Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Yukio Mishima - Templul de aur

Carti


dintr-un cuvînt face eforturi disperate si se simte ca o pasare care se zbate sa scape din lat. Cînd un baiat e bîlbîit, singuratatea lui, mica la început, creste o data cu el. Cînd e fiu de preot, ar putea sa aiba norocul sa ajunga la Templul de aur, tem­plul visurilor sale. si sa aiba un prieten bun, care-i transforma sentimentele întunecoase în unele luminoase.



Ca tot ce apare mai întîi în gînd si-n vis, la pri­ma întîlnire reala, Templul de aur îl dezamageste. Dar apoi prinde radacini în sufletul sau. Ca-n orice dragoste el nu mai stie daca stapîneste Tem­plul sau e stapînit de el. Ceea ce stie însa este ca vrea sa savîrseasca/apte aceea.

YUKIO MISHIMA (1925-l970)

Considerat de multi critici literari drept cel mai de seama romancier japonez al secolului XX.

TEMPLUL

DE AUR

Traducere din japoneza de ANGELA HONDRU

HUMANITAS

BUCUREsTI

IOANA PÂRVULESCU

Coperta colectiei

IOANA DRAGOMIRE9CU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale MISHIMA, YUKIO

Templul de aur/ Yukio Mishima; trad.:Angela Hondru.- Bucuresti: Humanitas, 2000

240 p.; 18 cm - (Cartea de pe noptiera)

ISBN 973-50-0053-9

I. Hondru, Angela (trad.) 821.135.l-31=135.1

YUKIO MISHIMA

KINKAKUJI

© 1960, Mostenitorii lui Yukio Mishima

Toate drepturile rezervate

© Humanitas, 2000, pentru prezenta editie

Prima editie a acestei traduceri a aparut la Editura Univers în 1985

ISBN 973-50-0053-9

l^AFUULUL 1

Tata ÎMI VORBISE despre Templul de aur înca de cînd eram copil.

Locul meu natal era o insulita pustie ce dadea spre Marea Japoniei, la nord-est de Maizuru. Tata însa nu se nascuse acolo, ci în Shiraku, un sat situat în partea de est a golfului Maizuru. Constrîns sa se faca preot, lua în pri­mire templul de pe insula unde s-a si casatorit. Rodul casatoriei sînt eu.

în apropierea insulei Nariu nu exista nici o scoala ele­mentara, asa ca ai mei se vazura nevoiti sa ma trimita la unchiul meu - locul de bastina al tatei, de altfel. Mer­geam la scoala pe jos.

Vremea era de obicei senina în satul natal al tatei, dar în fiecare an, prin noiembrie-decembrie, chiar si-n zilele în care nici un nor nu ameninta cerul, aveam parte de patru-cinci rapaieli. Ma întreb daca nu cumva si aceasta a avut influenta asupra firii mele schimbatoare.

Cînd ma întorceam de la scoala dupa-amiezele, sta­team în biroul meu de la etaj cu privirile atintite în zare. Razele asfintitului faceau ca frunzulitele copacilor de pe coama dealului sa para un ecran auriu ce se înalta exact în mijlocul cîmpului. Privindu-le, îmi aparea în fata ochilor imaginea Templului de aur.

Desi-l mai vedeam din cînd în cînd prin fotografii si manuale, imaginea care mi-a ramas întiparita în suflet a fost cea a Templului de aur zugravita de tatal meu. Tata nu-mi spusese niciodata ca adevaratul Templu era de un aur stralucitor sau ceva de soiul acesta, si totusi, cum

sustinea ei, nu exista pe îume nimic mai rrumos. rina si ideogramele ce-i reprezentau numele si muzicalitatea fiecarui cuvînt confereau Templului de aur o valoare aproape ireala ce mi se întipari în minte.

Zarind dealurile îndepartate ce sclipeau în razele soarelui, aveam senzatia ca ce vad nu poate fi decît umbra invizibilului Templu. Soarele rasare exact deasupra trecatorii Kichizaka ce desparte prefectura Fukui de Kyoto-ul meu. si desi actualul Kyoto se afla în directie total opusa, îmi imaginam Templul de aur înaltîndu-se spre cerul diminetii, în razele soarelui ce urcau printre fal­durile dealurilor situate la rasarit.

