Yukio Mishima - Templul de aur

dintr-un cuvīnt face eforturi disperate si se simte ca o pasare care se zbate sa scape din lat. Cīnd un baiat e bīlbīit, singuratatea lui, mica la īnceput, creste o data cu el. Cīnd e fiu de preot, ar putea sa aiba norocul sa ajunga la Templul de aur, tem­plul visurilor sale. si sa aiba un prieten bun, care-i transforma sentimentele īntunecoase īn unele luminoase.

Ca tot ce apare mai īntīi īn gīnd si-n vis, la pri­ma īntīlnire reala, Templul de aur īl dezamageste. Dar apoi prinde radacini īn sufletul sau. Ca-n orice dragoste el nu mai stie daca stapīneste Tem­plul sau e stapīnit de el. Ceea ce stie īnsa este ca vrea sa savīrseasca/apte aceea.

YUKIO MISHIMA (1925-l970)

Considerat de multi critici literari drept cel mai de seama romancier japonez al secolului XX.

TEMPLUL

DE AUR

Traducere din japoneza de ANGELA HONDRU

HUMANITAS

BUCUREsTI

IOANA PĀRVULESCU

Coperta colectiei

IOANA DRAGOMIRE9CU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale MISHIMA, YUKIO

Templul de aur/ Yukio Mishima; trad.:Angela Hondru.- Bucuresti: Humanitas, 2000

240 p.; 18 cm - (Cartea de pe noptiera)

ISBN 973-50-0053-9

I. Hondru, Angela (trad.) 821.135.l-31=135.1

YUKIO MISHIMA

KINKAKUJI

© 1960, Mostenitorii lui Yukio Mishima

Toate drepturile rezervate

© Humanitas, 2000, pentru prezenta editie

Prima editie a acestei traduceri a aparut la Editura Univers īn 1985

ISBN 973-50-0053-9

l^AFUULUL 1

Tata ĪMI VORBISE despre Templul de aur īnca de cīnd eram copil.

Locul meu natal era o insulita pustie ce dadea spre Marea Japoniei, la nord-est de Maizuru. Tata īnsa nu se nascuse acolo, ci īn Shiraku, un sat situat īn partea de est a golfului Maizuru. Constrīns sa se faca preot, lua īn pri­mire templul de pe insula unde s-a si casatorit. Rodul casatoriei sīnt eu.

īn apropierea insulei Nariu nu exista nici o scoala ele­mentara, asa ca ai mei se vazura nevoiti sa ma trimita la unchiul meu - locul de bastina al tatei, de altfel. Mer­geam la scoala pe jos.

Vremea era de obicei senina īn satul natal al tatei, dar īn fiecare an, prin noiembrie-decembrie, chiar si-n zilele īn care nici un nor nu ameninta cerul, aveam parte de patru-cinci rapaieli. Ma īntreb daca nu cumva si aceasta a avut influenta asupra firii mele schimbatoare.

Cīnd ma īntorceam de la scoala dupa-amiezele, sta­team īn biroul meu de la etaj cu privirile atintite īn zare. Razele asfintitului faceau ca frunzulitele copacilor de pe coama dealului sa para un ecran auriu ce se īnalta exact īn mijlocul cīmpului. Privindu-le, īmi aparea īn fata ochilor imaginea Templului de aur.

Desi-l mai vedeam din cīnd īn cīnd prin fotografii si manuale, imaginea care mi-a ramas īntiparita īn suflet a fost cea a Templului de aur zugravita de tatal meu. Tata nu-mi spusese niciodata ca adevaratul Templu era de un aur stralucitor sau ceva de soiul acesta, si totusi, cum

sustinea ei, nu exista pe īume nimic mai rrumos. rina si ideogramele ce-i reprezentau numele si muzicalitatea fiecarui cuvīnt confereau Templului de aur o valoare aproape ireala ce mi se īntipari īn minte.

Zarind dealurile īndepartate ce sclipeau īn razele soarelui, aveam senzatia ca ce vad nu poate fi decīt umbra invizibilului Templu. Soarele rasare exact deasupra trecatorii Kichizaka ce desparte prefectura Fukui de Kyoto-ul meu. si desi actualul Kyoto se afla īn directie total opusa, īmi imaginam Templul de aur īnaltīndu-se spre cerul diminetii, īn razele soarelui ce urcau printre fal­durile dealurilor situate la rasarit.

Imaginea Templului de aur plana pretutindeni; cu toate acestea nu-l puteam vedea, asa cum nu puteam vedea nici marea din cauza valurilor, desi golful Maizuru se afla la mai putin de sapte kilometri spre vest de satul Shiraku, unde locuiam. īn aer plutea mireasma marii, purtata de aripile vīntului. Uneori, pe vreme urīta, stoluri īntregi de pescarusi īsi cautau refugiu pe cīmpul din apropiere.

Eram firav, īntotdeauna ceilalti baieti ma īntreceau la fuga si la gimnastica. īn plus, eram si putin bīlbīit din nastere, asa ca preferam sa stau mai retras. Toata lumea stia ca sīnt baiat de preot si vin de la templu. Baietii mai prost crescuti īsi bateau joc de mine, imitīnd un popa bīl­bīit ce bolboroseste sutra. īntr-una din cartile de scoala era o povestire unde aparea un detectiv bīlbīit, si baietii alegeau anume acest pasaj si mi-l tot citeau cu voce tare.

Inutil sa mai marturisesc, bīlbīiala mea era de fapt un obstacol īntre mine si lume. Necazuri am la primul sunet pe care vreau sa-l rostesclDar tocmai acest prim sunet con­stituie cheia de la usa ce separa lumea mea interioara de cea din afara, si nu m-am priceput niciodata sa īnvīrt aceasta cheie lin īn broascajMajoritatea oamenilor, datorita faptului ca stapīnesc cu usurinta cuvintele, sīnt īn stare sa tina aceasta usa de la hotarul dintre lumea interioara si cea exterioara larg deschisa, astfel īndt aerul trece liber. Mie mi-este īnsa cu neputinta. A ruginit cheia probabil...

primul sunet, el este ca o pasare ce īncearca sa scape din lat. si daca reuseste pīna la urma sa se elibereze, este oricum prea tīrziu. Exista cu siguranta momente cīnd realitatea lumii exterioare, ce pare sa ma pīndeasca, īsi īncolaceste bratele pe cīnd eu ma zbat sa ma eliberez. Nenorocirea este īnsa ca aceasta realitate nu-i nealterata. Cīnd, dupa toate stradaniile mele, reusesc sa ajung la lumea din afara, constat ca de fapt este o realitate ce si-a schimbat pe loc īnfatisarea si care nu mai prezinta interes - o realitate ce si-a pierdut prospetimea pe care o con­sideram demna de mine, care emana miros de putregai.

Nu-i greu de imaginat ca un tīnar ca mine ajunge sa īmbratiseze doua nazuinte complet opuse. La istorie īmi placea prezentarea despotilor. Ma īnchipuiam un tiran bīl­bīit, dar taciturn; slujitorii urmareau cu sufletul la gura orice expresie de pe chipul meu, tremurīnd zi si noapte ca varga. Cred ca nu-i nevoie sa-mi mai justific cruzimea īn cuvinte alese. Tacerea poate fi si ea graitoare. Ma amuza gīndul ca nvas~putea razbuna pedepsindu-mi profesorii si colegii care m-au chinuit zi de zi. Pe de alta parte, ma īnchipuiam mare artist, īnzestrat cu cea mai limpede dintre viziuni - un adevarat suveran al lumii interioare. Aspectul meu exterior lasa de dorit, dar inte­riorul devenea mai bogat decīt al oricui. Nu era normal ca un tīnar care suferea de un handicap ireparabil sa ajunga sa se considere o fiinta aleasa? Simteam ca ma asteapta o misiune pe lumea aceasta, de care nici eu nu stiam īnca nimic.

īmi staruie īn minte o īntīmplare de pe vremea aceea. scoala din Maizuru-Est avea terenuri mari de sport īncon­jurate de coline si dealuri, iar cladirea scolii era moderna si stralucitoare.

īntr-o zi, un fost absolvent al scolii, acum elev la scoala de Marina, veni īn permisie sa-si viziteze fosta scoala. Era frumos bronzat si nasul puternic īi iesea de sub chipiul pe care si-l trasese pe ochi: parea un adevarat erou din cap pīna-n picioare. Statea si le povestea junio-

viata plina de privatiuni, aveai impresia ca povesteste despre cel mai luxos si mai extravagant mod de trai. Parea un īngīmfat, dar īn ciuda tineretii lui, era perfect constient de efectul modestiei prefacute. Pieptul acoperit de galoane putea fi asemuit cu figura sculptata de la prova unei corabii ce-si croieste drum īn larg. Statea pe treptele din piatra ce duceau la terenul de sport. īn jurul lui se aflau patru-cinci elevi care-i sorbeau cuvintele. Flo­rile de mai din straturile de pe deal īmbobocisera: lalele, sīngele-voinicului, anemone, margarete. Deasupra cape­telor lor atīrnau crengute īnflorite de magnolie.

Atīt vorbitorul, cīt si ascultatorii īncremenisera ca niste stane de piatra. Eu stateam cītiva metri mai īncolo. Asa eram eu, asta era atitudinea mea fata de florile de mai, fata de īngīmfatul īn uniforma si fata de hohotele de rīs.

Pe tīnarul erou īncepuse sa-l preocupe persoana mea mai mult decīt admiratorii sai. Se parea ca sīnt singurul care nu i se ploconeste, si gīndul acesta īl ofensa proba­bil. I-a īntrebat pe ceilalti cum ma cheama.

- Hei, Mizoguchi! striga el.

Se uita la mine pentru prima data. L-am tintuit cu privirea fara sa scot o vorba. īn zīmbetul pe care mi l-a adresat am putut distinge ceva din atitudinea unui om influent.

- De ce nu-mi raspunzi? Esti mut?

- Sīnt bī-bī-bīlbīit, raspunse unul din admiratorii sai īn locul meu si pufnira cu totii īn rīs. Ce uluitor a fost rīsul acela dispretuitor! Pentru mine a fost stralucitor - stralu­citor ca lumina reflectata pe manunchiul de frunze - rīsul acela crud al colegilor mei, atīt de caracteristic pentru baietii de vīrsta lor.

- Ce? Esti bīlbīit? De ce nu vii la scoala de Marina? Scot ei bīlbīiala din tine īntr-o singura zi!

Nu stiu cum, dar am reusit sa raspund clar. Cuvintele s-au rostit lin, fara nici cel mai mic efort din partea mea.

- Nu vreau acolo. Am de gīnd sa ma fac preot.

fir de iarba si-l baga īn gura.

- Ei bine, spuse, poate vine īntr-o buna zi si clipa īnmormīntarii mele si-o sa-ti dau de lucru.

īncepuse razboiul din Pacific.

īn clipa aceea am avut o revelatie neasteptata: intuitia ca, īntr-o lume obscura, eu sīnt cel ce asteapta cu ambele jnīini īntinse. Ca īntr-o buna zi, florile de mai, uniformele, colegii mei rautaciosi vor ajunge cu totii pe mīinile mele... īntinse. Sa ajung sa-mi dau seama ca eu eram cel ce stapīnea lumea strivind-o pīna-n temelii... Dar aceasta revelatie era prea īncarcata de semnificatie pentru a putea deveni motiv de mīndrie pentru un tīnar ca mine.

Mīndria trebuie sa fie ceva simplu, usor de vazut, ceva stralucitor. īmi doream ceva palpabil. Voiam ca mīndria mea sa fie vazuta de toata lumea. De exemplu, sabia pe care el o purta la brīu era chiar asa ceva.

Aceasta sabie pe care toti elevii o admirau era īntr-ade­var o podoaba minunata. Se spunea ca elevii de la scoala de Marina obisnuiau sa-si ascuta creioanele cu ea. Ce ele­gant, consideram eu, sa folosesti un astfel de simbol pentru o bagatela ca asta!

La un moment dat, tīnarul īsi scoase uniforma de marinar si o agata de gardul alb. Pantalonii si flanela alba de corp, atīrnate exact līnga toate florile acelea - da, emanau un miros de sudoare de tīnar. O albina poposi din greseala pe floarea-camasa alba, stralucitoare. Chipiul, īmpodobit cu panglica aurie, zacea pe un tarus din gard; arata de parca se afla pe capul purtatorului, corect, tras pe ochi. Posesorul lui fusese provocat de unul din elevi la lupta corp la corp si porni spre ringul din spate.

Privind obiectele azvīrlite, īncercam sa-mi imaginez un mormīnt pe cinste. Florile de mai īmi īntareau aceasta senzatie. Chipiul care reflecta negrul ca taciunele din cozoroc, sabia si cureaua de piele care atīrnau līnga el fusesera desprinse de trup si emanau o frumusete aproape lirica. Erau perfecte ca amintirea ce ma lega de el; aratau īntr-adevar ca niste relicve lasate de un tīnar erou plecat pe front.

nu 111a vcuc lllllicill.

tipete dinspre ring. Am scos din buzunar cutitul ruginit pe care-l foloseam pentru ascutirea creioanelor; m-am strecurat pīna la gard si pe dosul frumoasei teci negre am facut niste crestaturi oribile...

Povestindu-va astfel de lucruri, as putea fi luat drept tīnar poet. Dar pīna-n clipa de fata, departe de mine gīndul de a scrie poezii; n-am facut decīt sa mīzgalesc cīteva notite. Nu simteam nevoia vreunui gest care sa-i eclipseze pe altii, cultivīndu-mi un nou talent si cautīnd sa ma-mplinesc prin domenii īn care nu ma simteam stapīn. Cu alte cuvinte, eram prea mīndru ca sa fiu artist. Visul meu de a deveni despot sau mare artist n-a depasit niciodata hotarele iluziei si n-aveam nici cel mai mic chef sa misc vreun deget īn sensul acesta.

Deoarece faptul ca nu eram īnteles de altii devenise adevarata mea sursa de mīndrie, n-am simtit niciodata nici cea mai mica dorinta de a spune lucrurilor pe nume sau de a-i face pe altii sa īnteleaga ceea ce numai eu stiam. Consideram ca ce poate fi vazut si īnteles si de altii nu-mi era harazit mie. Singuratatea mea lua proportii din ce īn ce mai mari, ca un porc pus la-ngrasat.

Brusc gīndurile mi se-ntoarsera la un incident tragic din satul nostru. Desi nu eram de fapt implicat, nu ma pot debarasa de sentimentul de a fi participat la el.

Datorita acestui incident, m-am vazut confruntat, dintr-un foc, cu totul: cu viata, cu placerile lumesti, cu tra­darea, cu ura si dragostea - da, cu tot ce exista pe lume. Dar memoria a preferat sa respinga si sa treaca cu vede­rea ideea de sublim ce se ascundea acolo.

La doua case mai īncolo de casa unchiului locuia o fata draguta. O chema Uiko. Avea ochi mari si privirea senina. Poate pentru ca se tragea dintr-o familie de bogatasi parea cam trufasa. Desi lumea o admira mult, nu-ti puteai da seama ce gīndeste cīnd ramīne singura. Uiko era probabil virgina, dar femeile geloase o bīrfeau si spuneau ca frumusetea prevesteste sterilitate.

u uujuini y*_utiia iac icic,

5=cl ctllgcilāl

voluntar ca infirmiera la Spitalul Naval din Maizuru. Spi­talul fiind destul de aproape de casa, mergea la lucru cu bicicleta. Trebuia sa fie la datorie dimineata foarte devreme, asa ca pleca de acasa cīnd mijea de ziua, cu vreo doua ore īnainte de plecarea mea la scoala.

īntr-o seara, cu gīndul la Uiko, ma simteam foarte deprimat. N-am putut īnchide ochii toata noaptea, asa ca la revarsatul zorilor, dupa ce mi-am īncaltat tenisii, m-am strecurat afara. Era o noapte placuta de vara.

Nu era prima oara cīnd Uiko ma obseda. Frīnturile de imagini se conturau tot mai limpede. Trupul ei, ce parea īntruparea gīndurilor mele, se scufunda īntr-o umbra mohorīta, ramīnīnd totusi alb si plin de viata; aceasta umbra deveni īn timp trup īnmiresmat. Ma gīndeam la caldura pe care ar simti-o degetele mele la atingerea lui. Ma gīndeam si la rezistenta pe care ar īntīmpina-o degetele mele si la mirosul asemanator polenului.

Am luat-o la fuga pe drum, prin bezna. Nu m-am īm­piedicat de pietre si parca īntunericul īmi deschidea calea.

Am ajuns la o bifurcatie ce ducea spre catunul Ya-suoka. Aici crestea copac keyaki¹ mare, al carui trunchi era umed de roua. M-am ascuns dupa el, asteptīnd sa apara bicicleta lui Uiko dinspre sat.

N-aveam nici cea mai vaga idee de ce-am sa fac dupa asteptare. Am alergat cu sufletul la gura, dar acum, ca poposisem la umbra copacului, nu stiam nici eu cum sa procedez. Am trait prea rupt de realitate si de aceea īmi imaginam ca o data patruns īn lumea din afara, totul devenea usor, totul devenea posibil.

M-au piscat tīntarii. Auzeam cocosii cīntīnd cucurigu ici-colo. Am scrutat drumul cu privirea. Am vazut ceva alb si nedeslusit īn zare. Aveam impresia ca-i culoarea zorilor, dar era Uiko.

Zelkova serrata (n.trad.).

r<uux ei<i apims.

fara zgomot. Am sarit de sub copac īn fata bicicletei. Abia a reusit s-o opreasca.

Am simtit ca ma transform brusc īn stana de piatra. Lumea exterioara pierduse contactul cu lumea interioara si ma īmpresura, cerīndu-si parca drepturile trairii ade­varate. Eul care fugise din casa unchiului, care-si īncaltase tenisii albi si care batuse atīta drum prin īntuneric pīna la keyaki, ei bine, acel eu īl determina pur si simplu pe eul interior sa fuga. Totul era īngrozitor de lipsit de noima: acoperisurile caselor ale caror contururi se īntrevedeau vag īn īntuneric, copacii negriciosi, culmile īntunecate ale lui Aobayama¹, da, pīna si Uiko care statea acum īn fata mea. Parca ceva conferise tuturor o realitate fara sa ma astepte si pe mine sa particip; si aceasta mare realitate, fara sens, īngrozitor de īntunecata mi-a fost data mie, ma apasa, senzatie pe care n-o īncercasem niciodata pīna atunci.

Mi-a trecut prin minte, ca īntotdeauna de altfel, ca sin­gurele lucruri care ma pot salva īn astfel de situatii sīnt > cuvintele. Ma caracteriza aceasta īntelegere eronata. Cīnd mi se cereau fapte, pe mine ma preocupau cuvintele; si asta deoarece cuvintele īmi ieseau cu atīta greutate din gura, īncīt ma concentram asupra lor si uitam cu totul de fapte. Mi se parea ca faptele, care erau uluitoare si deo­sebite, trebuie īnsotite neaparat de cuvinte la fel de ului­toare si deosebite.

Nu priveam la ceva anume. Uiko, dupa cīt īmi amin­tesc, s-a speriat la īnceput, dar cīnd si-a dat seama ca sīnt eu, n-a facut decīt sa se uite la gura mea. Banuiesc ca se uita la orificiul acela īntunecat si tīmp, acel orificiu diform si impur ca un cuib de animal mic de cīmp si care se mis­ca acum fara noima īn īntunecimea zorilor: privea doar gura mea. si, multumita ca nu va fi īn stare sa rosteasca nici macar un sunet care sa ma lege de lumea exterioara, rasufla usurata:

Yama = munte (n.trad).

_Un bīlbīit!

Vocea lui Uiko avea ceva din prospetimea si decenta brizei diminetii. Suna clopotelul de la bicicleta si-si puse iar picioarele pe pedale. Ma ocoli, de parca evita o piatra din drum. Desi nu mai era tipenie de om prin jur, Uiko suna iar si iar clopotelul, si pe cīnd pedala, īl auzeam ra-sunīnd peste cīmp, īn zare.

Uiko m-a pīrīt, asa ca īn aceeasi seara mama ei veni la unchiul meu. Unchiul, care de obicei era un om blīnd, m-a certat zdravan. Am blestemat-o pe Uiko si dupa cīteva luni blestemul meu avea sa se adevereasca. Din clipa aceea cred cu tarie īn puterea blestemelor.

īi doream moartea zi si noapte. Voiam sa dispara mar­tora rusinii mele. Daca nu mai erau martori, rusinea putea fi smulsa din radacini. si alti oameni pot fi mar­tori. Dar daca altii nu exista, n-are cum sa se mai nasca rusinea pe lume. Ceea ce vazusem pe chipul lui Uiko, īn dosul acelor ochi care sclipeau ca apa īn īntunericul zorilor, era exact lumea celorlalti, adica lumea celor ce nu ne vor lasa niciodata īn pace, care sīnt gata sa fie parteneri si martori la crima noastra. Ceilalti trebuie distrusi. Ca sa pot īntr-adevar sa īnfrunt soarele, lumea īnsasi trebuie distrusa...

La doua luni dupa ce m-a pīrīt, Uiko a renuntat la slujba de la spital si nu a mai iesit din casa. Circulau tot soiul de zvonuri. Apoi, la sfīrsitul toamnei, s-a īntīmplat ce v-am spus.

Nici macar n-am visat ca un dezertor din Marina sa se refugieze tocmai īn satul nostru. īntr-o zi, pe la prīnz, un politist de la kempei-tai¹ veni la primarie. Nu era cu totul iesit din comun faptul ca un kempei² vine la noi, asa ca n-am dat prea mare īnsemnatate vizitei.

Era o zi senina de sfīrsit de octombrie. Fusesem la scoala ca de obicei, īmi terminasem lectiile si ma

Jandarmerie (n.trad.).

Jandarm (n.trad.).

lumina, am aruncat o privire pe fereastra si am auzit lumea din sat alergīnd; aratau ca o haita de cīini care gīfīiau. Am coborīt. Matusa si unchiul se trezisera si ei si am iesit cu totii. La intrare, unul dintre colegi statea pironit locului, mut de uimire.

- Kempei-i tocmai au prins-o pe Uiko, striga el. E a-colo. Hai sa vedem!

M-am īncaltat īn graba si am luat-o la goana. Era o noapte cu luna si ici-colo se zarea pe cīmp umbra firicelelor de orez.

īn spatele unui manunchi de copaci se zarea un grup de siluete īn miscare. Uiko sedea pe jos, īmbracata īntr-o rochie neagra. Era foarte palida. īn jurul ei roiau cītiva kempei si parintii ei. Un kempei īi īntinse o cutiuta, care parea sa fie cu mīncare, si tipa ceva. Tatal ei īsi īntorcea privirile de la un kempei la altul, ba scuzīndu-se, ba mustruluindu-si fiica. Mama ei statea ghemuita la pamīnt si plīngea.

Priveam scena din celalalt capat al plantatiei de orez. Numarul spectatorilor spori treptat si umerii li se atingeau, tacuti, īn noapte. Deasupra capetelor noastre se īnalta luna, mica, de parca ar fi intrat la apa.

Colegul īmi sopti ceva la ureche. Se parea ca Uiko o stersese de acasa cu mīncare si se īndrepta spre satul vecin cīnd a fost prinsa de kempei-i care o pīndeau de mult. Era limpede ca voia sa dea cutia cu mīncare dezer­torului. Uiko se īmprietenise cu el pe cīnd lucra la Spi­talul Marinei, ramasese īnsarcinata si fusese data afara. Kempei-i īncercau sa afle acum unde se ascundea dezer­torul, dar Uiko statea nemiscata, refuzīnd cu īncapatīnare sa vorbeasca.

Cīt despre mine, eu priveam chipul lui Uiko fara sa clipesc. Arata ca o nebuna prinsa. īn lumina lunii, chipul ei era complet inexpresiv.

N-am mai vazut niciodata un chip atīt de respingator. Al meu, credeam, fusese respins de lume, dar al lui Uiko respingea lumea. Lumina lunii se revarsa nemilos pe fruntea ei, pe ochi, pe conturul nasului, pe obraji; dar atīta

tui. *-*« <-" ^ diuiiu ui. fiuuu. Lsa*~a 5l-ai 11 illlSCcll

_un pic ochii sau gura, lumea pe care ea se straduia s-o respinga ar fi luat aceasta drept un semnal de asalt asupra ei.

O priveam si-mi tineam rasuflarea. Contemplam chipul a carui istorie s-a īntrerupt chiar aici, īn punctul acesta, si care nu va mai comunica īn nici un fel cu viitorul sau cu trecutul. Astfel de chip mai poti zari doar pe trunchiul unui copac proaspat doborīt. Desi taietura īn copac pare tīnara si proaspata, orice crestere īnceteaza īn punctul acesta; e deschisa vīntului si soarelui, catre care n-ar fi trebuit sa se deschida niciodata, brusc expusa unei lumi care nu-i apartinea la origine - si pe aceasta sectiune, urmarind fibra frumoasa a lemnului, distingem un chip straniu. Un chip ce continua sa existe īn lumea aceasta numai pentru a o respinge...

si nu puteam sa nu gīndeasc ca n-o sa mai vina nicio­data clipa, nici īn viata lui Uiko, nici īn a mea, spectatorul, īn care chipul ei sa para atīt de frumos. Nemiscarea n-a durat cīt ma asteptam. S-a produs o transformare brusca pe fata ei.

Uiko se ridica. Cred ca īn clipa aceea am vazut-o rīzīnd. Am impresia ca i-am vazut dintii albi sclipind īn lumina lunii. Nu mai am nimic de adaugat īn legatura cu transformarea, pentru ca, dupa ce s-a ridicat īn picioare, chipul ei nu era īn bataia razelor lunii si curīnd se pierdu īn umbra copacilor.

Ce pacat ca n-am putut distinge transformarea pe chipul ei īn momentul īn care s-a decis sa trade2e! Daca as fi putut face acest lucru, patrunzīnd orice detaliu, poate ar fi īncoltit īn mine dorinta de a ierta oamenii, de a ierta tot ce este urīt pe lume.

Uiko arata spre ascunzatoarea de pe colina Kahara, din satul vecin.

- Aha! Deci este la templul Kongo! striga un kempei.

Ma cuprinse o voiosie copilareasca. Kempei-i au hotarīt sa se īmparta īn grupuri si sa īnconjoare templul Kong5

Qin toate paruit, «u suuuuu si ajuturui saieiuiui. >^"' dusmanie parca, m-am alaturat si eu cītorva baieti din primul grup. Uiko era īn fruntea noastra, servind drept ghid. Ma surprinse siguranta ei, asa cum mergea īn fata noastra pe aleea luminata de luna, flancata de cītiva kempei.

Templul Kongo era bine cunoscut. Fusese īnaltat īntr-o ascunzatoare īn munte la cincisprezece minute de satul Yasuoka si era renumit atīt pentru copacul kaya}, plantat de printul Takaoka, cīt si pentru minunata pagoda cu trei nivele, construita, zice-se, de Hidari Jingoro². Veneam aici deseori vara sa ne scaldam īn apa cascadei de peste deal.

Pavilionul central se afla pe marginea rīului. Firicelele de iarba deasa straluceau īn noapte. Magnolia era īnflorita la poarta templului. Grupul nostru īnainta tacut de-a lungul rīului.

Templul Kongo se afla deasupra noastra. Cīnd tra­versai podul de lemn, pagoda cu cele trei nivele ramīnea īn dreapta; īn stīnga se īntindea padurea cu frunzele de toamna, iar īn inima ei se īnaltau cele o suta cinci trepte de piatra acoperite cu muschi. Pietrele erau din calcar, foarte alunecoase.

īnainte de a ajunge la podul de lemn, un kempei s-a īntors si ne-a facut semn cu mīna sa ne oprim. Se spune ca, foarte demult, aici se afla poarta Niomon³, cladita de renumitii sculptori Unkei si Tankei. Dincolo de acest punct se aflau dealurile vaii Tsuzura, considerate tere­nurile Templului Kongo.

Ne-am tinut rasuflarea. Un kempei i-a facut semn lui Uiko sa mearga mai departe. A trecut podul de lemn sin­gura si dupa o vreme am urmat-o. Partea de jos a treptelor de piatra era īnvaluita īn umbra, dar mai sus

erau

ue ituiuiia lumi. ive-dm ascuns, care cum

Torreya nuci/era (n.trad.).

Sculptor renumit (1615-l624) care a lucrat la Edo / Tokyo (n.trad.).

Poarta pazita de fiorosii regi Deva (n.trad.).

a putut, la capatul treptelor. Frunzele īncepusera sa capete nuante ruginii, dar acum pareau negre.

Pavilionul central se afla sus, īn capatul treptelor. De aici pornea un culoar care ducea la o sala goala ce parea destinata dansurilor sacre kagura¹. Oricum, sala semana cu cea a templului Kiyomizu: era suspendata deasupra dealului, sprijinita pe stīlpi si grinzi transversale. Sala pro-priu-zisa, culoarul si scheletul de lemn care o sustinea erau īn bataia vīnrului si a ploii. Nuantele de rosu ale frunzelor de toamna se asortau de minune cu acest schelet alb care/īn lumina lunii, parea misterios si fasci­nant.

Dezertorul se ascundea probabil īn sala de deasupra scenei. Kempei-i intentionau sa-l prinda folosindu-se de Uiko.

Noi, martorii arestului iminent, ne-am ascuns si ne tineam rasuflarea. Desi ma īnvaluia aerul rece de sfīrsit de octombrie, obrajii īmi ardeau.

Uiko urca cele o suta cinci trepte de piatra cu mīndria unei lunatice. Albul profilului ei frumos contrasta puter­nic cu negrul rochiei si al parului.

Vegheat de stelele ce licareau printre nori īn noapte, īnconjurat de dealurile ale caror cedri semeti se margi­neau cu imensitatea cerului, cu luna pestrita deasupra capului, iar īn jur cladirile templului care scaparau un alb stralucitor īn īntunericul ambiant - ei bine, ignorīnd parca toate acestea, pe mine m-a īmbatat frumusetea limpede a gestului de tradare al lui Uiko. Aceasta fata care urca singura toate treptele albe, tantosa. Tradarea ei se asemana cu stelele, cu luna si cu cedrii semeti. Cu alte cuvinte, traia si ea īn aceeasi lume cu noi, martorii; si chiar accepta natura care ne īnconjura pe toti. Urca treptele ca reprezentanta a noastra. si nu puteam sa nu gīndesc, cu sufletul la gura:

- Prin tradare ea m-a acceptat deci si pe mine. Acum īmi apartine!

Dans sintoist (n.trad.).

La un moment aat, rapteie sau evenimentele aispar um memoria noastra. Dar imaginea lui Uiko care urca cele o suta cinci trepte acoperite de muschi īmi persista īn fata ochilor. Mi se pare ca urca vesnic acele trepte.

Din clipa aceea, ea deveni o fiinta cu totul deosebita. Poate pentru ca Uiko, cea care urca treptele acelea, m-a tradat, ne-a tradat iar. Din clipa aceea, ea nu mai respin­gea lumea īn totalitate. Dar nici n-o accepta īn īntregime. A capitulat pur si simplu īn fata patimii, a coborīt la rangul femeii care se daruieste unui singur barbat.

Cred ca acesta este motivul pentru care īmi amintesc ceea ce urmeaza de parca ar fi fost o scena descrisa īntr-o veche litografie. Uiko o lua pe culoar si striga īn īntunecimea templului. Atunci se ivi silueta unui barbat. Uiko īi spuse ceva. Barbatul īndrepta revolverul spre treptele de piatra si trase. Trasera si kempei-i dinspre un tufis din apropiere. Omul se pregatea iar sa traga, dar Uiko o lua spre culoar si īncepu sa fuga. O tinti si Uiko cazu. Barbatul duse teava revolverului la tīmpla si trase īnca o data.

Mai īntīi kempei-i, apoi ceilalti dadura buzna pe trep-te-n sus, spre cele doua cadavre. Eu am ramas ascuns, nemiscat, la umbra frunzelor de toamna. Scheletul de lemn al templului se īnalta deasupra capului meu. Zgo­motul pasilor de pe scīndurile de lemn īmi rasuna īn urechi. Lumina paienjenisului de torte trecu de balustrada culoarului si ajunse la crengile rosietice ale copacilor.

Senzatia mea era ca totul se petrecea īntr-un trecut īndepartat. Cei insensibili nu se indispun cīnd vad sīnge. Cīnd se ajunge la varsare de sīnge, tragedia s-a īncheiat... Am atipit. Cīnd m-am trezit, am constatat ca toata lumea plecase. Era clar ca uitasera de mine. Vazduhul se umplea de ciripitul pasarelelor si soarele diminetii strabatea printre frunzele copacilor din jur. Cladirile scheletice de deasupra mea pareau sa reīnvie de la soarele ce le ilumina de dedesubt. Templul īsi īntindea linistit si mīndru sala goala spre valea cu frunze ruginii.

ivi=cim iiuiccu iiemuruiu si m-am rrecat putin, ca sa-rfu pun sīngele īn miscare. Nu mai ramasese decīt raceala din trup- Era singura care mai persista.

īn anul urmator, tata a venit la unchiul meu īn vacanta de primavara. īsi purta straiul de preot peste uniforma de campanie. A spus ca ma duce la Kyoto pentru cīteva zile. Vechea boala a tatei se agravase, am fost pur si simplu socat cīnd l-am vazut atīt de slabit. Am īncercat cu totii sa-l facem sa renunte la calatorie, dar nici n-a vrut sa auda. Mi-am dat seama abia mai tīrziu ca tata voia sa ma prezinte staretului de la Templul de aur.

Nutream de mult speranta de a vizita Templul de aur pe care nu-l vazusem niciodata, dar nu ma-ncīnta ideea sa pornesc īn calatorie cu tata, care, īn ciuda eforturilor disperate pe care le facea, se vedea de la o posta cīt era de bolnav. Pe masura ce se apropia clipa īn care urma sa ma aflu fata-n fata cu Templul de aur, o anume ezitare punea stapīnire pe mine. Orice s-ar fi īntīmplat... esentialul era ca Templul sa fie frumos. Nu conta atīt fru­musetea īn sine a Templului, cīt capacitatea mea de a-mi imagina frumusetea.

stiam destul de multe despre Templul de aur, atīt cīt poate sti si pricepe un baiat de vīrsta mea. Am dat peste cīteva date sumare legate de istoria Templului īntr-un album de arta:

"Ashikaga Yoshimitsu (1358-l408) a confiscat vila Kitayama de la familia Saionji si a transformat-o īntr-un adevarat palat. Pavilionul central este format din sali tipic buddhiste: Sarcofagul, Focul Sacru, Senbodo¹, nivelul Hosui-in; apoi cladirile rezidentiale care cuprind: palatul propriu-zis, Sala Seniorilor, Sala Adunarii, Turnul Tenkyo, Turnul Kyohonku, Sala Izumi si Pavilionul Kansetsu. Sanctuarul, fiind cel mai īngrijit, a devenit mai tīrziu Templul de aur. Nu se stie exact cīnd i s-a dat acest nume, £e_pare_ca oricum dupa razboiul Ojin (1467-l477). īn

Strana la crestini (n.trad.).

perioada tSunmei (14by-l48/; se vofDeā m moa curent ut Templul de aur.

Templul de aur este o pagoda formata din trei nivele. Se afla īntr-o imensa gradina, pe malul lacului Kyoko. A fost construit īn anul al cincilea al īmparatului Oei (1398). Primele doua nivele au fost construite īn stil propriu shinden-zukuri¹, cu obloane pliante; nivelul al treilea consta dintr-un apartament Zen tipic. Acoperisul, īnvelit īn scoarta de chiparos īn stil hokei-zukuri², are īn vīrf o pasare phoenix aurie-roscata. Sala Tsuri, iesita īn afara spre lac, cu acoperisul tuguiat, destrama monotonia arhi­tecturii īnconjuratoare. Acoperisul Templului de aur este usor īnclinat, facut din lemn putin zgrunturos. Este o constructie atragatoare si eleganta, o capodopera a arhi­tecturii īn care stilul imperial se īmbina armonios cu cel buddhist. Templul exprima asadar gustul lui Ashikaga Yoshimitsu, care a īmbratisat cultura Curtii Imperiale si a redat integral atmosfera acelei perioade.

"Dupa moartea lui Yoshimitsu, vila Kitayama s-a transformat īn templu Zen, cum dorise Yoshimitsu; s-a numit Rokuon-ji³. Mai tīrziu, aceste cladiri au fost mutate īn alta parte si lasate īn paragina. Printr-o minune, Tem­plul de aur a fost singurul care s-a salvat si ramīne..."

Ca si luna, simbol al noptii, Templul de aur fusese īnaltat ca mesager al unor vremuri īntunecate. De aceea, templul visurilor mele trebuia sa fie īmpresurat din toate partile de bezna. īn aceasta obscuritate, Templul se spri­jinea linistit si nemiscat pe piloni frumosi si zvelti, raspīndind o lumina palida dinauntru. Oricum i s-ar adresa lumea, Templul de aur trebuie sa ramīna mai departe tacut, etalīndu-si privirilor delicata silueta si suportīnd īntunericul ce-l īnconjoara.

Ma gīndeam deseori la phoenixul auriu-roscat care īncununa acoperisul si care de-atīta amar de vreme este

Shinden = palat; tsukuri = alcatuire (n.trad).

Ho = comoara; kei = forma (n.trad.).

Ji - templu (n.trad.).

expus vitregiilor naturii. Aceasta misterioasa pasare aurie nu cīnta īn zori si nici nu bate din aripi - cu siguranta c-a si uitat ca este pasare. Totusi, nu se poate spune ca nu arata de parca ar fi gata sa zboare. Alte pasari zboara īn vazduh, dar aceasta zboara etern īn timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul īsi lasa amprenta pe aripi. Le atinge si pluteste īnapoi. Ca sa zboare, pasarea phoenix ramīne nemiscata, cu privirea īncruntata, cu aripile spre īnaltimi, fīlfīindu-si penele cozii, īntinzīndu-si vitejeste maies-tuoasele-i picioare aurii.

Cīnd gīndurile ma purtau īnspre Templul de aur, acesta mi se parea un minunat vapor ce strabate marea timpului. Albumul de arta vorbea despre "cladiri expuse curentului", dar si aceste cuvinte īmi aduceau īn fata ochilor imaginea unui vapor. Lacul spre care dadea aceasta minunata si complexa barca a placerii putea fi considerat simbolul marii. Templul de aur īsi croise drum printr-o noapte nemarginita. O traversare al carei sfīrsit nu se prevedea. Ziua, acest ciudat vapor īsi cobora nevi­novat ancora, expunīndu-se privirilor multimii; cīnd se īnnopta īnsa, īntunericul din jur īi dadea forte noi si plutea mai departe, cu acoperisul unduindu-se ca o corabie mare.

Nu exagerez daca afirm ca prima problema de seama pe care am avut-o de īnfruntat īn viata mea a fost cea a frumusetii. Tatal meu nu era decīt un biet preot de tara cu vocabular sarac, dar a fost cel care mi-a atras atentia ca "pe lumea aceasta nu exista nimic mai frumos ca Templul de aur". La gīndul ca frumusetea a patruns īn lumea aceasta, straina mie, simteam o oarecare stīnjeneala si iritare. si daca exista frumusete acolo, atunci existenta mea era lipsita de frumusete.

Pentru mine, Templul de aur n-a fost niciodata o simpla idee. Muntii ma īmpiedicau sa-l zaresc, dar daca voiam cu adevarat sa-l vad, n-aveam decīt sa ma duc la el, fiindca el era mereu acolo. Frumusetea era deci ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile degete, ceva ce se putea reflecta īn ochi. stiam si aveam convingerea

termā ca printre toate lucrurile scnimoaioare ain lume, Templul de aur ramīnea imuabil si nevatamat.

Erau momente cīnd ma gīndeam la Templul de aur ca la o opera de arta mica, delicata, pe care puteam s-o tin īn mīini; alteori īl consideram o catedrala monstruoasa, care se īnalta spre nesfīrsitul cerului. Tīnar fiind, nu puteam considera frumusetea un "ceva" cumpatat. Pentru mine contau doar extremele: ori mare, ori mic. Deci cīnd vedeam floricele de vara udate de roua, ce pareau sa raspīndeasca o lumina vaga, ele mi se pareau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel īmi aminteau de Templu si norii īntunecosi īncarcati de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coama aurie. Cīnd vedeam un chip frumos, īmi trecea prin minte comparatia: "frumos ca Templul de aur".

Calatoria a fost apasatoare. Trenurile de pe linia Maizuru plecau din Gara de Vest si mergeau pīna la Kyoto via Ayabe, oprindu-se si īn gari neīnsemnate, ca Makura si Uesugi. Vagonul era murdar, iar cīnd am ajuns īn defileul Hozu si trenul īncepu sa intre din tunel īn tunel, fumul patrunse necrutator īn compartiment facīndu-l pe tata sa nu se mai poata opri din tusit.

Majoritatea pasagerilor aveau o oarecare legatura cu marina. Vagoanele de clasa a treia erau pline de rude care se īntorceau din vizitele facute subofiterilor, marinarilor, soldatilor din infanteria marina si muncitorilor de la depozitele de munitii din Maizuru.

Priveam prin fereastra cerul īnnorat si plumburiu de primavara. Priveam vesmintele tatei, īl priveam pe tīnarul ofiter rumen īn obraji, al carui piept salta de parca era gata-gata sa rupa sirul de nasturi aurii. Aveam senzatia ca ma aflu īntre cei doi. Ma voi īnrola si eu curīnd. Dar nu eram sigur ca daca ma voi īnrola, voi fi īn stare sa-mi fac datoria cu credinta asa cum si-o facea, probabil, sub­ofiterul din fata mea. Oricum, īn clipa de fata ma gaseam exact īntre doua lumi. Desi eram īnca foarte tīnar si deloc frumos, eram constient de faptul ca lumea mortii guver­nata de tata si cea a vietii reprezentata de tīnar se uneau

prin liueiineuiui laiuuiumi. i uaie 51 eu ueveueam un

intermediar. Daca eram ucis īn razboi, era clar ca nu mai conta cītusi de putin pe care dintre cele doua carari ce se deschideau acum īnaintea mea o voi lua.

Ma īngrijora tusea tatei. Ma mai uitam si pe fereastra la rīul Hozu. Era albastru-īnchis, o culoare apasatoare precum sulfatul de cupru folosit īn experientele de labo­rator. De fiecare data cīnd trenul iesea din tunel, defileul Hozu se vedea fie departe de sine, fie extrem de aproape, īnconjurata de stīnci netede, apa parea un permanent vīrtej vinetiu.

Tata avea cīteva turte albe de orez īn cutiuta cu mīn-care, dar īi era rusine sa le scoata īn prezenta celor din compartiment.

- Nu sīnt de la bursa neagra, spuse. Mi le-au dat din toata inima enoriasii. Le manīnc cu placere si recu­nostinta.

Vorbi tare, ca sa-l auda toata lumea, dar cīnd īncepu sa manīnce, abia fu īn stare sa īnghita una mica.

N-aveam impresia ca acest tren negru de funingine va mai ajunge vreodata īn oras. Aveam senzatia ca este un tren cu destinatia moarte. Din clipa īn care īmi trecu asa ceva prin minte, fumul care umplea compartimentul de fiecare data cīnd trecea prin tunel īmi mirosi a crematoriu.

Cu toate acestea, cīnd ajunseram īn cele din urma la Poarta Somon de la Rokuon-ji, inima īncepu sa-mi bata puternic. Urma sa vad unul din cele mai frumoase lucruri din lume.

Soarele īncepu sa coboare si dealurile erau īnvaluite īn ceata. Intrau pe poarta si alti vizitatori o data cu mine si cu tata. īn stīnga portii era clopotnita īnconjurata de pruni īnfloriti.

īn fata pavilionului central crestea un stejar urias. Tata s-a oprit la intrare si a cerut permisiunea sa intre. Staretul a trimis vorba ca este ocupat cu un vizitator si ne-a īntrebat daca putem astepta douazeci-treizeci de minute.

- Hai sa vezi si tu Templul de aur! spuse tata.

Era limpede ca voia sa-mi arate ca mai are oarecare ue= cere prin locul acesta si īncerca sa intre fara sa plateasca. Dar se schimbase atīt persoana care vindea bilete si talis-mane, cīt si cel care controla biletele la intrare cu zece ani īn urma, cīnd tata venea mereu la Templu.

- Presupun ca data viitoare cīnd voi veni vor fi altii, spuse tata cu raceala.

Simteam ca tata nu mai credea īn aceasta "data viitoare".

I-am luat-o īnainte. Ţopaiam pur si simplu, ma purtam dinadins ca un baietas vesel. (Numai īn astfel de ocazii mai aveam si eu ceva copilaresc īn mine.) Apoi, Templul de aur la care visasem atīt de mult se dezvalui deza­magitor, īn īntregime, īn fata mea.

Stateam pe marginea lacului Kyoko; de partea cealalta a apei, Templul de aur īsi etala fatada īn razele asfintitu­lui. Sosei era pe jumatate ascuns īn stīnga. Templul de aur arunca o umbra minunata pe suprafata lacului, unde pluteau lintite si frunze de lotus. Umbra era mai frumoasa decīt īnsasi cladirea. Asfintitul reflecta undele lacului ici-colo, pe cornisele celor trei nivele ale Templului. īn comparatie cu lumina īnconjuratoare, reflectarea aceasta era prea orbitoare si limpede; Templul de aur īmi dadea impresia ca se īncovoaie mīndru, īndarat.

- Ei, ce parere ai? ma īntreba tata. Frumos, nu? Nivelul īntīi se numeste Hosui-in, al doilea, Choondo si al treilea, Kukyoch5.

Tata īmi cuprinse umarul cu mīna bolnava, vlaguita. Mi-am schimbat īn cīteva rīnduri unghiul din care priveam si mi-am plecat capul īn diverse directii. Dar Templul nu mi-a provocat nici o emotie. Mi se parea mai degraba o cladire mica, cu trei nivele, īntunecata, veche. Pasarea phoenix de pe acoperis arata ca o cioara care tocmai se oprise sa se odihneasca. si nu numai ca n-a reusit sa ma frapeze prin frumusete, dar am avut chiar o senzatie de lipsa de armonie si neliniste. Oare fru­musetea poate fi atīt de lipsita de frumusete?

as 11 iu5l un

muuest si stuaius, mi-as n

regretat lipsurile privind aprecierile estetice īnainte de a rna descuraja atīt de repede. Dar durerea de a fi fost deceptionat de ceva de la care ma asteptam la mai mult m-a facut sa nu mai tin seama de nimic.

īmi trecu prin minte ca Templul de aur putea foarte bine sa se deghizeze pentru a-si ascunde adevarata fru­musete. Oare nu tocmai pentru a se pune la adapost de lume, frumusetea aceasta īi deceptiona pe cei care o observau atent? Trebuia sa ma apropii mai mult de Templu; trebuia sa īndepartez obstacolele ce pareau urīte īn ochii mei; trebuia sa-l examinez īn īntregime, īn cele mai mici detalii si sa patrund esenta frumusetii cu pro­priii ochi. īn masura īn care credeam numai īn fru­musetea ce putea fi vazuta cu ochiul liber, reactia mea de atunci era foarte fireasca.

Patruns de respect, tata ma conduse pīna la veranda primului nivel, Hosui-in. Am privit īntīi macheta Tem­plului de aur, executata cu foarte multa migala. Se afla īntr-o cutie de sticla si era foarte apropiata de templul visurilor mele. Urmarind cu privirea aceasta minuscula si perfecta imagine a Templului de aur īn cadrul tem­plului propriu-zis, mi-au trecut prin minte nenumarate analogii īntre un univers mic plasat īntr-unui mare sau īntre unul si mai mic si unul mic. Era prima oara cīnd puteam visa. Visam la micutul, dar perfectul Templu de aur, care era mai mic decīt macheta, si la Templul de aur, care era infinit mai mare decīt cel real - atīt de mare, īncīt īnvaluia aproape īntregul univers.

N-am ramas prea mult īn fata machetei. Tata m-a dus la statuia din lemn a lui Yoshimitsu, considerata patri­moniu national. Statuia era cunoscuta sub numele de Rokuoninden-Michiyoshi, pseudonimul lui Yoshimitsu dupa tonsura.

Nu mi s-a parut decīt o statuie ciudata, negricioasa si n-am vazut nimic frumos īn ea. Apoi am intrat īn Choondo, al doilea nivel, si am privit picturile de pe tavan atribuite lui Kano Masanobu: erau īngeri care

cīntau. La nivelul al treilea, KUKyocno, ani

nicele ramasite ale foliilor de aur care īnvelisera initial

interiorul. Nu desluseam nici urma de frumusete īn toate

acestea.

M-am rezemat de balustrada subreda si am privit, dus pe gīnduri, lacul īn care se reflectau razele soarelui. Suprafata apei arata ca o veche oglinda de bronz ruginita de vreme; umbra Templului de aur cadea exact pe suprafata ei. Cerul īnserarii se reflecta si el īn apa, din­colo de plante si lintite. Era cu totul altfel decīt cerul de deasupra capetelor noastre. Era limpede si senin; de acolo de dedesubt si dinauntru parea sa īnghita aceasta lume a noastra, iar Templul de aur se adīncea īn el ca o ancora mare de aur complet īnnegrita de rugina.

Staretul templului, Tayama Dosen, fusese prieten cu tata īn vremea studentiei. īsi petrecusera vreo trei ani īmpreuna. Cei doi tineri urmasera un seminar special la templul Shokoku (construit īn timpul sogunului¹ Yoshimitsu) si, dupa ce trecusera probele impuse de secta Zen, au intrat īn rīndurile preotimii. Fara nici o lega­tura cu aceasta, am aflat mult mai tīrziu de la parintele Dosen, īntr-o zi cīnd era bine dispus, ca el si tata n-au īmpartasit numai rigorile educatiei religioase, ci uneori, serile, durJa ce se retragea toata lumea, sareau zidul tem­plului si porneau īn cautare de distractii.

Dupa ce am vizitat Templul, tata si cu mine ne-am īntors la pavilionul central. Am fost introdusi īntr-o sala lunga si spatioasa, dupa care am intrat īn biroul staretu­lui din Marea Biblioteca ce dadea spre gradina cu renu­mitul pin.

Eu stateam drept si teapan, īn uniforma, dar tata se simti imediat īn largul sau. Desi tata si staretul īnvatasera la aceeasi scoala, nu semanau la īnfatisare. Tata, macinat de boala, arata jalnic: pielea parea uscata si prafoasa. Parintele Dosen, īnsa, arata foarte bine. Pe biroul lui

Titlu purtat de conducatorii Japoniei feudale (1192-l867), perioada īn care īmparatul era suveran nominal (n.trad.).

j_ceau maiudie ut pauitteie neuesracute, reviste, carti si scrisori trimise din diverse colturi ale tarii; toate acestea pareau o dovada a bunastarii Templului. Apuca foarfe­cele cu degetele lui pufoase si desfacu īndemīnatic unul din pachete.

__E un pachetel cu prajituri trimis din Tokyo, explica

el. Nu prea se mai gaseste asa ceva īn zilele noastre. Mi s-a spus ca nu le mai dau la magazin, ci le trimit direct armatei si celor din guvern.

Am baut un ceai japonez delicios si am mīncat praji­turi europene din care nu mai mīncasem. Cu cīt eram mai īncordat, cu atīt īmprastiam mai multe firimituri pe pan­talonii negri, stralucitori.

Tata si staretul īsi exprimau nemultumirea la adresa celor din armata si a functionarilor care acordau toata atentia templelor sintoiste fara sa ia īn seama pe cele bud-dhiste. si nu numai ca le desconsiderau, dar le si con­damnau; au pus apoi problema administrarii templelor īn viitor.

Staretul era un barbat durduliu. Era el ridat, dar ridurile pareau īngrijite. Avea fata rotunda, iar nasul mare lasa impresia unei rasini care s-a solidificat. Desi parea un om vesel, avea un aer sobru. Aveai senzatia ca toata energia se concentrase īn capul acela ras, care aducea cu cel al unui animal.

Cei doi vorbeau acum despre zilele petrecute īmpreuna la seminar. Eu priveam pinul-barca din gradina. I se daduse o forma de barca prin coborīrea si īncolacirea ramurilor, ramurile de la prora fiind dirijate īn sus. Se auzeau vocile vizitatorilor īntīrziati dinspre Templul de aur, de cealalta parte a zidului. Pasii si vocile pareau contopite cu aerul serii de primavara; nimic nu suna strident, ci dimpotriva, gingas si placut. Pe masura ce se retrageau precum refluxul, mi se parea ca aud cu adevarat pasi de om calcīnd pamīntul. Am privit īn sus la pasarea phoenix din vīrful Templului; ea absorbea ce mai ramīnea din lumina īnserarii.

- Copilul acesta...

Auzind vocea tatei, fn-am īntors spre ei. in īncaperea īnvaluita īn īntuneric, tata īmi īncredinta viitorul parin­telui D5sen.

- Nu cred c-am sa mai traiesc mult. Te rog sa ai grija de copil.

Cīt era el de preot si de obisnuit sa consoleze lumea īn astfel de ocazii, parintele D5sen nu a cautat de data aceasta cuvinte mīngīietoare, ci a raspuns simplu:

- Bine, o sa am grija.

Ma uimi īnsa faptul ca se apucara, voiosi, sa povesteasca īntīmplari legate de moartea unor bine cunoscuti preoti. Unul din ei murise spunīnd: "Vai, nu vreau sa mor!" Altul sfīrsise rostind cuvintele lui Goethe: "Mai multa lumina!" Alt preot si-a dat obstescul sfīrsit numarīnd banii Templului.

Ni s-a oferit o cina cunoscuta noua, credinciosilor buddhisti, sub numele de "doctorie" si se aranjase sa ramīnem la Templu peste noapte. Dupa cina l-am con-i vins pe tata sa mergem sa mai vedem o data Templul de aur, pentru ca rasarise luna.

Tata era prea emotionat din cauza īntīlnirii cu staretul dupa atītia ani si se simtea epuizat; dar cīnd ma auzi vorbind de Templul de aur, veni cu mine. Respira cu greutate si se rezema de umarul meu.

Luna rasari de dupa vīrful Fudo, luminīnd spatele Templului. Umbra ce-l īnlantuia parea sa-l īnghita īncet-īncet. Doar ferestrele Kato din Kukyocho mai per­miteau razelor palide ale lunii sa patrunda īn Templu.

Dinspre insula Ashiwara se auzeau tipetele pasarilor de noapte ce-si luau zborul īn zare. Simteam greutatea mīinilor ofilite ale tatei pe umarul meu. Aruncīnd o« privire īnspre umar, i-am zarit īn lumina lunii mīna, care arata ca cea a unui schelet.

Dupa ce m-am īntors la Yasuoka, Templul de aur, care ma dezamagise atīt de mult la prima vedere, īncepu sa-si sporeasca frumusetea pe zi ce trece, pīna cīnd, īn cele din urma, deveni mai frumos decīt fusese īnainte de aj

N-as »i iwi m> aiaic sa sj^un ui i-C v_(-Hl5ia li u-

musetea. Se parea ca sperantele pe care le nutrisem īn frumoasele mele visuri se adeverisera, iar acum, Ja rīndul lor, puteau servi drept impuls pentru noi hi 13513l1122n mere.

Nu mai eram īn cautarea unui Templu de aur iluzoriu īn natura si īn obiectele din jur. Templul de aur prinsese radacini puternice īn mine. Toti pilonii, ferestrele Kato, acoperisul, pasarea phoenix din vīrf - toate pluteau distinct īn fata ochilor, de parca le atingeam cu propriile mīini- Cea mai mica parte a Templului era īn acord per­fect cu complexitatea constructiei. Aveai senzatia ca auzi note muzicale disparate, pentru ca apoi īntreaga com­pozitie sa-ti inunde mintea: orice parte a Templului de aur alegeam, īntreaga cladire reverbera ca un ecou.

"Era adevarat cīnd īmi spuneai ca Templul de aur este cel mai frumos lucru din lume", i-am scris tatei īn prima scrisoare.

Dupa ce m-a dus īnapoi la unchi, tata s-a īntors la tem­plul din golfuletul īndepartat. Ca raspuns la scrisoare, am primit o telegrama de la mama īn care ma īnstiinta ca tata avusese o hemoragie puternica si murise.

Capitolul II

O DATĂ CU MOARTEA TATEI, copilaria mea a luat sfīrsit. j īntotdeauna m-a surprins faptul ca perioada aceasta a fost cu totul lipsita de asa-zisele "griji". si cīnd am ajuns sa-mi dau seama ca nu sīnt nici macar trist din pricina mortii tatei, aceasta uimire s-a transformat īntr-o anume emotie neputincioasa care nu putea fi numita nici macar

surpriza.

Am plecat īn graba spre casa; cīnd am sosit, tata era asezat īn sicriu. Am luat-o prin Uchiura si de-acolo cu barca de-a lungul golfului Nariu, ceea ce īnsemnase o zi īntreaga de drum. Era o caldura īnabusitoare, soarele frigea pur si simplu. Imediat dupa ce l-am vazut pe tata, sicriul fu dus la crematoriul din golfulet si urma sa fie incinerat pe malul marii.

Moartea unui preot de tara constituie un eveniment cu J totul deosebit pentru ca pare prea oportun. Preotul este, ca sa zic asa, parintele spiritual al respectivei zone, pazi­torul vietii enoriasilor, omul caruia i-au īncredintat exis­tenta ulterioara. si tocmai omul acela a murit īn templul sau! Ca si cīnd si-ar fi facut cu prisosinta datoria; ca si cīnd omul care i-a īnvatat pe altii cum sa moara a īncercat o demonstratie publica si, din greseala, a murit chiar el. Sicriul tatei se afla īntr-un loc care parea anume facut pentru el. Totul era pregatit pīna īn cele mai mici ama­nunte. Mama, preotul cel tīnar si enoriasii plīngeau īn fata sicriului. Vocea tīnarului preot tremura; parca astepta sL acum indicatii din partea tatei care zacea īn sicriu fata luiJ

laici cia

ill 11U11 ue

Prospetimea florilor īti dadea o senzatie īngrozitoare. Parca iscodeai fundul unei fīntīni. si asta deoarece chipul mortului coboara mult īn adīnc fata de momentele cīnd omul traia, lasīnd sa se īntrevada doar conturul unei masti: cade atīt de adīnc, īncīt nu mai poate fi scos la suprafata. Chirjul unui mort ne poate spune mai limpede decīt orice altceva pe lumea aceasta cīt sīntem de departe de adevarata existenta materiala si cīt ne este de imposibil sa o pricepem. Eram confruntat pentru prima oara cu o astfel de situatie īn care spiritul se transforma prin moarte īn substanta materiala; si abia acum simteam ca īncep sa īnteleg de ce florile de primavara, soarele, banca mea, scoala, creioanele - de fapt tot ce era realitate - mi se pareau atīt de reci, atīt de īndepartate de propriul eu.

Mama si enoriasii urmareau cu coada ochiului ultima mea īntīlnire cu tata. Dar inima mea neīnduplecata nu voia sa accepte analogia cu lumea celor vii pe care o implica cuvīntul "īntīlnire". Pentru ca, de fapt, aceasta nu era o īntīlnire; priveam pur si simplu chipul mort al tatei.

Toate privirile erau atintite īntr-acolo. si eu īl con­templam. Am constatat ca privitul (adica pur si simplu faptul de a te uita la cineva fara o intentie anume) era privilegiul celor vii, ca acest privit putea fi la fel de bine si o expresie a cruzimii. Astfel īntelegea sa se convinga de propria-i existenta tīnarul ce nu cīntase nicicīnd cu voce tare si nu alergase niciodata tipīnd cīt īl tinea gura. ' Desi īn multe privinte īmi lipsea curajul moral, acum n-am simtit nici cea mai vaga urma de rusine - acum, cīnd mi-am īntors fata senina, fara lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatei.

Templul se afla pe o stīnca, la mare. īn spatele con­voiului funebru, norii se īncolaceau deasupra Marii Japoniei, blocīndu-mi privelistea.

īncepui sa cīnt si eu alaturi de preot sutra Zen care īnsotea ducerea sicriului la locul incinerarii. Templul era īntunecat. Stindardul suspendat īntre doi stīlpi, florile din sanctuar, cadelnita si vazele cu flori - toate straluceau

puternic la lumina siaca a mmmariior. iviai auia usui i vīntul dinspre mare, umflīndu-mi mīnecile mantiei. Pe I cīnd cīntam sutra, eram tot timpul constient de pozitia I norilor de vara ce-si reflectau lumina īn coltul ochilor mei.

O fīsie de lumina ce patrundea de afara īn templu īmi 1 inunda o parte a fetei. Stralucea puternic - ce afront!

Cīnd cortegiul funebru se afla la numai cīteva sute de metri de crematoriu, ne-a prins ploaia. Din fericire, tre- j ceam chiar prin fata casei unuia dintre enoriasii mai ₍ īnstariti; am intrat si ne-am adapostit. Ploaia nu parea sa se opreasca. Cortegiul trebui sa-si continue drumul, asa ca primiram cu totii umbrele si, dupa ce am acoperit sicriul cu o musama, am pornit mai departe.

Se afla pe o portiune de plaja pietroasa īntr-un golfulet ce iesea īnspre mare, īn partea de sud-est a orasului. Fusese ales acest loc pentru incinerari, deoarece de aici ] fumul si mirosul nu ajungeau la locuintele oamenilor.

Marea era foarte agitata aici. Valurile se rostogoleau īnainte adunīndu-se si spargīndu-se, de aceea portiunea aceasta ce nu cunostea pic de liniste era īn permanenta asaltata de picaturi de ploaie. Ploaia strapungea calm suprafata apei, netinīnd seama de miscarea permanenta a marii. Doar cīte-o rafala de vīnt ducea ploaia īnspre stīncfle pustii. Atunci acestea se īnnegreau, de parca ar fi fost stropite cu cerneala neagra.

Am trecut printr-un tunel si am ajuns la locul cu pricina. In timp ce oamenii faceau pregatiri pentru : incinerare, ne-am adapostit de ploaie īn tunel.

N-am putut zari marea. Nu se vedeau decīt valurile, ] pietrele ude si negre si ploaia. Continua sa ploua si cīt unsera sicriul cu ulei.

I-au dat foc. Uleiul era rationalizat, dar fiind vorba de j funeraliile unui preot, au reusit sa-l obtina īn cantitate | suficienta, iar acum flacarile se luptau cu ploaia, ridicīndu-se īn aer cu zgomotul unei plesnituri de bici. Desi era-n plina zi, flacarile se distingeau limpede prin fumul dens. Fumul se īnalta drept īn sus si, putin cīte putin, se deplasa spre stīnci; apoi, la un moment dat, flacarile se ridicara si ele gratios īn ploaie.

rupse ceva. Capacul sicriului sari īn sus.

Am privit-o pe mama care statea līnga mine. Ţinea cartea de rugaciuni cu ambele mīini. Chipul īi era inflexi­bil; parea atīt de mic si de īnghetat, īncīt aveai senzatia ca-l ooti lua īn

Ascultīnd de rugamintile tatei, m-am dus, ca jiso¹, la Templul de aur din Kyoto. Staretul ma lua sub aripa lui ocrotitoare. īmi platea cheltuielile scolare, iar eu, īn schimb, faceam treburi gospodaresti. Pozitia mea era echivalenta, īn termeni laici, cu cea a unui ajutor de stu­dent.

De īndata ce mi-am īnceput slujba la Templu, mi-am dat seama ca nu mai ramasesera decīt oameni foarte batrīni sau foarte tineri, mai ales dupa ce plecase si moni­torul din camin. Era bine din multe puncte de vedere ca ma aflam aici. Nimeni nu ma mai necajea ca sīnt fiu de preot, cum facusera colegii de scoala, pentru ca aici toata lumea era la fel. Singura diferenta era ca eu ma bīlbīiam si ca eram ceva mai urīt decīt ceilalti.

īmi īntrerupsesem cursurile scolii medii īnainte de a le absolvi, dar cu ajutorul parintelui Tayama Dosen s-a aranjat sa mi le continui la Colegiul Rinzai. Urma sa reīncep scoala īn trimestrul al doilea, adica īn mai putin de o luna. stiam ca de cum voi īncepe scoala cea noua, ma vor mobiliza pentru munca obligatorie īn vreo fabri­ca. Aveam de īnfruntat o situatie noua, dar īmi mai ramasesera cīteva saptamīni din vacanta de vara. Vacanta de vara īn doliu; vacanta de vara asupra careia apasau ultimele zile ale razboiului din 1944. Viata mea ca jiso s-a desfasurat lin si, de cīte ori privesc īn urma, īmi dau seama ca aceasta a fost singura mea vacanta adevarata, īmi rasuna si acum īn urechi tīrīitul greierelui.

