încîntat ca timpul trecuse atît de usor. Dovada era faptul ca zdreanta se uscase. Dar mult mai important era simtamîntul ca lucrurile erau altfel, ca momentul acela era diferit de momentul ce fusese înainte.
Capitolul 88
Intr-o zi am dat peste gunoi. Apa a stralucit mai întîi de la niste pete de petrol. Imediat dupa aceea au aparut reziduurile menajere si industriale: în majoritate deseuri de plastic de forme si culori variate, dar si bucati de lemn, cutii de bere, sticle de vin, zdrente, funii, toate înconjurate de aceeasi spuma galbuie. Am patruns în ea. M-am uitat sa vad daca nu gaseam ceva util pentru noi. Am pescuit o sticla goala de vin cu dop. Barca s-a ciocnit de un frigider care îsi pierduse motorul. Plutea cu usa deschisa spre cer. M-am întins, am însfacat minerul si am ridicat usa. Un miros atît de întepator si atît de dezgustator a napadit aerul, ca a parut sa-l coloreze. Ţinîndu-mi mîna la gura, am privit înauntru. Erau pete, sucuri întunecate, legume putrezite, lapte atît de infect si de stricat, ca semana cu un jeleu verzui, si resturile transate ale unui animal într-o stare atît de avansata de putrefactie, încît n-am putut sa le identific. Daca e sa ma iau dupa marime, cred ca era miel. în spatiul închis si umed al frigiderului, mirosul se formase, fermentase, se acrise si devenise mai puternic. Mi-a atacat simturile cu o furie care m-a ametit, mi-a facut stomacul sa se întoarca pe dos si mi-a înmuiat picioarele. Din fericire, marea a umplut repede groaznica gaura si obiectul s-a scufundat. Spatiul ramas liber dupa disparitia frigiderului a fost umplut de alte gunoaie.
Am lasat gunoiul în urma. Mult timp dupa asta, cînd vîntul batea din directia aceea, puteam sa-i mai simt mirosul. I-a trebuit marii o zi întreaga pentru a spala lichidul vîscos de pe marginile barcii.
Am pus un mesaj în sticla: "Nava comerciala Tsimtsum, de provenienta japoneza, calatorind sub pavilion panamez, s-a scufundat pe 2 iulie 1977 în Pacific, la patru zile de la plecarea din Manila. Sînt în barca de salvare. Ma numesc Pi Patel. Am putina mîncare, putina apa, dar tigrul bengalez e o problema serioasa. Va rog, anuntati-mi familia în Winnipeg, Canada. Orice ajutor este bine venit. Multumesc." Am pus dopul sticlei si l-am acoperit cu o bucata de plastic. Am legat plasticul de gîtul sticlei cu ata de nailon, foarte strîns. Am aruncat sticla în apa.
Capitolul 89
Totul suferea. Totul se decolora de la soare si era distrus de vreme. Barca, pluta pîna cînd se pierduse, prelata, distilatoarele, plasele de ploaie, sacii de plastic, frîn-ghiile, paturile, navodul - totul se uza, se întindea, slabea, crapa, se usca, se deteriora, se rupea, se decolora. Ce fusese portocaliu devenea portocaliu-alburiu. Ce fusese moale devenea aspru. Ce fusese aspru devenea moale. Ce fusese ascutit se tocea. Ce fusese întreg se zdrentuia. Fre-catul lucrurilor cu piele de peste sau grasime de broasca testoasa, cum obisnuiam, ungîndu-le putin, nu avea nici un efect. Sarea devora totul cu milioane de guri înfometate. Cît despre soare, el prajea tot. îl tinea la respect pîna si pe Richard Parker. Curata scheletele si le dadea o culoare alba stralucitoare. Mi-a ars hainele si mi-ar fi ars si pielea, oricît era de neagra, daca nu ma protejam sub patura si sub niste carapace de broaste testoase proptite una de alta. Cînd arsita era insuportabila, umpleam o galeata si îmi turnam apa de mare pe mine; uneori, apa era atît de calda ca parea un ceai. Soarele se îngrijea de asemenea de mirosuri. Nu-mi aduc aminte de vreun miros. Sau numai de mirosul rachetelor folosite. Am spus oare ca aveau miros de chimion? Nu-mi amintesc nici macar de mirosul lui Richard Parker.
Ne stingeam. Se întâmpla încet, astfel ca nu-mi dadeam mereu seama. Dar observam regulat. Eram doua mamifere vlaguite, arse de soare si moarte de foame. Blana lui Richard Parker îsi pierduse luciul, iar o parte i-a cazut de pe umeri si solduri. A slabit foarte mult, devenind un schelet într-o blana napîrlita de dimensiuni prea mari. si eu ma uscam, umiditatea se scurgea din mine, cu oasele ie-sindu-mi prin pielea subtire.
Am început sa-l imit pe Richard Parker si sa dorm incredibil de multe ore. Nu era somn cu adevarat, mai mult o stare de semiconstienta în care se amestecau realitatea cu imaginatia. Am folosit foarte mult zdreanta viselor.
Acestea sînt ultimele pagini ale jurnalului meu:
Astazi am vazut un rechin mai mare decît toti ceilalti. Un monstru preistoric de sase metri lungime. Dungat. Un rechin tigru -foarte primejdios. Ne-a dat înconjur. M-am temut ca va ataca. Supravietuisem cu un tigru; am crezut ca o sa mor din cauza altuia. Nu a atacat. A plutit mai departe. Vreme înnorata, dar nimic.
Nu ploua. Doar ceata dimineata. Delfini. Am încercat sa prind unul cu cangea. Am descoperit ca nu ma puteam tine pe picioare. R.P. slabit si prost dispus. Sînt atît de slabit ca, daca ma ataca, nu voi putea sa ma apar. Nu am deloc energia sa suflu în fluier.
Zi linistita si sufocant de calda. Soarele arde fara mila. Simt cum creierul îmi fierbe în cap. Ma simt îngrozitor.
Suflet si corp în letargie. Voi muri curînd. R.P. respira, dar nu misca. Va muri curînd. Nu ma va omorî.
Salvare. O ora de ploaie torentiala, delicioasa, frumoasa. Mi-am umplut gura, sacii si conservele, organismul, pîna cînd n-a mai încaput nici un strop. M-am lasat udat la piele pentru a curata sarea. M-am tîrît sa-l vad pe R.P. Nu reactioneaza.
Corpul ghemuit, coada lasata. Blana plina de umezeala. E mai mic cînd e ud. Osos. L-am atins pentru prima oara în viata. Sa vad daca e mort. Nu e mort. Corpul e cald. E uimitor sa-l atingi. Chiar si în aceasta situatie e dur, musculos, în viata. L-am atins si blana a tresarit ca si cum eram un paduche. în cele din urma, cu capul pe jumatate în apa, a miscat. Mai bine sa bei decît sa te îneci. Alt semn mai bun: coada a tresaltat. l-am aruncat o bucata de carne de testoasa în fata botului. Nimic, în sfîrsit, s-a ridicat pe jumatate ca sa bea. A baut îndelung. A mîncat. Nu s-a ridicat complet. O ora întreaga s-a lins peste tot. A dormit.
N-are nici un rost. Astazi mor.
Voi muri astazi.
Mor.
Aceasta a fost ultima mea adnotare. Am rezistat mai departe, am suferit, dar fara sa mai scriu. Vedeti aceste spirale invizibile de pe marginea paginii? Am crezut ca o sa ramîn fara hîrtie. Stilourile mi s-au terminat.
Capitolul 90
- Richard Parker, am spus, s-a întîmplat ceva? Ai orbit?
I-am fluturat mîna prin fata ochilor.
De cîteva zile, se tot freca la ochi si mieuna necajit, dar nu i-am dat atentie. Durerile si junghiurile erau singurele preparate care se gaseau din plin în prînzul nostru. Am prins o dorada. Nu mai mîncaseram nimic de trei zile. O testoasa se apropiase de barca în ziua precedenta, dar fusesem prea slabit sa o trag la bord. Am taiat pestele în doua jumatati. Richard Parker ma privea. I-am aruncat portia sa. Ma asteptam sa o prinda cu botul fara nici o problema.
Bucata s-a lovit de fata lui. S-a aplecat. Dupa ce a mirosit la stinga si la dreapta, a gasit pestele si a început sa-l ma-nînce. Amîndoi mîncam acum mult mai încet.
M-am uitat în ochii lui. Erau la fel ca în zilele trecute. Niste vase de sînge se sparsesera în colturi, dar nu era nimic alarmant, cu siguranta nu atît de alarmant ca toata înfatisarea sa. Calvarul ne lasase numai piele si os.
Mi-am dat seama ca raspunsul se afla în chiar felul în care îl priveam. îl examinam de parca eram doctor oculist, în timp ce el ma privea absent. Numai o felina salbatica oarba nu ar fi reactionat la o privire atît de fixa.
Mi-era mila de Richard Parker. Sfîrsitul ne era aproape. In ziua urmatoare am început sa simt o întepatura în ochi. M-am frecat de mai multe ori, dar mîncarimea nu disparea. Dimpotriva: era mai rau, dar, spre deosebire de Richard Parker, din ochii mei a început sa se prelinga puroi. Apoi, oricît clipeam, privirea mi se întuneca. La început, întunericul era chiar în fata mea, un punct negru în centrul a tot ce vedeam. S-a latit apoi într-o pata care ajungea pîna la marginea ochilor. în ziua urmatoare, soarele mi-a aparut ca o dîra de lumina în vîrful ochiului meu stîng. Ca o ferestruica asezata prea sus. Pîna la amiaza, totul era în bezna.
M-am agatat de viata. Eram înnebunit de slabiciune. Arsita era îngrozitoare. Aveam atît de putina putere, ca nu m-am putut ridica. Buzele îmi erau aspre si crapate. Gura îmi era uscata si cleioasa, plina de o saliva vîscoasa, cu un gust la fel de neplacut ca si mirosul. Pielea îmi era arsa. Muschii slabiti ma dureau. Membrele, mai ales picioarele, erau umflate si ma dureau mereu. îmi era foame si din nou n-aveam nimic de mîncare. Cît despre apa, Richard Parker consuma atît de multa, ca eu beam numai cinci linguri pe zi. Dar aceasta suferinta fizica nici nu se compara cu chinul moral pe care urma sa-l îndur. Consider ziua cînd am orbit ca ziua în care a început adevaratul calvar. Nu pot sa va spun cînd anume în timpul calatoriei s-a întîmplat. Dupa cum am mai spus, timpul devenise neimportant.
Probabil ca a fost undeva între a o suta si a doua suta zi. Eram sigur ca nu voi mai apuca alta.
In dimineata urmatoare, îmi pierdusem orice teama de a muri si ma împacasem cu moartea.
Am ajuns la concluzia trista ca nu mai puteam sa am grija de Richard Parker. Esuasem în misiunea mea de îngrijitor de animale. Eram mai afectat de esecul lui iminent decît de al meu. Dar, slabit si distrus cum eram, nu mai puteam face într-adevar nimic pentru el.
Organismul mi se deteriora rapid. Simteam o slabiciune fatala cuprinzîndu-ma. Pîna la amiaza aveam sa fiu mort. Ca sa îmi mai usurez putin sfîrsitul, m-am hotarît sa-mi potolesc setea îngrozitoare care ma chinuia de atî-tea zile. Am înghitit atît de multa apa cît am putut. Ce bine era daca as mai fi avut si ceva de mîncare. Dar se parea ca nu mai aveam. M-am sprijinit de marginea rulata a prelatei în mijlocul barcii. Am închis ochii si am asteptat sa-mi dau sufletul. Murmuram: "Adio, Richard Parker. Iarta-ma ca te-am dezamagit. Am facut tot ce-am putut. Adio. Draga tata, draga mama, draga Ravi, va salut. Fiul si fratele vostru iubitor vine sa va întîlneasca. M-am gîndit în fiecare clipa la voi. Momentul cînd va voi vedea va fi cel mai fericit din viata mea. Acum ma las în voia Domnului, care este dragoste si pe care îl iubesc."
Am auzit cuvintele:
- E cineva acolo?
Este uimitor ce auzi cînd esti singur în întunericul mintii care ti se stinge. Sunetele fara forma sau culoare sînt stranii. Sa fii orb înseamna doar sa auzi.
Cuvintele s-au auzit din nou:
- E cineva acolo?
Am tras concluzia ca înnebunisem. Trist, dar adevarat. Suferinta are nevoie de tovarasie, iar nebunia i s-a alaturat.
- E cineva acolo? chema din nou vocea, insistent.
Limpezimea nebuniei mele era uluitoare. Vocea avea un timbru propriu, cu o nuanta greoaie, obosita. M-am hotarît sa intru în joc.
- Sigur ca e cineva acolo, am raspuns. întotdeauna e cineva acolo. Cine ar mai pune întrebarea altfel?
- Speram sa mai fie si altcineva.
- Cum adica, aZtcineva? îti dai seama unde esti? Daca nu esti multumit de condimentele imaginatiei tale, ale-ge-ti altele. Sînt o multime de plasmuiri din care le poti
alege.
Mmm. Condimente. Oare o mirodenie nu ar fi fost
buna?
- Deci, nu e nimeni acolo?
- Ssst... Visez la mirodenii.
- Mirodenii! Ai o mirodenie? Te rog, îmi dai si mie o bucatica? Te implor. Doar o bucatica. Mi-e atît de foame.
- Nu am doar o bucatica. Am o gramada.
- O gramada de mirodenii! O, te rog, poti sa-mi dai
si mie? Eu...
Vocea, sau ce iluzie a vîntului si a valurilor era, tacu.
Sînt gustoase si bine mirositoare, am continuat. Crengile arborilor se apleaca de puterea lor. Trebuie sa fie plini de atîtea mirodenii.
Tacere.
Vocea se auzi din nou.
- Hai sa vorbim despre mîncare...
- Ce idee buna!
- Ce ai mînca daca ai avea tot ceea ce îti doresti?
- Excelenta întrebare. Mi-as pregati un bufet magnific. As începe cu orez si cu sambar. As alege orez negru dhal, orez covasit si -
- Eu as alege -
- N-am terminat. împreuna cu orezul as alege sambar de tamarind condimentat, sambar cu cepe mici si -
- Altceva?
- Ajung si acolo. As mînca si sagu cu legume amestecate, si korma vegetariana, si masala de cartofi, si vadai cu varza, si masala dosai, si rasam de linte condimentat si -
- înteleg.
- Asteapta. si poriyal împanat cu vinete, si yam kootu cu nuca de cocos, si orez idli, si vadai covasit, si bajji vegetarian si -
- Sînt foarte -
- Ţi-am spus de chutney? Chutney cu nuca de cocos, si chutney de menta, si muraturi cu chilii verde, si muraturi cu agrise, toate servite cu obisnuitele nan, popadom, paratha si puri, bineînteles.
- Suna -
- Salatele! Salata batuta de mango, salata batuta de okra si salata simpla de castraveti proaspeti. Iar la desert payasam de migdale, payasam cu lapte, clatite cu zahar de palmier, toffee de alune, burfi cu nuca de cocos si înghetata de vanilie cu sirop cald, gros de ciocolata.
- Asta e tot?
- As termina aceasta gustare cu un pahar de zece litri de apa proaspata, curata, rece si o cafea.
- Suna foarte bine.
- Asa e.
- Spune-mi, te rog, ce este yam kootu cu nuca de cocos?
- Ceva dumnezeiesc, asta este. Ca sa-l faci, ai nevoie de yam, de nuca de cocos rasa, de banane verzi, de pudra de chili, de piper negru, de sofran de India, de seminte de chimion, de seminte de mustar maroniu si de niste ulei de cocos. Amesteci nuca de cocos pîna devine maro-aurie -
- Pot sa-ti fac o sugestie?
- Care?
- în loc de yam kootu cu nuca de cocos, de ce sa nu faci limba de vita fiarta cu sos de mustar?
- Nu e vegetariana.
- Asa este. si apoi intestinele.
- Intestinele? I-ai mîncat bietului animal limba, iar acum vrei sa-i manînci stomacul?
- Da! Visez la tripes a la mode de Caen - calde - cu momite.
- Momite? Suna si mai bine. Ce sînt momitele?
- Momitele sînt facute din pancreas de vitel.
- Pancreas!
- înabusite si cu sos de ciuperci, este absolut delicios!
De unde veneau aceste retete dezgustatoare, profanatoare? înnebunisem atît de tare, încît contemplam mînca-tul unei vaci si a puiului ei? Ce vînt schimbator ma prinsese? Se întorsese barca iar în mijlocul gunoaielor plutitoare?
- Care este urmatorul afront?
- Creier de vitel în sos de unt maro!
- Ne întoarcem la cap, asa-i?
- Creier soufflel
- Mi se face rau. Exista ceva ce nu ai mînca?
- Ce n-as da pentru o supa din coada de vita! Pentru un purcelus de lapte fript împanat cu orez, cîrnati, caise si struguri. Pentru rinichi de vitel în sos de unt, mustar si patrunjel. Pentru o tocana de iepure marinat în sos de vin rosu. Pentru cîrnati din ficat de pui. Pentru carne de porc si pate de ficat cu vitel. Pentru broaste. Ah, da-mi broaste, da-mi broaste!
- De-abia te mai urmaresc.
Vocea se pierdu. Tremuram de greata. Nebunia din minte este una, dar nu e drept sa coboare în stomac. Deodata am înteles.
- Ţi-ar placea niste carne de vita cruda în sînge? am întrebat.
- Bineînteles! Ador biftecul tartar.
- Ai mînca sîngele congelat al unui porc mort?
- în fiecare zi, cu sos de mere!
- Ai mînca orice dintr-un animal, ultimele ramasite?
- Cîrnati si resturi! As mînca o farfurie întreaga!
- Ce zici de un morcov? Ai mînca un simplu morcov crud?
Tacere.
- Nu m-ai auzit? Ai mînca un morcov?
- Te-am auzit. Sincer sa fiu, daca as putea sa aleg, n-as mînca. Nu-mi prea place felul asta de mîncare. Mi se pare ca n-are nici un gust.
Am rîs. stiam. Nu auzeam voci. Nu înnebunisem. Ri-chard Parker era cel care îmi vorbea! smecherul carnivor. Tot acest timp am fost împreuna si el alesese o ora înainte de a muri pentru a glumi. Exultam ca pot vorbi cu un tigru. Imediat am fost cuprins de o curiozitate vulgara, de felul aceleia pe care o au fanii fata de vedetele de film.
- Sînt curios, spune-mi, te rog - ai ucis vreodata un om?
Ma îndoiam. Printre animale, mîncatorii de oameni sînt la fel de rari ca si criminalii printre oameni, iar Richard Parker fusese prins cînd era pui. Dar cine poate sti daca mama sa, înainte de a fi capturata de însetatul, nu prinsese un om?
- Ce întrebare, raspunse Richard Parker.
- Pare rezonabila.
- Pare?
- Da.
- De ce?
- Din cauza reputatiei pe care o ai.
- O am?
- Desigur. Nu stiai?
- Nu.
- Pai, da-mi voie sa-ti explic ceea ce nu întelegi: ai aceasta reputatie. Prin urmare, ai ucis vreun om?
Tacere.
- Ei bine? Raspunde-mi.
- Da.
- Oh! Ma faci sa tremur. Cîti?
- Doi.
- Ai ucis doi oameni?
- Da. Un barbat si o femeie.
- în acelasi timp?
- Nu. Mai întîi barbatul, apoi femeia.
- Monstrule! Pariez ca te-ai distrat grozav. Probabil ca strigatele si tipetele lor ti s-au parut amuzante.
- Nu prea.
- Au fost buni?