Imaginea Templului de aur plana pretutindeni; cu toate acestea nu-l puteam vedea, asa cum nu puteam vedea nici marea din cauza valurilor, desi golful Maizuru se afla la mai putin de sapte kilometri spre vest de satul Shiraku, unde locuiam. în aer plutea mireasma marii, purtata de aripile vîntului. Uneori, pe vreme urîta, stoluri întregi de pescarusi îsi cautau refugiu pe cîmpul din apropiere.

Eram firav, întotdeauna ceilalti baieti ma întreceau la fuga si la gimnastica. în plus, eram si putin bîlbîit din nastere, asa ca preferam sa stau mai retras. Toata lumea stia ca sînt baiat de preot si vin de la templu. Baietii mai prost crescuti îsi bateau joc de mine, imitînd un popa bîl­bîit ce bolboroseste sutra. într-una din cartile de scoala era o povestire unde aparea un detectiv bîlbîit, si baietii alegeau anume acest pasaj si mi-l tot citeau cu voce tare.

Inutil sa mai marturisesc, bîlbîiala mea era de fapt un obstacol între mine si lume. Necazuri am la primul sunet pe care vreau sa-l rostesclDar tocmai acest prim sunet con­stituie cheia de la usa ce separa lumea mea interioara de cea din afara, si nu m-am priceput niciodata sa învîrt aceasta cheie lin în broascajMajoritatea oamenilor, datorita faptului ca stapînesc cu usurinta cuvintele, sînt în stare sa tina aceasta usa de la hotarul dintre lumea interioara si cea exterioara larg deschisa, astfel îndt aerul trece liber. Mie mi-este însa cu neputinta. A ruginit cheia probabil...

primul sunet, el este ca o pasare ce încearca sa scape din lat. si daca reuseste pîna la urma sa se elibereze, este oricum prea tîrziu. Exista cu siguranta momente cînd realitatea lumii exterioare, ce pare sa ma pîndeasca, îsi încolaceste bratele pe cînd eu ma zbat sa ma eliberez. Nenorocirea este însa ca aceasta realitate nu-i nealterata. Cînd, dupa toate stradaniile mele, reusesc sa ajung la lumea din afara, constat ca de fapt este o realitate ce si-a schimbat pe loc înfatisarea si care nu mai prezinta interes - o realitate ce si-a pierdut prospetimea pe care o con­sideram demna de mine, care emana miros de putregai.

Nu-i greu de imaginat ca un tînar ca mine ajunge sa îmbratiseze doua nazuinte complet opuse. La istorie îmi placea prezentarea despotilor. Ma închipuiam un tiran bîl­bîit, dar taciturn; slujitorii urmareau cu sufletul la gura orice expresie de pe chipul meu, tremurînd zi si noapte ca varga. Cred ca nu-i nevoie sa-mi mai justific cruzimea în cuvinte alese. Tacerea poate fi si ea graitoare. Ma amuza gîndul ca nvas~putea razbuna pedepsindu-mi profesorii si colegii care m-au chinuit zi de zi. Pe de alta parte, ma închipuiam mare artist, înzestrat cu cea mai limpede dintre viziuni - un adevarat suveran al lumii interioare. Aspectul meu exterior lasa de dorit, dar inte­riorul devenea mai bogat decît al oricui. Nu era normal ca un tînar care suferea de un handicap ireparabil sa ajunga sa se considere o fiinta aleasa? Simteam ca ma asteapta o misiune pe lumea aceasta, de care nici eu nu stiam înca nimic.

îmi staruie în minte o întîmplare de pe vremea aceea. scoala din Maizuru-Est avea terenuri mari de sport încon­jurate de coline si dealuri, iar cladirea scolii era moderna si stralucitoare.

într-o zi, un fost absolvent al scolii, acum elev la scoala de Marina, veni în permisie sa-si viziteze fosta scoala. Era frumos bronzat si nasul puternic îi iesea de sub chipiul pe care si-l trasese pe ochi: parea un adevarat erou din cap pîna-n picioare. Statea si le povestea junio-

viata plina de privatiuni, aveai impresia ca povesteste despre cel mai luxos si mai extravagant mod de trai. Parea un îngîmfat, dar în ciuda tineretii lui, era perfect constient de efectul modestiei prefacute. Pieptul acoperit de galoane putea fi asemuit cu figura sculptata de la prova unei corabii ce-si croieste drum în larg. Statea pe treptele din piatra ce duceau la terenul de sport. în jurul lui se aflau patru-cinci elevi care-i sorbeau cuvintele. Flo­rile de mai din straturile de pe deal îmbobocisera: lalele, sîngele-voinicului, anemone, margarete. Deasupra cape­telor lor atîrnau crengute înflorite de magnolie.