Templul de aur pe care-l revedeam dupa cīteva luni se īnalta pasnic īn lumina zilelor tīrzii de vara. Deoarece

Acolit buddhist (n.tmd.).

tocmai intrasem in nnaurue preotimn, aveam capuii proaspat ras. Simteam aerul direct pe piele; aveam 1 curioasa senzatie ca propriile gīnduri pastrau contactul cu lumea din afara printr-o simpla membrana sensibila, fragila. Cīnd am privit Templul de aur cu acest nou cap,' am simtit ca aerul ma patrunde nu numai prin ochi, dar si prin cap. Ca si cum capul meu reactiona la soare si la briza rece a serii.

- īn sfīrsit am ajuns sa traiesc aproape de tine, Templu de aur! īmi sopteam īn sinea mea si am īncetat, pentru cīteva clipe, sa mai matur frunzele. N-am pretentia s-o faci dintr-o data, dar te rog, īmprieteneste-te cu mine si dezvaluie-mi secretul. Simt ca sīnt la doi pasi de a-ti patrunde frumusetea si totusi n-o pot vedea. Te rog, ajuta-ma sa vad adevaratul Templu de aur mai limpede decīt īti vad imaginea cu ochii mintii. īn plus, daca esti īntr-adevar atīt de frumos, īncīt nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce esti atīt de frumos, de ce e necesar sa fii frumos?

īn vara aceea, Templul de aur parea sa contrasteze si mai puternic cu vestile proaste despre razboi care ajungeau zi de zi la urechea noastra, stralucind mai viu ca niciodata. īn iunie, americanii debarcasera la Saipan si aliatii erau īn cīmpiile Normandiei. Numarul vizita­torilor scazu considerabil, dar Templul de aur parea ca se bucura de singuratate, de tacere.

Era firesc ca razboaiele si nelinistea, gramezile de j cadavre si varsarea de sīnge sa sporeasca frumusetea Templului de aur. Pentru ca acest Templu fusese cladit pe neliniste de numerosi stapīni ursuzi care aveau un' singur general īn mijlocul lor. Diferitele proiecte ale celor trei nivele, īn care specialistul īn istoria artei putea dis­tinge un amestec de stiluri, izvorasc probabil din cautarea unui stil care sa cristalizeze īntreaga neliniste īnconjura­toare. Daca ar fi fost construit īntr-un singur stil, Templul de aur ar fi fost incapabil sa-si asume nelinistea si si-ar fi dat de mult obstescul sfīrsit.

_oChii de la Templu, mi se parea foarte ciudat ca aceasta cladire exista cu adevarat īn fata mea. Templul de aur pe care-l vazusem cīnd mi-am petrecut doar o noapte aici (arunci cīnd l-am vizitat īmpreuna cu tata) nu-mi daduse aceasta senzatie. si acum abia-mi venea sa cred ca Templul de aur va fi mereu aici, īn fata ochilor mei, chiar daca anii trec.

Cīnd ma gīndeam la el pe vremea cīnd stateam la Maizuru, mi se parea ca Templul se afla undeva, īntr-un colt al orasului Kyoto; dar acum, ca am venit sa locuiesc aici, īmi aparea īn fata ochilor numai cīnd īl priveam si īnceta sa existe cīnd dormeam īn pavilionul central. Iata de ce ma duceam de cīteva ori pe zi sa-i arunc o privire, spre amuzamentul colegilor. īntotdeauna ma uimea faptul ca Templul exista, iar dupa ce-l priveam īndelung, ma īntorceam īn camera mea. Simteam ca daca ma-ntorc brusc sa-l privesc din nou, silueta lui va disparea precum Euridice.

Dupa ce am terminat de maturat īn jurul Templului, am urcat pe dealul din spate ca sa nu ma arda soarele diminetii, ce īncalzea tot mai puternic, si am luat-o pe carare spre Yukatei. Era īnainte de ora deschiderii, asa ca nu se vedea picior de om. O formatie de avioane de lupta, din escadronul aviatiei militare din Maizuru probabil, trecu cu zgomot asurzitor deasupra capului, zburīnd destul de jos, aproape de Templul de aur care tocmai se trezea.

īntre colinele din spate era un lac plin de lintita, cunoscut sub numele de Yasutamizawa. īn mijlocul lui se afla o insulita, iar pe ea se īnalta Shirahebizuka, un tur­nulet din piatra cu cinci nivele. Aerul diminetii se umplu de ciripitul pasarelelor: nu se vedea nici o pasare, dar īntreaga padure rasuna de cīntecul lor.

In fata lacului crestea o iarba deasa, despartita de carare printr-un gardulet. Līnga el era īntins un tīnar īn camasa alba. O grebla din lemn de bambus statea reze-^mata de un artar mic.

Baiatul se ridica cu atita energie, meu aveai impresia i ca o sa scobeasca o gaura īn aerul placut de vara ce nel īnvaluia; dar cīnd ma vazu, spuse, parca dezamagit:

- Tu erai?

īl cunoscusem chiar cu o seara īn urma. īl chema Tsu-rukawa si venea de la un templu prosper din suburbiile j orasului Tokyo. Provenea dintr-o familie īnstarita si avea] de toate: īntretinere la scoala, bani de buzunar, pachete de acasa. Fusese trimis la Templul de aur pentru ca se īnrudea oarecum cu staretul si pentru a vedea cum se face educatia jiso-ilor obisnuiti. Plecase acasa pe perioada vacantei de vara si se īntorsese la Kyoto īn seara aceea.' Tsurukawa avea un accent tokyot tipic. Urma sa intre si' el īn toamna la Colegiul Rinzal, īn aceeasi clasa cu mine, si cu o seara īn urma ma intimidase cu turuiala si voiosia

lui.

Cīnd l-am auzit spunīnd "Tu erai?", n-am mai fost īn stare sa rostesc nici un cuvīnt. Am avut impresia ca tacerea mea īi suna a repros.

- E-n ordine. Sa stii ca nu trebuie sa maturam chiar totul. Oricum se murdareste iar cīnd vin vizitatorii. Mai ales ca nici nu prea mai vine lume īn ultima vreme.

Am pufnit īn rīs. Cīnd rīdeam astfel, fara sa vreau, se pare ca-mi apropiam oamenii. Oricum, nu aveam de unde sa stiu ce impresie faceam asupra altora.

Am sarit gardul si m-am asezat līnga Tsurukawa. I Ţinea mīna sub cap, asa ca am observat ca desi partea] exterioara era bronzata binisor, cea ferita de soare era atīt de alba, īneīt i se vedeau venele prin piele. Razele soarelui] de dimineata radiau printre copaci, īmprastiind o umbra 1 de un verde deschis īn jur, pe iarba. Instinctul īmi spunea 1 ca baiatul acesta nu iubeste Templul de aur asa cum īl iubesc eu. Atasamentul meu fata de Templu īsi avea; radacinile īn urītenia mea.

- Am auzit ca ti-a murit tatal, spuse Tsurukawa.

- Da.

Tsurukawa īsi īntoarse privirile īntr-o parte si, fara sa faca nici un efort pentru a ascunde cīt era de preocupat de modul lui copilaresc de a interpreta lucrurile, continuam

ue aur aut ue muit aeoarece jti aminteste de tatal tau, nu? Vreau sa spun ca arunci cīnd īl privesti, īti amintesti cīt de mult īi placea tatalui tau. Ma bucura faptuj ca rationamentul lui pe jumatate corect nu produsese nici un soi de schimbare pe chipul meu apatic. Era evident ca Tsurukawa clasa sentimentele omenesti īn sertarase separate pe care le pastra īn camera lui, exact ca baietii care claseaza diverse specii de insecte; si-i facea placere sa le scoata din cīnd īn cīnd afara ca sa faca experiente pe ele.

- Esti trist din pricina mortii tatalui tau, nu? De aceea esti atīt de retras... M-am gīndit la asta de cīnd te-am īntīlnit aseara.

Observatiile lui nu m-au contrariat. De fapt, senti­mentul lui ca eu paream retras īmi dadea o oarecare libertate si liniste a cugetului, drept care nu m-am mai bīlbīit:

- N-am de ce sa fiu trist, sa stii.

Tsurukawa ma privi, netezindu-si cu mīna sprīncenele prea lungi, care pareau sa-l īncurce.

- Vai de mine! exclama el, deci īti urai tatal? Sau īi purtai antipatie?

- Nu aveam nimic īmpotriva lui; nici macar nu pot sa spun ca nu-l iubeam.

- Atunci de ce nu esti trist?

- Da, asta cam asa e. Nici eu nu īnteleg.

Pus īn fata unei probleme atīt de dificile, Tsurukawa se ridica.

- Atunci, pesemne ca ai avut parte de vreo īntīmplare neplacuta.

- Zau ca nu stiu, am raspuns.

Vorbindu-i, ma īntrebam si eu de ce īmi face atīta placere sa stīrnesc īndoiala īn mintile altora. īn ce ma privea, n-aveam nici cea mai mica urma de īndoiala. Problema era foarte clara: sufeream psihic din cauza bīl-bīielii. Niciodata nu ma puteam exprima la timp. Poate de aceea simteam ca moartea tatei si tristetea mea n-au

lllCl U legctlUlcl Ullcl l_U ālld. W llUCd

o usoara īntīrziere face mereu ca sentimentele si eveni­mentele prin care am trecut sa se īnapoieze la starea lor fara noima, incoerenta, care, īn ce ma priveste, este proba­bil starea lor de baza. Cīnd sīnt trist, ma cuprinde regretul j brusc, fara nici un motiv: nu are nici o legatura cu un anume eveniment.

Dar sīnt incapabil de a-i explica toate acestea noului meu prieten. Tsurukawa se porni pe rīs pīna la urma.

- Ce ciudat esti!

I se scutura camasa de pe el de rīs. Razele soarelui, care se strecurau printre ramurile unduitoare ale copacilor, ma faceau sa ma simt fericit. Viata mea era cutata precum camasa tīnarului de līnga mine. Dar asa īncretita, ce alba īi stralucea camasa īn lumina soarelui! Cine stie, poate si eu?

Facīnd abstractie de lumea exterioara, Templul īsi con­tinua existenta conform principiilor sectei Zen. Vara nu ne sculam niciodata mai tīrziu de ora cinci. Scularea īnsemna de fapt "actionarea conform normelor". De īndata ce ne trezeam, ne faceam datoria de dimineata, cīn-tīnd sutra. Aceasta sutra se numea "revenirea tripla" si o intonam de trei ori. Dupa aceea maturam interiorul Templului si stergeam pe jos cu cīrpa. Urma micul dejun numit "īntrunirea la fiertura de orez", timp īn care ascultam o anume sutra. Dupa micul dejun ne asteptau tot felul de treburi, cum ar fi: plivitul, curatarea gra­dinii, taiatul lemnelor. Apoi, īn zilele de cursuri, plecam, fiecare, la scolile noastre.

La īntoarcere, ne luam "doctoria", cum se numea masa de seara, urmata uneori de o prelegere dupa scrierile sacre, tinuta de staret. La ora noua venea "des­chiderea pernei", adica ora culcarii.

Cam asa se desfasura programul meu zilnic; sem­nalul care ma trezea īn fiecare dimineata era clopotelul pe care-l suna preotul ce raspundea de bucatarie si dej ritualul meselor.

ba īncepui se presupunea ca o sa tun cam o duzina de oameni la Templu, adica la Rokuon-ji. Dar īn urma recrutarii pentru serviciul militar si a muncii obligatorii, singurii locuitori - īn afara ghidului, trecut de saptezeci de ani, a bucataresei, trecuta de saizeci, a diaconului si a vice-diaconului - eram noi, cei trei jiso. Batrīnii erau demodati si doar pe jumatate vii, pe cīnd cei tineri erau de fapt copii. Diaconul mai avea pe cap si contabilitatea Templului, considerata o "sarcina auxiliara".

La cīteva zile dupa sosire, mi se īncredintase ducerea ziarelor la locuinta staretului, pe care-l numeam "batrīnul profesor". Ziarul sosea cam la ora la care terminam tre­burile diminetii inclusiv curatenia. Nu era usor pentru noi, cei trei jiso, sa spalam īntr-un timp atīt de scurt toate coridoarele Templului cu peste treizeci de camere. De īndata ce terminam, mergeam la poarta sa iau ziarele, strabateam coridorul de la intrare, unde se afla Camera Mesagerilor, treceam apoi prin spatele Camerei Vizita­torilor si īmi croiam drum prin coridorul care ducea la Marea Biblioteca, unde astepta "batrīnul profesor". Cori­doarele proaspat spalate erau īnca umede, iar pe alocuri, acolo unde se mai afla cīte o gaura īn dusumea, apa adunata sclipea īn razele soarelui de dimineata si ma udam pīna la glezne. Vara fiind, senzatia era placuta, īngenuncheam apoi īn fata Bibliotecii si strigam:

- Parinte, pot sa intru?

- īhī, raspundea.

īnainte de a pasi īn camera, īmi stergeam picioarele ude cu poala anteriului, smecherie pe care o īnvatasem de la colegi.

Eram foarte constient de mireasma puternica si proaspata a lumii exterioare care patrundea prin ziarul tiparit si, aruncīnd o privire titlurilor, citii: "Este inevitabil raidul aerian asupra orasului imperial?"

S-ar putea sa para ciudat, dar pīna atunci nu ma gīndisem niciodata sa fac vreo legatura īntre Templul de aur si raidurile aeriene. De la caderea Saipanului, devenisera inevitabile raidurile aeriene si deasupra insulei

evacuare a unei parti din Kyoto; totusi, īn ce ma privea, nu mi se parea sa fie vreo legatura īntre existenta semi-eterna a Templului de aur si dezastrul produs de raidurile aeriene. Dupa parerea mea, Templul indestructibil si focul, prin puterea sa, trebuie sa perceapa deosebirile totale dintre ele si, chiar daca se īntīlnesc, sa se furiseze automat unul līnga celalalt. Adevarul este ca Templul de aur era amenintat de pericolul de a arde pīna-n temelii dupa un raid aerian. īntr-adevar, daca lucrurile con­tinuau asa, Templul de aur se transforma sigur īn cenusa. De īndata ce aceasta idee prinse radacini īn mintea mea, fru­musetea tragica a Templului spori si mai mult.

Era īntr-o dupa-amiaza de vara tīrzie, cu o zi īnainte de īnceperea scolii. Staretul plecase pe undeva sa tina o slujba comemorativa īmpreuna cu vice-diaconul. Tsu-rukawa ma invitase sa vedem un film, dar pentru ca pe mine nu prea ma amuza ideea, renunta si el imediat; asa era Tsurakawa.

Primind o permisie de cīteva ore, am parasit Templul cu chipiurile de colegiu pe cap si cu jambiere la pantalonii kaki. Templul se scalda īn caldura zilei de vara si nu era nici un vizitator prin preajma.

--.Ei bine, unde mergem? īntreba Tsurukawa.

I-am raspuns ca īnainte de a pleca undeva as vrea sa mai privesc o data, pe īndelete, Templul de aur, pentru ca īncepīnd de mīine n-o sa-l mai putem vedea la ora aceasta si pentru ca īn timp ce vom munci īn fabrica s-ar putea īntīmpla ca Templul sa se transforme īn cenusa ca urmare a vreunui raid aerian. M-am poticnit si m-am bīl-bīit pīna i-am explicat, dar Tsurukawa m-a ascultat sur­prins si usor enervat. Cīnd mi-am terminat micul discurs, fata īmi era lac de sudoare, de parca as fi spus cine stie ce lucru rusinos. Tsurukawa era singura persoana careia īi marturisisem ciudatul atasament fata de Templul de aur. Privindu-i īnsa chipul, nu i-am descifrat decīt acea privire iritata pe care ma obisnuisem s-o vad la cei carB īncercau sa-mi descifreze bīlbīiala. Iata ce oameni trebui*

sa un»

ucmieni ain eu ae-a face! Cīnd

destainui taine importante, cīnd īncerc sa-i fac pe altii sa vibreze la vederea frumosului de care mie mi se umple sufletul, cīnd ma deschid lumii - ei bine, trebuie sa dau piept cu astfel de chipuri. Aceasta īnfatisare nu si-o iau si fata de altii. Expresia asta este o copie perfecta a irascibilitatii mele; este, ca sa spun asa, o oglinda īnspaimīntatoare a mea. īn astfel de situatii, oricīt ar fi de frumos chipul, el īsi asuma o urītenie asemanatoare cu a mea. si de īndata ce-mi dau seama de aceasta, lucrul important pe care as fi vrut sa-l exprim se naruie īn ceva complet lipsit de importanta, ca o tigla de pe acoperis.

īntre mine si Tsurukawa se interpusera puternicele raze ale soarelui de vara. Asteptīnd sa termin ce aveam de spus, fata īi stralucea de grasime. Sprīncenele sclipeau ca aurul īn lumina soarelui, iar narile i se dilatasera din cauza caldurii īnabusitoare.

Terminasem de vorbit si ma cuprinse furia. De cīnd īl cunoscusem pe Tsurukawa, nu īncercase nici macar o data sa ma tachineze pentru bīlbīiala.

- De ce? īl īntrebai eu cerīndu-i socoteala pentru indulgenta manifestata.

Dupa cum am mai subliniat, suportam mai usor batjocura si insultele decīt compatimirea. Un zīmbet abia perceptibil flutura pe chipul lui Tsurukawa.

- Eu nu sīnt dintre aceia care se sinchisesc de astfel de lucruri.

Am ramas mut de uimire. Fiind crescut īn mediul aspru de la tara, nu eram obisnuit cu astfel de gingasii. Gestul lui Tsurukawa m-a facut sa īnteleg ca, chiar daca era īnlaturata bīlbīiala din existenta mea, eu ramīneam acelasi. Ma simteam bine ca sīnt tratat ca atare. Ochii lui Tsurukawa, cu gene lungi, au reusit sa faca abstractie de bīlbīiala mea, ma accepta asa cum eram. Pīna īn clipa aceea aveam strania impresie ca a-mi ignora bīlbīiala īnsemna de fapt distrugerea acelei existente care se numea EU.

Ma simteam linistit si fericit in acelasi limp. īvia nur ca n-am mai putut uita niciodata Templul de aur asa cum arata īn clipa aceea. Am trecut amīndoi prin fata por­tarului care motaia, am mers pe cararea pustie ce trecea pe līnga zid si am ajuns īn fata Templului de aur.

Scena mi-e vie īn minte. Am stat amīndoi, unul līnga altul, pe malurile lacului Kyoko, īn camasi albe. si īn fata acestor doua chipuri, nedespartite de nimic altceva, se īnalta Templul de aur. īn aceasta ultima vara, īn aceste ultime vacante de vara - ba chiar ultima -, tineretea noastra plutea ametitor pe o muchie. Templul de aur j statea pe aceeasi muchie, īn fata noastra, ne vorbea. Asteptarea raidurilor aeriene ne apropiase si mai mult de Templu.

Razele placute ale soarelui de vara tīrzie decorau acoperisul nivelului Kukyocho cu o foita aurie, iar lumina ce cadea drept pe Templu īi sporea si mai mult opacitatea nocturna. Pīna acum ma apasase vesnicia Templului, tinīndu-ma la distanta; dar destinul lui iminent, posibili­tatea de a pieri din cauza unei bombe, īl apropia de des­tinul nostru. S-ar putea ca Templul de aur sa fie distrus īnaintea noastra. La gīndul acesta mi se parea ca el traieste, ca si noi.

Dealurile din jur, cu pinii lor rosietici, erau dominate de tīrīitul greierilor: aveai impresia ca nenumarati preoti invizibili cīntau rugaciunea pentru Stingerea Focurilor: Guā gya; cīntau ei, gyakl gyakl, un nun, shifura shifura, harashifura harashifura!

Aceasta cladire minunata se va transforma curīnd īn cenusa, gīndeam. De aceea poate, imaginea mea despre Templul de aur īncepu sa se suprapuna treptat peste templu īn toate detaliile, exact cum copia facuta pe hīrtie de calc se suprapune perfect pe desenul original: acoperisul din imagine se suprapunea peste acoperisul adevarat, Sosei peste Sosei-ul care se īntindea dincolo de lac, balustradele si ferestrele de la Kukyocho peste acele balustrade si ferestre. Templul de aur nu mai era o cladS

evanescentei lumii adevarate. Datorita gīndurilor care ma frarnīntau, adevaratul Templu nu era cu nimic mai prejos decīt cel din imaginatia mea. S-ar putea ca mīine. sa ploua cu foc din cer; atunci pilonii aceia subtirei, fru­moasele curburi ale acoperisului vor fi transformate īn cenusa si n-o sa avem cum sa-l mai privim. Dar deo­camdata se īnalta senin īn fata noastra, īn toate detaliile, _Scaldīndu-se īn lumina aceea ca un foc de vara.

Dincolo de dealuri aparura cītiva nori mareti, ase­meni celor pe care-i vazusem cu coada ochiului cīnd se cīnta sutra la funeraliile tatei. Erau plini de un soi de lumina amortita si priveau delicata constructie a Tem­plului, īn lumina puternica de vara, Templul de aur parea sa-si piarda detaliile de forma; pastra obscuritatea mohorīta si rece absorbita īn sine, iar conturul misterios ignora pur si simplu lumea uluitoare care-l īnconjura. Doar pasarea phoenix de pe acoperis īsi prinse bine picioarele de piedestal, īncercīnd sa nu se clatine din cauza luminii orbitoare a soarelui.

Plictisit de contemplarea mea, Tsurtikawa lua de jos o pietricica si, cu miscarea gratioasa a aruncatorului, o zvīrli drept īn mijlocul umbrei pe care Templul o arunca pe lacul Kyoko. Apa se undui printre lintite, iar fru­moasa si fragila constructie se prefacu īn praf si pulbere.

Anul care a urmat pīna la terminarea razboiului a fost perioada īn care m-am simtit cel mai apropiat de Templul de aur, īn care m-a preocupat cel mai mult exis­tenta lui īn afara primejdiei, total absorbit de frumusetea lui. A fost perioada īn care mi s-a parut ca am coborīt Tem­plul la acelasi nivel cu mine si, crezīnd acest lucru, am fost capabil de o iubire fara margini. Cu toate acestea, Templul nu mi-a dat nimic din influenta lui nefasta, nimic din veninul sau.

M-a īncurajat gīndul ca Templul de aur si cu mine unpartaseam acelasi pericol pe lumea aceasta. si īn acest

pencoi reusisem sa gasesc un intermediar care sa ma iege de frumusete. Simteam ca s-a creat o punte īntre mine si lucrul care pīna atunci ma respinsese, ma tinuse la distanta.

Ma ametea gīndul ca focul care ma va distruge pe mine va distruge probabil si Templul. Existīnd sub acelasi blestem, la cheremul aceluiasi destin damnat, mistuitor, Templul si cu mine ajunsesem sa traim īn lumi de aceeasi dimensiune. Precum trupul meu subred si urīt, cel al Templului, oricīt parea de tare, era din carbune inflama­bil. Uneori simteam ca ar fi posibil sa zbor din locul acesta, luīnd Templul cu mine, ascunzīndu-l īn propria carne, īn propriul sistem - exact cum hotul īnghite pretioasa bijuterie cīnd īsi simte urmaritorul aproape.

Tot anul n-am mai īnvatat nici o sutra, n-am mai citit nici o carte; īn schimb, am fost ocupat zi de zi, de dimineata pīna noaptea, cu etica, cu manevrele, cu arta militara, cu munca īn fabrica si antrenamentul pentru o eventuala evacuare fortata. Firea mea visatoare a devenit si mai visatoare, si datorita razboiului, viata de toate zilele s-a īnstrainat si mai mult de mine. Pentru noi, baietii, razboiul era o experienta iluzorie, lipsita de orice realitate materiala, ceva ca o rezerva izolata de spital īn care esti complet rupt de sensul vietii.

Dupa ce primele B-29 au atacat orasul Tokyo īn noiem-l brie 1944, toata lumea se astepta sa urmeze Kyoto. Visul meu secret era ca īntregul Kyoto sa fie cuprins de flacari. ] Acest oras era prea nelinistit ca sa-si pastreze vechea] conditie; diversele temple sintoiste si buddhiste uitau de j cenusa fierbinte care se nascuse dinauntru. Cīnd īmi amintesc de marea batalie de la Ojin care distrusese acest; oras, simteam ca orasul Kyoto īsi pierduse din frumusete i tocmai datorita faptului ca nu mai avusese de mult parte I de focul razboiului.

Mīine Templul de aur va arde cu siguranta pīna la temelii. Silueta care ocupa spatiul acela va disparea.) Chiar pasarea din vīrful Templului va īnvia ca adevarate» phoenix si-si va lua zborul spre īnaltimi. īnsusi Templuls

ur, care pina atunci fusese īncorsetat, se va elibera de conveniente si va pluti ici-colo, raspīndind o lumina palida pe lac si pe apele īntunecate ale marii.

Am tot asteptat, dar nu a avut loc nici un raid aerian asupra orasului Ky5to. Chiar cīnd am citit īn ziare, īn data de 9 martie din anul urmator, ca īntregul TSkyo era o mare de flacari si dezastrul se tot extindea, Kyoto continua sa fie acoperit de un cer senin de primavara timpurie.

Eram disperat de atīta asteptare si īncercam sa ma conving ca acest cer de primavara timpurie ascundea de fapt doar focuri si distrugeri, asa cum un geam de sticla sclipitor ascunde ce se gaseste īn spatele lui. Dupa cum am mai spus, eram tare lipsit de simtire. Nici moartea tatei, nici saracia mamei nu ma prea afectau. Ceea ce visam era un fel de compresor urias divin care sa provoace dezastru, cataclisme si tragedii supraomenesti, care sa nimiceasca prin puterea lui distrugatoare toate fiintele si toate obiectele, indiferent daca erau frumoase sau urīte. Uneori, stralucirea neobisnuita a cerului de primavara īmi parea lumina lamei reci a unui topor suficient de urias cīt sa cuprinda īntreaga lume. Apoi asteptam ca acest topor sa cada - sa cada cu o asemenea viteza, īncīt nimeni sa nu mai aiba nici o clipa de ragaz.

Ma mai obsedeaza si acum ceva straniu. Initial nu ma stapīneau astfel de gīnduri īntunecate. Preocuparea mea - si era singura mea problema adevarata - era doar fru­musetea. Dar nu cred ca razboiul m-a afectat um-plīndu-mi mintea cu gīnduri lugubre. Cīnd oamenii se concentreaza asupra ideii de frumos, fara sa-si dea seama macar, ei se confrunta cu cele mai īntunecate gīnduri ce exista īn lume. Asa cred eu ca sīnt facute fiintele omenesti.

Mi-aduc aminte de o īntīmplare petrecuta īn Kyoto spre sfīrsitul razboiului. Era de necrezut, dar n-am fost singurul martor. Tsurukawa era līnga mine.

Intr-o zi cīnd s-a īntrerupt curentul, Tsurukawa si cu mine tocmai vizitam templul Nanzen pentru prima oara.

podul de lemn de linga pontonul de unde plecau barcile.

Era o zi senina de mai. Pontonul nu se mai folosea, iar balustrada care ducea pīna la el ruginise si se acoperise de buruieni. Printre buruieni īsi īnaltau capsorul niste floricele plapīnde ce tremurau īn bataia vīntului. Pīna īn punctul de unde īncepea panta, apa era murdara si stata­toare, iar umbrele ciresilor de pe partea noastra se scu­fundasera cu totul īn apa.

De pe pod priveam apa absenti. Dintre toate amintirile de razboi, astfel de momente lasa cea mai puternica impresie. Aceste clipe scurte de neatentie te pīndeau peste tot, precum petele de cer albastru ce privesc prin deschizaturile facute īn nori. E ciudat ca tocmai un moment ca acesta mi-a ramas īntiparit īn minte, ca si cīnd ar fi fost prilej de placeri sfīsietoare.

- E placut, nu? spusei zīmbind.

- īhī, raspunse Tsurukawa si zīmbi si el. Simtear amīndoi foarte intens ca aceste cīteva ore ne aparti: numai noua.

Cararea pietruita era īncadrata de Un sant cu apa curata pe care se unduiau plante acvatice. Curīnd se ridica īn fata ochilor nostri Poarta Sanmon. Nu se zarea picior de om prin īmprejurimile templului. Prin verdeata proaspata, tiglele de pe acoperis straluceau puternic ca si cum īn clipa aceea ar fi fost pusa acolo o carte mare argintie. Ce putea sa īnsemne razboiul īn astfel de momente? īntr-un anumit punct, īntr-o anume clipa, mi se parea ca razboiul devenise un incident spiritual fan­tomatic ce nu putea exista de sine statator, īn afara constiintei omenesti.

Poate tocmai pe aceasta Poarta Sanmon pasi odini­oara vestitul tīlhar Ishikawa Goemon si, de acolo de sus, privi fascinat florile īn toata splendoarea lor. Eram amīndoi īntr-o dispozitie sufleteasca exceptionala, ca niste copii nevinovati. Desi trecuse vremea florilor de cires, po­mii acoperindu-se de frunze, ne-am gīndit ca n-ar strica sa le admiram si noi din locul din care privise Goemon*

i piant taxa ae intrare si am urcat scarile abrupte de lemn, complet īnnegrite. īn sala din vīrf destinata dansurilor religioase, Tsurukawa dadu cu capul de tavanul scund. Am rīs de el, dar imediat m-am lovit si eu. Ne-am īntors, am urcat pīna īn capul scarilor si am iesit īn vīrful turnului.

Dupa ce-am urcat scari īnguste ca de pivnita, ne-am simtit minunat cīnd am ajuns sa vedem din nou cerul liber. Am privit ciresii si pinii, padurea templului Heian care se īntindea īn zare, dincolo de sirurile de cladiri, lantul de munti - Arashi, Kitanokata, Kibune, Minoura, Kompira - ce-si īnaltau siluetele vagi undeva la peri­feriile orasului KySto. Dupa ce ne saturasem sa le privim, ne-am scos pantofii si am intrat plini de respect īn templu, ca niste jiso adevarati. Pe jos erau īntinse douazeci si patru de rogojini. īn mijloc se afla statuia Shaka, iar ochii celor saisprezece arhati¹ straluceau īn īntuneric. Sala aceasta se numea Gohoro sau Turnul celor cinci pasari phoenix.

Templul Nanzen apartinea aceleiasi secte buddhiste Rinzai ca Templul de aur, dar pe cīnd cel din urma tinea de scoala Sokokuji, primul era centrul scolii Nanzen. Cu alte cuvinte, ne aflam acum īntr-un templu ce tinea de aceeasi secta ca al nostru, dar de alta scoala. Stateam acolo ca niste elevi obisnuiti, cu un ghid īn mīna si priveam īn jur picturile viu colorate de pe tavan, atribuite lui Tan'yu Morinobu din scoala Kano si lui Hogen Tokuetsu din scoala Tosa. Pe o parte din tavan erau pictati īngeri cu aripile īntinse spre cer, cīntīnd din flaut si biwa².

In alta parte, o kalavinka cu un bujor alb īn cioc batea din aripi. Este o pasare cu voce melodioasa despre care sutra spune ca traieste pe muntele Sessan: partea din fata are forma unei fete durdulii, iar cea din spate este de pasare. īn centru era pictata o pasare mitica despre care se presupune a fi surata celei de pe Templul de aur; dar

Arhatii sīnt oameni sfinti care dobīndesc starea de eliberare (Nirvana) prin autoconcentrare (n.ed.).

Mandolina japoneza (n.trad.)

i

semana iu un luiluucu

pasarea sobra, aurie, atīt de familiara.

Am īngenuncheat si ne-am īmpreunat mīinile īn ruga­ciune īn fata statuii lui Shaka¹. Apoi am parasit templul. Ne era greu sa ne tīrīm din turn jos. Ne-am rezemat de balustrada dinspre sud, din capul treptelor pe care le urcaseram. Aveam impresia ca vad undeva, īn fata ochilor, o spirala mica, frumoasa, colorata. Trebuie sa fi fost o imagine succesiva a culorilor splendide pe care tocmai le zarisem pe picturile tavanului. Aceasta senzatie de concentrare de culori lasa impresia ca pasarea kalavinka se ascundea undeva, printre frunzele tinere sau pe cren­gile de pin ce se īntindeau jos, sub ochii nostri, ca si cum m-ar fi lasat sa arunc o privire asupra aripilor ei minu­nate.

Dar nu era asa. Peste drum, sub noi, se afla chilia Tenju. O carare pavata cu pietre late, ale caror colturi se atingeau, ducea prin gradina īn care erau plantati niste arbusti spre o sala mare cu usi glisante. Se puteau zari detalii ale alcovului si ale rafturilor asezate īn trepte. Covorul de pe jos, de un rosu-aprins, sugera limpede ca aceasta camera servea la ceremonia ceaiului. Acolo statea o femeie. De fapt, ea era cea care ma frapa. īn timpul! razboiului nu ti se oferea prea des ocazia sa vezi femeii īmbracate īn chimonouri cu mīneci largi, atīt de stralu-f citoare. Daca īndraznea cineva sa se īmbrace ca ea si sa iasa pe strada, era apostrofat pentru lipsa de bun-sim si se īntorcea acasa sa se schimbe. Se percepeau greu detaliile desenului de pe chimonou, dar am observat flori pictate si brodate pe un fond albastru-deschis, iar brīul rosu, fire aurii stralucitoare. Aveam senzatia ca ae rul ambiant primea lumina de la stralucirea chimonouluil Tīnara cea frumoasa sedea pe rogojina īntr-o pozitie ce-{r sugera multa gratie; profilul ei iesea īn evidenta de par"

Buddha (n.trad).

11 uiueuat uaca _eSte de fapt o fiinta vie.

__. Doamne Dumnezeule! am spus, bīlbīindu-ma

īngrozitor. Oare e chiar vie?

__si eu ma gīndeam la asta. Arata ca o papusa, nu?

raspunse Tsurukawa, care statea rezemat de balustrada fara sa-si poata lua ochii de la femeie.

Chiar īn clipa aceea īsi facu aparitia dinspre un colt al camerei un tīnar ofiter īmbracat īn uniforma. Se aseza teapan īn fata femeii, la cītiva pasi de ea. Se privira tacuti.

Femeia se ridica si disparu fara nici o vorba īn īntuneri­cul culoarului. Dupa un timp, se īntoarse cu o ceasca de ceai īn mīna; mīnecile lungi se leganau īn mers. īnge-nunche īn fata barbatului si-i oferi ceaiul. Dupa ce-i dadu ceasca conform etichetei, se īntoarse la locul ei. Barbatul spuse ceva. Nu se atinse de ceasca. Clipa urmatoare paru extrem de lunga si de īncordata. Femeia īsi īnclina mult capul.

Atunci se īntīmpla ceva de necrezut. Ţinīndu-se īn con­tinuare foarte dreapta, femeia īsi desfacu gulerul chi-monoului. Se auzea fosnetul matasii pe cīnd o tragea de sub brīul legat strīns. I-afn vazut apoi pieptul alb. Mi-am tinut rasuflarea. Femeia lua unul din sīni īn mīna. Ofiterul īi īntinse cescuta īnchisa la culoare si īngenunche īn fata ei. Femeia īsi freca sīnul cu ambele mīini.

Nu mai stiu daca am vazut totul, dar am simtit limpede, ca si cum s-ar fi petrecut sub ochii mei, cum laptele alb, caldut, tīsni din pieptul ei īn ceaiul verde-īnchis, facu spume īn ceasca, patrunse apoi īn lichid lasīnd doar picaturi albe la suprafata. Suprafata linistita a ceaiului se tulbura si se īnspuma de la laptele alb.

Barbatul duse ceasca la gura si bau ceaiul cel miste­rios pīna la ultima picatura. Femeia īsi ascunse sīnul īn chimonou.

Tsurukawa si cu mine am privit scena īnmarmuriti. Mai tīrziu, cīnd am analizat situatia la rece, am ajuns

de despartire īntre ofiterul care pleca pe front si femeia care-i purta copilul. Dar emotiile pe care le-am trait īn clipele acelea au facut imposibila orice explicatie logica. Fiind atīt de concentrati, nici n-am mai avut timp sa observam ca barbatul si femeia parasisera camera, nelasīnd īn urma lor decīt covorul mare, rosu.

I-am vazut minunatul profil alb si sīnul alb splendid. Dupa ce a plecat, ceva m-a obsedat toata ziua si īn zilele care-au urmat. Femeia aceasta nu era altcineva decīt j Uiko. īnviase.

Capitolul III

Se ĪMPLINEA UN AN de la moartea tatei. Mama avu o idee ciudata. Deoarece eu nu puteam pleca acasa din cauza practicii la fabrica, s-a gīndit sa vina ea la Kyoto si sa aduca ea piatra funerara de pe mormīntul tatei pentru slujba. Bineīnteles, nu avea bani sa plateasca slujba, asa ca i-a scris staretului Dosen, apelīnd la milostenia lui. Staretul dadu ascultare rugamintii ei si ma īnstiinta si pe mine. O facea de dragul fostului prieten.

Vestea nu m-a īncīntat deloc. Pentru un anume motiv, am evitat pīna acum sa scriu despre mama. Nu prea am chef sa ma ating de nimic din ceea ce e legat de ea.

Nu i-am reprosat mamei absolut nimic īn legatura cu un anume incident. Nici macar n-am vorbit despre asta vreodata. S-ar putea ca ea sa nu-si fi dat seama ca stiu ceva. Dar de cīnd s-a īntīmplat ce s-a īntīmplat, n-am mai putut-o ierta.

Era īn prima mea vacanta de vara dupa ce am fost dat īn grija unchiului din Maizuru. La vremea aceea, o ruda de-a mamei, un anume Kurai, s-a īntors la Nariu de la Osaka dupa ce daduse faliment. Sotia lui, provenind dintr-o familie īnstarita, n-a vrut sa-l ia cu ea acasa; Kurai s-a aciuat īn templul tatei pīna cīnd s-au limpezit lucrurile. Nu prea aveam plase īmpotriva tīntarilor la templu. Era o minune ca nu ne-am īmbolnavit, mama si cu mine, de boala tatei, deoarece dormeam sub aceeasi plasa; iar acum mai era si Kurai cu noi. īmi amintesc ca īntr-o noapte de vara tīrīia un greiere īn gradina. Probabil ca el ^m"^a trezit. Se auzea deslusit zgomotul valurilor, si partea

ae jos a piasei, ae un verae-aescms, ninia in oriza mani. | Numai ca miscarea ei era foarte ciudata.

Plasa īmpotriva tīntarilor īncepea sa se umfle o data cu vīntul, apoi tremura sovaitor, ca si dnd ar fi lasat vīntul sa treaca prin ea. Dar nu se plia dupa cum batea vīntul, ci parea sa-l abandoneze si sa-l priveze de putere. Mi s-a j parut ca aud un zgomot, ca fosnetul de bambus, a ceva' care se freca de rogojinile de paie: era plasa care se freca j de dusumea. Acesteia i se transmitea o anume miscare I ce nu venea de la vīnt. O miscare mai rafinata decīt a vīn- j tului; o miscare ce se raspīndea asemeni valurilor, j unduindu-se pe toata lungimea plasei, facīnd ca materi­alul aspru sa se contracte spasmodic, iar bolta ei, privita j dinauntru, sa arate ca suprafata unui lac ce se umfla, tul­burat. Sa fi fost vreo creasta a unui val zamislit, de vreun vapor ce despica valurile īn zare sau era reflectarea de la distanta a unui val ramas pe urmele vaporului care a trecut pe-aici?

Mi-am īntors speriat privirile īntr-acolo. Cum priveam j cu ochii larg deschisi īn bezna, am avut senzatia ca uni sfredel īmi strapunge pupilele.

Eram culcat līnga tata; plasa īmpotriva tīntarilor era I mult prea mica pentru patru persoane; probabil ca m-am zvīrcolit īn somn si l-am īmpins īntr-un colt; astfel, o bucata mare de cearsaf alb sifonat ma despartea acum dej ceea ce vazusem; tata, ghemuit chiar īn spatele meu, īmil respira exact pe gīt.

Respiratia lui neregulata si usor sacadata m-a facut! sa-mi dau seama ca era treaz; se abtinea sa tuseasca.! Brusc, mi-am simtit ochii acoperiti de ceva mare si caldj si n-am mai vazut nimic. Am īnteles pe loc: tata īsi! īntinsese mīinile ca sa ma īmpiedice sa vad.

Asta se īntīmpla cu multi ani īn urma, pe cīnd avean| numai treisprezece ani, dar amintirea acelor mīini īmi estet foarte vie. Mīini extraordinar de mari. Mīini care m-aui cuprins de la spate, ca sa-mi īmpiedice privelistea iadului; pe care tocmai īl vazusem. Mīini venind parca de pe alta lume. Nu stiu daca a facut lucrul acesta din dragoste, din

iriīla sau de rusine; dar mīinile acelea au izolat instan­taneu lumea īngrozitoare cu care eram confruntat si au j_ngropat-o īn īntuneric.

Sub mīinile acelea am facut un semn usor de aprobare si de la acel semn tata si-a dat seama imediat ca am īnteles si ca sīnt gata sa aprob tacit; si-a retras mīinile de pe mine. Apoi, exact cum īmi poruncisera mīinile acelea, mi-am tinut ochii mai departe īnchisi si am ramas nemiscat, fara sa mai pot adormi pīna dimineata, cīnd lumina orbitoare de afara īsi croi drum pe sub pleoapele mele.

Va rog sa va amintiti ca dupa cītiva ani, cīnd sicriul tatei era scos din casa, eu priveam atīt de concentrat chipul mortului, īncīt n-am varsat nici macar o singura lacrima. Amintiti-va ca o data cu moartea tatei m-am descarcat de mīinile lui si, privindu-i atent fata, am putut sa-mi confirm existenta. Asa am īnteles eu sa ma razbun pe mīinile acelea, adica pe ceea ce se cheama dragoste pe lumea asta; īnsa īn ce-o priveste pe mama, lasīnd la o parte faptul ca n-o puteam ierta, nu m-am gīndit nicio­data sa ma razbun pe ea.

Se stabilise ca mama sa vina la Templu cu o zi īnainte de slujba, putīnd sa īnnopteze aici. Staretul scrisese la scoala, cerīnd sa ma īnvoiasca īn ziua respectiva. Cei care faceam practica la fabrica nu stateam acolo, ci ne prezentam la ora stabilita si apoi ne īntorceam pe unde se nimerea sa locuim. Cu o zi īnainte de slujba, ma īntorceam la Templu fara pic de tragere de inima.

Tsurukawa, cu inima lui curata, se bucura pentru mine si pentru reīntīlnirea cu mama dupa atīta timp, iar colegii mureau de curiozitate s-o vada. Mie īmi era īnsa rusine cu o mama atīt de saraca si ma simteam foarte jenat, deoarece nu stiam cum sa-i explic bunului Tsu­rukawa de ce nu vreau s-o vad pe mama.

Dupa ce ne-am terminat programul la fabrica, Tsu­rukawa ma lua de brat si spuse: - Hai sa fugim repede! Asta puse capac la toate.

Mu ca nu Voiam s-o vafl pe mama cniar aeioc. iN-as putea afirma ca n-aveam nici un sentiment pentru ea. Adevarul este ca nu-mi placea sa fiu pus fata-n fata cu dragostea pe care ti-o poarta o ruda apropiata si ca, de fapt, īncercam sa explic aceasta senzatie neplacuta īn diverse feluri. īn aceasta consta caracterul meu pacatos. Nu-mi era greu sa justific sentimentele adevarate prin tot soiul de argumente si motivari, dar uneori, nenumaratele motive stoarse de propriul creier atrageau sentimente care ma socau si pe mine; si acele sentimente nu fusesera ale mele initial.

Numai ura era adevarata, pentru ca ma lasam usor stapīnit de acest sentiment.

- N-avem de ce sa fugim, i-am raspuns. Nu facem decīt sa obosim. S-o luam īncet!

- īnteleg, spuse Tsurukawa. Deci vrei sa te repezi la ea si, ca s-o dai gata, te prefaci ca esti epuizat de alergare.

Tsurukawa īmi interpreta mereu orice gest si mai īntotdeauna gresea. Dar nu ma sīcīia deloc si, de fapt, īmi devenise indispensabil pentru ca era cu-adevarat inter­pretul meu bine intentionat - un prieten de neīnlocuit, care-mi traducea propriile cuvinte īntr-o limba a lumii reale.

Da, Tsurukawa īmi parea uneori un alchimist īn stare sa transforme fierul īn aur. Eu eram negativul fotografiei, iar el, pozitivul. De cīte ori n-am ramas uluit cīnd am vazut ca sentimentele mele īntunecate, confuze se lumi­neaza si stralucesc dupa ce se filtreaza prin inima lui Tsu­rukawa! īn timp ce ezitam si ma bīlbīiam, el punea stapīnire pe sentimentele mele, le rotunjea si le transmitea lumii din afara. Ceea ce am reusit sa īnvat din acest proces uluitor a fost ca, macar īn ce priveste sentimentele, nu exista nici o inconsecventa īntre cel mai pur si cel mai impur: acelasi efect; nu exista nici o deosebire īntre intentiile criminale si compasiunea cea mai adīnca. Tsu­rukawa n-ar fi putut oricum pricepe asa ceva, chiar daca eu as fi fost īn stare sa-i explic īn cuvinte, dar

_r ^muiiiaiuare.

Si a ajuns sa nu-mi pese ca Tsurukawa ma considera ipocrit, pentru ca īn mintea mea ipocrizia devenise doar ₀ simpla insulta.

N-am avut parte de raiduri aeriene īn Kyoto, dar o data, cīnd m-am dus la fabrica din Osaka cu niste comenzi de piese de schimb pentru avioane, am vazut asa ceva; apoi unul din muncitori a fost transportat pe targa - avea pīntecele spintecat.

De ce ti se pare atīt de īnfiorator sa vezi intestine? De ce, cīnd vedem interiorul unei fiinte omenesti, trebuie sa ne acoperim ochii, īngroziti? De ce socheaza curgerea de sīnge? De ce sīnt urīte intestinele unei fiinte? Nu e vorba de aceeasi calitate ca īn cazul pielii tinere, lucioase? Ce s-ar mai minuna Tsurukawa daca i-as spune ca tocmai de la el am īnvatat sa gīndesc astfel - un model de gīndire care mi-a anulat propria urītenie. De ce sa para inumana asemanarea fiintelor omenesti cu trandafirii si refuzarea oricarei distinctii īntre interiorul si exteriorul organis­melor? De si-ar putea si fiintele omenesti expune interi­orul, de l-ar putea īntoarce cu gratie precum petalele de trandafiri si apoi sa-l lase-n voia brizei de primavara si

a soarelui...

Mama venise si statea de vorba cu staretul īn camera

lui. Tsurukawa si cu mine am īngenuncheat afara, pe

coridor, la asfintitul soarelui de vara, anuntīndu-ne

īntoarcerea.

Staretul m-a poftit numai pe mine īnauntru. Mi-a spus

īn fata mamei ca-mi fac datoria cum se cuvine. Am stat

cu,capul plecat si n-am prea privit-o pe mama. Cu coada

ochiului i-am zarit pantalonii de un albastru decolorat,

ca niste burlane, si degetele murdare.

Parintele Dosen ne-a spus ca ne putem retrage la noi.

Am facut cīteva plecaciuni si am parasit īncaperea.

Locuiam īntr-o camaruta de cinci rogojini¹ ce dadea spre

O rogojina masoara aproximativ trei metri patrati (n.trad.).

curte, Ia sud de biblioteca cea nuca. uinu am ajuio u^.~, mama īncepu sa plīnga. Asteptīndu-ma la o astfel de reactie, nu m-a impresionat.

- Sīnt sub obladuirea lui Rokuon-ji si as vrea sa nu ma mai vizitezi pīna cīnd īmi termin ucenicia.

- īnteleg, īnteleg, spuse mama.

Eram īncīntat ca reusisem s-o primesc pe mama cu vorbe atīt de dure, dar ma enerva faptul ca, la fel ca īntot­deauna, ea n-a dat nici un semn de aprobare sau de īmpotrivire. Totodata m-am īnfiorat numai la gīndul ca mama ar putea trece pragul cugetului meu. a

Privind fata bronzata a mamei, i-am vazut ochii mici, j sireti, vīrīti īn orbite. Doar buzele erau rosii si straluci­toare, ca si cīnd si-ar fi avut propria viata; avea dinti mari, puternici, de taranca. Era la o vīrsta la care, daca ar fi locuit la oras, n-ar fi parut extravaganta daca s-ar fi machiat puternic. Dar mama se straduise parca sa arate cīt se poate de rau. īmi dadeam seama ca fata aceea scofīlcita ar fi putut arata bine daca ar fi fost īngrijita... si gīndul acesta ma tortura.

Dupa ce am plecat din camera staretului si dupa ce-a , plīns pīna s-a descarcat, mama scoase un prosop pe care-l adusese de acasa, de la tara, si īncepu sa-si stearga pieptul gol, ars de soare. Prosopul, primit pe cartela, era din cīnepa. Materialul lucea ca pielea de animal si dupa ce se īmbiba de transpiratie paru si mai lucios.

Mama scoase orezul din ranita. Zicea ca vrea sa i-l ofere staretului. N-am spus nici un cuvīnt. Apoi scoase placuta funerara pe care o īnvelise cu grija īntr-o pīnza veche gri si o puse pe raftul meu cu carti.

- Sīnt atīt de bucuroasa. Tata ar fi fost fericit sa stie ca staretul i-a tinut slujba.

- Te īntorci la Nariu dupa slujba, mama? am*

īntrebat-o.

Raspunsul ei ma surprinse. Mama predase bunurile templului Nariu altcuiva si vīnduse mica parcela de pamīnt. Platise datoriile pe care le facuse cu asistenta medicala acordata tatei si aranjase sa mearga sa locuiasca

. O..UU uni ixasagun, linga Kyoto. Asa ca templul la care urma sa ma īntorc nu mai era al nostru! Nu mai ramasese nimic īn satucul acela de pe promon­toriul singuratic care sa-mi dea binete.

Nu stiu cum a interpretat mama privirea de eliberare ce se putea citi pe chipul meu, dar se apleca si-mi spuse aproape īn soapta:

- Vezi, dragul meu, tu nu mai ai un templu al tau. Nu ti-a mai ramas decīt sa devii staretul Templului de aur. Ai observat probabil ca parintele tine la tine, asa ca poti sa-i iei locul la momentul oportun. īntelegi, dragul meu? Numai pentru asta mai traieste mama ta de-acum īncolo. Eram prea uluit de īntorsatura pe care o luasera lucrurile si am īncercat s-o privesc tinta pe mama, dar n-am putut. Eram prea tulburat.

Se lasase īntunericul īn camaruta. "Iubita mea mama" īmi vorbea la ureche si īi simteam mirosul de transpiratie. Mi-amintesc ca mama a rīs. Amintiri vagi de cīnd ma īngrijea, pieptul ei bronzat - imaginile mi se īnval­maseau īn minte. īn flacarile focurilor modeste exista un soi de forta fizica, si tocmai aceasta parea sa ma īnspai-mīnte. Pe cīnd buclele cīrliontate ale mamei īmi atingeau obrazul, am zarit o libelula poposind pe muschiul ce acoperea bazinul din curte. Cerul amurgului se reflecta la suprafata petecului rotund de apa din bazin. Nu se mai auzea nici un sunet, Rokuon-ji parea parasit īn clipa respectiva.

Pīna la urma am reusit sa o privesc pe mama. Un zīmbet īi juca īn coltul buzelor lucioase si i-am vazut dintii de aur stralucind.

- Da, am raspuns, bīlbīindu-ma zdravan, dar stii ca o sa ma īnrolez si s-ar putea sa fiu ucis īn lupta.

- Prostule! spuse ea. Daca se apuca sa angajeze bīl-bīiti ca tine īn armata, s-a zis cu Japonia!

Stateam īncordat si simteam ura īnvaluindu-ma. Dar cuvintele bīlbīite pe care le-am rostit apoi au fost de fapt doar o eschivare.

aerian, am spus.

- Dupa cum stau lucrurile, spuse mama, nici vorba de raid aerian asupra orasului Kyoto. Americanii īl lasa īn pace.

N-am mai zis nimic. Curtea ce se īntuneca tot mai mult arata acum ca albia marii. Pietrele se scufundara īn bezna si, privindu-le, aveai senzatia ca se luptau crīncen. Mama se ridica, nebagīnd īn seama tacerea mea, si privi fara jena spre usa de lemn a camerei.

- Nu e īnca ora cinei? īntreba.

Privind īn urma, mi-am dat seama ca aceasta vizita a mamei influentase mult modul meu de gīndire. Atunci am reusit sa-mi dau seama ca mama traieste īntr-o lume cu totul diferita de a mea si, oricum, era pentru prima oara cīnd modul ei de gīndire avea īnrīurire asupra mea.

Mama, prin firea ei, nu era dintre cei pe care sa-i impresioneze frumusetea Tethplului de aur; īn schimb, avea un simt al realitatii care mie mi-era strain. A spus ca n-avem de ce sa ne temem de un raid aerian asupra Kyoto-ului si, īn ciuda visurilor pe care le nutream, probabil chiar asa stateau lucrurile. si daca nu exista nici o sansa ca Templul de aur sa fie atacat, atunci cel putin, pentru moment, nu mai am nici un rost īn viata si lumea īn care salasluiesc trebuie sa se prabuseasca.

Pe de alta parte, ambitia pe care o nutrea mama si pe care o rostise atīt de simplu m-a fermecat cu totul, oricīt īmi calcam eu pe inima. Tata nu spusese niciodata nici un cuvīnt despre aceasta, dar probabil gīndea si el la fel ca mama cīnd m-a trimis aici. Parintele Dosen era burlac. Presupunīnd ca si el īsi obtinuse actuala pozitie la reco­mandarea vreunui predecesor care si-a pus toate speran­tele īn el, nu aveam de ce sa nu fiu pīna la urma, daca īmi dadeam toata silinta, succesorul parintelui Dosen la ■ Rokuon-ji. Daca s-ar īntīmpla una ca asta, atunci Templul de aur ar fi al meu!

Gīndurile mi se tulburara. Cīnd cea de-a doua ambitie devenea chinuitoare, ma īntorceam la primul meu vis

___cā lempiui ae aur va ti bombardat -, iar acest vis era

spulberat de rationamentul limpede al mamei, ma reīn-dreptam spre a doua ambitie, pīna cīnd, īn final, ma simteam obosit de gīndurile ce dadeau navala.

īmi aparu o umflatura mare, rosie pe gīt. Am lasat-o īn pace. Umflatura se cuibarise bine si īncepuse sa ma apese pe ceafa cu forta, fierbinte. īn somnul meu agitat _am visat ca-mi crestea pe gīt o lumina pura, aurie, īnfasurīndu-mi ceafa ca un soi de nimb elipsoidal ce se extindea īncet-īncet. Cīnd m-am trezit, mi-am dat seama ca era de fapt durerea provocata de umflatura pericu­loasa.

Am facut pīna la urma temperatura si a trebuit sa stau īn pat. Staretul m-a trimis sa ma vada un chirurg, īmbracat īn uniforma si īncaltat cu ghete, medicul mi-a diagnosticat imediat umflatura: furuncul. Nevrīnd sa foloseasca alcool, si-a dezinfectat bisturiul deasupra flacarii si apoi l-a aplicat pe gītul meu. Am racnit. Uni­versul fierbinte si chinuitor s-a deschis brusc īn ceafa, l-am simtit contractīndu-se si prabusindu-se.

Razboiul se sfārsi. Cīnd am ascultat, la fabrica, Declara­tia īmparatului ce anunta īncetarea ostilitatilor, nu m-am gīndit decīt la Templul de aur.

De īndata ce m-am īntors de la fabrica, am dat fuga, cum era si normal, la Templu. Pietricelele de pe cararea pe care mergeau vizitatorii spre Templu se coceau īn soarele de vara si, una dupa alta, se īnfipsera īn talpa de cauciuc a tenisilor.

Dupa ce au auzit Declaratia, tokyotii s-au adunat probabil īn fata Palatului Imperial; aici īnsa, o multime de oameni s-au strīns sa plīnga īn fata portilor Palatului nelocuit din Kyoto. Kyoto este plin de temple buddhiste si sintoiste unde poti sa mergi sa plīngi īn astfel de ocazii. Preotii au avut de lucru, nu gluma, īn ziua aceea. Cu toata importanta Templului de aur, nimeni n-a venit sa-l viziteze.

Deci numai umbra mea se putea zari pe pietricelele ce ^se prajeau la soare. si ca sa īntelegeti bine situatia, eu

eram ae o pane, iar iernpiui ue aur ue ceaiana pai ie. mu ■ simtit ca legatura mea cu Templul a suferit o schimbare 1 fata de clipa īn care l-am zarit pentru prima oara. īn ] momentele dificile, cum ar fi īnfrīngerea sau suferinta 1 nationala, Templul de aur era īn elementul sau; īn astfel ] de momente era sublim - sau cel putin voia sa para ] sublim. Nu a fost asa pīna azi. Fara īndoiala, faptul ca sca- j pase pīna la urma de raidul aerian si era acum īn afara \ oricarui pericol i-a restituit vechea expresie care parea sa ! spuna: "Sīnt aici din timpuri stravechi si voi ramīne aici īn veci."

Statea acolo īntr-o tacere desavīrsita, ca o piesa de mobila eleganta, dar inutila, avīnd folia interioara . straveche de aur protejata de glazura soarelui de vara, ce-i 1 dubla parca peretii exteriori. Rafturi mari si goale expuse la verdele arzator al padurii. Ce obiecte ornamentale se puteau pune pe astfel de rafturi? Nimic nu se potriveste cu dimensiunile lor cu exceptia vreunei cadelnite fantastic I de mari sau a vreunui fleac cu adevarat colosal. Dar Tem­plul de aur pierdu cu totul astfel de lucruri; esenta i se ] dizolva brusc, etalīndu-si o forma ciudat de stearsa. Cel J mai straniu lucru era īnsa faptul ca, desi ma īncīntase prin frumusetea lui de nenumarate ori, mie acum mi se parea j cel mai frumos. Niciodata nu si-a etalat o frumusete atīt j de dura - o frumusete care depasea chiar propria-mi imagine, da, care īntrecea cu mult realitatea, o frumusete j ce nu suporta comparatie cu nimic din ce era evanescent! Niciodata nu i-a stralucit atīt de puternic frumusetea, j respingīnd orice īncercare de a-i gasi o semnificatie.

Nu exagerez deloc daca marturisesc ca, pe cīnd j stateam cu privirile atintite la Templu, picioarele īmi ] tremurau si fruntea īmi era acoperita de broboane de sudoare. Odata, mai demult, cīnd ma īntorsesem la tara dupa ce vazusem Templul, partile lui componente si de I fapt īntreaga cladire rasunau armonios, ca o melodie j minunata. Dar ceea ce auzeam de data aceasta era liniste] totala, tacere desavīrsita. Templul de aur se īnalta īn fata,] mea ca o īnspaimāntatoare pauza dintr-o piesa muzicala, ca o tacere rasunatoare.

- 5-a rupt legatura dintre mine si Templul de aur, jni-am zis. Ideea mea ca Templul si cu mine locuim īn aceeasi lume s-a destramat. Ma voi īntoarce la fosta mea stare, dar va fi si mai fara iesire decīt pīna acum. O stare īn care eu exist pe de o parte, iar frumusetea, pe de alta parte. O stare care nu se va ameliora cīta vreme dainuie aceasta lume.

Pierderea razboiului a fost pentru mine o experienta a disperarii. si acum vad īn fata ochilor lumina aceea de vara ca o flacara a zilei īnfrīngerii: 15 august. Se spunea ca toate marile valori s-au prabusit; dar īn sinea mea, dim­potriva, s-a desteptat eternitatea, a īnviat si-si cerea drep­turile. Eternitatea care mi-a spus ca Templul de aur va ramīne īn veci acolo. Eternitatea care cobora din īnalt, lipindu-ni-se de obraji, de mīini, de stomac si īngropīndu-ne cu totul īn cele din urma. Ce lucru blestemat! Da, īn tīrīitul greierilor ce rasuna dinspre colinele din jur, eu per-cepeam aceasta eternitate ca un blestem care ma ferecase īn mortarul auriu.

La slujba din seara aceea, īnainte de a merge la culcare, ne-am rugat īn special pentru linistea Majestatii Sale īmparatul si pentru sufletele celor ucisi īn razboi. Ne obisnuisem īnca de la īnceperea razboiului cu vesminte simple, dar īn seara aceea staretul era īmbracat īn straiele de sarbatoare pe care nu le mai scosese la lumina de ani de zile. Fata aceea durdulie si neprihanita - aveai impresia ca si ridurile s-au sters - parea rumena si sanatoasa azi, debordīnd de satisfactie. Fosnetul rece al hainelor preotesti se auzea limpede īn Templu īn noaptea aceea calduroasa.

Dupa recitarea sutrei, toata lumea a fost chemata īn camera staretului sa asculte predica. Alesese pilda pai­sprezece din Mumon-kank "Nansen omoara o pisica" - ce

Colectie de patruzeci si opt de koan (parabole) bazate pe anecdotele maestrilor Zen, compilate de preotul chinez Wu-men (Mumon) īn anul 1228 (n.ed).

uj^ui*- si ui piuu oaii.Ck.1 31 11C1 Ulii riEKlgUn'IUKU' 5UU

numele "Nansen omoara o pisicuta" si īn pilda saizeci si patru sub numele "Choshu poarta o pereche de pantofi pe cap". Era cunoscuta ca una din cele mai dificile pro­bleme ale sectei Zen īnca din timpuri stravechi.

j In perioada T'ang traia un bine cunoscut preot Ch'an pe~nume P'u Yiian, care locuia pe muntele Nan Ch'iian si de aceea i se spunea Nan Ch'iian - Nansen īn japoneza. īntr-o zi, cīnd toti calugarii erau la tunsul ierbii, aparu īn templul linistit o pisicuta. Toata lumea era curioasa s-o vada. Au fugit dupa bietul animal si l-au prins. Acesta deveni obiect de disputa īntre aripa estica si cea vestica a templului: fiecare voia sa-l tina pentru el.

Parintele Nansen, care urmarea cearta, īnsfaca pisicuta de ceafa si, punīndu-i cutitul pe gīt, spuse: "Daca sīnteti īn stare sa spuneti ce trebuie, pisicuta este salvata; daca nu, va muri!" N-a fost nimeni īn stare sa raspunda, asa ca parintele Nansen omorī pisicuta si o arunca.

La lasarea serii se īntoarse la templu mai marele dis­cipolilor, Choshu. Parintele Nansen i-a spus ce s-a īntīm-plat si i-a cerut parerea. Choshu īsi scoase imediat pantofii, īi puse pe cap si parasi īncaperea. Vazīnd acestea, parintele Nansen se jeli: "Oh, daca ai fi fost aici j astazi, viata pisicutei ar fi fost crutata."

Aceasta era povestea īn linii mari. Partea īn care Choshu īsi pune pantofii pe cap era considerata deosebit de dificil de interpretat, dar dupa spusele staretului, nu j ridica nici o problema.

Motivul pentru care parintele Nansen omorīse pisica ■ era anihilarea iluziei sinelui si stīrpirea tuturor gīndurilor I vane ori a īnchipuirilor. Dīnd dovada de necugetare, 1 taiase capul pisicii, īndepartīnd astfel orice contradictii, ! opozitii si dusmanie īntre sine si ceilalti. Aceasta fapta era cunoscuta sub numele Sabia-ucigatoare, pe cīnd cea a lui j

Colectie de o suta de parabole, alese si comentate de preotul chinez Yuan-wu īn 1125 (n.ed.).

- ^auia-uaidiuare-ae-viatā. Uestul, de o infinita marinimie - sa poarte pe cap Obiecte murdare -, este considerat o dovada de noblete buddhista^

Punīnd astfel problema, staretul īsi termina predica fara sa aduca cītusi de putin vorba despre īnfrīngerea Japoniei. Parca fusesera vrajiti de sireata vulpe. N-am pri­ceput de ce alesese aceasta problema de filozofie Zen tocmai īn ziua īnfrīngerii tarii. īn timp ce ne īndreptam spre camere, īi īmpartaseam lui Tsurukawa īndoielile mele. si el paru surprins si dadu din cap.