- Au fost buni?
- Da. Nu face pe prostul. Au avut gust bun?
- Nu, n-au avut gust bun.
- Ma gîndeam eu. Am auzit ca asa li se pare tuturor animalelor. Atunci de ce i-ai omorît?
- De nevoie.
- Nevoia unui monstru. Ai regrete?
- Era care pe care.
- Asta e nevoia exprimata în toata simplitatea sa amorala. Dar acum ai regrete?
- A fost o fapta de moment. O anumita situatie.
- Instinct, se numeste instinct. Totusi, raspunde-mi la întrebare, acum ai regrete?
- Nu ma gîndesc la asta.
- Tipic pentru un animal. Asta esti, un animal.
- si tu ce esti acum?
- Om, daca tii sa stii.
- Ce mîndrie prosteasca!
- Este simplul adevar.
- Aha, deci tu arunci prima piatra, nu-i asa?
- Ai mîncat vreodata oothappaml
- Nu, n-am mîncat. Dar povesteste-mi. Ce este oot-
happam?
- Este atît de bun!
- Suna minunat. Spune-mi mai multe.
- Deseori oothappam este facut din aluat nefermentat, dar niciodata o amintire culinara n-a fost mai puternica.
- Deja îi simt gustul.
Am adormit. Sau mai curînd am cazut într-un delir
muribund.
Dar ceva nu-mi dadea pace. Nu puteam spune ce. Orice era, nu ma lasa sa mor în pace.
Am gasit. stiam ce ma deranja.
- Scuza-ma.
- Da? se auzi vocea slaba a lui Richard Parker.
- De ce pronunti asa ciudat?
- Nu eu pronunt. Tu pronunti ciudat.
- Nu, nu eu. Tu graseiezi.
- Graseiez asa cum trebuie. Tu vorbesti de parca ai avea prune în gura. Ai accent indian.
- Tu vorbesti de parca limba ti-ar fi un ferastrau, iar cuvintele englezesti facute din lemn. Tu ai un accent frantuzesc.
Era de neînteles. Richard Parker se nascuse în Bangladesh si crescuse în Tamil Nadu, de ce ar avea un accent frantuzesc? E adevarat ca Pondicherry fusese odata colonie franceza, dar nimeni nu ma putea convinge ca animalele de la Zoo frecventeaza Alianta Franceza de pe Strada Dumas.
Era foarte ciudat. Am intrat în ceata din nou.
M-am trezit cu o tresarire. Cineva era acolo! Vocea care-mi suna în urechi nu era nici vîntul vorbind cu accent, nici un animal vorbitor. Era altcineva). Inima îmi batea cu putere, pompînd pentru ultima oara sîngele prin corpul meu vlaguit. Mintea mea încerca pentru ultima oara sa fie lucida.
- Ma tem ca e numai un ecou, am distins cu greutate.
- Asteapta, sînt aici! am strigat.
- Un ecou al marii...
- Nu, eu sînt!
- Ca aceasta se va termina!
- Prietene!
- Ma sting...
- Ramîi, ramîi! De-abia îl auzeam. Am tipat.
Mi-a tipat drept raspuns. Era prea mult. înnebuneam. Mi-a venit o idee.
- NUMELE MEU, am urlat catre stihiile care ma înconjurau cu ultimele puteri, ESTE PISCINE MOLITOR PATEL. Cum ar putea un ecou sa aiba un nume? Ma auzi? Sînt Piscine Molitor Patel, cunoscut tuturor ca Pi Patel!
- Ce? E cineva acolo?
- Da, cineva e acolo!
- Cum? Poate fi adevarat? Te rog, ai ceva mîncare? Orice. Nu mai am mîncare deloc. N-am mai mîncat de zile întregi. Trebuie sa manînc ceva. îti voi fi recunoscator pentru orice îmi dai. Te implor.
- Dar nici eu n-am mîncare, am raspuns, consternat. Nici eu n-am mai mîncat nimic de zile întregi. Speram ca tu sa ai ceva de mîncare. Ai apa? Proviziile mele sînt pe sfîrsite.
- Nu, n-am. N-ai nimic de mîncare? Chiar nimic?
- Nu, nimic.
A urmat o tacere grea.
- Unde esti? am întrebat.
- Sînt aici, raspunse el obosit.
- Dar unde e asta? Nu te vad.
- De ce nu ma vezi?
- Am orbit.
- Cum? exclama el.
- Am orbit. Ochii mei nu vad nimic decît întuneric. Clipesc fara sa vad. S-a petrecut în ultimele doua zile, daca pielea a masurat corect timpul. îmi spune numai daca este zi sau noapte.
Am auzit un geamat îngrozitor.
- Ce este? Ce s-a întîmplat, prietene? am întrebat. Continua sa geama.
- Raspunde-mi, te rog. Ce este? Sînt orb si nu am mîncare sau apa, dar ne avem unul pe altul. Asta înseamna ceva. Ceva pretios. Asa ca ce s-a întîmplat, fratele meu drag?
- si eu sînt orb!
- Cum?
- si eu clipesc fara sa vad, cum spui tu.
Gemu din nou. încremenisem. întîlnisem alt orb în alta barca de salvare în Pacific!
- Dar cum de esti orb? am îndrugat.
- Din acelasi motiv ca si tine. Consecinta unei igiene proaste, a unui organism înfometat ajuns la capatul puterilor.
Am izbucnit amîndoi în lacrimi. El gemea si eu suspinam. Era prea mult, era într-adevar prea mult.
- stiu o poveste, am spus dupa un timp.
- O poveste?
- Da.
- La ce e buna o poveste? Mi-e foame.
- Este o poveste despre mîncare.
- Cuvintele nu tin de foame.
- Cauta mîncarea acolo unde este de gasit.
- Este o idee.
Tacere. O tacere înfometata.
- Unde esti? întreba el.
- Aici. si tu?
- Aici.
Am auzit un plesnet, ca si cum o vîsla ar fi lovit apa. M-am întins dupa una din vîslele pe care le salvasem de pe pluta dezmembrata. Era foarte grea. Am pipait cu mîi-nile si am gasit cel mai apropiat suport. Am introdus vîsla în el. Am tras de mîner. N-aveam putere. Dar am vîslit cît am putut de bine.
- Sa-ti aud povestea, spuse el gîfîind.
- A fost odata ca niciodata o banana care a crescut. A crescut pîna cînd a devenit mare, tare, galbena si frumos mirositoare. Apoi a cazut pe parnînt, iar cineva a dat peste ea si a mîncat-o.
Se opri din vîslit.
- Ce poveste frumoasa!
- Multumesc.
- Mi-au dat lacrimile.
- Nu s-a terminat, am spus.
- Ce mai e?
- Banana a cazut pe pamînt, iar cineva a dat peste ea si a mîncat-o - si apoi acea persoana s-a simtit mai bine.
- Iti taie rasuflarea! exclama el.
- Multumesc. Pauza.
- Dar tu nu ai banane?
- Nu. Mi le-a luat un urangutan.
- Un ce?
- E o poveste lunga.
- Nici pasta de dinti?
- Nu.
- E delicioasa pe un peste. Ai tigari?
- Le-am mîncat deja.
- Le-ai mîncat?
- Mai am înca filtrul. Poti sa-l iei, daca doresti.
- Filtrul? Ce sa fac cu un filtru de tigari fara tutun? Cum ai putut sa maninci tigari?
- Ce sa fi facut cu ele? Nu fumez.
- Ar fi trebuit sa le pastrezi pentru schimb.
- Schimb? Cu cine?
- Cu mine!
- Frate, cînd le-am mîncat eram singur într-o barca
în mijlocul Pacificului.
- si?
- si sansa de a întîlni pe cineva în mijlocul Pacificului cu care sa schimb tigarile nu mi s-a parut o posibilitate
evidenta.
- Trebuia sa te fi gîndit, prostule! Acum nu mai ai nimic cu care sa faci schimb.
- Dar chiar daca as fi avut, cu ce as fi putut sa le schimb? Ce ai putea avea tu din ce-mi doresc eu?
- Am o gheata, spuse el.
- O gheata?
- Da, o gheata frumoasa din piele.
- Ce sa fac cu o gheata de piele într-o barca în mijlocul Pacificului? Crezi ca ma duc în excursie în timpul liber?
- Ai putea sa o maninci!
- Sa manînc o gheata? Ce idee!
I
- Manînci tigari - de ce nu si o gheata?
- Ideea ma dezgusta. A cui gheata, apropo?
- De unde sa stiu?
- îmi sugerezi sa manînc gheata unei persoane complet necunoscute?
- Ce conteaza?
- Sînt stupefiat. O gheata. Lasînd la o parte faptul ca sînt hindus si ca hindusii considera vacile sacre, sa manînci o gheata de piele este ca si cum ai mînca toata murdaria pe care o lasa un picior împreuna cu toata murdaria prin care paseste.
- Deci, nu vrei gheata.
- Sa o vad mai întîi.
- Nu.
- Cum? Vrei sa schimb ceva cu tine pe nevazute?
- Da-mi voie sa-ti amintesc, sîntem amîndoi orbi.
- Descrie-mi gheata atunci! Ce fel de negustor jalnic esti? Nu ma mir ca nu ai clienti.
- Ai dreptate. Sînt jalnic.
- Ei bine, gheata?
- Este o gheata de piele.
- Ce fel de gheata de piele?
- Obisnuita.
- Care înseamna?
- O gheata cu siret, gauri si limba. Cu talpici în interior. Modelul obisnuit.
- Ce culoare?
- Neagra.
In ce stare?
- Uzata. Pielea e moale si supla, minunata cînd o atingi.
- si mirosul?
- De piele calda, întepator.
-Trebuie sa recunosc - trebuie sa recunosc ca e tentant!
- Uita de ea.
- De ce? Tacere.
- Nu-mi raspunzi, frate?
- Nu e nici o gheata.
- Nici o gheata?
- Nu.
- Asta ma întristeaza.
- Am mîncat-o.
- Ai mîncat gheata?
- Da.
- A fost buna?
- Nu. Ţigarile au fost bune?
- Nu. N-am putut sa le termin.
- Nici eu n-am putut termina gheata.
- A fost odata ca niciodata o banana si a crescut. A crescut pîna a devenit mare, tare, galbena si frumos mirositoare. Apoi a cazut pe pamînt, iar cineva a dat peste ea si a mîncat-o, si apoi acea persoana s-a simtit mai bine.
- îmi pare rau. îmi pare rau pentru tot ce-am spus si am facut. Sînt o fiinta de nimic, izbucni el.
- Cum adica? Esti cea mai pretioasa, cea mai minunata fiinta de pe pamînt. Vino, frate al meu, sa fim împreuna si sa ne bucuram unul de prezenta celuilalt.
- Da!
Pacificul nu este un loc pentru vîslit, mai ales cînd esti slab si orb, cînd barcile sînt mari si nestapînite, iar vîntul nu te ajuta deloc. Era cînd aproape, cînd departe. Cînd la stînga, cînd la dreapta. Cînd în fata mea, cînd în spatele meu. Dar în cele din urma am reusit. Barcile noastre s-au atins cu o izbitura mai placuta auzului decît a oricarei carapace de broasca testoasa. Mi-a aruncat o funie si i-am legat barca de a mea. Am cazut unul în bratele celuilalt. Ochii mi se umplura de lacrimi si zîmbeam. Era drept în fata mea, o prezenta stralucind în întunericul orbirii mele.
- Scumpul meu frate, am soptit.
- Sînt aici, îmi raspunse el. Am auzit un mîrîit slab.
- Frate, am uitat sa-ti spun ceva. Se prabusi asupra mea cu greutate. Am cazut jumatate
pe prelata, jumatate pe banca din mijloc. Mîinile sale m-au apucat de gît.
- Frate, am gîfîit în îmbratisarea sa patimasa, inima mea este cu tine, dar trebuie sa-ti spun sa parasim urgent aceasta parte a umilei mele corabii.
- La naiba! Ai dreptate ca inima ta e cu mine, spuse el. La fel si ficatul, si pielea!
îl simteam miscîndu-se pe prelata catre banca din mijloc si inevitabil pasind pe fundul barcii.
- Nu, nu, frate! Opreste-te! Nu sîntem -
Am încercat sa-l trag înapoi. Din pacate, era prea tîrziu. înainte de a pronunta cuvîntul singuri, am fost parasit din nou. Am auzit un zgomot usor de gheare pe podeaua barcii, nu mai mult decît sunetul unor ochelari care cad pe jos, iar în momentul urmator dragul meu frate mi-a tipat în fata cum n-am mai auzit nici un om tipînd înainte. Mi-a dat drumul.
Iata ce însemna grozavia de a te afla împreuna cu Ri-chard Parker. Mi-a dat o viata, dar cu pretul luarii alteia. A smuls pielea de pe corpul omului si i-a zdrobit oasele. Mirosul de sînge m-a învaluit. Ceva în mine a murit atunci si n-a mai putut fi înviat vreodata.
Capitolul 91
M-am urcat în barca fratelui meu. Am explorat-o cu mîinile. Am descoperit ca ma mintise. Mai avea niste carne de broasca testoasa, un cap de dorada, si mai ales - delicatesa absoluta - niste firimituri de biscuit. si avea apa. Am baut-o dintr-o rasuflare. M-am întors în barca mea si am dezlegat-o pe a lui.
Faptul ca plîngeam a ajutat ochilor mei. Ferestruica de la capatul de sus stînga al ochiului meu s-a crapat. Mi-am spalat ochii cu apa de mare. Cu fiecare spalat, fereastra se deschidea tot mai mult. Mi-am recapatat vazul în doua zile.
Vazînd ceea ce am vazut, aproape ca mi-am dorit sa fi ramas orb. Corpul sau dezmembrat, macelarit, zacea pe
podeaua barcii. Richard Parker se ospata pe saturate din el, inclusiv din fata lui, asa ca nu mi-am putut da seama cine era fratele meu. Torsul golit de continut, coastele rupte, îndoite ca scheletul unei corabii pareau o versiune în miniatura a barcii, asa de oribil aratau acoperite de sînge.
Marturisesc ca am apucat unul din brate cu cangea si am folosit carnea ca momeala. Voi mai marturisi ca, împins de nevoia extrema în care ma aflam si de nebunia în care ma adusese, am mîncat putin din carnea lui. Bucati mici, fîsii pe care dorisem sa le agat de cange si care, uscate de soare, aratau precum carnea obisnuita de animal. Le-am mîncat aproape pe neobservate. Trebuie sa ma întelegeti, suferinta mea era cumplita, iar el era deja mort. M-am oprit de îndata ce am prins un peste.
Ma rog pentru sufletul lui în fiecare zi.
Capitolul 92
Am facut o exceptionala descoperire botanica. Dar multi nu vor crede aceasta întîmplare. Totusi, v-o redau pentru ca este parte din povestea mea si mi s-a întîm-plat aievea.
Stateam pe o parte. Era la o ora sau doua dupa prînz într-o zi calduroasa, linistita, cînd vîntul batea usor. Dor-misem putin, un somn letargic, care nici nu ma odihnea, nici nu ma facea sa visez. M-am întors pe partea cealalta, încercînd sa nu ma obosesc deloc. Am deschis ochii.
Am vazut în apropiere copaci. N-am reactionat. Eram sigur ca era o halucinatie care avea sa dispara imediat.
Copacii nu au disparut. De fapt, s-au transformat într-o padure. Erau parte dintr-o insula joasa. M-am ridicat. Continuam sa nu am încredere în ochii mei. Dar era palpitant sa fii înselat cu atîta rafinament. Copacii erau frumosi. Nu mai vazusem niciodata altii asemenea lor. Aveau o scoarta deschisa la culoare si ramuri împartite în mod egal, care purtau coroane dese de frunze. Aceste frunze
erau de un verde stralucitor, un verde minunat, ca smaraldul, încît, comparativ cu el, vegetatia din timpul musonu-lui avea o culoare verzuie palida.
Clipeam din ce în ce mai des, sperînd ca ochii mei vor alunga naluca. Dar copacii ramîneau tot acolo.
M-am uitat în jos. Am fost multumit si dezamagit în egala masura. Insula nu avea sol. Asta nu însemna ca acei copaci rasareau din apa. Mai curînd stateau în ceea ce parea a fi o masa densa de vegetatie, la fel de verde si de stralucitoare ca si frunzele. Cine auzise de uscat fara pamînt? Copaci ce cresteau din nimic? Am fost satisfacut pentru ca o astfel de situatie geologica îmi confirma ca aveam dreptate, ca insula nu era decît un miraj, o iluzie a mintii, însa eram si dezamagit fiindca o insula, orice insula, ori-cît de ciudata ar fi fost, mi-ar fi prins tare bine daca o întâlneam.
Deoarece copacii continuau sa existe, am continuat sa-i privesc. Sa vad atît de mult verde, dupa ce îmi scaldasem privirea în atît de mult albastru, era ca o mîngîiere. Verdele este o culoare minunata. Este culoarea Islamului. Este culoarea mea favorita.
Curentul împingea usor barca mai aproape de halucinatie. Ţarmul nu putea fi numit o plaja, neavînd nici nisip, nici pietricele si nici spuma de mare, pentru ca valurile ce se spargeau de insula erau pur si simplu absorbite de aceasta. De pe o culme aflata cam la trei sute de metri în interiorul insulei, aceasta se pravalea catre mare, iar vreo treizeci si cinci de metri din ea se prabuseau brusc, disparînd în adîncurile Pacificului si formînd cea mai mica platforma continentala din lume.
începusem sa ma obisnuiesc cu halucinatia. Ca sa o fac sa dureze, am renuntat sa ma mai fortez; cînd barca a atins insula, am ramas nemiscat, continuînd sa visez. Insula parea a fi compusa dintr-o masa încîlcita, strîns legata de iarba de mare în forma unui tub, cu diametrul nu mai gros de doua degete. Ce insula stranie, mi-am spus.
Dupa cîteva clipe, m-am tîrît catre marginea barcii. "Cautati uscatul împadurit", spunea manualul de supravietuire. Ei bine, acesta era împadurit. De fapt, era un paradis al clorofilei. De un verde care întrecea în stralucire culorile mîncarii si sclipirile luminii de neon. Un verde din care sa te îmbeti. "La urma urmelor, numai cu piciorul poti stabili daca ai dat peste pamînt solid", continua manualul. Puteam pasi pe insula. Sa-mi dau seama si sa fiu dezamagit - sau sa nu-mi dau seama, aceasta era întrebarea.
M-am hotarît sa explorez. M-am uitat în jur, ca sa vad daca nu sînt rechini. Nu erau. M-am lungit pe burta si, tinîndu-ma de prelata, am coborît încet un picior. Mi-a intrat cu totul în mare. Apa era placuta, racoroasa. Insula era lînga mine, sclipind în apa. M-am întins. Ma asteptam ca iluzia sa se sparga de îndata ca un balon de sapun. Nu s-a spart. Piciorul mi s-a cufundat în apa curata si a dat peste ceva solid si rezistent, flexibil, dar tare. M-am lasat cu mai multa greutate. Iluzia nu disparea. M-am lasat cu toata greutatea pe picior. Tot nu ma scufundam. Tot nu-mi venea sa cred.
In cele din urma, nasul mi-a spus ca descoperisem pamînt. L-am simtit puternic si proaspat, coplesitor: mirosul vegetatiei. Mi s-a taiat rasuflarea. Dupa luni în care miro-sisem numai izul decolorat si sarat al marii, efluviile materiei vegetale organice erau sufocante. Numai atunci am crezut si singurul lucru care s-a scufundat a fost mintea mea; gîndurile mi-au luat-o razna. Piciorul a început sa-mi tremure.