Atît vorbitorul, cît si ascultatorii încremenisera ca niste stane de piatra. Eu stateam cîtiva metri mai încolo. Asa eram eu, asta era atitudinea mea fata de florile de mai, fata de îngîmfatul în uniforma si fata de hohotele de rîs.

Pe tînarul erou începuse sa-l preocupe persoana mea mai mult decît admiratorii sai. Se parea ca sînt singurul care nu i se ploconeste, si gîndul acesta îl ofensa proba­bil. I-a întrebat pe ceilalti cum ma cheama.

- Hei, Mizoguchi! striga el.

Se uita la mine pentru prima data. L-am tintuit cu privirea fara sa scot o vorba. în zîmbetul pe care mi l-a adresat am putut distinge ceva din atitudinea unui om influent.

- De ce nu-mi raspunzi? Esti mut?

- Sînt bî-bî-bîlbîit, raspunse unul din admiratorii sai în locul meu si pufnira cu totii în rîs. Ce uluitor a fost rîsul acela dispretuitor! Pentru mine a fost stralucitor - stralu­citor ca lumina reflectata pe manunchiul de frunze - rîsul acela crud al colegilor mei, atît de caracteristic pentru baietii de vîrsta lor.

- Ce? Esti bîlbîit? De ce nu vii la scoala de Marina? Scot ei bîlbîiala din tine într-o singura zi!

Nu stiu cum, dar am reusit sa raspund clar. Cuvintele s-au rostit lin, fara nici cel mai mic efort din partea mea.

- Nu vreau acolo. Am de gînd sa ma fac preot.

fir de iarba si-l baga în gura.

- Ei bine, spuse, poate vine într-o buna zi si clipa înmormîntarii mele si-o sa-ti dau de lucru.

începuse razboiul din Pacific.

în clipa aceea am avut o revelatie neasteptata: intuitia ca, într-o lume obscura, eu sînt cel ce asteapta cu ambele jnîini întinse. Ca într-o buna zi, florile de mai, uniformele, colegii mei rautaciosi vor ajunge cu totii pe mîinile mele... întinse. Sa ajung sa-mi dau seama ca eu eram cel ce stapînea lumea strivind-o pîna-n temelii... Dar aceasta revelatie era prea încarcata de semnificatie pentru a putea deveni motiv de mîndrie pentru un tînar ca mine.

Mîndria trebuie sa fie ceva simplu, usor de vazut, ceva stralucitor. îmi doream ceva palpabil. Voiam ca mîndria mea sa fie vazuta de toata lumea. De exemplu, sabia pe care el o purta la brîu era chiar asa ceva.

Aceasta sabie pe care toti elevii o admirau era într-ade­var o podoaba minunata. Se spunea ca elevii de la scoala de Marina obisnuiau sa-si ascuta creioanele cu ea. Ce ele­gant, consideram eu, sa folosesti un astfel de simbol pentru o bagatela ca asta!

La un moment dat, tînarul îsi scoase uniforma de marinar si o agata de gardul alb. Pantalonii si flanela alba de corp, atîrnate exact lînga toate florile acelea - da, emanau un miros de sudoare de tînar. O albina poposi din greseala pe floarea-camasa alba, stralucitoare. Chipiul, împodobit cu panglica aurie, zacea pe un tarus din gard; arata de parca se afla pe capul purtatorului, corect, tras pe ochi. Posesorul lui fusese provocat de unul din elevi la lupta corp la corp si porni spre ringul din spate.

Privind obiectele azvîrlite, încercam sa-mi imaginez un mormînt pe cinste. Florile de mai îmi întareau aceasta senzatie. Chipiul care reflecta negrul ca taciunele din cozoroc, sabia si cureaua de piele care atîrnau lînga el fusesera desprinse de trup si emanau o frumusete aproape lirica. Erau perfecte ca amintirea ce ma lega de el; aratau într-adevar ca niste relicve lasate de un tînar erou plecat pe front.

nu 111a vcuc lllllicill.

tipete dinspre ring. Am scos din buzunar cutitul ruginit pe care-l foloseam pentru ascutirea creioanelor; m-am strecurat pîna la gard si pe dosul frumoasei teci negre am facut niste crestaturi oribile...