- Nu īnteleg, spuse. Cred ca cine nu a trait o viata de preot nu e capabil sa īnteleaga. Dar dupa parerea mea, secretul predicii este ca tocmai despre īnfrīngere nu tre­buia sa pomeneasca īntr-o zi ca aceasta, ci doar despre uciderea unei pisici.

Nu eram cītusi de putin nefericit ca pierdusem razboiul, dar privirea de multumire exagerata a staretului ma facu sa ma nelinistesc. Respectul pentru staret con­tribuia de obicei la pastrarea ordinii īn Templu. si totusi, de un an de zile de cīnd eram sub obladuirea acestui Templu, n-am reusit sa simt nici dragoste, nici respect pentru staret. Lucrul īn sine nu avea prea mare impor­tanta, dar de cīnd mama īmi aprinse īn suflet flacara ambitiei, īncepusem sa-l privesc pe staret cu ochiul critic al baiatului de saptesprezece ani.

Staretul era cinstit si nepartinitor. Dar era o cinste si o nepartinire de care ma credeam si eu īn stare īn cazul īn care ajungeam staret. Omul acesta nu avea ceea ce se cheama simtul umorului, caracteristic preotilor din secta Zen. Mi se parea ciudat, deoarece umorul era de obicei un atribut nelipsit al oamenilor grasi.

Auzisem ca staretului īi placusera femeile īn tinerete. Cīnd am īncercat sa mi-l imaginez dedīndu-se unor astfel de placeri, ma amuzam, dar ma si jenam. Ce poate simti o femeie īmbratisata de un trup ca o placinta rotunda? Avea probabil impresia ca acel trup moale si trandafiriu se putea īntinde pīna la capatul lumii, īngropīndu-se parca īntr-o masa de carne.

poate avea astfel de porniri. Motivul pentru care staretul se tinea dupa femei poate sa fi fost dorinta de a-si mani­festa desconsiderarea fata de poftele trupesti, dispretul pentru trupul pe care si-l jertfea īn felul acesta. Dar daca asa stateau lucrurile, mi se parea ciudat ca acest trup pe care el īl dispretuia a putut sa īnmagazineze atīta hrana si era īn stare sa īnvaluie cu atīta fatarnicie spiritul. Trupul supus, blīnd, spasit, ca un animal domestic bine dresat. Trupul care era amantul spiritului pentru staret... |

Sa va spun ce a īnsemnat de fapt pierderea razboiului pentru mine. Nu-i pot spune eliberare. Nu, īn nici un caz. N-a fost altceva decīt o revenire la neschimbata si eterna practica buddhista care se contopea cu viata noastra de zi cu zi. S-a reluat ferm aceasta practica si a continuat fara īntrerupere din ziua capitularii: īnceputul ceremonialului, sarcinile de dimineata, īntrunirea la fiertura de orez, rugaciunea, doctoria sau masa de seara, baia, deschiderea pernei. Staretul ne-a interzis cu desavīrsire introducerea īn Templu a orezului de la bursa neagra. De aceea, sin­gurele firicele de orez pe care le vedeam plutind īn prapaditele noastre castronele erau cele trimise de enoriasi sau o mica parte din orezul cumparat la bursa neagra de diacon. Diaconul obtinea orezul pe motiv ca eram īn crestere si aveam nevoie de hrana consistenta; dar īntotdeauna pretexta ca acest orez de la bursa neagra este partea contributiei ce se cuvine Templului. Uneori ieseam īn oras si ne cumparam cartofi dulci. Nu ni se dadea fier­tura de orez numai la micul dejun; si masa de prīnz, si cina constau din fiertura si cartofi dulci, de aceea ne era mereu foame.

Tsurukawa cerea dulciusi de acasa, asa ca parintii īi mai trimiteau uneori pachete din T5kyo. īsi aducea j proviziile īn camera mea seara tīrziu si mīncam īmpreuna, i Fulgerul scapara cīnd si cīnd pe cerul īntunecat.

L-am īntrebat pe Tsurukawa de ce sta aici cīnd are camin atīt de prosper si parinti iubitori.

__. a un soi ae educatie pe care mi-o impun, īmi

_eXplica. īn orice caz, voi mosteni templul tatei la momentul oportun.

Se parea ca nimic nu-l deranja pe Tsurukawa. Se īncadrase perfect īn acest regim de viata, ca un betigas īn cutia lui. I-am spus apoi lui Tsurukawa ca s-ar putea ca ta^ra noastra sa treaca printr-o perioada cu totul neobisnuita. Mi-amintisem ce se povestea la scoala la cīteva zile dupa capitulare. Era vorba de un ofiter care raspundea de o anume fabrica si care, imediat dupa ce s-a terminat razboiul, a īncarcat un camion cu marfa si, pornind spre casa, spuse deschis:

- De acum īncolo o sa ma apuc de afaceri la bursa neagra.

Mi-l imaginam pe acest ofiter īndraznet, aspru, cu privirea patrunzatoare, gata sa pacatuiasca cu buna stiinta. Drumul pe care urma sa paseasca īn bocanci de militar trada circumstantele mortii īn batalie; se prezenta sub forma unui haos ce-mi amintea de roseata puternica a rasaritului. Cīnd pleca, fularul de matase īi flutura probabil la piept si obrajii erau expusi racorii noptii care persista. Spinarea i se va īncovoia sub greutatea lucrurilor furate: va trece cu viteza uimitoare. Dar īn zare se auzea īncetisor clopotul haosului rasunīnd īn clopotnita.

Eram departe de asemenea lucruri. N-aveam bani, nu eram liber, nu eram emancipat. Era limpede ca īn mintea mea de copil de saptesprezece ani "o perioada noua" implica o hotarīre ferma de a merge pe un anume fagas, chiar daca acesta nu capatase īnca o forma concreta.

- Daca fiintele de pe lumea aceasta, īmi ziceam, au de gīnd sa se īnfrupte din ticalosii prin actiuni si fapte, atunci eu ma voi afunda cīt voi putea īn lumea launtrica a nebuniei.

Numai ca rautatea cu care cochetam la īnceput nu era decīt īncercarea de a intra īn gratiile staretului prin tot soiul de tertipuri, pentru a ajunge sa pun mīna pe Tem­plul de aur, sau visul pur si simplu absurd de a-l otravi pe staret, īnlaturīndu-l īn felul acesta. Cu astfel de pla-

nun m minte, ml-ām simtit constiinta mai usoara, o data ce m-am asigurat ca Tsurukawa nu nutreste aceleasi j ambitii.

- Nu ai vreo grija sau speranta pentru viitor? l-am īntrebat.

- Nu, nici una. La ce mi-ar folosi?

Nu mi s-a parut trist cīnd a spus-o si nici n-a dat un raspuns īntīmplator. Chiar īn clipa aceea, un fulger i-a luminat sprīncenele īnguste si usor arcuite, singurele mai reusite. Tsurukawa īl lasase pe frizer sa-l rada cum voia, asa ca sprīncenele, si asa subtiri, se subtiasera de tot si se vedea o umbra usoara, albastra la capete, pe unde trecuse aparatul de ras.

Cīnd am zarit acel albastru, m-am tulburat. Baiatul acesta tīnar care sedea īn fata mea trecea prin viata neīntinat, era puritatea īntruchipata, cu totul altfel decīt mine. Viitorul lui se arata atīt de nebulos, īncīt parea ca arde. Flacara viitorului lui plutea pe un ulei rece, limpede ca cristalul. Oare cine pe lumea asta trebuia sa-si prevada inocenta si puritatea? si asta īn cazul īn care nu i-ar fi | ramas decīt inocenta si puritatea...

īn noaptea aceea, dupa ce Tsurukawa s-a dus īnj camera lui, n-am putut īnchide ochii din cauza caldurii I īnabusitoare a verii...

Am sarit din pat si m-am strecurat afara prin usa de j serviciu a micii biblioteci. īn spatele lui Rokuonji, la est de Yukatei se īnalta muntele Fudo. Era acoperit cu o I padure deasa de pini si, printre firele dese ale ierbii ce 1 se īntindea printre copaci, īsi scoteau capul floarea- j soarelui, azaleele si alte flori. Cunosteam bine muntele, j puteam sa-l urc si noaptea fara sa ma īmpiedic. Din vīrf j se vedea Kyoto de sus si partea centrala, iar īn zare, j muntii Eizan si Daimonji.

Am luat-o-n sus pe panta. Am urcat īn bataia de aripi j a pasarilor speriate de apropierea mea; nu ma uitam pe I unde calcam, dar cu toate acestea nu m-am īmpiedicat de J buturugi. Simteam ca urcusul acesta, fara sa ma gīndes

a ceva anume, ma tamaduia. Cīnd am ajuns īn vīrf, am simtit vīntul rece al noptii īnviorīndu-mi trupul asudat. M-a surprins privelistea din fata ochilor. Camuflajul fusese suspendat de mult si o mare de lumini se īntindea īn zare. Mi s-a parut un adevarat miracol, mai cu seama _ca n-am mai calcat pe aici noaptea, dupa terminarea razboiului.

Luminile formau un corp solid. īmprastiate pe o suprafata īntinsa, nu lasau impresia ca sīnt aproape sau departe; īn fata ochilor mei, īn noapte, se īnalta īnsa o cladire uriasa, diafana, formata īn īntregime din lumini, care parea sa-si rasfire turnul īnaripat si se tinea mīndra. Aici se dezvaluia un adevarat oras. Numai padurea din jurul Palatului Imperial ramase neluminata si parea o pestera mare, neagra. Din cīnd īn cīnd, īn directia muntelui Eizan, scapara fulgerul pe cerul īntunecat.

- Aici se afla universul lumesc, mi-am zis. Acum, ca razboiul s-a sfīrsit, sub lumina aceea oamenii sīnt mīnati de gīnduri pacatoase. Nenumarate cupluri se privesc la lumina si īn narile lor staruie mirosul mortii, care īi apasa direct. Ma consoleaza gīndul ca toate aceste nenumarate lumini sīnt stīnjenitoare, nu fac decīt sa īmpiedice. Fie ca rautatea din inima mea sa sporeasca si sa se īnmulteasca la nesfīrsit, astfel īncīt sa fie īn concordanta, pīna īn cele mai mici amanunte, cu lumina imensa din fata ochilor mei! Fie ca bezna din inima mea, īn care este īngradita ticalosia, sa egaleze bezna noptii care contine acele nenumarate luminite!

Numarul celor care vizitau Templul de aur sporea. Staretul a solicitat la primarie marirea taxei de intrare, ca sa tina pasul cu inflatia.

Vizitatorii pe care-i vazusem pīna acum erau oameni modesti, īmbracati īn uniforme, haine de lucru sau pan­taloni precum burlanele. De cīnd au sosit īnsa trupele de ocupatie, a īnceput sa īnfloreasca viata de desfrīu prin jurul Templului de aur. Nu toate schimbarile au luat o

īntorsatura neplacuta. A renascut obiceiul ceremoniei i ceaiului, iar femeile veneau acum la Templu īn chimo- ] nouri viu colorate pe care le pusesera deoparte īn anii de j razboi. Noi, preotii, īmbracati īn vesminte īntunecate, I contrastam puternic cu restul lumii: parca jucam roluri j de preoti din amuzament sau parca eram locuitorii unui! anume cartier care se straduia din rasputeri sa pastreze vechile si ciudatele obiceiuri īn interesul turistilor. Soldatii americani erau pur si simplu socati din pricina noastra: ne trageau de mīneci fara nici o jena si rīdeau de noi. Uneori ne ofereau bani ca sa-i lasam sa ne poarte vesmintele si, īmbracati astfel, īsi faceau fotografii ca ^; amintire. Aceste lucruri s-au īntīmplat cīnd Tsurukawa si cu mine am fost recomandati ca interpreti vizitatorilor straini īn locul ghizilor care nu vorbeau engleza.

Era prima iarna dupa razboi. īncepuse sa ninga vineri seara, continua sa ninga si sīmbata. Fiind la scoala dimineata, ardeam de nerabdare sa ma īntorc sa vad Templul de aur acoperit de zapada.

Ninse si dupa-masa. Am iesit de pe aleea vizitatorilor . si, īncaltat cu cizmele de cauciuc si cu ghiozdanul pe umerii am pornit spre lacul Kyoko. Fulgii de zapada i cadeau cu iuteala, necontenit. Cīnd eram copil si ningea \ īmi ridicam fata spre cer, cu gura deschisa. Asa am facut i si de data aceasta si fulgii mi-au atins dintii. Aveam i impresia ca-i aud lovindu-se de o foita foarte subtire de metal. Am simtit fulgii īmprastiindu-mi-se prin gura calda si topindii-se la atingerea ei. īn clipa aceea mi-a venit īn minte imaginea ciocului pasarii phoenix de pe j vīrful nivelului Kukyocho. Ciocul fierbinte si neted al pasarii aurii.

Zapada da tuturor un soi de sprinteneala. si oare ar fi nepotrivit sa afirm ca eu, care nu īmplinisem opt­sprezece ani, simteam un avīnt tineresc?

Templul de aur era nespus de frumos īnvaluit īn zapada. Crusta golasa a acestei cladiri, cu pilonii j

jnaltinau-se aproape unul de altul, expusa intemperiilor, parea īnviorata. Zapada cadea nestingherita spre interior.

- Oare de ce nu se bīlbīie zapada? ma īntrebam.

Uneori, cīnd fulgii se loveau de frunzele arbustului yat-sude¹, cadeau pe pamīnt ca si cum s-ar fi īmpleticit. Dar īn clipa īn care m-am simtit īnvaluit de zapada ce se lasa īncet-īncet din īnalt, am uitat de veninul din inima si mi s-a parut ca ma īntorc la o cadenta spirituala mai nobila, de parca ma scaldam īn muzica.

Datorita zapezii, tridimensionalul Templu de aur a capatat cu adevarat o statura noua, ca īntr-o fotografie, si īnceta sa sfideze lumea exterioara. Ramurile golase de artari ce se īntindeau jur-īmprejurul lacului nu prea suportau zapada, asa ca paduricea parea mai golasa ca oricīnd. Ici-colo īnsa, zapada se aduna pe pini. Era splen­dida! Se aduna zapada si la suprafata īnghetata a lacului, dar, ce curios, īn unele locuri nu era zapada, iar īn altele lacul parea pur si simplu spoit cu pete mari, albe, asemeni norilor dintr-un tablou decorativ. Stīnca Kyusanhakkai si insula Awaji pareau legate prin zapada de la suprafata īnghetata a lacului, iar pinii care cresteau acolo pareau sa se arcuiasca, cu totul īntīmplator, īn mijlocul unei cīmpii de gheata si zapada.

Trei parti ale Templului de aur era uimitor de albe: acoperisurile nivelelor Kukyocho si Choondo, precum si cel al lui Sosei. Partea nelocuita a cladirii era īntunecata, si aceasta negreala a complicatei constructii de lemn avea o oarecare prospetime, contrastīnd puternic cu zapada. Cu cīt privesti mai mult un tablou ce apartine curentului sudic, reprezentīnd un castel cuibarit īn munti, cu atīt vrei sa te apropii de pīnza pentru a vedea daca nu cumva locuieste cineva dincolo de ziduri. Tot asa, farmecul ce-l exercita asupra mea vechiul lemn negru ma facea sa vreau sa aflu daca nu cumva turnul Templului este locuit. Dar chiar daca-mi apropiam fata de Templul de aur, nu faceam decīt sa ma ciocnesc de pīnza matasoasa de zapada; si mai mult de atīt nu ma puteam apropia.

Fatsia japonica (n.trad.).

1UVLIU1U1

_ LIII L UC3UI13C Lfl LI

cerul acoperit de zapada. Am ridicat privirile si am urmarit atent fulgii, ce se roteau parca pe loc, pentru ca apoi sa se aseze pe peretii vechi, īnveliti īntr-o foita aurie ce-si pierduse stralucirea, si stateau acolo pīna formau broboane aurii.

Ziua urmatoare era duminica. Dis-de-dimineata veni dupa mine batrīnul ghid. "Avem vreun oaspete strain īnainte de ora deschiderii", ma gīndeam. Ghidul īi vor­bise soldatului prin semne, rugīndu-l sa astepte, si veni sa ma cheme, deoarece, cum am mai spus, eu vorbeam engleza. īn mod surprinzator, ma descurcam mai bine decīt Tsurukawa si nici macar nu ma bīlbīiam.

La intrare oprise o masina. Un soldat american, beat mort, statea rezemat de unul din stīlpi. Cīnd mi-am facut aparitia, m-a privit de sus si a rīs dispretuitor.

Gradina stralucea orbitor din cauza zapezii. Pe acest fundal sclipitor se īndreptau spre mine, dinspre fata carnoasa a tīnarului ofiter, nori albiciosi de aburi ameste­cati cu miros de whisky. Ma simteam stīnjenit ca de obicei si ma gīndeam ce poate simti o persoana care ma depaseste atīt de mult ca statura.

Cum īmi facusem un obicei din a nu ma īmpotrivi, am acceptat si de data aceasta sa-i arat Templul, desi nu se deschisese īnca. I-am cerut sa plateasca taxa de intrare si taxa pentru ghid. Spre surprinderea mea īnsa, individul cel matahalos si beat nu dadea nici un semn ca ar avea de gīnd sa plateasca. Apoi s-a uitat īn masina si parca a zis:

Iesi!

Pe pragul masinii vazui un picior īncaltat īntr-un pantof fin, cu tocuri īnalte. M-a surprins faptul ca, desi era frig, nu avea ciorapi. Mi-am dat seama pe loc ca fata era o prostituata īntretinuta de soldati straini, pentru ca avea o haina de un rosu-aprins, iar unghiile de la mīini si de la picioare erau la fel de rosii. Cīnd i s-a desfacut putin haina, am zarit pe dedesubt o camasa de noapte jegoasa din material de prosop. Fata era foarte beata si

privea hx. BarBaful era īmbracat īngrijit, in unirormā, dar _ea īsi aruncase pur si simplu o haina peste camasa de noapte. Plecase īn pripa.

La lumina zapezii, fata ei parea foarte palida. Rosul-aprins de pe buze contrasta puternic cu pielea alba, ce patea aproape lipsita de culoare. De īndata ce puse piciorul jos pe pamīnt, fata īncepu sa stranute; mici cute se adunara īn jurul nasului subtire si ochii obositi si tul­buri privira o clipa īn zare, ca apoi sa devina iar greoi, inexpresivi. Apoi īl striga pe barbat:

- Jaak, Jaak! Tsu korudo, tsu korudo!¹ Vocea fetei parea sa rataceasca prin zapada, trista. Barbatul nu raspunse.

Era prima oara cīnd constatam ca o astfel de femeie poate fi īntr-adevar frumoasa. Nu pentru ca semana cu Uiko. Arata ca un portret desenat cu multa migala, īn asa fel, īncīt nici macar o trasatura sa nu aduca a Uiko. Aceasta fata avea o frumusete proaspata, provocatoare, ce parea sa fie tocmai o reactie la amintirea mea despre Uiko. si ma magulea oarecum rezistenta mea la tulbu­rarea senzuala, urmare a primei mele experiente legate de frumusete.

Avea un singur punct comun cu Uiko. Nu ma baga deloc īn seama, asa cum stateam acolo, īmbracat īntr-un pulover murdar si īncaltat cu tenisi.

Toata lumea de la Templu se sculase devreme si curata zapada, dar nu reusisera sa degajeze decīt cararea vizi­tatorilor. Ar fi fost foarte complicat daca ar fi venit acum vreun grup de vizitatori, deoarece nu era loc de trecere decīt pentru cītiva si pe un singur sir. Am luat-o īnaintea soldatului si a fetei.

Cīnd a ajuns la lac si i s-a deschis privelistea īn fata ochilor, americanul ridica mīinile si scoase un chiot de bucurie. A mai zis ceva, dar n-am īnteles. Apoi o scutura zdravan pe fata. Fata īncrunta din sprīncene si repeta simplu:

- O, Jaak, tsu korudo!

Too cold (engl.) = E prea frig (n.trad.).

ma īntreoa ce sint Doaoeie rosu aie piantei aurii care se vedeau printre frunzele īncarcate de zapada, dar n-am fost īn stare sa-i spun decīt aokP. Probabil ca trupul lui de urias a fost strabatut de un fior liric, dar se citea multa cruzime īn ochii senini, albastri. īn cīntecele si poeziile pentru copii ale Mamei Gīste² se vorbeste despre ochi negri, cruzi si pizmasi. Adevarul este ca arunci cīnd īti imaginezi cruzimea, īn mod normal īi atribui alta trasatura.

Am īnceput sa-i vorbesc despre Templul de aur asa cum scrie la carte. Soldatul era īngrozitor de beat si n-avea siguranta īn picioare. Cu degetele amortite de frig, am īnceput sa rasfoiesc cartulia īn engleza despre Tem­plul de aur, pe care obisnuiam s-o citesc īn astfel de ocazii. Dar americanul mi-a smuls-o din mīna si a īnceput sa citeasca el, maimutarindu-se. Am īnteles ca nu mai avea nevoie de explicatiile mele.

M-am rezemat de balustrada de la Hosui-in, lasīndu-ma prada extazului provocat de sclipirea lacului. Interi­orul Templului de aur nu fusese niciodata atīt de expus luminii, atīt de stralucitor. Ţi-era si greu sa-l privesti.

Cīnd mi-am ridicat privirile, mi-am dat seama ca bar­batul si femeia se pusesera pe cearta īn drum spre Sosei. Cearta parea sa se īnteteasca, dar nu pricepeam o iota. Fata i-a raspuns brutal; nu-mi dadeam seama daca vorbeste engleza sau japoneza. Au luat-o spre Hosui-in, continuīndu-si cearta. Pareau sa fi uitat cu totul de mine.

Americanul' se porni s-o insulte. Ea-i arse o palma cu ] toata puterea. Apoi se īntoarse si o lua la fuga spre iesire, j N-am īnteles ce se īntīmpla, dar si eu am parasit Templul j de aur si am luat-o la fuga pe malul lacului. Cīnd am j ajuns linga fata, americanul cu picioarele lui lungi mi-o ) luase īnainte si o tinea strīns de gulerul hainei. O tinea pe !

Planta cu frunze aurii (n.trad.).

Autoarea imaginara a unei culegeri de poezii pentru copii, publicata sub titlul Mother Goose's Melody (Melodia Maniei Gīste) īn 1781 (n.trad.).

ea, dar ma privea pe mine. A dat drumul gulerului. Avea probabil o forta fantastica, pentru ca īn clipa īn care a luat mīna de pe guler, fata cazu. Poalele hainei s-au desfacut si i s-au vazut pulpele dezgolite, īntinse pe zapada alba. Fata nici nu īncerca macar sa se ridice. II strafulgera cu privirea, de acolo de jos, pe uriasul care o domina. Abia m-am abtinut sa nu īngenunchez si s-o ajut sa se ridice. Tocmai ma pregateam sa fac lucrul acesta, cīnd americanul a strigat:

- Hei!

M-am īntors. Statea īn fata mea cu picioarele departate. Mi-a facut un semn cu degetele. Apoi, cu o voce complet schimbata - o voce calda, dulce -, spuse īn engleza:

- Calc-o! Hai, calc-o!

Nu īntelegeam ce vrea. Citeam parca un ordin īn ochii lui albastri, ce ma priveau de la īnaltime. Vedeam peste umerii lui lati Templul de aur acoperit de zapada, stralu­cind sub cerul albastru, posomorit. Nu mai ramasese nici urma de cruzime īn ochii lui albastri. Nu stiu de ce, dar īn momentul acela mi se pareau chiar foarte duiosi.

Ridica mīna, ma apuca de ceafa si ma salta. īn ciuda gesturilor brutale, vocea īi era calda si blīnda.

- Calc-o! spuse. Trebuie s-o calci!

Incapabil sa ma opun, mi-am ridicat piciorul īncaltat. Americanul ma batu pe umar. Piciorul mi se ridica si pasii pe ceva moale ca noroiul de primavara. Era stomacul fetei. Fata īnchise ochii si gemu.

- Hai, mai tare! Nu te lasa!

Mi-am lasat piciorul pe fata. Lupta care se daduse īn mine cīnd am apasat-o prima data facu loc unei placeri de nedescris.

"E stomac de femeie, gīndeam. Acesta este pieptul." Nu mi-am putut imagina niciodata ca un trup omenesc poate fi atīt de elastic, ca poate reactiona cu atīta mobilitate.

- Ajunge, spuse americanul deslusit.

Ridica fata politicos, īi sterse noroiul si zapada de pe haine si o ajuta sa se urce īn masina. Pasea īnainte, fara sa priveasca īn directia mea; nici fata nu m-a privit. Cīnd

au ajuns ia masina, a lasat-o pe tata sa urce prima. Se pare ca se dusese efectul bauturii. Americanul se īntoarse spre mine si-mi spuse grav:

- Multumesc.

A vrut sa-mi dea ceva bani, dar am refuzat. Lua atunci doua cartuse de tigari americane din masina si mi le vīrī īn brate.

Obrajii īmi ardeau si se reflectau parca īn albul zapezii. Masina disparu īn zare, ridicīnd īn urma ei un nor de zapada. Tremuram tot de emotie.

Dupa tfe mi-a mai trecut, m-am gīndit la un plan. Ce-ar fi sa dau si eu dovada de putina abilitate si diplo­matie! Staretului īi placeau tigarile. Ce īncīntat ar fi sa primeasca acest dar! si fara sa stie absolut nimic.

Nu trebuia sa marturisesc tot ce se īntīmplase. Am facut ce-am facut pentru ca mi s-a ordonat si am fost con-strīns. Daca nu l-as fi ascultat pe american, cine stie ce-as fi patit!

Am mers la staret īn Marea Biblioteca. Diaconul īi radea capul, fiind foarte priceput la astfel de treburi. Am asteptat pe veranda unde stralucea puternic soarele diminetii. Se adunase īn gradina zapada pe pinul-barca si sclipea orbitor; arata exact ca o barca plianta nou-nouta.

Staretul statea cu ochii īnchisi cīnd diaconul īl radea. Ţinea īn mīna o bucata de hīrtie īn care aduna parul tuns. Conturul capului se schita tot mai mult, pe masura ce dia­conul īsi continua operatia. Dupa ce termina, diaconul īnfasura capul proaspat ras īntr-un prosop fierbinte. . īndeparta apoi prosopul si de sub el iesi un cap ca de j nou-nascut, sclipitor, de parca ar fi fost fiert.

Am reusit sa-i spun ce vreau si i-am dat cele doua cartuse de Chesterfield, cu o plecaciune.

- Ah! spuse staretul, īti multumesc foarte mult. Zīmbi putin. Asta a fost tot. Apoi lua negustoreste cele l

doua cartuse si le puse, ca din īntīmplare, pe biroul ticsit I de hīrtii si scrisori. Cīnd diaconul īncepu sa-i maseze j umerii, staretul īnchise iar ochii.

A trebuit sā ma retrag. Fierbeam de nemultumire. Fapta rea si de neīnteles pe care o comisesem, tigarile pe care le primisem drept rasplata, faptul ca staretul le-a luat pur si simplu fara sa stie macar de unde si de ce le-am primit - toate acestea trebuiau sa duca la ceva mai dra­matic si mai violent. Faptul ca o persoana de talia staretului ignora complet ce se īntīmplase constituia un motiv īn plus de a-l dispretui.

pe cīnd ma pregateam sa ies din camera, staretul ma opri.

- Asculta! spuse el. Am de gīnd sa te trimit la Uni­versitatea Otani de īndata ce terminj scoala. Trebuie sa īnveti serios, baiatule, ca sa obtii medii bune la admitere. Aceasta ar fi fost si dorinta tatalui tau.

Vestea a fost raspīndita imediat īn tot Templul de catre diacon. Un jiso caruia staretul īi recomanda sa-si urmeze studiile mai departe, asta īnsemna ca e un tīnar de nadejde. Se īntīmpla si pe vremuri ca un jiso sa mearga seara de seara la staret sa-i maseze umerii, nutrind spe­ranta ca-l va recomanda pentru universitate, si īn multe cazuri ambitiosii se realizau. Tsurukawa, care urma sa intre la Universitatea Otani pe cheltuiala parintilor, m-a batut pe umar īncīntat cīnd a auzit vestea. Altii īnsa, carora staretul nu le promisese nici o recomandare, n-au mai vorbit cu mine dupa aceea.

Capitolul IV

ĪN PRIMĂVARA ANULUI 1947 īncepeau cursurile de pregatire pentru admiterea la universitate. Dar rezul­tatele obtinute de mine n-au fost considerate cu totul iesite din comun; staretul ma proteja īn continuare, iar colegii de la Templu ma invidiau. Daca priveam problema din afara, puteam sa o iau drept un motiv de mīndrie dar, de fapt, avansarea mea a fost īntunecata de o situatie neplacuta la care nici macar nu vreau sa ma gīndesc.

īntr-o zi, cīnd m-am īntors de la scoala, cam la o sap-tamīna dupa ce staretul īmi daduse recomandarea pentru universitate, l-am vazut pe celalalt jiso, care nu primise asa ceva, privindu-ma fericit. Pīna atunci acest tīnar nu-mi adresase nici un cuvīnt. si diaconul, si paracliserul pareau schimbati. īmi dadeam totusi seama ca se stra­duiesc sa nu para altfel decīt pīna acum.

M-am dus la Tsurukawa īn camera īn seara aceea si m-am plīns de schimbarea survenita īn atitudinea celor din Templu fata de mine. La īnceput, fara sa ma priveasca īn ochi, īncerca sa ma convinga ca nu se īntīmplase nimic; dar nu era el omul care sa fie īn stare sa-si ascunda sen­timentele si imediat i-am citit vinovatia īn priviri.

- Am auzit si eu de la celalalt jiso, spuse Tsurukawa, si nici el nu stie decīt din auzite, pentru ca era la scoala. Oricum, se pare ca s-a īntīmplat ceva bizar cīt ai fost plecat.

Aveam o banuiala, asa ca am insistat sa continue. Tsu­rukawa m-a rugat sa pastrez secretul. Privindu-ma fix īn ochi, īncepu sa-mi povesteasca.

In dupa-amiaza respectiva, a venit la Templu o fata si a cerut sa vorbeasca cu staretul. Purta haina rosie, īn mod cert era o prostituata īntretinuta de straini. īn locul staretului a venit la poarta diaconul. Fata i-a vorbit urīt diaconului si a insistat sa-l vada pe staret. īn clipa aceea, din nefericire, staretul īsi facu aparitia pe culoar. Vazīnd fata, a venit la intrare. Fata i-a spus ca aproximativ cu o saptamīna īn urma, īn dimineata īn care ninsese, vizitase Templul īmpreuna cu un soldat strain. Soldatul a trīntit-o pe jos, iar un jisO, ca sa se dea bine pe līnga el, a calcat-o īn picioare. īn seara aceea a avortat. Data fiind situatia, se simtea īndreptatita sa ceara despagubire de la Templu, īn cazul īn care nu i se acorda, avea de gīnd sa demaste īntreaga afacere de la Rokuon-ji si sa-si reclame drepturile public.

Staretul i-a dat niste bani, fara sa spuna un singur cuvīnt si a trimis-o acasa. Toata lumea stia ca eu am facut pe ghidul īn ziua respectiva, dar staretul a spus ca, deoarece nu sīnt martori la Templu care sa-mi fi vazut comportarea necuviincioasa, mai bine sa nu mi se spuna. Iar el avea de gīnd sa īnchida ochii la tot. Cīnd cei de la Templu au auzit povestea de la diacon, au banuit ime­diat ca eu eram vinovatul.

Tsurukawa ma lua de mīna. Era gata sa plīnga. M-a privit cu ochii lui curati si m-a īntrebat direct, copilareste: - Ai putut tu sa faci una ca asta? Mi-am scotocit putin starea de spirit. Tsurukawa ma provocase. De ce-mi pusese o astfel de īntrebare? Din pri­etenie? īsi dadea oare seama ca se lepada de adevarata lui datorie? stia el oare ca astfel ma trada pe mine, īn ce aveam eu mai profund?

Am mai spus, Tsurukawa era reversul meu pozitiv. Daca s-ar fi straduit cīt de cīt sa ma īnteleaga si mi-ar fi fost cu adevarat devotat, nu mi-ar fi pus astfel de īntre­bari, nu m-ar fi īntrebat nimic, ci mi-ar fi luat tristetea ca atare si ar fi transformat-o īn buna dispozitie. Atunci min­ciuna ar fi devenit adevar si adevarul minciuna. Daca Tsurukawa si-ar fi pastrat bunul obicei de a transforma

umbra īn lumina, noaptea īn zi, lumina lunu in lumina soarelui, umezeala muschiului noaptea īn freamatul frun­zelor tinere, stralucitoare din miezul zilei - atunci poate as fi fost capabil sa-mi bīlbīi cumva marturisirea. Dar tocmai de data aceasta n-a procedat asa. Tristetea mi-a sporit de aceea si mai mult.

Am rīs īn doi peri. Bezna īn Templul neīncalzit. Genunchi reci. Batrīnii piloni uriasi ai Templului se īnaltau īn jurul nostru. Stateam amīndoi ghemuiti si vorbeam īn

soapta.

Eram īmbracat doar īn pijama si tremuram, probabil din cauza frigului. Dar placerea de a-l minti īn fata pe pri­etenul meu pentru prima oara era suficienta ca sa-mi tremure genunchii.

- N-am facut nimic, i-am raspuns.

- Zau? exclama Tsurukawa. Deci fata a mintit. Lua-o-ar naiba! si unde mai pui ca si diaconul a crezut-o!

Indignarea īndreptatita a lui Tsurukawa spori. Spuse ca are de gīnd sa-i explice staretului situatia a doua zi. īn clipa aceea, īmi trecu prin minte imaginea capului proaspat ras care arata ca o leguma fiarta. Apoi i-am vazut obrajii trandafirii, cuminti. Nu stiu de ce, dar mi s-a facut brusc sila.

Era important sa-i stavilesc indignarea lui Tsurukawa, sa i-o īngrop īnainte de a iesi la lumina.

- Dupa parerea ta, staretul crede ca eu am facut o asemenea fapta? l-am īntrebat.

- stiu si eu? spuse Tsurukawa, vadit īncurcat de

aceasta noua idee.

- N-au decīt sa ma vorbeasca īn spate cīt poftesc. Atīta vreme cīt staretul tine cu mine, sīnt linistit. Eu asa

vad lucrurile.

Apoi am reusit sa-l conving pe Tsurukawa ca daca īncearca sa-mi ia apararea, de fapt stīrneste mai mult banuiala celorlalti. Numai pentru ca staretul credea īn nevinovatia mea, i-am explicat eu, a preferat sa nu spuna nimic si sa nu bage īn seama toata tarasenia. Pe masura ce vorbeam, bucuria īmi umplea inima, iar aceasta

bucurie prinse treptat radacini. Era o bucurie care parea sa spuna: "Nu sīnt martori. Nimeni nu te poate acuza."

Nu ma gīndeam nici o clipa ca staretul crede īn nevi­novatia mea, dimpotriva: el era singurul absolut convins de ea. Faptul ca a trecut atīt de usor peste fapta mea ma īndreptatea si mai mult sa-mi mentin banuiala. Poate ca si-a dat seama chiar īn clipa īn care i-am dat cartusele de Chesterfield. Poate motivul pentru care a trecut lucrurile sub tacere a fost si faptul ca ma pīndea, ma astepta sa vin de buna voie sa ma spovedesc. si nu numai atīt. Poate recomandarea pentru universitate a fost tocmai momeala care sa-mi smulga marturisirea: daca nu-i spuneam ade­varul, si-o retragea drept pedeapsa pentru necinstea mea; daca marturiseam, totusi, si daca se convingea pe deplin ca ma caiesc, putea sa-mi faca o favoare: sa-mi lase reco­mandarea.

Capcana cea mare consta īn faptul ca īi spusese dia­conului sa nu-mi sufle o vorba. Daca eram cu adevarat nevinovat, puteam sa traiesc mai departe senin, fara sa stiu sau sa-mi dau seama ca se īntīmplase ceva. Daca, pe de alta parte, facusem fapta aceea urīta, as putea foarte bine - presupunīnd ca sīnt destept - sa ma prefac ca traiesc mai departe linistit, aratīnd astfel ca n-am nici o vina: starea normala a unui om care nu are nimic pe constiinta. Asa ca ar fi mai bine sa ma prefac. Era cea mai buna solutie, era singurul mijloc prin care-mi puteam dovedi nevinovatia. Staretul insinua prea mult. Grozava cursa mi-a mai īntins! La gīndul acesta ma cuprinse furia. Se parea ca n-aveam nici o scuza pentru ce facusem. Daca n-as fi calcat-o pe fata, americanul ar fi putut foarte bine sa scoata revolverul si sa ma ameninte. La urma urmei nu ai cum sa te opui fortelor de ocupatie. Fusesem obligat sa fac ce facusem.

Dar senzatia pe care am avut-o cīnd i-am simtit stoma­cul pe talpa tenisilor, senzatia pe care mi-a dat-o elastici­tatea trupului ei, gemetele, felul cum arata - ca o floare strivita gata-gata sa īnfloreasca -, ameteala, des­cumpanirea pe care mi-a provocat-o, senzatia care a

trecut ui uipa aceea ca un ruiger ain trupm retei in ai meu - nu mai pot pretinde ca m-a obligat cineva sa ma bucur de toate aceste lucruri. Tot nu pot uita farmecul acelei clipe. si staretul stia cu siguranta ce-am simtit, stia totul pīna īn cele mai mici amanunte, stia sigur ce placere am simtit!

īn anul urmator am fost ca o pasare īn colivie. Colivia īmi aparea mereu īn fata ochilor. Hotarīt sa nu mar­turisesc niciodata, ma simteam īncordat peste zi. Ciudat! Fapta, care la momentul respectiv nu mi-a stīrnit nici un sentiment de vinovatie, īncepu sa prinda contur. Nu-mi era chiar usor, deoarece stiam ca din cauza mea fata pierduse sarcina. Fapta mea se asternuse ca o pulbere aurie īn memorie si īncepuse sa iradieze o lumina orbitoare care-mi sfredelea gīndurile. Stralucirea mīr-saviei... Da, asta era. Poate sa nu fi fost un pacat prea mare, dar oricum eram constient de faptul ca-l comise­sem. Aceasta constiinta a vinovatiei era precum un orna­ment īn interiorul meu.

Cīt despre aspectul practic al problemei, pīna la exa­menul de admitere la Universitatea Otani nu-mi ramīnea decīt sa traiesc īntr-o stare de nesiguranta continua, dīndu-mi silinta sa ghicesc adevaratele intentii ale staretului īn ce ma priveste. Staretul n-a spus niciodata nimic īn legatura cu retragerea promisiunii de a ma ajuta sa urmez aceasta facultate. Pe de alta parte īnsa, nu m-a īncurajat īn nici un fel vorbindu-mi de pregatirile pentru examenul de admitere. Cīt asteptam sa-mi spuna ceva, orice, numai sa-mi spuna! Dar parca dinadins nu spunea nimic, supunīndu-ma unei torturi epuizante. Cīt despre mine, poate de teama sau din īncapatīnare, ezitam sa-l īntreb ce gīnduri are cu mine. Pe vremuri, īl priveam pe parintele Dosen cu respectul cuvenit si din cīnd īn cīnd cu ochi critici. Dar acum īncepuse sa dobīndeasca treptat proportii monstruoase, aveam impresia ca īn trupul lui nu salasluieste o inima omeneasca obisnuita. Ori de cīte ori voiam sa-mi īntorc privirile, aceasta fiinta plutea īn fata mea ca un castel-fantoma.

lh<_ luusnui lumimei, staretul rusese solicitat la funeraliile unui fost enorias si, deoarece facea doua ore cu trenul pīna la locul respectiv, ne anunta cu o seara īnainte ca pleaca la ora cinci si jumatate dimineata. īl īnsotea diaconul. Ca sa fim gata pentru plecarea staretului, trebuia sa ne sculam la ora patru, sa facem curat, sa pregatim micul dejun. De cum ne-am trezit, ne-am si facut "datoria de dimineata" care consta īn recitarea sutrei, īn timp ce diaconul īl ajuta pe staret la pregatirile de plecare. Dinspre curtea rece si īntunecoasa venea scīrtīitul neīntrerupt al galetii din fīntīna. Ne-am spalat repede pe fata. Cīntatul cocosilor din gradina strapungea zorile; era ceva proaspat īn cucurigul lor.

Ne-am suflecat mīnecile mantiilor preotesti si am luat-o īn graba spre sala vizitatorilor unde urma sa ne īntrunim. īn racoarea zorilor, rogojinile de paie din sala cea mare, pe care nu dormise nimeni niciodata, īti dadeau o senzatie ciudata, parca īti respingeau atingerea. Luminarile din altar pīlpīiau. Ne-am īnchinat. Mai īntīi ne-am facut plecaciunea din picioare, apoi am īnge­nuncheat pe rogojini si ne-am plecat capul de trei ori la sunetul gongului.

īmi placea prospetimea vocilor barbatesti la cīntarea sutrei de dimineata. Aveau cea mai puternica rezonanta. Vocile profunde pareau sa risipeasca toate gīndurile necurate ce se adunau peste noapte; aveai senzatia ca din corzile vocale ale tuturor cīntaretilor tīsnesc īn suvoi stropi negri ce sīnt īmproscati īn jur. Nu stiu daca si vocea mea rasuna la fel, dar īmi placea sa cred ca si ea risipea aceleasi gīnduri necurate ca si ale altora.

Staretul era gata de plecare īnainte de a se termina "īntrunirea la fiertura". Conform obiceiului, ne-am aliniat cu totii la intrare ca sa-l petrecem. Era īnca īntuneric si cerul era plin de stele. Sub cerul īnstelat, cararea de pietre se īntindea lin, pīna la poarta Sanmon, dar umbrele marilor stejari, pruni si pini se tīrau pe pamīnt, amestecīndu-se īntre ele si ocupīnd toata suprafata.

zorilor īmi pisca coatele.

Totul se desfasura īn tacere. Am facut plecaciunile de '1 rigoare staretului fara sa scoatem un cuvīnt, iar el ne * raspunse aproape imperceptibil. Apoi zgomotul pasilor staretului si ai diaconului s-a stins treptat, pe masura ce se 'departau pe cararea pietruita. Obiceiul este, la cei din secta Zen, ca atunci cīnd petreci pe cineva la plecare, sa astepti pīna dispare complet din raza vizuala. Acum nu le mai distingeam bine siluetele. Nu se mai vedeau decīt poalele albe ale mantiilor si sosetele albe. La un moment dat, pareau sa fi disparut complet, dar de fapt nu era asa: īi ascundeau copacii. Dupa un timp, aparura iar mantiile si sosetele albe, si nu stiu de ce ecoul pasilor lor mi se paru mai puternic decīt īnainte. īi priveam cum se depar­teaza si mi se parea ca a trecut o vesnicie pīna au disparut pe poarta principala.

īn clipa aceea un impuls ciudat prinse contur. Exact ca atunci cīnd cuvinte importante īncercau sa-si croiasca drum, libere, din gura mea, dar erau blocate de bīlbīiala; aceeasi soarta avu si acest impuls īnabusit, arzīndu-mi gītul. Era de fapt o dorinta subita de eliberare, de usurare, īn aceeasi clipa, ambitiile mele anterioare - dorinta mea de a intra la universitate, si mai mult, speranta sugerata de mama de a-i lua locul staretului - īncetara sa mai existe. Voiam sa ma eliberez de o forta muta ce pusese stapīnire pe miije si ma domina.

Nu pot spune ca īn clipa aceea duceam lipsa de curaj. Curajul necesar pentru a putea face o marturisire era de fapt un fleac. Pentru unul ca mine care si-a trait cei douazeci de ani īn tacere, valoarea unei confesiuni nu era, de fapt, prea mare. S-ar putea ca lumea sa ma considere exagerat, dar adevarul este ca, tinīndu-mi firea īn ciuda tacerii staretului si refuzīnd sa ma spovedesc, m-am con­fruntat doar cu o singura problema: "Exista oare pacate?" si daca o tineam asa pīna la capat si nu marturiseam, atunci se dovedea ca pacatul, chiar unul mic, exista totusi. Pe cīnd īntrezaream, printre copaci, mantia si

rilor, forta care-mi ardea gītul deveni aproape de

estapīriit si voiam sa fac o marturisire totala. As fi vrut

s fug dupa staret, sa ma agat de mīneca lui si sa-i

novestesc cu voce tare tot ce se īntīmplase īn dimineata

aceea cu ninsoare. Nu cred ca din respect pentru omul

_care-mi stīrnise astfel de dorinte. Forta pe care o exercita

staretul asupra mea era mai mult o forta fizica.

La gīndul ca daca ma spovedesc, se spulbera primul pacat din viata mea, am avut īnsa o ezitare puternica: parca ma tragea ceva īnapoi. Apoi silueta staretului trecu de poarta si disparu sub cerul linistit, īntunecat.

Toti se relaxara subit si pornira zgomotosi spre intrare. Stateam pe loc, dus pe gīnduri, dar m-a trezit Tsurukawa din visare, batīndu-ma pe umar. Umarul s-a trezit. Umarul meu slab si prapadit si-a redobīndit mīndria.

Dupa cum am mai spus, am reusit sa absolv cu bine cursurile anului pregatitor, īn ciuda dificultatilor īntīmpi-nate. N-a trebuit sa fac nici o marturisire. La cīteva zile dupa aceea, staretul ne-a chemat, pe mine si pe Tsu­rukawa, si ne-a spus, scurt, ca trebuie sa īncepem sa ne pre.gatim pentru examene, ca vom fi scutiti de treburile de la Templu cīt timp sīntem ocupati cu īnvatatul.

Am reusit la universitate, cu toate acestea problemele nu erau complet lamurite. Atitudinea staretului nu-mi lasa de īnteles ce parere are despre ziua aceea cu zapada; nici nu-mi puteam da seama ce intentii are īn ce priveste succesorul.

Universitatea Otani īnsemna un moment de rascruce. Era pentru prima oara īn viata cīnd ma familiarizam cu idei, cu idei pe care le alesesem deliberat. Otani data de prin 1663, cīnd caminele studentesti au fost mutate de la templuj Chikushi Kanzeon la conacul Kikoku din Kyoto. De atunci a servit drept mīnastire urmasilor sectei Otani de la templul Hongan. Pe vremea celui de-al cincispre­zecelea Patriarh al templului Hongan, un adept pe nume Soken Takagi, care locuia la Niniwa, facuse o donatie

Karasumagashira din partea de nord a capitalei si au īnfi­intat acolo universitatea. Terenul se īntindea pe numai zece acri de pamīnt si era prea mic pentru o universitate. si totusi aici au studiat si s-au initiat īn principiile bud-dhismului multi tineri, nu numai din secta Otani, ci din toate sectele buddhiste.

O poarta veche din caramida despartea terenurile uni­versitatii de strada si de liniile de tramvai. īn partea de vest, poarta dadea spre muntele Hiei. De aici, o alee pietruita ducea pīna la poarta cea mare pentru masini a cladirii principale, o constructie īntunecata, mohorīta, cu doua nivele. Pe vīrful"acoperisului de la intrare se īnalta un turn aramiu. Nu era nici pentru ceas, nici pentru clopot; sub paratrasnetul subtire, o fereastra patrata eclipsa un colt din cerul albastru.

Līnga intrare se īnalta un tei batrīn, ale carui frunze minunate straluceau precum cuprul īn soare. Universi­tatea, care la origine avusese doar cladirea principala, se extinsese cu timpul, iar diferitele ei parti fura legate īntre ele la īntīmplare. Era īn mare parte o constructie veche din lemn, cu un singur nivel. īnauntrul cladirii nu puteai intra īncaltat, iar diferitele aripi erau legate prin coridoare interminabile facute din scīnduri din lemn de bambus. Cu vremea, dusumeaua īncepu sa trosneasca. Din cīnd īn cīnd se mai reparau portiunile stricate si, cīnd treceai dintr-o aripa īn alta, caleai pe un adevarat mozaic de lemn īnchis si deschis la culoare, deoarece seīndurile vechi erau intercalate cu cele noi.

Cīnd te īnscrii la o scoala noua sau la universitate, desi vii cu forte proaspete, ai parca sentimentul zadarniciei lucrurilor. Asa am patit si eu īn primele zile la Univer­sitatea Otani. Deoarece nu-l cunosteam decīt pe Tsu-rukawa, m-am vazut obligat sa vorbesc numai cu el. Totusi, dupa cīteva zile ne-am dat seama ca nu e bine sa facem opinie separata. Tsurukawa a fost de aceeasi parere, asa ca dupa ce-am hotarīt sa nu mai stam īmpreuna īn

mic, necare ā īncercat sa-si lege noi prietenii. Fiind īnsa bīlbīit, n-aveam curajul lui Tsurukawa si, pe masura ce numarul prietenilor lui sporea, ma simteam din ce īn ce mai izolat.

In programa din anul pregatitor de la universitate am avut urmatoarele obiecte; etica, japoneza, studiul ideogramelor, chineza, engleza, istorie, scriere buddhista, logica, matematica si educatie fizica. De la bun īnceput mi-au dat de furca cursurile de logica. īntr-o buna zi, m-am hotarīt sa-l abordez pe unul din studenti īn pauza de prīnz, mai cu seama ca īmi propusesem de cītva timp sa fac cunostinta cu el. Statea īntotdeauna singur si-si lua gustarea līnga straturile de flori din gradina. Obiceiul acesta era ca un soi de ritual si nici unul din studenti nu se apropia, īn special de cīnd au constatat cu cīt dezgust īsi priveste mīncarea. Nici el nu vorbea cu ceilalti studenti si parea sa respinga ideea de a se īmprieteni cu vreunul din ei.

stiam ca-l cheama Kashiwagi. Ce m-a frapat la el erau picioarele strīmbe si faptul ca avea un mers tare ciudat, īntotdeauna īti lasa impresia ca umbla prin noroi: cīnd reusea, īn sfārsit, sa scoata un picior din noroi, parca se īmplīnta celalalt. Nu puteai īnsa sa nu-i remarci sprin­teneala. Mersul lui era ca un dans exagerat, cu totul si cu totul original.

Era normal sa-l fi remarcat pe Kashiwagi īnca din prima zi. M-am simtit usurat cīnd mi-am dat seama cīt este de urīt. Picioarele lui strīmbe īnsemnau de la bun īnceput un acord perfect cu starea mea.

Kashiwagi īsi deschise cutiuta cu gustare pe un petec de trifoi din gradina. Gradina se afla līnga o cladire darapanata ce adapostea camerele īn care noi faceam exercitii de karate si jucam ping-pong; nu mai ramasese aproape nici un geam la ferestre. īn gradina cresteau niste pini prapaditi si cīteva rame din lemn acopereau rasadnitele goale. Vopseaua albastra a ramelor īncepuse sa se scorojeasca; era urīta si īncretita ca niste flori arti­ficiale. Līnga rasadnite se aflau cīteva rafturi pentru vase

strat de ciubotica-cucului si unul de zambile.

Era placut sa stai pe trifoi. Frunzele gingase absorbeau lumina si o gramada de umbre micute parca pluteau usor deasupra pamāntului. Kashiwagi nu se deosebea cu nimic de ceilalti studenti; numai cīnd umbla te frapa diformi­tatea. Chipul lui palid avea o frumusete rece. Percepeai o slutenie fizica si īn acelasi timp o frumusete aproape feminina. Handicapatii fizic si femeile frumoase se satura sa fie priviti, se plictisesc de a fi īn permanenta subiectul atentiei altora, se simt īngraditi; ei raspund privirilor prin propria prezenta.

Cel care priveste cu adevarat e cel care cīstiga. Kashi­wagi se uita la gustare, dar simteam ca ochii examineaza atent lumea din jur.

Parea un īngīmfat, cel putin aceasta a fost impresia pe care mi-a lasat-o arunci. Privindu-l īn lumina primaverii, printre flori, mi-am dat seama ca el nu suferea de sfi­iciune, de vinovatia secreta pe care o resimteam eu. El era o umbra care-si revendica drepturile, care se afirma sau, mai simplu, era umbra īnsasi. Soarele n-avea cum sa patrunda prin pielea aceea dura.

Cutia cu gustarea n-a fost prea consistenta, dar i-a mīncat continutul preocupat si scīrbit; oricum, gustarea pe care si-o pregatise era doar cu putin inferioara celei pe care mi-o pregateam eu diminetile din ramasitele de la micul dejun gasite īn Templu. īn 1947, daca nu-ti puteai permite sa-ti procuri alimente de la bursa neagra, era imposibil sa manīnci ca lumea. M-am asezat līnga Kashiwagi cu un caiet si cutia cu gustare īn mīna. Umbra mea īi cazu pe mīncare, asa ca-si ridica privirile. S-a uitat la mine, apoi si-a coborīt iar privirile si si-a reluat mestecatul monoton, ca un vierme de matase care rontaie frunze de dud.

- Scuza-ma, am spus, bīlbīindu-ma teribil. Voiam sa te īntreb ceva īn legatura cu niste chestiuni pe care nu le-am īnteles la ultimul curs.

Arbusti pitici (n.trad.).

iiniDa standard din Tokyo, deoarece ma hotarīsem sa renunt la accentul din Kyoto dupa intrarea la universitate.

- Nu īnteleg o iota din ce zici, spuse Kashiwagi. N-aud decīt o bīlbīiala nesfīrsita.

Am simtit ca ma īnrosesc. Kashiwagi īsi linse beti-soarele cu care mīncase si continua:

- stiu de ce-ai intrat īn vorba cu mine. Te cheama Mizoguchi, nu? Daca tu esti de parere ca trebuie sa ne īmprietenim numai pentru faptul ca sīntem amīndoi niste handicapati, n-ai decīt, nu ma deranjeaza. Dar īn comparatie cu ce am eu, crezi ca bīlbīiala ta este chiar atīt de grava? Nu crezi ca faci prea mult caz de ea si de tine?

Mai tīrziu, cīnd am aflat ca acest Kashiwagi provenea dintr-o familie din secta Rinsai-Zen, mi-am dat seama ca prin īntrebarile si raspunsurile lui nu facea decīt sa abor­deze problemele īn maniera caracteristica unui preot Zen; n-am cum sa neg īnsa influenta puternica pe care a exercitat-o asupra mea īn vremea aceea.

- Bīlbīie-te! Hai, bīlbīie-te!

īl ascultam, uimit la culme de modul īn care spusese lucrurilor pe nume.

- Ai dat īn sfīrsit de cineva īn fata caruia poti sa te bīlbīi nestīnjenit, nu? Asa sīnt oamenii, stii doar. Toti īsi cauta un tovaras. Ia asculta, esti īnca virgin?

Am dat din cap ca da, fara macar sa zīmbesc. Kashi­wagi mi-a pus īntrebarea exact ca un doctor, asa ca am considerat ca-i mai bine sa nu-l mint.

- Da, asa gīndeam si eu. Esti virgin. Dar nu esti frumos. N-ai nimic frumos. N-ai succes la fete si ti-e teama de profesioniste. Asta e! Dar daca, arunci cīnd te-ai gīndit sa te īmprietenesti cu mine, te-ai gīndit ca si eu sīnt virgin, te īnseli. Vrei sa auzi povestea mea? Fara sa astepte vreun raspuns, Kashiwagi continua: - Sīnt fiul unui preot Zen din Sannomiya si m-am nascut cu picioarele strīmbe. Cīnd ma auzi destainu-indu-ma īn felul acesta, īti imaginezi probabil ca sīnt un amarīt bolnavicios caruia nu-i pasa cu cine sta de vorba,

nu sīnt asa. N-as fi īn stare sa ma destainuiesc oricui. Nu prea īmi convine ca-ti spun, dar adevarul este ca te-am ales deliberat pe tine de la bun īnceput ca sa-mi asculti povestea vietii. īntelegi, m-am gīndit ca poate tu o sa ai mai mult de profitat decīt oricare altul daca o sa afli ce-am facut. Cel mai bun lucru ar fi sa faci si tu la fel. Dupa cum bine stii, credinciosii īi adulmeca pe credinciosi, absti­nentii pe abstinenti.

Ei bine, mie īmi era rusine de situatia īn care ma aflam. Am considerat ca a ma īmpaca cu ea īnsemna o īnfrīngere. Daca era sa ma apuc sa port pica, bineīnteles ca nu duceam lipsa de motive. Parintii mei ar fi putut sa aranjeze sa ma opereze la picioare cīnd eram mic. Acum e prea tīrziu. Dar parintii īmi sīnt absolut indiferenti si ma enerveaza ideea de a avea un dinte īmpotriva lor.

Credeam ca n-o sa ma iubeasca femeile. Dupa cum probabil stii si tu, e mai comod si mai linistitor sa gīndesti astfel. Nu era neaparat o contradictie īntre aceasta credin­ta si refuzul meu de a ma īmpaca cu situatia. īntelegi, daca as fi crezut ca femeile ma pot iubi asa cum arat, adica īn actuala situatie, atunci, īn masura īn care as fi crezut asta, m-as fi īmpacat cu starea de lucruri. Mi-am dat seama ca cele doua tipuri de curaj - curajul de a judeca realitatea exact cum se prezenta ea si curajul de a lupta cu acest rationament - se puteau foarte bine īmpaca unul cu altul. Fara sa ma tulbur cītusi de putin, puteam foarte bine sa am sentimentul ca lupt.

Aceasta fiind starea mea de spirit, era normal sa nu caut compania unor profesioniste, cum au procedat multi dintre prietenii mei. Ceea ce m-a īmpiedicat de fapt sa le aleg este faptul ca profesionistele nu se culca cu clientii din dragoste. Ele au tot soiul de clienti: batrīni senili, cersetori cu un singur ochi, barbati aratosi - chiar si leprosi, cīta vreme nu stiu ca sīnt leprosi. Aceasta egali­tate īn drepturi īi face pe barbati sa se simta īn largul lor, sa cumpere prima femeie care le iese īn cale. Dar eu nu apreciam aceasta egalitate. Nu ma puteam īmpaca cu

ui <_a \j leniae se poate purta la fel cu un barbat per­fect normal si cu unul ca mine. Mi se parea un fel de autopīngarire. īntelegi, mi-era teama ca daca handicapul ^; meu era scapat din vedere sau ignorat pur si simplu, eu as īnceta, īntr-un sens, sa exist. Era aceeasi teama care te stapīneste si pe tine acum, nu? Pentru ca starea mea sa fie complet recunoscuta si aprobata, era absolut necesar ca lucrurile sa se petreaca mult mai somptuos decīt ar fi fost necesar īn mod normal. Orice s-ar īntīmpla, gīn-deam eu, īnseamna ca asta mi-era soarta.

Puteam fara īndoiala sa trec peste sentimentul īngrozi­tor de insatisfactie - insatisfactie pentru ca eu si lumea ne aflam īn relatii antagonice. Ar fi fost posibil daca ma schimbam eu sau lumea. Dar nu-mi venea sa ma gīndesc la astfel de schimbari. Detestam orice gīnduri absurde. Concluzia logica la care am ajuns dupa reflectari īndelun­gate a fost ca daca schimbam lumea, īncetam sa exist, iar daca ma schimbam eu, nu mai exista lumea. si, para­doxal, aceasta concluzie īnsemna un soi de īmpacare, un soi de compromis. Lumea se putea īmpaca cu ideea ca asa cum aratam, nu puteam fi niciodata iubit. Capcana īn care cade īn cele din urma un tip diform, respingator, nu consta īn rezolvarea situatiei de antagonism a lui cu lumea, ci īn aprobarea totala a acestui antagonism, īn resemnare. De aceea nu se poate niciodata vindeca un tip slut.

īn momentele acelea, cīnd ma aflam īn floarea tineretii - folosesc intentionat aceasta expresie - mi s-a īntīm-plat ceva de necrezut. Am cunoscut o fata dintr-o fami­lie īnstarita, enoriasi ai templului nostru. Fata absolvise scoala de fete din'Kobe si era tare draguta. Intr-o zi s-a dat de gol ca ma iubeste. Nu-mi puteam crede urechilor. Pentru ca aratam cum aratam, studiam foarte atent psi­hologia altora. Din aceasta cauza nu m-am īncapatīnat sa iau lucrurile prea usdr, cum ar fi facut multi altii, care ar fi atribuit aceasta dragoste pur si simplu compatimirii. In schimb, am presupus ca dragostea fetei se datora mīn-driei ei excesive. Fata aceasta era foarte constienta de fru-

iiiuseied 51 leimiuiciieci ei 51 1 ci a iiiipusiuii 5a au^cpie

vreun pretendent īncrezut. Nu putea suporta ideea de a-si masura propria mīndrie cu īngīmfarea unui īncrezut. Avea sansa sa faca asa-zise partide bune, dar cu cīt erau mai bune, cu atīt īi displaceau mai mult. In cele din urma respinse cu dezgust orice dragoste care implica un echilibru - a fost foarte corecta din punctul acesta de vedere - si puse ochii pe mine.

stiam ce raspuns aveam sa-i dau. Poate o sa rīzi de mine, dar i-am spus simplu: "Nu te iubesc." Ce-i puteam spune? Raspunsul era cinstit si foarte natural. Daca, īn schimb, m-as fi hotarīt sa nu pierd ocazia si as fi raspuns declaratiei ei prin: "si eu te iubesc", poate as fi parut mai mult decīt ridicol - poate chiar tragic. Oamenii care arata caraghios, asa ca mine, sīnt extrem de atenti sa evite pericolul de a parea tragici din greseala. stiam foarte bine ca daca par o data tragic, lumea n-o sa se mai simta nestingherita īn contactul cu mine. Era foarte important pentru celelalte suflete ca sa nu par un nenorocit. De aceea, i-am replicat scurt: "Nu te iubesc."

Raspunsul meu n-a surprins-o. Fara pic de retinere, fata mi-a spus ca mint. Un adevarat spectacol s-o vezi cum īncerca sa ma cīstige, fiind īnsa extrem de atenta sa nu-mi raneasca amorul propriu. Fata aceasta nu-si putea imagina ca ar exista vreun barbat pe lumea aceasta care sa n-o iubeasca, daca avea sansa. Daca exista o astfel de persoana, atunci nu facea decīt sa se amageasca. Asa ca se porni sa ma analizeze amanuntit, ajungīnd īn final la concluzia ca de fapt eram īndragostit de ea de cītva timp. Era o fata desteapta. Pretinzīnd ca ma iubeste, tre­buie sa-si fi dat seama ca iubea o persoana la care se ajungea foarte greu. Orice-ar fi spus era neadevarat. Daca ar fi pretins ca sīnt atragator cīnd de fapt nu eram, m-ar fi enervat. Daca mi-ar fi spus ca picioarele mele strīmbe sīnt frumoase, m-ar fi enervat si mai tare. Daca ar fi facut cīt de cīt aluzie la faptul ca nu ma iubeste pentru fizicul meu, ci pentru ce simte ea ca exista īn sufletul meu, m-ar fi suparat cu adevarat. Oricum, fiind

^u_Fl«, a-a gmuit ia toate acestea si a continuat simplu: "Te iubesc." si conform analizei facute de ea, bineīnteles ca descoperise īn mine un sentiment care corespundea dragostei ei.

Nu puteam accepta acest soi de lipsa de logica. īn acelasi timp, ma coplesi o pasiune puternica pentru fata, dar nu consideram ca aceasta pasiune era suficienta pentru a ne lega unul de altul. īmi trecu prin minte ca daca ea era cea care ma iubea cu adevarat, pesemne ca aveam o trasatura distinctiva, ceva care ma deosebea de ceilalti. si despre ce putea fi vorba daca nu despre picioarele mele strīmbe? Astfel am ajuns la concluzia, desi ea nu mi-a marturisit, ca-mi iubea picioarele.

Dar lucrul acesta era absolut imposibil, atīt cīt puteam eu judeca situatia. Daca individualitatea mea n-ar fi stat īn picioarele mele strīmbe, aceasta dragoste putea fi acceptabila. Dar daca ar fi sa-mi recunosc individualitatea - ratiunea mea de a fi - īn altceva, aceasta ar atrage dupa sine un soi de recunoastere suplimentara. si atunci, inevitabil, as ajunge sa recunosc ratiunea altora de a fi īn acest mod suplimentar si, la rīndul ei, ar duce la recunoasterea unui eu complet absorbit de univers. Asa ca dragostea era imposibila. Parerea ei ca era īndragos­tita de mine era o pura iluzie si-mi era imposibil s-o iubesc. De aceea continuam sa-i spun: "Nu te iubesc." Ciudat, dar cu cīt īi spuneam mai mult ca nu o iubesc, cu atīt mai mult cadea sub povara iluziei ca este īndra­gostita de mine. īntr-o seara sfīrsi prin a ma lua cu asalt. Mi-a oferit trupul ei si pot sa spun ca era ametitor de frumos, dar am fost cu totul neputincios cīnd a sosit momentul.