- Doamne! Doamne! bîiguiam. Am cazut peste bord.
socul combinat, produs de pamîntul solid si de apa rece, mi-a dat puterea sa ma tîrasc pe insula. Am bîiguit multumiri incoerente catre Dumnezeu si apoi m-am prabusit.
Dar nu puteam sta locului. Eram prea incitat. Am încercat sa ma ridic în picioare. Am ametit. Pamîntul se cla-
tina violent. O pîcla mi-a acoperit ochii. Am crezut ca voi lesina. M-am stapînit. Tot ce puteam face era sa gîfîi. Am reusit sa ma ridic.
- Richard Parker! Pamînt! Pamînt! Sîntem salvati! am strigat.
Mirosul vegetatiei era extraordinar de puternic. Cît despre verdeata, era atît de proaspata si de mîngîietoare, încît linistea si puterile îmi reveneau numai privind la ea.
Ce era aceasta iarba de mare ciudata, tubulara, atît de încîlcita? Se putea oare mînca? Parea sa fie o varietate de alge marine, dar destul de dure, mult mai dure decît algele normale. Erau umede la pipait si sfarîmicioase. Am tras de ele. Fîsiile s-au desprins fara prea mare greutate, în interior erau formate din doi pereti concentrici: peretele exterior umed, destul de aspru, atît de stralucitor de verde, si peretele din interior, aflat la jumatatea distantei dintre peretele exterior si miezul algei. împartirea în doua tuburi care rezulta era foarte simpla: tubul central era alb la culoare, în timp ce tubul care-l înconjura era de un verde din ce în ce mai palid, cu cît se apropia de peretele interior. Am dus o bucatica de alga la nas. In afara de mirosul întepator de vegetal, avea un iz neutru. Am lins-o. Inima a început sa-mi bata mai repede. Alga era plina de apa proaspata.
Am muscat. Am avut o surpriza neplacuta. Tubul interior era groaznic de sarat, dar cel exterior nu era doar comestibil, era delicios. Limba a început sa-mi tremure ca si cum era un deget frunzarind un dictionar, încercînd sa gaseasca un cuvînt demult uitat. L-a gasit, iar ochii mi s-au închis de placere la auzul lui: dulce. Nu ca în bun, ci ca în zahar os. Pot fi broastele si pestii multe lucruri, dar nu sînt niciodata zaharoase. Algele aveau o dulceata usoara, care era mai gustoasa decît seva artarului nostru din Canada. Cît priveste continutul, cea mai potrivita comparatie mi se pare aceea cu castanele comestibile.
Saliva a patruns cu greutate în gura mea uscata si cleioasa. Scotînd sunete puternice de placere, am dat iama
în algele din jurul meu. Tuburile interioare si exterioare se detasau usor si curat. Am început prin a îndesa partea exterioara dulce în gura. O apucam cu ambele mîini, îndo-pîndu-ma, punînd gura la o munca mai grea si mai iute decît o facuse de multa vreme. Am mîncat pîna am sapat un adevarat sant în jurul meu.
Un copac solitar se înalta cam la saizeci de metri departare. Era singurul copac de dedesubtul culmii, care parea foarte departe. Spun culme: cuvîntul nu reda poate impresia de cît de abrupt era povîrnisul dinspre mare. Insula era joasa, asa cum am spus. Panta era dulce, avînd o înaltime de aproximativ cincisprezece metri. Dar, în starea în care ma aflam, mi se parea înalta ca un munte. Copacul ma ademenea. Am remarcat ca tinea umbra. Am încercat sa ma scol din nou. Am reusit sa ma ridic pe vine, dar, de îndata ce am încercat sa ma înalt, capul a început sa mi se învârteasca si mi-am pierdut echilibrul. Chiar daca n-as fi cazut, picioarele nu ma mai puteau tine. Dar vointa îmi era puternica. Eram hotarît sa înaintez. M-am tîrît, m-am împins în salturi mici catre copac.
stiu ca niciodata n-am sa mai traiesc o impresie asa de emotionanta ca atunci cînd am intrat la umbra pestrita si tremuratoare a copacilor si am auzit sunetul uscat si racoros al vîntului rascolind frunzele. Copacul nu era atît de înalt si de mare precum ceilalti din interior. Fiindca se afla pe partea exterioara a culmii, era mai expus elementelor naturii, mai noduros si mai putin armonios dezvoltat decît restul. Dar era un copac, iar un copac este o binecuvântare cînd ai plutit pe mare atît de mult timp. Am cîntat gloria acelui copac, puritatea sa neîntinata, eterna, frumusetea sa rabdatoare. O, daca as fi putut fi ca el, înradacinat în pamînt, dar cu mîinile ridicate slavindu-l pe Dumnezeu!
Am plîns.
în timp ce sufletul meu îl preamarea pe Allah, mintea mea a început sa ia cunostinta de lucrarile Lui. Copacul crestea într-adevar direct din alge, asa cum vazusem din barca. Nu era nici urma de pamînt. Fie acesta era situat
mai în adîncime, fie specia aceasta de copac era un exemplar remarcabil de comensual sau parazit. Trunchiul era la fel de lat ca pieptul unui barbat. Avea scoarta de culoare cenusiu-verzuie, subtire si moale, atît de delicata ca puteam sa-mi las amprentele pe ea. Frunzele cordate erau mari si late, sfîrsindu-se într-un singur vîrf ascutit. Coroana avea rotunjimea minunata a unui mangotier, dar nu era un mangotier. Mi s-a parut ca miroase ca un lotus, dar nu era nici asa ceva. Nici o mangrova. Nici orice alt copac pe care-l mai vazusem vreodata. Tot ce stiu e ca era frumos, verde si plin de frunze.
Am auzit un mîrîit. M-am întors. Richard Parker ma observa din barca. Se uita si la insula. Parea ca doreste sa vina pe tarm, dar îi era teama. în sfîrsit, dupa ce a mîrîit si s-a învîrtit de mai multe ori, a sarit din barca. Mi-am dus fluierul portocaliu la gura. Dar nu se gîndea sa ma atace. îi venea la fel de greu sa se tina pe picioare cum îmi venea si mie; era la fel de nesigur ca si mine. Cînd mergea se tîra pe burta, cu picioarele tremurîndu-i, ca unui pui nou-nascut. Lasîndu-mi mie locul de dormit, se îndrepta catre culme si disparu în interiorul insulei.
Am petrecut ziua mîncînd, odihnindu-ma, încercînd sa stau în picioare, pe scurt, într-o stare de fericire totala. Cînd ma oboseam prea mult, mi se facea greata. Iar pa-mîntul înca se cutremura sub mine, dîndu-mi sentimentul ca voi cadea, chiar si cînd nu ma miscam deloc.
Am început sa-mi fac griji pentru Richard Parker dupa-a-miaza tîrziu. Acum ca decorul, ca teritoriul se schimbase, nu eram sigur cum ma va percepe daca va da peste mine.
Fara nici o tragere de inima, doar pentru siguranta, m-am tîrît înapoi catre barca. Chiar daca Richard Parker luase insula în posesie, îmi ramîneau prora si prelata ca teritoriu al meu. Am cautat ceva de care sa ancorez barca. Era evident ca algele acopereau tarmul ca o patura groasa, pentru ca altceva n-am mai putut gasi. în cele din urma, am rezolvat problema înfigînd o vîsla, cu minerul înainte, adînc în alge si legînd barca de ea.
M-am tîrît pe prelata. Eram istovit. Corpul îmi era obosit de atîta mîncare, la care se adauga tensiunea nervoasa ce decurgea din aceasta brusca schimbare a situatiei. Pe cînd ziua se încheia, îmi aduc vag aminte ca l-am auzit pe Richard Parker ragind în departare, dar m-a furat somnul.
M-am trezit peste noapte cu o senzatie stranie si nelinistitoare în burta. M-am gîndit ca era o crampa, ca ma otravisem cu algele. Am auzit un zgomot. Am privit. Richard Parker revenise la bord. Se întorsese în timp ce dormeam. Mieuna si se lingea pe labe. M-a uimit ca s-a întors, dar nu m-am mai gîndit la asta - crampa se înrautatea. M-am chircit de durere, tremurînd, cînd s-a produs un proces normal pentru multi, dar de mult uitat de mine: defecarea. Era foarte dureros, dar am cazut dupa aceea în cel mai adînc si mai odihnitor somn de cînd se scufundase Tsimtsum.
Cînd m-am trezit dimineata, puterile îmi revenisera. M-am tîrît catre copacul solitar cu mai multa hotarîre. Ochii mei s-au bucurat din nou de privelistea lui, în timp ce stomacul savura algele. Am mîncat atît de multe la micul dejun, ca am sapat o adevarata groapa.
Richard Parker a ezitat înca o data mult timp înainte de a sari din barca. Cînd în cele din urma s-a decis, la jumatatea diminetii, imediat dupa ce a aterizat pe mal a sarit înapoi si aproape a cazut în apa, parînd foarte agitat. Sîsîia si lovea aerul cu laba. Era ciudat. Habar nu aveam ce facea. Nelinistea i-a trecut si, mult mai sigur pe picioare decît în ziua precedenta, disparu din nou dupa culme, în ziua aceea am reusit sa stau în picioare, sprijinin-du-ma de copac. Eram ametit. Singura solutie pentru a nu simti pamîntul miscîndu-se era sa închid ochii si sa ma tin strîns de copac. M-am departat si am încercat sa merg. Imediat am cazut. Pamîntul se repezise la mine înainte de a putea pasi. N-am patit nimic. Insula, învelita într-o vegetatie atît de compacta si de flexibila, era locul ideal unde puteam sa învat sa merg din nou. Oricum as fi cazut, nu m-as fi lovit în nici un fel.
în ziua urmatoare, dupa o alta noapte odihnitoare petrecuta în barca - unde Richard Parker se întorsese din nou -, am putut merge. Cazînd numai de vreo sase ori, am reusit sa ajung la copac. Simteam puterile renascîn-du-mi cu fiecare ora. Am apucat si am tras jos una dintre crengi cu ajutorul cangei. Am smuls cîteva frunze. Erau moi si neceruite, dar aveau gust amar. Richard Parker se atasase de vizuina lui din barca - asa îmi explicam de ce se întorsese în fiecare noapte.
L-am vazut întorcîndu-se în seara aceea, pe cînd soarele apunea. Legasem din nou barca de vîsla scufundata. Eram la prora, verificînd daca funia era legata bine de etra-va. A aparut pe neasteptate. La început nu l-am recunoscut. Acest animal magnific, sarind peste culme în plina viteza, nu putea fi acelasi tigru apatic, murdar de noroi, care era tovarasul meu de suferinta. Dar era. Era Richard Parker si venea catre mine cu toata viteza. Parea sa aiba un scop. Gîtul sau puternic se ridica deasupra capului aplecat. Blana si muschii îi vibrau la fiecare pas. Auzeam pamîntul cutremurîndu-se sub corpul sau greu.
Am citit ca exista doua feluri de frica pe care nu le poti stapîni: tresaritul atunci cînd auzi un zgomot neasteptat si vertijul. As dori sa mai adaug o a treia, abordarea directa si rapida a unui pradator cunoscut.
Am scotocit dupa fluier. Cînd tigrul s-a aflat la douazeci si cinci de pasi de barca, am suflat cît am putut de tare. Un suierat strident a rasunat în aer.
A avut efectul asteptat. Richard Parker s-a oprit. Dar era clar ca dorea sa mearga mai departe. Am mai suflat o data. A început sa sara si sa se învîrteasca în loc într-un mod ciudat, ca o caprioara, aratîndu-si însa coltii salbatici. Am suflat a treia oara. I s-a ridicat tot parul de pe corp. îsi scosese ghearele cu totul. Era într-o stare de agitatie extrema. Mi-a fost teama ca zidul protector al sunetelor de fluier era pe punctul de a cadea si ca el ma va ataca.
în schimb, Richard Parker a facut cel mai neasteptat lucru: a sarit în mare. Am ramas cu gura cascata. Exact
acel lucru pe care nu ma asteptasem ca îl va face, l-a facut cu hotarîre si putere. A înotat energic catre etrava barcii. M-am gîndit sa mai suflu o data din fluier, dar în schimb am ridicat capacul de la cutie si m-am asezat, retragîn-du-ma în spatiul aparat al teritoriului meu.
Sari pe etrava, cu apa siroindu-i din blana, facînd sa se zgîltîie partea mea de barca. O clipa îsi pierdu echilibrul pe copastie si pe banca de la pupa, studiindu-ma. Am simtit cum ma parasesc puterile. Nu cred ca mai puteam sa suflu din fluier. M-am uitat la el pierdut. S-a strecurat pe podeaua barcii si a disparut sub prelata. Vedeam parti din corpul lui de pe marginile cutiei. M-am aruncat pe prelata, unde nu ma vedea - direct deasupra lui. Am simtit o nevoie urgenta sa-mi întind aripile si sa zbor.
M-am linistit. M-am fortat sa-mi amintesc ca aceasta fusese situatia timp de multe zile, faptul ca traisem cu un tigru agitat chiar sub mine.
Pe cînd rasuflarea mi se linistea, am adormit. La un moment dat în timpul noptii, m-am trezit si, ui-tîndu-mi teama, l-am privit. Visa, se rasucea si mîrîia în somn. Facea un asemenea zgomot încît ma trezise. Dimineata, conform obiceiului, a disparut dupa culme. Am hotarît ca, de îndata ce aveam sa fiu destul de puternic, puteam sa încep explorarea insulei. Parea relativ mare, daca ma puteam baza pe linia tarmului; se întindea la stînga si la dreapta, rotunjindu-se doar o data, ceea ce dovedea ca avea o circumferinta destul de mare. Am petrecut ziua mergînd - si cazînd - de la tarm la copac si înapoi, încercînd sa-mi învigorez din nou picioarele. La fiecare cazatura luam o înghititura buna de alge.
Cînd Richard Parker s-a întors la sfîrsitul zilei, putin mai devreme decît în ziua precedenta, îl asteptam. Am stat drept si nu am fluierat. A venit pîna la marginea apei si, dintr-o singura saritura puternica, a ajuns lînga barca. A intrat în teritoriul sau fara sa atenteze la al meu, doar cla-tinînd barca într-o parte. Rapiditatea cu care îsi recapata puterile ma înspaimînta.
A doua zi de dimineata, dupa ce i-am dat un mare avans lui Richard Parker, am pornit sa explorez insula. Am mers catre culme. Am ajuns usor la ea, pasind cu mîndrie, cu un mers care era vioi, desi uneori cam stîngaci. Daca picioarele mi-ar fi fost mai slabite, s-ar fi muiat sub mine cînd am vazut ce era dupa culme.
Ca sa încep cu detaliile, as spune ca toata insula era acoperita de alge, nu numai marginile. Am vazut un platou mare, verde, cu o padure verde în mijloc. De jur împrejurul acestei paduri am vazut sute de iazuri identice, raspîndite la distante egale, cu copaci crescuti rar si împartiti într-un mod uniform între ele, întregul decor dînd impresia limpede ca totul fusese aranjat conform unui plan.
Dar mai mult decît orice m-au impresionat mangus-tele. Am vazut dintr-o privire ceea ce estimam a fi sute de mii de manguste. Insula era inundata de manguste. Iar cînd am aparut, toate s-au întors spre mine uimite, ca orataniile într-o ferma, si s-au ridicat.
Noi nu am avut manguste la Gradina Zoologica. Dar citisem despre ele. Se gaseau în carti si în literatura. O mangusta este un mic mamifer din Africa de Sud; cu alte cuvinte, un rapitor carnivor, lung de treizeci de centimetri, în greutate de un kilogram cînd este matur; zvelt si asemanator nevastuicii la forma corpului, cu un bot ascutit, ochi asezati frontal, picioare scurte, labe cu patru degete si gheare lungi, neretractile, cu o coada de douazeci de centimetri. Blana este de culoare maro deschis sau cenusie, cu dungi negre sau maro pe spate, în timp ce vîrful cozii, urechile si cercurile caracteristice din jurul ochilor sînt negre. Este o fiinta agila, cu un vaz excelent, diurna si sociabila, care se hraneste în mediul sau natural - adica desertul Kalahari din sudul Africii - printre altele cu scorpioni, la al caror venin este complet imuna. Cînd sta de paza, mangusta e ciudata prin aceea ca ramîne perfect dreapta pe vîrfurile picioarelor din spate, echilibrîndu-se ca un tripod cu coada. Deseori un grup de manguste va
adopta aceasta pozitie împreuna, stînd îngramadite si privind în aceeasi directie, semanînd cu niste navetisti care asteapta autobuzul. Expresia onesta de pe fetele lor, felul în care le atîrna labele din fata le fac sa arate ca niste copii seriosi pozînd la fotograf sau ca niste pacienti în cabinetul doctorului, dezbracati si încercînd respectuos sa-si acopere partile sensibile.
Asta am vazut dintr-o privire, sute de mii de manguste - poate mai multe, un milion - întorcîndu-se spre mine si uitîndu-se cu atentie, ca si cum ar fi spus: "Da, domnule?" Ţineti minte, o mangusta atinge cam patruzeci si cinci de centimetri maximum, asa ca nu înaltimea acestor fiinte era uimitoare, ci numarul lor. Am ramas încremenit, fara grai. Daca as fi speriat un milion de manguste ce ar fi fugit înfricosate, haosul ar fi fost de neînchipuit. Dar interesul lor a fost de scurta durata. Dupa cîteva secunde, s-au apucat din nou de ceea ce faceau înainte de aparitia mea - fie sa manînce algele, fie sa se priveasca în iazuri. Vazînd atît de multe fiinte aplecîndu-se în acelasi timp, mi-am amintit de rugaciunile din moschei.
Animalelor parea sa nu le fie frica. în timp ce coboram de pe culme, nici una nu a fugit si nici nu s-a temut de prezenta mea. Daca as fi dorit, as fi putut sa le ating, chiar sa iau una în brate. Nu am facut asa ceva. Pur si simplu am mers prin cea mai mare colonie de manguste din lume, ceea ce a fost una dintre cele mai ciudate, dar si frumoase experiente din viata mea. Aerul era plin de zgomote. Man-gustele chitaiau, scheunau, palavrageau si latrau. Atît era de mare numarul si agitatia lor, încît zgomotul plutea deasupra mea ca un stol de pasari, uneori foarte puternic, în-vîrtindu-se în jurul meu, alteori stingîndu-se iute cînd cele mai apropiate manguste taceau, în timp ce altele mai îndepartate începeau.
Oare nu le era teama de mine pentru ca mie ar fi trebuit sa-mi fie teama de ele? m-am întrebat. Dar raspunsul - ca erau inofensive - mi-a venit imediat în minte. Ca sa ma apropii de un iaz, în jurul caruia erau adunate în
numar mare, trebuia sa le dau la o parte cu piciorul ca sa nu le calc. Nu s-au suparat ca-mi faceam loc cu coatele printre ele, ba chiar se dadeau la o parte ca niste persoane civilizate. Simteam corpuri calde, îmblanite, frecîn-du-se de gleznele mele, în timp ce ma uitam într-un iaz.
Toate ochiurile de apa aveau aceeasi forma rotunda si aceeasi marime - cam doisprezece metri în diametru. Ma asteptam sa fie putin adînci. N-am vazut nimic altceva decît o apa limpede si adînca. Iazurile pareau fara fund, iar atît cît puteam vedea, marginile erau formate din alge verzi. Era evident ca stratul de deasupra insulei era consistent.