Povestindu-va astfel de lucruri, as putea fi luat drept tînar poet. Dar pîna-n clipa de fata, departe de mine gîndul de a scrie poezii; n-am facut decît sa mîzgalesc cîteva notite. Nu simteam nevoia vreunui gest care sa-i eclipseze pe altii, cultivîndu-mi un nou talent si cautînd sa ma-mplinesc prin domenii în care nu ma simteam stapîn. Cu alte cuvinte, eram prea mîndru ca sa fiu artist. Visul meu de a deveni despot sau mare artist n-a depasit niciodata hotarele iluziei si n-aveam nici cel mai mic chef sa misc vreun deget în sensul acesta.

Deoarece faptul ca nu eram înteles de altii devenise adevarata mea sursa de mîndrie, n-am simtit niciodata nici cea mai mica dorinta de a spune lucrurilor pe nume sau de a-i face pe altii sa înteleaga ceea ce numai eu stiam. Consideram ca ce poate fi vazut si înteles si de altii nu-mi era harazit mie. Singuratatea mea lua proportii din ce în ce mai mari, ca un porc pus la-ngrasat.

Brusc gîndurile mi se-ntoarsera la un incident tragic din satul nostru. Desi nu eram de fapt implicat, nu ma pot debarasa de sentimentul de a fi participat la el.

Datorita acestui incident, m-am vazut confruntat, dintr-un foc, cu totul: cu viata, cu placerile lumesti, cu tra­darea, cu ura si dragostea - da, cu tot ce exista pe lume. Dar memoria a preferat sa respinga si sa treaca cu vede­rea ideea de sublim ce se ascundea acolo.

La doua case mai încolo de casa unchiului locuia o fata draguta. O chema Uiko. Avea ochi mari si privirea senina. Poate pentru ca se tragea dintr-o familie de bogatasi parea cam trufasa. Desi lumea o admira mult, nu-ti puteai da seama ce gîndeste cînd ramîne singura. Uiko era probabil virgina, dar femeile geloase o bîrfeau si spuneau ca frumusetea prevesteste sterilitate.

u uujuini y*_utiia iac icic,

5=cl ctllgcilâl

voluntar ca infirmiera la Spitalul Naval din Maizuru. Spi­talul fiind destul de aproape de casa, mergea la lucru cu bicicleta. Trebuia sa fie la datorie dimineata foarte devreme, asa ca pleca de acasa cînd mijea de ziua, cu vreo doua ore înainte de plecarea mea la scoala.

într-o seara, cu gîndul la Uiko, ma simteam foarte deprimat. N-am putut închide ochii toata noaptea, asa ca la revarsatul zorilor, dupa ce mi-am încaltat tenisii, m-am strecurat afara. Era o noapte placuta de vara.

Nu era prima oara cînd Uiko ma obseda. Frînturile de imagini se conturau tot mai limpede. Trupul ei, ce parea întruparea gîndurilor mele, se scufunda într-o umbra mohorîta, ramînînd totusi alb si plin de viata; aceasta umbra deveni în timp trup înmiresmat. Ma gîndeam la caldura pe care ar simti-o degetele mele la atingerea lui. Ma gîndeam si la rezistenta pe care ar întîmpina-o degetele mele si la mirosul asemanator polenului.

Am luat-o la fuga pe drum, prin bezna. Nu m-am îm­piedicat de pietre si parca întunericul îmi deschidea calea.

Am ajuns la o bifurcatie ce ducea spre catunul Ya-suoka. Aici crestea copac keyaki1 mare, al carui trunchi era umed de roua. M-am ascuns dupa el, asteptînd sa apara bicicleta lui Uiko dinspre sat.

N-aveam nici cea mai vaga idee de ce-am sa fac dupa asteptare. Am alergat cu sufletul la gura, dar acum, ca poposisem la umbra copacului, nu stiam nici eu cum sa procedez. Am trait prea rupt de realitate si de aceea îmi imaginam ca o data patruns în lumea din afara, totul devenea usor, totul devenea posibil.