Acest teribil esec al meu a rezolvat totul foarte simplu, īn cele din urma, se pare ca i-am dovedit ca nu o iubesc. M-a parasit.

M-am simtit rusinat de esec, dar īn comparatie cu rusinea pe care o simteam din cauza picioarelor mele strīmbe, nimic nu mai conta. Ceea ce m-a īngrijorat īnsa a fost cu totul altceva. stiam motivul pentru care am

tiJUUL. tmuui uuiitLi ti UH.1VUH.J.UI t-x mm mji it>t*ut «

picioarele mele diforme. Aceasta descoperire a distrus cu totul linistea mea sufleteasca. Eram convins ca nici o femeie nu ma va iubi niciodata.

In clipa aceea, īntelegi, am simtit un soi de bucurie nesincera la gīndul ca - prin satisfacerea dorintei me­le - voi dovedi imposibilitatea dragostei. Dar trupul ma tradase. Ceea ce am vrut sa realizez cu spiritul am reali­zat cu trupul si astfel am fost confruntat cu o noua con­tradictie. Ca sa fiu vulgar, visasem la o dragoste, ferm convins ca nu pot fi iubit, dar īn cele din urma am īnlocuit dragostea cu dorinta sexuala si m-am simtit usurat. Am īnteles ca īnsasi dorinta de a poseda īmi cerea, pentru realizarea ei, sa uit de conditiile concrete ale existentei mele si sa ma lepad de tot ce constituia singura bariera īn dragoste, si anume convingerea ca nu pot fi iubit. Considerasem īntotdeauna dorinta de a poseda drept ceva mult mai clar decīt era de fapt si nu mi-am dat seama ca cerea oamenilor sa se vada pe ei īnsisi ca īn vis, adica mai putin realist.

Din clipa aceea, trupul ma interesa mai mult decīt spiritul, dar nu puteam deveni o īncarnare a dorintei pure. Eram ca vīntul. M-am transformat īn ceva Ce nu putea fi vazut de altii, dar care vede totul, care se apropie usor de tinta, o dezmiarda si īn cele din urma patrunde īn cel mai tainic cotlon al ei. Daca vorbesc de constiinta trupului, cred ca o sa-ti imaginezi o constiinta ce se aso­ciaza cu un obiect tare, masiv, opac. Dar nu eram asa. Ca sa realizez ca sīnt un singur trup, o singura dorinta, īnsemna sa devin transparent, invizibil, cu alte cuvinte, ca vīntul.

Dar picioarele mele strīmbe s-au dovedit pe loc a fi un mare obstacol. Ele n-au cum sa devina transparente. Nu pareau atīt picioare, cīt un cuplu de spirite īncapatīnate. Existau - mai solide, mai trainice decīt īnsusi trupul.

Cred ca oamenii gīndesc ca nu se pot vedea daca n-au oglinda. Dar daca esti diform, ai o oglinda sub nas tot timpul. īn orice clipa a zilei, trupul meu se reflecta īn acea

p .ti-rrn-r v-wnuiui-iu jciitl, pe 11 UI ie 11 Id Ifdpd

_ca fiind un simplu joc de copii. Nu putea fi vorba de jena īn cazul meu. Faptul ca existam astfel era sigur, la fel de sigur ca existenta pamīntului si a soarelui, a pasarilor fru­moase si a crocodililor urīti. Lumea era neclintita ca o piatra funerara.

Nici cea mai mica neliniste, nici cel mai vag punct de sprijin - īn aceasta consta modul meu original de viata. Pentru ce traiesc? La gīndul acesta oamenii se alarmeaza si vor chiar sa-si puna capat zilelor. Pe mine nu ma de­ranja. Perechea de picioare strīmbe - ratiunea mea de a fi, telul si idealul vietii, viata īnsasi. Eram mai mult decīt multumit numai pentru faptul ca exist. īntīi de toate, oare nu tocmai nelinistea legata de existenta izvoraste dintr-un soi de insatisfactie exagerata la gīndul ca omul nu-si traieste din plin viata?

Remarcasem o vaduva batrīna care locuia singura la noi īn sat. Unii ziceau ca are saizeci de ani, altii chiar mai mult. Am fost trimis īn locul tatalui meu sa tin slujba la parastasul tatalui ei. N-a venit nici o ruda de-a ei la slujba, asa ca am fost doar noi doi. Dupa ce-am terminat sutrele, m-a servit cu ceai īn alta camera. Pentru ca era o zi foarte calduroasa de vara, am rugat-o sa ma lase sa ma spal. M-am dezbracat si batrīna a turnat apa rece pe mine. Am vazut-o ca se uita compatimitor la picioarele mele si imediat mi-a īncoltit īn minte un plan.

M-am spalat si m-am īntors īn camera īn care sta­tusem īnainte. īn timp ce ma stergeam, i-am spus foarte serios ca īnainte de a ma naste, Buddha i-a aparut mamei īn vis si a anuntat-o ca femeia care i se va īnchina acestui copil cīnd se va face mare, va renaste īn paradis. īn timp ce vorbeam, batrīna credincioasa ma privi fix īn ochi, pipaind mataniile cu degetele. Stateam īntins pe spate, gol-golut, ca un cadavru; cu cartea sfīnta strīnsa la piept, ma prefaceam ca recit sutra. Am īnchis ochii.

Cred ca poti sa-ti imaginezi cīt m-am abtinut sa nu rīd! Nu visam cu ochii deschisi. īmi dadeam seama de seri­ozitatea cu care batrīna se īnchina picioarelor mele si-si

sufocam de rīs din cauza situatiei ridicole. Picioare strīmbe, picioare strīmbe - era singurul lucru la care ma mai puteam gīndi, era tot ce mai vedeam īn minte. Forma monstruoasa a picioarelor mele. Urītenia extrema. Ce caraghioslīc! si ca lucrurile sa fie si mai amuzante, cīteva suvite de par ale batrīnei īmi atingeau talpile pe cīnd mi se tot īnchina si ma gīdilau.

Se pare ca ma īnselasem īn privinta mea chiar din clipa īn care i-am atins picioarele frumoasei fete, deoarece am trait cu impresia ca n-am sa simt niciodata nimic. Dar chiar īn timpul comediei de care-ti vorbesc, mi-am dat seama ca sīnt excitat. si nu era doar o iluzie! Da, si tocmai īn cele mai nepotrivite conditii!

M-am ridicat brusc si am īmpins-o pe batrīna. Nici macar n-am avut timp sa ma gīndesc ca-i ciudat ca nu o surprinde gestul meu. Batrīna vaduva zacea acolo unde o īmpinsesem, cu ochii īnchisi, recitīndu-si sutra. Curios, dar īmi amintesc foarte bine ca sutra era un capitol din Marea Compasiune Darani: Iki iki. Shino shino. Orasan. Fumshiri. Haza haza furashaya. Bineīnteles, stii cum este comentat acest capitol: "Te imploram, te imploram sa ne dai esenta nepīngarita a puritatii ireprosabile din care cele Trei Pacate (lacomia, furia si prostia) au disparut cu totul."

īn fata ochilor, chipul femeii de saizeci de ani - un chip ars de soare, nefardat - parea ca ma primeste cu bratele deschise. Excitatia mea n-a slabit īn intensitate. In aceasta consta absurditatea maxima a īntregii farse, iar eu ma lasasem furat de ea fara sa vreau. Sau mai bine zis nu eram inconstient de ea, vedeam totul. Nemaipomenita calitate sa poti patrunde totul pīna īn cel mai mic ama­nunt! si sa vezi totul pe un asemenea īntuneric!

Fata ridata a batrīnei n-avea nimic frumos si nimic sfīnt. Cu toate acestea, urītenia si vīrsta ei īnaintata pareau sa constituie o confirmare a conditiei mele de viata lipsita de iluzii. Cine putea spune ca daca ar fi sa privesti o femeie fara sa visezi cītusi de putin, oricīt ar fi ea de

vuou, uupui ei nu se transrorma Īntr-unui asemanator cu cel al batrīnei? Picioarele mele strīmbe si chipul acesta. Da, asta era. Privind realitatea īn fata, īmi īntretineam starea de excitatie fizica. Acum, pentru prima oara, am fost īn stare sa cred īn dorinta trupeasca si o con­sideram cu un oarecare sentiment de prietenie. Mi-am dat seama ca rezolvarea nu consta īn a īncerca sa micsorez distanta dintre mine si obiect, ci īn pastrarea acestei dis­tante, astfel īncīt obiectul sa ramīna obiect.

E placut sa-ti privesti obiectul. īn clipa aceea am descoperit logica erotismului meu din punctul de vedere al handicapatului: chiar daca este īn impas, el nu se simte jenat. Am descoperit ceea ce se cheama īn mod normal a fi īndragostit nebuneste. Dorinta trupeasca era ca vīntul sau ca o haina magica ce-si ascunde purta­torul. si īmbinarea nascuta dintr-o astfel de dorinta nu putea fi decīt un vis. īn timp ce priveam, trebuia sa ma las si privit. Din cīnd īn cīnd eliminam din lumea mea si picioarele mele strīmbe, si femeile. Le tineam, atīt pe unele, cīt si pe celelalte, la o oarecare distanta de mine. Realitatea se dezvaluia īn goliciunea ei; dorinta era pura iluzie. si īn timp ce priveam, ma simteam rosto-golindu-ma īn haul iluziei si īn acelasi timp aruncat la suprafata realitatii pe care o priveam. Picioarele mele strīmbe si femeile mele nu se vor atinge niciodata, nu se vor suprapune; dar vor fi amīndoua azvīrlite īn afara lumii. Dorinta din mine sporea. Pentru ca picioarele mele strīmbe si acele picioare frumoase nu se vor atinge niciodata, īn veci.

Ţi-e greu sa ma urmaresti? E nevoie sa-ti dau vreo explicatie? Dar sīnt sigur ca īntelegi si tu ca nu mi-a fost greu sa cred dupa aceea ca dragostea este imposibila. Am scapat de jena. Am scapat de dragoste. Lumea s-a oprit, dar īn acelasi timp continua sa mearga īnainte. E nevoie sa mai precizez lumea noastra? Astfel ca pot sa definesc īn cīteva cuvinte marea iluzie īn ce priveste dragostea din lumea aceasta. Este efortul de a lega realitatea de aparenta. Mi-am dat seama imediat ca aceasta convingere

tea ea īnsasi la baza existentei omenesti. Acum stii cum mi-am pierdut fecioria.

Kashiwagi termina de vorbit. L-am ascultat foarte atent. Am oftat īn cele din urma. Vorbele lui m-au impre­sionat profund si n-am mai putut scapa de senzatia dureroasa ca m-a afectat un mod de a privi lucrurile la care eu nu ma gīndisem pīna atunci. Imediat dupa ce Kashiwagi termina de vorbit, soarele de primavara se trezi īn jurul meu; trifoiul stralucea puternic. Se auzi din nou galagia de pe terenul de baschet din spatele cladirii. Dar desi era tot prīnz si aceeasi zi de primavara, īntelesul tuturor acestor lucruri parea sa se fi schimbat complet.

Nu aveam astīmpar. Voiam sa zic si eu ceva, sa intervin īn vreun fel. Am bīlbīit īnsa ceva penibil:

- Trebuie sa te fi simtit tare singur de atunci īncoace. Kashiwagi s-a prefacut din nou ca nu īntelege ce spun

si ma ruga sa repet. īn raspunsul pe care mi l-a dat īnsa, se dovedi oarecum mai prietenos.

- Singur, zici? De ce sa fiu singur? O sa vezi cum am evoluat dupa ce ajungi sa ma cunosti.

Suna clopotelul pentru īnceperea orelor de dupa-amiaza. Eram pe punctul de a ma ridica, dar Kashiwagi, care statea īnca pe iarba, ma trase brutal de mīneca. Purtam aceeasi uniforma pe care o purtasem si la colegiu, peticita si jerpelita. īi schimbasem doar nasturii. Pe līnga toate acestea, era si prea strimta, ma facea si mai slab dedt eram īn realitate.

- Ora urmatoare e studiul ideogramelor, nu? E īngrozitor de plictisitoare. Hai mai bine la plimbare!

Se ridica, ceea ce īnsemna un efort extraordinar: se parea ca se dezmembreaza tot si apoi se asambleaza iar. Asta īmi aminti de o camila pe care am vazut-o odata, īntr-un film, ridicīndu-se.

Nu lipsisem de la nici un curs pīna atunci, dar nu voiam sa ratez ocazia de a mai auzi cīte ceva despre Kashiwagi. Am pornit-o spre poarta principala.

Abia dupa ce am trecut de poarta mi-am dat seama bine de mersul lui caraghios si m-am simtit pur si simplu

jenai. u9 Liuuat ca puteam sa-mi īngadui astfel de sen­timente si ca-mi era rusine sa merg alaturi de Kashiwagi. Kashiwagi fu cel care ma lamuri de ce mi-e rusine. Tot el ma īmboldi sa-mi traiesc viata. Cuvintele lui īnlaturara toata stīnjeneala si pacatosenia din inima mea si le trans­formara īn ceva proaspat. Poate tocmai din cauza asta, . pe cīnd treceam de poarta principala pe cararea pietruita, muntele Hiei, pe care īl vedeam īn zare neclar din pricina soarelui stralucitor, īmi aparea īn fata ochilor ca si cīnd īl vedeam pentru prima data. si mi se parea ca-si facea din nou aparitia acolo, īn fata mea, cu o semnificatie noua, īn acelasi mod īn care o multime de lucruri din preajma, care zacusera amortite pīna atunci, pareau sa se fi trezit, sa fi capatat un sens nou. Vīrful muntelui era ascutit, dar colinele de la poale se īntindeau la nesfīrsit, exact ca o tema muzicala ce persista īn aer. Priveam muntele Hiei ce se īnalta dincolo de acoperisurile joase; doar faldurile laterale ieseau limpede īn evidenta si pareau foarte aproape; umbrele primavaratice ale restului muntelui erau īngropate īntr-un albastru īntunecat.

Nu prea era lume pe strada, treceau foarte putine masini. Din cīnd īn cīnd se auzea tramvaiul huruind pe sine īntre gara Kyoto si depoul Karasuma. Pe partea cealalta a strazii, chiar īn fata portii pe care iesisem, se īnaltau stīlpii portii universitatii, iar la stīnga se insinuau cītiva ginkgo¹ proaspat īnfrunziti.

- Hai sa dam o raita terenului! spuse Kashiwagi. Am traversat sinele de tramvai. Kashiwagi se īmpletici greoi pīna trecu strada aproape goala, īntregul lui trup zdruncinīndu-se de miscarile bruste pe care le facea. Terenurile universitatii erau īntinse. Un grup de stu­denti care nu aveau cursuri sau care se hotarīsera sa chiuleasca bateau mingea. Razboiul se terminase numai de cītiva ani, dar tinerii nu stiau cum sa-si cheltuiasca energia. Ma gīndeam la mīncarea proasta de la Templu. Ne asezaram pe un leagan aproape putred si priveam īn

Arbori cu frunze īn forma de evantai (n.trad.).

pentru maraton si apoi spre terenul de joc īn forma de elipsa. Chiuli tul de la ore īti dadea aceeasi senzatie p_e care ti-o lasa o camasa noua pe piele; lumina soarelui ce ardea si briza usoara mi-au accentuat-o. Un grup de alergatori se īndreptara spre noi, respirīnd greu; pe masura ce oboseau, slabeau pasul; apoi dispareau iar, ridicīnd īn urma lor un nor de praf.

- Prostii! spuse Kashiwagi. Niste prosti, asta sīnt! Cuvintele lui nu sunau a invidie. Ce naiba se dau atīta īn spectacol? Au probabil impresia ca o fac pentru sana­tate. Dar la ce serveste atīta parada? Peste tot se organi­zeaza īntreceri sportive, nu? Zau, e un semn de decadere. Ar trebui sa se prezinte publicului ceva ce nu s-a mai prezentat. Ar trebui sa se prezinte executii! De ce nu se organizeaza executii publice?

Kashiwagi tacu o clipa, apoi continua, visator:

- Cum īti imaginezi ca au reusit sa mentina linistea si ordinea īn timpul razboiului, daca nu prin manifestari publice de moarte violenta? Cred ca motivul pentru care au pus capat executiilor este ca se temeau ca lumea sa nu devina īnsetata de sīnge. Curata prostie! Cei care adunau cadavrele īn urma raidurilor aeriene erau blīnzi si binevoitori. Cīnd vezi oameni chinuindu-se, cīnd īi vezi acoperiti de sīnge si le auzi gemetele, devii mai bun, mai blajin, mai pasnic. Nu īn astfel de momente devenim cruzi si doritori de varsari de sīnge. Nu, ci īntr-o dupa-amiaza frumoasa de primavara, ca aceasta. īntr-un moment ca acesta - nu crezi? - cīnd privesti absent soarele cum se strecoara printre frunzele copacilor de pe pajistea proaspat tunsa. Orice cosmar de pe lumea aceasta, orice cosmar din istorie a luat fiinta astfel. īn lumina clara a zilei, tocmai ideea indivizilor plini de sīnge ce se sting īn suferinta cumplita da un contur limpede cosmarului si ajuta la materializarea visului. Cosmarul nu mai este propria noastra agonie, ci suferin­ta fizica cumplita a altora. Dar nu sīntem obligati sa simtim durerea altora. Ah, ce alinare!

g di iui ^asmwagi isi avea farmecul lui, dar ce ma interesa pe mine acum era sa aud _Ce i s-a mai īntīmplat dupa povestea cu batrīna, pentru ca, asa cum v-am mai marturisit, ma bizuiam pe el, īl voiam de model. Am reusit sa-l īntrerup si sa fac aluzie la ce ma interesa.

- Vrei sa spui femeile? Hm!... Am ajuns sa pot intui perfect daca unei femei īi place un barbat cu picioarele strīmbe. Sīnt si din astea, sa stii! S-ar putea sa fie si femei care-si ascund toata viata simpatia pentru barbati cu picioare strīmbe, care-si duc secretul cu ele īn mormīnt. Ar fi singura lipsa de gust a unei astfel de femei, poate singurul ei vis... Ia sa vedem! Cum distingi o femeie careia īi plac barbatii cu picioare strīmbe? De obicei, e o frumusete de mīna īntīi. Are nas rece, ascutit, dar o oare­care degajare īn expresia gurii...

īn clipa aceea se īndrepta spre noi o fata.

NU CHIAR PE TEREN. Dincolo de terenul de sport, dru­mul trecea pe līnga niste locuinte. Drumul era cu aproa­pe un metru mai jos decīt nivelul terenului. Pe acolo trecea ea.

Fata iesi dintr-o casa eleganta, īn stil spaniol, care īti lasa o impresie de fragilitate, cu cele doua cosuri, feres­trele cu zabrele īnclinate si planseul de sticla ce acope­rea sera aceea mare; efectul general se pierdea īnsa din cauza gardului īnalt de sīrma care marginea terenul uni­versitatii de cealalta parte a drumului si care, fara īndo­iala, fusese īnaltat la insistentele proprietarului casei.

Kashiwagi si cu mine stateam pe leaganul de dincolo de gard. Priveam chipul fetei, mut de uimire. Trasaturi splendide, exact ca cele pomenite de Kashiwagi cīnd vorbise despre tipul de femeie careia īi plac "barbatii cu picioarele strīmbe". Mai tīrziu, cīnd m-am gīndit la uimirea pe care am īncercat-o īn acele momente, m-am simtit ridicol si m-am īntrebat daca nu cumva Kashiwagi cunostea chipul acela de multa vreme si daca nu cumva visa la el.

Stateam acolo si o asteptam pe fata. Sub razele calde ale soarelui de primavara piscul vinetiu al muntelui Hiei se īnalta īn zare, pe cīnd aici, aproape, fata se īndrepta spre noi. īnca nu-mi revenisem din emotia provocata de observatiile lui Kashiwagi - observatia ca picioarele lui strīmbe si femeile lui exista īn lumea reala ca doua stele pe cer, fara sa se atinga vreodata, si ciudatele sale cuvinte īn legatura cu putinta de a-si satisface dorintele, ramīnīnd

latura fantomaStāiJotul era

īn clipa aceea, un nor acoptri soare īnvalui pe Kashiwagi si pa

noastra īsi etala brusc aceaj___" *^i

sters si vag, īnsasi existenb~mea-TTB ,. _ri_rawimiwr Aveam senzatia ca doar vīrful purpuriu al muntelui Hiei si fata aceea mladioasa ce se īndrepta spre noi straluceau īn aceasta lume reala si aveau o existenta autentica.

Era limpede, fata venea spre noi. Dar pe masura ce clipele treceau, timpul sporea agonia si cu cīt se apropia, cu atīt se lamurea totul, parca era alt chip - chipul cuiva care n-avea nici o legatura cu ea.

Kashiwagi se ridica si-mi sopti apasat:

- Hai sa mergem! Fa cum īti spun!

M-am vazut nevoit sa pornesc. Am luat-o amīndoi pe līnga zidul de piatra ce era mai sus decīt nivelul dru­mului, paralel cu fata.

- Sari jos! spuse Kashiwagi īnghiontindu-ma cu degetele ascutite īn spate. Am sarit jos, pe drum. Distanta n-a fost mare, asa ca nu mi-a fost greu sa sar. Dar n-apucai sa sar, ca l-am si auzit pe Kashiwagi prabusindu-se līnga mine cu un zgomot teribil. īncercīnd sa sara pe picioarele lui strīmbe, cazu. Privindu-l, am vazut spatele negru al uniformei pe jos. Cum zacea acolo, pe burta, nu arata a fiinta omeneasca; o clipa mi se paru ca-i o pata uriasa, nedefinita, ca o baltoaca tulbure dupa ploaie.

Kashiwagi cazu exact īn fata fetei. Ea ramase īnlem­nita, pe loc. Cīnd m-am aplecat sa-l ajut sa se ridice, am privit īn sus, spre fata; i-am vazut nasul rece, arcuit, gura inexpresiva, privirea īncruntata - vazīnd toate acestea mi-a trecut prin fata ochilor chipul pe care-l vazusem la lumina lunii, chipul lui Uiko.

Iluzia īmi disparu imediat; vedeam acum o fata de pīna īn douazeci de ani care ma privea dispretuitor. Zau ca era cīt pe-aci sa treaca mai departe, dar Kashiwagi, care intuia mai bine lucrurile decīt mine, īncepu sa strige. Ţipatul lui rasuna ca un ecou īn strada pustie.

1 I

acesta? Din cauza ta am ajuns īn starea asta!

Fata se īntoarse. Tremura si, cu degetele subtiri, us­cative, parea ca vrea sa-si frece obrajii lipsiti de culoare. Se īntoarse imediat spre mine si ma īntreba:

- Ce sa fac?

Kashiwagi ridica ochii si o strafulgera cu privirea. Apoi spuse, apasīnd fiecare cuvīnt.

- Doar n-o sa spui ca n-ai nici un medicament īn casa? Fata statu tacuta si nemiscata o clipa. Apoi se īntoarse

si o lua īn directia din care venise. L-am ajutat pe Kashi­wagi sa se ridice. Pīna cīnd am reusit sa-l pun pe picioare mi s-a parut foarte greu. Gīfīia. Cīnd am pornit, i-am oferit umarul sa se sprijine de el, dar pasi sprinten īnainte.

Am luat-o la fuga spre statia din fata depoului Kara-suma si am urcat īn tramvai. Am respirat usurat īn clipa īn care tramvaiul porni spre Templul de aur. Palmele īmi asudasera.

Dupa ce l-am ajutat pe Kashiwagi sa intre pe poarta casei īn stil spaniol, m-am simtit pur si simplu īnspai-mīntat. L-am lasat acolo, cu fata līnga el si, fara macar sa īntorc capul, am luat-o la goana. N-am mai avut timp sa ma opresc la universitate. Alergam pe strazile pustii, trecīnd pe līnga farmacii, cofetarii, magazine cu articole electrice. īmi amintesc ca am zarit cu coada ochiului ceva rosu, īn aer. Trecusem probabil prin fata bisericii Kotoku din Tenrikyo si zarisem felinarele pe care erau desenate frunze de prun; acestea contrastau puternic cu zidul negru. Nici nu-mi dadeam seama īncotro fug. Cīnd tramvaiul s-a apropiat īncet-īncet de Murasakino, mi-am dat seama ca inima mea tulburata ma ducea īnapoi spre Templul de aur.

Eram īn plin sezon turistic si, desi era īntr-o zi lucra­toare, Templul de aur se umpluse de vizitatori. Batrīnul ghid ma privi banuitor pe cīnd īmi croiam drum printre oameni, īndreptīndu-ma spre Templu.

oi iaia-ina a>_uiu, ui iaid itmpiuiui ue aur care, in aceasta dupa-amiaza de primavara, era īnvaluit de nori de praf si asaltat de o gramada de oameni. Vocea ghidului rasuna puternic, dar Templul se prefacea īn continuare ca-si ascunde o parte din frumusete. Doar umbra lacului stralucea. Daca priveai īntr-o anume directie, norii pareau firicelele de praf aurii ce īi īmpresurau pe bodhisattvasii¹ din pictura reprezentīnd coborīrea īngerilor, īn care Amida Buddha descinde pe pamīnt; iar Templul de aur, estompat de norii de praf, lasa impresia unui desen vechi, decolorat. Nu mi se parea ciudat ca zgomotul si harababura din jur sa patrunda īn pilonii subtiri ai Tem­plului, sa fie absorbite de cerul albicios spre care se īnalta Kukyocho si pasarea phoenix din vīrf, subtiindu-se tot mai mult. Templul acesta, numai prin faptul ca statea acolo unde statea, constituia o forta de control, de reglare. Cu cīt sporea zgomotul īnconjurator, cu atīt Templul de aur - aceasta constructie asimetrica, minunata, cu Sosei de o parte si Kukyocho deasupra, care se īngusta mult catre vīrf - actiona ca un filtru care transforma apa noroioasa īn apa limpede, curata. Templul nu respingea trancaneala vizitatorilor, ci filtra sunetele astfel īncīt ele sa poata patrunde īn pilonii permeabili si sa devina parte inte­granta a tacerii si puritatii. Astfel, el desavīrsea pe pamīnt exact ceea ce umbrele lacului nemiscat realizau pe apa.

Inima mi se linisti si teama īmi disparu īn cele din urma. Pentru mine, aceasta īnseamna frumusete cu ade­varat, o astfel de frumusete ma poate izola de viata si ma poate proteja.

- Daca viata-mi e sa fie ca a lui Kashiwagi, apara-ma! Nu cred ca as putea-o suporta.

Am simtit nevoia sa ma rog, acolo, īn fata Templului.

Ceea ce-mi sugerase Kashiwagi prin vorbe si-mi demonstra practic īnsemna de fapt ca a trai si a distruge īnseamna unul si acelasi lucru. O astfel de viata nu avea

Bodhisattvasii ajung la starea de eliberare (Nirvana) pe calea sacrificiului de sine pentru binele celorlalti (n.ed.).

aur; era, de fapt, ceva mai mult decīt o framīntare. O astfel de existenta ma atragea īntr-adevar si pe mine si ma puteam recunoaste īn ea; dar era, oricum, īngrozitor sa te gīndesti ca trebuie mai īntīi sa-ti īnsīngerezi mīinile cu frīnturi spinoase de viata. Kashiwagi dispretuia instinctul si intelectul īn aceeasi masura. Existenta lui parea o minge cu o forma ciudata care se tot rostogolea īncercīnd sa se ciocneasca de zidul realitatii. Nu implica nici macar o singura fapta. Viata pe care mi-o sugerase el era, pe scurt, o farsa periculoasa cu ajutorul careia īncercai sa nimicesti realitatea care te-a deceptionat cīndva si cu care sa golesti lumea de tot ce-ti poate fi necunoscut.

Am īnteles toate acestea vazīnd afisul din camera lui Kashiwagi. Era o litografie scoasa de o agentie de turism, care reprezenta Alpii japonezi. Pe culmile albe ale muntilor care se īnaltau spre cerul albastru fusesera tiparite cuvintele: "Va invitam īntr-o lume necunoscuta!" Kashiwagi stersese mesajul cu pensula, cu cerneala rosie, si mīzgalise alaturi niste litere care pareau ca danseaza si care īti aduceau īn minte mersul lui saltat: "Nu pot sa sufar necunoscutul."

Eram īngrijorat a doua zi cīnd am ajuns la universi­tate. Privind retrospectiv, mi-am dat seama ca n-a fost frumos si prieteneste din partea mea sa fug si sa-l las singur pe Kashiwagi; desi nu ma simteam foarte vinovat, eram totusi nelinistit la gīndul ca s-ar putea ca prietenul meu sa nu vina la cursuri īn dimineata aceea. Exact cīnd cursul era pe punctul de a īncepe aparu si Kashiwagi, semet, cu mersul saltat.

īn pauza l-am luat imediat de brat. Nu obisnuiam sa fac astfel de gesturi. Kashiwagi zīmbi īn coltul buzelor si iesiram amīndoi pe coridor.

- Nu te-ai lovit prea rau, nu? zisei.

- Lovit? spuse Kashiwagi, zīmbind compatimitor. Cīnd sa ma fi lovit? Eh? De ce naiba ti-a intrat īn cap ca m-am lovit?

dsut ue vameie lui. Fregātindu-ma pe īndelete, Kashiwagi īmi dezvalui secretul:

- Am jucat teatru. M-am antrenat pentru cazatura asta de zeci de ori, de-am ajuns sa fac lumea sa creada ca am cazut atīt de rau, īncīt mi-am rupt si oasele. Trebuie sa-ti marturisesc ca nu ma asteptam ca fata sa-si continue, nepasatoare, drumul. Dar trebuia sa vezi ce s-a īntīmplat. Fata e pe cale sa se īndragosteasca de mine. Sau, ca sa fiu mai exact, sa se īndragosteasca de picioarele mele strīmbe. īntelegi, chiar ea mi-a frecat picioarele cu iod.

si-a ridicat pantalonul si mi-a aratat tibia toata galbena. I-am priceput, īn sfīrsit, siretlicul. Era normal sa simuleze cazatura pentru a atrage atentia fetei, dar oare nu īncerca el sa-si ascunda tocmai picioarele strīmbe prin lovitura simulata? īndoiala aceasta era īnsa departe de a ma face sa-l dispretuiesc; dimpotriva, tineam parca mai mult la el. īn plus, ca orice adolescent, aveam senzatia ca cu cīt filozofia lui era mai plina de siretlicuri, cu atīt īsi dovedea mai mult sinceritatea īn fata vietii.

Tsurukawa n-a fost de acord cu prietenia dintre mine si Kashiwagi. M-a sfatuit prieteneste sa nu ma leg de el, dar sfaturile lui n-au facut decīt sa ma enerveze. Am mers pīna acolo īncīt am dat un raspuns destul de obraznic obiectiilor lui, spunīndu-i ca n-are decīt sa-si gaseasca el prieteni buni, pentru mine Kashiwagi era tovarasul potrivit. Cu cīt regret mi-am amintit mai tīrziu expresia negrait de trista din privirile lui Tsurukawa īn momentul acela!

īn luna mai, Kashiwagi planui o excursie la muntele Arashi, aproape de Kyoto. Ca sa evitam aglomeratia de la sfīrsitul saptamīnii, a zis ca ar fi mai bine sa chiulim o zi īnainte. īn stil cu totul si cu totul caracteristic, m-a anuntat ca nu mai merge daca e vreme buna, ci numai daca e o zi īnnorata. O lua si pe fata de la casa spaniola si aranjase sa aduca de acolo de unde statea cu chirie una pentru mine.

Urma sa ne īntīlnim la statia Kitano de pe linia Kei-fuku. Din fericire, era o zi neobisnuita pentru acea

dorit-o Kashiwagi.

Exact īn perioada aceasta s-a īntīmplat ca Tsurukawa sa aiba probleme familiale, asa ca s-a īnvoit pentru o sap-tamīna si a plecat la Tokyo. Mie mi-a convenit de minune. Desi Tsurukawa nu era omul care sa ma pīrasca la Templu, eram multumit ca oricum nu ar avea prilejul s-o faca.

Ei bine, amintirile legate de excursia aceea nu sīnt dintre cele mai placute. Toti patru, cei care am pornit spre muntele Arashi, eram tineri si se parea ca īntreaga zi e dominata de melancolia, iritarea, nelinistea si nihilismul caracteristic tinerilor. Kashiwagi prevazuse probabil totul si alesese special o zi apasatoare. Batea un vīnt dinspre sud-vest; cīnd te asteptai sa sufle cu furie, se potolea brusc, urmīnd apoi rafale puternice. Cerul era acoperit, dar mai patrundea, cīnd si cīnd, cīte o raza de soare. Parte din nori erau albiciosi ca pieptul unei femei, pe care-l dis­tingi cu greu pe sub rīndurile de haine; mai īncolo īnsa, albul devenea nedeslusit si, desi puteai spune unde-i soarele, acesta se amesteca totusi cu culoarea uniforma, posomorita a cerului.

Kashiwagi nu ma mintise. Ajunsese la tanc la intrarea-n statie, flancat de doua fete. Una era īntr-adevar fata pe care o mai vazusem. O fata frumoasa, cu un nas rece, arcuit si o gura inexpresiva; pe umar īi atīrna o butel-cuta de import, dupa cīte parea, cu apa īn ea. Cealalta fata, dolofana de la Kashiwagi din casa, īi era inferioara acesteia si la īnfatisare, si la īmbracaminte. Doar barbia si buzele, pe care aveai impresia ca si le īncheiase cu nas­turi, aveau ceva atragator, feminin.

Dispozitia de scurta vacanta, īn loc sa fie foarte pla­cuta, se strica īnca din tren. Nu auzeam ce vorbeste Kashiwagi cu tīnara domnisoara, dar oricum s-au certat tot timpul. Ea īsi musca din cīnd īn cīnd buzele ca sa se stapīneasca sa nu izbucneasca īn plīns. Cealalta parea total indiferenta la tot ce se petrecea īn jur; fredona īncet o melodie populara. Se īntoarse apoi brusc spre mine si-mi spuse urmatoarea poveste:

preda ikebana. Zilele trecute mi-a spus o poveste foarte trista. A avut un prieten īn timpul razboiului. Era ofiter si a sosit īn cele din urma clipa īn care el a trebuit sa plece pe front. Abia au reusit sa-si ia un ramas-bun scurt la tem­plul Nanzen. Parintii lor n-au fost de acord cu legatura lor, dar lucrul acesta n-a constituit o piedica pentru ei. Fata a ramas īnsarcinata. A nascut un copil mort, biata de ea! Ofiterul a fost foarte suparat. Cīnd a vazut-o cu o zi īnainte de plecare, i-a spus ca daca n-au copilul, macar sa-i dea lui sa bea lapte de la pieptul ei. N-au mai avut timp sa mearga nicaieri, asa ca si-a stors lapte īntr-o ceasca si i-a dat sa-l bea. Cam la o luna dupa aceea, ofiterul a murit īn razboi. De atunci traieste absolut sin­gura si n-a mai avut nici un prieten. Zau, e tare draguta si e īnca tīnara.

Nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Mi-am amintit de scena incredibila la care am fost martor īmpreuna cu Tsurukawa, spre sfīrsitul razboiului, de pe poarta tem­plului Nanzen. Ma hotarīsem sa nu-i dezvalui fetei amintirile, pentru ca simteam ca daca-i spun, emotia pe care am īncercat-o ascultīndu-i povestea va trada starea ciudata care ma cuprinsese īn ziua aceea la Templu. Dar nespunīndu-i, parea ca povestea ei, departe de a rezolva misterul, īl adīncea si mai mult.

Trenul trecea prin apropierea crīngului de bambusi de līnga lacul Narutaki. īn luna mai, frunzele bambusilor īngalbeneau. Vīntul fremata printre crengi, īmprastiind frunzele uscate; partea inferioara a bambusilor parea neafectata de vīnt; pareau cufundati īn tacere, cu īncheie­turile īncolacite la īntīmplare. Dupa ce trecu trenul, bambusii din jur pareau sa dea un mare spectacol: se ple­cara si tremurara. Un bambus mai tīnar, stralucitor, se remarca printre ceilalti. Plecaciunea lui, plina de durere parca, īmi lasa impresia unei miscari fermecatoare; l-am surprins cu privirea, apoi se īndeparta si disparu īn zare. Cīnd am ajuns la muntele Arashi, am luat-o spre podul Togetsu si am ajuns la mormīntul doamnei Kogo,

de ani īn urma, aceasta doamna se ascunsese īn Sagano de teama sa nu atraga asupra-i mīnia lui Taira no Kiyo-mori. Minamoto no Nakakuni pornise īn cautarea ei din ordinul īmparatului si-i descoperise ascunzatoarea dupa sunetul harpei la care cīnta īntr-o noapte de toamna cu luna. Ea cīnta melodia Gīnduri iubitoare pentru sot. īn piesa Kogo din teatrul No¹ scria: "Cīnd aparu īn noapte, tīnjind dupa lumina lunii, ajunse la Horin si auzi harpa. Nu-si dadea seama daca era vuietul furtunii de dea­supra culmilor muntilor sau fosnetul vīntului printre pini. Cīnd īntreba cum se cheama melodia pe care o cīnta doamna, i se raspunse: Gīnduri iubitoare pentru sot. Se bucura grozav; asta īnsemna ca cea care cīnta se gīndea cu drag la sotul ei." Doamna Kogo īsi petrecu restul vietii la Sagano, rugīndu-se pentru mīntuirea īmparatului Takakura.

Mormīntul, situat la capatul unei carari īnguste, era de fapt un stīlp mic din piatra īntre un artar urias si un prun batrīn, ofilit. Kashiwagi si cu mine rostiram o sutra īn memoria cucernicei doamne. Mi se parea o bataie de joc felul īn care rostea Kashiwagi cuvintele sfinte. M-am molipsit de la el si am īnceput sa cīnt si eu, cu īndrazneala, ca studentii care fredoneaza melodiile nazal. Aceasta profanare ma destinse si m-am mai īnviorat.

- Mormīntul acesta pare tare saracacios, nu? spuse Kashiwagi. futerea politicii si a bogatiei trebuie sa aiba ca rezultat morminte splendide. Morminte cu adevarat impresionante, zau asa. Fiintele acestea nu prea au avut imaginatie cīt au trait, lucru care se reflecta si īn mormintele lor. Dar aristocratii traiesc numai din imagi­natia lor si a altora, ei lasa morminte ca acesta sa-ti stīrneasca imaginatia. Ce ticalosie! si dupa ce mor, astfel de oameni se straduiesc sa cerseasca lumii imaginatie.

Forma de arta dramatica complexa de factura simbolica; spec­tacolul presupune dans plastic, muzica instrumentala, recitare, pantomima si folosirea mastilor (n.ed.).

am intervenit vesel. Deseori vorbesti de realitate. Care crezi tu ca este realitatea aristocratiei?

- Asta! spuse Kashiwagi, lovind piatra funerara acoperita de muschi. E piatra sau os, reziduu anorganic lasat de oameni dupa moarte.

- Esti buddhist convins, nu?

- Ce legatura are cu buddhismul sau cu baliverne de soiul asta? spuse Kashiwagi. Noblete, cultura, ceea ce lumea considera a fi estetic - realitatea acestora este sear­bada si anorganica. Ceea ce vezi nu e templul Ryuan, ci o gramada de pietre. Filozofia, arta - doar pietre goale. Singura preocupare sistematica pe care o au oamenii este politica. Ce rusine, nu? Se poate spune ca fiintele umane nu sīnt decīt niste creaturi corupte.

- Dar viata sexuala? īn ce categorie intra?

- Ei bine, aceasta este undeva pe la jumatatea dru­mului. E o chestiune de īnvīrtire īn cerc vicios de la fiinte omenesti la piatra si īnapoi la fiinte, un fel de baba-oarba.

Aveam chef sa adaug ceva care sa-i īntineze fru­musetea gīndurilor, dar cele doua fete se plictisisera de conversatia noastra si o luara īnapoi pe cararea īngusta. Ne-am īntors si noi si le-am urmat. Rīul Hozu se vedea de pe carare. Ne aflam exact līnga stavilar, la nord de podul Togetsu. Dealurile Ranzan de peste mal erau de un verde mohorīt, dar chiar īn clipa aceea o dīra īnspumata traversa rīul si īn aer pluti zgomotul provocat de rostogolirea apei.

Am mers de-a lungul rīului pīna la parcul Kameyama, aflat la capatul drumului. Erau multe barci pe rīu, dar cīnd am intrat īn parc, am vazut doar resturi de hīrtii īmprastiate: era limpede ca trecuse putina lume pe acolo.

Ne-am mai īntors o data īn poarta sa privim rīul Hozu si frunzisul de pe muntele Arashi. De partea cealalta a rīului se vedea o cascada mica.

- Strasnic peisaj, nu? spuse Kashiwagi.

vorbeste fara sa se gīndeasca. Totusi am īncercat sa privesc cu ochii lui Kashiwagi si sa recunosc ca este strasnic, cum spusese el. Efortul pe care l-am facut n-a fost zadarnic. Simteam si eu fiorul ce strabate peisajul linistitor, degajat, care se desfasura īn fata ochilor mei, īnvaluit īn frunzisul proaspat. Splendoarea putea sa apara ziua sau noaptea īn orice clipa, īn orice loc, pur si simplu ca raspuns la gīndurile sau dorintele cuiva. Se parea ca e suficient s-o solicitam, era la dispozitia noastra si īsi facea imediat aparitia.

Ciresii de pe muntele Arashi, despre care se spunea ca ar fi fost adusi īn secolul al treisprezecelea de pe bine cunoscutul munte Yoshino, īsi pierdusera complet florile si acum īnfrunzeau. Dupa ce trecea sezonul florilor de cires, copacii acestia nu mai meritau alt nume decīt cel de frumuseti moarte.

Majoritatea pomilor din īntinsul parc Kemeyama erau pini īnalti, īnfrunziti doar spre vīrf, care nu-si schimbau culoarea o data cu anotimpurile. Parcul parea tulburator din cauza nenumaratilor copaci golasi, ale caror trunchiuri se īntretaiau neregulat. De jur-īmprejurul par­cului se īntindea o carare lata, plina de pante inegale, iar cīnd aveai impresia ca urci, de-abia arunci coborai. Ici-colo se zareau trunchiuri de copaci, arbusti si pini pitici. Līnga stīncile albe ce ieseau din pamīnt, īngropate pe jumatate, īnfloreau azalee purpurii. Sub cerul īnnorat aveai impresia ca acestea adapostesc un gīnd rau. Am urcat o colina mica si ne-am asezat sa ne tragem sufletul sub un umbrar. Pe o panta, sub ochii nostri, era un leagan pe care se balansau doi tineri. Din locul īn care ne aflam vedeam īntregul parc desfasurīndu-se spre rasarit, iar īnspre vest se zarea printre copaci si rīul Hozu. Scīrtīitul continuu al leaganului ajungea pīna la noi aducīnd cu scrīsnitul dintilor.

Prietena lui Kashiwagi desfacu pachetelul pe care-l adusese. Avusese dreptate cīnd spusese ca nu trebuie sa luam masa īn oras. Pachetelul continea tartine suficiente

_Ei ui u ptiuu pcisuane, precum si Discuiti din import, care _se procurau greu si chiar o sticla de whisky Suntory, care _se putea cumpara pe vremea aceea doar la bursa neagra, deoarece stocul existent era pus deoparte pentru tru­pele de ocupatie. Se parea ca orasul Kyoto era centrul bursei negre din zona Osaka-Kyoto-Kobe.

Eu nu prea consumam bauturi alcoolice, dar cīnd fata ne-a oferit paharelele, lui Kashiwagi si mie, mi-am īmpre­unat mīinile respectuos si l-am acceptat pe al meu. Fetele au baut ceai din butelcuta. Tot nu-mi era limpede cum reusise Kashiwagi sa se īmprieteneasca atīt de bine cu fata. Nu īntelegeam cum de se īmprietenise fata aceasta mofturoasa cu un student cu picioarele strīmbe si fara o letcaie. Dupa ce bause cīteva paharele de whisky, Kashi­wagi īncepu sa vorbeasca; raspundea parca īntrebarilor ce ma framīntau.

- īti amintesti ca ne-am certat mai devreme, īn tren, nu? stii de ce? Pentru ca familia fetei insista ca ea sa se marite cu un om care nu-i place cītusi de putin. Parc-ar fi debila mintal si n-ar pricepe situatia, gata-gata sa le cedeze īn orice clipa. Asa ca eu o consolez si o amenint ca ma dau peste cap sa īmpiedic acest mariaj.

N-ar fi trebuit sa spuna astfel de lucruri īn prezenta fetei, dar lui Kashiwagi nu-i pasa, de parca n-ar fi fost si ea acolo. Fata nu se schimba la fata cītusi de putin; purta la gītul ei mladios un sirag de margele albastre fine. Trasaturile īi ieseau bine īn evidenta īn contrast cu cerul īnnorat, estompate īnsa de parul ei negru, abundent. Avea ochii adīnci care īti lasau impresia de proaspat, de simplu. Ca de obicei, gura ei inexpresiva era usor īntre­deschisa. Printre buzele subtiri se zareau dintii ascutiti, puternici si albi. Erau ca dintii unui animal mic.

- Ah, ma doare, ma doare! striga dintr-o data Kashi­wagi, aplecīndu-se si cuprinzīndu-si picioarele cu mīinile. Am dat fuga speriat si am īncercat sa fac ceva pentru el, dar m-a īmpins la o parte si s-a strīmbat īn bataie de jos. Mi-am retras mīna.

- Ah, ma doare! gemu el cīt se poate de convingator. Aruncai īn clipa aceea o privire tinerei de līnga el.'Se

tremura puternic. Doar nasul rece, arcuit parea nemiscat de ceea ce se īntīmpla si contrasta puternic cu restul; armonia si echilibrul chipului ei disparura complet.

- Oh, īmi pare rau! spuse ea. īmi pare rau! Te fac bine! Te fac eu bine imediat!

Era pentru prima oara cīnd o auzeam vorbind astfel, fara pic de jena, pitigaiat, de parca era singura cu el. īsi īnalta gītul lung si gratios si privi o clipa īn gol. Apoi īngenunche imediat pe o piatra si-i īmbratisa picioarele, īsi lipi obrazul de picioare si īncepu sa le sarute.

Am fost īngrozit, cum de fapt mai fusesem o data. M-am īntors spre fata care era cu mine. Ea privea īn alta parte si fredona o melodie.

Avusesem impresia īn clipa aceea ca soarele stra­punsese norii, dar n-a fost decīt o iluzie. Cu toate acestea, īntregul aspect al parcului īsi pierduse armonia. Simteam trosnituri usoare deschizīndu-se pe īntreaga suprafata a tabloului īn care ne aflam - acel tablou straveziu ce continea padurea de pini, reflectarea stralucirii rīului, coli­nele din zare, suprafata alba a stīncilor, azaleele raspīn-dite ici-colo.

Bineīnteles, minunea asteptata se produsese si Kashi-wagi nu mai gemea. īsi ridica privirea si-mi arunca un rīnjet batjocoritor.

- Ma simt bine, spuse el. M-ai vindecat. Ciudat, nu? Cīnd īncepe sa ma doara si tu ma mīngīi, īmi trece ime­diat, de fiecare data.

Lua parul fetei īn ambele mīini si-i ridica fata. Ea-l privi ca un cīine credincios si-i zīmbi. īn clipa aceea, lumina palida, albicioasa facu acest chip frumos sa arate exact ca cel al batrīnei de saizeci de ani de care-mi vor­bise Kashiwagi.

Miracolul producīndu-se, Kashiwagi era foarte bine dispus. Era atīt de bine dispus, īncīt aveai impresia ca nu e-n toate mintile. Rīse zgomotos, o ridica pe fata pe genunchi si se porni s-o sarute. Rīsul lui se auzi ca un ecou printre ramurile pinilor de la poale.

- iu ae ce n-o iubesti pe fata aceea? īmi spuse, vazīndu-ma ca stau linistit. Doar stii ca am adus-o spe­cial pentru tine. Sau ti-e rusine deoarece crezi ca o sa rīda de tine daca te bīlbīi. Da-i drumu'! Bīlbīie-te, bīlbīie-te linistit! E foarte posibil sa se īndragosteasca de un bīlbīit.

- Esti bīlbīit? īntreba fata, de parca acum realiza lucrul acesta pentru prima oara. Ei bine, astazi sīnt reprezentate toate metehnele!

Cuvintele ei m-au izbit si simteam ca nu mai pot sta locului. Dar ciudat, ura pe care o simtisem se transfor­mase brusc īn dorinta si ma cuprinse un soi de ameteala.

- De ce nu ne despartim? spuse Kashiwagi privind īn jos la cuplul de tineri ce stateau īn leagan. Ne ducem partenerele īn locuri mai retrase si ne īntīlnim tot aici peste doua ore.

L-am lasat pe Kashiwagi si pe prietena lui si, īnsotit de fata, am coborīt colina, apoi am urcat iar o panta lina spre est.

- A ajuns s-o faca pe fata sa se creada o sfīnta. Acesta este siretlicul de care uzeaza mereu.

- De unde stii? am īntrebat-o eu, bīlbīindu-ma īngro­zitor.

- Am avut si eu de-a face cu Kashiwagi.

- S-a terminat totul īntre voi, nu? si totusi iei lucrurile atīt de usor.

- Da, asa e. Dar n-ai īncotro cu un tip slut ca el. De data aceasta, cuvintele ei, īn loc sa ma īnfurie,

mi-au dat curaj si am reusit s-o īntreb fara sa ma bīlbīi:

- Ai fost si tu īndragostita de picioarele lui caraghioase, nu?

- Termina! N-am chef sa vorbesc de picioarele alea de broasca ale lui. Oricum, are ochi frumosi.

Iar mi-am pierdut īncrederea īn mine. Orice-ar crede Kashiwagi, fata aceasta iubea la el ceva ce el īnsusi obser­vase ca este frumos; si eu, care pretindeam ca stiu totul despre mine, am ajuns la concluzia ca nu pot sa am nimic bun.

mica, linistita. Se distingeau īn zare, printre pini si cedri, Daimonji, Nyoigatake si ceilalti munti. De pe colina unde ne aflam se īntindea īn jos, pe povīrnisul ce ducea spre oras, o padurice de bambus. La marginea paduricii se īnalta un cires singuratic si īntīrziat, ale carui flori nu se scuturasera. Zau, erau flori īntīrziate si ma īntrebam daca nu cumva se bīlbīisera si ele la deschidere.

Aveam o senzatie de apasare pe piept si-mi simteam stomacul greu. Dar nu pentru ca ma īmbatasem. Acum, ca se apropia momentul crucial, dorinta mea sporea īn greutate, se transforma īn ceva separat de trup si-mi apasa umerii. Aveam impresia unui mecanism greu, din fier negru.

Dupa cum am mai spus, apreciam faptul ca prietenul meu Kashiwagi ma īmboldise spre viata, nu stiu īnsa daca din amabilitate sau din rautate. Recunoscusem de mult ea eu, care zgīriasem teaca colegului meu īnca de elev, n-aveam cum sa pasesc īn viata lin, senin. Kashiwagi a fost cel care mi-a deschis ochii asupra cararii dosnice si īntunecate prin care puteam intra īn viata. La prima vedere, aceasta mi s-a parut o cale ce ma ducea la pierzanie; si totusi era plina de stratageme neasteptate, transforma lasitatea īn curaj, se putea numi un soi de alchimie care preschimba imoralitatea īn starea initiala de energie pura. Era si aceasta viata; o viata care avansa, cucerea, schimba, se pierdea. Nu se prea putea numi o viata tipica si totusi era īnzestrata cu toate functiile vietii. Admitīnd ca undeva, īntr-un loc invizibil, sīntem con­fruntati cu premisa ca fiecare forma de viata este lipsita de sens, atunci aceasta viata pe care mi-a aratat-o Kashi­wagi trebuie sa dobīndeasca treptat o valoare echivalenta cu cele mai obisnuite tipuri de viata.

Nu s-ar putea spune, gīndeam eu, ca īnsusi Kashiwagi nu suferea de ameteli. Realizasem de mult ca īn orice aspect al cunoasterii, oricīt de īntunecat, se ascundea īnsasi betia cunoasterii. Dar ceea ce ametea de fapt lumea era alcoolul.

u o, ..u 11 ui ie ne=cim asezat unga niste insi ohliti, rnīncati de viermi. Nu īntelegeam de ce vrea sa devina partenera mea. Nu īntelegeam - si de aceea folosesc o expresie mai dura - ce impuls o īmpingea spre aceasta dorinta de contaminare. īn lumea aceasta a noastra trebuie sa existe o supunere pasiva, plina de timiditate si blīn-dete; dar fata aceasta mi-a luat pur si simplu mīinile īn mīinile ei durdulii, ca niste muste ce se asaza pe cineva care doarme. Sarutul smuls si barbia catifelata a fetei m-au stīrnit. Probabil ca asta visasem atīta timp, dar senzatia era acum slaba si superficiala. Dorinta mea nu avansa direct, lua o pista ocolita. Cerul alb, īnnorat, fosnetul paduricii de bambus, eforturile īnversunate ale unei gargarite de a urca pe frunza irisului - toate acestea ramīneau ca pīna acum, risipite.

īncercam sa scap gīndindu-ma la fata din fata mea ca la obiectul dorintei mele trupesti. Trebuie sa ma gīndesc ca aceasta este viata. Trebuie sa ma gīndesc ca aceasta este o bariera īn calea avansarii si cuceririi. Daca pierdeam si sansa aceasta, viata n-avea sa mi se tot ofere la nesfīrsit. Mi-am amintit de nenumaratele dati cīnd cuvintele īmi erau blocate de bīlbīiala si īmi era imposibil sa le scot pe gura". īn clipa aceasta simteam nevoia sa deschid gura si sa spun ceva chiar daca ma bīlbīiam. Puteam īn felul acesta sa stapīnesc viata. Porunca brutala a lui Kashiwagi, ordinul lui brutal: "Bīlbīie-te, bīlbīie-te!" īmi rasuna īn urechi si ma punea la grea īncercare. īn cele din urma am īnceput sa mīngīi fusta fetei.

Mi-a aparut īn fata ochilor Templul de aur - delicat, mohorīt, plin de demnitate. O constructie a carei poleiala se coji pe ici-pe colo si care arata ca scheletul unui fost obiect luxos. Da, īn fata mea a aparut Templul de aur - cladirea aceea ciudata pe care cīnd o credeai aproape se īndeparta, cladirea aceea care plutea clar īntr-un punct din spatiul impenetrabil, apropiata celui care o privea si totusi atīt de īndepartata. Tocmai cladirea aceasta veni sa se aseze īntre mine si viata la care tineam. La īnceput a fost ca un tablou īn miniatura, dar crescu īntr-o clipa pīna

nisa si fisura a ei, exact ca īn modelul pe care-l vazusem odata si īn care Templul de aur era atīt de urias, īncīt cuprinse totul. Umplu lumea de muzica extraordinara, si aceasta muzica deveni ea īnsasi suficienta pentru a absorbi īntregul sens al existentei, lumea īntreaga. Tem­plul de aur, care ma trata uneori cu atīta indiferenta si se īnalta īn afara mea, ma īnghiti acum cu totul si-mi per­mise sa ma plaseze īn īnsasi structura lui.

Fata cu care eram se īndeparta ca un firicel de praf. īn masura īn care nu a fost acceptata de Templul de aur, si eforturile mele de a gasi viata au esuat. Cum puteam sa-mi īntind mīinile spre trairea clipei cīnd eram atīt de fermecat de frumusete? Poate avea si frumusetea dreptul de a-mi cere sa abandonez fosta tinta. Pentru ca este absolut imposibil sa prinzi cu o mīna eternitatea si cu cealalta clipa. Presupunīnd ca sensul actiunilor care vizeaza viata este acela de a fagadui devotament unei anumite clipe si efortul de a opri clipa pe loc, poate ca Templul de aur stia foarte bine lucrul acesta si, de la o vreme, īncetase sa fie indiferent fata de mine. Aveam impresia ca Templul īsi atribuise forma unei singure clipe si ma invadase aici, īn parc, ca sa-mi dau si eu seama cīt era de goala, de lipsita de sens tīnjirea mea dupa viata. īn viata, o clipa care-si īnsuseste forma eternitatii ne ameteste; dar Templul de aur stia foarte bine ca o astfel de clipa este nesemnificativa īn comparatie cu ceea ce se īntīmpla cīnd eternitatea īsi asuma forma unei clipe, cum facuse el acum. īn astfel de momente, eternitatea fru­musetii ne poate anihila viata si otravi existenta. Fru­musetea de moment pe care ne-o ofera viata este neputincioasa īn fata acestei otravi. Otrava o zdrobeste si o distruge pe loc, expunīnd īnsasi viata pericolului suprem.

Imaginea aceasta a Templului de aur ma coplesi doar cīteva clipe. Cīnd mi-am revenit complet, Templul se si ascunsese. Nu era decīt o cladire ce statea nemiscata la nord-est, īn Kinugasa, si pe care mi-era imposibil s-o vad

HCV.U3C

j in »_aie ma lasasem rurat de nuzia ca am fost acceptat si īmbratisat de Templul de aur. Stateam īntins pe vīrful unei coline din parcul Kameyama. īn jurul meu, doar fata aceea lungita pe iarba, florile si fīlfīitul de aripi monoton al insectelor. Vazīndu-ma cuprins de timiditate, fata se ridica si ma privi drept īn fata. Mi-a īntors spatele si si-a luat o oglin­joara din geanta. N-a scos nici un cuvīnt, dar dispretul ei m-a strapuns din cap pīna-n picioare, precum scaietii ce se prind de haine toamna.

Cerul era īnnorat. īncepura sa cada picaturi de ploaie pe iarba si pe frunzele irisilor. Ne-am ridicat repede si am luat-o pe carare, spre umbrar.

Ziua aceea ma posomori nu numai pentru faptul ca excursia s-a terminat atīt de jalnic. Seara, īnainte de "deschiderea pernei", staretul a primit o telegrama de la Tokyo. Am fost si noi īncunostintati imediat de continut.

A murit Tsurukawa. īn telegrama se spunea pur si simplu ca a murit īntr-un accident, dar am aflat amanunte mai tīrziu. Cu o seara īn urma, Tsurukawa se dusese īn vizita la un unchi ce locuia īn cartierul Asakusa si bause cam mult sake. Nu era obisnuit cu bautura, asa ca a ametit. īn drum spre casa, a fost lovit de un camion care aparu brusc pe o strada laterala. A murit pe loc, īn urma unei fracturi craniene. Familia s-a pierdut cu firea, nu s-au gīndit ca trebuie sa telegrafieze la Templu pīna a doua zi dupa-amiaza.

Desi n-am plīns la moartea tatei, am plīns acum. Eram mult mai legat de Tsurukawa prin problemele ce ma framīntau. L-am cam neglijat de cīnd l-am cunoscut pe Kashiwagi, dar acum, ca l-am pierdut, mi-am dat seama ca moartea a rupt singurul fir ce ma mai lega de raza de lumina. Plīngeam pentru ca pierdusem raza de lumina, stralucirea, vara.

Am vrut sa dau fuga la Tokyo sa-mi prezint con-doleantele familiei Tsurukawa, dar n-aveam bani. Primeam doar cinci sute de yeni pe luna de la staret ca

faca era sa-mi trimita doua-trei sute de yeni de cīteva ori pe an. Daca ar fi avut mai mult nu vindea templul si n-ar fi mers la Kasagun sa locuiasca cu unchiul meu. Pur si simplu nu se putea descurca cu cei cinci sute de yeni pe luna, care reprezentau contributia enoriasilor, si cu micul ajutor banesc oferit de prefectura.

Cum puteam sa ma īmpac cu gīndul ca Tsurukawa nu mai exista, daca nu-i vedeam cadavrul si daca nu luam parte la funeralii? Problema aceasta ma chinuia. Stoma­cul acela acoperit de camasa alba, pe care l-am vazut odata stralucind īn razele soarelui ce se strecurau printre copaci, se prefacu īn cenusa. Cine-si putea imagina trupul si sufletul acestui baiat facut sa straluceasca, zarind īn mormīnt? Nu daduse nici cel mai mic semn ca ar fi fost predestinat unei morti premature, nu prezenta nici urma de defect fizic sau suferinta, nici cel mai mic indiciu care sa-ti fi putut macar sugera cuvīntul moarte. Probabil tocmai de aceea a murit atīt de subit. Ar fi fost, poate, imposibil sa-l salvezi pe Tsurukawa de la moarte tocmai pentru ca era alcatuit doar din elemente pure de viata si avea fragilitatea unui animal pursīnge. In cazul acesta, se parea ca eram sortit sa traiesc pīna la o vīrsta blestemata.

Structura transparenta a lumii īn care a trait a consti­tuit pentru mine īntotdeauna un mister profund, dar o data cu moartea lui, acest mister a devenit si mai īnspaimīntator. Camionul acela a zdrobit lumea lui trans­parenta, ca si cum s-ar fi ciocnit de o pīnza de geam, invizibila tocmai pentru ca este transparenta. Faptul ca Tsurukawa n-a murit de boala corespundea perfect acestei imagini. Era normal ca el, a carui viata a fost atīt de fara pata, sa moara accidental. īn coliziunea aceea care n-a durat mai mult de o secunda, s-a stabilit un contact subit si viata s-a contopit cu moartea. Un proces chimic rapid. Fara īndoiala ca acest tīnar fara umbra nu-si putea uni umbra cu moartea decīt pe o astfel de cale violenta.

Lumea īn care traise Tsurukawa era inundata de o mare sensibilitate si de bune intentii. Dar pot sa afirm cu

mina pe inima ca ei n-ā trait intr-o astfel de lume dintr-o confuzie sau datorita capacitatii lui de īntelegere deosebite.

Inima lui deschisa, care nu apartinea acestei lumi, era sustinuta de o putere si o energie nemaiīntīlnite care au ajuns sa-i dirijeze faptele. īmi transforma sentimentele īntunecate īn unele luminoase si stralucitoare cu o pre­cizie iesita din comun. Uneori aveam impresia ca Tsu­rukawa traia propriile mele sentimente. Nu se putea explica astfel corespondenta perfecta dintre stralucirea lui si obscuritatea mea. Dar nu, nu despre asta era vorba! Stralucirea lumii lui era si pura, si unilaterala. īsi īnsu­fletise propriul sistem cu o precizie care se putea asemana foarte bine cu cea a nefastului. O luase īnainte, īn plin galop, si camionul daduse peste el.

Aspectul placut si firea optimista a lui Tsurukawa - sur­sa impresiei favorabile pe care o facea asupra altora - m-au determinat, acum ca el nu mai exista, sa meditez asupra laturii vizibile a fiintelor umane. Ma gīndeam cīt este de ciudat ca ceva ce exista pur si simplu poate exercita o forta atīt de puternica. Ma gīndeam la cīte trebuie sa stii despre trup pentru ca spiritul sa-si poata percepe propria existenta. Se spune ca esenta filozofiei Zen este lipsa oricarei particularitati si ca adevarata viziune consta īn a pricepe ca inima n-are nici forma, nici īnsusiri. si totusi puterea de cunoastere, īn stare sa contemple absenta īnsusirilor, trebuie sa fie extraordinar de patrunzatoare, ca sa reziste atractiei fenomenelor formale. Cum poate cineva, incapabil sa perceapa forme sau īnsusiri cu sub­tilitate lipsita de egoism, sesiza si īntelege absenta oricarei forme si īnsusiri? E posibil ca forma limpede a unei per­soane ca Tsurukawa, ce raspīndea lumina īn jur prin īnsusi faptul ca exista, persoana la care ajungeai cu amīn-doua mīinile si amīndoi ochii, putīndu-se de fapt numi viata de dragul vietii, e posibil deci sa constituie cea mai limpede metafora pentru a descrie absenta formei... acum, ca era mort; si acceptiunea lui īn ce priveste pro­pria existenta ar putea deveni cel mai veridic si real model de non-existenta. Aveai impresia ca el īnsusi nu

cici luai inun uei.ii u simplei īueiaiuiti. ue eAeinpiu,

cidenta dintre Tsurukawa si florile de mai, īnsesi florile aruncate pe sicriu.