N-am vazut nimic care sa-mi explice curiozitatea constanta a mangustelor si as fi renuntat sa gasesc dezlegarea misterului daca n-ar fi izbucnit un cor de scheunaturi si de latraturi la un iaz din apropiere. Mangustele sareau în loc într-o stare de mare agitatie. Deodata au început sa se scufunde cu sutele în iaz. Se împingeau si se îmbrînceau, în timp ce se luau la întrecere ca sa vada cine ajungea prima la marginea iazului. Nebunia le-a cuprins pe toate; chiar si puii se repezeau catre apa, fiind retinuti cu greu de mame si de paznici. Nu-mi venea sa cred ochilor. Acestea nu erau mangustele obisnuite din desertul Kalahari. Mangustele obisnuite din desertul Kalahari nu se comportau ca niste broaste. Aceste manguste erau cu siguranta o subspecie care evoluase într-un mod fascinant si surprinzator.
M-am îndreptat spre iaz, pasind usor ca sa vad mangustele înotînd - chiar înotînd - si aducînd la mal numerosi pesti destul de mari. Unii erau dorade care ar fi constituit un ospat pe o barca de salvare. Pareau mai mici, comparate cu mangustele. Pentru mine era de neînteles cum puteau mangustele sa prinda asemenea pesti.
Pe cînd mangustele trageau pestii afara din iaz, lucrînd în echipa, am remarcat ceva ciudat: fiecare peste, fara nici o exceptie, era deja mort. Mort de curînd. Mangustele aduceau la mal pesti morti pe care nu-i ucisesera ele.
Am îngenuncheat lînga iaz, dînd la o parte cîteva animale mai agitate si ude. Am atins apa. Era mai rece decît ma asteptam. Trecea pe acolo un curent care aducea apa mai rece din adîncuri. Am luat putina apa în mîna facuta caus si am dus-o la gura. Am sorbit putin.
Era apa dulce. Aceasta explica de ce murisera pestii - caci, fara îndoiala, daca vei pune un peste de apa sarata în apa dulce, se va umfla si va muri. Dar ce cautau pestii de mare într-un iaz de apa dulce? Cum ajunsesera acolo?
M-am dus la un alt iaz, facîndu-mi loc printre man-guste. si acesta avea apa dulce. Alt iaz: la fel. si la fel si la al patrulea.
Toate erau iazuri de apa dulce. De unde venisera asemenea cantitati de apa dulce? ma întrebam. Raspunsul era evident: de la alge. Algele desarau în mod natural si continuu apa marii, de aceea miezul algei era sarat, în timp ce stratul exterior era îmbibat cu apa dulce: aceasta se prelingea din alga. Nu m-am întrebat de ce faceau algele asta, cum sau unde se ducea sarea. Mintea mea nu mai punea asemenea întrebari. Am rîs doar si am sarit într-un iaz. Mi-era greu sa ma tin la suprafata apei. Eram înca foarte slabit ca sa pot înota. Nu ma îndepartam de mal. Placerea unei bai în apa curata, pura, nesarata nu se poate descrie în cuvinte. Dupa ce petrecusem atît de mult timp pe mare, pielea îmi era ca o scoarta, iar parul îmi crescuse lung, încîlcit si moale ca o pînza de prins muste. Pîna si sufletul parea sa-mi fi fost plin de sare. Asa ca, sub privirile a mii de manguste, m-am îmbaiat, lasînd apa curata sa dizolve toate granulele de sare care ma murdarisera.
Mangustele s-au uitat în alta parte. Au facut toate ca una, întorcîndu-se în aceeasi directie în acelasi timp. M-am ridicat sa vad ce se întîmpla. Venea Richard Parker. Mi-a confirmat ceea ce banuiam deja, anume ca aceste manguste traisera atît de multe generatii fara a fi întîlnit pradatori, ca instinctul de a fugi, de a tine distanta, de a le fi teama fusese sters din genele lor. Tigrul se misca printre ele, lasînd în urma cadavre numeroase, devorînd mangusta dupa mangusta, cu sîngele curgîndu-i din bot, iar ele, fata
în fata cu un tigru, sareau în sus si în jos, ca si cum ar fi strigat: "E rîndul meu! E rîndul meu! E rîndul meu!" Am vazut aceasta scena de multe ori. Nimic nu le schimba mangustelor traiul obisnuit de a privi în iaz si de a mîn-ca alge. Daca Richard Parker pasea printre ele maiestuos ca un stapîn, înainte de a se napusti asupra lor cu un raget înfiorator, sau daca trecea cu un aer nepasator, era absolut acelasi lucru. Nu erau deloc deranjate. Blîndetea le caracteriza.
El ucidea mai mult decît avea nevoie. Ucidea manguste pe care nu le mînca. La animale, îndemnul de a ucide este diferit de îndemnul de a mînca. Faptul ca atît de multa vreme nu vînase nimic si ca acum avea prada din belsug îi dezlantuise instinctul de vînator amestecat si cu un sentiment de razbunare.
Era limpede. Nu era un pericol pentru mine. Cel putin deocamdata.
Dimineata urmatoare, dupa ce el a plecat, am curatat barca. Era mare nevoie. Nu vreau sa descriu ce gramada de oase de animale si de om, amestecate cu nenumarate resturi de peste si de testoasa, am gasit. Toata masa aceea dezgustatoare si urît mirositoare a fost aruncata peste bord. Nu am îndraznit sa pasesc pe fundul barcii, ca sa nu las urme clare ale prezentei mele în teritoriul lui Richard Parker, astfel ca munca a trebuit sa fie facuta cu cangea de pe prelata sau de pe marginea barcii, stind în apa. Ce nu puteam curata cu cangea - mirosurile si murdariile - am spalat cu galeti de apa.
Noaptea, cînd a intrat în vizuina lui noua si curata, nu a facut nici un comentariu. Ducea în bot mai multe manguste moarte, pe care le-a mîncat în timpul noptii.
Am petrecut urmatoarele zile mîncînd, bînd, facînd baie, observînd mangustele, mergînd, alergînd, odihnin-du-ma si recapatindu-mi puterile. Alergatul era lin si natural, o sursa constanta de bucurie. Pielea mi s-a vindecat. Durerile si întepenelile mi-au trecut. într-un cuvînt, am revenit la viata.
Am explorat insula. Am încercat sa o înconjor, dar am renuntat. Banuiesc ca avea cam zece-unsprezece kilometri în diametru, ceea ce înseamna o circumferinta de aproape douazeci de mile. Ceea ce am vazut parea sa arate ca tarmul era peste tot la fel. Aceeasi verdeata orbitoare acoperea totul, aceeasi culme, aceeasi panta dinspre culme catre apa, aceeasi întrerupere a monotoniei: cîte un copac pipernicit pe ici, pe colo. Pe cînd exploram tarmul, am facut o descoperire extraordinara: algele, de fapt insula întreaga, varia ca înaltime si densitate în functie de vreme, în zilele foarte calduroase, tesatura algelor devenea teapana si densa, iar insula crestea în înaltime; urcusul pe culmi era mai abrupt si culmea mai înalta. Nu era un proces rapid. Avea loc numai daca arsita dura mai multe zile. Dar era evident. Cred ca avea legatura cu conservarea apei, cu expunerea redusa a algelor la razele soarelui.1
Fenomenul contrar - micsorarea insulei - era mai rapid, mai dramatic, iar cauzele erau mai evidente. în asemenea situatii, culmea se lasa în jos, iar platforma continentala, ca sa spun asa, se întindea, algele aflate de-a lungul tarmului înmuindu-se atît de mult, încît îmi prindeam picioarele în ele. Aceasta micsorare era cauzata de vremea înnorata si iutita de marea agitata.
Am supravietuit unei furtuni puternice pe cînd ma aflam pe insula si dupa aceasta experienta am capatat o asemenea încredere în ea, ca as fi rezistat si unui uragan. Era un spectacol înspaimîntator sa stai într-un copac si sa vezi valuri uriase napustindu-se asupra insulei, parînd ca doresc sa înece culmea si sa dezlantuie haosul si nebunia - de fapt, topindu-se imediat, ca si cum ar fi ajuns în niste nisipuri miscatoare. Din acest punct de vedere, insula semana cu principiile familiei Gandhi: rezista lasîndu-se invadata. Fiecare val disparea pe insula fara nici cea mai mica lovitura, lasînd în urma putina spuma si rosatura. Singurele semne ca o mare forta a naturii trecea prin apropiere erau cutremuratul pamîntului si încretiturile de la suprafata iazurilor. într-adevar, furtuna parea ca ocoleste
insula; considerabil diminuate, valurile veneau si plecau. Era o priveliste ciudata sa vezi valurile parasind tarmul. Furtuna si micile cutremure ce rezultau nu le deranjau deloc pe manguste. îsi continuau activitatile ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
Mai greu de înteles era pustietatea totala a insulei. Niciodata n-am vazut un asemenea mediu înconjurator lipsit de viata. Nu erau muste în aer, nici fluturi, albine sau alte insecte. Nici o pasare nu se cuibarise în copaci. Cîmpia nu adapostea rozatoare, rîme, viermi, serpi sau scorpioni; nu cresteau nici alti copaci, tufisuri, ierburi sau flori. Iazurile nu aveau pesti de apa dulce. Litoralul nu era acoperit de buruieni, crabi, raci, corali, pietricele sau stînci. Cu singura exceptie notabila a mangustelor, nu exista nici cea mai mica materie organica sau anorganica straina pe insula. Nu vedeam nimic altceva decît alge verzi stralucitoare si copaci verzi stralucitori.
Copacii nu erau paraziti. Am descoperit asta într-o zi cînd am rruncat atît de multe alge la umbra unui copacel, încît i-am dezgolit radacinile. Am observat ca radacinile nu patrundeau independente în alge, ci mai curînd se uneau, se identificau cu acestea. Ceea ce însemna ca acesti copaci fie traiau într-o relatie de simbioza cu algele, într-un schimb care le era reciproc avantajos, fie, mai simplu, erau parte integranta din alge. Presupun ca din aceasta cauza copacii nu faceau flori sau fructe. Ma îndoiesc ca un organism independent, oricît de intima ar fi fost simbioza sa, ar renunta la o functie atît de importanta cum este reproducerea. Placerea frunzelor de a sta la soare, dovedita de abundenta lor, largimea si verdeata de super-clorofila ma îndemnau sa cred ca acesti copaci aveau mai ales o functie de acumulare de energie. Dar e doar o banuiala.
Mai am o ultima observatie de facut. Ea este bazata mai mult pe intuitie decît pe date concrete. Ia t-o: insula nu era o insula în sensul obisnuit al termenului - adica o mica bucata de pamînt ancorata pe fundul oceanului -, ci mai
curînd un organism ce plutea liber, o gramada de alge de proportii uriase. Iar banuiala mea este ca iazurile ajungeau pîna la marginile acestei mase imense, vii, deschi-zîndu-se catre ocean, ceea ce explica prezenta, altfel neobisnuita, a doradelor si a altor pesti din largul marii.
Totul ar fi trebuit studiat mai în detaliu, dar din pacate am pierdut algele pe care le adunasem.
Asa cum eu am înviat, tot asa a facut si Richard Parker. Pentru ca se îndopa cu manguste s-a îngrasat, blana a început sa-i luceasca din nou si si-a recapatat înfatisarea sanatoasa de odinioara. Continua sa se întoarca la barca la sfîrsitul fiecarei zile. Aveam întotdeauna grija sa fiu acolo înaintea lui, marcîndu-mi teritoriul cu urina din belsug, ca el sa nu uite pe ce loc era si cui apartinea acel teritoriu. Dar pleca în zori si ratacea mai departe ca mine; insula fiind peste tot la fel, ramîneam de obicei într-o singura zona. Nu prea îl vedeam în timpul zilei. si deveneam din ce în ce mai agitat. Am vazut cum îsi ascutea ghearele de copaci - lasînd gauri mari, adînci. Am început sa-i aud ragetul profund, strigatul aaauuh dulce ca mierea si înfricosator ca strafundurile unei mine sau o suta de mii de albine furioase. Ceea ce ma îngrijora nu era faptul ca dorea o femela; însemna ca se simtea destul de bine pe insula pentru a se gîndi la reproducere. Eram îngrijorat ca în noua lui stare nu ar fi tolerat alt mascul în teritoriu, în special pe timpul noptii, mai ales ca acele chemari insistente ale lui ramîneau fara raspuns.
Ma plimbam într-o zi prin padure. Mergeam viguros, cufundat în gînduri. Am trecut de un copac - si am dat practic nas în nas cu Richard Parker. Amîndoi am fost uimiti. Sîsîi si se ridica pe picioarele din spate, dominîndu-rna cu înaltimea sa, labele sale mari fiind gata sa ma doboare. Am încremenit, paralizat de frica si de soc. Se lasa din nou pe toate cele patru picioare si se îndeparta. Dupa trei-pa-tru pasi se întoarse si se ridica din nou, de data aceasta mîrîind. Am continuat sa stau nemiscat ca o statuie. Mai merse cîtiva pasi si ma ameninta a treia oara. Multumit
ca nu constituiam un pericol, pleca. Imediat ce mi-am recapatat suflul si am încetat sa tremur, am dus fluierul la gura si am luat-o la goana dupa el. Se îndepartase deja la o distanta considerabila, dar înca îl puteam vedea. Alergam din toate puterile. Se întoarse, ma vazu, se ghemui - si apoi sari. Am suflat în fluier cît de tare am putut, dorin-du-mi ca sunetul sa se auda la fel de repede si de tare ca strigatul unui tigru singuratic.
în acea noapte, în timp ce el se odihnea la saizeci de centimetri sub mine, am ajuns la concluzia ca trebuia sa pasesc din nou în arena.
Principala problema cînd dresezi animale este ca ele actioneaza fie din instinct, fie din obisnuinta. Gaselnitele bazate pe inteligenta pentru a face asociatii noi care sa nu fie instinctive sînt rare. De aceea, fixarea în mintea unui animal a conexiunii artificiale ca, daca face o anumita actiune, sa zicem sa se dea cu labele în sus, va capata o anumita delicatesa, poate fi obtinuta numai prin multe repetitii. Este un proces lent, care depinde atît de noroc, cît si de multa munca, mai ales cînd animalul este adult. Am suflat din fluier pîna au început sa ma doara plamînii. M-am batut cu mîinile în piept pîna cînd m-am umplut de vînatai. Am strigat: "Hep! Hep! Hep!" - o comanda în limbajul tigrilor ce ar însemna "Fa!" - de mii de ori. I-am aruncat sute de bucati de manguste pe care le-as fi mîncat cu multa placere eu însumi. îmblînzirea unui tigru nu e o treaba usoara. Sînt mult mai rigizi din punct de vedere mental decît alte animale care sînt îmblînzite în mod regulat la circ sau la gradina zoologica - leii de mare sau cimpanzeii, de exemplu. Dar nu vreau sa ma laud prea mult cu ceea ce am reusit sa obtin de la Richard Parker. Norocul meu, noroc care mi-a salvat viata, a fost ca nu era doar un tigru adult tînar, ci si un adult tînar flexibil, un animal omega. Mi-era teama ca circumstantele din acea insula puteau sa-mi fie potrivnice, ca datorita acestei abundente a mîncarii si a apei, avînd atît de mult spatiu, se va relaxa si va avea încredere, fiind putin mai
dispus sa se lase influentat de mine. însa a ramas încordat, îl cunosteam destul de bine ca sa-mi dau seama de asta. Noaptea în barca era agitat si facea zgomot. Am considerat ca aceasta nervozitate se datora noilor conditii de pe insula; orice schimbare, fie ea si pozitiva, îl face pe un animal sa fie încordat. Oricare ar fi fost cauza, tensiunea în care traia dovedea ca era în continuare gata sa-mi faca pe plac; mai mult, ca simtea nevoia sa-mi faca pe plac.
L-am învatat sa sara printr-un cerc pe care l-am facut din crengi subtiri. Era un exercitiu simplu, format din patru sarituri. De fiecare data, primea ca recompensa o bucata de mangusta. In timp ce se îndrepta greoi catre mine, tineam mai întîi cercul cu mîna stinga întinsa, cam la nouazeci de centimetri deasupra pamîntului. Dupa ce sarea prin el si îsi termina alergarea, apucam cercul cu mîna dreapta si, stînd cu spatele la el, îi ordonam sa se întoarca si sa sara din nou. La a treia saritura, îngenuncheam pe parnînt si tineam cercul deasupra capului. Sa-l vad venind catre mine era o experienta ce-mi punea nervii la încercare. Mi-a fost mereu teama ca, în loc sa sara, o sa ma atace. Din fericire, sarea de fiecare data. Dupa aceea ma ridicam si aruncam cercul astfel încît se învîrtea ca o roata. Richard Parker trebuia sa-l urmareasca si sa treaca prin el ultima oara înainte ca acesta sa cada. Nu prea îi iesea numarul acesta, fie pentru ca eu nu aruncam cercul cum trebuia, fie din cauza alergarii sale stîngace. Dar cel putin îl urmarea, ceea ce însemna ca se îndeparta de mine. Era întotdeauna foarte surprins cînd cadea cercul. Se uita la el cu atentie, ca si cum acesta ar fi fost un mare animal prieten cu care el alergase si care brusc se prabusise. Ra-mînea lînga el, mirosindu-1. Atunci îi aruncam ultima bucata si plecam.
în cele din urma, am parasit barca. Mi se parea stupid sa petrec noaptea stînd atît de înghesuit cu un animal care începea sa aiba pretentii, cînd aveam la dispozitie o insula întreaga. M-am hotarît ca cel mai întelept lucru era sa dorm într-un copac. Obiceiul nocturn al lui Richard Parker de
a dormi în barca n-a fost niciodata o regula pentru mine. N-ar fi fost o idee buna sa ma aflu în afara teritoriului meu, adormit si fara aparare pe parnînt, atunci cînd s-ar fi decis sa plece la plimbare noaptea.
Astfel ca într-o zi am parasit barca luînd navodul, o funie si cîteva paturi. Am cautat un copac frumos la marginea padurii si mi-am aruncat funia peste creanga cea mai joasa. Forma mea fizica era asa de buna, încît n-am avut nici o problema sa ma trag în sus cu ajutorul bratelor si sa ma catar în copac. Am gasit doua crengi solide aflate una lînga alta, la acelasi nivel, si mi-am legat navodul de ele. M-am întors la sfîrsitul zilei.
Tocmai terminasem de întins paturile ca sa-mi fac o saltea, cînd am remarcat ca mangustele erau agitate. M-am uitat. Am împins crengile la o parte ca sa vad mai bine. Am privit în toate directiile si pîna la linia orizontului. Totul era limpede. Mangustele abandonau iazurile - de fapt toata cîmpia - si se îndreptau cu iuteala catre padure. O natiune întreaga de manguste era în miscare, cu spinarile arcuite si picioarele în vînt. Ma întrebam ce alta surpriza îmi rezervau aceste animale, cînd am remarcat cu consternare ca cele aflate lînga iazul cel mai apropiat de mine îmi înconjurau copacul si se urcau pe trunchi. Acesta a disparut sub o invazie de manguste hotarîte. M-am gîndit ca veneau sa ma atace, ca acesta era motivul pentru care Richard Parker dormea în barca: în timpul zilei mangustele erau blînde si inofensive, dar noaptea, fiind în numar mare, îsi zdrobeau dusmanul fara mila. Eram înfricosat, dar în acelasi timp si indignat. Sa supravietuiesti atîta timp într-o barca alaturi de un tigru bengalez de 200 de kilograme ca sa mori într-un copac din cauza unor manguste de un kilogram mi se parea o tragedie mult prea ridicola si prea nedreapta.