M-au piscat tîntarii. Auzeam cocosii cîntînd cucurigu ici-colo. Am scrutat drumul cu privirea. Am vazut ceva alb si nedeslusit în zare. Aveam impresia ca-i culoarea zorilor, dar era Uiko.

Zelkova serrata (n.trad.).

r<uux ei<i apims.

fara zgomot. Am sarit de sub copac în fata bicicletei. Abia a reusit s-o opreasca.

Am simtit ca ma transform brusc în stana de piatra. Lumea exterioara pierduse contactul cu lumea interioara si ma împresura, cerîndu-si parca drepturile trairii ade­varate. Eul care fugise din casa unchiului, care-si încaltase tenisii albi si care batuse atîta drum prin întuneric pîna la keyaki, ei bine, acel eu îl determina pur si simplu pe eul interior sa fuga. Totul era îngrozitor de lipsit de noima: acoperisurile caselor ale caror contururi se întrevedeau vag în întuneric, copacii negriciosi, culmile întunecate ale lui Aobayama1, da, pîna si Uiko care statea acum în fata mea. Parca ceva conferise tuturor o realitate fara sa ma astepte si pe mine sa particip; si aceasta mare realitate, fara sens, îngrozitor de întunecata mi-a fost data mie, ma apasa, senzatie pe care n-o încercasem niciodata pîna atunci.

Mi-a trecut prin minte, ca întotdeauna de altfel, ca sin­gurele lucruri care ma pot salva în astfel de situatii sînt > cuvintele. Ma caracteriza aceasta întelegere eronata. Cînd mi se cereau fapte, pe mine ma preocupau cuvintele; si asta deoarece cuvintele îmi ieseau cu atîta greutate din gura, încît ma concentram asupra lor si uitam cu totul de fapte. Mi se parea ca faptele, care erau uluitoare si deo­sebite, trebuie însotite neaparat de cuvinte la fel de ului­toare si deosebite.

Nu priveam la ceva anume. Uiko, dupa cît îmi amin­tesc, s-a speriat la început, dar cînd si-a dat seama ca sînt eu, n-a facut decît sa se uite la gura mea. Banuiesc ca se uita la orificiul acela întunecat si tîmp, acel orificiu diform si impur ca un cuib de animal mic de cîmp si care se mis­ca acum fara noima în întunecimea zorilor: privea doar gura mea. si, multumita ca nu va fi în stare sa rosteasca nici macar un sunet care sa ma lege de lumea exterioara, rasufla usurata:

Yama = munte (n.trad).

Un bîlbîit!

Vocea lui Uiko avea ceva din prospetimea si decenta brizei diminetii. Suna clopotelul de la bicicleta si-si puse iar picioarele pe pedale. Ma ocoli, de parca evita o piatra din drum. Desi nu mai era tipenie de om prin jur, Uiko suna iar si iar clopotelul, si pe cînd pedala, îl auzeam ra-sunînd peste cîmp, în zare.

Uiko m-a pîrît, asa ca în aceeasi seara mama ei veni la unchiul meu. Unchiul, care de obicei era un om blînd, m-a certat zdravan. Am blestemat-o pe Uiko si dupa cîteva luni blestemul meu avea sa se adevereasca. Din clipa aceea cred cu tarie în puterea blestemelor.

îi doream moartea zi si noapte. Voiam sa dispara mar­tora rusinii mele. Daca nu mai erau martori, rusinea putea fi smulsa din radacini. si alti oameni pot fi mar­tori. Dar daca altii nu exista, n-are cum sa se mai nasca rusinea pe lume. Ceea ce vazusem pe chipul lui Uiko, în dosul acelor ochi care sclipeau ca apa în întunericul zorilor, era exact lumea celorlalti, adica lumea celor ce nu ne vor lasa niciodata în pace, care sînt gata sa fie parteneri si martori la crima noastra. Ceilalti trebuie distrusi. Ca sa pot într-adevar sa înfrunt soarele, lumea însasi trebuie distrusa...

La doua luni dupa ce m-a pîrît, Uiko a renuntat la slujba de la spital si nu a mai iesit din casa. Circulau tot soiul de zvonuri. Apoi, la sfîrsitul toamnei, s-a întîmplat ce v-am spus.