Viata mea nu era patrunsa de un simbolism atīt de pro­fund ca al lui Tsurukawa. si ce invidiam cel mai mult la el era ca a reusit sa atinga sfīrsitul vietii fara constiinta, cīt de vaga, a poverii unei individualitati exceptionale - sau macar a unui sentiment de misiune speciala, ca mine. Acest simt al individualitatii a anihilat simbolismul vietii, adica puterea de a servi, ca Tsurukawa, ca o metafora pentru ceva exterior ei; īn acelasi mod m-a lipsit si de sen­zatia de extindere a vietii, si de unire, devenind sursa sin­guratatii ce ma urmarea mereu, pretutindeni. Era ciudat. Nu ma simteam solidar nici macar cu neantul.

Singuratatea puse iar stapīnire pe mine. N-am mai vazut-o pe fata aceea, iar cu Kashiwagi nu mai eram īn relatii prea bune. Felul lui de viata ma fascina īnca puter­nic, dar am simtit ca o datorie morala fata de Tsurukawa sa fac un oarecare efort pentru a rezista tentatiei: am īncercat, īmpotriva vointei mele, sa ma tin mai la distanta. I-am scris mamei clar sa nu mai vina sa ma vada pīna nu sīnt complet liber. īi spusesem deja prin viu grai, dar simteam ca nu ma linistesc daca nu īi scriu. Raspunsul ei se pierdea īn fraze īncīlcite. īmi scria ca munceste din greu la ferma unchiului; urmau cīteva propozitii cu iz de sfaturi copilaresti. Apoi: "Nu vreau sa mor pīna cīnd nu te vad cu ochii mei preot la Templul de aur." M-a enervat aceasta parte a scrisorii, staruindu-mi īn minte cīteva zile.

Nici īn cursul verii nu i-am facut vreo vizita mamei. Din cauza mīncarii proaste de la Templu, caldura verii a fost si mai greu de suportat. Pe la mijlocul lunii sep­tembrie era prevazut un taifun. Trebuia ca cineva sa stea de paza noaptea si m-am oferit.

Am impresia ca tocmai īn aceasta perioada s-a produs o usoara schimbare īn sentimentele mele fata de Templul de aur. Nu era ura, ci un soi de avertisment ca īntr-o buna

a se va crea in mod inevitabil o situatie īn care ceea ce īncoltea īn mine acum va deveni incompatibil cu Templul de aur. Senzatia aceasta īncepuse sa puna stapīnire pe mine din momentul incidentului ce avu loc īn parcul Kameyama, dar m-am temut sa-i dau nume. Eram fericit acum ca īn timpul pazei de noapte mi se va īncredinta Templul si nu-mi mai puteam ascunde bucuria.

Mi s-a dat cheia de la Kukyocho, considerat cel mai valoros nivel al Templului. La intrare, cam la īnaltimea de un metru si jumatate, atīrna o tablita impresionanta pe care se afla o inscriptie a īmparatului Go Komatsu. Se anuntase la radio ca taifunul se poate abate dintr-o clipa īntr-alta, dar nu se simtea īnca nimic. Plouase cu intermitente toata dupa-amiaza, iar acum se īnseninase si pe cer se ivi luna plina. Locatarii Templului s-au tot plimbat prin gradina, scrutīnd cerul. Cineva a spus ca aceasta-i linistea care prevesteste furtuna.

Templul a adormit. Am ramas singur. īndreptīndu-ma spre o parte a cladirii unde nu patrundea luna, m-a fas­cinat īntunericul dens, de nepatruns, care ma īnvaluia. Aceasta fascinatie puse stapīnire pe mine tot mai mult, pīna deveni un soi de halucinatie. Mi-am dat seama brusc ca patrunsesem de fapt īn himera care ma smulsese vietii īn dupa-amiaza aceea din parcul Kameyama.

Eram singur acolo si Templul de aur ma īnvalui. Oare eu stapīneam Templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect sa spun ca īn clipa aceea s-a stabilit un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea sa fiu eu Templul de aur si Templul de aur sa-mi ia locul?

Dupa ora unsprezece si jumatate, vīntul se īnteti. Am deschis lanterna si am urcat treptele Templului. Cīnd am ajuns sus, am deschis usa de la Kuky5cho.

Ma rezemam de balustrada. Vīntul batea dinspre sud-est. Cu toate acestea, cerul era neschimbat. Luna se reflecta pe lac, īn spatiile dintre plante. Bīzīitul insectelor si oracaitul broastelor se auzeau pretutindeni.

Cīnd ma lovi prima rafala de vīnt drept īn obraz, ma trecu un fior de placere prin trup. Vīntul deveni tot mai

puici iu»., i ai ea u pi e vesnic pe Ldie uruid S-U UlStnig

īmpreuna cu Templul de aur. Inima-mi era parca si īn Templu, si plutea si undeva pe aripile vīntului. Templul de aur, a carui constructie era identica cu a mea parca, nu avea perdele care sa fīlfīie īn bataia vīntului; el statea acolo, linistit, scaldīndu-se īn lumina lunii. Dar nu mai aveam nici o īndoiala ca marele vīnt, intentia mea rea, vor zgudui pīna la urma Templul, īl vor trezi si, īn momentul distrugerii, īi vor smulge semetia.

Asta era! Ma īnvaluia frumusetea, ma aflam cu sigu­ranta īn interiorul frumusetii; si totusi ma īntreb daca eram cu desavīrsire absorbit de frumusete, īncīt vīnrul a carui putere crestea tot mai mult sa nu ma influenteze, sa nu ma scoata complet din vraja. Exact cum ma īndemna Kashiwagi: "Bīlbīie-te! Bīlbīie-te!" īncercam acum eu sa īmboldesc vīntul strigīnd la el de parca īncu­rajam un cal ce galopa:

- Mai tare, mai tare! Hai! Mai multa forta!

Padurea fremata. Ramurile copacilor de līnga lac se frecau unele de altele. Cerul īn noapte īsi pierduse culoarea obisnuita, deveni cenusiu-īnchis. Ţīrīitul insec­telor nu īnceta cītusi de putin, īnsufletind peisajul. Vīntul misterios, ce suna ca un flaut, se apropia din departari; parea sa-i mai slabeasca furia de pīna atunci.

Priveam multimea norilor mīnati de vīnt taind calea lunii. Se īnaltau, unul dupa altul, din spatele dealurilor, dinspre miazazi, ca niste mari batalioane. Nori grosi. Nori subtiri. Nori uriasi, īntinsi. Pīlcuri mici de nori nenumarati. Toti se iveau dinspre sud, atineau pentru o clipa calea lunii, treceau de Templul de aur si porneau īn goana spre nord de parca aveau cine stie ce afaceri importante de rezolvat. Mi se paru ca aud strigatul ascutit al pasarii phoenix aurii deasupra capului.

Vīntul se domoli brusc; apoi recapata forte noi parca. Padurea raspundea sensibil la toate schimbarile: se linistea, apoi fosnea salbatic. S-a schimbat si reflectia lunii pe lac, īntunecīndu-se si luminīndu-se alternativ; uneori īsi aduna fasciculele de lumina risipite si matura

ap» <-" tic. i»iaiiLuu_niui miei 15 uc nun be intortocnea pe dupa dealuri, īntinzīndu-se ca o mīna uriasa peste cer. Era īnspaimīntator sa-i vezi cum nu-si mai gaseau locul si cum se īmbrīnceau parca tot mai mult pe masura ce se apropiau. Mai aparea, cīnd si cīnd, cīte o pata de senin, dar era acoperita de nori īntr-o clipita. Cīnd trecea cīte un nor mai subtirel, se zarea prin el luna, stralucind palid.

Cerul paru īn miscare toata noaptea. Nu exista nici un semn de īntetire a vīntului. Am adormit līnga balustrada. Dimineata devreme - o dimineata senina, stralucitoa­re - a venit la mine paracliserul sa-mi spuna ca, din feri­cire, taifunul a ocolit orasul Kyoto si eram īn afara oricarui pericol.

SLAVII ULUL VI

Se ĪMPLINEA ANUL de la moartea lui Tsurukawa. Din clipa īn care am īnceput sa fiu iar singur, mi-am dat seama ca nu-mi va fi deloc greu sa ma reobisnuiesc. Mi-era mult mai usor sa nu trebuiasca sa vorbesc cu nimeni. Nu mai eram ursuz. Fiecare zi īsi avea farmecul ei.

Biblioteca universitatii era singurul loc de refugiu care-mi facea placere. Nu citeam carti de filozofie Zen, ci traduceri de romane si opere filozofice care-mi picau īn mīna. īmi dau foarte bine seama de influenta pe care au avut-o asupra mea: au trezit īn mine dorinta de a savīrsi fapta aceea; si totusi, vreau sa cred ca respectiva fapta a fost propria creatie; īn special, nu vreau sa admit ca poate fi explicata prin influenta unei filozofii anume.

Dupa cum am mai marturisit, faptul ca nu eram īnteles era singura mea sursa de mīndrie īnca din frageda copilarie si nu simteam cītusi de putin nevoia sa ma explic ca sa fiu īnteles. Cīnd īncercam totusi sa-mi clarific gīndurile si faptele, o faceam fara vreun motiv anume. Nu stiu daca o faceam ca sa ma autoīnteleg. Un astfel de motiv se armonizeaza cu adevaratul caracter al cuiva si constituie automat o punte īntre acel cineva si altii. Betia pe care mi-o provoca Templul de aur se opunea descifrarii personalitatii mele, o facea si mai opaca; si deoarece aceasta betie īmi rapea orice alta posibilitate de a ma īmbata, ma vedeam nevoit sa-i rezist facīnd un efort deliberat pentru a-mi pastra partile clare ale personali­tatii. Nu stiu cum e la altii, dar īn cazul meu, claritatea īnsasi eram eu si nu mai era cazul sa o dobīndesc.

nnui uui. venise vacanta ae primavara. īntr-o seara, staretul iesi īn oras. Cum nu aveam prieteni si nici altceva mai bun de facut, m-am gīndit sa profit de lipsa lui si sa ma plimb de unul singur. Am parasit Templul iesind pe poarta Somon. Dincolo de poarta era un sant līnga care se afla un avizier. īl .vazusem de multe ori, dar niciodata nu ma oprisem sa-l citesc pe īndelete. Se scalda īn lumina lunii:

Anunt:

Sa nu se aduca nici o modificare constructiei fara apro­bare speciala.

Sa nu se faca nici o interventie care sa afecteze parcul natural. Publicul este rugat sa respecte regulamentul interior.

Orice īncalcare a regulamentului se pedepseste conform legii.

Serviciul cultelor 31 martie 1928

Era limpede ca anuntul se referea la Templul de aur si totusi nu exista nici cea mai mica insinuare. Nu-mi puteam īnvinge impresia ca un astfel de anunt exista īntr-o lume cu totul si cu totul deosebita de cea īn care salasluia imuabilul si indestructibilul Templu. īnsusi afisul anticipa parca o fapta enigmatica, imposibila. Cel ce concepuse acest ordin, care fusese īn stare sa rezume astfel fapta, trebuie ca-si pierduse cumpatul. Nu putea fi decīt fapta unui nebun; si cum puteai sa sperii un nebun dinainte decīt amenintīndu-l cu pedeapsa? Poate ar fi fost nevoie de un stil pe care sa nu-l priceapa decīt nebunii.

Astfel de gīnduri fara noima īmi umblau prin cap, cīnd am vazut o silueta apropiindu-se de poarta. N-aveau ce cauta la ora aceea vizitatorii din cursul zilei; doar pinii si lumina orbitoare a farurilor masinilor care mai treceau pe drum pareau sa īmplineasca noaptea.

Am recunoscut imediat silueta lui Kashiwagi. Mi-am dat seama ca este el dupa mers. Ma gīndeam din cīnd īn cīnd sa pun capat īnstrainarii pe care o preferasem īn ultimul an, ma gīndeam la recunostinta pe care ar trebui

Pentru ca, zau, ma tamaduise. Din prima zi de cīnd l-am cunoscut, īmi tamaduise gīndurile bolnave prin cuvinte fara perdea care m-au ranit prin bruschete. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ce bucurie era pentru mine sa fiu īn stare, pentru prima oara, sa conversez cu cineva pe picior de egalitate. Ar fi trebuit sa savurez bucuria (asemana­toare comiterii unui act de imoralitate) de a ma fi lasat absorbit de convingerea ferma ca sīnt si preot, si bīlbīit. Toate acestea au fost īnsa nimicite de relatia mea cu Tsu-rukawa.

L-am salutat pe Kashiwagi zīmbindu-i. Era īmbracat īn uniforma studenteasca si avea īn mīna un pachetel īngust.

- Pleci undeva? ma īntreba.

- Nu.

- Ce bine ca te-am īntīlnit! Se aseza pe niste trepte de piatra si desfacu legaturica.

- Uite-aici, spuse el aratīndu-mi doua tuburi negre, lucioase, care nu erau altceva decīt un shakuhachi¹. Un unchi de-al meu a murit nu de mult si mi-a lasat amintire flautul acesta. īl mai am si pe cel pe care mi l-a dat cu mult timp īn urma, pe vremea cīnd ma īnvata sa cīnt. Acesta este mai bun, dar vezi, īl prefer pe cel cu care m-am obisnuit si n-are rost sa am doua lucruri identice. L-am adus pentru tine.

Pentru mine, care nu primeam niciodata nici un cadou de la nimeni, a fost o mare bucurie. Am luat flautul si l-am cercetat. Avea patru gauri īn fata si una īn spate.

- Eu cīnt īn stilul scolii Kinko, continua Kashiwagi. E frumoasa luna-n seara asta, asa ca m-am gīndit sa-l aduc la Templu si sa cīnt. Ma gīndeam īn acelasi timp ca as putea sa te īnvat si pe tine sa cīnti.

Ai ales momentul potrivit, i-am spus. Staretul a plecat īn oras, iar īngrijitorul acela lenes n-a terminat de maturat. Portile nu se īnchid pīna nu se termina curatenia.

Flaut din lemn de bambus cu cinci gauri (n.trad.).

aparitia iui ia poarta ā tost brusca, la tel si propunerea de a cīnta la Templu īntr-o seara cu o luna atīt de fru­moasa. Acesta era Kashiwagi pe care-l cunosteam. īn plus, īn viata mea monotona, simplul fapt ca ma sur­prindea ceva constituia o placere. Cu noul meu flaut īn mīna, l-am dus pe Kashiwagi la Templul de aur.

Nu-mi aduc aminte limpede despre ce am discutat īn seara aceea, dar nu cred sa fi vorbit despre lucruri impor­tante. Kashiwagi nu dadea nici un semn ca ar dori sa se aventureze īn meditatii filozofice excentrice si paradoxuri usturatoare. Poate intentiona sa-si dezvaluie o latura a carei existenta nici macar nu o banuiam. si īn seara aceea, acest tīnar cu limba ascutita, pe care-l interesa frumusetea numai īn masura īn care o putea pīngari, si-a etalat īn fata mea un aspect al firii cu adevarat placut. Teoria lui despre frumusete era mult mai rafinata. Nu mi-a spus-o īn cuvinte, ci prin gesturi si priviri, prin melodiile cīntate la flaut si prin fruntea aceea care se ivea īn lumina lunii.

Stateam rezemati de balustrada de la nivelul Choondo. Coridorul de sub streasina usor curbata se sprijinea pe opt console īn stil Tenjiku care pareau sa se īnalte de la suprafata lacului unde se cuibarise luna. Mai īntīi Kashi­wagi a cīntat o piesa scurta, intitulata Caleasca imperiala. M-a uimit priceperea lui. Am īncercat sa-l imit, dar cīnd am pus gura pe mustiuc, n-am reusit sa scot nici un sunet. M-a īnvatat cu multa rabdare cum se tine flautul de sus, cu mīna stīnga, si cum sa-mi fixez degetele pe deschizaturi; m-a īnvatat si cum sa tin gura pe mustiuc, si cum sa suflu aerul īn fila de metal. Am tot īncercat, dar n-a iesit nimic. Mi se īncordasera obrajii si ochii si, desi nu batea vīntul, aveam impresia ca luna de pe lac se face tandari.

Ma simteam istovit si pentru o clipa l-am banuit pe Kashiwagi ca voia sa ma pedepseasca intentionat, ca sa se distreze pe seama bīlbīielii mele. Totusi, efortul pe care-l facusem īn disperarea de a scoate un sunet care nu voia sa iasa nicicum paru sa-mi purifice energia inte-

pe care o depuneam pentru a evita DiiBiltui, sa reusesc sa rostesc cīteva cuvinte lin, fara pic de īmpleti-ceala. Aveam senzatia ca sunetele acelea, care se īncapatīnau sa nu iasa, existau de fapt undeva īn lumea aceasta linistita, scaldata īn lumina lunii. Eram multumit chiar daca reuseam sa ajung sa trezesc sunetele respec­tive dupa eforturi īndelungate.

Cum o sa ajung la sunetul acela - acel sunet miste­rios pe care-l obtinea Kashiwagi la flautul lui? Aveam nevoie de īndemīnare. Frumusetea īnsemna īndemīnare. īmi trecu prin minte un gīnd si prinsei curaj: asa cum Kashiwagi era capabil sa obtina astfel de sunete clare īn ciuda picioarelor lui strīmbe, si eu puteam ajunge la fru­musete prin abilitate. Dar mai recunosteam si altceva: Kashiwagi a reusit sa cīnte atīt de frumos Caleasca impe­riala nu numai datorita minunatului decor īn lumina lunii, dar si datorita oribilelor lui picioare strīmbe.

Mai tīrziu, cīnd am ajuns sa-l cunosc mai bine, am īnteles ca nu putea suferi frumusetea vesnica. Lui īi placea muzica, pentru ca disparea imediat, sau ikebana, pentru ca florile se ofileau īn cīteva zile; nu putea suferi arhitectura si literatura. Nu cred ca s-ar fi gīndit vreodata sa viziteze Templul de aur īn alte momente; doar o noapte cu astfel de luna se potrivea firii lui.

si totusi, ce ciudata este frumusetea muzicii! Fru­musetea scurta, careia cīntaretul īi da fiinta, transforma o anume perioada de timp īn durata pura; īn mod cert nu se mai repeta; ca si existenta efemerelor si a altor crea­turi care traiesc putin, frumusetea este abstractia si creatia perfecta a vietii īnsesi. Nimic nu se aseamana mai mult cu viata decīt muzica; totusi, desi Templul de aur avea acelasi tip de frumusete, nimic nu putea fi mai departe de lume si mai dispretuitor decīt frumusetea acestei cladiri. De īndata ce Kashiwagi termina de cīntat Caleasca imperiala, muzica - acea viata imaginara - se termina si nu mai ramase nimic decīt Crupul lui slut si gīndurile sumbre, nevatamate si nealterate.

īnteles lucrul acesta fara sa-mi spuna o vorba. Ceea ce-i placea era ca imediat ce suflarea-i producea frumusete, picioarele lui strīmbe si dispozitia-i melancolica ieseau rnai bine, mai clar īn evidenta. Inutilitatea frumusetii, faptul ca frumusetea ce trecea prin trupul lui nu lasa nici macar o urma, ca nu schimba absolut nimic - asta iubea Kashiwagi. Daca frumusetea ar īnsemna si pentru mine acelasi lucru, ce simpla ar fi viata!

Am continuat sa īncerc conform instructiunilor lui Kashiwagi. Fata mi se īnrosi, respiram greu. Apoi, ca si cum as fi devenit brusc pasare, ca si cum cīntecul unei pasari mi-ar fi iesit din gīt, flautul scoase un singur sunet, temerar.

- Bravo! striga Kashiwagi rīzīnd.

N-a fost un sunet prea frumos, dar l-am repetat. Mi-am imaginat apoi ca misteriosul sunet, care nu parea sa provina de la mine, era vocea pasarii phoenix aurii de deasupra capetelor noastre.

Apoi am īnvatat dupa manualul pe care mi l-a dat Kashiwagi, exersīnd serios īn fiecare seara ca sa ma per­fectionez. Cu timpul am ajuns sa cīnt melodii ca Soarele rosu la rasarit pe un fundal alb si mi s-au retrezit senti­mentele pentru Kashiwagi.

īn luna mai m-am gīndit ca s-ar cuveni sa-i ofer ceva lui Kashiwagi drept recunostinta pentru ca m-a īnvatat sa cīnt la flaut. N-aveam bani sa-i cumpar un cadou. I-am vorbit deschis de īncurcatura īn care ma aflam. Mi-a spus ca nu vrea nimic care sa ma coste bani Apoi, schi-monosindu-si gura ciudat, spuse:

- Ei bine, daca ai apucat sa-ti marturisesti intentia, sa stii ca vreau ceva. Zilele acestea voiam sa aranjez niste flori, dar florile sīnt prea scumpe pentru mine. Cred ca acum este sezonul insilor si-i poti gasi la Templul de aur. Crezi ca ai putea sa-mi faci rost de cītiva? Unul-doi īnmuguriti, doi care sīnt pe cale sa īnfloreasca si doi īnfloriti complet. As vrea si niste papura. Pentru diseara. Ce-ar fi sa mi-i aduci acasa diseara?

na v_a ma

pune sa fur. Ca sa ies basma curata īn fata lui, trebuia sa ma fac hot de flori.

īn seara aceea nu ni s-a servit orez la cina, ci numai legume fierte si pīine neagra. Din fericire era sīmbata, multi plecasera de dupa-amiaza. Sīmbata era numita "cortina deschisa spre interior": puteai sa pleci de la Templu devreme si erai liber pīna la ora unsprezece; a doua zi dimineata se numea "caderea īn somn" si ni se permitea sa stam īn pat pīna tīrziu. Staretul plecase īn oras.

Soarele apuse pe la sase si jumatate. īncepuse sa bata vīntul. Asteptam primul clopot al serii. La ora opt sunetul puternic al clopotului Ojikijo din stīnga portii centrale anunta primul tur al pazei de noapte; batea de opt­sprezece ori si ecoul lui plutea mult timp īn aer.

O cascada mica de līnga Sosei, īnconjurata pe juma­tate de un stavilar, purta apa de la lacul cu lotusi īn lacul Kyoko. Acesta era locul cu irisi din belsug. Erau extraordinar de frumosi īn perioada aceea. Pe masura ce ma apropiam, auzeam irisii fosnind īn bataia vīntului. Splendidele petale purpurii tremurau īn tacerea apei. Partea aceea a gradinii era foarte īntunecoasa: si pur­puriul florilor, si verdele-īnchis al frunzelor pareau la fel de negre. Am īncercat sa culeg cītiva irisi; īn bataia vīn­tului, florile si frunzele īmi evitau mīna si m-am taiat īntr-o frunza.

Cīnd am ajuns īn cele din urma acasa la Kashiwagi cu un brat de irisi si papura, l-am gasit īntins, cu o carte īn mīna. N-aveam chef sa ma īntīlnesc cu fata care locuia īn casa aceea si care venise cu noi īn excursie; din fericire, se parea ca e plecata īn oras.

Mica mea hotie ma bine dispusese. Legatura mea cu Kashiwagi nu se baza decīt pe mici acte de imoralitate, mici profanari, mici fapte necuviincioase. si acestea ma bine dispuneau īntotdeauna; dar nu-mi dadeam seama daca sporirea pacatelor atragea dupa sine sporirea cores­punzatoare a bunei dispozitii.

proprietareasa sa īmprumute o galeata si alte diverse ustensile necesare ikebanei. Casa īn care locuia el era o cladire cu etaj; camera lui Kashiwagi era foarte mica.

Am luat flautul lui care statea rezemat de nisa, mi-am apropiat buzele de mustiuc si am īncercat un studiu. Am reusit sa-l cīnt foarte bine, spre surprinderea lui Kashi­wagi care tocmai se īntorsese īn camera. Dar Kashi­wagi din seara aceea nu era cel care vizitase Templul de aur.

- Nu te mai bīlbīi cīnd cīnti din flaut, nu? Cīnd te-am īnvatat sa cīnti, speram sa aud cum suna o muzica bīl-bīita!

Cu aceasta remarca s-a creat īntre noi exact starea de la prima īntīlnire. si-a reluat vechea pozitie. Tocmai de aceea am fost capabil sa-l īntreb ce s-a īntīmplat cu fata de la casa īn stil spaniol.

- O, fata aceea? raspunse simplu. S-a maritat demult. Am facut īnsa totul ca s-o īnvat sa ascunda faptul ca nu mai era fecioara. Sotul ei e un tip dintr-o bucata, inocent si se pare ca lucrurile au mers foarte bine.

Pe cīnd vorbea, scoase irisii, unul cīte unul din vasul cu apa īn care erau si-i privi atent. Apoi baga foarfecele īn vas si le mai taie din tulpini sub apa. De fiecare data cīnd tinea un iris īn mīna, umbra mare a florii se misca pe dusumeaua acoperita de rogojini. Apoi spuse brusc:

- stii renumitele cuvinte din capitolul "Iluminarea" din Rinzai-roku¹? "Cīnd īl īntīlnesti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai asa te vei salva." si asta a fost situatia, īntelegi? Fata era o adepta a lui Buddha.

- si asa ai gasit de cuviinta sa te salvezi...

Hm, facu Kashiwagi, aranjīnd niste irisi pe care tocmai īi taiase si-i privea fix. Uciderea īnseamna īnsa mai mult de-atīt, sa stii.

Cartea lui Rinzai. Rinzai (?-867) este īntemeietorul unei secte Zen (n.trad.).

Kashiwagi privi atent la kenzan¹ si aranja unul din tepi care era usor īndoit. Ma simteam stīnjenit si īncercam sa rup tacerea spunīnd vrute si nevrute.

- stii povestea parintelui Nansen si a pisicutei, nu? Imediat dupa terminarea razboiului, staretul ne-a adunat pe toti si ne-a tinut o predica.

- Oh, Nansen omoara o pisicuta? spuse Kashiwagi, pe cīnd hotara lungimea pe care sa o dea papurei. Este o problema care intervine de cīteva ori īn viata unui om, mereu sub alt aspect. E cam sinistra, sa stii. De fiecare data cīnd dai peste asa ceva īntr-un moment de rascruce din viata ta, are alta forma si alt sens, desi problema īn sine e mereu aceeasi. Mai īntīi trebuie sa-ti spun ca pisicuta pe care a omorīt-o parintele Nansen era o mica salbaticiune. Era frumoasa, sa stii, deosebit de frumoasa. Avea ochii aurii si blanita lucioasa. Toate placerile si fru­musetile lumii acesteia se curbau ca un arc īn trupul ei plapīnd. Majoritatea comentatorilor, cu exceptia mea, au uitat sa mentioneze faptul ca pisicuta era de o maxima frumusete. Pisicuta īsi facuse brusc aparitia dintr-un smoc de iarba. Ochii ei blīnzi, sireti sclipeau si a fost prinsa de unul din preoti - ca si cīnd ar fi facut-o intentionat. si de aici s-a iscat cearta īntre cele doua par­tide din templu. Desi frumusetea poate fi aratata oricui, ea nu apartine de fapt nimanui. Sa vedem... Cum sa-ti spun? Frumusetea - da, frumusetea e ca un dinte- cariat: īti jeneaza limba, sta acolo si te doare, facīndu-si simtita prezenta. Pīna la urma nu mai suporti durerea, te duci la dentist si ti-l scoate. Apoi, pe cīnd privesti dintele mic, prapadit, īnsīngerat, te gīndesti: "Ăsta sa fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atīta durere, m-a hartuit atīta, īnradacinīndu-se cu īncapatīnare īn mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul si acelasi

Suport metalic cu tepi īn care se introduc tulpinile florilor pentru a le da īnclinatia dorita; kenznn-va se asaza pe fundul vasului īn care se aranjeaza florile (n.trad).

cum - prin ce ironie a soartei - a ajuns sa fie legat de ea, reusind sa provoace atīt de multa durere? Care era baza existentei sale? Se afla aceasta baza īn interiorul fiintei mele? Sau īn obiectul īnsusi? si totusi, creatura aceasta care mi-a fost smulsa din gura si zace acum īn mīna mea este cu totul altceva. Nu poate fi acela\" īntelegi, spuse Kashiwagi, asa e si frumusetea. Uciderea pisicutei a fost asemenea dintelui cariat extras, asemenea uciderii frumusetii. Dar nu se stia daca aceasta a fost pīna la urma solutia cea mai buna. Radacina frumusetii nu fusese īnlaturata si, desi pisicuta era moarta, s-ar putea foarte bine ca frumusetea ei sa mai dainuie. Tocmai pentru a satiriza usurinta cu care s-a solutionat problema si-a pus Choshu pantofii pe cap. El stia, ca sa zic asa, ca nu exista alta solutie decīt aceea de a suporta durerea provocata de dintele cariat.

Interpretarea lui Kashiwagi era cu totul originala, dar nu puteam sa nu ma īntreb daca nu cumva el, care mi-a patruns si cel mai ascuns colt al sufletului, nu se distra pe seama mea. Pentru prima oara mi-era cu-adevarat frica de el. Mi-a fost teama sa mai pastrez tacerea, asa ca m-am grabit sa-l īntreb:

- Tu care dintre ei esti? Paruitele Nansen sau Choshu?

Ei bine, ītai sa vedem! Dupa cum se prezinta lucrurile, acum eu sīnt Nansen si tu esti Choshu. Dar īntr-o buna zi, s-ar putea ca tu sa devii Nansen si eu Ch5shti. Situatia se poate schimba precum ochii pisicii.

īn timp ce Kashiwagi vorbea, mīinile i se miscau usor, aranjīnd mai īntīi kenzan-ul mic si ruginit īn vas, apoi papura, care reprezenta cerul īn aranjament, adaugind apoi irisii pe care-i rīnduise cīte trei. Se contura treptat stilul scolii Kansui. Līnga vas se afla o gramajoara de pietricele albe si maronii, bine spalate, care parca asteptau sa fie folosite la ultimele retusuri.

Miscarea mīinilor lui Kashiwagi era splendida, ges­turile ferme, succedīndu-se, efectele contrastului si sime­triei, tinzīnd spre perfectiune totala. Plantele naturale erau

unei melodii stabilite. Florile si frunzele, care existasera īnainte cum erau, fusesera transformate īn flori si frunze cum trebuiau sa fie. Papura si irisii nu mai erau luati īn parte, plante anonime ce apartin speciei respective, ci au devenit o manifestare concisa, directa a ceea ce s-ar putea numi esenta irisilor si a papurei.

si totusi avea ceva brutal īn miscarea mīinilor. Se com­portau de parca aveau un privilegiu neplacut, sumbru asupra plantelor. Poate din aceasta cauza, de fiecare data cīnd auzeam foarfecele si vedeam cīte o tulpina taiata, aveam impresia ca disting picaturi de sīnge.

Terminase de aranjat florile. īn partea dreapta a vasului, unde linia dreapta a papurei se īmbina cu linia curba a frunzelor de iris, una din flori era īnflorita, iar ceilalti doi muguri erau pe cale sa se deschida. Kashiwagi puse vasul īn nisa; umplea aproape īntregul spatiu. Apa din vas se domoli curīnd. Pietricelele ascundeau kenzan-ul, dīnd īn acelasi timp impresia clara de margine de rīu.

- Minunat! am exclamat. Unde-ai īnvatat sa aranjezi flori?

- Locuieste pe-aproape o femeie care da lectii. Trebuie sa pice din clipa-n clipa. M-am īmprietenit cu ea si pe deasupra ma-nvata si ikebana. Dar acum, ca am īnceput sa ma descurc si singur, am cam īnceput sa ma plic­tisesc. Profesoara este īnca tīnara si arata bine. Mi se pare ca-n timpul razboiului a fost combinata cu un ofiter si a ramas īnsarcinata. Copilul s-a nascut mort si ofiterul a fost ucis īn razboi. De atunci se da īn vīnt dupa barbati. Are ceva bani pusi deoparte, da lectii doar din pasiune. Oricum, daca vrei, du-o undeva-n oras asta seara. Merge oriunde.

Vestea m-a tulburat grozav. Cīnd o vazusem de sus, de pe poarta templului Nanzen, Tsurukawa era cu mine. Acum, dupa trei ani, urma sa apara-n fata mea si s-o vad, dar cu ochii lui Kashiwagi. Pīna acum considerasem ca tragedia acestei femei era patrunsa de mister; de-acum

nimic. Adevarul gol-golut este ca pieptul ei, care paruse de la distanta ca luna alba īn lumina zilei, fusese atins de atunci de mīinile lui Kashiwagi, iar picioarele ei īnfasurate atunci īn acel chimonou minunat fusesera atinse de picioarele strīmbe ale lui Kashiwagi. Adevarul este ca fusese sedusa de Kashiwagi, dar cu buna stiinta.

Gīndul acesta ma chinuia īngrozitor .si aveam sen­zatia ca nu-mi mai gasesc locul, dar curiozitatea ma tintui. De fapt, nu-mi era tocmai usor s-o astept pe femeia aceasta pe care o considerasem cīndva o reīncarnare a lui Uiko, dar care urma sa-si faca acum aparitia ca fosta metresa a unui student infirm. Pentru ca, devenind com­plicele lui Kashiwagi, eram gata sa ma complac īn placerea iluzorie de a-mi pīngari pretioasele amintiri cu propriile mīini.

Cīnd a sosit femeia, n-am simtit nici cea mai mica urma de emotie. Amintirea acelui moment īmi staruie īnca īn minte. Vocea aceea usor ragusita, manierele alese si vorbirea afectata care contrastau puternic cu expresia de salbaticie ce-i strafulgera ochii, tristetea care emana din vo"cea ei cīnd īi vorbea lui Kashiwagi, īn ciuda stīnjenelii evidente din pricina mea - am vazut toate acestea si abia arunci am īnteles de ce ma invitase Kashiwagi la el īn seara aceea: intentiona sa se foloseasca de mine ca de un obstacol.

Femeia aceasta nu avea nimic comun cu eroina visurilor mele. īmi lasase impresia unei persoane cu totul diferite, pe care o vedeam pentru prima oara. Desi continua sa fie politicoasa, devenea tot mai absenta. Mie nu-mi acorda nici cea mai mica atentie.

īn cele din urma, suferinta ei mi se paru insuportabila si am avut impresia ca se hotarīse sa renunte momentan la orice efort de a-l face pe Kashiwagi sa se razgīndeasca. Se prefacu brusc calma si-si roti ochii prin camera. Desi venise de o jumatate de ora, parca abia acum zarea flo­rile aranjate care fusesera asezate īn nisa exact cu scopul de a atrage privirile.

Kashiwagi, care astepta ca ea sa faca o astfel de remarca, parea ca trage concluziile abia acum.

- Nu-i rau deloc, nu? spuse el. si daca am reusit sa ajung pīna aici, nu mai vad ce m-ai mai putea īnvata. Nu mai am nevoie de tine. Zau, crede-ma!

Kashiwagi paru foarte oficial. Am vazut-o pe femeie schimbīndu-se la fata si mi-am īntors privirile. Zīmbea usor. Se tīrī īn genunchi pīna la flori. Apoi am auzit-o spunīnd:

- Ce? Ce fel de flori sīnt acestea? Da, ce sīnt? īntr-o clipa varsa apa pe jos, papura se rasturna, irisii

se rupsera: toate florile pe care le-am procurat prin hotie zaceau īmprastiate ca vai de ele. Stateam pe jos, dar am sarit brusc īn picioare. Nestiind ce sa fac, m-am rezemat de fereastra. L-am vazut pe Kashiwagi apucīnd-o pe femeie de īncheieturile fragile. Apoi a apucat-o de par si a palmuit-o. Succesiunea de brutalitati dovedeau aceeasi cruzime calina pe care o constatasem nu cu mult timp īn urma, pe cīnd rupea frunzele si taia tulpinile florilor; ges­turile brutale pareau sa fie o continuare fireasca a miscarilor anterioare.

Femeia īsi cuprinse fata īn mīini si iesi īn fuga din camera. Kashiwagi se uita la mine. īnlemnisem. īmi arunca un zīmbet nevinovat si-mi spuse:

- Acum e sansa ta. Fugi dupa ea! īncearca s-o con­solezi! Hai, repede!

Nu stiu daca autoritatea cu care-mi ordona Kashi­wagi ma puse-n miscare sau faptul ca-mi era pur si simplu mila de femeie, dar am luat-o la fuga dupa ea. Am ajuns-o din urma dupa cīteva case, tocmai la Itakura­machi, īn spatele depoului de tramvaie Karasuma. īn noaptea īnnorata se auzeau tramvaiele intrīnd īn depou; luminitele purpurii disparura īn īntuneric. Femeia se īndeparta repede de Itakuramachi si o lua spre est, pe o straduta laturalnica. Paseam īn spatele ei fara sa scot o vorba. Plīngea. si-a dat seama imediat ca sīnt si eu pe-acolo si s-a apropiat. Apoi, cu o voce si mai ragusita din

ticalosiile lui Kashiwagi.

Ne-am plimbat mult pe strazi īn seara aceea. M-a tot batut la cap cu Kashiwagi, vorbindu-mi de josnicia lui, de comportarea lui mizerabila; singurul cuvīnt care-mi rasuna īn urechi era "viata". Cruzimea, micile uneltiri, tradarile, neīndurarea, siretlicurile pentru a stoarce bani de la femei - toate acestea nu faceau decīt sa-i scoata īn evidenta ingeniozitatea. Singurul lucru īn care trebuia sa cred era relatia lui Kashiwagi cu picioarele lui strīmbe.

Dupa moartea brusca a lui Tsurukawa, am trait o perioada fara sa simt ca traiesc. Apoi m-am simtit īnvi­orat venind īn contact cu o noua forma de viata - mai īntunecata, deci mai putin fericita, o viata ce īnsemna lezarea permanenta a semenilor. Cuvintele simple ale lui Kashiwagi: "Uciderea īnseamna mai mult decīt atīt", s-au conturat tot mai precis, fascinīndu-ma. si mi-am mai amintit īn clipa aceea dorinta pe care am rostit-o īn gīnd cīnd am urcat pe muntele din spatele Templului la sfīrsitul razboiului si am privit īn jos catre luminile orasului: "Fie ca īntunericul din sufletul meu sa fie pe masura īntunericului noptii care īmpresoara acele nenumarate lumini!"

Femeia n-o lua spre casa, ci batea strazile laturalnice fara nici o tinta; trecea lume putina pe aici, putea vorbi īn voie. Cīnd am ajuns īn cele din urma īn fata casei ei, habar n-aveam īn ce parte a orasului ma aflu.

Se facuse zece si jumatate. Voiam sa ma īntorc la Templu, dar femeia ma convinse sa n-o parasesc, asa ca am intrat cu ea īn casa. O lua īnainte si aprinse lumina.

- Ai blestemat vreodata pe cineva, dorindu-i moar­tea? ma īntreba ea brusc.

-- Da, am raspuns scurt.

Ciudat, dar nu ma gīndisem la asa ceva pīna īn clipa aceasta; acum īnsa īmi era limpede ca-i doream moartea fetei pe care mi-o adusese Kashiwagi si care fusese mar­tora la rusinea mea.

- E un lucru īngrozitor, spuse ea, prabusindu-se pe rogojina. si eu!

restrictiile de energie din zilele noastre. Avea probabil un bec de o suta de wati, de trei ori mai puternic decīt becul din camera lui Kashiwagi. īi vedeam trupul bine luminat pentru prima oara. Brīul ei īn stil Nagoya era de un alb stralucitor, iar pīcla purpurie a glicinei care forma mode­lul chimonoului Yuzen se detasa clar.

De la poarta templului Nanzen si pīna la camera pentru oaspeti Tenjuan era o distanta pe care doar o pasare o putea strabate, dar acum simteam ca īn toti anii acestia am parcurs-o īncet si am reusit īn cele din urma sa ma apropii de destinatie. Din dupa-amiaza īn care m-am aflat pe poarta, am farīmitat timpul īn particule mici, iar acum ajungeam cu adevarat sa patrund misterul scenei din Tenjuan. Asa trebuia sa fie, gīndeam. Era normal ca aceasta femeie sa se fi schimbat, la fel cum aspectul pamīntului se schimba īn clipa īn care l-a ajuns lumina unei stele īndepartate. Daca atunci cīnd am vazut-o de pe poarta templului Nanzen, ea si cu mine ne-am unit anticipat īn vederea īntīlnirii de azi, schim­barile care s-au petrecut cu ea de atunci se puteau sterge; numai cu cīteva modificari, lucrurile puteau fi reduse la fosta lor stare si fostul eu o putea īnfrunta pe fosta ea.

Apoi i-am spus povestea. I-am spus-o pe nerasuflate, bīlbīindu-ma. Pe masura ce vorbeam, frunzele verzi īncepura sa straluceasca si mai mult, iar legendara pasare phoenix si īngerii pictati pe tavanul templului prinsera din nou viata. Obrajii femeii capatara iar culoare si privirea salbatica - o expresie sovaitoare si tulburata.

- Deci asa a fost? spuse ea. Doamne sfinte! Deci asa s-a īntīmplat! Ce karma¹ ciudata! Da, pe legea mea!

īn timp ce vorbea, ochii i se umplura de lacrimi de bucurie. Uitase de umilirea la care fusese supusa nu cu mult timp īn urma si se lasa prada amintirilor. Trecea dintr-o emotie īn alta, īti facea impresia ca-si pierde si

o

Fatalitate, destin (n.ed.).

complet ravasite.

- Nu mai am lapte, spuse ea. Oh, bietul meu copilas! jsju, nu mai am lapte, dar oricum, voi face si pentru tine acum ce-am facut odata. Deoarece ma iubesti de atunci, voi considera ca esti omul acela. Atīta vreme cīt pot sa cred lucrul acesta, n-are de ce sa-mi fie rusine. Da, zau, voi face ce-am facut si atunci.

Vorbea de parca transmitea o hotarīre mareata. Gestul - care a urmat parea sa provina fie dintr-un exces de entuziasm, fie dintr-unul de disperare. Presupun ca īncīntarea o īmpinse la acea fapta nesabuita, dar adevarata forta care o determinase era disperarea provocata de Kashi­wagi - sau macar gustul acru pe care ti-l lasa disperarea.

īsi desfacu brīul īn fata ochilor mei si-si dezlega nenumaratele snururi. Brīul se desprinse cu un sunet matasos si, eliberat din strīnsoare, gulerul chimonoului se deschise. Distingeam vag sīnii albi ai femeii. Baga mīna īn chimonou, scoase sīnul stīng si mi-l īntinse.

As minti daca as spune ca nu m-a cuprins ameteala. I-am privit sīnul cu multa atentie. Doar atīt. Punctul alb, misterios pe care-l vazusem de la distanta, de pe poarta templului, nu fusese o sfera materiala de carne, ca aceasta. Impresia aceea clocotise atīt de mult timp īn mine, īncīt sīnul pe care-l vedeam acum parea sa nu fie decīt carne pura, doar un obiect palpabil. si obiectul acesta nu avea nici cea mai mica putere de atractie sau tentatie. Expus astfel īn fata mea si complet izolat de viata, servea mai degraba ca dovada a monotoniei existentei.

Dar nu vreau sa spun minciuni; fara īndoiala, vederea sīnului alb m-a ametit. Necazul era ca priveam prea atent: ceea ce vedeam trecea dincolo de sīnul de femeie si se transforma treptat īn ceva lipsit de noima.

Apoi se produse minunea. Dupa ce fusese supus acestui proces dureros, pieptul ma izbi prin frumusetea lui. Era īnzestrat cu acele caracteristici aride si reci ale fru­musetii si, stīnd asa īn fata mea, sīnul se īnchise īn inte­riorul propriului eu. Exact cum se īnchide trandafirul.

percep imediat, descopera frumusetea si dorinta sen­zuala īn aceeasi clipa; pentru mine īnsa, ea apare mereu mult mai tīrziu. Acum, īntr-o clipita, pieptul femeii īsi recapata legatura cu īntregul, depasi faza īn care a fost doar o parte de trup si deveni o substanta insensibila, trainica, legata de eternitate.

Sper ca reusesc sa ma fac īnteles. Templul de aur īmi aparu iar īn fata ochilor. Sau mai bine as spune ca sīnul s-a transformat īn Templul de aur.

Mi-am amintit de noaptea cu taifun de la īnceputul toamnei, cīnd am ramas sa veghez Templul. Oricīt de luminata de luna ar fi fost cladirea, asupra ei domnea o īntunecime deasa, apasatoare, care patrunsese si īn Tem­plul nocturn, īn obloane, īn usile din lemn, sub acoperisul cu foita aurie scorojita. si era normal sa fie asa, pentru ca īnsusi Templul de aur nu era decīt ceva neīnsemnat, schitat si construit cu grija exagerata. Exact īn acelasi mod, desi exteriorul acestui sīn marca luciul stralucitor al carnii, interiorul era īntunecat. Adevarata substanta consta din aceeasi īntunecime coplesitoare.

Nu puterea mea de īntelegere m-a ametit. Am calcat-o īn picioare si am tratat-o cu dispret; bineīnteles, si viata, si dorinta sexuala au suferit acelasi proces. Dar senti­mentul profund de extaz nu m-a parasit nici o clipa si am ramas mult timp ca paralizat, cu ochii atintiti pe sīnul dezgolit.

Am īntīlnit privirea ei rece, dispretuitoare. īsi baga sīnul din nou īn chimonou. I-am spus ca trebuie sa plec. M-a condus pīna la iesire si a īnchis usa zgomotos īn urma mea.

Am fost ca vrajit pīna am ajuns la Templu. Cu ochii mintii vedeam Templul de aur si sīnul femeii succedīndu-se unul dupa altul. Ma cuprinse o bucurie de nestapīnit.

Dar cīnd a aparut conturul Templului prin padurea īntunecata de pini care frematau īn bataia vīntului, am īnceput sa-mi revin; eram stapīnit doar de senzatia de neputinta si de ameteala care se transforma īn ura - uram nu stiu ce.

īncearca Templul de aur sa ma protejeze? De ce īncearca sa ma desparta de viata fara sa ma īntrebe si pe mine? S-ar putea sa vrea sa ma salveze de la prabusirea īn infern. Dar procedīnd astfel, Templul de aur ma face si mai rau decīt oamenii care pier īn iad, ma face sa cunosc infernul mai bine ca oricine altcineva.

Poarta principala a Templului era īntunecata si linistita. Portita īnsa, unde lumina nu se stingea pīna la clopotul diminetii, stralucea palid. Am īmpins-o. Auzeam dinspre interior zanganitul lantului de fier ruginit. S-a deschis. Paznicul se culcase. Pe partea interioara a portii scria ca -cel care vine ultimul, dupa ora zece, raspunde de īncuierea portii. Doua dintre placutele de lemn indicau ca stapīnii lor nu se īntorsesera: una era a staretului, cealalta a batrīnului gradinar.

Pe cīnd ma īndreptam spre Templu, am zarit niste scīn-duri de lemn de vreo cinci metri lungime, care urmau sa fie folosite la reconstructie. si noaptea puteai distinge nervurile lemnului. Apropiindu-ma, am vazut niste rumegus īmprastiat pe acolo; semana cu floricele galbene; mirosul placut al lemnului plutea īn īntunericul noptii. M-am īntors sa mai arunc o privire Templului de aur īnainte de a intra īn bucatarie. Am luat-o pe carare si īncet-īncet dadirea se contura īn fata ochilor. Era patrunsa de fosnetul copacilor, dar statea acolo, nemiscata, si totusi treaza de-a binelea, īn toiul noptii... de parca ea ar fi fost paznicul noptii. Desi partea din Rokuon-ji care era locuita dormea noaptea, n-am vazut niciodata Templul de aur dormind. Aceasta cladire nelocuita a putut uita complet de somn. īntunecimea ce salasluia īnauntru era cu totul eliberata de legi omenesti.

Apoi, cu un ton de parca aruncam un blestem asupra cuiva, m-am adresat Templului de aur, taios:

- Va veni ziua cīnd te voi domina. Da, sa stii ca īntr-o buna zi te voi stapīni si n-o sa īndraznesti sa-mi mai atii calea.

Vocea mea a rasunat sparta īn umbra lacului Kyoko, īn noapte.

EXPERIENŢA MEA DE VIAŢĂ parea guvernata de un cod. Ca īntr-un coridor de oglinzi, se tot reflecta o singura imagine la nesfīrsit. Lucruri pe care le vazusem īn trecut se reflectau clar īn cei pe care-i īntīlneam pentru prima oara si aveam senzatia ca sīnt purtat de astfel de asemanari īn adīncimile coridorului, īntr-o camera inte­rioara īn care nu se putea patrunde usor. Noi nu ne ciocnim brusc de destinul nostru. Persoana care urmeaza sa fie cīndva executata īsi reprezinta īn minte īn mod con­stant - de fiecare data cīnd vede un stīlp de telegraf īn drum spre serviciu sau ori de cīte ori trece o cale ferata - o imagine a locului executiei, astfel īncīt ajunge sa se familiarizeze cu aceasta imagine.

īn ce priveste experienta mea īnsa, nu putea fi vorba de vreo acumulare, de soiul īngramadirii unui strat dupa altul, astfel īncīt sa poata forma un munte. Cu exceptia Templului de aur, nu ma simteam apropiat de nimic pe lumea asta, nici macar de fostele experiente. Ceea ce stiam īnsa era ca printre toate aceste experiente, anumite elemente mici - elemente ce nu pareau īnghitite de marea īntunecata a timpului, elemente ce nu denaturau īntr-o repetare fara noima, interminabila - se vor uni, formīnd un tablou sinistru si neplacut.

Care erau, deci, aceste elemente? M-am tot gīndit la ele. Totusi, aceste frīnturi de experienta erau si mai lipsite de ordine si sens decīt cioburile sclipitoare ale sticlei de bere pe care o vezi la marginea drumului. Nu puteam crede ca aceste frīnturi nu erau decīt tandari din ceea ce

Pentru ca, īn lipsa lor de sens, de ordine, īn urītenia lor cu totul aparte, fiecare dintre frīnturi, excluse as spune, parea sa viseze totusi la un viitor. Da, frīnturile visau la viitor fara teama, ciudat, linistit! La un viitor care nu se va tamadui, nu se va restabili, la care nu se va ajunge niciodata, un viitor cu adevarat fara precedent!

Reflectii nedeslusite de tipul acesta īmi provocau uneori o emotie lirica ce nu mi se potrivea deloc, recunosc. īn astfel de cazuri, daca se īntīmpla sa fie nopti cu luna, īmi luam flautul si cīntam līnga Templul de aur. Am ajuns si eu sa cīnt melodia lui Kashiwagi Caleasca imperiala fara sa mai privesc partitura. Muzica pare un vis. īn acelasi timp este si un fel de realitate, mai clara chiar decīt orele noastre de veghe. Ma īntrebam care din cele doua erau cu-adevarat muzica. Muzica avea puterea uneori sa anuleze aceste doua elemente contrare. Uneori ma puteam contopi cu melodia pe care o cīntam. Spiritul meu se obisnui cu bucuria de a se īntruchipa īn muzica, īn cazul meu, spre deosebire de Kashiwagi, muzica era cu adevarat o mīngīiere.

Ori de cīte ori terminam de cīntat la flaut, ma īntrebam:

- De ce oare dispretuieste Templul de aur aceasta fapta a mea? De ce nu ma mustra sau nu ma īntrerupe cīnd ma contopesc cu muzica astfel? Nici macar o data nu m-a ignorat īnsa atunci cīnd voiam sa ma las prada fericirii si placerilor lumesti. īn astfel de situatii a avut īntotdeauna grija sa-mi puna piedici si sa ma oblige sa ma īntorc la mine īnsumi. De ce īmi permite Templul de aur īmbatare si uitare īn cazul muzicii?

La astfel de gīnduri, vraja muzicii palea; īnsusi faptul ca Templul de aur īmi permitea o astfel de placere o facea sa slabeasca. īn masura īn care Templul īmi dadea acordul lui tacit, muzica, oricīt de mult semana cu viata, devenea o forma de viata imaginara si contrafacuta; oricīt īncercam sa ma contopesc cu ea, acea cdntopire nu putea fi decīt temporara.

retras īn urma celor doua esecuri: la femei si la viata. Pīna la sfīrsitul anului 1948 am mai avut astfel de ocazii, precum si īndrumarea lui Kashiwagi; nici una nu m-a descurajat, dar rezultatul a fost mereu acelasi.

īntre fata si mine, īntre viata si mine aparea invariabil Templul de aur, din care cauza ceea ce atingea mīna mea pe cīnd īncerca sa prinda se prefacea īn cenusa, iar perspectiva īn pustiu.

Odata, pe cīnd īmi trageam sufletul dupa ce muncisem pe terenul din spatele bucatariei, am zarit īntīmplator o albina mica ce se aseza pe o crizantema galbena, de vara. Veni īn zbor, īn lumina omniprezenta pe aripioarele ei aurii, apoi alese o floare din numeroasele crizanteme si-i dadu tīrcoale. Am īncercat sa privesc floarea cu ochii albinei. Crizantema statea la locul ei, cu petalele īntinse. Era frumoasa ca un templu de aur īn miniatura si per­fecta ca Templul; dar nu se transforma īn templu, ci ramase o crizantema de vara, solitara. Da, a ramas o crizantema, o floare, o forma unica, fara alte implicatii metafizice. Observīnd īn acest mod regulile propriei exis­tente, ea raspīndea suficienta vraja pentru a deveni obiect de atractie pentru albina. Cīt de tainic statea la pīnda parca, existīnd ca tinta pentru acea dorinta miscatoare, zburatoare, fara forma. Treptat forma se rarefiaza, ai sen­zatia ca e pe cale sa se prefaca-n pulbere, se īnfioara, tremura. E normal sa fie asa, deoarece crizantema a fost croita pe masura dorintelor albinei - si tocmai fru­musetea ei a īnflorit, anticipīnd respectiva dorinta. Acum este momentul īn care sensul formei florii capata stralu­cire īnauntrul vietii. Forma īnsasi e plamadire a vietii, care se scurge neīncetat si care n-are forma; īn acelasi timp, scurgerea vietii fara forma este plamadirea tuturor formelor din lumea aceasta... Astfel, albina īsi croieste drum īn floare si, acoperita de polen, se lasa prada ametelii. Crizantema primi albina cu bratele deschise, transformīndu-se ea īnsasi, parca, īntr-o albina galbena,

jWl^uuiu, Ulii FUiULU J(.LiLUlUlUU-OC l_U J^ULCIC, 11 L^ll flVCai

senzatia ca vrea sa-si ia zborul de pe propria tulpina.

Lumina si cele vazute m-au ametit pur si simplu. Apoi, de īndata ce nu am mai privit cu ochii albinei si m-am īntors la propriii ochi, mi-am dat seama ca ochii mei, care iscodisera scena, erau exact ochii Templului de aur. Da, asa stateau lucrurile. īn acelasi mod īn care eu am revenit de la ochii albinei la ai mei, īn clipele acelea cīnd simteam viata apropiindu-se, mi-am abandonat pro­priii ochi, īnlocuindu-i cu cei ai Templului de aur. īn astfel de momente Templul se interpunea īntre mine si viata.

M-am īntors la ochii mei. īn aceasta lume vasta, con­fuza a obiectelor, albina si crizantema verii ramasera ele īnsele. Zborul albinei si tremurul florii nu se deosebeau cu nimic de freamatul vīntului. īn aceasta lume linistita, īnghetata, toate erau pe picior de egalitate, si forma aceea care raspīndise o vraja atīt de puternica se stinse. Crizantema nu mai era frumoasa datorita formei ei, ci datorita numelui de crizantema pe care i-l atribuim, datorita fagaduielii pe care ne-o face. Cum nu eram albina, nu ma tenta crizantema si deoarece nu eram crizantema, nici o albina nu tīnjea dupa mine. īntele­sesem scurgerea vietii cu toate formele ei, dar īmi dis­paruse acest sentiment de īntelegere. Lumea fusese azvīrlita īn relativitate, doar timpul se mai misca. Nu vreau sa dau prea multe amanunte. Nu vreau sa spun decīt ca arunci cīnd aparea eternul si absolutul Templu de aur, cīnd ochii mei se schimbau īn ochii Templului, lumea din jur suferea exact transformarile de care vor­beam, iar īn aceasta lume transformata, numai Templul de aur īsi pastra forma si frumusetea, prefacīnd totul īn pulbere. Din clipa īn care am calcat īn picioare trupul prostituatei īn gradina Templului si mai ales de la moartea lui Tsurukawa, īmi pun mereu aceeasi īntrebare: Exista oare pacate?

īntr-o sīmbata din ianuarie 1948, am profitat de o dupa-amiaza libera ca sa vad un film la mnanetnatograf

Shinkyogoku, ceea ce nu mai facusem de foarte mult timp. Am zarit deodata īn multime un chip cunoscut, dar pīna sa-mi dau seama cine este, a fost īnghitit de marea de trecatori si a disparut undeva īn urma mea.

Barbatul purta o palarie de fetru, un palton elegant si un fular, si era īmpreuna cu o fata īmbracata īntr-un palton rosu-ruginiu; fata era cu siguranta gheisa. Fata rotunda si trandafirie a barbatului, aerul neprihanit, atīt de deosebit de cel al barbatilor īntre doua vīrste, nasul lunguiet - da, aducea cu staretul, parintele Dosen, doar palaria de fetru l-a facut de nerecunoscut pentru moment. Desi n-avea de ce sa-mi fie rusine, reactia mea a fost de teama ca as putea fi vazut, deoarece am simtit pe loc ca nu trebuie sa fiu martorul aventurii clan­destine a staretului meu, evitīnd astfel un schimb de īncredere si neīncredere īntre mine si el.

Aparu un cīine negru prin multime. Era un cīine mare, mitos, vadit obisnuit cu lume multa, deoarece īsi croia dibaci drum printre picioarele femeilor īmbracate īn pal­toane colorate si ale barbatilor īn uniforme militare, oprindu-se din cīnd īn cīnd īn fata cīte unui magazin. L-am vazut oprindu-se si adulmecīnd īn fata unui maga­zin de suveniruri care ramasese neschimbat de pe vremea lui Shogoin Yatsuhashi. Acum vedeam cīinele mai bine la lumina vitrinei. Un ochi īi fusese zdrobit si sīngele īnchegat īn coltul ochiului arata ca un rubin. Cu celalalt privea drept īn pamīnt. Parul de pe spinare era parca lipit si arata jalnic.

Nu prea stiu de ce-mi atrasese atentia cīinele acesta. Poate pentru ca, asa cum hoinarea, purta īn el, cu īndarat­nicie, o lume ce era complet diferita de strada aceasta stralucitoare, zgomotoasa. Cīinele pasea printr-o lume īntunecata, stapīnita de simtul mirosului. Aceasta lume se suprapunea celei a strazilor pline de oameni si, ca urmare, luminile orasului, dntecele de pe discuri si rīsetele pareau, toate, amenintate de mirosuri persistente,

era mai exacta si mirosul de urina pe care-l emanau picioarele lui umede se lega strīns de mirosul slab, neplacut, emanat de organele interne ale fiintelor omenesti.

Era īngrozitor de frig. Un grup de tineri, ce pareau spe­cializati īn bursa neagra, se plimbau pe strada, smulgīnd crengutele de pin puse la porti cu prilejul Anului Nou si care se mai vedeau īnca pe ici-colo, desi trecusera sar­batorile. si-au deschis palmele īnmanusate sa vada cine a strīns mai multe. Unul din barbati avea doar cīteva; altul o ramura īntreaga. Se amuzara si disparura.

M-am trezit ca merg īn urma cīinelui. Am crezut o clipa ca l-am pierdut, dar reaparu. Porni spre strada Kawaramachi. Am luat-o dupa el si am ajuns pe o strada pe care circula tramvaie. Era mai īntuneric aici decīt īn Shinkyogoku. Cīinele disparu. M-am oprit si am privit īn toate partile. Am mers pīna la coltul strazii, continuīnd sa-l caut. īn clipa aceea, īn fata mea se opri o masina īnchiriata, lustruita. soferul deschise portiera si o fata pasi īnauntru. M-am trezit uitīndu-ma dupa ea. Un barbat era si el gata-gata sa intre dupa fata, dar cīnd m-a vazut, a ramas tintuit locului.

Era staretul. Nu stiu cum s-a īntīmplat, caci staretul, care ma depasise īnainte si facuse un ocol cu fata, dadu iar peste mine. Oricum, iata-l, si paltonul fetei care intrase īn masina era acelasi pe care-l vazusem mai devreme.

N-aveam cum sa-l evit, dar m-a indispus īntīlnirea si n-am putut scoate o vorba. īnainte de a fi īn stare sa ros­tesc vreun cuvīnt, sunete bīlbīite īncepura sa mi se īnvalmaseasca īn gura. Pīna la urma, mi-am luat o mina pe care nu o intentionasem, de fapt am facut un gest foarte nepotrivit pentru situatia respectiva: am izbucnit īn rīs, am rīs de staretul meu.

Nu-mi dau seama ce m-a apucat. Aveam impresia ca vine din afara, lipindu-mi-se brusc de gura. Dar cīnd m-a vazut rīzīnd, staretul s-a schimbat la fata:

- Prostule! spuse. Ma urmaresti?

Pe cīnd masina se īndeparta, mi-am dat seama ca staretul ma vazuse si īnainte cīnd a trecut pe Shinkyogoku.

Ma asteptam sa ma mustre a doua zi. Ar fi fost o ocazie buna sa ma explic. Dar, ca īn situatia anterioara, cīnd am calcat-o īn picioare pe femeie, staretul īncepu sa ma tortureze, trecīnd problema sub tacere.

Cam tot pe-atunci am mai primit de la mama o scri­soare, care se sfīrsea ca celelalte: traia cu speranta de a ma vedea stapīn al Templului de aur.

"Prostule! Ma urmaresti?" - cu cīt ma gīndeam mai mult la cuvintele staretului, cu atīt mi se parea furia lui mai nelalocul ei. Daca ar fi fost un preot Zen cu adevarat, mai destept si cu mai mult umor, nu si-ar fi dojenit nicio­data elevul astfel. Ar fi trebuit sa faca o observatie mai energica, mai eficace. Acum nu-si mai putea lua cuvin­tele īnapoi, bineīnteles; dar sīnt sigur ca īn clipa aceea a crezut ca l-am urmarit intentionat si am rīs de el īn bataie de joc, ca si cīnd l-as fi prins īn flagrant delict; de aceea se enervase si-si manifestase furia īn mod atīt de vulgar.

Oricum ar fi stat lucrurile, tacerea staretului ma nelinistea, ma apasa zi de zi tot mai mult. Existenta lui devenise o forta puternica, ca umbra unei molii care-ti fīlfīie suparator prin fata ochilor.

Staretul obisnuia sa ia cu el unul sau doi jiso ori de cīte ori era solicitat sa tina vreo slujba īn afara Templului. Mai demult īl īnsotea īntotdeauna diaconul īn astfel de ocazii, dar īn ultima vreme, ca parte a procesului de democra­tizare, toti cinci - diaconul, paracliserul, eu si ceilalti doi jiso - īl īnsoteam, pe rīnd. Supraveghetorul dormi­torului, a carui severitate devenise proverbiala, fusese recrutat si ucis īn razboi. Sarcinile lui au fost preluate de paracliser, un om īntre doua vīrste. Dupa moartea lui Tsu-rukawa, alt jiso īi luase locul.

Cam prin vremea aceea muri staretul unui templu care apartinea sectei Sokokuji si avea aceeasi obīrsie ca Rokuon-ji; staretul nostru a fost invitat sa participe la in-

deoarece staretul n-a facut nimic ca sa ma evite, ma asteptam sa fie o sansa buna pentru o explicatie īntre noi, fie la dus, fie la īntors. Cu o seara īnainte īnsa, se stabili sa mai vina cu noi unjiso nou, asa ca sperantele mele s-au spulberat.

Cititorii care sīnt familiarizati cu literatura Gosan¹ īsi vor aminti fara īndoiala de predica tinuta la intrarea lui Ishimuro Zenkyu īn templul Manju din Kyoto, īn anul I al erei Koan (1361). Frumoasele cuvinte rostite de noul preot la sosirea īn templu, de la poarta principala pīna la Sala Pamīntului, apoi pīna la Sala Stramosilor si, īn final, pīna la Camera Abatelui s-au transmis din genera­tie īn generatie pīna la noi. Aratīnd spre poarta princi­pala, rosti mīndru cuvinte pline de bucurie la gīndul preluarii noilor īndatoriri: "īnauntrul lui Tenjo Kyucho, īn fata portii Teijo Manju. Cu mīinile goale descui zavorul, cu picioarele goale urc muntele sacru Konron."