Nu mi-au facut nici un rau. S-au urcat catre mine, peste mine, pe mine - pe lînga mine. S-au asezat pe toate crengile copacului. Acesta era literalmente încarcat de ele. Mi-au invadat si patul. La fel se întîmpla cît vedeam cu
ochii. Se urcau în toti copacii. Padurea întreaga a devenit maronie, ca si cum toamna ar fi venit pe neasteptate. Luate la un loc, în timp ce se catarau în hoarde pentru a acapara copacii neocupati din adîncul padurii, faceau mai mult zgomot decît o turma de elefanti.
între timp, cîmpia se depopula si devenea pustie.
De la un pat înghesuit împartit cu un tigru la un dormitor plin de manguste - ma veti crede oare cînd va spun ca viata ne rezerva cele mai neasteptate surprize? M-am îmbrîncit cu mangustele ca sa am unde dormi în propriul meu pat. Au ripostat. Nici un centimetru patrat nu era liber.
S-au linistit si toate scheunaturile si palavrageala au încetat. Copacul s-a cufundat în tacere. Cu totii am adormit.
M-am trezit în zori, înfofolit pe de-a-ntregul într-o patura de blana vie. Cîtiva pui descoperisera partile mai calde ale corpului meu. Aveam un guler strimt, transpirat în jurul gîtului - probabil mama lor, care se instalase comod pe o parte a capului meu -, în timp ce altele îsi facusera culcus pe burta.
Au parasit copacul la fel de iute si de simplu cum îl invadasera. La fel se întâmpla cu toti copacii dimprejur. Cîmpia se umplu de manguste, iar zgomotele activitatilor lor diurne rasunau peste tot. Copacul arata trist. si eu ma simteam putin trist. îmi placuse experienta de a dormi împreuna cu mangustele.
Am început sa dorm în copac în fiecare noapte. Mi-am luat din barca ce îmi era necesar si mi-am facut un dormitor confortabil în vîrful copacului. M-am obisnuit cu zgî-rieturile neintentionate ale mangustelor care se catarau peste mine. Singura mea neplacere era ca uneori animalele de deasupra faceau pe mine.
într-o noapte, mangustele m-au trezit. Palavrageau si se agitau. M-am ridicat si am privit în directia în care se uitau si ele. Cerul era senin, luna era plina. Pamîntul era întunecos. Totul stralucea straniu în culori negre, cenusii
si albe. Era iazul. Siluete argintii pluteau în el, iesind din adînc si taind suprafata neagra a apei.
Pesti. Pesti morti. Veneau din adîncuri. Iazul - daca tineti minte, avea doisprezece metri în diametru - se umplea cu tot felul de pesti morti, pîna cînd suprafata lui din neagra deveni argintie. Iar din felul în care aceasta continua sa fie agitata, era evident ca apareau si mai multi pesti morti. Cînd s-a ivit un rechin mort, mangustele au ajuns în culmea agitatiei, tipînd ca niste pasari tropicale. Isteria a cuprins si copacii din vecinatate. Era un zgomot asurzitor. M-am întrebat daca voi vedea pesti catarati în copaci.
Nici o mangusta nu a coborît la iaz. Nici una nu a intentionat sa coboare. Doar îsi manifestau frustrarea prin zgomote.
Privelistea mi se parea sinistra. Era ceva nelinistitor cu toti pestii aceia morti.
M-am întins din nou si m-am straduit sa adorm, cu tot zgomotul mangustelor. în zori, m-am trezit din somn din cauza larmei pe care o faceau coborînd din copac. Cas-cînd si întinzîndu-ma, m-am uitat catre iazul care fusese cauza unei atît de mari agitatii noaptea trecuta.
Era gol. Sau aproape gol. Dar nu din cauza mangustelor. Acestea tocmai se scufundau ca sa apuce ce mai ramasese.
Pestii disparusera. Eram uluit. Ma uitam oare la alt iaz? Nu, acela era cu siguranta. Eram sigur ca nu mangustele îl golisera? Absolut sigur. Nu prea mi le imaginam scotînd un rechin întreg din apa, daramite sa-l mai si care în spate si sa dispara cu el. Era oare din cauza lui Richard Parker? Poate, dar nici el nu putea goli un iaz întreg într-o noapte.
Era un mister total. Oricît m-as fi uitat la iaz si la marginile sale de un verde închis, nu-mi puteam explica ce se întâmplase cu pestii. M-am uitat si în noaptea urmatoare, dar n-a mai aparut nici un peste în iaz.
Dezlegarea la aceasta enigma a venit mai tîrziu, din adîncurile padurii.
Copacii erau mai mari în mijlocul padurii si mai apropiati. Pamîntul era descoperit dedesubt, pentru ca nu crestea nici un lastaris, dar deasupra coroanele copacilor erau atît de dense, încît cerul nu se vedea deloc; cu alte cuvinte, pîna si cerul era de un verde compact. Copacii cresteau atît de aproape unul de altul, încît crengile se încolaceau; se atingeau si se rasuceau unele între altele atît de tare ca era greu sa spui unde se termina un copac si unde începea celalalt. Am observat ca aveau trunchiuri curate, lucitoare, fara nenumaratele zgîrîieturi lasate pe scoarta de mangustele cataratoare. Am ghicit lesne raspunsul: man-gustele puteau traversa dintr-un copac în altul fara sa fie nevoite sa coboare si sa urce. Ca dovada, am gasit multi copaci din inima padurii a caror scoarta fusese practic sfî-siata. Acestia formau neîndoielnic o poarta catre un oras aerian al mangustelor, mai aglomerat chiar decît Calcutta.
Acolo am gasit copacul. Nu era cel mai mare din padure, nici situat în centru, n-avea nimic special. Avea crengi solide, asta era tot. Era un loc excelent, de unde puteam vedea cerul sau spiona viata nocturna a mangustelor.
Va pot spune exact ziua cînd am dat peste acest copac: era ziua dinaintea plecarii mele de pe insula.
Am remarcat copacul pentru ca parea sa aiba fructe. In timp ce în alte parti coroanele arborilor erau de un verde uniform, aceste fructe erau de culoare neagra pe un fundal verde. Crengile care le sustineau erau rasucite ciudat. M-am uitat cu atentie. O insula întreaga acoperita de copaci sterpi - în afara de unul. si nu era nici macar acoperit total de fructe. Acestea cresteau numai într-o mica parte a copacului. M-am gîndit ca poate am dat peste matca reproducatoare a padurii, ca la albine, si m-am întrebat cînd nu ma vor mai uimi algele cu ciudateniilor lor botanice.
Am vrut sa gust fructele, dar copacul era prea înalt. Asa ca m-am întors cu o funie. Daca algele erau delicioase, cum erau oare fructele?
Am aruncat funia pe creanga cea mai joasa a copacului si, ramura dupa ramura, ciot dupa ciot, m-am catarat catre acea livada mica si nepretuita.
Vazute de aproape, fructele erau de un verde închis. Aveau marimea si forma portocalelor. Fiecare se afla în mijlocul unor ramurele care se încolaceau strîns peste ele - ca sa le apere, presupun. Pe cînd ma apropiam, am descoperit o alta functie a acestor ramurele încolacite: sustinerea. Fructele nu aveau o singura tulpina, ci cîteva zeci. Suprafata le era plina de asemenea tulpini care le legau de ramurelele înconjuratoare. M-am gîndit ca aceste fructe erau cu siguranta zemoase si hranitoare. M-am apropiat.
Am întins mîna si am apucat unul. Am fost dezamagit de cît de usor era. Nu atîrna aproape deloc. Am tras de el, rupîndu-i toate tulpinile.
M-am facut comod pe o creanga solida, cu spatele sprijinit de trunchiul copacului. Deasupra mea era un baldachin miscator de frunze verzi, luminate de razele soarelui. De jur-împrejur, dt puteam vedea, atîrnînd în aer, erau drumurile încîlcite si cotite ale marelui oras suspendat. O briza placuta sufla printre copaci. Eram foarte curios. Am examinat fructul.
Ah, ce mi-as fi dorit ca acel moment sa nu vina! Daca n-ar fi venit, as fi trait ani întregi - poate toata viata - pe aceasta insula. Nimic, ma gîndeam, nu ma putea face sa ma întorc pe barca, la suferinta si chinurile pe care le-am îndurat - nimic! Ce motive aveam sa parasesc aceasta insula? Nu mi se satisfaceau aici toate nevoile fizice? Nu aveam aici mai multa apa proaspata decît as fi putut sa beau toata viata? Mai multe alge decît as fi putut mînca? Iar cînd simteam nevoia de varietate, n-aveam mai multe manguste si mai multi pesti decît mi-as fi putut dori? Iar daca insula plutea si se deplasa, nu mergea oare în directia buna? Nu se putea transforma într-o corabie vegetala care m-ar fi adus la liman? între timp, nu aveam oare aceste încîntatoare manguste ca sa-mi tina tovarasie? si nu avea Richard Parker înca nevoie sa mai exerseze o a patra sari-
tura? Gîndul de a parasi insula nu-mi venise niciodata de cînd ajunsesem. Ma aflam aici deja de multe saptamîni - nu pot spune cîte anume - si urma sa mai stau. Eram sigur de asta.
Cît de gresit judecam!
Daca fructul acela avea o samînta, era samînta despartirii.
Fructul nu era un fruct. Era o acumulare compacta de frunze lipite la un loc într-o bila. Zecile de tulpini erau tulpini de frunze. De pe fiecare tulpina rupta cadea cîte o frunza.
Dupa mai multe straturi, am ajuns la frunzele care-si pierdusera tulpinile si erau pur si simplu lipite de bila. Am tras cu unghiile ca sa le apuc marginile si sa le cojesc. Fiecare strat se desprindea unul dupa altul ca foile de ceapa. Puteam doar sa sfîsii "fructul" în bucati - înca îl mai numesc asa, caci n-am un cuvînt mai bun -, dar am ales sa-mi potolesc curiozitatea cu masura.
De la marimea unei portocale s-a micsorat pîna la cea a unei mandarine. Poala mea si crengile de dedesubt erau acoperite de coji subtiri, moi de frunze.
Era acum de marimea unui rambutan.
înca ma trec fiori cînd ma gîndesc la el.
De marimea unei cirese.
Apoi a aparut la lumina, ca o perla inimaginabila în miezul unei stridii verzi.
Un dinte omenesc.
Un molar, ca sa fiu mai exact. Suprafata era patata cu verde si strabatuta de gaurele fine.
Oroarea m-a cuprins încet. Am avut timp sa culeg un alt fruct.
Fiecare continea un dinte.
Unul un canin.
Altul un premolar.
Aici un incisiv.
Dincolo un alt molar.
Treizeci si doi de dinti. O dantura umana completa. Nu lipsea nici unul.
Brusc am înteles.
Nu am tipat. Cred ca numai în filme oroarea este sonora. Pur si simplu m-am cutremurat si am parasit copacul.
Am petrecut ziua tulburat la culme, cîntarind optiunile. Toate erau proaste.
în noaptea aceea, în patul din copacul meu, mi-am testat concluziile. Am apucat o mangusta si am aruncat-o de pe creanga.
A chitait în timp ce cadea prin aer. Cînd a atins pamîn-tul, s-a repezit imediat înapoi în copac.
Cu inocenta specifica, s-a întors chiar la locul de lînga mine. Acolo a început sa se linga pe labe cu putere. Parea extrem de speriata. Gîfîia foarte tare.
As fi putut sa ma opresc aici. Dar voiam sa stiu. Am coborît si am apucat funia. Facusem noduri ca sa ma pot urca mai usor. Cînd am ajuns la baza copacului, mi-am întins picioarele la un centimetru de pamînt. Am ezitat.
Mi-am dat drumul.
La început n-am simtit nimic. Apoi deodata o durere ascutita m-a strabatut prin picioare. Am scos un tipat. Am crezut ca o sa cad. Am reusit sa ma agat de funie si sa ma ridic de la pamînt. Mi-am sters înnebunit talpile de scoarta copacului. A fost de ajutor, dar nu îndeajuns. M-am aruncat la loc pe creanga. Mi-am scaldat picioarele în galeata cu apa de lînga patul meu. Mi-am sters picioarele cu frunze. Am luat cutitul si am ucis doua manguste, în-cercînd sa-mi alin durerea cu sîngele si maruntaiele lor. Totusi, picioarele îmi ardeau. Mi-au ars toata noaptea. De durere si de neliniste, n-am putut dormi deloc.
Insula era carnivora. Astfel se explica disparitia pestilor din iaz. Insula atragea pesti de apa sarata în canalele sale subterane - cum, nu-mi dau seama; probabil ca pestii mîncau algele cu aceeasi lacomie ca si mine. Erau prinsi în capcana. Nu-si mai gaseau drumul? Se închideau cana-
lele catre mare? îsi schimba apa salinitatea atît de iute încît era prea tîrziu atunci cînd pestii îsi dadeau seama? Oricare ar fi fost cauza, erau prinsi în capcana de apa dulce si mureau. Unii pluteau la suprafata iazurilor, resturile pe care le mîncau mangustele. Noaptea, printr-un proces chimic necunoscut mie, dar evident împiedicat de lumina soarelui, algele pradatoare deveneau extrem de acide, iar iazurile erau cazi de acid care devorau pestii. De aceea se întorcea Richard Parker în fiecare seara la barca. De aceea dormeau mangustele în copaci. De aceea nu vazusem decît alge pe insula.
Asta explica si dintii. Un biet naufragiat ajunsese pe aceste groaznice tarmuri înaintea mea. Cît timp ramasese el - sau ea - aici? Saptamîni? Luni? Ani? Cîte ore singuratice petrecuse în orasul aerian doar în tovarasia man-gustelor? Cîte vise de viata fericita fusesera spulberate? Cîte sperante pierdute? Cîte vorbe ce ar fi putut fi spuse pierisera? Cîta singuratate fusese îndurata? Cîta nefericire fusese adunata? si dupa toate acestea, ce a urmat? A meritat oare?
Nimic, doar niste smalt, ca maruntisul dintr-un buzunar. Persoana murise, probabil, în copac. De boala? De rani? De tristete? Cît timp îi ia unui suflet zdrobit sa ucida un organism care are mîncare, apa si adapost? si copacii erau carnivori, dar aveau un nivel mai slab de aciditate, care-ti permitea sa-ti petreci noaptea în ei, în timp ce restul insulei clocotea. Dar o data ce persoana murise si nu mai misca, copacul probabil ca îi înfasurase încet corpul si îl digerase, golindu-i oasele de toate substantele hranitoare pîna disparusera. Cu timpul, chiar si dintii ar fi disparut.
M-am uitat în jur la alge. M-a cuprins greata. Promisiunea minunata pe care o ofereau în timpul zilei a fost înlocuita în inima mea de tradarea de care erau capabile noaptea.
N-au mai ramas decît dintii! DINŢI! am mormait.
Cînd a venit dimineata, trista hotarîre fusese luata. Am preferat sa plec si sa pier în cautarea propriei mele specii decît sa traiesc o viata singuratica de confort fizic si moarte spirituala pe aceasta insula ucigasa. Mi-am facut provizii de apa proaspata si am baut ca o camila. Am mîncat alge toata ziua pîna cînd n-am mai putut. Am ucis si jupuit atîtea manguste cîte încapeau în lada si pe fundul barcii. Am spintecat pestii morti din iazuri. Cu securea am taiat o gramada de alge si am trecut o funie prin ele, pe care am legat-o de barca.
Nu puteam sa-l parasesc pe Richard Parker. Sa-l las acolo însemna sa-l omor. N-ar fi putut supravietui primei nopti. Singur în barca la apusul soarelui, as fi stiut ca ardea de viu. Sau ca se aruncase în mare, unde avea sa se înece. L-am asteptat sa se întoarca. stiam ca nu va întîrzia.
Cînd s-a urcat la bord, am împins barca de la mal. Timp de cîteva ore, curentii ne-au tinut aproape de insula. Zgomotele marii ma nelinisteau. Nu mai eram obisnuit cu leganatul barcii. Noaptea s-a lasat încet.
Dimineata insula disparuse, ca si gramada de alge pe care o caram dupa noi. Imediat ce cazuse întunericul, algele dizolvasera funia cu acidul lor.
Marea era întunecata, cerul mohorît.
Capitolul 93
M-am plictisit de situatia mea, la fel de monotona ca vremea. Dar viata ma obliga sa traiesc. Restul povestirii mele nu este altceva decît durere, tristete si chin.
Mintea îmi era plina cînd de gînduri pesimiste, cînd de gînduri optimiste. Va marturisesc ca, daca ati fi fost într-o asemenea situatie disperata ca a mea, v-ati fi înnobilat si dumneavoastra gîndurile. Cu cît esti mai jos, cu atît mintea tinteste mai sus. Era normal ca, lipsit de orice mijloc de supravietuire si îngrozit cum eram, în ghearele celei mai cumplite suferinte, sa ma gîndesc la Dumnezeu.
Capitolul 94
Cînd am atins uscatul, Mexicul ca sa fiu mai exact, eram atît de slabit, încît de-abia am putut sa ma bucur. Am debarcat cu dificultate. Barca aproape ca s-a rasturnat din cauza valurilor. Am aruncat ancorele - ce ramasese din ele - cît erau de lungi ca sa ne tina în pozitie perpendiculara pe valuri si le-am ridicat cînd am ajuns pe creasta. în felul acesta, aruncînd si ridicînd ancorele, am plutit pîna la tarm. Era periculos. Dar am nimerit un val exact la momentul oportun si acesta ne-a dus o distanta buna dincolo de peretii înalti de apa care se prabuseau. Am ridicat ancorele pentru ultima oara si restul drumului am fost împinsi. Barca s-a împotmolit în nisip.
Am lunecat peste bord. Mi-era frica sa-mi dau drumul, temator ca, atît de aproape de salvare, ma voi îneca în saizeci de centimetri de apa. Am ridicat capul sa vad cît mai aveam de mers. A fost una din ultimele imagini ale lui Richard Parker pe care le-am zarit, pentru ca exact atunci a sarit peste mine. I-am vazut trupul, imens si puternic, întins în aer deasupra mea, ca un curcubeu plutitor de blana. A aterizat în apa, cu labele din spate plescaind, cu coada ridicata, iar de acolo în cîteva salturi a ajuns pe plaja. A luat-o spre stînga, cu labele scobind nisipul, dar s-a razgîndit si s-a întors. Trecu direct prin fata mea, luînd-o la dreapta. Nici nu se uita la mine. Alerga cam nouazeci de metri de-a lungul tarmului înainte de a disparea. Mersul îi era stângaci si lipsit de coordonare. Cazu de mai multe ori. La marginea junglei se opri. Eram sigur ca se va întoarce spre mine. Ma va privi. îsi va lasa urechile pe spate. Va mîrîi. Va pune capat relatiei noastre într-un anume fel. Nu facu nimic de acest gen. Doar se uita fix catre jungla. Apoi Richard Parker, tovarasul meu de suferinta, fiinta salbatica si maiestuoasa care ma tinuse în viata, se îndeparta si disparu pentru totdeauna din viata mea.
Am ajuns cu greu la tarm si am cazut pe nisip. Am privit în jur. Eram complet singur, ramas nu numai fara familie, dar acum si fara Richard Parker si aproape, am gîndit, fara Dumnezeu. Bineînteles ca nu eram. Aceasta plaja atît de moale, de solida si de vasta era obrazul lui Dumnezeu si undeva doi ochi sclipeau de bucurie, iar o gura zîmbea ca ma salvasem.
Dupa cîteva ore, un membru al speciei mele ma gasi. Pleca si se întoarse cu un grup. Erau sase sau sapte. Au venit pîna la mine, acoperindu-si cu mîinile nasul si gura. M-am întrebat ce patisera. Mi-au vorbit într-o limba ciudata. Au tras barca pe nisip. M-au luat de acolo. Bucata de carne de broasca testoasa pe care o adusesem de pe barca mi-au smuls-o din mîna si au aruncat-o.