īncepu ceremonia tamīierii. Mai īntīi preotul executa Shihoko² īn onoarea marelui preot Shiho. īn timpuri stravechi, cīnd religia Zen nu apucase sa fie īnghitita de conventii, cīnd trezirea spirituala a individului era apre­ciata mai mult decīt orice, se obisnuia ca elevul sa-si aleaga profesorul, si nu invers. Pe vremea aceea, elevul primea "īncuviintare" religioasa nu numai de la preotul care l-a instruit pentru prima data, dar si de la multi alti profesori, iar īn timpul ceremoniei de tamīiere Shihoko, el trebuia sa rosteasca īn public numele profesorului pe care aspira sa-l urmeze cu devotament.

Pe cīnd urmaream aceasta impresionanta ceremonie a tamīierii, ma īntrebam daca, atunci cīnd o sa vina clipa succesiunii la Templul de aur, o sa rostesc cu voce tare numele staretului, asa cum cerea obiceiul. Poate am sa īncalc un obicei vechi de sapte sute de ani si am sa anunt

Gen literar creat de preotii templelor buddhiste de tip Zen din Kyoto si Kamakura (n.trtid.). Ko = tamīie (n.trad.).

amiaza de īnceput de primavara, mirosul īmbatator al celor cinci soiuri de tamīie, diadema sclipitoare din spatele celor Trei Ustensile si nimbul splendid ce-l īncon­jura pe Buddha, stralucirea vesmintelor purtate de pre­otii care oficiau slujba... oare cum va fi daca īntr-o buna zi voi oficia eu ceremonia Shihoko? īmi imaginam cum īmi va sta ca preot care trece prin ceremonia inaugurarii. Inspirat de atmosfera riguroasa a īnceputului de prima­vara, o sa tradez cu bucurie vechiul obicei. Va participa si staretul; auzindu-mi cuvintele, o sa ramīna mut de uimire si palid de furie. Pentru ca am sa rostesc alt nume. Alt nume? Dar cine este profesorul care m-a initiat īn ade­varata cale a iluminarii? Nu-mi vine numele lui... E blocat de bīlbīiala si nu se lasa rostit. Ma bīlbīi; si, pe masura ce ma bīlbīi, īncepe sa se iveasca celalalt nume - Frumusetea, īncep sa spun, si Neantul. Toti cei de fata izbucnesc īn rīs, iar eu ramīn īntepenit locului, stīngaci printre hohotele lor.

M-am trezit brusc din vis. Staretul trebuia sa īndepli­neasca o ceremonie si eu eram acolo ca sa-l ajut. Era o mīndrie pentru un jiso sa fie prezent īn astfel de ocazii; mai cu seama eu trebuia sa fiu foarte mīndru, deoarece staretul de la Templul de aur era oaspetele de onoare al celor care oficiau ceremonia. Dupa ce arse tamīia, staretul meu lovi o data cu ciocanul de lemn cunoscut ca "cio­canul alb", atestīnd astfel faptul ca preotul care a fost instalat ca staret al templului nu este un ganfuto, adica un sarlatan. A rostit formula traditionala si a lovit puternic cu ciocanul alb. Mi-am dat iar seama de forta miraculoasa pe care o avea staretul meu.

Nu mai puteam suporta trecerea sub tacere a eveni­mentului ce avu loc cu putin timp īn urma, mai ales ca nu-mi puteam da seama cīt o sa dureze. Daca eram īnzestrat cu oarecare sentimente omenesti, de ce sa nu astept sa fiu tratat cum se cuvine de oameni, ca staretul,

iuil;u uc acjr

timente de dragoste, fie de ura. Luasem prostul obicei de a examina expresia fetei staretului ori de cīte ori mi se oferea prilejul, dar n-am fost īn stare sa surprind nici urma de sentiment. Lipsa de expresie nu era nici macar echivalenta cu raceala. Trebuie sa fi īnsemnat dispret, dar daca asa stateau lucrurile, nu era dispret fata de mine ca individ, ci mai degraba ceva universal, ceva, de exemplu, ce se adresa omenirii īn general - sau chiar diverselor idei abstracte.

Cam īn perioada aceasta īncercam sa-mi evoc imagi­nea capului animalic al staretului si functiile fiziologice indecente pe care le īndeplinea. Mi-l imaginam īn bratele fetei cu palton rosu. I-am vazut trasaturile lipsite de expresie relaxīndu-i-se si o expresie ce putea fi ori de amuzament, ori de durere aparīndu-i pe chip īn urma moleselii pe care ti-o da placerea trupeasca.

Aspectul trupului sau moale, neted, dizolvīndu-se īn cel al fetei, la fel de moale si de neted, devenind virtual de nedeslusit. Modul īn care stomacul lui umflat apasa stomacul fetei. Ciudat īnsa, oricīt de vie mi-ar fi fost imaginatia, trasaturile lipsite de expresie ale staretului se asociau īn mintea mea doar cu notiunea animalica de defecare si de act sexual, nu exista nimic care sa umple spatiul dintre cele doua. De la o extrema la alta, fara nici o trecere, fara nici o nuanta de curcubeu care sa le lege. Singurul lucru care asigura o legatura minima era reprosul acela vulgar pe care mi l-a adresat staretul īn dupa-amiaza aceea: "Prostule, ma urmaresti?"

Epuizat de gīnduri si de asteptare, am fost īn cele din urma stapīnit de o dorinta īndīrjita: nu voiam decīt sa dis­ting pe chipul staretului o privire de ura. Ideea era nebu­neasca, copilareasca si cert īn dezavantajul meu; dar nu ma mai puteam stapīni. Nu tineam seama nici de faptul ca aceasta nebunie a mea nu facea decīt sa confirme parerea gresita a staretului legata de urmarirea mea intentionata.

cerut numele si adresa magazinului. Mi-a dat infor­matiile solicitate fara sa ma īntrebe macar īn ce scop i le cerusem. M-am dus imediat si am examinat numeroase fotografii tip carte postala care īnfatisau gheise renu­mite din cartierul Gion. La īnceput, toate fetele mi-au parut la fel din pricina machiajului exagerat, dar īncet-īncet, am īnceput sa disting o mare gama de tonuri din diversele fotografii. Puteam distinge acum, prin mastile identice de pudra si ruj, nuante diferite: tristete sau vioiciune, sprinteneala a mintii sau lipsa de ascutime, proasta dispozitie sau bucurie exagerata, ghinion sau noroc. Datorita luminii electrice din magazin, reflectarea imaginii sclipea pe hīrtia lucioasa si-mi era greu sa vad bine fotografia, dar pe masura ce aceasta se stabiliza, mi-am dat seama ca este īntr-adevar fata cu palton rosu.

- V-as ruga sa-mi dati fotografia aceasta, i-am spus vīnzatorului.

īndrazneala mea cu totul iesita din comun se datora faptului ca de cīnd īmi īncoltise noul plan īn minte, ma schimbasem cu totul, eram mai vesel, ma stapīnea o bucurie inexplicabila. La īnceput ma gīndisem sa aleg un moment īn care staretul e plecat si sa profit de lipsa lui; dar noua mea dispozitie ma determina sa-mi pun planul īn aplicare cu mult curaj, astfel īncīt sa nu existe nici o īndoiala īn ce priveste propria-mi responsabilitate.

Tot mie īmi revenea sarcina sa-i duc staretului ziarul de dimineata. īntr-o dimineata din martie, cīnd era īnca racoare afara, m-am dus ca de obicei sa iau ziarul de la intrare. Bataile inimii se īntetira cīnd am scos din buzunar fotografia gheisei din Gion si am bagat-o īn ziar.

Soarele diminetii īsi cobora razele pe palmierul sago din mijlocul curtii īnconjurate de gard circular. Scoarta aspra a palmierului parea hasurata īn lumina soarelui. In stīnga se afla un tei mic. Niste cintezoi īntīrziati ciripeau vesel pe ramurile lui, ciripit ce semana cu rostogolirea unui sirag de margele. Ciudat, mai existau cintezoi la vremea

ro f

razele soarelui patrunzīnd printre ramuri nu puteau fi altceva. Pietricelele albe zaceau, linistite, īn curte.

M-am strecurat pe coridor īn asa fel īncīt sa nu-mi ud picioarele prin apa ramasa de la spalat. Usa biroului staretului era bine īnchisa. Era īnca atīt de devreme, īncīt albul hīrtiei de pe usa glisanta stralucea puternic.

Am īngenuncheat pe coridor si m-am anuntat ca de obicei:

- Pot intra, parinte?

Primind īncuviintarea staretului, am īmpins usa glisanta, am intrat īn camera si am pus, usor, ziarul īmpaturit pe un colt al biroului. Staretul era absorbit īn lectura unei carti, asa ca nu s-a uitat īn ochii mei. M-am retras, am īnchis usa si m-am īntors īncet īn camera mea, facīnd un efort disperat sa ramīn calm.

Ajungīnd īn camera, m-am asezat si m-am lasat prada emotiei, pīna cīnd s-a facut ora la care trebuia sa plec la cursuri. Niciodata īn viata n-am asteptat ceva cu mai multa nerabdare. Desi planuisem sa-i stīrnesc mīnia, scena pe care o īntrezaream era plina de pasiunea dramaticaa momentului īn care doua fiinte ajung sa se īnteleaga.

Staretul va da buzna poate īn camera mea si ma va ierta. si daca m-ar ierta, poate as atinge si eu, pentru prima oara īn viata, puritatea īn care a trait īntotdeauna Tsurukawa. Staretul si cu mine ne-am īmbratisa si nu ne-ar mai ramīne decīt regretul ca n-am reusit sa ajungem mai repede la o īntelegere.

Visul n-a durat īnsa mult, dar nu-mi pot explica cum de-am fost īn stare sa ma las, chiar pentru scurt timp, prada unor astfel de fantezii stupide. Cīnd m-am gīndit la acestea linistit, mi-am dat seama ca, īn timp ce atrageam asupra mea mīnia staretului printr-un astfel de gest prostesc, īndepartīnd cu propria mīna numele meu de pe lista candidatilor posibili la succesiune, nete-zindu-mi eu īnsumi calea spre o situatie īn care nici ma­car nu mai puteam spera sa devin stapīn al Templului de

iii iui a*.c3i

mu luai aui iac ciusuiuil ue

tivul meu imediat, īncīt am uitat cu totul de daruirea mea totala īnsusi Templului de aur.

Atentia īmi era concentrata asupra oricarui sunet ce putea veni dinspre camera staretului, dar nu se auzea nimic.

īncepusem sa ma astept la furie turbata din partea lui, la tipete asurzitoare. Simteam ca n-o sa regret nici daca tabara pe mine, nici daca ma lovea sau daca ma ranea. Dar domnea o liniste desavīrsita īn directia Marii Bibli­oteci; stateam si asteptam īn camera mea, dar nu se apropia nici macar un sunet.

Cīnd a sosit momentul sa plec la cursuri, inima-mi era complet sfīsiata, eram disperat. Mi-era imposibil sa ma concentrez, iar cīnd profesorul mi-a pus o īntrebare, am raspuns complet aiurea. Toata lumea a rīs. I-am aruncat o privire lui Kashiwagi si mi-am dat seama ca lui nu-i pasa de nimic; privea afara pe fereastra. īsi dadea fara īndoiala seama de drama din sufletul meu.

Cīnd m-am īntors la Templu, nu se schimbase nimic. Eternitatea īntunecata, mucegaita a vietii de la Templu parea atīt de bine īnradacinata, īncīt nu puteau exista deosebiri īntre o zi si alta.

Aveam cursuri de religie Zen de doua ori pe luna si aceasta se īntīmpla sa fie una din zile. Toata lumea se aduna īn apartamentul staretului si-l asculta. Ma gīndeam ca s-ar putea sa vorbeasca despre scrierea Mumon-kan, un bun pretext de a ma pedepsi īn fata celorlalti. Aveam motive speciale sa cred lucrul acesta. Faptul ca m-am asezat vizavi de staret īn seara aceea īmi dovedea ca eram īnsufletit de un curaj barbatesc cu totul exagerat. Ma asteptam ca staretul sa raspunda si el cu un gest bar­batesc: sa calce ipocrizia īn picioare si sa-si marturiseasca pacatul īn fata tuturor; īn felul acesta ma pedepsea pentru fapta mea josnica.

Locatarii Templului se adunara cu totii la lumina palida, cu exemplare din Mumon-kan īn mīini. Era o noapte rece si nu exista decīt un vas cu jaratic līnga

tineri si batrīni, cu fetele umbrite, plecate; o neputinta de nedescris li se citea pe chip. Noul ucenic, care lucra ziua ca īnvatator, era un tīnar miop si ochelarii īi tot alunecau pe nasul jigarit.

Numai eu īmi dadeam seama de puterea din mine. Cel putin asa īmi imaginam. Staretul īsi deschise cartea si ne privi, pe rīnd, pe toti. I-am urmarit privirea. Voiam sa vada clar ca nu-mi plec ochii-n pamīnt. Cīnd a ajuns cu ochii lui ridati la mine, n-a dat nici cel mai mic semn de interes si a trecut la urmatorul.

Cursul īncepu. Asteptam clipa īn care se va discuta de mine. Ascultam foarte atent. Vocea lui pitigaiata rasuna mai departe monoton, netradīndu-i nici cel mai mic sentiment.

N-am putut īnchide ochii īn noaptea aceea. Pe cīnd stateam treaz, m-am simtit napadit de dispret fata de staret si de dorinta de a-mi bate joc de ipocrizia lui. Treptat īnsa, se trezi regretul īn mine si am īnceput sa-mi revizuiesc īnfumurarea. Dispretul meu fata de ipocrizia staretului se lega ciudat de slabirea treptata a entuzi­asmului meu si īn final am ajuns sa consider ca, īn masura īn care am realizat ce nulitate era staretul, nu mai putea constitui o īnfrīngere faptul ca-i ceream iertare. Inima mea, care a urcat pīna īn vīrful unei pante abrupte, cobora acum repede.

M-am hotarīt sa ma duc dimineata sa-i cer scuze. Apoi m-am gīndit ca ar fi mai bine sa gasesc un moment prielnic īn cursul zilei. Am observat ca staretul era neschimbat.

Batea vīntul īn ziua aceea. Cīnd m-am īntors de la uni­versitate, am deschis īntīmplator sertarul. Am vazut ceva īnfasurat īn hīrtie alba: era fotografia. Nici un cuvintel pe hīrtie. Era limpede ca staretul voia sa puna capat situatiei. N-a voit sa treaca complet cu vederea fapta mea, dar a tinut sa ma faca sa-i īnteleg inutilitatea. Felul ciudat de īnapoiere a fotografiei mi-a adus īn minte o suita de imagini.

prin mari chinuri pīna s-a decis sa procedeze astfel. Acum ma uraste cu siguranta si probabil nu din cauza fotografiei, ci pentru ca l-am facut sa se poarte atīt de nedemn. Pentru o simpla fotografie a trebuit sa umble pe furis prin propriul Templu. A trebuit sa caute un moment cīnd nu era nimeni pe coridor ca sa poata intra īn camera unuia dintre discipoli, camera īn care nu pusese niciodata piciorul, si a trebuit sa-i deschida sertarul de parca ar fi comis un delict. Da, acum are motive suficiente sa ma urasca."

La gīndul acesta ma inunda o bucurie de nedescris. Apoi m-am apucat de o treaba placuta: am luat niste foar­fece si am taiat fotografia īn bucati. Apoi am īnfasurat-o bine īntr-o foaie de hīrtie din caiet si, tinīnd-o strīns īn mīna, am luat-o īn directia Templului de aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru, se īnalta spre cerul luminat de luna, īn adierea vīntului. Pilonii subtiri se ridicau unul līnga altul; luminati de luna, aratau ca niste corzi de harpa - Templul īnsusi parea un instrument muzical ciudat, urias. Impresia deosebita pe care mi-o lasa depindea de īnaltimea lunii. Nu se putea sa te īnseli īntr-o seara ca aceasta. Totusi, vīntul batea de pomana printre spatiile dintre corzile lipsite de sunet.

Am luat de jos o piatra, am īnfasurat-o īn hīrtie si am prins pachetelele īmpreuna. Apoi fragmentele ce reprezentau chipul fetei, trase īn jos de greutatea pietrei, s-au scufundat īn mijlocul lacului Kyoko. Undele s-au īmprastiat libere si au ajuns imediat la marginea apei, unde ma aflam.

Fuga mea neasteptata de la Templu īn noiembrie se datora tuturor acestor lucruri. Reflectīnd mai tīrziu, mi-am dat seama ca desi parea neasteptata, fusese de fapt precedata de reflectari profunde si de ezitari. Am preferat, cu toate acestea, sa cred ca m-a īmboldit un impuls de moment. Cum īnsa nu ma caracteriza spontaneitatea, trebuie sa marturisesc ca m-am lasat īn voia unei false spontaneitati. Un om se decide sa mearga la mormīntul

garii, se razgīndeste subit si prefera sa-si viziteze vreun prieten īn compania caruia sa bea ceva - se poate numi aceasta adevarata spontaneitate? Nu este aceasta razgīndire subita un soi de razbunare pe propriul plan? Nu este, de fapt, ceva mult mai constient decīt īnsesi pregatirile īndelungate pentru vizitarea mormīntului?

Motivul imediat al fugii mele se putea gasi īn destainuirea pe care mi-a facut-o staretul cu o zi īn urma: "A fost o vreme cīnd ma gīndeam sa te las succesor la templu. Dar īti spun cinstit ca nu mai am astfel de intentii."

īmi spunea pentru prima oara asa ceva, dar trebuia sa ma astept si sa fiu pregatit pentru o asemenea veste. Nu pot spune ca a picat ca un trasnet si m-a lasat cu gura cas­cata sau ca m-a cuprins panica. Chiar asa stīnd lucrurile, eu tot vreau sa cred ca fuga mea se datora cuvintelor staretului si am actionat sub impulsul momentului.

Dupa ce m-am asigurat ca staretul este furios, folosindu-ma de siretlicul cu fotografia, am īnceput sa-mi neglijez īnvatatul, ceea ce batea la ochi. īn anul de pregatire am avut cele mai bune rezultate la chineza si istorie, am obtinut optzeci si patru de puncte la cele doua cursuri si un total de sapte sute patruzeci si opt de puncte, situīndu-ma pe locul al douazeci si patrulea din optzeci si patru. Din patru sute saizeci si patru de ore am lipsit numai paisprezece. īn anul doi am obtinut numai un total de sase sute nouazeci si trei de puncte si am coborīt pe locul treizeci si cinci din saptezeci si sapte. Din anul trei am īnceput sa-mi neglijez studiile - si nu pentru ca aveam bani destui ca sa-mi pierd timpul, ci pur si simplu din placerea de a līncezi. Primul trimestru din anul trei a īnceput exact dupa incidentul cu fotografia. Ce coincidenta!

La finele primului trimestru, universitatea a trimis un raport la Templu privind rezultatele mele si staretul m-a mustrat. M-a certat pentru notele proaste si pentru enorm de multele absente. Cel mai mult l-a enervat faptul ca am absentat de la orele speciale de practica Zen,

se iiucciu uuui

nare aveau loc īnainte de vacantele de vara, de iarna si de primavara - deci noua zile pe an - si se desfasurau īn acelasi mod ca orice seminar special.

Staretul m-a chemat īn camera lui sa-mi faca morala, ceea ce se īntīmpla extrem de rar. Am stat tacut, cu capul plecat. īn adīncul inimii, speram sa treaca la un anume subiect; dar n-a facut nici cea mai mica aluzie la inci­dentul cu fotografia si nici la prostituata si santajul ei.

Cam din vremea aceea, staretul īncepu sa se poarte foarte rece cu mine. Era chiar deznodamīntul pe care-l prevedeam, dovada pe care mi-o doream de mult timp si care reprezenta pentru mine o victorie. Deci singurul lucru de care avusesem nevoie a fost trīndavia. īn primul trimestru din anul trei am lipsit saizeci de ore - cam de cinci ori mai mult decīt lipsisem tot anul īntīi. īn toate aceste ore n-am citit nici macar o singura carte, nici nu m-am distrat. Uneori vorbeam cu Kashiwagi, dar īn cea mai mare parte a timpului stateam singur si nu faceam nimic. Da, stateam linistit de unul singur si nu faceam nimic, iar amintirile mele legate de Universitatea Otani se asociau strīns cu pasivitatea; aceasta pasivitate era poate felul cum īntelegeam eu practicarea filozofiei Zen; atīta timp cīt m-a captivat inactivitatea, nu am simtit nici urma de plictiseala.

O data am stat pe iarba ore īn sir si am privit un musuroi de furnici ocupate cu transportarea unor par­ticule minuscule de pamīnt rosu. Problema furnicilor nu ma interesa īnsa cītusi de putin. Alta data am stat la nesfīrsit linga universitate, privind ca un prostanac fumul ce iesea din cosul fabricii din apropiere... si nu pentru ca-mi placea fumul. īn astfel de momente aveam impresia ca sīnt absorbit cu totul de existenta lui eu īnsumi. Lumea exterioara se racise si fusese apoi reīncalzita. Cum sa va explic? Simteam ca o reperam, apoi iar se īndeparta. Lumea mea launtrica si cea exterioara īsi schimbau locul īncet si la intervale neregulate. Privelistea lipsita de sens

nu,

īsi croia drum īn mine, si numai acele parti care nu ma patrundeau continuau sa straluceasca viu īn afara. Aceste obiecte stralucitoare puteau fi ori steagul fabricii, ori vreo pata de pe perete, ori ceva aruncat īn iarba. Prindeau viata clipa de clipa īn mine - acestea sau orice altce­va - si apoi se topeau iar. Sau sa-i spun orice gīnd fara forma? Lucrurile importante se īmbinau cu cele mai triviale si situatia politica din Europa despre care citisem īn ziarul de dimineata se alatura inevitabil gunoiului de la picioarele mele.

Am reflectat mult asupra unghiului ascutit pe care-l formeaza un anume fir de iarba. Dar poate cuvīntul "reflectat" nu este tocmai potrivit. Gīndul acela ciudat, neīnsemnat, al meu nu era continuu, ci reaparea staruitor, ca un refren. De ce trebuie sa fie unghiul acela ascutit atīt de ascutit? Daca ar fi obtuz, n-ar mai exista oare ceea ce se numeste iarba si atunci, īn mod inevitabil, s-ar distruge si natura? Daca se īndeparteaza o singura rotita din mecanismul naturii, oare nu s.e distruge cu totul? si mintea mea examina fara nici un rost problema, din diferite unghiuri de vedere.

Se raspīndi imediat vestea ca staretul ma mustra si ati­tudinea celor de la Templu fata de mine deveni si mai ostila. Colegul meu, care fusese invidios pe mine cīnd am fost recomandat sa-mi urmez studiile la universitate, chicotea triumfator ori de cīte ori ma vedea.

Viata mea la Templu īsi urma cursul, īnsa n-am mai schimbat nici o vorba cu nimeni toata vara si toamna. Cu o dimineata īnainte de fuga mea, staretul l-a trimis pe diacon dupa mine. Era 9 noiembrie. Fiind pe punctul de a pleca la cursuri, purtam uniforma de student.

Staretul era de obicei bine dispus, dar pentru ca avea probabil sa-mi comunice ceva neplacut, chipul lui parea de gheata. īn ce ma priveste totusi, preferam ca staretul sa se uite la mine ca la un lepros. De cīnd asteptam eu din partea lui o privire mai omeneasca!

ijimciui lini iiLiuaisc jpaicic, ucuituu-ai inuiiiii. uca-

supra vasului cu jaratic pe cīnd īmi vorbea. Mīinile lui pufoase nu faceau zgomot mare, dar īmi vibrau puternic īn urechi, nimicind puritatea aerului diminetii. Frecarea mīinilor īmi dadea impresia unei intimitati cu totul inutile.

- Ce suparat ar fi tatal tau sa stie toate acestea, spuse. Priveste scrisoarea! Iar au scris de la universitate, cam dur de data aceasta. Mai bine gīndeste-te, unde o sa ajungi daca o tii tot asa?

si apoi, fara nici o legatura, adauga:

- A fost o vreme cīnd ma gīndeam sa te las succesor la Templu. Dar īti spun cinstit ca nu mai am astfel de intentii.

- Deci nu aveti de gīnd sa ma mai sprijiniti īn vreun fel, am spus dupa o clipa de tacere.

Crezi ca as mai putea, dupa tot ce-ai facut? zise staretul dupa ce reflecta putin.

Nu i-am mai raspuns la īntrebare, dar m-am trezit bīl-bīindu-ma:

Ma cunoasteti, parinte, pīna īn strafundurile fiintei... Cred ca si eu va cunosc.

- si ce daca ma cunosti? spune staretul cu o unda de melancolie īn priviri. Nu-ti serveste la nimic. E absolut inutil.

Nu mai vazusem niciodata un chip omenesc atīt de absent. Nu mai īntīlnisem un barbat care sa se fi īmbuibat mai mult cu bani si cu femei si care, cu toate acestea, sa dispretuiasca atīt de mult lumea. Ura puse stapīnire pe mine, de parca eram līnga un cadavru cald īnca si sanatos la īnfatisare.

īn clipa aceea ma stapīni o dorinta puternica de a scapa de anturajul respectiv, chiar pentru scurt timp. Dupa ce-am plecat din camera staretului, dorinta deveni si mai puternica, eram incapabil sa ma gīndesc la altceva.

Mi-am īnfasurat dictionarul buddhist si flautul primit de la Kashiwagi īntr-o foroshiki¹. Pornind spre universi-

Bucata patrata de matase, ale carei colturi se leaga, folosita ca sacosa (n.trad).

decīt ideea evadarii.

Intrīnd pe poarta universitatii, am fost īncīntat sa-l vad pe Kashiwagi īndreptīndu-se spre mine. L-am luat de brat si l-am tras la o parte. L-am rugat sa-mi īmprumute trei mii de yeni, sa ia dictionarul si flautul si sa faca ce vrea cu ele. Chipul lui nu mai iradia expresia obisnuita cīnd facea observatii cu totul originale, acea expresie pe care o puteai numi voiosie filozofica. Se uita la mine banuitor, mijindu-si ochii.

- īti amintesti de sfatul pe care i l-a dat Polonius fiului sau īn Hamletl "Bani nu da, nici nu lua cu īmprumut; / īi pierzi dīnd bani, si pierzi si un prieten."¹

- Nu mai am parinte, am raspuns. Dar daca nu poti n-are nici o importanta.

N-am spus ca nu pot, spuse Kashiwagi. Hai sa discutam. Nu sīnt sigur ca reusesc sa ma scormonesc de trei mii de yeni.

Voiam sa-l īnvinuiesc de ceea ce auzisem de la femeia care l-a īnvatat ikebana - de tactica lui de a stoarce bani de la femei -, dar m-am abtinut.

- Mai īntīi sa ne gīndim cum sa ne descotorosim de dictionar si de flaut.

Spunīnd acestea, Kashiwagi facu brusc stīnga-mprejur si o lua īnapoi spre poarta. Am luat-o si eu dupa el, īnce-tinindu-mi pasul dupa al lui. īncepu sa vorbeasca de colegul nostru, presedintele unei societati de credit cunos­cute sub numele de Clubul Hikari, care fusese arestat īn urma acuzatiei de specula. I se daduse drumul īn sep­tembrie si de atunci o ducea foarte greu, reputatia lui primind o lovitura puternica. Pe Kashiwagi īncepuse de prin luna aprilie sa-l intereseze foarte mult acest presedinte al Clubului Hikari si vorbeam deseori despre

Am reprodus vv. 75-76 (William Shakespeare, Hamlet, 3) din traducerea semnata de Vladimir Streinu, aparuta la Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965 (n.ed).

influent si nu ne asteptaseram sa-si puna capat zilelor doua saptamīni mai tīrziu.

- La ce-ti trebuie banii acestia? ma īntreba Kashiwagi brusc.

Era ciudat ca-mi punea o asemenea īntrebare.

- Vreau sa plec undeva. N-am <3 tinta anume.

- Te mai īntorci?

- Poate.

- De ce-o stergi?

- Vreau sa scap de tot ce ma-nconjoara, de mirosul de neputinta ce emana īn jurul meu. Staretul este neputincios. Grozav de neputincios. Am īnteles foarte bine lucrul acesta.

- Vrei sa scapi si de Templul de aur?

- Da, chiar asa! si de Templul de aur.

- si Templul de aur e neputincios?

- Nu, bineīnteles ca nu. El este sursa neputintei tuturor celorlalti.

- Deci asa consideri tu, spune Kashiwagi plescaind din limba voios pe cīnd īnainta cu mersul lui exagerat de saltat.

Am intrat cu el īntr-un magazin de obiecte vechi, unde a vīndut flautul. N-a primit decīt patru sute de yeni pe el. Apoi ne-am oprit la un anticariat si am reusit sa vindem dictionarul cu o suta de yeni. Pentru restul de doua mii cinci sute de yeni, Kashiwagi m-a dus la el acasa. Dupa ce mi-a īmprumutat banii, mi-a spus sa consider flautul un obiect īmprumutat pe care i l-am īnapoiat, iar dictionarul cadou. De fapt, eu nu facusem decīt sa-i dau ceea ce-i apartinea, iar cei cinci sute de yeni obtinuti din vīnzare īi apartineau lui. Daca mai adaugam si cei doua mii cinci sute de yeni, īmprumutul se ridica la trei mii de yeni. Pentru acesti trei mii de yeni Kashi­wagi voia o dobīnda lunara de zece la suta pīna īi plateam datoria. īn comparatie cu cei treizeci si patru la suta dobīnda pe care-i īncasa Clubul Hikari, dobīnda lui era atīt de mica, īncīt puteam s-o consider un chilipir. A

īmprumutului. Apoi mi-a spus sa-mi pun pe hīrtie amprenta degetului mare. Cum nu-mi placea sa-mi fac griji pentru viitor, mi-am pus degetul mare pe tusiera si l-am apasat pe chitanta de mīna.

Inima-mi batea puternic de nerabdare. Dupa ce am plecat de la Kashiwagi cu cele trei mii de yeni īn buzunar, am luat tramvaiul pīna la parcul Funaoka. Am urcat īn fuga treptele ce duceau la templul Tateisao, unde aveam de gīnd sa trag un mikuji¹, ca sa stiu si eu īncotro s-o apuc. Jos, īn capatul scarilor, se vedea cladirea principala a templului Yoshiteru Inari, de un rosu tipator, si doua vulpi de piatra īnconjurate de un gard de sīrma. Fiecare vulpe avea un sul de pergament īn gura si pīna si interiorul urechilor era rosu.

Se arata o zi racoroasa. Soarele abia stralucea si adia vīntul. Razele palide patrundeau printre crengile copacilor, luminīnd treptele, īncīt aveai impresia ca cineva a īmprastiat cenusa pe ele. Dar parea cenusa murdara, pentru ca soarele iradia slab...

Am alergat pe trepte-n sus fara sa-mi trag sufletul cītusi de putin; cīnd am ajuns īn curtea din fata templului Tateisao, eram lac de sudoare. Alt sir de trepte ducea de aici la templul propriu-zis. Acoperisul cu tigle drepte ajungea parca la trepte. De ambele parti ale templului se īnaltau pini pitici ce pareau sa se rasfire īntortocheat spre cerul iernii. Cladirea veche din lemn a biroului tem­plului se afla īn dreapta, iar pe usa scria: Institutul pentru cercetarea destinului. īntre birou si templul propriu-zis mai era un soi de magazie, īn spatele careia cresteau cītiva cedri razleti sub norii reci, opalescenti, presarati dea­supra mea, funebri parca. De aici se vedeau muntii de la vest de Kyoto.

Principala zeitate divinizata la templul Tateisao era marele razboinic feudal Nobunaga. si fiul lui cel mare, Nobutada, fusese pus īn racla, fiind considerat o zeitate.

Biletel sacru īn care este īnscris destinul (n.trad).

sa-l mai īnvioreze fiind rosul balustradei ce īnconjura pavilionul central.

Am urcat treptele si m-am īnchinat zeilor. Apoi am luat vechea cutie hexagonala ce se afla pe un raft de līnga colecta. Am scuturat-o. Din orificiul de deasupra a iesit un bat de bambus frumos crestat pe care scria cifra 14. Am plecat.

- Paisprezece, paisprezece, bombaneam pe cīnd cobo­ram scarile. Silabele pareau sa mi se coaguleze pe limba capatīnd treptat īnteles.

M-am prezentat la biroul templului, unde m-a primit o femeie īntre doua vīrste. Spalase probabil niste rufe si acum se stergea pe sort. Fara sa i se clinteasca nici cel mai mic muschi de pe fata, accepta taxa obisnuita de zece yeni pe care i-am īntins-o.

- Ce numar aveti?

- Paisprezece.

- Asteptati acolo, va rog.

M-am asezat pe coridor si am asteptat. Ce ciudat si lipsit de sens mi se parea sa-mi las soarta īn mīinile acestea ude, crapate. Dar nu mai avea nici o importanta, deoarece cu astfel de intentii venisem la templu. De cealalta parte a usii se auzea sunetul metalic al unui sertar vechi pe care femeia se straduia sa-l deschida. Apoi am auzit rupīnd o hīrtie, dupa care usa s-a deschis.

- Poftim, spuse femeia, īntinzīndu-mi o foaie subtire de hīrtie si īnchise iar usa. Degetul ud al femeii lasase urme pe coltul hīrtiei.

Am citit-o. "Numarul paisprezece - ghinion", scria pe ea. "Daca ramīi aici, nenumarati zei te vor distruge complet."

"Printul Okuni, dupa ce a trecut prin pietre īncinse, prin sageti si prin alte torturi, a plecat din eparhia aceasta, fiind sfatuit de vechii zei. Iata semnele prevestitoare ale fugii tale secrete."

Urma apoi interpretarea textului care prevestea tot soiul de greutati si de incertitudini ce ma asteptau. Nu

lista si am gasit si pe cel ce se referea la calatorie: "Cala­toria - nenorocoasa. Evita sa calatoresti īn special spre nord-vest."

Citind acestea, m-am hotarīt s-o iau chiar spre nord-vest.

Trenul spre Tsuruga pleca din gara Kyoto la sapte fara cinci minute dimineata. La templu, ora de sculare era cinci si jumatate. Pe data de 10, cīnd m-am trezit si m-am īmbracat īn uniforma, nimeni n-a banuit nimic. Se obisnuisera cu totii sa se prefaca a nu ma vedea.

Era destula agitatie la Templu la revarsatul zorilor. Unii maturau, altii stergeau cu cīrpa uda. Pīna la sase si juma­tate se facea curatenie. Am iesit afara si am īnceput sa matur curtea din fata. Ma gīndisem sa plec īn calatorie direct de la Templu fara sa iau nimic cu mine, sa las impresia ca am disparut pur si simplu. Matura se misca o data cu mine pe cararea pietruita ce stralucea vag īn lumina zorilor. Dintr-o data, matura o sa cada, eu voi dis­parea si īn obscuritate nu vor mai ramīne decīt pietricelele albe de pe carare. Astfel mi.am imaginat plecarea...

Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am luat ramas-bun de la Templu. Era important sa ma smulg deodata din īntreg mediul īn care traiam. si acest mediu includea si Templul de aur. M-am īndreptat īncet-īncet, maturīnd, spre poarta principala. Se vedeau stelele diminetii printre ramurile copacilor.

Inima-mi batea puternic. Acum trebuie sa plec. īnsusi cuvīntul parea sa se agite īn aer. Orice s-ar īntīmpla, tre­buie sa plec - sa renunt la tot ce ma-nconjoara, sa renunt la ideea de frumusete care m-a īncatusat atīt de puternic, sa las īn urma obscuritatea īnsingurarii īn care am trait pīna acum, sa-mi parasesc bīlbīiala si toate celelalte ele­mente ale existentei mele.

Matura īmi cazu din mīna īn īntunericul ierbii ca un fruct copt din pom. M-am furisat spre poarta, ascun-zīndu-ma pe dupa copaci. De īndata ce am trecut de poarta, am rupt-o la fuga cīt ma tineau picioarele. īnce-

putini pasageri si toti pareau muncitori. M-am lasat inundat de lumina electrica. Mi se parea ca n-am mai fost īn viata mea īntr-un loc atīt de luminos.

īmi amintesc foarte bine toate amanuntele calatoriei, caci nu plecasem fara o destinatie precisa. Ma hotarīsem sa ajung īntr-un loc pe care-l mai vizitasem cu prilejul unei excursii cu scoala. Dar pe masura ce ma apropiam de locul respectiv, senzatia de flecare si de eliberare era atīt de puternica, īncīt aveam impresia ca ma īndrept spre un loc cu totul necunoscut.

Calatoream pe o linie bine cunoscuta ce ducea spre orasul meu natal, dar niciodata nu mi s-a parut vagonul acesta vechi si plin de funingine mai ciudat ca acum, mai viu colorat. Gara, suieratul locomotivei, chiar vocea stri­denta a megafonului ce rasuna īn zori - toate īmi dadeau o singura senzatie, o īntareau si derulau o perspectiva ametitoare, lirica īn fata ochilor mei. Soarele diminetii despica peronul cel mare īn sectiuni. Zgomotul pasilor ce alergau de-a lungul peronului, sunetul īncapatīnat, dar monoton al clopotelului garii, zgomotul sabotilor care te asurzea pur si simplu, culoarea mandarinelor pe care le-a scos din cos un vīnzator de pe peron - toate īmi pareau aluzii sau semne prevestitoare ale imensului lucru īn seama caruia ma īncredintam.

Fiecare particica din gara, oricīt de mica, apasa asupra sentimentului predominant de despartire si plecare. Pero­nul īncepu sa se īndeparteze de mine, politicos si cu cea mai mare seninatate. Da, simteam cum suprafata aceea concreta, lipsita de expresie era luminata de obiectul care se īndeparta, se despartea, pleca.

īmi puneam toate sperantele īn tren. Ciudat mod de a ma exprima, dar nu gasesc altceva mai potrivit pentru a-mi dezvalui gīndul acela incredibil: ma īndepartam īncet de gara Kyoto, purtat de tren. Noapte de noapte auzeam la Templu suieratul marfarelor ce treceau prin apropiere, iar acum mi se parea foarte ciudat ca tocmai

pe acolo, disparīnd īn zare.

Trenul prinse viteza de-a lungul rīului Hozu, pe care īl mai vazusem cu mult timp īn urma, cīnd calatorisem cu tatal meu bolnav. īn zona aceasta, pīna la Sonobe, la vest de muntii Atago si Arashi, clima era complet diferita de cea din Kyoto - probabil din pricina curentilor de aer. īn ultimele trei luni din an, cam pe la ora unsprezece seara, se ridica deasupra rīului Hozu o ceata deasa ce cuprindea īntreaga zona pīna a doua zi dimineata pe la zece. Rareori vedeai cīte un petec de senin.

Cīmpul se deschidea vag de ambele parti ale trenului, iar portiunile de pe care se strīnsese recolta aratau ca niste ciuperci verzi. Pe movilele dintre straturile de orez se īnaltau razlet copaci diferiti ca dimensiune si īnaltime. Ramurile mai joase si frunzele fusesera taiate, iar trun­chiurile subtiri fusesera īnfasurate īn rogojini de paie (cunoscute īn zona sub numele de seim¹), astfel ca acesti copaci, ce rasareau unul dupa altul din ceata, pareau niste naluci. La un moment dat, se contura, clar si aproape de tren, o salcie. De jur-īmprejur se īntindea, aproape inse­sizabil, plantatia de orez; frunzele umede ale salciei atīrnau greoi, īntregul copac parea sa se legene usor īn ceata.

Eu, care plecasem destul de bine dispus din Kyoto, īncepui sa fiu napadit de amintiri legate de morti. Amintindu-mi de Uiko, de tata, de Tsurukawa, m-am lasat furat de o duiosie de nedescris si ma īntrebam daca nu cumva singurele fiinte pe care am fost īn stare sa le iubesc erau numai persoane decedate. Ce simplu era sa iubesti mortii īn comparatie cu viii!

Vagonul de clasa a treia nu era foarte aglomerat. Stateau acolo cei atīt de greu de iubit si-si pufaiau tigarile sau cojeau mandarine. Līnga mine sedea un functionar, care lucra probabil īntr-o institutie publica. Vorbea tare cu alt barbat. Amīndoi purtau costume vechi - am zarit

Aburitor (n.trad.).

m-a izbit faptul ca mediocritatea nu descrestea o data cu īnaintarea īn vīrsta. Chipurile acelea de la tara, ridate, arse de soare, vocile acelea ragusite de bautura reprezentau esenta unui anume tip de mediocritate.

Vorbeau despre persoanele de la care trebuiau sa īncaseze contributia pentru institutia lor. Mai era līnga ei un batrīn chel, calm, care nu se baga īn discutie; īsi tot stergea mīinile pe o batista din bumbac, alba cīndva, dar care se īngalbenise de atīta spalat.

- Priviti-mi mīinile! bombani el. S-au murdarit de funingine de cīnd m-am asezat pe locul acesta. Ce neplacut!

- Nu v-ati plīns odata la ziar de funingine? spuse altul, care se prinse īn vorba.

Nu, spuse chelul. Dar ma enerveaza cumplit funinginea asta!

Desi nu ascultam, i-am auzit fara sa vreau, mai cu seama ca repetau mereu cuvintele "Templul de aur" si "Templul de argint". Cazusera cu totii de acord asupra faptului ca trebuie sa obtina o contributie mai substantiala de la aceste doua temple. Venitul Templului de argint reprezenta doar jumatate din cel al Templului de aur, dar era totusi o suma considerabila. Venitul anual al Tem­plului de aur, spuse unul dintre barbati, dorind sa exem­plifice, era probabil de peste cinci milioane de yeni, iar costul īntretinerii Templului, supunīndu-se regulilor impuse de orice templu Zen, inclusiv pretul curentului electric si al apei, nu putea depasi doua sute de mii. Ei bine, ce se petrecea acolo? Foarte simplu! Staretul dadea jiso-iloT si discipolilor orez rece, iar el iesea īn oras noapte de noapte si cheltuia banii cu gheisele din cartierul Gion. Templele erau scutite de taxe, bucurīndu-se de drepturi extraordinare. Da, ar trebui sa li se perceapa taxe fara mila!

Astfel se desfasura conversatia lor. Cīnd terminara, batrīnul chel, care tot īsi mai stergea mīinile cu batista, spuse:

utiui;

Nu avea nici urma de funingine pe mīini; fusesera bine sterse si lustruite, semanau cu o sculptura netsitke¹. Mīinile acelea, confectionate parca, semanau mai degraba cu o pereche de manusi decīt cu orice altceva.

S-ar putea sa para ciudat, dar īmi venea pentru prima oara īn minte, o observatie critica asupra lumii. La Tem­plul de aur apartineam cu totii lumii preotilor, iar uni­versitatea facea si ea parte din aceeasi lume. Nu ni s-a īntīmplat niciodata sa schimbam pareri critice la adresa Templului. Cu toate acestea, conversatia celor doi functionari nu m-a surprins cītusi de putin. Tot ce spusesera mi s-a parut foarte adevarat. Noi mīncam orez rece. Staretul vizita cartierul Gion. Era perfect normal sa fie asa. īnsa faptul ca si eu voi fi judecat exact īn acelasi mod m*a umplut de o ura fara margini. Nu puteam suporta gīndul ca si eu voi fi īnteles prin cuvin­tele lor, deoarece cuvintele mele erau cu totul altfel. Nu uitati: nici cīnd l-am vazut pe staret plimbīndu-se cu gheisa din Gion n-am simtit strop de ura.

Tocmai din aceste motive, conversatia celor doi functionarasi batrīni mi-a zburat din minte, lasīnd loc unui sentiment vag de ura si mirosul neplacut al medi­ocritatii. N-aveam de gīnd sa caut suport public gīn-durilor mele si nici nu-mi trecea prin minte sa-mi īmbrac ideile spre a le face mai pe-ntelesul lumii. Cum spuneam, adevarata ratiune a existentei mele era īnsusi faptul ca nu eram īnteles.

Usa vagonului se deschise si intra un vīnzator cu un cos mare atīrnat de gīt. si-a anuntat marfa cu o voce ragusita. Mi-am dat brusc seama ca-mi este foarte foame si am cumparat o cutiuta cu taitei. Ceata se ridicase, dar cerul era īntunecat. Se vedeau duzii ce cresteau pe pamīnt sterp, la poalele muntelui Tamba, precum si micile fabrici de hīrtie.

Miniatura ornamentala de care se prinde saculetul cu medica­mente sau punga cu tutun (n.trad.).

ca pe vremuri. Nu stiu prea bine de ce. Chiar din copilaria petrecuta īn satul Shiraku, Maizuru devenise un soi de termen generic pentru o mare ce nu poate fi vazuta si pīna la urma ajunsese sa reprezinte chiar presimtirea marii.

Se putea vedea bine marea aceea invizibila de pe muntele Aoba, care se īnalta īn spatele satului Shiraku. Ma urcasem de doua ori acolo; a doua oara avusesem prilejul sa vad escadra combinata ce ancorase īn portul naval Maizuru. Poate ca vapoarele ancorate īn golful stralucitor aveau o misiune secreta. Tot ce īnconjura escadra avea iz de mister si-ti venea sa te īntrebi daca flota aceasta exista de fapt. De aceea, escadra pe care o vazusem īn zare parea un stol de pasari de apa negre, maiestuoase, pe care le stiai eventual dupa nume, dar pe care nu le-ai vazut pīna acum decīt īn fotografii. Aveai impresia ca savureaza o baie īn mare sub privirile atente ale unei pasari batrīne, fioroase si habar n-aveau ca sīnt observate.

M-a trezit din visare vocea conducatorului care anunta gara urmatoare, Maizuru-Vest. Printre pasageri nu se mai afla nici unul din marinarii care-si aruncau grabiti ranita-n spinare. Singurii care se pregateau sa coboare, īn afara de mine, erau cītiva barbati ce aratau ca niste speculanti de bursa neagra.

Totul se schimbase. īmi parea un port strain. Indica­toarele īn limba engleza de la intersectii sporisera amenintator si-am vazut grupuri mari de americani. Sub cerul īnnorat al iernii adia o briza sarata pe drumul ce parea sa fi fost construit tocmai īn scopuri militare. Avea mai degraba miros de fier ruginit decīt de briza. Fīsia īngusta de mare care ducea pīna-n centrul orasului, suprafata linistita a apei, vasul de razboi mic, american, ancorat la mal - aveai senzatia de ordine perfecta, īnsa masurile exagerate de igiena i-au rapit portului fostul aspect de loc neīngrijit, dar puternic si au facut ca īntregul oras sa arate ca un spital.

i uu ii iu nun npuapc ue iitdlti dlCl, aesl

se putea foarte bine ca vreo masina sa-mi faca vīnt de la spate drept īn mare. Daca stau si ma gīndesc, impulsul calatoriei "mele l-a constituit tocmai comunicarea mea intima cu marea; dar bineīnteles, nu o mare artificiala ca cea pe care ti-o ofera portul Maizuru, ci o mare agitata care sa-si pastreze forta initiala, asemenea marii cu care am luat eu contact īn copilaria petrecuta pe golful Nariu. De-a lungul coastei Japoniei, marea este de obicei agitata, īnspumata, dezlantuita.

M-am hotarīt sa merg la Yura. Vara plaja era plina de lume, dar acum e pustie probabil, doar marea si tarmul se lupta īntre ele. De la Maizuru-Vest la Yufa erau cam sapte mile. Picioarele mele īsi aminteau vag drumul.

Acesta trecea prin partea inferioara a golfului, la vest de Maizuru, traversa linia Miyazu īn unghi drept, trecea prin trecatoarea Takajiri si iesea la rīul Yura. Apoi, dupa ce traversa podul Okawa, mergea spre nord de-a lungul malului vestic al rīului Yura, urmīnd cursul rīului pīna la varsarea īn mare.

Am parasit orasul luīnd-o pe dramul spre Yura. īmi simteam picioarele obosite si ma īntrebam:

- Ce-o sa gasesc la Yura? Peste ce vreau sa dau de fac atīta efort? Probabil ca n-o sa īntīlnesc decīt īntinderea Marii Japoniei si o plaja pustie.

Dar picioarele nu dadeau nici un semn de īncetinire. Numele locului spre care ma īndreptam nu avea nici un īnteles deosebit. Am prins curaj - un curaj aproape imo­ral - si eram gata sa-mi īnfrunt destinul, oricare-ar fi.

Razele soarelui straluceau palid, din cīnd īn cīnd īmbi­etor, printre crengile copacilor keyaki de la marginea dru­mului. Nu stiu din ce motive nu puteam zabovi. N-aveam timp sa ma odihnesc.

īn locul unei pante line care sa duca spre o vale larga, am vazut deodata rīul Yura dintr-o trecatoare īngusta īn munte. Desi rīul era lat, apa albastra curgea mohorīt sub cerul īnnorat si parea ca se tīraste spre mare fara tragere de inima.

vedeau masini si oameni pe drum. Cīnd si cīnd se mai zarea la marginea drumului cīte o padurice de portocali, dar nici macar un suflet de om. Cīnd am trecut pe līnga micul catun Kazue, am auzit fosnetul ierbii. Era un cīine caruia i se vedea numai fata. Parul de pe vīrful nasului era negru.

stiam ca zona este bine cunoscuta, fiind, conform unei traditii cam īndoielnice, resedinta fostului mosier Sansho Dayu; dar n-aveam de gīnd sa poposesc, asa ca am trecut mai departe fara macar s-o observ. Pentru ca ma uitam numai la rīu. īn mijlocul rīului se afla o insula īnconju­rata de bambusi. Desi pe drum nu sufla nici o adiere, bambusul de pe insula se īnclina īn fata vīntului. Pe insula era o plantatie de orez de patru-cinci acri, irigata cu apa de ploaie, dar n-am vazut nici macar un taran īn preajma. Se zarea doar un barbat cu spatele la mine, cu o undita īn mīna. Nu mai vazusem de mult suflet de om, asa ca am simtit o unda de prietenie pentru el. Aveam impresia ca pescuieste chefali. "īn cazul acesta nu sīnt departe de gura rīului", mi-am zis.

Apoi fosnetul bambusului ce se pleca īn fata vīntului a īnghitit susurul rīului. Se ridica ceata pe insula: proba­bil īncepea sa ploua. Se vedeau urmele picaturilor de ploaie pe malul uscat al insulei si, pīna sa-mi dau seama bine, īncepura sa cada si pe mine. Privind insula pe cīnd īncepeam sa simt bine ploaia, mi-am dat seama ca acolo, de fapt, nu ploua. Barbatul care pescuia nu s-a clintit deloc de cīnd īl zarisem mai īnainte. Rapaiala trecu si de mine curīnd.

La fiecare cotitura a drumului, privirile-mi erau atrase de papura si de florile toamnei. Ajungeam curīnd la locul īn care gura rīului avea sa se deschida īn fata ochilor: o briza extrem de rece īmi izbi narile. Apropi-indu-se de capat, rīul Yura oferea privirilor o multime de insulite pustii. Era limpede ca apa rīului se apropia de mare, iar apa sarata o si invadase, dar suprafata lui

un fel ce avea sa vina - exact ca cineva care a lesinat si moare fara sa-si mai recapete cunostinta.

Gura rīului era neasteptat de īngusta. Marea se īntindea pīna acolo, fiind una cu norii-ntunecati, īnghitind rīul, asaltīndu-l. Ca sa pot percepe tactil marea, mai aveam de strabatut o distanta considerabila; vīntul sufla taios dinspre cīmp si dinspre plantatiile de orez, lasīndu-si amprenta pe toata suprafata marii. Tocmai din cauza marii īsi irosea vīntul energia puternica pe acest cīmp pustiu. Iar marea era o mare de vapori, care īnvaluia aceasta zona iernatica, o mare imperioasa, dominanta, invizibila.

Dincolo de gura rīului, valurile se īmpleteau, unele peste altele, strat peste strat, dezvaluind treptat īntinderea cenusie a suprafetei marii. Pe rīu plutea o insula īn forma de derby¹. Era insula Kanmuri, cunoscuta pentru pasarile rare omizunagi.

M-am hotarīt sa intru īntr-o plantatie. Am privit īn jur. Era pustiu. īn clipa aceea īmi strafulgera prin minte o semnificatie. N-apucai sa realizez bine ca scīnteia s-a si stins, si o data cu ea si semnificatia. Am ramas o clipa locului, dar vīntul īnghetat ce-mi biciuia trupul ma despuie de orice gīnd. Am pornit mai departe īn bataia vīntului. Plantatiile saracacioase dispareau īn pamīntul pietros, pustiu. Iarba era vesteda, doar iarba ce aducea cu muschiul de copac mai era cit de cīt verde, dar arata strivita, prapadita. Pamīntul era nisipos.

Am auzit un sunet nedeslusit, īnfiorator. Apoi am auzit glasuri, dar numai cīnd m-am īntors cu spatele la vīntul īnfiorator si mi-am ridicat privirile spre culmea muntelui Yuragatake.

Am privit īn jur. O cararuie īngusta ducea spre plaja, de-a lungul unor stīnci pitice. stiam ca se depun eforturi mari pentru a īmpiedica eroziunea acestor stīnci. Ici-colo

Derby (engl.) = (palarie) melon, gambeta (n.ed).

betonului pe nisip avea o prospetime ciudata. Sunetul acela nedeslusit, īnfiorator venea dinspre malaxorul care amesteca cimentul īn timp ce-l turna. Un grup de munci­tori cu nasurile rosii de frig ma privira ciudat. Probabil asa si aratam īn uniforma aceea studenteasca. Le-am aruncat o privire. La atīt s-a limitat schimbul de saluturi.

Marea se lasa īn jos conic si abrupt de la mal. īn timp ce īnaintam cu greu pe nisip spre apa, ma simteam īnvaluit de o bucurie de nedescris la gīndul ca ma īndreptam pas cu pas spre singura semnificatie ce mi-a fulgerat mintea cu putin timp īn urma. Vīntul era rece si pentru ca nu aveam manusi, mīinile-mi erau īnghetate, dar nu ma sinchiseam cītusi de putin.

Da, aceasta era īntr-adevar coasta Marii Japoniei! Iata izvorul īntregii mele nefericiri, al tuturor gīndurilor negre, originea urīteniei si fortei mele. Era o mare salbatica. Cu greu puteai deslusi printre talazuri pescarusii cenusii, linistiti, ce pluteau īn zbor īntre doua valuri. īngramaditi peste marea deschisa, norii imensi pareau apasatori, dar īn acelasi timp gingasi. Deoarece mormanul acela de nori grei, nedefiniti avea drept bordura o linie usoara si rece ca cea mai fragila dintre pene, iar īn centru ascundea un cer albastru palid, de a carui existenta nici macar nu puteai fi sigur. Dincolo de apele plumburii se īnaltau muntii negri-vinetii de pe malurile golfului. Totul parea patruns de tulburare, de o forta īntunecata, īn permanenta miscare, de o senzatie de metal coclit.

Mi-am amintit brusc ce-mi spusese Kashiwagi īn ziua īn care ne-am cunoscut. Abia īn clipa īn care stai pe o pajiste proaspat tunsa īntr-o dupa-amiaza splendida de primavara si privesti pierdut soarele ce patrunde printre frunzele copacilor, abia atunci tīsneste cruzimea īn noi.

īnfruntam acum valurile si vīntul aspru dinspre nord. Nu era o dupa-amiaza splendida de primavara si nici o pajiste proaspat tunsa. Dar aceste locuri pustii īmi mīngīiau mai mult sufletul, le simteam mai strīns legate

de primavara. Aici puteam fi eu īnsumi. Nimic nu ma ameninta.

Oare ideea care-mi venise era cruda īn sensul lui Kashi­wagi? Nu stiu, dar īn orice caz, aceasta plasmuire care prindea viata īn mine īsi dezvalui o semnificatie a ei, o semnificatie care-mi fulgera mintea mai devreme si ma facu sa stralucesc puternic īnauntrul fiintei mele. N-am īncercat īnca sa ma gīndesc mai profund la ea, mi-a cap­tivat doar atentia, ca si cīnd m-ar fi orbit o lumina. si totusi ideea aceea, care nu-mi venise niciodata īn minte, īncepu sa prinda forta si sa ia dimensiuni imediat. Fara sa o pot macar īnfrīna, m-am simtit īnvaluit de ea:

- Trebuie sa dau foc Templului de aur!

Ml-AM CONTINUAT DRUMUL pīna la gara Tango-Yura de pe linia Miyazu. Cīnd am mai fost pe aici īn excursie cu scoala din Maizuru, am mers pe acelasi traseu si am luat trenul din aceasta gara. Era foarte putina lume īn gara si nu era greu de presupus faptul ca oamenii de pe aici īsi cīstigau existenta mai mult pe seama turistilor, care veneau īn numar mare vara.

M-am hotarīt sa trag la un han mic unde am vazut scris: "Hanul Yura - pentru cei ce doresc sa faca baie". Am tras usa din sticla de la intrare si mi-am anuntat prezenta, dar n-am primit nici un raspuns. Era praf pe scari. Jaluzelele erau trase si īnauntru era īntuneric. Nu se vedea tipenie de om.

M-am dus la intrarea din spate. De acolo se vedea o gradina mica, cu cīteva crizanteme ofilite. Pe un raft se gasea o galeata, probabil pentru vizitatorii care veneau vara si care o foloseau īn chip de dus, ca sa spele nisipul de pe ei cīnd se īntorceau de la plaja.

Aproape de cladirea principala se mai īnalta o casuta, unde locuia probabil proprietarul cu familia. Se auzea radioul prin usa de sticla īnchisa. Muzica aceea stridenta suna a spart si-mi lasa impresia ca de fapt nu e nimeni acasa. Līnga intrare erau aruncati niste saboti. īn clipa cīnd melodia īnceta, am īntrebat de afara daca e cineva acasa. Dar asa cum ma asteptam, nici aici nu-mi raspunse nimeni.

Aparu o umbra din spatele casei. Soarele se infiltra īncet pe cerul noros. Nu-mi dadusem seama pīna n-am

icul

ui luuci

uni jir 11 u l ue ia

intrare. O femeie ma privea. Era foarte grasa, conturul trupului ei alb iesind bine īn relief, iar ochii-i erau atīt de īngusti, īncīt aveai impresia ca nu-i are. I-am spus ca doresc o camera. Fara sa-mi spuna nici un cuvīnt, nici macar s-o urmez, se īntoarse pe calcīie si o lua spre intrarea hanului.

Mi s-a dat o camera mica, pe colt, la etajul īntāi, cu fata spre mare. Camera nu mai fusese folosita de mult, iar focul slab de la vasul cu jaratic pe care mi-l adusese femeia umplu repede aerul de fum si-l facu insuportabil de umed. Am deschis fereastra, lasīndu-ma īn bataia vīntului ce venea dinspre nord. īnspre mare, norii īsi con­tinuau īn tihna jocul plicticos pe care nu asteptau sa-l urmareasca nimeni. Norii pareau o reflectare a unui imbold al naturii. Pe alocuri se vedeau particele de cer - cristale mici, albastre, limpezi. Marea īnsa nu se vedea.

M-am īntors la gīndul ce ma framīnta. Ma īntrebam de ce nu-mi venise ideea sa-l omor pe staret īnainte de a ma gīndi sa dau foc Templului. De-abia acum īntelegeam ca ma strafulgerase ideea de a-l omorī pe staret, dar mi-am dat pe loc seama cīt este de inutil. Deoarece chiar daca reuseam sa-l omor, capul lui de preot ras si rautatea lui amestecata cu neputinta vor aparea fara īncetare la ori­zontul īntunecat. In general, lucrurile īnzestrate cu viata n-aveau, precum Templul de aur, calitatea de a dura o vesnicie. Fiintelor omenesti li se īncredinta doar o parti­cica din nenumaratele īnsusiri ale naturii si, printr-o metoda eficace de substituire, ele difuzau si multiplicau acea īnsusire. Daca scopul unui asasinat era distrugerea acelei calitati a victimei, atunci acel asasinat era o eroare. Gīndurile acestea ma faceau sa īnteleg si mai bine con­trastul extraordinar dintre existenta Templului de aur si cea a fiintelor omenesti. Pe de-o parte, din aspectul aparent destructibil al fiintelor iesea la iveala o naluca a vesniciei; pe de alta parte, frumusetea aparent indes­tructibila a Templului de aur dadea nastere posibilitatii de a-l distruge. Nu te poti descotorosi de lucruri muri-

lucruri indestructibile ca Templul de aur. De ce nu si-a dat nimeni seama de asta? Originalitatea concluziei mele era neīndoielnica. Daca o sa dau foc Templului de aur, declarat patrimoniu national īn 1897, nu comiteam decīt pur si simplu un act de nimicire, de distrugere irepara­bila, un gest ce va diminua cu-adevarat frumusetile create pe lumea aceasta de fiintele omenesti.

Continuīnd sa gīndesc astfel, am īnceput sa ma bine dispun. Daca dau foc Templului de aur, īmi spuneam īn sinea mea, o sa fie un gest cu mare valoare educativa. Pentru ca le va arata oamenilor ca n-are rost sa-l considere de nedistrus. Vor constata pur si simplu ca existenta Templului de aur timp de cinci sute cincizeci de ani līnga lacul Kyoko nu īnseamna nimic, nu reprezinta nici urma de garantie īn ce-l priveste. Se vor simti stīnjeniti cīnd īsi vor da seama ca adevarul evident pe care obisnuiau sa-l afirme īn legatura cu Templul se poate spulbera īntr-o clipita.

Continuitatea vietilor noastre se datoreaza faptului ca sīntem īnconjurati de esenta care se cheama "timp" si care dureaza o anumita perioada. Sa luam, de exemplu, un sertar pe care tīmplarul īl face pentru o anume casa. O data cu trecerea timpului, forma propriu-zisa a ser­tarului este depasita de timpul īnsusi si dupa zeci sau chiar sute de ani, ai impresia ca timpul s-a īnchegat si a luat forma respectiva. Un anume loc mic, ocupat cīndva de obiect, este ocupat acum de timpul īnchegat. De fapt, a devenit īncarnarea unei forme spirituale. La īnceputul cartii Tsukomogami-ki, o culegere de basme medievale, se gaseste urmatorul fragment: "īn Almanahul zeitatilor Yin si Yang se scrie ca dupa ce au trecut o suta de ani si obiectele s-au transformat īn spirit, sufletele oamenilor sīnt amagite; acestui an i se da numele de Tsukumogami, anul spiritului funest. Se obisnuieste ca lumea sa se debaraseze de uneltele gospodaresti īn fiecare an īnainte de sosirea primaverii si sa le arunce īn ulita; obiceiul se numeste «maturatul casei». īn acelasi mod, o data la o

Tsukumogami."

Fapta mea va deschide astfel ochii oamenilor asupra dezastrului provocat de Tsukumogami si-i va salva de la calamitate. Prin fapta mea voi īmpinge Templul de aur dintr-o lume īn care a existat īntr-una īn care n-a existat. Semnificatia lumii se va schimba cu siguranta.

Cu cīt gīndeam mai mult la asta, cu atīt eram mai vesel. Sfīrsitul, prabusirea lumii - a acelei lumi care ma īnconjura si se īntindea īn fata ochilor - nu era departe. Razele asfintitului amenintau tinutul. Templul de aur stralucea la lumina lor si lumea īn care era inclus Tem­plul de aur aluneca negresit, clipa de clipa, precum nisipul printre degete.

sederea mea la hanul Yura lua sfīrsit dupa trei zile, cīnd proprietareasa, care ma privea cam banuitor din cauza faptului ca nu iesisem deloc din han īn tot timpul acesta, s-a dus dupa un politist. Cīnd l-am vazut intrīnd īn camera mea, īmbracat īn uniforma, mi-era teama ca nu cumva sa-mi descopere planul, dar mi-am dat imediat seama ca n-aveam de ce sa-mi fac griji īn sensul acesta. I-am raspuns la īntrebari, i-am spus exact ce s-a īntīmplat - am vrut sa scap o vreme de viata de la Templu si am fugit. I-am aratat legitimatia de student si apoi m-am achitat de datoriile pe care le aveam la han īn prezenta lui. īn consecinta, politistul a luat o atitudine protectoare. A telefonat imediat la Templu sa se asigure ca povestea mea era adevarata si apoi mi-a spus ca ma va duce el īnsusi īnapoi. Ca sa evite orice vatamare a "viitorului" meu, cum īl numea el, s-a deranjat pīna-ntr-atīt, īncīt si-a schimbat si uniforma si si-a luat haine potrivite pentru calatorie.

īn timp ce asteptam la gara Tango-Yura, se porni o ploaie marunta si, cum gara n-avea acoperis, ne-a udat imediat. Politistul, īmbracat īn haine obisnuite, m-a dus la biroul garii si a tinut sa-mi arate ca seful garii si ceilalti functionari īi erau prieteni. si unde mai pui ca m-a

venit sa-l vada.

Le īntelegeam psihologia. Functionarii acestia de tara, seful de gara si politistul care stateau de vorba īn jurul carbunilor īncinsi din vasul de mangal, n-aveau nici cel mai mic presentiment al marii transformari a lumii ce se desfasura chiar sub nasul lor, al distrugerii propriei rīn-duieli ce se anunta atīt de curīnd.

Dupa ce Templul de aur va arde pīna-n temelii - dar dupa ce va arde de tot, lumea acestor indivizi se va transforma, regula de aur a vietilor lor se va īntoarce pe dos, mersul trenurilor va fi complet dat peste cap, legile lor vor deveni cu totul inutile. Eram fericit ca oamenii acestia habar n-aveau ca tīnarul de līnga ei, ce-si īncalzea senin mīinile la foc, era un viitor criminal.

Un tīnar functionar vesel povestea tuturor īn gura mare despre filmul pe care urma sa-l vada a doua zi, cīnd era liber; un film extraordinar, care avea sa stoarca tuturor lacrimi, dar si plin de actiune. Acest tīnar, mult mai voinic si mai plin de viata decīt mine, mergea la film a doua zi; va lua probabil si o fata cu el si apoi se vor culca, īl tot tachina pe seful de gara facīnd glume si era dojenit de superiori; nu sedea locului nici o clipa - tot punea carbuni pe foc si scria cifre pe tabla. Pentru moment am avut impresia ca iar ma las furat de vraja vietii si de ura. Puteam īnca sa ma stapīnesc, sa nu dau foc Templului; puteam sa parasesc Templul pentru totdeauna, sa renunt la preotie si sa ma īngrop īn viata ca tīnarul acesta. Dar mi-am revenit pe loc, au actionat fortele magiei negre care m-au smuls din astfel de gīnduri. Da, trebuie sa dau foc Templului de aur pīna la urma. Numai atunci puteam īncepe viata noua care-mi era destinata mie īn mod spe­cial.

seful garii raspunse la telefon. Apoi se duse la oglinda si-si aranja cu grija chipiul cu dunga aurie. īsi drese glasul, īntinse pieptul si pasi pe peron de parca intra īntr-o sala de ceremonii. Ploaia īncetase. Se auzi imediat

sinele taiate īn stīnci si, o clipa mai tīrziu, luneca usor īn gara.

Am ajuns la Kyoto la opt fara zece minute si politistul ma conduse pīna la poarta principala a Templului. Era o seara racoroasa. Iesind dintre pinii īntunecati si apropi-indu-ma de intrarea nesuferita, am vazut-o pe mama. Statea īntīmplator exact līnga placuta pe care scria: "Orice īncalcare a regulamentului se pedepseste prin lege." La lumina lampii, parul ei ciufulit arata de parca fiecare fir alb i se ridicase. Lumina lampii īl facea sa arate si mai carunt decīt era. īnconjurata de claia aceasta alba si ravasita, fata-i era inexpresiva.

Trupul mic al mamei parea sinistru de dilatat. īn spatele ei se afla o curte īntunecata, care se vedea prin poarta deschisa. īn īntuneric se desprinse silueta ei uriasa; era īmbracata caraghios, īntr-un chimonou jigarit, legata la mijloc cu cel mai bun brīu al ei, brodat cu fir auriu, care īnsa se uzase de tot. Arata ca un mort.

Ezitam sa ma apropii. Nu-mi dadeam seama ce cauta acolo, dar am aflat mai tīrziu ca dupa ce-a descoperit ca am fugit, staretul s-a interesat daca nu sīnt cumva la ea; vestile au afectat-o foarte mult si a venit la Templu ime­diat, asteptīnd sa ma reīntorc.

Politistul ma īmpinse īnainte. Ciudat, dar pe masura ce ma apropiam de ea, mama se facea tot mai mica. Cīnd ridica privirile spre mine, mi se paru caraghios de strīmba.

Instinctul nu ma prea īnsela; la vederea ochilor ei mici, sireti, vīrīti īn orbite, am īnteles cīt era de justificata ura ce i-o purtam. O uram īn primul rīnd pentru ca ma adusese pe lume, o uram pentru amintirea jignirii pe care am avut-o de īndurat - jignire care, dupa cum v-am mai explicat, nu mai lasa loc pentru a-mi croi un plan de razbunare, īn schimb ma īndeparta de ea si mai mult. Legaturile acelea se rupeau greu. si totusi acum, cīnd era

_r

m-am eliberat. Nu stiu de ce, dar stiam ca mama n-o sa ma mai poata ameninta.

Se auzea un plīns cu suspine de ti se rupea inima. Apoi mama īntinse mīna si ma lovi slab peste obraz.

- Fiu nerecunoscator! Nu stii sa-ti vezi de treaba? Politistul ma privi tacut pe cīnd īncasam palmele.

Degetele mamei si-au pierdut coordonarea si puterea parea sa-i fi parasit complet mīna; de aceea, vīrfurile unghiilor zanganira parca pe obrajii mei ca pietricelele de grindina. si īn timp ce ma lovea, i se citea implorarea īn ochi, asa ca mi-am īntors privirile. A schimbat apoi tonul.

- Ai fost... ai facut atīta drum, spuse. De unde ai avut bani?

- Bani? Am īmprumutat de la un prieten, daca vrei sa stii.

- Zau? spuse mama. Nu i-ai furat?

- Nu, nu i-am furat.

Mama rasufla usurata, ca si cīnd acesta ar fi fost sin­gurul lucru din pricina caruia era īngrijorata.

- Zau? Deci n-ai facut nimic rau?

- Nu, nimic.

- Da? Atunci e bine. Bineīnteles, va trebui sa-i ceri iertare staretului. Eu mi-am cerut, dar e rīndul tau sa te duci la el si sa-l rogi din tot sufletul sa te ierte. E un om destept si cred ca o sa treaca peste asta. Dar e cazul sa te faci baiat de treaba, altfel ma bagi īn mormīnt! Zau, pe onoarea mea, fiule! Ma omori daca nu te schimbi. si tre­buie sa devii un preot mare... Dar mai īntīi du-te si cere-ti scuze.

Politistul si cu mine am mers īn urma mamei tacuti. Mama era atīt de emotionata, īncīt a uitat sa-l salute pe politist. Mergea cu pasi mici, repezi. Privindu-i brīul cum īi atīrna la spate, ma īntrebam de ce era oare atīt de urīta. Am īnteles apoi. Ceea ce o facea sa fie urīta era speranta. Speranta incurabila - ca rīia īncapatīnata ce

5aiasiuiesie umeua 51 iusidui_d m pieiea īnrectata, provocīnd o mīncarime permanenta, refuzīnd sa cedeze la forte exterioare.

Sosi iarna. Eram din ce īn ce mai hotarīt. A trebuit sa-mi tot amīn planul, dar amīnarea aceasta neīntrerupta nu m-a obosit cītusi de putin. Ceea ce m-a īngrijorat īn perioada aceasta de jumatate de an a fost cu totul altceva. Kashiwagi īmi cerea la fiecare sfīrsit de luna sa-i platesc datoria. īmi anunta mereu suma totala si īmi arunca tot soiul de vorbe de ocara. Dar eu nu mai aveam de gīnd sa-i restitui banii. Cīt timp nu mergeam la universitate, n-aveam de ce sa ma īntīlnesc cu Kashiwagi.

S-ar putea sa para ciudat faptul ca nu dau nici o socoteala, ca de īndata ce am luat hotarīrea aceasta, am īnceput sa stau la īndoiala, sa am ezitari. Adevarul este ca aceste sovaieli tineau de trecut. īn aceasta jumatate de an, privirile-mi fura atintite asupra unui singur punct din viitor. Este foarte posibil ca exact īn perioada aceasta sa fi īnteles ce īnseamna fericirea.

īn primul rīnd, īmi deveni mai placuta viata la Templu. Cīnd ma gīndeam ca, orice s-ar īntīmpla, Templul de aur o sa arda, lucrurile insuportabile deveneau chiar suporta­bile. Exact ca unul care-si presimte moartea, am īnceput sa intru-n voia celorlalti de la Templu. Eram cuviincios si īncercam sa ma īmpac cu orice. M-am īmpacat pīna si cu natura. īn fiecare dimineata cīnd pasarelele veneau sa ciuguleasca resturile de mīncare, le priveam piepturile pufoase cu prietenie.

Am uitat si de ura ce i-o purtam staretului! Ma elibe­rasem de mama, de colegi, de tot. Dar nu eram atīt de prost ca sa nu-mi dau seama ca noua mea tihna era rezul­tatul faptului ca am schimbat lumea fara macar s-o ating cu propriile mīini. Totul pare scuzabil daca privesti din punctul de vedere al rezultatului. Reusind sa ajung sa privesc lucrurile din unghiul rezultatului, sentimentul ca hotarīrea de a provoca acest rezultat se afla īn mīinile mele - iata punctul de plecare al senzatiei mele de libertate!

utyi nuiuiuwi 11U.U »-«- U UU IUL JLClllJ^lUIUl UC ClXAl

atīt de brusca, mi se potrivea perfect, ca un costum facut cu grija pe masura. Era ca si cīnd o planuisem de la nastere. Cel putin asa mi se parea - ca si cīnd ideea luase proportii īn mine, asteptīnd ziua īmplinirii, din clipa īn care vizitasem Templul de aur pentru prima data īmpreuna cu tata. Simplul fapt ca Templul a produs o impresie atīt de puternica asupra unui baiat tīnar cuprindea toate motivele spre a-l duce īn cele din urma la incendiere premeditata.

īn 17 martie 1950 s-au terminat cursurile la universi­tate. Doua zile mai tīrziu īmplinisem douazeci si unu de ani. Rezultatele au fost minunatei Am ocupat locul saptezeci si noua din saptezeci si noua. Cel mai prost punctaj l-am obtinut la japoneza: patruzeci si doua de puncte¹. Absentasem doua sute optsprezece ore din sase sute saisprezece - de fapt mai mult de o treime. Dar deoarece la universitate totul avea la baza doctrina bud-dhista a milei, nu existau repetenti sau exmatriculari, asa ca am fost lasat sa-mi continui studiile. Staretul si-a dat acordul tacit īn aceasta privinta.

Continuam sa neglijez īnvatatura; īn frumoasele zile de sfīrsit de primavara, pīna la īnceputul verii, mi-am petrecut timpul vizitīnd templele buddhiste si sintoiste unde se intra gratuit. Umblam cīt ma tineau picioarele, īmi amintesc de o astfel de zi.

Ma plimbam prin fata templului Myoshin, cīnd, deo­data, am zarit un student mergīnd la pas cu mine. S-a oprit la o tutungerie dintr-o cladire cu cornisele vechi; i-am privit profilul cu chipiu de student pe cīnd īsi cumpara tigari. Era un profil ascutit, alb, cu sprīncene īnguste. Purta chipiul studentilor de la universitatea din Kyoto. Ma privi cu coada ochiului. Am avut senzatia unei īngramadiri de umbre īntunecate. Am intuit imediat ca e piromaniac.

Notarea se face pīna la o suta (n.trad.).

ua uiii iici uujpa-anuaz,a = nu lULJIiai un moment

potrivit pentru incendiu. Un fluture zbura dinspre drumul asfaltat pe unde treceau autobuzele si se agata de o camelie ofilita din vaza ce se afla īn fata tutungeriei. Partile ofilite ale florii albe aratau de parca ar fi fost arse de un foc maroniu. Am asteptat mult autobuzul. Ceasul de pe strada se oprise.

Nu stiu de ce, dar eram convins ca studentul se īndreapta, pas cu pas, spre incendiu. Cred ca tocmai de aceea semana atīt de mult cu un piromaniac. īsi alesese intentionat lumina zilei, cel mai nepotrivit moment pentru incendiu, si acum īsi īndrepta īncet pasii spre destinatia pentru care se hotarīse categoric: īn spatele lui se afla lumea ordinii pe care o abandonase. Uniforma lui avea ceva rigid care ma facea sa gīndesc astfel. Poate pentru ca-mi imaginasem multa vreme ca asa trebuie sa arate spatele unui piromaniac tīnar. Serjul negru, pe care soarele īsi coborīse razele, parea ca reflecta ce simt.

Am īncetinit pasul, hotarīndu-ma sa-l urmaresc. Mergīnd īn spatele lui, am observat ca avea un umar mai jos'decīt celalalt si am simtit ca spatele lui este, de fapt, al meu. Era mult mai frumos decīt mine, dar nu ma īndoiam cītusi de putin ca a fost fortat sa comita aceeasi fapta ca mine din cauza aceleiasi singuratati, aceleiasi nefericiri, aceleiasi pareri confuze despre frumusete. Urmarindu-l, īncepui sa simt ca eram martorul propriei fapte, cu anticipatie.

E posibil sa se īntīmple astfel de lucruri īntr-o dupa-amiaza de sfīrsit de primavara din cauza aerului stralucitor si molesitor. Celalalt eu īmi imita faptele cu anticipatie, aratīndu-mi limpede eul pe care eram inca­pabil sa-l vad īn clipa īn care īmi puneam planul īn apli­care.

Autobuzul tot nu veni. Nu mai era nimeni pe drum. Poarta de sud a templului Myoshin se apropia treptat. Usile erau larg deschise si poarta parea sa fi absorbit īn ea tot soiul de fenomene. Cadrul ei minunat, asa cum īl vedeam din unghiul din care priveam, era o īmbinare de

īntretaieri ut siiijji um ruana iviesagei iiui īiupciicui si Poarta Sanmon cu doua caturi; erau apoi caramizi ale Salii Buddhiste, numerosi pini, un petec de cer albastru, izolat vizibil, si pilcuri de nori palizi. Pe masura ce ma apropiam de poarta se adaugau si alte elemente - cararile pietruite» īn lung si-n lat din incinta templului, zidurile pagodei si multe altele. O data trecut de poarta, īti dadeai seama ca aceasta cladire misterioasa cuprinde īntregul cer albastru īn ea īnsasi si orice nor de pe cer. Cam asa arata templul.

Studentul intra pe poarta. A īnconjurat Poarta Mesagerilor Imperiali si s-a oprit līnga laculcu lotusi din fata Portii Sanmon. Se opri apoi pe podul de piatra īn stil chinezesc construit peste fac si-si ridica privirile spre Poarta Sanmon, care se īnalta īn fata lui. Poarta aceea, gīn-deam, este probabil tinta incendiului premeditat.

Minunata Poarta Sanmon era cu-adevarat facuta pentru a fi cuprinsa de flacari. īntr-o dupa-amiaza atīt de senina, focul nici nu s-ar vedea. Fumul s.-ar īncolaci īn jurul portii si s-ar ridica īn aer; dar singura posibilitate pentru a putea afirma ca flacarile acelea invizibile mīngīiau cerul era sa observi cum se apleaca si tremura puterile ceresti. Studentul se apropia de Poarta Sanmon, iar eu m-am dat mai la o parte, ca sa nu fiu vazut, si-l urmaream atent. Era ora la care se īntorceau calugarii la templu si am zarit un grup de trei venind pe carare. Paseau pe alee, unul līnga altul; purtau sandale de paie si-si duceau palariile īmpletite īn mīna. Dupa ce-au trecut de mine, au luat-o la dreapta. Mergeau fara sa scoata o vorba, supunīndu-se ordinului calugaresc care prevedea sa nu priveasca decīt la cītiva pasi īnainte pīna īn clipa īn care se īntorceau īn chilie.

Studentul dadea īn continuare tīrcoale Portii Sanmon. īn cele din urma se rezema de unul din stīlpi si scoase din buzunar un pachet de tigari. Privi nervos īn jur. M-am gīndit ca o sa dea foc templului pretextānd ca a vrut sa fumeze o tigara. Asa cum prevazusem, īsi baga o tigara īn gura, īntinse putin capul si aprinse chibritul.

ca si culoarea flacarii era invizibila pentru student. Poate din cauza ca īn clipa aceea soarele cuprinse trei parti ale portii, lasīnd īn umbra doar portiunea unde ma aflam. Chibritul produse, pentru o fractiune de secunda, o bula de foc care straluci līnga obrazul studentului ce statea rezemat de stīlpul de līnga lacul cu lotusi. Scutura apoi mīna si-l stinse.

Studentul nu se linisti nici dupa ce se stinse chibritul, īl arunca pe o piatra si-l calca bine cu piciorul. Apoi, fumīndu-si vesel tigara, trecu podul si depasi Poarta Mesagerilor Imperiali, ignorīnd cu totul dezamagirea careia ma lasasem prada, singur si parasit. īn cele din urma disparu prin poarta dinspre sud, de unde se vedea drumul principal si se distingea un sir de case īn zare.

Nu era piromaniac, era pur si simplu un student care iesise la plimbare. Foarte probabil, un tīnar cam plictisit si destul de sarac.

I-am privit toate miscarile īn cele mai mici amanunte si pot sa spun ca nimic nu mi-a placut la el - lasitatea īl facea sa para atīt de nervos -, nu pentru ca avea de gīnd sa incendieze ceva, ci pur si simplu pentru ca īncalca regulile fumīnd o tigara; placerea nerusinata, atīt de ca­racteristica studentilor, care provenea din faptul ca a īncalcat un regulament; grija cu care a calcat chibritul chiar daca era stins; si mai presus de orice, "precautia". Flacara aceasta mica a fost atent controlata tocmai datorita acestei precautii de duzina. Era probabil foarte mīndru de ideea de a controla el īnsusi chibritul, un controlor per­fect, ager, care apara societatea de pericolele focului.

Un mare avantaj al masurilor luate īl constituia fap­tul ca dupa restauratia Meiji¹ nu au mai ars temple īn Kyoto si prin īmprejurimi. Chiar atunci cīnd izbucneau rareori incendii, flacarile erau izolate imediat si tinute sub

Perioada legata de domnia īmparatului Meiji (1867-l912)

- n.ed.

Chion a ars pīna īn temelii īn 1431 si a mai avut parte de cīteva incendii. Pavilionul central al templului Nanzen a luat foc īn 1393, cīteva sali arzīnd complet: Sala lui Buddha, Sala de Ceremonii, Sala Diamantului, Chilia cea Mare si altele. Templul Enryaku s-a transformat īn cenusa īn 1571. Templul Kenjin a fost devastat de foc īn razboiul din 1552. Cladirea Sanjusangen a ars complet īn 1249. Templul Honno a fost distrus de foc īn timpul bataliei din 1582.

Incendiile se īntelegeau parca īntre ele pe vremea aceea. Ele nu erau "scindate" īn fragmente mici si privite cu dispret, ca īn zilele noastre; li se permitea sa-si dea mīna, astfel īncīt nenumaratele incendii separate se con­topeau īntr-o singura vīlvataie mare. Poate ca si oamenii de atunci erau tot asa. Daca era undeva un foc, acesta putea chema alt foc si vocea lui se auzea imediat. Motivul pentru care focurile de la temple n-au fost niciodata atribuite incendierii premeditate, ci au fost socotite īntot­deauna īntīmplatoare, raspīndite sau provocate de razboi, īl constituia faptul ca, chiar daca se gasea si pe vremuri unul ca mine, n-avea decīt sa se ascunda undeva si sa-si tina suflarea. Orice templu trebuia sa arda mai devreme sau mai tīrziu. Focurile erau mistuitoare si neīnfrīnate. Daca nu facea altceva decīt sa izbucneasca fara gres, un incendiu dadea mīna cu altul si īmpreuna īsi atingeau tinta. Este adevarat ca Templul de aur a avut sansa sa nu arda, pentru ca principiile buddhiste si legea guver­nasera foarte sever lumea. Focurile tīsneau natural, dis­trugerea si negarea erau la ordinea zilei, marile temple construite au ars inevitabil. Chiar daca existau piroma-niaci, ei trebuiau neaparat sa recurga la forta focului, īn asa fel īncīt nici un istoric sa nu poata dovedi ca dis­trugerile provocate s-au datorat incendierii.

Era greu sa traiesti linistit īn vremurile acelea. Acum, īn 1950, nu era nimic mai usor. Presupunīnd ca diversele

avea Templul de aur sa nu arda?

Desi nu prea participam la cursuri, mergeam destul de des la biblioteca; īntr-o zi de mai, m-am īntīlnit īntīm-plator cu Kashiwagi, pe care-l evitasem cu multa grija. Cīnd m-a vazut ca īncerc sa-l ocolesc, a pornit-o dupa mine, amuzat. Dīndu-mi seama ca, daca fug de el, nu ma poate ajunge din urma din cauza picioarelor lui strīmbe, n-am mai facut nici un pas. Kashiwagi ma batu pe umar. Respira greu. Se terminasera cursurile īn ziua aceea, cred ca era cam cinci si jumatate. Ca sa nu ma īntīlnesc cu Kashiwagi dupa ce-am plecat de la biblioteca, o luasem prin spatele cladirii universitatii, pe cararea dintre zidul īnalt de piatra si cladirea īn care erau salile de clasa. Rasarisera din belsug crizanteme salbatice pe pamīntul sterp; ici-colo, īmprastiate, bucati de hīrtie si cutii goale. Cītiva copii se strecurasera pe teren si bateau mingea. Vocile lor ragusite contrastau cu clasele goale pe care le puteai vedea prin ferestrele sparte. Plecasera toti stu­dentii si rīndurile de banci prafuite ramasesera tacute, pe loc.

Am trecut de clase si am ajuns īn partea cealalta a cladirii. M-am oprit linga o maghernita pe care sectia de ikebana atīrnase un afis: "Studio". Soarele stralucea puter­nic pe copacii de camfor care se īnaltau de-a lungul zidului si umbra delicata a frunzelor se reflecta pe acoperisul maghernitei pīna la zidul de caramida rosie al cladirii principale. Caramizile rosii sclipeau īn razele amurgului.

Kashiwagi se rezema de zid. Respira greu. Umbra frunzelor īi īnvalui obrajii, ce pareau mai salbatici ca niciodata, dīndu-le o senzatie de miscare deosebit de vioaie. Era poate reflectarea zidului de caramida rosie, atīt de nepotrivit lui, care lasa aceasta impresie.

- Sa stii ca-s cinci mii o suta de yeni! spuse el. Cinci mii o suta de yeni la sfīrsitul lunii. O sa-ti fie din ce īn ce mai greu sa mi-i mai dai īnapoi!

Scoase din buzunarul de la piept notita cu evidenta datoriilor si mi-o puse īn fata ochilor. Apoi, fiindu-i vadit

s-a grabit sa-l īmpatureasca si sa-l bage la loc īn buzunar, īmi staruia īnca īn ochi imaginea nesuferita a amprentei degetului mare. Parea cumplita amprenta aceea a mea.

- Achita-mi repede datoria! spuse Kashiwagi. E spre binele tau. De ce nu platesti din taxa de instructie sau din ce vrei?

Nu i-am raspuns. Esti obligat sa platesti o datorie neīnsemnata cīnd te asteapta o catastrofa mondiala? Am fost tentat sa-i fac lui Kashiwagi o aluzie cīt de mica la ceea ce aveam eu de gīnd, dar m-am oprit.

- Nu te īnteleg daca nu scoti nici o vorba, spuse Kashiwagi. Ce s-a īntīmplat? Ţi-e rusine de bīlbīiala? Te-ai fi obisnuit cu gīndul asta pīna acum! Toti stiu ca esti bīlbīit - chiar si asta. Da, chiar si asta!

Lovi zidul rosu din caramida pe care se reflecta asfintitul. Pumnul lui prinse o nuanta galben-maronie de la praful caramizii.

- Pīna si cladirea asta stie. Nu e fiinta īn universitate sa nu stie!

Continuam sa-l privesc tacut. īn clipa aceea, unul din copii scapa mingea, care veni, rostogolindu-se, spre noi. Kashiwagi se apleca cu greu s-o ridice si sa le-o arunce īnapoi. Am simtit dorinta rautacioasa de a-l vedea miscīnd mingea cu picioarele lui strīmbe, de acolo de unde era, cam la treizeci si cinci de centimetri, astfel ca s-o poata lua apoi īn mīini. Privirile mi se īndreptara, fara sa vreau, spre picioarele lui Kashiwagi. si-a dat seama de lucrul acesta cu o viteza uluitoare. īnainte sa fi realizat daca s-a aplecat sau nu, se īndrepta de tot si ma privi cu niste ochi ce aruncau sageti de ura, ceea ce nu-i statea īn fire. Unul din copii se apropie de noi timid, lua mingea si fugi. Kashiwagi īmi spuse:

- Bine! Daca asa-ntelegi tu sa te porti, stiu ce am de facut. īnainte de a pleca acasa luna viitoare, o sa-mi iau īnapoi cīt pot din bani. O sa vezi! Pregateste-te!

īn luna iunie studentii īncepura sa lipseasca de la cursuri, pregatindu-se sa se īntoarca pe la casele lor. 10 iunie a fost

\j z.i pe ^cjic iru V ui una I ll^iuaaciui. UILeuuse Sa uiuud Ut

dimineata, iar seara ploua torential. Dupa cina am intrat īn camera mea sa citesc. Pe la ora opt am auzit pasi apropiindu-se pe coridor, īntre sala pentru musafiri si Bi­blioteca. Era una din serile īn care staretul n-a plecat īn oras; rareori se īntīmpla asa. Era limpede ca avea musafiri. Pasii aceia sunau ciudat, ca niste picaturi de ploaie care cadeau pe o usa de lemn. Pasii celui care con­ducea musafirul īn apartamentul staretului erau linistiti si regulati, pareau īnghititi de pasii apasati ai musafirului, care faceau ca seīndurile vechi de lemn sa scīrtīie foarte straniu.

Templul parea plin de rapaitul ploii. Ploaia cadea pe Templul mare si vechi, nenumaratele camere, goale si īnvechite, rasunau de rapaitul ei. Nu se auzea decīt ploaia peste tot: īn bucatarie, īn locuinta diaconului, īn camerele paracliserului, īn sala pentru musafiri... Ma gīndeam la ploaia care cucerise Templul de aur. Am īntredeschis usa de la camera mea. Curtea mica centrala, īn care nu se gaseau decīt pietre, era inundata de ploaie si vedeam suvoiul negru, sclipitor, de apa curgīnd din piatra-n piatra.

Discipolul se īntoarse de la apartamentul staretului si-si baga capul pe usa camerei mele.

-■ A venit la staret un student pe nume Kashiwagi. Nu-i prieten cu tine?

īncepusem sa ma nelinistesc. Discipolul, care purta ochelari si care lucra ca īnvatator peste zi, era pe punctul de a pleca, dar l-am oprit si l-am poftit sa intre. īmi imaginam tot soiul de lucruri despre felul cum decurgea conversatia din Biblioteca si nu suportam sa fiu singur.

Trecura cīteva minute. Se auzi imediat clopotelul staretului. Clinchetul lui strapunse ropotul ploii; se opri brusc. Ne uitaram unul la altul.

- E pentru tine, spuse el.

Am facut un efort sa ma ridic.

Cīnd am ajuns īn dreptul camerei staretului, am īnge­nuncheat afara. Pe birou se vedea documentul cu

p

arata. M-a tinut īn genunchi, afara.

- E īntr-adevar amprenta ta?

- Da.

- Bravo tie! Daca īmi mai dai de furca macar o data, nu te mai tin aici. Trezeste-te o data! Nu e prima oara...

Poate pentru ca era si Kashiwagi acolo, staretul se īntrerupse. Apoi continua:

- Platesc eu banii. Poti pleca.

Auzindu-i cuvintele, m-am putut uita īn sfīrsit la Kashiwagi. Statea jos, parea ca se purtase īn modul cel mai laudabil posibil. īmi evita, totusi, privirea. Cīnd facea ceva ce nu se cuvenea, Kashiwagi avea īntotdeauna un aer nevinovat ca si cīnd, fara voia lui, īi fusese stoarsa īntreaga esenta a firii. Numai eu stiam lucrul acesta.

īntorcīndu-ma īn camera mea, m-am simtit īn seara aceea, īn sunetul aprig al ploii, īn singuratatea mea, eliberat.

"Nu te mai tin aici" - era pentru prima oara ca-l auzeam pe staret spunīndu-mi lucrul acesta, era pentru prima oara cīnd ma avertiza astfel. Staretul avea deci īn cap izgonirea mea din Templu. Trebuie sa-mi duc hotarīrea la bun sfīrsit cit mai repede!

Daca n-ar fi facut Kashiwagi ce facuse īn seara aceea, n-as fi avut probabil ocazia sa aud cuvintele acelea din partea staretului si planul meu ar fi fost iar amīnat. La gīndul ca tocmai Kashiwagi a fost cel care mi-a dat tarie sa ies din somnolenta, īi purtam īn gīnd o recunostinta stranie.

Ploaia nu se oprea. Era racoare pentru luna iunie, iar camaruta mea dosnica, īnconjurata de scīnduri de lemn, parea pustie la lumina palida a becului. Aceasta era locuinta mea, din care voi fi izgonit probabil īn curīnd. Nu era nici o podoaba īn camera. Marginea neagra a rogojinii era uzata sLīndoita, statea sa se desire. De multe ori cīnd intram īn camera si aprindeam lumina, ma īmpiedicam de marginea rogojinii, dar nu m-am straduit cītusi de putin s-o repar. Dorinta mea de a-mi trai viata n-avea nimic comun cu rogojinile de paie.

se simtea īn camaruta. Ciudat, desi eram preot, trupul meu mirosea ca cel al unui tīnar obisnuit. Acest miros patrunsese īn stīlpii negri, luciosi din cele patru colturi ale camerei, ba chiar si īn peretii de lemn. Mirosul neplacut de tīnar se infiltrase īn fibra lemnului asupra caruia anii īsi pusesera amprenta. Pilonii si peretii se transformasera īn lucruri īnsufletite, nemiscate, emanīnd īnsa un miros rece, dubios.

Apoi s-au apropiat iar pasii ciudati pe care-i auzisem pe coridor. M-am ridicat si am iesit. Kashiwagi era acolo, ca un dispozitiv mecanic care s-a oprit brusc. Din spatele lui lumina patrundea dinspre apartamentul staretului pīna la pinul-barca din gradina, caruia īi vedeam prora umeda, de un verde-negricios, ridicīndu-se īn īntuneric.

Un zīmbet īmi flutura pe fata si am fost foarte satis­facut cīnd am vazut ca zīmbetul meu avusese un efect neasteptat asupra lui Kashiwagi; reusisem pentru prima oara sa-i inspir teama.

- Nu vrei sa intri putin? i-am propus.

- Bine, bine. Dar sa nu īncerci sa ma sperii. Tare esti ciudat!

Kashiwagi intra īn camera si reusi īn cele din urma sa se aseze cu miscarea aceea a lui īnceata, care-ti dadea impresia ca vrea sa faca sluj. īsi roti privirile prin camera. De afara se auzea ploaia, mai aproape, ca o perdea groasa. Picaturile de ploaie de pe veranda ricosau de pe shoji¹ īn toate partile.

- Sa stii ca n-ai de ce sa-mi porti pica, spuse Kashi­wagi. La urma urmei, tu esti de vina ca am ajuns sa pro­cedez astfel. Ei si, atīta paguba!

Scoase din buzunar un plic pe care am vazut antetul Templului si a numarat bancnotele dinauntru. Erau doar trei mii de yeni ■- nou-nouti, tipariti īn ianuarie.

.- Bancnotele de la Templu sīnt frumoase si curate, nu? Staretul nostru e atīt de cusurgiu, ca-l alearga pe

Usa glisanta (n.trad.).

locul maruntisului.

- Ia te uita! spuse Kashiwagi. Numai trei mii. Ce preot zgīrcit va conduce Templul! Spune ca nu admite dobīnzi īntre studenti, desi o fi profitat si el destul de astfel de lucruri.

M-a uns pe inima cīnd l-am vazut pe Kashiwagi deza­magit. Am rīs cu pofta si Kashiwagi īmpreuna cu mine. A existat, pentru moment, un fe.1 de armonie īntre noi, dar Kashiwagi s-a oprit brusc si, fixīnd cu privirea un punct undeva pe frunte, zise de parca se lepada de mine:

- stiu. Ai un plan distrugator īn minte... si īnca repede, zilele acestea, nu?

I-am suportat greu privirea. Apoi mi-am dat seama ca ceea ce īntelegea el prin "distrugator" era cu totul altceva decīt ce planuisem eu si mi-am revenit. Nici urma de bīl-bīiala īn raspunsul meu:

- Nu, nimic.

- Zau? Esti un tip ciudat. Esti cel mai straniu om pe care l-am īntīlnit vreodata.

S-a simtit īncurajat de zīmbetul meu cīnd a facut remarca. Eram aproape sigur ca el n-o sa-si dea niciodata seama de recunostinta pe care i-o purtam si la gīndul acesta m-am īnveselit si mai tare.

- Te-ntorci īn orasul tau, nu? l-am īntrebat pe un ton normal, prietenos.

Da, plec mīine. Vara la Sannomiya.-Desi e cam plictisitor si acolo.

- Deci nu ne mai vedem o vreme la universitate.

- Ce? Tu oricum nu dai pe-acolo.

Pe cīnd vorbea, īsi descheie repede nasturii de la uni­forma si īntinse mīna dupa ceva īn buzunarul interior.

- Hotarīsem sa ti le aduc īnainte de a pleca acasa, spuse. stiam ca o sa-ti faca placere. Aveai o parere asa de buna despre el, nu?

A aruncat pe masa o legaturica de scrisori. Am ramas cu gura cascata citind pe plic numele expeditorului.

la Tsurukawa.

- Erai prieten cu Tsurukawa? am īntrebat.

- Ei da, sa zicem. Da, am fost prieteni īntr-un fel. Nici lui Tsurukawa nu-i placea sa fie considerat prietenul meu. si totusi sīnt singura persoana caruia i s-a confesat. A murit de trei ani, asa ca eu consider ca pot de-acum sa-i arat scrisorile. Erai asa de bun prieten cu el, īncīt am con­siderat ca ar fi mai bine sa ti le arat tie, nu altcuiva. Oricum aveam de gīnd sa ti le arat īntr-o buna zi.

Toate scrisorile erau datate mai 1947, erau dinaintea mortii lui. Fusesera scrise de la Tokyo, aproape zilnic, si erau adresate lui Kashiwagi. Mie nu mi-a trimis nici macar un rīnd, dar i-a scris lui Kashiwagi cu regularitate din ziua īn care a ajuns la Tokyo. Scrisorile erau cu sigu­ranta de la Tsurukawa - nu-i puteai confunda scrisul ascutit, copilaresc. Am simtit ca ma cuprinde invidia. Tsu­rukawa, care n-a facut niciodata nici cel mai mic efort sa-si ascunda sentimentele fata de mine, care-l vorbea uneori de rau pe Kashiwagi si care a īncercat sa puna bete-n roate prieteniei mele cu Kashiwagi - ei bine, tocmai el era capabil de o astfel de prietenie secreta.

Am īnceput sa le citesc īn ordinea īn care fusesera scrise. Semne mici, pe foita subtire de caiet. Stilul era deosebit de greoi. Aveai impresia ca nu se putea aduna si-ti era foarte greu sa-l urmaresti. Dar din propozitiile lui īncīlcite emana o suferinta confuza, iar cīnd am ajuns la ultimele scrisori, suferinta prin care trecuse Tsurukawa mi se dezvaluia īntru totul. Pe cīnd citeam, lacrimile-mi curgeau nestavilite si eram uimit īn acelasi timp de bana­litatea nefericirii lui Tsurukawa.

Nu era vorba decīt de o banala poveste de dragoste - dragostea nefericita a unui tīnar fara experienta pentru o fata ai carei parinti se opuneau. Apoi mi-a atras atentia un fragment din scrisoare. Poate ca descrierea senti­mentelor fusese o exagerare neintentionata din partea lui Tsurukawa, dar efectul a fost oricum neasteptat.

nefericita a fost probabil rezultatul direct al firii mele nefericite. M-am nascut ca sa fiu mereu trist. Nu cred ca am avut vreodata parte de veselie si tihna."

Ultima scrisoare m-a izbit prin nelinistea ce respira din ea si am avut o banuiala pe care nu o avusesem pīna atunci.

- Nu cumva... am īnceput eu. Kashiwagi aproba din cap si ma īntrerupse:

Da, asa e. S-a sinucis. Sīnt sigur. Familia lui a musamalizat probabil lucrurile de dragul aparentelor, de aceea au scornit povestea cu camionul.

- I-ai raspuns la scrisoare, nu? m-am bīlbīit indignat.

- Da, dar am īnteles ca a sosit dupa ce murise.

- Ce i-ai scris?

- I-am scris ca nu trebuie sa moara. Asta a fost tot. Convingerea mea nestramutata ca instinctul nu ma

īnsela se dovedi falsa. Kashiwagi īi dadu acestei iluzii o lovitura de gratie.

Ei, ce parere ai? Ţi-au schimbat scrisorile acestea conceptia de viata? Ţi s-au naruit toate planurile, nu?

Acum īmi era limpede de ce mi-a aratat Kashiwagi scrisorile dupa trei ani. si totusi, īn ciuda socului, persista o anumita amintire - amintirea soarelui de dimineata ce se strecura printre copaci, īmpestritīnd camasa alba a tīnarului ce statea īntins īn iarba deasa. Tsurukawa a murit, iar dupa trei ani īl vedeam astfel. S-ar fi parut ca ceea ce-i īncredintasem a disparut o data cu moartea lui, īn schimb, īn clipa aceea, Tsurukawa renastea, aducīnd cu el un nou tip de realitate. S-ar fi zis ca simbolul amintirii era mai important decīt īnsasi amintirea. Aveam convin­gerea ca daca īncetez sa mai cred īn aceasta amintire, īnsasi viata se prabuseste automat. Privindu-ma dispretuitor, pe chipul lui Kashiwagi se citea totusi satisfactia de a-mi fi ciopīrtit cu atīta īndrazneala sentimentele.

asta, nu? Nu pot suporta sa-mi vad un prieten purtīnd īn sine povara unei imagini atīt de casabile. Dorinta mea este sa distrug astfel de lucruri.

- si daca nu s-a spart īnca? am īntrebat.

- Termina cu mīndria asta prosteasca! spuse Kashi­wagi cu un zīmbet dispretuitor. Voiam doar sa te fac sa īntelegi. Cunoasterea este cea care transforma lumea, īntelegi ce vreau sa spun? Nimic nu poate schimba nimic pe lumea asta. Doar cunoasterea este īn stare sa trans­forme lumea, lasīnd-o īn acelasi timp exact asa cum este. Cīnd privesti cu astfel de ochi lumea, īti dai seama ca lucrurile sīnt neschimbatoare si, īn acelasi timp, īn con­tinua transformare. Te-ai putea īntreba la ce ne serveste. Hai s-o luam asa... Fiintele omenesti sīnt īnzestrate cu arma cunoasterii īn scopul de a face viata suportabila. Animalele n-au nevoie de asa ceva. Animalele n-au nevoie de cunoastere ori de alte lucruri dintr-astea ca sa-si faca viata suportabila. Dar fiintele omenesti au nevoie de ceva: cu aceasta cunoastere, ele fac din caracterul intole­rabil al vietii o arma, desi, īn acelasi timp, aceasta insti-portabilitate nu se usureaza cītusi de putin. Asta-i toata filozofia.

- Nu crezi ca mai exista si alta cale de a suporta viata?

- Nu, nu cred. īn afara de asta nu exista decīt nebu­nie si moarte.

- Cunoasterea nu poate transforma lumea, i-am trīntit-o eu, la un pas de destainuire. Numai fapta trans­forma lumea. Nimic altceva.

Exact cum ma asteptam, Kashiwagi mi-a parat vorbele cu un zīmbet rece, ca de masca..

- Ei, poftim! Fapta, spui? Dar nu vezi ca frumusetea acestei lumi, care īnseamna atīt de mult pentru tine, cere cu staruinta somnul, iar ca sa poti dormi trebuie sa-l pro­tejezi prin cunoastere? īti amintesti, sper, de povestea "Nansen ucide pisicuta" despre care ti-am mai vorbit cīndva. Pisica din poveste era extraordinar de frumoasa.

pentru pisica este ca ei voiau s-o protejeze, sa aiba grija de ea, s-o lase sa doarma tihnit, īn īnsesi mantiile cunoasterii. Ei, vezi tu, parintele Nansen a fost un om de actiune, a omorīt pisicuta si a scapat de ea. Dar cīnd a venit Choshu, el si-a scos pantofii si i-a pus pe cap. Iata ce īntelegea Choshu prin gestul sau: era constient de faptul ca frumusetea este ceva care trebuie sa doarma si, īn somn, ea trebuie protejata de cunoastere. Dar nu e vorba de o cunoastere individuala, o cunoastere anume ce apartine unei singure persoane sau unui grup. Cunoas­terea este marea umanitatii, cīmpia umanitatii, conditia esentiala a existentei omenesti. Eu cred ca asta a vrut sa spuna. Tu vrei sa joci rolul lui Choshu acum, nu? Ei bine, frumusetea - frumusetea pe care tu o iubesti atīt de mult - este o iluzie a ceea ce a ramas de fapt, o ramasita din ce fusese īncredintat cunoasterii. Este o iluzie a "celuilalt mod de a suporta viata" despre care vorbeai adineauri. S-ar putea de fapt spune ca nu exista frumusete. Ceea ce face sa para atīt de puternica, ceea ce-i confera sentimentul puternic al realitatii este chiar cunoasterea. Din punctul de vedere al cunoasterii, fru­musetea nu poate fi considerata alinare. Dar din īmbinarea frumuseti care nu e alinare, pe de-o parte, si a cunoasterii, pe de alta parte, se naste ceva, ceva efemer ca un balon de sapun si fara de speranta. Totusi, se naste ceva. Acel ceva se numeste arta.

- Frumusetea... am īnceput, dar m-am oprit din cauza bīlbīielii nestavilite. Era un gīnd nesfīrsit. īncepeam sa realizez ca s-ar putea ca tocmai conceptia mea despre frumusete sa fi dat nastere bīlbīielii.

- Frumusetea, lucrurile frumoase, am continuat, tocmai acestea sīnt dusmanii mei de moarte.

- Frumusetea e dusmanul tau de moarte? spuse Kashiwagi deschizīnd ochii mari. Ma privi iar vesel, oarecum filozofic; fata-i era īmbujorata. Nu ma asteptam

Ltvti uiii

pti

utu i«. iiluuil

icuz-uicaL UUIILIUI

de vedere.

Am mai stat de vorba un timp. Era pentru prima oara, dupa atīt amar de vreme, ca schimbam idei, pri­eteneste. Ploaia tot nu īncetase. Kashiwagi īmi vorbi, īnainte de a pleca, de Sannomiya si portul Kobe. Nu le vazusem niciodata, īmi zugravi si imaginea vapoarelor care parasesc portul, vara. Nu mi-a fost greu sa le con­turez īn minte, deoarece īmi era proaspata amintirea portului Maizuru. Parerile noastre au coincis o clipa. Doi studenti amarīti īmpartaseau acelasi vis cu ochii deschisi, recunoscīnd ca nimic pe lumea aceasta - nici īntelegerea, nici actiunea - nu se putea compara cu bucuria de a naviga departe, departe...

\-.AfllULUL

EXACT CĪND Ma AsTEPTAM ca staretul sa ma mustre pentru isprava, el īmi facea o favoare. La cinci zile dupa ce venise Kashiwagi sa-si īncaseze ce i se cuvenea de fapt, staretul m-a chemat la el si mi-a dat trei mii patru sute de yeni, ce reprezentau taxa de studii pentru trimestrul īntīi, trei sute cincizeci de yeni pentru transport si cinci sute de yeni pentru rechizite. Regula era sa ne platim taxele la universitate īnainte de īnceperea vacantei de vara, dar dupa cele īntīmplate, nu mi-am imaginat nici o clipa ca o sa-mi mai dea banii. Sau chiar daca era hotarīt sa-mi plateasca taxele, credeam ca, realizīnd cīt de putina īncredere mi se poate acorda, o sa trimita banii direct la universitate.

stiam mai bine decīt el ca desi-mi dadea banii-n mīna, īncrederea lui īn mine era artificiala. īntr-un fel, aceasta favoare pe care mi-a acordat-o fara sa scoata o vorba īmi amintea de carnea lui moale, trandafirie, plina de min­ciuna, ce se īncrede īn ceea ce ar merita sa fie tradat si tradeaza ceea ce ar merita īncredere, carne pe care des-frīul nu o distruge, carne calda, trandafirie ce se propaga īn tacere.

Exact ca atunci cīnd īl vazusem pe politist la hanul Yura si īncepuse sa-mi fie teama sa nu mi se ghiceasca gīndurile, asa si acum - mi-era frica, teribil de frica, sa nu-mi citeasca staretul intentiile si sa īncerce sa ma deter­mine sa renunt la planul meu categoric, oferindu-mi bani. Sub povara banilor, simteam ca-mi este absolut imposibil sa-mi adun tot curajul ca sa-mi pun planul īn

f ^ p

de a cheltui banii, dar īn asa fel īncīt, atunci cīnd staretul o sa afle ce-am facut, sa se īnfurie cumplit si sa ma dea pe loc afara din Templu.

Eram de serviciu la bucatarie īn ziua aceea. īn timp ce spalam vasele dupa masa de seara, mi-am aruncat īntīm-plator privirile spre sufragerie. Toata lumea plecase si era liniste. La intrare, un stīlp negricios, putin lucios avea lipit un afis aproape decolorat de vreme:

A-TA-KO SEMN SFĪNT

Feriti-va de foc!

Vedeam cu ochii mintii forma palida a focului captiv, prins īn acest semn amuletic. Plana ceva acum, palid, sters, īn spatele acestui semn, ceva care fusese cīnd va vesel si dornic de viata. Nu stiu daca o sa fiu crezut cīnd o sa spun ca īn zilele acelea imaginea focului nu-mi inspira decīt sete de viata. Dar era oare normal ca si vointa de a trai, si setea de viata sa aiba aceeasi directie? Dorinta mea se mladie precum limbile focului; si flacarile, stiind bine ca vor fi vazute de mine prin stīlpul negru stralucitor, s-au īmpodobit cu gratie pentru eveniment. Erau cam fragile - mīinile, membrele, pieptul focului.

Pe 18 iunie, seara, am sters-o din Templu cu banii-n buzunar si m-am īndreptat spre Gobancho, noul cartier nordic. Auzisem ca acolo e ieftin, ca se purtau frumos cu cei de la Templu si, īn general, cu clientii. Gobancho se afla la o distanta de jumatate de ora de Templu. Era o seara umeda. Luna stralucea palid pe cerul acoperit de nori. Eram īmbracat cu un pulover, pantaloni kaki si aveam saboti de lemn īn picioare. Aveam sa ma īntorc probabil dupa dteva ore īmbracat la fel. Cum puteam sa ma conving ca eu, care eram īmbracat astfel, voi fi cu totul altul?

Planuisem sa dau foc Templului de aur ca sa pot trai, dar ceea ce faceam acum semana cu pregatirea pentru moarte. Pornisem spre cartierul de distractii exact ca unul care are de gīnd sa se sinucida si care, īnainte de-a

V1Z.11CCIZ.CI U

UC lUiCidllld. XIII 1111151111 1115a, 1_!11U

un astfel de om viziteaza o prostituata e ca si cīnd si-ar pune semnatura pe un formular scris dinainte - si chiar daca-si'pierde virginitatea, nu va deveni "altul". Nu ma mai temeam acum - acea naruire a planurilor de care avusesem parte de atītea ori īn momente de rascruce, cīnd Templul de aur intervenea īntre mine si o femeie. Pentru ca nu mai nazuiam sa particip la viata prin intermediul unei femei. Viata mea se baza pe cu totul altceva; toate faptele mele de pīna acum fusesera crude si sumbre, ele ma adusesera īn starea asta.

Asa-mi spuneam īn sinea mea pe cīnd ma īndreptam spre Gobancho. Apoi mi-am amintit cuvintele lui Kashi-wagi: "Profesionistele nu se culca cu clientii din dragoste. Ele au tot soiul de clienti: batrīni senili, cersetori cu un singur ochi, barbati aratosi - chiar si leprosi, cīta vreme nu stiu ca sīnt leprosi. Aceasta egalitate īn drepturi īi face pe barbati sa se simta īn largul lor, sa cumpere prima femeie care le iese īn cale. Dar eu apreciam aceasta cali­tate. Nu ma puteam īmpaca cu gīndul ca o femeie se poate purta la fel cu un barbat perfect normal si cu unul ca mine. Mi se parea un fel de autopīngarire."

Nu mi-a facut nici o placere amintirea acestor cuvinte. Eu nu ma asemanam, totusi, cu Kashiwagi. Lasīnd la o parte bīlbīiala mea, nu mai aveam nici o meteahna fizica, deci n-aveam de ce sa nu-mi consider lipsa de farmec pur si simplu o urītenie conventionala.

Ma īntrebam daca intuitia n-o ajuta pe femeie sa recunoasca pe fruntea mea urīta semnele unui criminal īnnascut. Gīndul acesta prostesc īmi dadu un soi de neliniste si-ncetinii pasul. Am obosit pīna la urma de atīta cugetare si nici eu nu mai stiam daca intentionam sa-mi pierd fecioria ca sa pot da foc Templului de aur sau voiam sa incendiez Templul de aur ca sa-mi pierd fecioria. Apoi, fara nici o rima sau motiv, mi-au venit īn minte cuvintele tempo kantian ("necazurile care asteapta lumea") si am continuat sa le murmur: tempo kannan, tempo kannan. Nu dupa mult timp, am ajuns īntr-un loc

barulete faceau loc unei īntinderi de īntuneric linistit, ilu­minat la intervale regulate de lanterne din hīrtie alba, cu o lumina palida, fluorescenta. Din clipa īn care am plecat de la Templu, am avut impresia ca Uiko mai traia, ca statea undeva, izolata, pe-aici. Aceasta plasmuire a mea īmi dadu forte noi. De cīnd ma hotarīsem sa dau foc Tem­plului de aur, ma īntorsesem la starea pura, neprihanita, din frageda pruncie, si simteam ca acum o sa pot da peste oamenii si lucrurile cu care am mai avut de-a face la īnceputul vietii.

De acum īncolo trebuie sa traiesc. si totusi, ciudat, tot soiul de gīnduri care nu prevesteau nimic bun se acu­mulau īn mine, zi de zi, aveam senzatia ca īn orice clipa moartea īmi va bate la usa. Ma rugam sa ma crute pīna dau foc Templului de aur. Nu prea am fost bolnav īn viata mea si nici acum nu dadeam semne de boala. Cu toate acestea, īn fiecare zi simteam tot mai puternic ca ceea ce ma mai tinea īn viata se sprijinea doar pe umerii mei; tre­buia sa port singur raspunderea continuarii vietii.

Cu o zi īn urma, pe cīnd maturam, m-am lovit la deget cu matura de bambus; chiar si durerea aceea de o clipa m-a facut sa nu ma simt īn largul meu. Mi-am adus aminte de poetul caruia i s-a tras moartea dintr-o īntepa­tura la deget īntr-un ghimpe de trandafir. Oamenii obisnuiti din jurul meu n-o sa moara niciodata de asa ceva. Dar eu devenisem o persoana pretioasa si nu se stie ce moarte inevitabila ma astepta. Din fericire nu mi s-a in­fectat degetul, iar acum, cīnd apas, simt doar o mica jena.

Am intrat pe o straduta laturalnica marginita de felinare de hīrtie. Cele o suta de case sau chiar mai multe de pe aceasta strada erau, toate, construite īn acelasi stil. Se spune ca daca un fugar se da pe mīna celei ce conduce acest cartier, el poate fi ascuns cu usurinta. Bineīnteles, atunci cīnd sefa apasa pe buton, suna un clopotel īn fiecare casa si criminalul era avertizat de venirea politiei.

Fiecare casa, cu un singur etaj, avea fereastra dinspre intrare zabrelita. Acoperisurile din tigla veche, greoaie,

īnaltime. La jiecare intrare atīrnau perdele de-un albastru-īnchis pe care scria cu alb Nishijin, iar dincolo de ele se vedeau matroanele caselor, purtīnd sorturi albe si aplecīndu-se sa vada cine trece pe strada.

Nu aveam nici cea mai vaga idee despre placere. Aveam impresia ca rīnduiala normala a lucrurilor m-a abandonat, ca si cīnd as fi fost izolat de ceilalti; si acum īmi tīram picioarele obosite printr-o zona pustie. Dorinta care ma napadise disparuse, dezvaluindu-si partea mohorīta. "Acum mi-e totuna, īmi spuneam, trebuie sa cheltuiesc banii aici. Trebuie sa folosesc toti banii pe care i-am primit pentru taxa, dīndu-i astfel staretului posibili­tatea de a avea o scuza rezonabila pentru excluderea mea din Templu." Nu mi-am dat seama ca ma contraziceam putin; daca acesta era adevaratul motiv, īnseamna ca tineam la staret.

Poate ca era prea devreme pentru o vizita la Gobancho, erau neasteptat de putini oameni pe strada. Sabotii mei de lemn rasunau clar īn aerul īnserarii. Vocile monotone ale matroanelor ce salutau cīte un trecator ocazional pareau sa se strecoare prin umezeala, prin aerul īna­busitor al anotimpului ploios. Degetele mele strīngeau tare cureaua sabotilor care se cam largise. Ma gīndeam ca printre diferitele luminite la care am privit de pe vīrful muntelui Fudo, atunci, la sfīrsitul razboiului, tre­buie sa le fi vazut si pe cele de pe strada aceasta.

In locul unde ma duceau acum picioarele trebuie sa astepte Uiko. La o intersectie am vazut o cladire ce se chema Otaki. Am ales-o la īntīmplare si am trecut de perdeaua albastra. Camera īn care am intrat era par­dosita cu placi de ceramica. īn capatul celalalt al camerei stateau trei fete. Aveai impresia ca asteapta, plictisite, trenul. Una dintre ele era īmbracata īn chimonou, cu o legatura īn jurul girului. Celelalte doua erau īmbracate europeneste. Una dintre fete era aplecata; īsi scosese cio­rapii si-si scarpina o gamba. Uiko era plecata. M-am sim­tit īn largul meu ca nu am dat de ea acolo.

cīine prins. Era exagerat de pudrata si rujata; numai īn desenele copiilor poti sa vezi asa ceva. si totusi, desi pare ciudat, se uita la mine foarte binevoitoare. Era exact privirea pe care i-o arunci cuiva pe līnga care treci la colt de strada. īn ochii ei n-am citit nici cel mai mic semn de dorinta.

Daca Uiko nu era acolo, n-avea importanta care dintre fete urma sa fie a mea. Aveam superstitia ca orice alegere sau anticipatie din partea mea īnsemna un esec. Asa cum fetele nu-si puteau alege clientii, era mai bine sa nu-mi aleg nici eu fata. Trebuie sa ma asigur ca n-o sa intervina īntre mine si intentia mea conceptul īnspaimīntator de frumusete, care-i face pe oameni incapabili sa actioneze.

- Pe care fata o doriti? īntreba matroana.

Am aratat spre fata care se scarpinase. Mīncarimea de pe piciorul fetei - mīncarime care se datora probabil piscaturii unui tīntar - era ceea ce ma lega de ea. Datorita mīncarimii, ea-si va cīstiga dreptul de a servi ca martor cīnd se va investiga oficial cazul meu. Fata se ridica si veni spre mine. Mi-a atins mīneca. Am observat ca zīmbea usor.

īn timp ce urcam treptele vechi, mohorīte, m-am gīndit iar la Uiko. Mi-am amintit cum a disparut din timp, din lumea care exista īn acest timp, si īntrucīt ea a parasit-o, n-o voi gasi oricīt as cauta-o. Aveam impresia ca ea ne-a parasit ca sa faca o baie.

Cīnd traia, simteam ca ea poate pleca si veni nestin­gherita īntr-o lume ca aceasta. Chiar īn clipa tragicului incident, chiar cīnd parea ca respinge lumea, ea o mai acceptase o data. Poate ca pentru Uiko moartea a īnsemnat doar un incident trecator. Sīngele pe care-l lasase pe coridorul templului Kongo fusese poate ceva asemanator pulberii de pe aripile unui fluture cīnd deschizi brusc fereastra dimineata si el .zboara.

La etaj, o portiune era īmprejmuita de o balustrada si aerisirea se facea direct din curte; o frīnghie era īntinsa de la un capat la altul; pe ea atīrna un combinezon rosu,

Era foarte īntuneric si conturul nedeslusit al camasii de noapte parea o fiinta omeneasca.

O fata cīnta īntr-una din camere. Cīntecul fetei se revarsa lin; din cīnd īn cīnd i se alatura o voce falsa, bar­bateasca. Cīntecul se termina si pentru scurt timp se lasa tacerea. Apoi fata īncepu sa rīda ca si cīnd s-ar fi rupt o coarda.

- E Haruko, spuse fata care era cu mine, īntorcīndu-se spre matroana.

- īntotdeauna face asa, īntotdeauna.

īsi īntoarse furioasa spatele lat spre camera de unde veneau rīsetele. Am fost poftit īntr-o camaruta lipsita de gust. īn locul alcovului era un fel de suport pe care arun­casera parca la īntīmplare statuia lui Hotei, zeul norocului, si un bibelou ce reprezenta o pisica. Pe perete lipisera un regulament de ordine interioara si un calen­dar. Camera era luminata de un singur bec slab. Prin fereastra deschisa se auzeau pasii trecatorilor de pe strada, īn cautare de placeri.

Matroana ma īntrebase daca vreau sa stau putin sau toata noaptea. O vizita scurta costa patru sute de yeni. Am cerut si niste sake si biscuiti. Matroana coborī sa-mi aduca ce-i cerusem, dar fata nu se apropia de mine. Numai dupa ce s-a īntors matroana cu sake si i-a spus fetei sa se aseze līnga mine, fata a venit mai apraape pe rogojina. Acum, ca o puteam privi mai bine, am zarit ca-si stersese buza de sus de ruj. M-am gīndit apoi ca s-ar putea ca acest rosu slab ce i se zarea sa nu fie altceva decīt resturile rujului gros de adineauri. Sa nu va surprinda faptul ca observam totul cu atīta acuitate. La urma urmei, era prima oara cīnd calcam īntr-o astfel de casa si voiam sa-mi stimulez placerea privind atent īn juru-mi. Vedeam totul la fel de limpede ca-ntr-o gravura; fiecare detaliu se contura limpede, la o oarecare distanta, īn fata ochilor.

- Ne-am mai īntīlnit, domnule, nu? spuse fata care se prezentase Mariko. .

- stii, eu sīnt prima oara...

- Da, prima oara.

- Da, s-ar putea sa fie asa. De aceea-ti tremura mīna. Pīna nu mi-a spus ea, nu mi-am dat seama ca mīna īn

care tineam cescuta cu sake tremura puternic.

- Daca-i asa, Mariko, spuse batrīna, esti norocoasa asta seara.

- Aflu eu imediat daca-i asa sau nu, spuse Mariko indiferenta.

Nu era nimic senzual īn modul ei de a vorbi si am con­statat ca o amuza ceva care n-avea nici o legatura cu trupul meu sau cu trupul ei, exact ca un copil care s-a despartit de tovarasii de joaca. Mariko purta o bluza de-un verde-pal si o fusta galbena. I-am privit mīinile si am vazut ca sīnt vopsite doar unghiile de la degetul mare. īmprumutase probabil putina oja de la vreuna din prietene si si le-a vopsit numai pe cele doua, īn joaca.

Am intrat apoi īn dormitor. Mariko īntinse asternutul pe rogojina si trase de cordonul ce atīrna līnga abajur. Culorile stralucitoare ale plapumii de bumbac imprimat aparura clar īn lumina, fri alcovul elegant era dosita o papusa frantuzeasca.

M-am dezbracat jenat. Mariko īsi puse pe umeri un halat de un roz-deschis si-si scoase hainele de sub el cu multa īndemīnare. Līnga asternut era o cana cu apa, asa ca am īnghitit cīteva pahare. Mariko, care statea cu spatele, a auzit gīlgīitul:

- Aha,,deci esti bautor de apa! spuse rīzīnd. M-am bagat īn asternut. Ducīndu-si degetul la vīrful

nasului meu, spuse:

- Chiar prima oara? Rīse.

Nici la lumina palida a lampadarului n-am neglijat sa privesc tot ce se afla īn jurul meu. Privitul era o dovada a faptului ca existam. īn plus, era pentru prima oara cīnd ochii mei- vedeau atīt de aproape. Legea distantei ce reglementa lumea mea fusese īncalcata. O straina atenta fara teama la propria-mi existenta. Caldura corpului strain si mirosul parfumului ieftin pe pielea lui m-au

pentru prima oara cīnd vedeam lumea altcuiva topindu-se īn felul acesta.

Ma manevra ca pe un barbat care e o particica a unitatii universale. Nu-mi imaginasem niciodata asa ceva. Dupa ce-mi scosesem hainele, am fost despuiat si de alte straturi -bīlbīiala, urītenia, saracia. Nu-mi venea sa cred ca eu eram cel care cautase astfel de satisfactii. Un sentiment care ma ocolise parca atīta amar de vreme tīsni acum deodata si imediat se spulbera. M-am īnde­partat de trupul fetei si mi-am lipit barbia de perna. M-am simtit apoi coplesit de singuratate, dar nu suficient ca sa pot plīnge.

Stateam de vorba acum. Am auzit-o vag pe fata spunīndu-mi ca s-a mutat aici de la Nagoya. Dar toate gīndurile mele erau īndreptate spre Templul de aur. Er^u reflectari cu totul abstracte, complet diferite de inertia mea obisnuita, gīnduri īncarcate de senzual.

- Mai vii pe-aici, nu? īntreba Mariko si dupa felul cum īmi vorbea am īnteles ca este mai mare decīt mine cu cītiva ani. Da, era sigur mai batrīna. Sīnii ei erau acolo, īn fata mea, acoperiti de broboane de sudoare. Asa cum aratau nu se vor transforma niciodata īn Templul de aur. I-am atins, timid, cu vīrful degetului.

- Ţi se par ciudati, nu? spuse Mariko.

Se ridica si, privind unul dintre ei fix, īl scutura usor, de parca se juca cu un animal mic. Clatinarea usoara a carnii ei īmi aduse īn minte apusul de soare de dea­supra golfului Maizuru. Modul īn care se schimba soarele atīt de repede parea sa se amestece īn mintea mea cu schimbarea carnii fetei. Ma consola gīndul ca exact cum soarele s-a īngropat īn nenumaratele straturi de nori, si aceasta carne ce se ondula īn fata ochilor mei va zacea īn curīnd īn strafundurile īntunecate ale noptii.

Am venit a doua zi si am solicitat aceeasi fata. Nu numai pentru ca-mi ramasesera destui bani. Actul īn

cu extazul pe care mi-l imaginasem si voiam sa mai īncerc o data sa ma apropii de culmi. Unul din lucrurile prin care ma deosebesc de alti oameni īl constituie faptul ca ceea ce īntreprind īn realitate tinde sa sfīrseasca, asemenea unei copii fidele, cu ceea ce exista īn imaginatia mea. Sau sa-i spun mai degraba nu imaginatie, ci memoria surselor mele. Nu pot sa nu constat ca fiecare experienta din viata mea a fost traita īnainte mai stralu­citor. Chiar si de data aceasta aveam impresia ca odata, undeva, nu-mi amintesc deslusit cīnd si unde - poate cu Uiko -, am mai avut parte de placerea trupeasca, parca mai puternica, ce ma toropise de tot. Aceasta fusese sursa bucuriilor mele ulterioare si īntr-adevar, acele placeri erau neegalate.

Aveam impresia ca odata, īn trecutul īndepartat, fuse­sem undeva martorul unui apus de soare incandescent, de o splendoare nemaiīntīlnita. Era oare vina mea ca apusurile de soare pe care le-am vazut pe urma erau mai mult sau mai putin sterse?