Am plîns ca un copil. Nu din cauza ca supravietuisem chinurilor, chiar daca eram coplesit de acest sentiment. Nici din cauza prezentei fratilor si surorilor mele, chiar daca si asta era foarte emotionant. Plîngeam pentru ca Richard Parker ma parasise atît de brusc. Ce groaznic e sa strici un moment de adio! Sînt o persoana care crede în reguli, în ordine si armonie. Atunci cînd putem, trebuie sa dam lucrurilor o însemnatate. De exemplu, ma întreb, ati putea sa-mi spuneti povestea adunata în o suta de capitole, nici unul mai mult, nici unul mai putin? Va spun eu, acesta este singurul lucru care nu-mi place la porecla mea, felul în care numarul acela este infinit. Important în viata este sa pui capat unor situatii asa cum trebuie. Numai atunci te poti desprinde. Altfel ramîi cu vorbe pe care ai fi putut sa le spui, dar nu le-ai spus niciodata, iar sufletul ti-e plin de remuscari. Acel adio brusc ma doare si în ziua de astazi. îmi doresc tare mult sa ma mai fi uitat o data la el în barca, sa-l mai fi provocat putin, ca sa ma tina minte. Mi-as fi dorit sa-i fi spus atunci - da, stiu, era numai un tigru, - oricum regret ca nu i-am spus:
- Richard Parker, s-a terminat. Am supravietuit. îti vine sa crezi? Recunostinta mea este mai mare decît pot
sa spun. N-as fi reusit fara tine. As dori sa-ti spun cu seriozitate: Richard Parker, îti multumesc. Multumesc ca mi-ai salvat viata. Acum du-te unde trebuie. Ai cunoscut libertatea limitata a unei custi cea mai mare parte a vietii tale; acum vei cunoaste libertatea junglei. îti doresc tot binele din lume. Fereste-te de Om. Nu este prietenul tau. Dar sper ca-ti vei aminti de mine ca de un prieten. Eu nu te voi uita cu siguranta niciodata. Te voi purta mereu în sufletul meu. Ce este acel scrîsnet? A, barca noastra a dat de nisip. Adio, Richard Parker, adio, Dumnezeu sa te apere.
Oamenii care m-au gasit m-au dus în satul lor, iar cîte-va femei m-au spalat si m-au frecat atît de tare, încît m-am întrebat daca îsi dadusera seama ca pielea îmi era maronie de la natura si ca nu eram un baiat alb foarte murdar. Am încercat sa le explic. Au dat din cap, au zîmbit si au continuat sa ma frece ca si cum eram puntea unei corabii. M-am gîndit ca or sa ma jupoaie de viu. Dar mi-au dat de mîncare. Mîncare delicioasa. O data ce am început sa manînc, nu m-am mai putut opri. Credeam ca voi fi vesnic înfometat.
Ziua urmatoare a venit o masina a politiei si m-a dus la un spital, iar aici se termina povestea mea.
Am fost coplesit de generozitatea celor care m-au salvat. Cîtiva oameni saraci mi-au dat haine si mîncare. Doctorii si asistentele au avut grija de mine ca si cum as fi fost un prunc nascut prematur. Oficialii mexicani si canadieni mi-au deschis toate usile astfel ca de pe plaja din Mexic pîna la casa mamei mele adoptive si salile de curs ale Universitatii din Toronto a fost un drum lung si usor de strabatut pentru mine. Tuturor acestor oameni le multumesc din suflet.
Capitolul 95
Domnul Tomohiro Okamoto, de la Departamentul Maritim al Ministerului de Transporturi Japonez, acum aflat la pensie, mi-a povestit cum el si tînarul sau coleg de atunci, domnul Atsuro Chiba, se gaseau în Long Beach, California - cel mai important port comercial din vestul Americii, Unga LA. - cu alte afaceri, cînd au fost anuntati ca singurul supravietuitor al corabiei japoneze Tsimtsum, care disparuse fara urma în largul Pacificului cu cîteva luni înainte, debarcase linga oraselul Tomatlan de pe coasta Mexicului. Au fost trimisi de guvernul lor sa-l contacteze pe acest supravietuitor si sa vada daca pot afla care a fost soarta corabiei. Au cumparat o harta a Mexicului si s-au uitat sa vada unde se gaseste Tomatlan. Din pacate pentru ei, o cuta a hartii trecea peste Golful Californiei spre un orasel de coasta cu numele Tomatan, tiparit cu litere mici. Domnul Okamoto a fost convins ca a citit Tomatlan. Pentru ca era la mai putin de jumatatea drumului catre Golfid Californiei, a decis ca cel mai rapid mod de a ajunge acolo era sa mearga cu masina.
Au pornit la drum în masina lor închiriata. Cînd au ajuns la Tomatlan, opt sute de kilometri la sud de Long Beach si au vazut ca nu este Tomatlan, domnid Okamoto a hotarît ca vor merge mai departe la Santa Rosalia, doua sute de kilometri si mai la sud, ca sa ia feribotul ce traverseaza Golful Californiei catre Guaymas. Feribotul a întîrziat si mergea încet. Iar din Guaymas mai erau o mie trei sute de kilometri pîna la Tomatlan. Drumurile era proaste. Li s-a spart un cauciuc. Masina li s-a stricat, iar mecanicul care le-a reparat-o clandestin le-a furat
elementele bune ale motorului, înlocuindu-le cu elemente uzate pentru a caror schimbare au trebuit sa plateasca firmei ce le închinase masina, ceea ce a dus la stricarea masinii a doua oara, cînd s-au întors. Al doilea mecanic le-a luat bani în plus. Domnul Okamoto mi-a marturisit ca erau foarte obositi cînd au ajuns la Infirmeria Benito Juarez din Tomatlan, care nu se gaseste nicidecum în Golful Californiei, ci la o suta de kilometri la sud de Puerto Vallarta, în statul Jalisco, aproape la acelasi nivel cu Mexico City. Calatorisera non-stop patruzeci si una de ore. "Muncim din greu", a scris domnul Okamoto.
El si domnul Chiba au stat de vorba cu Piscine Molitor Patel în engleza, aproape trei ore, înregistrînd conversatia pe banda. Textul care urmeaza contine fragmente din transcrierea literala. Sînt recunoscator domnului Okamoto pentru ca mi-a dat o copie a benzii înregistrate si pentru raportul sau final. Ca sa fie totul limpede, am indicat cine vorbeste atunci cînd nu este foarte clar. Portiunile tiparite cufonturi diferite au fost spuse în japoneza, iar eu le-am tradus.
Capitolul 96
- Buna ziua, domnule Patel. Ma numesc Tomo-hiro Okamoto. Sînt de la Departamentul Maritim al Ministerului de Transporturi Japonez. Acesta este asistentul meu, Atsuro Chiba. Am venit sa va vedem în legatura cu scufundarea corabiei Tsimtsum al carei pasager ati fost. Am putea vorbi cu dumneavoastra acum?
- Sigur ca da.
- Multumesc. Sînteti foarte amabil. Fii atent, Atsu-ro-kun, n-ai mai facut asa ceva, asa ca încearca sa înveti.
- Da, Okamoto-san.
- Ai dat drumul casetofonului?
- Da, i-am dat drumul.
- Bine. Of, sînt atît de obosit! Cer sa se consemneze ca azi este 19 februarie 1978. Dosarul numarul 250663,
în legatura cu disparitia navei comerciale Tsimtsum. Va simtiti bine, domnule Patel?
- Da, multumesc. si dumneavoastra?
- Ne simtim bine.
- Ati venit tocmai din Tokio?
- Ne aflam în Long Beach, California. Am venit pîna aici cu masina.
- Ati calatorit bine?
- A fost o calatorie minunata. Mersul cu masina a fost foarte placut.
- Eu am avut o calatorie îngrozitoare.
- Da, am vorbit la politie înainte de a veni aici si am vazut barca.
- Mi-e putin foame.
- Ati dori o prajitura?
- O,' da!
- Poftim.
- Multumesc!
- Cu placere. E numai o prajitura. Domnule Patel, ne întrebam daca ne-ati putea spune ce vi s-a întîmplat, cît mai detaliat posibil.
- Da. Mi-ar face mare placere.
Capitolul 97
Povestea.
Capitolul 98
Domnul Okamoto: Foarte interesant. Domnul Chiba: Ce poveste uluitoare!
- Ne ia drept niste prosti. Domnule Patel, o sa luam o mica pauza si apoi o sa ne întoarcem, de acord?
- De acord. As mai dori o prajitura.
- Sigur ca da.
Domnul Chiba: A cerut deja destule, si nici nu le-a mîncat. Sînt toate acolo sub cearsaf.
- Mai da-i una. Trebuie sa-l binedispunem. Ne întoarcem în cîteva minute.
Capitolul 99
Domnul Okamoto: Domnule Patel, nu credem în povestea dumneavoastra.
- îmi pare rau - aceste prajituri sînt bune, dar se fa-rîmiteaza. Sînt uimit. De ce nu credeti?
- Nu tine.
- Ce vreti sa spuneti?
- Bananele nu plutesc.
- Poftim?
- Ati spus ca urangutanul a venit plutind pe o insula de banane.
- E adevarat.
- Bananele nu plutesc.
- Ba da, plutesc.
- Sînt prea grele.
- Nu, nu sînt. încercati si dumneavoastra. Am aici doua banane.
Domnul Chiba: De unde au aparut acestea doua? Ce altceva o mai fi avînd sub cearsaf?
Domnul Okamoto: La naiba. Nu, nu e nevoie.
- E o chiuveta acolo.
- E în ordine.
- Insist. Umpleti chiuveta cu apa, puneti bananele înauntru si veti vedea cine are dreptate.
- Am dori sa trecem mai departe.
- Insist foarte mult. [Liniste.]
Domnul Chiba: Ce facem?
Domnul Okamoto: Am sentimentul ca si aceasta va fi o zi foarte lunga.
[Zgomotul unui scaun care este împins. Sunet îndepartat de apa, tîsnind dintr-un robinet.]
Pi Patel: Ce se întîmpla? Nu vad de aici. Domnul Okamoto [la distanta]: Umplu chiuveta.
- Ati pus deja bananele înauntru? [De la distanta]: Nu.
- si acum?
[De la distanta]: Le-am pus.
- si? [Liniste.]
Domnul Chiba: Plutesc? [De la distanta]: Plutesc.
- Ei bine, plutesc?
[De la distanta]: Plutesc.
- Ce v-am spus eu?
Domnul Okamoto: Da, da. Dar trebuie multe banane ca sa tina un urangutan.
- Asa a si fost. Erau aproape o tona. înca mi se face rau cînd ma gîndesc la toate acele banane plutind pe apa si pierzîndu-se, cînd as fi putut sa le culeg.
- Ce pacat! si acum despre -
- Puteti sa-mi dati înapoi bananele, va rog? Domnul Chiba: Le iau eu.
[Zgomotul unui scaun împins la o parte.] [De la distanta]: Ia te uita. Chiar plutesc. Domnul Okamoto: Ce e cu insula aceea de alge pe care spuneti ca ati gasit-o?
Domnul Chiba: Iata-va bananele. Pi Patel: Multumesc. Da?
- îmi pare rau sa o spun asa direct, nu vrem sa va jignim, dar nu va asteptati sa va credem, nu-i asa? Copaci carnivori? Alge mîncatoare de peste care produc apa proaspata? Rozatori acvatici care traiesc în copaci? Asemenea lucruri nu exista.
- Numai pentru ca nu le-ati vazut.
- Asa e. Credem numai ce vedem.
- Asa a facut si Columb. Ce faceti cînd nu vedeti?
- Insula dumneavoastra este imposibila din punct de vedere botanic.
- Spuse musca înainte de a se prinde de hîrtie.
- De ce nu a mai gasit-o nimeni înainte?
- Este un ocean mare, strabatut de corabii grabite. Eu am mers încet, observînd multe.
- Nici un om de stiinta nu va va crede.
- Vor fi aceiasi care nu i-au crezut pe Copernic si pe Darwin. Au terminat oamenii de stiinta sa gaseasca plante noi? în bazinul Amazonului, de exemplu?
- Nu plante care contrazic legile naturii.
- Pe care le cunoasteti la perfectie?
- Destul de bine ca sa separam posibilul de imposibil.
Domnul Chiba: Am un unchi care stie foarte multe despre botanica. Locuieste la tara, lînga Hita-Gun. Este un maestru în bonsai.
Pi Patel: Un ce?
- Un maestru în bonsai. Bonsaii sînt copaci mici.
- Adica tufisuri.
- Nu, copaci. Bonsaii sînt copaci mici. Nu sînt mai înalti de saizeci de centimetri. îi poti purta în brate. Pot ajunge foarte batrîni. Unchiul meu are unul care are peste trei sute de ani.
- Copaci de trei sute de ani care au saizeci de centimetri înaltime si pe care poti sa-i porti în brate?
- Da. Sînt foarte delicati. Au nevoie de multa atentie.
- Cine a mai auzit de asemenea copaci? Sînt imposibili din punct de vedere botanic.
- Dar va asigur ca exista, domnule Patel. Unchiul meu -
- Cred numai ce vad.
Domnul Okamoto: O clipa, va rog. Atsuro, cu tot respectul pentru unchiul tau care traieste la tara, lînga Hita-Gun, nu sîntem aici sa palavragim despre botanica.
- încerc numai sa ajut.
- Bonsaiul unchiului tau se hraneste cu carne?
- Nu cred.
- Ai fost vreodata muscat de un bonsai?
- Nu.
- Atunci, bonsaiul unchiului tau nu ne este de ajutor. Unde ramaseseram?
Pi Patel: La copacii înalti, mari, adînc înradacinati în pamînt, de care va povesteam.
- Sa-i dam putin deoparte.
- Ar fi greu. N-am încercat niciodata sa-i smulg si sa-i dau la o parte.
- Ai umor, domnule Patel. Ha! Ha! Ha! Pi Patel. Ha! Ha! Ha!
Domnul Chiba: Ha! Ha! Ha! N-a fost asa de amuzant. Domnul Okamoto: Continua sa rîzi. Ha! Ha! Ha! Domnul Chiba: Ha! Ha! Ha!
Domnul Okamoto: Cît despre tigru, nu sîntem convinsi nici de el.
- Ce vreti sa spuneti?
- Ne vine greu sa credem.
- Exact.
- Nu stiu cum a supravietuit.
- Cu siguranta, a fost o iluzie.
- Mai vreau o prajitura.
- Nu mai avem.
- Ce e în punga aceea?
- Nimic.
- Pot sa ma uit?
Domnul Chiba: Uite cum se duce si prînzul nostru.
Domnul Okamoto: întorcîndu-ne la tigru...
Pi Patel: A fost îngrozitor. Ce sandvisuri delicioase.
Domnul Okamoto: Da, arata bine.
Domnul Chiba: Mi-e foame.
- Nu s-a gasit nici o urma a lui. E destul de greu de crezut, nu-i asa? Nu exista tigri în cele doua Americi. Daca ar fi fost un tigru salbatic pe aici, nu credeti ca politia ar fi aflat pîna acum?
- Ar trebui sa va povestesc despre pantera neagra care a scapat de la Gradina Zoologica din Ziirich în miezul iernii.
- Domnule Patel, tigrul este un animal salbatic deosebit de periculos. Cum ati putut sa supravietuiti într-o barca cu unul? Este -
- Ceea ce nu va dati seama este ca noi sîntem o specie stranie si amenintatoare pentru animalele salbatice. Le umplem de teama. Ne evita cît de mult pot. Au trebuit sa treaca secole pîna am potolit frica în unele animale maleabile - se numeste domesticire -, dar majoritatea nu pot scapa de frica si ma îndoiesc ca o vor face vreodata. Cînd animalele salbatice ne ataca, este din pura disperare. Ne ataca atunci cînd nu mai au ce face. Este ultima solutie.
- într-o barca? Hai, domnule Patel, este greu de crezut!
- Greu de crezut? Ce stiti dumneavoastra despre lucrurile greu de crezut? Vreti sa va spun ceva greu de crezut? Iata ceva greu de crezut. Este un secret bine pastrat de directorii de gradini zoologice din India ca în 1971 Bara, ursul polar, a scapat de la Gradina Zoologica din Calcutta. Nu s-a mai auzit nimic de el, nici de la politie, nici de la vînatori, braconieri sau altcineva. Banuim ca traieste în libertate pe malurile rîului Hugli. Fiti atenti daca mergeti la Calcutta, domnii mei: daca mirositi cumva a sushi, o sa va coste scump! Daca luati orasul Tokio, îl rasturnati si îl scuturati, veti fi uimiti cîte animale vor cadea din el: bursuci, lupi, boa constrictori, dragoni de Komodo, crocodili, struti, babuini, capibara, mistreti, leoparzi, mânate, rumegatoare nenumarate. Nu am nici o îndoiala ca girafe si hipopotami neîmblînziti traiesc în Tokio de generatii fara sa fi fost vazuti de nimeni. Ar trebui sa comparati într-o zi lucrurile care se lipesc de talpile pantofilor cînd mergeti pe strada cu ceea ce zace pe podeaua custilor la Gradina Zoologica din Tokio - apoi sa vorbiti! si va asteptati sa gasiti un tigru în jungla mexicana! E ridicol, pur si simplu ridicol! Ha! Ha! Ha!
- S-ar putea sa fie girafe si hipopotami neîmblînziti care traiesc în Tokio si un urs polar în Calcutta. Noi nu credem ca un tigru a trait cu dumneavoastra într-o barca.
- Aroganta de oraseni bogati! Permiteti sa va intre în metropola toate animalele din Eden, dar nu-i dati voie unui simplu tigru bengalez în catunul meu!
- Domnule Patel, va rog sa va linistiti.
- Daca nu puteti nici macar sa credeti, de ce mai traiti? Nu este dragostea greu de înteles?
- Domnule Patel -
- Nu ma mai agasati cu politetea dumneavoastra! Dragostea este greu de înteles, întrebati pe oricine iubeste. Viata este greu de înteles, întrebati orice om de stiinta. Dumnezeu este greu de înteles, întrebati orice credincios. De ce va vine greu sa credeti?
- încercam doar sa fim rezonabili.
- La fel si eu! Mi-am folosit ratiunea în fiecare moment. Ratiunea este de mare ajutor ca sa obtii de mîncare, haine si adapost. Ratiunea este cel mai bun instrument. Nimic nu este mai bun ca ratiunea ca sa tii tigrii la distanta. Dar daca esti excesiv de rational, risti sa arunci tot universul în canal laolalta cu apa din baie.
- Calmati-va, domnule Patel, calmati-va. Domnul Chiba: Apa din baie? De ce vorbeste despre
apa din baie?
- De ce sa ma calmez? Ar fi trebuit sa-l vedeti pe Ri-chard Parker.
- Da, da.
- Era imens. Colti atîta! Gheare ca niste iatagane! Domnul Chiba: Ce sînt iataganele?
Domnul Okamoto: Chiba-san, în loc sa pui întrebari prostesti de vocabular, de ce nu încerci sa te faci folositor? Nu prea o scoatem la capat cu baiatul asta. Fa ceva!
Domnul Chiba: Uite! O bucata de ciocolata!
Pi Patel: Minunat!
[Lunga tacere.]
Domnul Okamoto: Ca si cum nu ne-ar fi furat tot prîn-zul. Curînd ne va cere tempura.
[Lunga tacere.]
Domnul Okamoto: Ancheta noastra si-a pierdut scopul. Ne aflam aici din cauza scufundarii unui vas comercial. Dumneavoastra sînteti singurul supravietuitor. Erati numai un pasager. Nu aveati nici o vina pentru ce s-a întâmplat. Noi -
- Ciocolata e grozava!
- Nu vrem sa acuzam pe nimeni. Sînteti o victima nevinovata a unei tragedii pe mare. încercam doar sa aflam de ce si cum s-a scufundat Tsimtsum. Credeam ca ne puteti ajuta, domnule Patel.
[Tacere.]
- Domnule Patel? [Tacere.]
Pi Patel: Tigrii exista, barcile de salvare exista, oceanele exista. Din cauza ca cele trei nu s-au întîlnit în experienta dumneavoastra îngusta si limitata, refuzati sa credeti ca este posibil. Totusi, adevarul este ca Tsimtsum le-a adus împreuna si apoi s-a scufundat.
[Tacere].
Domnul Okamoto: Iar acel francez?
- Ce-i cu el?
- Doi oameni orbi în doua barci separate se întîlnesc în mijlocul Pacificului - coincidenta e putin exagerata, nu?
- Cu siguranta, este.
- Noi nu o credem plauzibila.
- La fel este si loteria, totusi cineva mereu cîstiga.
- O credem foarte neplauzibila.
- si eu.
- stiam ca trebuia sa ne luam ziua asta liber. Ati vorbit despre mîncare?
- Da.
- El stia foarte multe despre mîncare.
- Daca puteti sa o numiti mîncare.
- Bucatarul de pe Tsimtsum era francez.
- Exista francezi peste tot în lume.
- Poate ca francezul pe care l-ati întîlnit era bucatarul.
- Poate. De unde sa stiu? Nu l-am vazut niciodata. Eram orb. Apoi Richard Parker l-a mîncat de viu.
- Ce convenabil!
- Deloc. A fost oribil si a mirosit urît. Apropo, cum explicati oasele de mangusta din barca?
- Da, oasele unui animal mic erau -
- Mai multe animale!
- ale unor animale mici au fost gasite în barca. Probabil ca proveneau de pe corabie.
- Nu am avut manguste la Gradina Zoologica.
- N-avem nici o dovada ca sînt oase de mangusta. Domnul Chiba: Poate ca erau oase de banana! Ha! Ha!
Ha! Ha!
- Atsuro, taci din gura!
- îmi pare foarte rau, Okamoto-san. E din cauza oboselii.
- îti bati joc de munca noastra!
- îmi pare foarte rau, Okamoto-san.
Domnul Okamoto: Puteau fi oasele unui alt animal mic.
- Erau manguste.
- Puteau fi suricate.
- Suricatele de la Gradina Zoologica nu au fost vîn-dute. Au ramas în India.
- Puteau fi paraziti ai corabiei, ca sobolanii. Suricatele sînt comune în India.
- Suricate ca paraziti de corabie?
- De ce nu?
- Cine le-a adus înot prin furtunile Pacificului? E destul de greu de crezut, nu-i asa?
- Mai usor de crezut decît multe dintre lucrurile pe care le-am auzit în ultimele doua ore. Poate ca suricatele erau deja la bord, ca sobolanul pe care l-ati mentionat.
- Uimitor cîte animale erau în acea barca. - Uimitor.
- O adevarata jungla.
- Da.
- Acele oase erau oase de mangusta. Dati-le unui expert sa le verifice.
- N-au mai ramas atît de multe. si n-au capete.
- Le-am folosit ca momeala.
- E îndoielnic ca un expert ar putea spune daca sînt oase de mangusta sau de suricate.
- Gasiti-va un zoolog legist.
- Foarte bine, domnule Patel! Ati cîstigat. Nu putem explica prezenta oaselor de mangusta, daca asta sînt, din barca. Dar nu asta este problema. Sîntem aici pentru ca o nava comerciala japoneza detinuta de Compania Maritima Oika, plutind sub pavilion panamez, s-a scufundat în Pacific.
- Ceea ce nu uit niciodata, nici macar un minut. Mi-am pierdut toata familia.
- Ne pare rau.
- Nu atît de mult ca mie. [Lunga tacere.]
Domnul Chiba: si acum ce facem? Domnul Okamoto: Nu stiu. [Lunga tacere.] Pi Patel: Doriti o prajitura?
Domnul Okamoto: Da, ar fi minunat. Multumesc. Domnul Chiba: Multumesc. [Lunga tacere.]
Domnul Okamoto: E o zi frumoasa. Pi Patel: Da. însorita. [Lunga tacere.]
Pi Patel: Aceasta e prima dumneavoastra vizita în Mexic?
Domnul Okamoto: Da, asa este.
- si pentru mine. [Lunga tacere.]
Pi Patel: Deci, nu v-a placut povestea mea? Domnul Okamoto: Ba nu, ne-a placut foarte mult. Nu-i asa, Atsuro? Ne vom aminti de ea foarte multa vreme.
Domnul Chiba: Ne vom aminti. [Tacere.]
Domnul Okamoto: Dar pentru scopul anchetei noastre, am dori sa stim ce s-a întîmplat cu adevarat.
- Ce s-a întîmplat cu adevarat?
- Da.
- Adica doriti o alta poveste?
- Aaa... nu. Am dori sa stim ce s-a întîmplat cu adevarat.
- Nu e o poveste ceea ce spui ca a avut loc?
- Aaa... în engleza, poate. în japoneza povestea are un element de inventivitate în ea. Noi nu dorim inventivitate. Noi dorim "faptele concrete", cum spuneti în engleza.
- Povestea nu este de fapt - în engleza sau în japoneza - deja o inventie? Contemplarea acestei lumi nu este si ea o inventie?
- Aaa...
- Lumea nu exista pur si simplu. Totul depinde de felul cum o întelegem, nu? Iar întelegînd ceva, aducem propria noastra viziune asupra acelui lucru, nu? Nu asa se transforma viata în poveste?
- Ha! Ha! Ha! Sînteti foarte destept, domnule Patel. Domnul Chiba: Despre ce vorbeste?
- Habar n-am.
Pi Patel: Doriti o poveste care sa reflecte realitatea?
- Da.
- O poveste care nu contrazice realitatea?
- Exact.
- Dar tigrii nu contrazic realitatea.
- O, va rog, fara tigri.
- stiu ce doriti. Doriti o poveste care sa nu va surprinda. Care sa confirme ceea ce stiti deja. Care sa nu va faca sa vedeti lumea altfel, sa o întelegeti pe de-a-ntregul. Doriti o simpla poveste. O poveste obisnuita. Vreti fapte aride si concrete.
- Aaa...
- Vreti o poveste fara animale.
- Dai'
- Fara tigri sau urangutani.
- Asa e.
- Fara hiene sau zebre.
- Fara ele.
- Fara manguste sau suricate.
- Nu le vrem.
- Fara girafe sau hipopotami.
- Ne vom astupa urechile!
- Asa ca am dreptate. Vreti o poveste fara animale.
- Vrem o poveste fara animale care sa explice de ce s-a scufundat Tsimtsum.
- Numai o clipa, va rog.
- Desigur. Cred ca în sfîrsit o sa obtinem ceva. Sa speram ca va vorbi rational.
[Lunga tacere.]
- Iata o alta poveste.
- Bun.
- Corabia s-a scufundat. A scos un sunet ca un bolborosit metalic. Diverse obiecte au plutit la suprafata apei si apoi au disparut. M-am pomenit zvîrcolindu-ma în apa Pacificului. înotam catre barca de salvare. In toata viata mea n-am înotat atît de greu. Parca stateam pe loc. înghi-team mereu apa. Mi-era foarte frig. Puterile îmi scadeau cu repeziciune. N-as fi reusit, daca bucatarul nu mi-ar fi aruncat colacul si nu m-ar fi tras în barca. M-am catarat la bord si m-am prabusit.
Patru dintre noi au supravietuit. Mama s-a agatat de niste banane si a ajuns la barca. Bucatarul era deja la bord; ca si marinarul.
A mîncat mustele. Bucatarul, adica. Nu trecuse o zi de cînd eram în barca; aveam apa si mîncare pentru mai multe saptamîni; aveam unelte de pescuit si distilatoare solare; cu totii credeam ca vom fi salvati în curînd. Totusi, el era acolo, dînd din brate, prinzînd muste si mîncîndu-le cu lacomie. Brusc a intrat într-o criza de foamete. Ne facea
prosti si idioti ca nu i ne alaturam la acel ospat. Eram jigniti si dezgustati, dar nu am aratat-o. Ne purtam foarte politicos. Mama zîmbea si clatina din cap, ridicîndu-si mîna în semn de refuz. Era un om dezgustator. Putea sa ma-nînce absolut orice. A mîncat si sobolanul. L-a taiat si l-a uscat la soare. Eu - cinstit sa fiu - am mîncat o bucatica, una mica de tot, pe la spatele mamei. Mi-era tare foame. Era asa o bruta bucatarul, prost-dispus si ipocrit.
Marinarul era tînar. De fapt, era mai în vîrsta decît mine, probabil de-abia împlinise douazeci de ani, dar si-a rupt piciorul cînd a sarit de pe corabie, iar suferinta îl facuse iar un copil. Era frumos. Nu avea deloc par pe fata, avînd o înfatisare onesta si luminoasa. Trasaturile sale - fata lata, nasul turtit, ochii îngusti si migdalati - erau extrem de fine. îmi parea a fi asemeni unui împarat chinez. Suferinta îi era groaznica. Nu vorbea deloc englezeste, nici macar un singur cuvînt, nici da, nici nu, nici buna ziua sau multumesc. Vorbea numai chinezeste. Nu întelegeam nimic din ce spunea. Cred ca se simtea foarte singur. Cînd plîngea, mama îi lua capul în poala, iar eu îl tineam de mîna. Era foarte, foarte trist. Suferea si noi nu puteam face nimic.
Piciorul drept îi era rupt rau la sold. Osul iesea afara din carne. Ţipa de durere. I-am aranjat piciorul atît cît am putut de bine si ne-am asigurat ca bea si mînca. Dar piciorul i s-a infectat. Chiar daca îi scoteam puroiul în fiecare zi, era din ce în ce mai rau. Laba piciorului s-a înnegrit si s-a umflat.
A fost ideea bucatarului. Era o bruta. Ne domina pe toti. Ne-a soptit ca negreala se va raspîndi si ca marinarul va supravietui numai daca piciorul îi va fi amputat. Fiindca osul îi era rupt la sold, nu va trebui decît sa taie prin carne si sa rasuceasca. înca îi aud soaptele înveninate. Se va ocupa el de salvarea vietii marinarului, ne spunea, dar noi va trebui sa-l tinem. Surpriza va fi singurul anestezic. Ne-am aruncat asupra lui. Mama si cu mine îl tineam de brate, în timp ce bucatarul s-a asezat pe piciorul
sanatos. Marinarul se zvîrcolea si tipa. Pieptul i se ridica si i se lasa. Bucatarul a lucrat repede cu cutitul. Piciorul a cazut. Imediat mama si cu mine i-am dat drumul marinarului si ne-am îndepartat. Credeam ca, daca apasarea va disparea, nu se va mai zbate. Credeam ca se va calma. Nu s-a calmat. S-a ridicat imediat. Ţipetele lui erau cu atît mai groaznice pentru ca nu le puteam întelege. El tipa si noi ne uitam, încremeniti. Sîngele curgea peste tot. Mai rau era contrastul dintre agitatia necontrolata a marinarului si piciorul sau care statea linistit pe fundul barcii. Se uita mereu la membrul amputat, ca si cum ne implora sa i-l dam înapoi. în cele din urma s-a prabusit. Am trecut repede la actiune. Bucatarul a înfasurat niste piele peste os. Am împachetat ciotul într-o bucata de pînza si am legat o funie în jurul ranii pentru a opri sîhgerarea. L-am asezat cît de confortabil am putut pe o saltea facuta din vestele de salvare si l-am tinut la caldura. Credeam ca era zadarnic. Nu puteam sa-mi imaginez ca o fiinta omeneasca putea supravietui la atîta durere, la atîta macelarire. A gemut toata seara si toata noaptea, iar respiratia îi era grea si neregulata. Avea crize de delir agitat. Ma asteptam sa moara în timpul noptii.
S-a agatat de viata. în zori era înca viu. Era cînd constient, cînd inconstient. Mama i-a dat apa. Eu am zarit piciorul amputat. M-a lasat fara suflu. în toata agitatia fusese aruncat la o parte si pierdut în întuneric. Din el se scursese un lichid si parea mai subtire. Am luat o vesta si am folosit-o ca manusa. Am ridicat piciorul.
- Ce faci? m-a întrebat bucatarul.
- Vreau sa-l arunc peste bord, i-am raspuns.
- Nu fi idiot. îl vom folosi ca momeala. Pentru asta l-am si taiat.
A parut sa regrete ultimele cuvinte chiar cînd le spunea, caci vocea i se stinse repede. S-a îndepartat.
- Pentru asta? a întrebat mama. Ce vrei sa spui? S-a prefacut ocupat.
Vocea mamei a crescut.
- Vrei sa ne spui ca i-am taiat piciorul acestui biet baiat nu ca sa-i salvam viata, ci ca sa avem momeala pentru pesti?
Tacere din partea brutei.
- Raspunde-mi! a strigat mama.
si-a ridicat ochii spre ea ca un animal încoltit si a privit-o.
- Ramînem fara provizii, a mormait. Daca nu facem rost de mîncare, o sa murim.
- Proviziile noastre nu se termina! Avem hrana si apa. Avem o gramada de pachete de biscuiti ca sa ne ajunga pîna cînd vom fi salvati.
A apucat sacul de plastic în care ne puneam ratiile de biscuiti. Atîrna neasteptat de usor în mîinile sale. Cele cî-teva firimituri ramase se scuturara. L-a deschis.
- Unde sînt biscuitii? Sacul era plin aseara! Bucatarul s-a uitat în alta parte. Eu la fel.
- Monstrule egoist! a tipat mama. Singurul motiv pentru care nu mai avem mîncare e ca tu te îmbuibi cu ea!
- si el a mîncat cîte ceva, a spus bucatarul, aratîn-du-ma.
Ochii mamei s-au întors spre mine. Am înghetat.
- Piscine, e adevarat?
- Era noapte, mama. Eram pe jumatate adormit si mi-era foame. Mi-a dat un biscuit. L-am mîncat fara sa ma gîndesc...
- Numai unul? a ricanat bucatarul.
A fost rîndul mamei sa se uite în alta parte. Mînia a parut sa o paraseasca. Fara a mai spune altceva, s-a dus sa-l îngrijeasca pe marinar.
Mi-am dorit sa fie mînioasa. Mi-am dorit sa ma pedepseasca. Orice, în afara de tacerea aceasta. M-am dus sa potrivesc cîteva veste de salvare pentru confortul marinarului ca sa pot fi alaturi de ea. Am soptit: "îmi pare rau, mama, îmi pare rau." Ochii îmi erau plini de lacrimi. Cînd am privit-o, am vazut ca si ai ei erau la fel. Dar nu se uita la mine. Ochii contemplau o amintire ce plutea în aer.
- Sîntem singuri, Piscine, cu desavîrsire singuri, a spus ea pe un ton care mi-a sfarîmat si ultima speranta.
Nu m-am simtit niciodata atît de singur în toata viata mea cum m-am simtit atunci. Eram deja de doua sapta-mîni în barca si începeam sa platim pretul. Era din ce în ce mai greu sa credem ca tata si cu Ravi supravietuisera.
Cînd ne-am întors, bucatarul tinea piciorul de glezna deasupra apei ca sa se usuce. Mama si-a pus mîna peste ochii marinarului.
A murit linistit, cu viata scurgîndu-se din el ca lichidul din picior. Bucatarul l-a macelarit imediat. Piciorul fusese o momeala proasta. Carnea moarta era prea stricata pentru a se tine agatata în cîrligul de pescuit; pur si simplu se dizolva în apa. Nimic n-a fost risipit de acest monstru. A taiat totul, inclusiv pielea marinarului si fiecare centimetru din intestinele sale. I-a preparat pîna si partile genitale. Cînd a terminat cu torsul, a trecut la brate, umeri si picioare. Mama si cu mine eram zguduiti de durere si de oroare. Mama tipa la bucatar.
- Cum poti face asta, monstrule? Ce ti-a facut bietul baiat? Monstrule! Monstrule!
Bucatarul raspundea cu o vulgaritate de neimaginat.
- Cel putin acopera-i fata, pentru numele lui Dumnezeu! a strigat mama.
Era insuportabil sa vezi acea fata frumoasa, atît de nobila si de linistita, inclusa în asemenea scene. Bucatarul s-a aruncat asupra capului marinarului si chiar în fata noastra l-a scalpat si i-a smuls fata. Mama si cu mine am vomitat.
Cînd a terminat, a aruncat scheletul macelarit peste bord. Curînd dupa aceea, fîsii de carne si bucati de organe erau întinse la soare peste tot în barca. Ne-am tras înapoi cu oroare. încercam sa nu ne uitam la ele. Mirosul persista.
Data urmatoare cînd bucatarul a fost pe aproape, mama l-a palmuit peste fata, dîndu-i o palma grea care a plesnit aerul ca o trosnitura. A fost un gest socant al mamei mele. Eroic. A fost un act de sfidare, mila, durere si curaj. A fost
facut în memoria acelui biet marinar. Era menit sa-i redea demnitatea.
Am fost uimit. La fel si bucatarul. A ramas nemiscat, fara sa spuna nimic, în timp ce mama îl privea drept în fata. Am observat ca-i ocolea privirea.
Ne-am retras în spatiul nostru. Ma tineam lipit de ea. Eram plini de admiratie muta si de teama abjecta.
Mama îl supraveghea. Doua zile mai tîrziu, l-a vazut cînd a facut-o. El a încercat sa fie discret, dar l-a vazut du-cînd mîna la gura. I-a strigat:
- Te-am vazut! Tocmai ai mîncat o bucata! Ai spus ca era pentru momeala! stiam eu. Monstrule! Bestie! Cum ai putut? E om Din aceeasi rasa cu tine!
Daca se asteptase ca lui sa-i para rau, sa scuipe bucata, sa înceapa sa plînga si sa-si ceara iertare, gresise. Bucatarul a continuat sa mestece. De fapt, si-a înaltat capul si a vîrît ostentativ restul fîsiei în gura. "Are gust de carne de porc", a mormait el. Mama si-a exprimat indignarea si dezgustul îndepartîndu-se cu violenta. Bucatarul a mai mîncat o fîsie. "Deja ma simt mai bine", a conchis el. S-a concentrat apoi asupra pescuitului.
Fiecare statea într-un capat al barcii. E uimitor cum poate vointa sa ridice ziduri. Zile întregi au trecut ca si cum el n-ar fi fost acolo.
Dar nu puteam sa-l ignoram de tot. Era o bruta, dar o bruta practica. Era îndemînatic si se pricepea la mare. Avea o multime de idei bune. El a fost cel care s-a gîndit sa facem o pluta pentru a ajuta la pescuit. Daca am reusit sa supravietuim, a fost datorita lui. L-am ajutat cît de bine am putut. Era iute la mînie, tipînd mereu la mine si insul-tîndu-ma.
Mama si cu mine n-am mîncat deloc din corpul marinarului, nici cea mai mica bucatica, desi eram slabiti, dar am început sa mîncam ce prindea bucatarul din mare. Mama mea, o vegetariana convinsa, s-a apucat sa manîn-ce peste crud si carne cruda de broasca testoasa. I-a venit foarte greu. N-a putut niciodata scapa de repulsie. Mie
mi-a fost mai usor. Am descoperit ca foamea dadea gust bun la orice.