Fata s-a purtat ieri cu mine de parca eram un client obisnuit, asa ca astazi am luat o carte si am bagat-o īn buzunar. Facea parte dintr-o colectie si o cumparasem de la anticariat cu cīteva zile īn urma. Cartea era Delicte si ■pedepse de Beccaria. Acest criminalist italian din secolul al optsprezecelea se dovedi un fel de meniu fix format din portii standard de iluminism si rationalism, asa ca am aruncat cartea dupa ce-am citit cīteva pagini. M-am gīndit ca s-ar putea s-o intereseze pe fata titlul.

Mariko m-a primit cu acelasi zīmbet ca ieri. Zīmbetul a fost acelasi, dar ieri n-a lasat nici o urma. Prietenia ei fata de mine era prietenia celor ce arunca pe furis o privire unui strain la vreun colt de strada. Poate pentru ca īnsusi trupul fetei era un colt de strada.

Am stat cu matroana si cu Mariko īntr-o camera mica. Am baut sake si m-am dovedit foarte īndemīnatic la īntoarcerea cescutelor, asa cum cerea vechiul obicei.

spuse matroana. Esti tu tīnar, dar vad ca tii la eticheta!

- Daca vii aici īn fiecare zi, interveni Mariko, n-o sa te certe staretul?

"M-au dibuit deci, mi-am zis; stiau ca sīnt de la Templu."

- Sa nu-ti imaginezi ca nu mi-am dat seama, spuse Mariko, vazīndu-ma surprins. Tinerii de azi poarta parul lung, stil regenta. Cīnd vezi un tip cu parul tuns ca al tau, īti dai imediat seama ca vine de la vreun templu. Noi, cele de-aici, stim totul despre ei. Pentru ca aici veneau, cīnd erau tineri, si barbatii care acum sīnt preoti bine cunoscuti. Ei, ce-ai zice de un cīntec?

Mariko īncepu sa cīnte un cīntec popular despreaven-turile unei femei din port.

Am intrat imediat dupa aceea īn dormitor si m-am descurcat binisor de data aceasta, ambianta īmi devenise familiara. Am simtit o oarecare placere, si totusi nu placerea pe care mi-o imaginasem; era mai degraba un soi de vaga satisfactie pentru ca reusisem sa ma adaptez placerii trupesti.

Dupa ce totul s-a terminat, Mariko mi-a tinut un logos sentimental, atragīndu-mi atentia ca este mai batrīna decīt mine. Ma strabatura fiori reci, dar n-au tinut mult.

- Cred c-ar fi mai bine pentru tine sa nu vii prea des prin astfel de locuri, spuse Mariko. Esti un tip serios. Sīnt convinsa ca-i asa. Nu trebuie sa te lasi absorbit de astfel de lucruri, sa stii. Trebuie sa-ti canalizezi toata energia īn munca. Ar fi mult mai bine pentru tine. Bineīnteles, īmi pare bine ca vii aici sa ma vezi, dar īntelegi de ce-ti vorbesc astfel, nu? Te consider fratele meu mai mic.

Mariko spicuise probabil aceasta poveste ieftina īn vreo revista pentru femei. Nu rostise cuvintele cu convin­gere. Nascocea pur si simplu o istorioara, eu fiindu-i tinta, si-si imagina ca o sa ma prind īn jocul creat de ea. Din punctul ei de vedere, ideal ar fi fost sa ma emotionez si sa izbucnesc īn lacrimi.

repede cartea pe care i-o adusesem si i-am vīrīt-o sub nas. Mariko a rasfoit-o cuminte. Apoi, fara nici un cuvīnt, o puse la loc līnga pat, de unde o luasem. Uita imediat de ea.

As fi vrut ca Mariko sa presimta importanta īntīlnirii noastre. As fi vrut sa fie cīt de cīt constienta de faptul ca dadea si ea o mīna de ajutor la distrugerea lumii. La urma urmei, n-ar trebui sa-i fie indiferent nici macar ei. īnce­pusem sa-mi pierd rabdarea si pīna la urma, mi-au iesit din gura niste vorbe pe care n-as fi vrut sa le rostesc.

- īntr-o luna - da, īntr-o luna - o sa se scrie despre mine īn ziare. Te rog sa tii minte asta!

Inima īmi batea puternic cīnd am terminat de vorbit. , Mariko īnsa izbucni īn rīs. Rīdea atīt de tare, īncīt i se scu­turau sīnii; apoi mi-a aruncat o privire si a īncercat sa se abtina sa nu-si muste mīneca, dar avu un nou acces de rīs de se scutura toata. Eram sigur ca nici ea nu putea sa-mi explice de ce se amuza atīt de tare. īmi citi proba­bil gīndurile pe chip si īnceta sa mai rīda.

- Ce e atīt de amuzant? am īntrebat. Ce īntrebare prosteasca!

- Esti un mare mincinos! Oh, zau ca-i amuzant! Ce mincinos esti!

- Nu spun nici o minciuna.

- Hai, termina! spuse Mariko, izbucnind iar īn rīs. Ma faci sa mor de rīs! Ce minciuni gogonate! si nu ti se clinteste nici un muschi pe fata cīnd spui astfel de gogomanii.

M-am uitat la ea amuzat. Poate a distrat-o bīlbīiala mea ciudata cīnd i-am atras atentia asupra viitorului. Cert e ca n-a crezut o iota din tot ce i-am spus.

Mariko nu credea nimic. Chiar daca s-ar fi pornit un cutremur sub ochii nostri, tot n-ar fi crezut. Daca s-ar īntīmpla ca lumea sa se prabuseasca, atunci fata aceasta ar fi crutata. Mariko credea numai īn lucruri care se petreceau conform logicii ei, iar aceasta logica nu admitea nici o prabusire a lumii - deci orice argument īi aduceai,

vedere semana cu Kashiwagi. Mariko era un Kashiwagi-femeie, un Kashiwagi care nu gīndea.

Terminīnd de vorbit, Mariko se ridica īn sezut, goala pīna la mijloc si īncepu sa fredoneze o melodie. Fredo-natul se amesteca cu bīzīitul unei muste ce i se rotea dea­supra capului. Musca se aseza apoi pe unul din sīni.

- Oh, ma gīdila, dar n-a facut nici un gest s-o alunge.

O data ajunsa pe piept, musca nu se mai clinti. Spre surprinderea mea, lui Mariko nu i se parea neplacut sa fie mīngīiata astfel de o insecta.

Auzeam ploaia īn streasina. Aveai impresia ca numai īn locul acela. īn urechile mele, ploaia suna de parca era īnlemnita de groaza: o luase prin partea aceasta a orasului si se ratacise de tot. Asta era senzatia mea. Rapaitul ploii parea izolat īn noaptea de necuprins, ca si mine de altfel; era un sunet ce apartinea unei lumi circumscrise, ca lumea marunta iluminata de lumina vaga a veiozei.

Daca mustelor le placea descompunerea, oare si Mariko intra īn stare de putrefactie? Oare lipsa totala de credinta a fetei īnsemna putrefactie? Lucrul acesta se īntīmpla pentru ca fata avea o lume a ei. īmi era greu sa pricep.

Apoi am observat ca Mariko adormise. Zacea acolo ca un cadavru, si musca parea sa fi atipit si ea pe rotunjimea pieptului.

Nu m-am mai dus la Otaki. Realizasem ceea ce aveam de realizat. Nu mai ramīnea decīt sa constate staretul ca-mi cheltuisem banii pentru taxa si sa ma izgoneasca.

Cu toate acesta nu īi facusem nici o aluzie la felul cum īmi cheltuisem banii. Nu simteam nevoia sa-i marturisesc staretului; el trebuie sa descopere fapta singur, fara nici o aluzie din partea mea.

Mi-era greu si mie sa-mi explic de ce tineam atīt de mult sa-i īncerc puterea staretului. De ce voiam sa īmprumut taria asta a lui? De ce tineam oare ca decizia mea finala sa depinda de izgonire? Pentru ca, dupa cum

lui de putere.

La cīteva zile dupa cea de-a doua vizita a mea la casa Otaki am avut iar ocazia sa-mi confirm acest aspect al firii staretului. Dimineata devreme, īnainte de deschidere, el dadu o raita prin Templu. Era ceva cu totul neobisnuit. Veni la mine si la ceilalti preoti tineri care maturam pe-acolo si ne multumi conventional pentru tot ce faceam. Apoi, īn mantia lui alba, ce-ti lasa impresia de rece, urca treptele de piatra ce duceau la Yukatei. Era limpede ca voia sa stea singur acolo, sa-si prepare ceaiul si sa mediteze nestigherit.

Se mai zareau pe cer urmele rasaritului incandescent. Cītiva nori, ici-colo, rasfrīngīnd o stralucire rosiatica, alergau pe fundalul albastru. Aveai senzatia ca norii nu reusisera sa-si īnvinga timiditatea.

Dupa ce-am terminat cu maturatul, ceilalti din grupul nostru se īntoarsera īn cladirea principala a Templului. Numai" eu o luasem pe cararea care ducea la Yukatei, īn spatele Bibliotecii. Mie īmi revenea sarcina sa matur terenul de acolo. Mi-am luat matura si am urcat scarile din piatra, marginite de un gard din bambus. Treptele duceau pīna aproape de casa ceaiului. Copacii erau īnca uzi de ploaia din seara precedenta. Stralucirea diminetii se reflecta īn stropii de roua presarati din abundenta pe tufisurile din jur si aveai impresia ca rasarisera cirese rosii acolo, īnainte de vreme. Pīnza de paianjen ce se īntindea de la un strop de roua la altul era si ea rosiatica parca si am observat ca tremura.

Privind la toate acestea, am fost pur si simplu uimit constatīnd ca obiectele de pe pamīnt pot rasfrīnge atīt de fidel culorile cerului. Pīna si umezeala de la ploaie care īnvaluia totul īsi tragea seva īn īntregime din cerul de deasupra. Peste tot erau stropi, ca si cīnd totul ar fi primit binecuvāntarea marinimoasa a cerului; emana un miros de putred amestecat cu proaspat. Pentru ca obiectele de pe pamīntul acesta nu stiau ce-nseamna neacceptarea.

dului, al carui nume se trage din fragmentul: "Steaua Nordului ramase pe aceste meleaguri si puzderia de stele o slujesc." Actualul turn nu mai era acelasi ca cel de pe vremea lui Yoshimitsu. Fusese reconstruit cu cīteva sute de ani īn urma īn forma rotunda, forma obisnuita a pavilioanelor de ceai. Deoarece staretul nu se vedea prin Yukatei, era probabil īn turn.

Nu voiam sa-l īnfrunt singur pe staret. Am luat-o tacut de-a lungul'gardului viu, aplecīndu-ma ca sa nu fiu vazut de partea cealalta.

Turnul Steaua Nordului era deschis. īn alcov se vedea obisnuitul sul de pergament al lui Maruyama Okyo. Alcovul continea si un altar mic buddhist, lucrat cu multa migala, din lemn de santal, dar care se īnnegrise īn sutele de ani care trecusera de cīnd a fost adus din India. īn stīnga se vedea raftul īn stil Rikyu, din lemn de dud; am vazut si pictura de pe usa glisanta. Totul era la locul lui, cum ma si asteptasem de altfel, dar nici urma de staret. Mi-am ridicat instinctiv privirile peste gard si am privit īn jur.

īntr-un ungher īntunecat al camerei de linga pilon, am vazut ceva ce semana cu un pachet mare alb. Privind mai atent, mi-am dat seama ca este staretul. Trupul īnvesmīntat īn mantie alba era aplecat de tot, ghemuit, cu capul īntre genunchi si fata acoperita de mīnecile lungi.

Staretul ramase īn aceeasi pozitie. Era complet nemiscat. Privindu-l, am īncercat diverse sentimente.

Primul meu gīnd a fost ca i s-a facut brusc rau si are o criza. Voiam sa ma ridic imediat si sa ma duc sa-l ajut. Ceva ma retinu īnsa. Nu-i purtam nici un pic de afectiune staretului si apoi, oricum, īntr-una din zilele acestea īmi duceam la bun sfīrsit planul de a da foc Templului de aur. Ar fi curata ipocrizie sa-i ofer ajutorul īn conditiile acestea. Mai mult, exista pericolul ca, daca-l ajutam, sa devin obiectul recunostintei si dragostei lui si astfel sa-mi slabeasca hotarīrea.

L-'ciLet lua uiiam unic ia siaici, nu pai ca uumciv. WIH.C

i s-ar fi īntīmplat, asa cum statea ghemuit acolo, īn pavili­onul ceaiului, parea complet lipsit de mīndrie si dem­nitate. Era un soi de umilire, parca era un animal adormit. Am observat ca-i tremura mīnecile usor, ca si cīnd l-ar fi apasat pe spate o greutate invizibila.

Ce sa fie oare aceasta greutate invizibila? Suferea? Sau constiinta insuportabila a neputintei?

Obisnuindu-ma cu linistea din jur, mi-am dat seama ca staretul murmura ceva cu o voce stinsa. Parea o ruga, dar nu am recunoscut-o. M-a izbit brusc un gīnd care mi-a spulberat mīndria: gīndul ca staretul nostru ducea o viata spirituala necurata de care noi nu stiam nimic si ca, īn comparatie cu aceasta, micile mele fapte rele, pacatele si greselile provocate de lipsa de atentie erau chiar banale.

Am īnteles apoi. Staretul statea īn pozitia "asteptarii la gradina", adica īn pozitia preotului itinerant caruia i s-a refuzat cererea de intrare īn templu si care sta pe sac toata ziua, asteptīnd īn fata usii cu capul plecat. Daca un prelat de rangul staretului nostru imita cu adevarat regu­lamentul caruia trebuie sa i se supuna un preot itinerant, atunci īnseamna ca este exagerat de decent. Dar oare īn ce scop? Asa cum decenta firicelelor de iarba, a vīrfurilor frunzelor copacilor, a stropilor de roua ce se lasau pe pīnza de paianjen - toate - se īndreptau deci spre stralucirea diminetii, spre ceruri, tot asa poate si staretul īsi īndrepta intentiile decente spre pacatele originare si pacatele lumii, care nu erau ale lui de fapt; poate ca lasa ca toate acestea sa se reflecte firesc īn persoana lui, asa cum statea chircit ca un animal.

Dar nu, decenta lui nu este īndreptata spre o forta uni­versala. Pentru mine, mi-am dat eu seama brusc, pentru mine o facea. Nu exista nici o īndoiala. stia ca o sa trec pe aici si-si luase pozitia aceasta de dragul meu. si-o fi dat seama de propria lui neputinta si se decise pīna la urma pentru aceasta metoda, teribil de ironica, pentru a ma mustra, pentru a-mi sfīsia inima-n bucatele, pentru

genunchii si sa ma rog.

Pe cīnd īl priveam cum statea acolo, ghemuit, īn pozi­tia aceea pe care o luasem drept decenta, am facut toate eforturile sa nu ma las coplesit de emotie. Desi īncercam din rasputeri s-o resping, adevarul este ca īmi venea sa mor de dragul lui. Dar gīndul ca se asezase īn pozitia respectiva pentru mine a īntors totul pe dos si-mi oteli parca si mai tare inima.

īn clipa aceea ma hotarīsem sa-mi vad mai departe de planuri fara sa mai astept nici un alt motiv, cum ar fi izgo­nirea. Staretul si cu mine devenisem locuitorii a doua lumi complet diferite si nu mai aveam nici o īnrīurire unul asupra celuilalt. Ma eliberasem de toate oprelistile. Acum puteam sa-mi duc la bun sfīrsit hotarīrea pe care o luasem, dupa pofta inimii si cīnd aveam chef, fara sa mai astept nimic din afara.

Stralucirea diminetii pali; pe cer se adunasera nori si lumina soarelui se retrase din Turnul Steaua Nordului. Staretul ramase acolo mai departe, ghemuit. Am plecat repede.

īn data de 25 iunie izbucni razboiul din Coreea. Pre­sentimentul ca lumea se va duce de rīpa se adeverea. Tre­buia sa ma grabesc.

A DOUA ZI DUPĂ VIZITA MEA la Gobancho am si facut o īncercare. Am scos cīteva cuie de vreo cinci centimetri din usa de lemn de la intrarea din dos a Templului de aur.

Sīnt doua intrari īn Hosui-in. Ambele usi au doua canaturi, una la est si alta la vest. Batrīnul ghid obisnuia sa dea o raita Templului de aur īn fiecare seara. Mai īntīi īnchidea pe dinauntru usa dinspre vest, apoi o īncuia pe dinafara pe cea dinspre est. stiam ca pot intra īn Templul de aur fara cheie: pe o usa veche de lemn, din dos, care nu mai era de mult folosita. Se putea īndeparta usor daca scoteai cīteva cuie de sus si cīteva de jos. Cuiele abia se mai tineau si tocmai de aceea scosesem cīteva, de proba. Le-am īnfasurat īntr-o bucata de hīrtie si le-am pus cu grija īn fundul sertarului." Au trecut cīteva zile. Nimeni n-a observat nimic. A trecut o saptamīna. Nimeni nu sesizase lipsa cuielor. īn seara zilei de 28 m-am strecurat pe furis si le-am pus la loc.

īn ziua īn care l-am vazut pe staret ghemuit īn pavili­onul ceaiului, am īnteles ca nu o sa mai depind de nimeni, ca nimeni nu-si va mai impune forta asupra mea, asa ca m-am dus la farmacia de līnga sectia de politie din partea de vest a cartierului Chimoto Imaide-gawa si am cumparat niste arsenic. Mi-au dat mai īntīi o sticluta mica ce nu putea contine mai mult de treizeci de pastile. Am cerut una mai mare: am platit o suta de yeni pentru o sticluta cu o suta de pastile. Am intrat apoi īntr-o fierarie la sud de sectia de politie si mi-am

LUI l-ULIL \_IC UUZ,UllCli

timetri. M-a costat nouazeci de yeni cu cutie cu tot.

M-am īnvīrtit cītva timp prin fata sectiei de politie. Era seara si cīteva ferestre erau puternic luminate. Am zarit un politist intrīnd grabit. Purta o camasa deschisa la gīt si avea o servieta īn mīna. Nimeni nu-mi acorda nici o atentie. Nimeni nu-mi acordase nici o atentie īn ultimii douazeci de ani si starea aceasta parea sa continue. Asa cum stateau lucrurile īn momentul de fata, eram o per­soana complet lipsita de importanta. īn Japonia sīnt mi­lioane, zeci de milioane de oameni izolati prin colturi, carora nu le acorda nimeni nici o atentie. si eu faceam parte dintre ei. Lumii putin īi pasa daca traiesc sau mor, de aceea aveau ceva linistitor. si politistul-detectiv parea linistit īn felul lui si nu s-a sinchisit sa-mi acorde si o a doua privire. Lumina rosiatica, fumurie, a lampii anunta sectia de politie Nishijin, din care semnul grafic jin cazuse fara ca cineva sa se gīndeasca sa-l mai puna la loc.

īn drum spre Templu ma gīndeam la cumparaturile pe care le-am facut īn seara aceea. Erau cumparaturi intere­sante. Desi cumparasem medicamentul si cutitul pentru eventuala mea disparitie de pe pamīnt, eram foarte īncīntat ca le am si ma gīndeam daca nu asa se simte unul ce-si cumpara casa noua si-si face planuri de viitor. Dupa ce-am ajuns la Templu, m-am uitat din nou la cele doua achizitii. Am scos cutitul din cutiuta si i-am lins lama. Lama de otel s-a aburit imediat si raceala pe care am simtit-o pe limba a fost urmata de o senzatie de pros­petime. Aceasta prospetime se reflecta pe limba, de undeva, din interiorul otelului, din miezul de neatins al otelului. Precizia formei, lustrul culorii indigo a adīn-curilor marii - tocmai acestea-i dadeau acea prospetime diafana care-mi īnvalui vīrful limbii. Farmecul disparu īnsa īn cele din urma. īmi imaginam, fericit, ziua īn care ma va ameti cu totul, fizic, acea explozie de prospetime. Cerul mortii era stralucitor si mi se parea ca seamana cu cerul vietii. Nu ma mai strafulgera nici un gīnd negru. Lumea aceasta scapase de suferinta.

instalat un sistem de alarma automat contra incendiilor. Era astfel conceput, īncīt'īn momentul īn care tempera­tura din interiorul Templului ajungea la un anumit punct, suna un clopotel de avertizare pe coridorul unde locuiam, īn seara zilei de 29 iunie s-a defectat ceva la sistemul de alarma. Batrīnul ghid descoperise defectiunea. Eram īntīmplator īn bucatarie īn clipa aceea si l-am auzit cum īi raporta diaconului situatia. Aveam senzatia ca aud o īmbarbatare din ceruri.

A doua zi dimineata īnsa, diaconul a telefonat la fabri­ca ce instalase sistemul de alarma si i-a rugat sa ne trimita un depanator. Blajinul ghid īmi povesti si mie cum stau lucrurile. Mi-am muscat buzele. Noaptea trecuta avusesem o ocazie absoluta, minunata, sa-mi duc planul la bun sfīrsit, dar am ratat-o.

Depanatorul veni seara. Ne-am adunat cu totii īn jurul lui si l-am privit curiosi cum repara sistemul. Se pare ca nu-i dadea de capat defectiunii. īnclina usor capul, des­curajat, si noi, gura-casca, plecaram unul cīte unul sa ne vedem de-ale noastre. Am plecat si eu. Trebuia sa astept sa termine cu reparatia si sa aud semnalul acela dis­perat - sunetul clopotelului prin tot Templul, pe cīnd se verifica daca functioneaza. Noaptea se lasa asupra Tem­plului de aur ca fluxul ce asalteaza malul si am vazut luminita depanatorului īn interiorul cladirii. Nici urma de alarma. Renunta si el sa mai faca ceva si pleca spunīnd ca vine a doua zi sa-si termine treaba.

Nu s-a tinut de cuvīnt, deci n-a venit pe 1 iulie:Con-ducerea Templului n-avea nici un motiv special pentru a grabi reparatiile.

īn data de 30 iunie m-am dus iar īn Chimoto Imaide-gawa si mi-am cumparat pīine dulce si piscoturi cu gem. Pentru ca nu ni se dadea nici o gustare īntre mese, mai veneam din cīnd īn cīnd aici sa-mi cumpar dulciuri din putinii bani de buzunar pe care-i aveam.

Dar nu-mi facusem cumparaturile pentru ca-mi era foame. si nici n-am cumparat pīinea ca sa pot īnghiti

ei bine, atunci recunosc ca nelinistea din mine ma facuse sa-mi cumpar de mīncare.

Legatura dintre mine si sacosa aceea plina pe care o duceam īn mīna. Legatura dintre fapta aceea perfecta si izolata pe care eram pe punctul de a mi-o asuma si amarīta aia de pīine din sacosa. Soarele strapunse cerul īnnorat si īnvalui casele vechi de pe strada ca o pīcla īnabusitoare. īmi curgea sudoarea siroaie pe spate, de parca as fi fost atins cu un fir de ata rece. M-am simtit īngrozitor de obosit. Legatura dintre mine si pīinea dulce. Oare ce putea fi? īmi imaginam ca, īn momentul īn care ma voi gasi fata-n fata cu propria fapta, voi fi sustinut, spiritual, de tensiunea si concentrarea de care va trebui sa dau dovada īn clipele acelea, dar stomacul meu, care va ramīne mai departe izolat, īsi va cere si el drepturile, o, rasplata pentru aceasta izolare. Aveam impresia ca organele mele interne erau ca un prapadit de dine ce nu poate fi dresat ca lumea. stiam. stiam ca indiferent de starea minunata de spirit īn care m-as fi aflat, stomacul si intestinele - acele organe tīmpe si neghioabe din trupul meu - īsi puteau cere drepturile lor, tīnjind dupa banalitati.

stiam ca stomacul meu o sa viseze. O sa viseze pīine dulce si piscoturi. Pe cīnd spiritul meu o sa viseze biju­terii, stomacul meu o sa viseze cu īncapatīnare pīine dulce si piscoturi. īn orice caz, mīncarea aceasta o sa serveasca drept indiciu celor ce-si vor stoarce creierii cu mobilul crimei. "Bietul de el, era flamīnd", o sa se spuna. "E foarte firesc."

Sosi ziua cea mare: 1 iulie 1950. Cum spuneam, nu era nici o speranta ca sistemul de alarma sa se repare īn ziua aceea, lucru ce s-a confirmat la ora sase dupa-amiaza. Batrīnul ghid a telefonat la fabrica si i-a rugat sa grabeasca reparatiile. Mecanicul a raspuns ca, din neferi­cire, era foarte ocupat īn seara aceea, dar va termina treaba negresit a doua zi.

soane, dar deoarece portile se īnchisera la sase si juma­tate, valurile de oameni īncepusera sa se retraga. Dupa ce telefona, batrīnul ghid ramase la intrarea bucatariei cu privirile atintite undeva, īn zare. īsi terminase treburile din ziua respectiva.

Ploua marunt. Rapaise de cīteva ori de dimineata pīna acum. Vīntul adia usor si nu era o caldura īnabusitoare cum ar fi fost de asteptat īn perioada aceea. Am vazut flori de dovleac īmprastiate ici-colo, prin ploaie. Soia, care fusese semanata cu o luna īn urma, īncepuse sa īncol­teasca īn straturile negre, lucioase, īn partea cealalta a cīm-pului.

De cīte ori cadea pe gīnduri, ghidul obisnuia sa clantane din dintii lui falsi, prost lucrati. īn fiecare zi relata turistilor exact aceleasi lucruri despre Templu, dar din cauza danturii false, era din ce īn ce mai greu sa-l īntelegi. Nu acorda nici cea mai mica atentie sugestiei de a si-i repara. Batrīnul bombanea ceva. Se opri o clipa din bol­borosit si i-am auzit dintii clantanind. Apoi porni iar sa bīiguie ceva. Era probabil nemultumit de īntīrzierea reparatiei sistemului de alarma contra incendiilor. Ascultīndu-i murmurul de neīnteles, am avut impresia ca spune ca-i prea tīrziu pentru reparatii - nu stiu daca se referea la dinti sau la sistemul de alarma.

Staretul avu īn seara aceea un oaspete neasteptat. Era parintele Kuwai Zenkai, staretul templului RyQho din prefectura Fukui, un fost prieten din vremea studentiei. Fiind prieten cu staretul, parintele Zenkai fusese prieten si cu tata.

Staretul era plecat cīnd a venit parintele Zenkai. I-a telefonat cineva si i-a spus ca are musafiri; a spus ca se īntoarce cam īntr-o ora. Parintele Zenkai venise la Kyoto sa stea o zi-doua la Templu.

Tata vorbise deseori despre acest preot si avea o parere foarte buna despre el. Arata ca un adevarat barbat, si ca aspect, si īn ce priveste caracterul, era un model de preot

sprīncene stufoase si vocea ca tunetul.

Cīnd a venit un jisS sa-mi spuna ca parintele Zenkai vrea sa-mi vorbeasca pīna se īntoarce staretul, am sovait putin. Mi-era teama ca nu cumva ochii lui limpezi si puri sa-mi dibuiasca planul, care era acum pe punctul de a fi dus la īndeplinire.

L-am gasit stīnd cu picioarele īncrucisate īn sala de oaspeti din pavilionul central. Bea linistit sake si mesteca niste peste uscat adus de diacon. īl servise colegul meu pīna sa vin, dar acum i-am luat locul si, asezīndu-ma politicos īn fata preotului, i-am turnat eu sake. Stateam cu spatele la ploaia mohorīta, asa ca parintele Zenkai avea īn fata ochilor o priveliste cam trista - gradina īntunecata īmbibata de apa si chipul meu. Nu era el omul care sa se lase prins īn astfel de mreje. Desi era prima noastra īntīlnire, mi-a vorbit deschis. Remarca:

- Semeni cu tatal tau! Ce-ai mai crescut! Ce pacat ca a murit tatal tau!

Parintele Zenkai avea o candoare care-i lipsea staretului nostru si o forta cu care tata nu fusese nicio­data īnzestrat. Fata īi era arsa de soare, narile foarte lungi, cute adīnci īntre sprīncene. Privindu-i chipul, ai fi zis ca ai īn fata ochilor masca Obeshimi pe care o foloseau spiritele din piesele No.

Nu avea trasaturi regulate, dar emana o forta inte­rioara cu totul iesita din comun. Parintele Zenkai dezvaluia īnsa forta numai cīt sa anihileze orice simetrie posibila. Pometii obrajilor erau proeminenti precum muntii stīncosi pictati de artistii chinezi ce apartin Curen­tului Sudic.

Era totusi o blīndete īn vocea bubuitoare a parintelui care-si gasea ecou īn inima mea. Nu era o blīndete obisnuita - semana cu radacinile aspre ale unui copac mare ce se īnalta la marginea satului, oferind adapost calatorului obosit -, ci o blīndete aspra la pipait. Trebuia sa fiu atent, sa nu ma las furat de ea, sa nu-mi zadar-

I It  *L *■;<■ r | i j ■ ia ■ ■ ia E iiii I  ■ ■ «j i i ii  iii ■* iiii iii  ■ MLI t,*J ■ I I ■ I t-M  V II l ■ »

r r

secunda banuiala ca staretul l-a chemat special pe parin­tele Zenkai pentru mine, dar mi-am dat imediat seama ca nu batea el atīta drum, tocmai din prefectura Fukui, numai pentru mine. Nu, preotul acesta era un oaspete deosebit, care din īntīmplare avea sa fie martorul unui cataclism cu totul si cu totul iesit din comun. Sticluta din ceramica avusese īn ea cam un sfert de litru de sake, dar parintele o si golise. M-am scuzat cu o plecaciune adīnca si m-am dus la bucatarie sa aduc alta. Pe cīnd ma īntorceam cu sake-ul īncalzit, am avut o senzatie pe care n-o mai cunoscusem. N-am simtit niciodata nevoia sa fiu īnteles, dar acum voiam ca parintele Zenkai sa ma īnte­leaga. Probabil a observat si el ca īn timp ce īnge-nuncheam si-i turnam sake-ul, īn ochii mei se putea citi o sclipire de sinceritate care-mi era straina.

- Ce parere aveti despre mine? am īntrebat.

- Hm, as spune ca pari un student serios si muncitor. Bineīnteles, n-am cum sa stiu daca īti faci de cap pe ascuns. Dar era sa uit! Lucrurile nu mai sīnt ca pe vre­muri, nu? Am impresia ca tinerilor de azi nu le mai ajung banii si pentru destrabalare. Cīnd tatal tau, staretul si cu mine eram tineri, faceam tot soiul de pozne.

- Va place un student obisnuit? l-am īntrebat.

- Da, raspunse parintele Zenkai, asa e si bine sa arati. Cel mai bun lucru e sa fii ca toti ceilalti. Lumea nu te mai suspecteaza īn felul acesta.

Parintele Zenkai nu era deloc īngīmfat. Preotii supe­riori, carora li se cere parerea īn legatura cu cīte ceva, pic­tura sau obiecte vechi de arta, cad de obicei īn pacatul de a nu avea niciodata o parere buna, de teama sa nu se rīda de ei mai tīrziu īn cazul īn care au facut vreo greseala. Apoi, mai sīnt preotii Zen, care-si spun pe loc parerea, conventional, avīnd īnsa grija sa se exprime īn asa fel, īncīt raspunsul sa fie ambiguu. Parintele Zenkai īnsa nu era dintre acestia. El spunea exact ce vedea si ce gīndea. Nu cauta niciodata sa gaseasca vreun sens special

el nu-l interesa daca exista sau nu vreo semnificatie. Ce ma impresiona īnsa cel mai mult la parintele Zenkai era ca, atunci cīnd privea un obiect - de exemplu, pe mine -, nu īncerca sa se afirme observīnd ceva ce n-a mai vazut nimeni; privea totul exact ca toti ceilalti. Scopul īn sine nu avea nici o semnificatie pentru acest preot. Am īnteles ce voia sa-mi spuna si m-am destins īncet-īncet. Atīta vreme cīt le paream altora un om obisnuit, eram īntr-ade­var asa, si orice fapte ciudate as comite, banalitatea ra-mīne precum orezul vīnturat.

Fara sa fac nici cel mai mic efort, am reusit sa ma ima­ginez ca un copacel stufos, plantat īn fata parintelui Zenkai.

- Considerati, parinte, ca e bine sa procedezi exact asa cum asteapta lumea de la tine?

- Nu e īntotdeauna usor. Dar daca te comporti altfel, lumea o sa considere imediat ca asa e normal īn cazul tau. Sa stii ca se uita repede.

- si ce e mai de durata? Ce-ti preconizezi tu sau modul īn care esti considerat?

-- Ambele se vor sfīrsi īntr-o buna zi. Oricīt ai īncerca sa te convingi ca personalitatea ta este mai trainica, se sfīrseste cu siguranta odata. Cīnd trenul merge, pasagerii sīnt īn repaus, dar cīnd trenul se opreste, pasagerii sīnt cei care se pun īn miscare. si miscarea, si repausul se sfīrsesc la un moment dat. Moartea pare sa fie repausul de pe urma, n-ai cum sa stii cīt dureaza.

- Va rog sa ma priviti cu atentie, am spus īn cele din urma. Nu sīnt cum va imaginati dumneavoastra. Va rog sa cititi īn inima mea.

Parintele īsi duse cescuta cu sake la gura si ma privi atent. Tacerea ma apasa precum acoperisul mare, negru al Templului, īmbibat de apa. M-au trecut fiori. Parintele Zenkai spuse apoi rīzīnd:

- Nu e nevoie sa te patrund. Se citeste totul pe fata ta. Aveam impresia ca m-a īnteles bine, pīna īn cele mai

adīnci unghere ale fiintei. Pentru prima oara īn viata ma simteam complet despuiat sufleteste. si exact ca apa care

inundat de curajul de a comite fapta.

S-a īntors staretul. Era ora noua. Ca de obicei, un grup de patru porni sa faca ultimul rond al Templului. Nu era nimic neobisnuit. Staretul se aseza sa bea sake cu parintele Zenkai. Pe la douasprezece si jumatate, unul din colegii mei īl conduse pe oaspete īn camera lui. Staretul facu apoi baie - sau "intrarea īn ape", cum se spunea la Templu - si pe la ora unu noaptea Templul se linisti de tot. Continua sa ploua īncet.

Asternutul meu era īntins pe rogojina. Stateam de unul singur si contemplam noaptea ce se lasa asupra Templului - tot mai neagra si mai apasatoare. Stīlpii mari si usa de lemn a camarutei mele pareau parca si mai īntunecati īn noaptea adīnca.

M-am bīlbīit linistit īn sinea mea. Spre furia mea, nu-mi aparu pe buze decīt un singur cuvīnt; era exact ca atunci cīnd cauti zadarnic ceva īntr-o sacosa, dīnd mereu peste ceva de care nu ai nevoie. Povara si opacitatea propriei lumi interioare semana foarte bine cu cea a noptii, cuvintele mele scīrtīiau īn exterior ca o galeata grea, scoasa din putul adīnc al noptii.

"Nu mai e mult, gīndeam. Sa mai am putina rab­dare." Cheia plina de rugina care a deschis usa ce despartea lumea exterioara de cea interioara se va rasuci lin īn broasca. Lumea mea se va aerisi, adierea va patrunde nestingherita īn cele doua lumi. Galeata se va ridica, balansīndu-se usor īn vīnt, si totul mi se va deschide sub forma unei īntinderi mari... camaruta secreta va fi distrusa... E īn fata ochilor, iar mīinile mele se īntind gata-gata sa ajunga la...

Inima mi s-a umplut de bucurie īn ora cīt am stat singur īn īntuneric. Poate n-am fost īn viata mea atīt de fericit. M-am desprins brusc de īntuneric.

M-am furisat īn spatele Bibliotecii si mi-am īncaltat sandalele de paie pe care mi le pregatisem cu grija

- o

santului din spatele Templului, īnspre atelier. Nu era cherestea acolo, dar dusumeaua era plina de rumegus īmbibat de ploaie al carui miros se raspīndea puternic īn jur. Atelierul era folosit si pentru depozitarea paielor. Se cumparau de obicei cīte patruzeci de snopi, dar nu mai ramasesera decīt trei īn noaptea aceea.

Am luat cei trei snopi si m-am īntors. īn bucatarie era liniste deplina. Am luat-o spre coltul cladirii si am ajuns īn spatele apartamentului diaconului. Unul din gea­murile closetului se lumina brusc. M-am ascuns.

Am auzit pe cineva tusind. Mi s-a parut ca e dia­conul. Apoi l-am auzit usurīndu-se. Aveam impresia ca a durat o vesnicie.

Mi-era teama sa nu se ude paiele de la ploaie si, cum stateam ghemuit, īncercam sa le protejez cu pieptul. Mirosul ce venea dinspre closet era si mai puternic din cauza ploii si parea sa se astearna pe manunchiul de ferigi. Cineva trase apa, apoi l-am auzit lovindu-se de perete. Bineīnteles, diaconul nu era complet treaz si nu avea siguranta pe picioare. Lumina se stinse. Am luat cei trei snopi si m-am īndreptat spre Biblioteca.

Bunurile mele personale erau un cos de nuiele īn care-mi tineam lucrurile si o valijoara veche. Aveam de gīnd sa ard totul. Seara devreme īmi īnghesuisem īn cele doua obiecte toate cartile, hainele, straiele preotesti si alte nimicuri. Sper ca va recunoaste lumea ca am avut grija de toate. Obiecte ca stinghiile de la plasa īmpotriva tīntarilor cu care puteam sa fac zgomot pe cīnd le caram, precum si obiectele neinflamabile ca scrumiera, cana, calimara de cerneala, care puteau atesta fapta mea, le-am pus īntre perne moi si le-am īnfasurat īn pīnza. Le-am lasat oricum separat. īn plus, trebuia sa mai ard o saltea si doua plapumi. Am carat tot bagajul acesta voluminos, bucata cu bucata, īn spatele Bibliotecii si l-am īngramadit acolo. M-am dus apoi la Templul de aur sa scot usa de care va spusesem īnainte.

ar fi fost īmplīntate īntr-un strat de pamīnt moale. Am rezemat usa īnclinata de trupul meu si suprafata umeda a lemnului putred se bomba si se freca usor de gītul meu. Nu era chiar atīt de grea pe cīt ma asteptam. Dupa ce-am scos usa, am pus-o jos. Pot sa privesc acum interiorul Templului de.aur. E īntuneric bezna.

Usa era destul de īngusta, dar se putea intra. M-am lasat absorbit de īntunericul Templului de aur. īmi aparu un chip straniu īn fata si ma facu sa tremur de spaima. Avīnd un chibrit aprins īn mīna, fata mea se reflecta pe cutia din sticla ce continea macheta Templului.

Nu era chiar momentul potrivit pentru astfel de activi­tati, dar m-am oprit si am privit atent miniatura din caseta. Acest templu mic era luminat de flacara palida a chibritu­lui, umbra lui pīlpīi si scheletul de lemn parea tare agitat. Imediat fu īnsa īnghitit de īntuneric. Chibritul se stinse.

Ciudat, dar ma nelinisti capatul incandescent al chibri­tului, pe care l-am calcat ca studentul pe care-l vazusem odinioara la templului Myoshin. Am mai aprins un chibrit. L-am trecut prin fata altarului si a celor trei Buddha si am ajuns cu el īn fata ofertoriului¹. Acesta avea numeroase sipci de lemn printre care se aruncau mone­zile si, la luminita chibritului, sipcile se unduiau ca valu­rile, īn ofertoriu se gasea statueta din lemn a lui Ashikaga Yoshimitsu, considerata patrimoniu national. Ea reprezenta un individ īn pozitie sezīnda, īmbracat īn mantie preoteasca si cu un sceptru īn mīna. Capul ras, ochii larg deschisi si gītul īngropat īn mīnecile largi ale mantiei. Ochii-i sclipeau la lumina chibritului, dar nu-mi era teama. Era oribila statueta lui Yoshimitsu. Desi se pastra cu sfintenie īntr-un colt al cladirii pe care el īnsusi a construit-o, parea neīngrijita de multa vreme.

Am deschis usa dinspre vest care dadea spre Sosei. Cum spuneam, era o usa pe balamale ce se deschidea din-

Locul īn care se depun ofrandele sau banii (n.ed.).

luminos decīt interiorul Templului de aur. Usa ceda, scīrtīind, īn noaptea īntunecata.

"Ochii lui Yoshimitsu", mi-am zis iesind repede pe usa si luīnd-o la fuga spre Biblioteca. Ochii aceia ai lui Yoshimitsu. Se poate face orice īn prezenta acelor ochi. īn fata acelor ochi care nu vad, ai unui martor fara viata.

Pe cīnd alergam, mi-am dat seama ca ceva din buzunar facea zgomot. Era cutia cu chibrituri. M-am oprit si am īndesat un servetel sub capacul cutiei. Zgomotul se potoli. Nu se auzea nimic dinspre celalalt buzunar, īn care se afla sticluta cu arsenic si cutitul, īnfasurate bine īntr-o batista. Nici un sunet de la pīinea, piscoturile si tigarile din buzunarul puloverului.

Mi-am reluat activitatea mecanic. Am facut patru dru­muri ca sa pot transporta toate lucrurile adunate līnga biblioteca pīna la locui de destinatie, īn fata statuii lui Yoshimitsu din Templul de aur. Am carat mai īntīi salteaua si plasa īmpotriva tīntarilor, de la care scosesem stinghiile. Apoi cele doua plapumi, valijoara si cosul de nuiele si, īn sfīrsit, cei trei snopi de paie. Le-am aruncat la īntīmplare, punīnd paiele īntre plasa si asternut. Plasa aceea parea sa ia foc cel mai usor, asa ca am īntins-o peste restul bagajelor.

īn final, m-am īntors la Biblioteca si am luat lega­turica īn care bagasem lucrurile care nu ardeau si le-am dus, de data aceasta, spre marginea lacului, la est de Templu. De aici se vedea, drept īn fata, stīnca Yohaku. Stateam sub niste pini si abia reuseam sa ma feresc de ploaie.

Reflectarea cerului pe suprafata lacului īl facea sa aiba o culoare stearsa. Lintita deasa de la suprafata īti lasa impresia ca e vorba de pamīnt pur si simplu, doar spatiile dintre ele te lasau sa ghicesti ca dedesubt ar fi apa. Unde stateam eu nu ploua suficient de tare ca sa clipoceasca apa. Lacul se evapora īn ploaie si parea sa se-ntinda spre zarea īndepartata. Aerul era umed.

bīldībīc, dar cu atīta zgomot, īncīt am crezut ca a plesnit aerul din jurul meu. Am stat o vreme chircit, nemiscat īn īntuneric, sperīnd ca astfel sa atenuez zgomotul pe care-l provocasem fara sa vreau.

Am bagat mīna īn apa si lintita calduta se lipi de degete. Am dat drumul īn lac mai īntīi stinghiei de la plasa īmpotriva tīntarilor, apoi scrumierei - ca si cīnd as fi vrut s-o clatesc. Am lasat sa cada īncetisor si ceasca, si calimara. Am terminat cu toate lucrurile ce trebuiau aruncate īn apa. Au mai ramas līnga mine perna si pīnza īn care fusesera īnvelite. Nu mi-a mai ramas decīt sa duc si aceste doua obiecte īn fata lui Yoshimitsu si sa dau foc Templului.

Faptul ca arunci mi s-a facut brusc foarte foame cores­pundea exact anticiparilor si, departe de a ma simti magulit, aveam sentimentul ca am fost tradat. Mai aveam la mine pīinea si piscoturile pe care le īncepusem cu o zi īn urma. Mi-am sters mīinile ude de un colt al puloverului si am devorat totul cu lacomie. Nu le simteam gustul. Stomacul a tipat dupa mīncare si nu se sinchisea daca īmi place sau nu. Noroc ca am reusit sa-mi īndes īn gura, īn mare graba, niste pīine. Inima-mi batea puternic. Dupa ce-am terminat de īnghitit mīncarea, am scos niste apa din lac si am baut.

Eram pe punctul de a trece la fapta cea mare. Termi­nasem cu toate pregatirile, nu-mi ramānea decīt sa sfīrsesc odata. Nici nu-mi trebuia un efort prea mare.

Nu mi-am dat seama pentru moment ca īntre mine si ce aveam de gīnd sa fac se deschidea o prapastie mare, gata sa-mi īnghita si viata.

Pentru ca īn clipa aceea ma uitam fix la Templul de aur si-mi luam ramas-bun de la el. Templul de aur era sters īn īntunericul noptii ploioase si nici macar conturul nu i se distingea clar. Statea acolo, īn bezna, ca si cīnd era o cristalizare a īnsasi noptii. īncordīndu-mi privirile, am reusit sa deslusesc Kukyocho, nivelul superior al Tem­plului, unde īntreaga cladire se īngusta, precum si

Choondo si Hosui-in. Dar diversele detalii ale Templului, care m-au impresionat atīt de mult īn trecut, s-au topit īn īntunericul monocrom.

Cum amintirile legate de frumusete se īmprospatau tot mai mult, tocmai īntunericul fu cel care-mi oferi fundalul potrivit visarii. īntreaga mea conceptie despre frumusete se ascundea īn aceasta forma sobra, adunata la pamīnt. Datorita puterii amintirii, diversele detalii estetice īnce­pusera sa sclipeasca, unul cīte unul, īn īntunericul īncon­jurator, sclipirea se īntindea tot mai mult, pīna cīnd īntreg Templul rasari īn fata mea īn īnsasi lumina stranie a timpului, care nu e nici zi, nici noapte. Niciodata nu mi s-a mai parut Templul de aur atīt de perfect ca forma, nu l-am vazut niciodata sclipind īn felul acesta, pīna īn cel mai mic detaliu. Aveam impresia ca-mi īnsusisem vizi­unea unui orb. Lumina care emana chiar din Templu facu cladirea sa para transparenta si, de acolo, de pe malul la­cului, distingeam foarte bine picturile sfintilor de pe acoperisul din interiorul nivelului Choondo, precum si ramasitele de folii aurite de pe peretii nivelului Kuky-ocho. Exteriorul placut al Templului de aur se contopea strīns cu interiorul. Cuprinzīnd īntreaga priveliste cu ochii, am reusit sa remarc bine cladirea, linia clara a motivului, repetarea migaloasa a detaliilor oriunde revenea motivul respectiv, am perceput efectul con­trastului si al simetriei. Nivelele inferioare, Hosui-in si Choondo, aveau cam aceeasi latime si, desi era o oare­care diferenta īntre ele, aveau aceeasi cornisa; un nivel se odihnea pe vīrful semenului sau, astfel īncīt aratau ca o pereche foarte strīnsa de vise sau ca niste amintiri ale unor placeri similare pe care le-am gustat cīndva, īn trecut. Aceste doua etaje-surori gemene au fost īncu­nunate de un al treilea, Kukyocho, care se īngusta brusc. si sus, pe acoperis, pasarea din bronz auriu īnfrunta noaptea, noaptea cea fara de lumina.

Numai acestea nu l-au satisfacut pe arhitect. La vest de Hosui-in a mai adaugat gingasul Sosei, care se proiecta

toata osteneala sa distruga simetria cladirii. Rolul lui Sosei īn arhitectura globala era acela de īmpotrivire metafizica. Desi nu se īntindea mult peste lac, īti lasa impresia de īndepartare de centrul Templului de aur. Sosei era ca o pasare ce se īnalta īn zbor de pe pavilionul central, ca o pasare care īsi īntinde aripile cu cīteva clipe īn urma si vrea sa scape de suprafata lacului spre tot ce era lumesc. Semnificatia lui Sosei era asigurarea unei 'punti īntre rīnduiala ce guverna lumea si acele lucruri - ca, de exemplu, dorinta trupeasca - ce erau īn mare neorīnduiala. Da, asta era. Sufletul Templului de aur īncepea cu acest Sosei ce semana cu un pod rupt la juma­tate; forma apoi un turn cu trei nivele si iar fugea de pod. Pentru ca puterea imensa a dorintei trupesti ce pīlpīia la suprafata acestui lac era sursa fortei ascunse ce īnaltase Templul de aur; dar dupa ce fusese rīnduita aceasta putere si terminat turnul cu trei nivele, n-a mai suportat sa salasluiasca acolo si nu i-a mai ramas decīt sa scape o data cu Sosei īnapoi la suprafata lacului, īnapoi la pīlpīirea nesfīrsita a dorintei senzuale, īnapoi la locul de bastina. Mai demult, ori de cīte ori priveam pīcla diminetii si a serii abatīndu-se deasupra lacului, ma framīnta mereu acelasi gīnd - gīndul ca aici salasluia imensa forta senzuala care a construit Templul de aur. si frumusetea a sintetizat luptele si contradictiile, si nearmoniile din fiecare particica a cladirii ■- mai mult chiar, frumusetea era cea care le domina! Templul de aur fusese construit cu praf de aur īn lunga noapte fara lumina, exact ca o sutra īnscrisa cu multa osteneala, cu praf de aur pe paginile īntunecate ale cartii. Eu nu stiam īnsa daca frumusetea se identifica, pe de o parte, cu Tem­plul de aur sau, pe de alta parte, se unea cu noaptea nean­tului ce īnconjura Templul. Poate ambele. si fiecare parte separata, si īntreaga cladire, si Templul de aur, si noaptea ce īnvaluia Templul de aur. La gīndul acesta, am simtit ca misterul frumusetii Templului de aur, care m-a chinuit atīt de mult pe vremuri, era pe cale de a se deslusi. Daca

balustradele, obloanele, usile īnramate, ferestrele īmpodobite, acoperisul piramidal - Hosui-in, Ch5ondo, Kukyoch5, Sosei -, umbra Templului pe lac, insulitele īn miniatura, pinii, dar chiar locul pentru ancorarea barcilor Templului -, frumusetea nu era desavīrsita īn nici unul din detaliile Templului; deoarece fiecare detaliu umbrea frumusetea celui care-l urma. Din frumusetea unui singur detaliu se desprindea numai neliniste, tulburare. El visa la perfectiune, dar nu stia ce īnseamna īmplinirea si era mereu prins īn mrejele frumusetii detaliului urmator, fru­musete necunoscuta. Umbrirea frumusetii unui detaliu se īnlantuia cu umbrirea urmatoare, astfel ca diversele umbriri ale unei frumuseti care nu exista de fapt devenisera ideea dominanta a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era īnsasi structura fru­musetii. De aceea, din neīmplinirea diverselor detalii ale acestei frumuseti se ivea automat o umbrire a neantului, iar cladirea aceasta atīt de minunata, lucrata din lemn de cea mai buna calitate, tremura la gīndul existentei nean­tului ca un colier īn bataia vīntului.

Dar n-a existat nici o clipa īn care frumusetea Tem­plului de aur sa paleasca! Frumusetea lui īsi gasea mereu ecou pe undeva. Exact ca o persoana careia īi tiuie ure­chile, eu auzeam neīncetat sunetul frumusetii Templului de aur oriunde ma aflam si ma obisnuisem cu el. Daca comparai aceasta frumusete cu sunetul, Templul era ca un clopotel de aur care suna incontinuu de cinci secole si jumatate sau chiar ca o harpa mica. Ce se īntīmpla īnsa daca sunetul īnceta?

Ma simteam teribil de obosit.

Dincolo de Templul de aur ce se īnalta īn īntuneric, dis­tingeam limpede Templul de aur din imaginatia mea. Nu īncetase sa straluceasca. Balustrada nivelului Hosui-in dinspre malul apei se retragea sfioasa, pe cīnd cea de la Choondo, sprijinita pe console de tip indian, īsi īntindea pieptul visatoare spre lac. īn cornise se reflecta incert

asfintitul sau stralucea la lumina lunii, lumina apei facea ca īntreaga cladire sa arate de parca plutea si dadea din aripi misterios. Legaturile puternice ale Templului slabeau īn vibratiile apei si, īn astfel de momente, aveai impresia ca Templul de aur era facut din vīnt, apa, flacari īn permanenta miscare.

Frumusetea Templului de aur este de nedescris. stiam acum de unde mi se trage oboseala. Frumusetea aceea īncerca pentru ultima oara sa-si exercite forta asupra mea si sa ma lege de neputinta care ma asaltase de atītea ori īn trecut. Mīinile si picioarele-mi tremurau de ceea ce vedeam īn fata mea. Cu cīteva clipe īn urma, eram la un pas de a savīrsi fapta, iar acum ma afundasem iar undeva, departe.

- Am facut toate pregatirile, bīiguiam eu, eram la un pas de a savīrsi ce-mi propusesem. Dupa ce am visat atīt, oare e nevoie sa si actionez? Oare nu este complet lipsita de valoare fapta mea īn stadiul acesta?

Probabil ca avea Kashiwagi dreptate cīnd spunea ca nu fapta schimba lumea, ci cunoasterea. si mai era si tipul de cunoastere care īncerca sa imite fapta pīna la exagerare. Cunoasterea mea intra īn aceasta categorie. si acesta este tipul de cunoastere care face fapta cu totul neputin­cioasa. Oare motivul tuturor pregatirilor mele nu consta tocmai īn realizarea faptului ca nu trebuie sa-mi iau rolul īn serios'?

Da, asta trebuie sa fie. Actiunea este, īn ce ma priveste, cu totul de prisos acum. Ea s-a nascut din viata, din propria vointa, iar acum sta īn fata mea ca un mecanism aparte, din otel rece, asteptīnd sa fie pus īn miscare. Am impresia ca nu exista nici cea mai mica legatura īntre mine si fapta mea. Pīna īn punctul acesta am fost EU, de-acum īncolo nu mai sīnt EU. Dar cum de īndraznesc sa nu nu mai fiu eu īnsumi?

M-am rezemat de trunchiul pinului. M-a vrajit scoarta umeda si rece a copacului. Aveam impresia ca aceasta

oprise pe loc; nu mai exista nicaieri nici o dorinta, chiar eu eram multumit.

Ce sa fac cu oboseala aceasta īngrozitoare? Aveam impresia ca am febra, sīnt molesit si mīinile nu mi se rnisca cum vreau. Sīnt bolnav, probabil.

Templul de aur stralucea sub ochii mei, exact ca privelistea oferita de Jissokan vazuta de Shuntokumaru. In noaptea neagra a orbirii, Shuntokumaru vazuse razele jucause ale apusului de soare pe Marea Naniwa. Vazuse si Awaji Eshima, Suma Akashi si chiar si Marea Kii reflectīnd soarele serii sub cerul senin.

Trupul meu parea paralizat si-mi curgeau lacrimi īntruna. Nu-mi pasa nici daca stateam asa pīna dimineata si ma gaseau acolo. N-o sa ma scuz īn nici un fel.

V-am vorbit mult despre cīt de neputincioasa mi-a fost memoria īnca din frageda copilarie, dar trebuie sa subli­niez ca o data ce īnvie, este foarte buna. Trecutul nu ne trage īnapoi numai spre trecut. Sīnt amintiri legate de trecut care au resorturi puternice, iar cīnd cel care traieste īn prezent le atinge, ele se īntind brusc si ne īmping īnainte, īn viitor.

īmi simteam trupul amortit, dar mintea orbecaia pe undeva, prin amintiri. Qteva cuvinte plutira la suprafata, dar disparura si ele. Am avut impresia ca le ajung cu ghearele sufletului, dar s-au ascuns iar. Cuvintele acelea ma chemau. īncercau sa se apropie de mine, ca sa vada de ce sīnt īn stare.

"Atentie la spate, atentie la exterior, daca va īntīlniti, ucideti pe loc!"

Da, asa suna prima fraza a bine cunoscutului paragraf din Rinzai-roku. Celelalte cuvinte iesira apoi curgator: "Cīnd īl īntīlnesti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai asa te vei salva."

Cuvintele acestea m-au scos din moleseala īn care cazusem. M-am simtit brusc puternic. O parte a mintii īmi tot spunea ca acum nu mai are rost sa-mi pun planul īn aplicare, dar noua mea forta nu se speria de inutilitate.

ULII UC

x* :>~ ic* Un tx*. IU lUf Lkl IU*-l.1LU1 ^V.1U1 U *-U

inutila.

Am strīns pīnza īntinsa līnga mine si am bagat-o sub brat īmpreuna cu perna. M-am ridicat. Am aruncat o privire Templului de aur. Stralucirea Templului din imagi­natia mea īncepuse sa paleasca. Balustrada era īnghitita īncet-īncet de noapte si padurea de piloni subtiri īsi pierdu din puritate. Lumina de la suprafata apei disparu si o data cu ea si reflectarea ei pe cornise. īn curīnd, toate detaliile s-au ascuns īn īntuneric si Templul de aur n-a mai lasat īn urma decīt un contur nedeslusit, negru.

Am fugit. Am luat-o la fuga spre nordul Templului. Picioarele mi se reobisnuira, am reusit sa nu ma īmpiedic, īntunericul se deschidea treptat īn fata mea si īmi arata drumul.

De pe marginea lui Sosei am sarit drept īn Templul de aur prin usa de la intrarea vestica pe care o lasasem deschisa. Am aruncat perna si pīnza peste gramada care ma astepta acolo, pregatita.

Vibram de emotie, mīinile mele umede tremurau. Pe līnga toate acestea, mi s-au udat si chibriturile. Primul n-a vrut sa se aprinda. Al doilea era pe punctul de a se aprinde, dar s-a rupt. Din al treilea a tīsnit flacara si, cum īl tineam īn bataia vīntului, īmi lumina spatiile dintre degete.

Am cautat snopii de paie. Pentru ca, desi i-am tīrīt eu īnsumi pīna aici, i-am pus īn trei locuri diferite; am uitat complet unde. Pīna i-am gasit, chibritul s-a stins. M-am ghemuit pe vine līnga paie si am aprins doua chibrituri deodata.

Focul contura umbrele īncīlcite ale gramezilor de paie si, degajīnd o lumina stralucitoare, se raspīndi īncet-īncet īn toate directiile. Pe cīnd fumul se ridica īn aer, focul se ascunse īn mormanul acela alb. Apoi, neasteptat, departe de locul īn care stateam, flacarile au tīsnit īn sus, lansīnd rotocoale verzi prin plasa pusa īmpotriva tīntarilor. Aveam senzatia ca totul īn jurul meu a prins viata.

p f ^ f

chibrituri la dispozitie. Am dat fuga la alt colt al camerei si, aprinzīnd cu grija chibritul, am mai dat foc unui snop de paie. Flacarile cele noi mi-au ridicat moralul. Cīnd ieseam pe vremuri cu prietenii si faceam focuri de tabara, eu eram īntotdeauna cel mai priceput.

Se īnalta o umbra mare care pīlpīia īn Hosui-in. Sta­tuile celor trei Buddha, Amida, Kannon si Seishi, erau luminate īn rosu. Ochii statuii lui Yoshimitsu scaparara; umbra pīlpīia īn spate.

Nici nu simteam caldura. Cīnd am vazut ca flacarile ascultatoare au ajuns pīna la ofertoriu, mi-am spus ca totul este īn ordine.

Uitasem de arsenic si de cutitul din buzunar. īmi veni subit ideea sa mor īn Kukyoch5, īnconjurat de flacari. M-am īndepartat de foc si am luat-o la fuga īn sus, pe scara īngusta. Nu mi-a dat prin minte sa-mi pun īntre­barea de ce este deschisa usa care ducea la Choondo. Batrīnul ghid uitase sa īnchida usa de la etajul doi.

Fumul se īncolacea spre mine. Am tusit. Am privit sta­tuia lui Kannon atribuita lui Keishin si īngerii-cīntareti pictati pe tavan. Fumul cuprinse tot nivelul Ch5ondo. Am luat-o la fuga spre urmatorul nivel si am īncercat sa deschid usa de la Kukyocho. N-a vrut sa se deschida. Era bine īncuiata.

Am batut īn usa. Bataia a fost puternica probabil, dar zgomotul nu se ciocni de urechile mele. Am batut cu toata forta. Simteam ca trebuie sa-mi deschida cineva usa dinauntru. Visam sa gasesc īn Kukyocho un loc īn care sa mor, dar pentru ca fumul porni pe urmele mele, bateam vehement, de parca-mi cautam un loc de refugiu. Dincolo de usa nu putea fi decīt o camera mica. īn clipa aceea visam ca peretii camerei sīnt acoperiti īn īntregime cu foita aurie, desi stiam ca de fapt era aproape complet jupuita. Nu sīnt īn stare sa explic cit de disperat tīnjeam dupa camaruta aceea stralucitoare pe cīnd bateam cu forta-n usa. "Dac-as putea ajunge la ea, gīndeam, totul ar fi īn ordine. De-as putea ajunge la camaruta aurie!"

puternice, asa ca m-am izbit cu tot trupul de usa. N-a vrut sa se deschida.

ChSondo se umpluse de fum. Auzeam sub picioarele mele pīrīitul focului. M-am īnecat din pricina fumului, era gata-gata sa-mi pierd cunostinta. Tuseam si bateam īn usa. Usa nu se deschidea.

īn clipa īn care mi-am dat īnsa seama ca sīnt respins, n-am mai ezitat. M-am strecurat pe trepte īn jos. Am fugit pīna la Hosui-in prin vīrtejurile de fum; cred ca am trecut si prin foc. Cīnd am ajuns īn final la usa dinspre vest, am tīsnit pur si simplu afara. Am luat-p la fuga ca sageata, nestiind īncotro am apucat-o.

Fugeam. Cīt de departe am ajuns fara sa-mi trag sufletul macar! Nu-mi amintesc pe unde am trecut. Am iesit probabil pe poarta mica de linga Turnul Kyohoku dinspre nord, apoi oi fi trecut si pe līnga Pavilionul Myo, am luat-o pe cararea de munte marginita de iarba si azalee si am ajuns īn vīrful colinei Hidari Daimonji. Da, sigur, pe colina Hidari Daimonji am reusit sa ma īntind si eu, īn mijlocul desisului de bambusi, la umbra pinilor rosietici, sa-mi domolesc putin bataile nebunesti ale inimii. Colina aceasta veghea partea de nord a Tem­plului de aur.

Ţipetele unor pasari speriate m-au facut sa-mi revin īn simtiri. O pasare zbura chiar pe līnga fata mea, fīlfīind puternic din aripi.

īntins pe spate, am privit cerul īn noapte. O multime de pasari s-au ridicat peste ramurile pinilor rosietici, iar scīnteile focului, care īncepusera sa se rareasca, pluteau pe cer deasupra capului meu.

M-am ridicat si am privit departe, spre Templul de aur. Se auzea un zgomot ciudat dintr-acolo, ca niste pocnitori. Aveai senzatia ca pīrīie īn acelasi timp īncheieturile a nenumarati oameni.

Nu se vedea Templul de aur de unde stateam. Nu se vedea decīt un vīrtej imens de fum si flacari mari, īndrep-

tate spre cer. Scīnteile se risipira printre copaci, iai «i m Templului de aur parea presarat cu nisip auriu.

Mi-am īncrucisat picioarele si am ramas cu privirile

atintite īntr-acolo.

Mi-am dat apoi seama ca tot corpul īmi este numai basici si rani, ca sīngeram puternic. Degetele-mi erau si ele patate de sīnge; m-am lovit probabil cīnd am batut īn usa. Mi-am lins ranile ca un animal care a scapat de urmaritori. Am scos din buzunar sticluta cu arsenic īnfasurata īn batista si cutitul. Le-am aruncat īn vale.

Am simtit pachetul cu tigari īn buzunar. Am scos o tigara si am īnceput s-o fumez. Ma simteam ca unul care se asaza la o tigara dupa ce a terminat o treaba grea. Voiam sa traiesc.

Capitolul

Capitolul II

Capitolul III............................

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII...........................

Capitolul VIII...........................

Capitolul IX

Capitolul X

b C

ac ev

J^u. di

foi fii

Cartile s nt ca oamenii.

Pe multe le int lnesti la tot pasul, dar

nu-ti produc nici o impresie: le uiti imediat.

Cu unele te nt lnesti de nevoie.

S nt altele pe care

ti amintesti ca le-ai iubit,

dar nu-fi mai spun nimic,

si c teva care pur si simplu

n-au vrut sa te iubeasca

Dar s nt si cartile de care

r m i cumva ndragostit:

crexi ca le-ai uitat

si totusi

m w

le duci at t de tare dorul...

Sau cartile carora le-ai presimtit miracolul,

fara sa le fi cunoscut vreodata

Carti gata sa te iubeasca

adunate pentru tine

n colectia CARTEA DE PE NOPTIER

Alte aparitii n aceeasi colectie:

YASUSHI INOUE Pusca de v natoare YASUNARI KAWABATA Vuietul muntelui YUKIO MISHIMA Dupa banchet YASUNARI KAWABATA Frumusete si ntristare YASUNARI KAWABATA O mie de cocori

ISBN 973-50-0053-9