Cînd vietii tale i s-a acordat o sansa, este imposibil sa nu simti emotie pentru cel care ti-a oferit aceasta sansa. Era foarte palpitant cînd bucatarul tragea la bord o broasca testoasa sau prindea o dorada mare. Ne facea sa zîm-bim larg si ne umplea sufletele de o bucurie ce dura ore întregi. Mama si bucatarul vorbeau civilizat, chiar glumeau, în timpul unor apusuri minunate, viata în barca era aproape normala. In asemenea momente îl priveam - da - cu tandrete. Cu dragoste. îmi imaginam ca eram prieteni foarte buni. Era un om aspru chiar cînd era bine-dispus, dar ne faceam ca nu observam. Ne spunea ca vom da peste o insula. Aceasta era marea noastra speranta. Ne istoveam ochii, cercetînd orizontul dupa o insula care nu mai aparea. în acele clipe, el ne fura mîncarea si apa.
Pacificul linistit si nesfîrsit se înalta ca un zid urias în jurul nostru. Nu credeam ca-l vom putea vreodata înconjura.
A ucis-o. Bucatarul mi-a ucis mama. Muream de foame. Eram slabit. N-am putut sa apuc o testoasa. Din cauza mea am pierdut-o. El m-a lovit. Mama l-a lovit pe el. El a ripostat. Ea s-a întors spre mine si mi-a spus: "Fugi!", împingîndu-ma catre pluta. Am sarit catre ea. Am crezut ca ea ma va urma. Am cazut în apa. M-am catarat pe pluta. Ei se luptau. N-am facut nimic decît sa privesc. Mama mea se lupta cu un barbat adult. Era josnic si musculos. A apucat-o de încheietura mîinii si i-a rasucit-o. Ea a tipat si a cazut. El s-a aruncat asupra ei. A scos cutitul. L-a ridicat în aer. L-a coborît de mai multe ori. Nu puteam sa o vad. Era pe fundul barcii. îl vedeam doar pe el. S-a oprit. si-a înaltat capul si m-a privit. A aruncat ceva spre mine. O dîra de sînge m-a izbit peste fata. Nici un bici nu m-ar fi putut rani mai cumplit. Ţineam capul mamei mele în mîini. I-am dat drumul. S-a scufundat într-o spuma de sînge, cu parul lung plutindu-i ca o coada pe apa. Pestii s-au îngramadit în jurul lui pîna ce umbra mare, cenusie
a unui rechin a dat peste el si a disparut. Mi-am ridicat privirile. Nu puteam sa-l vad. Se ascundea pe fundul barcii. A aparut cînd a aruncat trupul mamei mele peste bord. Gura îi era rosie. Apa clocotea de pesti.
Am petrecut restul acelei zile si noaptea pe pluta, pri-vindu-1. Nu ne-am spus nimic. Ar fi putut sa desprinda pluta. Dar n-a facut-o. Ma tinea alaturi, ca aducere aminte.
Dimineata, cînd ma putea vedea bine, am tras de funie si m-am urcat în barca. Eram foarte slabit. El n-a spus nimic. Nici eu. A prins o testoasa. Mi-a dat sîngele ei. A macelarit-o si a pus partile cele mai bune pentru mine pe banca din mijloc. Am mîncat.
Apoi ne-am luptat, iar eu l-am omorît. Fata sa nu exprima nimic, nici disperare, nici rnînie, nici teama sau durere. A renuntat. S-a lasat omorît, chiar daca a fost o lupta. stia ca mersese prea departe, chiar si dupa standardele sale bestiale. Mersese prea departe si acum nu mai voia sa traiasca. Dar niciodata n-a spus: "îmi pare rau." De ce trebuie sa facem numai rau?
Cutitul era la vedere pe banca. O stiam amîndoi. Ar fi putut sa-l apuce înca de la început. El era cel care îl pusese acolo. L-am înhatat. L-am înjunghiat în stomac. S-a strîmbat de durere, dar a ramas în picioare. Am tras cutitul si l-am înjunghiat din nou. Sîngele curgea în valuri. Totusi, n-a cazut. Privindu-ma în ochi, a ridicat putin capul. Voia sa-mi spuna ceva cu asta? Am crezut ca da. L-am înjunghiat în gît, chiar lînga marul lui Adam. S-a prabusit ca un bolovan. si a murit. N-a spus nimic. Nici un ultim cuvînt. Doar sîngele i s-a revarsat pe gura. Un cutit are o putere dinamica îngrozitoare. O data ce l-ai pus în miscare, nu se mai poate opri. L-am înjunghiat de mai multe ori. Sîngele sau îmi alina mîinile crapate. Mai greu mi-a fost cu inima - toate acele tuburi care se întrepatrund. Am reusit sa i-o scot. Avea un gust delicios, mult mai bun decît testoasele. I-am mîncat ficatul. Am taiat bucati mari din carne.
Era un om foarte rau. Mai mult, a trezit raul din mine - egoismul, mînia, neîndurarea. Trebuie sa accept asta.
Singuratatea a început. M-am întors catre Dumnezeu. Am supravietuit.
[Lunga tacere.]
- Asa e mai bine? Sînt parti din poveste pe care va vine greu sa le credeti? Ati dori sa schimb ceva?
Domnul Chiba: Ce poveste oribila! [Lunga tacere.]
Domnul Okamoto: Atît zebra, cît si marinarul taiva-nez si-au rupt un picior, ai observat asta?
- Nu, n-am observat.
- Iar hiena a smuls piciorul zebrei la fel cum bucatarul a taiat piciorul marinarului.
- Ah, Okamoto-san, întelegi multe.
- Francezul orb pe care l-a întîlnit în cealalta barca - nu a recunoscut ca a ucis un barbat si o femeie?
- Ba da.
- Bucatarul l-a ucis pe marinar si apoi pe mama.
- Foarte impresionant.
- Povestile se potrivesc.
- Asa ca marinarul taivanez este zebra, mama este urangutanul, bucatarul este... hiena - ceea ce înseamna ca el este tigrul!
- Da. Tigrul a ucis hiena - si pe francezul orb - asa cum el l-a ucis pe bucatar.
Pi Pa tel: Mai aveti o ciocolata? Domnul Chiba: Sigur ca da!
- Multumesc.
Domnul Chiba: Dar ce înseamna asta, Okamoto-san?
- Habar nu am.
- si insula? Cine sînt mangustele?
- Nu stiu.
- si toti dintii aceia? Ai cui dinti erau cei din copaci?
- Nu stiu. Nu citesc gîndurile baiatului astuia. [Lunga tacere.]
Domnul Okamoto: Scuzati-ma ca întreb, dar bucatarul n-a spus nimic despre scufundarea lui Tsimtsum?
- In aceasta poveste?
- Da.
- N-a spus.
- N-a mentionat nimic despre cauzele care au dus la dezastrul din acea dimineata de 2 iulie si care ar putea lamuri ce s-a întîmplat?
- Nu.
- Nimic de natura tehnica sau structurala?
- Nu.
- Nimic despre alte corabii sau obiecte de pe mare?
- Nu.
- N-a putut sa explice deloc scufundarea lui Tsimtsum?
- Nu.
- A explicat de ce nu a trimis semnale de alarma?
- si daca ar fi trimis? Din experienta mea, cînd o galeata ruginita, stricata se scufunda, daca n-are norocul sa fi carat petrol în cantitati mari, îndeajuns ca sa distruga un întreg ecosistem, nimanui nu-i pasa si nimeni nu aude despre asta. Esti pe cont propriu.
- Cînd Oika si-a dat seama ca era ceva în neregula, a fost prea tîrziu. Erati prea departe pentru a fi salvati pe calea aerului. Corabiilor din zona li s-a spus sa fie atente. Au anuntat ca nu au vazut nimic.
- Pentru ca tot discutam despre asta, nu numai corabia era de mîna a treia. Echipajul era posomorit si neprietenos, muncind din greu cînd ofiterii erau în preajma, dar nefacînd nimic cînd nu erau. Nu vorbeau deloc englezeste si nu ne erau de nici un ajutor. Unii dintre ei duhneau a alcool pîna seara. Cine poate spune ce au facut idiotii aia? Ofiterii -
- Ce vreti sa spuneti cu asta?
- Cu ce?
- Cine poate spune ce au facut idiotii aia?
- Vreau sa spun ca, poate într-o criza de nebunie alcoolica, unii dintre ei au dat drumul la animale.
Domnul Chiba: Cine avea cheile de la custi?
- Tata le avea.
Domnul Chiba: Cum ar fi putut echipajul sa deschida custile daca nu avea cheile?
- Nu stiu. Poate ca a folosit rangi.
Domnul Chiba: De ce s-o fi facut? De ce sa vrea cineva sa dea drumul unui animal salbatic periculos din cusca?
- Nu stiu. Poate cineva sa înteleaga gesturile unui om beat? Tot ce va pot spune este ce s-a întîmplat. Animalele nu mai erau în custi.
Domnul Okamoto: Scuzati-ma. Aveti îndoieli în ceea ce priveste pregatirea echipajului?
- Mari îndoieli.
- Ati vazut ca vreunul dintre ofiteri sa fi fost sub influenta alcoolului?
- Nu.
- Dar ati vazut o parte a echipajului sub influenta alcoolului?
- Da.
- Vi s-a parut ca ofiterii actionau într-o maniera competenta si profesionala?
- Nu prea aveam de-a face cu ei. Nu se apropiau niciodata de animale.
- Vreau sa spun, în modul în care conduceau corabia.
- De unde sa stiu? Credeti ca beam ceai cu ei în fiecare zi? Vorbeau englezeste, dar nu erau mai buni decît echipajul. Nu ne primeau cu bucurie în salon si de-abia ne adresau un cuvînt în timpul meselor. Vorbeau în japoneza, ca si cum noi nici n-am fi fost acolo. Eram doar o simpla familie indiana cu o încarcatura suparatoare. Am ajuns sa mîncam singuri în cabina mamei si a tatalui. "Aventura ne cheama!", spunea Ravi. Numai asta ne facea calatoria tolerabila, spiritul de aventura. Majoritatea timpului aruncam excrementele, curatam custile si hraneam animalele, în timp ce tata facea pe veterinarul. Cît timp animalele erau bine, si noi eram bine. Nu stiu daca ofiterii erau competenti.
- Spuneti ca nava se apleca spre babord?
- Da.
- si se înclina de la prora la pupa?
- Da.
- Deci corabia s-a scufundat cu pupa înainte?
- Da.
- Nu cu prora?
- Nu.
- Sînteti sigur? Era o panta dinspre fata catre spatele corabiei?
- Da.
- S-a lovit corabia de o alta corabie?
- N-am vazut nici o alta corabie.
- S-a lovit de un alt obiect?
- N-am vazut nici unul.
- A plutit pe mare?
- Nu, a disparut cu totul.
- N-ati remarcat probleme tehnice dupa ce ati parasit Manila?
- Nu.
- Vi s-a parut ca nava era încarcata cum trebuie?
- Navigam pentru prima oara. Nu stiu cum se cuvine sa arate o nava încarcata cum trebuie.
- Vi s-a parut ca ati auzit o explozie?
- Da.
- Alte zgomote?
- Mii.
- Vreau sa spun, care sa explice scufundarea.
- Nu.
- Spuneti ca nava s-a scufundat repede?
- Da.
- Puteti sa ne spuneti cam cît timp a durat?
- E greu de spus. Foarte putin. Cred ca mai putin de douazeci de minute.
- Au fost multe resturi?
- Da.
- Corabia a fost cumva lovita de un val urias?
- Nu cred.
- Dar a fost o furtuna?
- Marea mi s-a parut învolburata. Ploua si batea vîntul.
- Cît de mari erau valurile?
- Mari. De la sapte pîna la noua metri.
- Nu e prea mult.
- Nu si cînd esti într-o barca de salvare.
- Da, desigur. Ma refer însa la o nava comerciala.
- Poate ca erau mai înalte. Nu stiu. Vremea era îndeajuns de rea sa ma sperie de moarte, asta e tot ce stiu cu siguranta.
- Spuneti ca vremea s-a îmbunatatit repede. Corabia s-a scufundat si apoi a urmat o zi frumoasa, nu-i asa?
- Da.
- Pare sa fi fost doar o vijelie trecatoare.
- A scufundat corabia.
- Asta ne mira si pe noi.
- Toata famila mea a murit.
- Ne pare rau.
- Nu atît de mult ca mie.
- Deci ce s-a întîmplat, domnule Patel? Nu întelegem. Totul era normal si apoi...
- Apoi normalul a disparut.
- De ce?
- Nu stiu. Dumneavoastra ar trebui sa-mi spuneti mie. Dumneavoastra sînteti expertii. Folositi-va cunostintele.
- Nu întelegem. [Lunga tacere.]
Domnul Chiba: Acum ce facem?
Domnul Okamoto: Renuntam. Explicatia pentru scufundarea lui Tsimtsum este pe fundul Pacificului.
[Lunga tacere.]
Domnul Okamoto: Da, asta e. Hai sa plecam. Ei bine, domnule Patel, cred ca avem tot ce ne trebuie. Va multumim foarte mult pentru cooperare. Ne-ati fost de mare ajutor.
- Cu placere. Dar, înainte de a pleca, as dori sa va întreb ceva.
- Ce anume?
- Tsimtsum s-a scufundat pe 2 iulie 1977.
- Da.
- Iar eu am ajuns pe coasta Mexicului, ca unic supravietuitor uman de pe Tsimtsum, pe 14 februarie 1978.
- Asa este.
- V-am spus doua povesti despre cele 227 de zile ce s-au scurs.
- Asa ati facut.
- Nici una nu explica de ce s-a scufundat Tsimtsum.
- Nici una.
- Nici una nu aduce fapte noi.
- Asa este.
- Nu puteti dovedi care poveste este adevarata si care este falsa. Trebuie sa ma credeti pe cuvînt.
- Cred ca da.
- în ambele povesti corabia se scufunda, toata familia mea moare, iar eu sufar.
- E adevarat.
- Asa ca spuneti-mi, pentru ca nu aduce fapte noi si dumneavoastra nu va puteti explica scufundarea în nici un fel, pe care poveste o preferati? Care poveste este mai frumoasa, cea cu animalele sau cea fara animale?
Domnul Okamoto: E o întrebare interesanta... Domnul Chiba: Cea cu animalele. Domnul Okamoto: Da. Cea cu animalele este mai frumoasa.
Pi Patel: Multumesc. Asa a vrut Dumnezeu.
[Tacere.]
Domnul Chiba: Ce a spus?
Domnul Okamoto: Nu stiu.
Domnul Chiba: Ah, priveste - plînge.
[Lunga tacere.]
I
Domnul Okamoto: O sa fim atenti la plecare. Nu vrem sa dam peste Richard Parker.
Pi Patel: Nu va îngrijorati, nu o sa dati. Se ascunde undeva unde n-o sa-l gasiti niciodata.
Domnul Okamoto: Multumesc ca ati acceptat sa stati de vorba cu noi, domnule Patel. Va sîntem recunoscatori. si ne pare sincer rau pentru tot ce vi s-a întîmplat.
- Multumesc.
- Ce o sa faceti acum?
- Cred ca o sa ma duc în Canada.
- Nu va întoarceti în India?
- Nu. Nu ma mai asteapta nimic acolo. Doar amintiri triste.
- stiti, desigur, ca veti primi banii de asigurare.
- Aha.
- Da. Oika o sa va tina la curent. [Tacere.]
Domnul Okamoto: Trebuie sa plecam. Va dorim toate cele bune, domnule Patel.
Domnul Chiba: Da, toate cele bune.
- Multumesc.
Domnul Okamoto: La revedere.
Domnul Chiba: La revedere.
Pi Patel: Nu doriti niste prajituri pentru drum?
Domnul Okamoto: Ar fi bine.
- Poftiti, luati fiecare cîte trei.
- Multumesc.
Domnul Chiba: Multumesc.
- Cu placere. La revedere. Dumnezeu sa fie cu voi, fratii mei.
- Multumim. si cu dumneavoastra, domnule Patel. Domnul Chiba: La revedere.
Domnul Okamoto: Mor de foame. Hai sa mergem sa mîncam. Poti sa închizi aparatul.
Capitolul 100
în scrisoarea pe care mi-a adresat-o, domnul Okamoto si-a amintit discutia ca fiind "dificila si memorabila". si-a amintit de Piscine Molitor Patel ca fiind o persoana "foarte slaba, foarte distanta, foarte inteligenta". Raportul sau în punctele esentiale este urmatorul:
Unicul supravietuitor nu a putut face lumina în ceea ce priveste cauzele scufundarii lui Tsimtsum. Se pare ca nava s-a scufundat foarte repede, ceea ce ar indica o spartura foarte mare în carena. Ramasitele naufragiului ar putea veni în sprijinul acestei ipoteze. Dar cauza principala a sparturii este imposibil de aflat. Nu s-a raportat nici o schimbare importanta de vreme în acea zi în zona. Descrierea vremii de catre supravietuitor a fost impresionista si fantezista. în cel mai bun caz, vremea a contribuit într-un anume fel. Cauza a fost, probabil, o problema interna a corabiei. Supravietuitorul crede ca a auzit o explozie, fa-cînd aluzie la o problema grava a motorului, posibil explozia unui boiler, dar asta nu se poate dovedi. Corabia era veche de douazeci si noua de ani (santierele Erlandson si Skank, Malmo, 1948), reconditionata în 1970. O posibilitate ar fi combinatia dintre vremea rea si vechimea structurala, dar numai ca ipoteza. Nici un alt accident naval nu a mai avut loc în zona în acea zi, asa ca lovirea de alta nava este exclusa. Coliziunea cu resturi este posibila, dar nu se poate verifica. Coliziunea cu o mina plutitoare poate explica explozia, dar pare imposibila, mai ales ca scufundarea a început de la pupa, ceea ce înseamna ca, în mod sigur, spartura din carena a fost tot la pupa. Supravietuitorul are îndoieli în ceea ce priveste pregatirea echipajului, dar n-are nimic de reprosat ofiterilor. Compania Maritima Oika pretinde ca toata încarcatura era licita si nu stia ca echipajul sau ofiterii sa fi avut probleme.
Cauza scufundarii este imposibil de determinat din marturiile existente. Oika va aplica procedura standard pentru asigurari. Nici o alta actiune nu mai este necesara. Recomandam sa se închida cazul.
în treacat fie spus, povestea singurului supravietuitor, domnul Piscine Molitor Patel, cetatean indian, este o poveste uimitoare despre curaj si suferinta în fata unor situatii extrem de dificile si de tragice. Din experienta celui care a facut investigatia, povestea sa este unica în istoria naufragiilor. Foarte putini naufragiati pot pretinde ca au supravietuit atît de mult pe mare ca domnul Patel si nici unul în tovarasia unui tigru bengalez adult.
Cuprins
Prefata autorului 7
Partea întîi.
Toronto si Pondicherry
Partea a doua. Oceanul Pacific 109
Partea a treia.
Infirmeria Benito Juarez, Tomatlân, Mexic I
La pretul de vînzare se adauga 2, reprezentînd valoarea timbrului
literar ce se vireaza Uniunii Scriitorilor din România,
Cont nr. 2511.1-171.1 ROL, B.C.R. Filiala sector 1, Bucuresti
Redactor coordonator al colectiei RADU PARASCHIVESCU
Redactor DOMNICA DRUMEA
Tehnoredactor DOINA ELENA PODARU
Corector INGRID GEORGESCU
Aparut 2004 BUCUREsTI - ROMÂNIA
Imprimat la Regia Autonoma "MONITORUL OFICIAL"
|