Nici macar n-am visat ca un dezertor din Marina sa se refugieze tocmai în satul nostru. într-o zi, pe la prînz, un politist de la kempei-tai1 veni la primarie. Nu era cu totul iesit din comun faptul ca un kempei2 vine la noi, asa ca n-am dat prea mare însemnatate vizitei.

Era o zi senina de sfîrsit de octombrie. Fusesem la scoala ca de obicei, îmi terminasem lectiile si ma

Jandarmerie (n.trad.).

Jandarm (n.trad.).

lumina, am aruncat o privire pe fereastra si am auzit lumea din sat alergînd; aratau ca o haita de cîini care gîfîiau. Am coborît. Matusa si unchiul se trezisera si ei si am iesit cu totii. La intrare, unul dintre colegi statea pironit locului, mut de uimire.

- Kempei-i tocmai au prins-o pe Uiko, striga el. E a-colo. Hai sa vedem!

M-am încaltat în graba si am luat-o la goana. Era o noapte cu luna si ici-colo se zarea pe cîmp umbra firicelelor de orez.

în spatele unui manunchi de copaci se zarea un grup de siluete în miscare. Uiko sedea pe jos, îmbracata într-o rochie neagra. Era foarte palida. în jurul ei roiau cîtiva kempei si parintii ei. Un kempei îi întinse o cutiuta, care parea sa fie cu mîncare, si tipa ceva. Tatal ei îsi întorcea privirile de la un kempei la altul, ba scuzîndu-se, ba mustruluindu-si fiica. Mama ei statea ghemuita la pamînt si plîngea.

Priveam scena din celalalt capat al plantatiei de orez. Numarul spectatorilor spori treptat si umerii li se atingeau, tacuti, în noapte. Deasupra capetelor noastre se înalta luna, mica, de parca ar fi intrat la apa.

Colegul îmi sopti ceva la ureche. Se parea ca Uiko o stersese de acasa cu mîncare si se îndrepta spre satul vecin cînd a fost prinsa de kempei-i care o pîndeau de mult. Era limpede ca voia sa dea cutia cu mîncare dezer­torului. Uiko se împrietenise cu el pe cînd lucra la Spi­talul Marinei, ramasese însarcinata si fusese data afara. Kempei-i încercau sa afle acum unde se ascundea dezer­torul, dar Uiko statea nemiscata, refuzînd cu încapatînare sa vorbeasca.

Cît despre mine, eu priveam chipul lui Uiko fara sa clipesc. Arata ca o nebuna prinsa. în lumina lunii, chipul ei era complet inexpresiv.

N-am mai vazut niciodata un chip atît de respingator. Al meu, credeam, fusese respins de lume, dar al lui Uiko respingea lumea. Lumina lunii se revarsa nemilos pe fruntea ei, pe ochi, pe conturul nasului, pe obraji; dar atîta

tui. *-*« <-" ^ diuiiu ui. fiuuu. Lsa*~a 5l-ai 11 illlSCcll

un pic ochii sau gura, lumea pe care ea se straduia s-o respinga ar fi luat aceasta drept un semnal de asalt asupra ei.

O priveam si-mi tineam rasuflarea. Contemplam chipul a carui istorie s-a întrerupt chiar aici, în punctul acesta, si care nu va mai comunica în nici un fel cu viitorul sau cu trecutul. Astfel de chip mai poti zari doar pe trunchiul unui copac proaspat doborît. Desi taietura în copac pare tînara si proaspata, orice crestere înceteaza în punctul acesta; e deschisa vîntului si soarelui, catre care n-ar fi trebuit sa se deschida niciodata, brusc expusa unei lumi care nu-i apartinea la origine - si pe aceasta sectiune, urmarind fibra frumoasa a lemnului, distingem un chip straniu. Un chip ce continua sa existe în lumea aceasta numai pentru a o respinge...

si nu puteam sa nu gîndeasc ca n-o sa mai vina nicio­data clipa, nici în viata lui Uiko, nici în a mea, spectatorul, în care chipul ei sa para atît de frumos. Nemiscarea n-a durat cît ma asteptam. S-a produs o transformare brusca pe fata ei.

Uiko se ridica. Cred ca în clipa aceea am vazut-o rîzînd. Am impresia ca i-am vazut dintii albi sclipind în lumina lunii. Nu mai am nimic de adaugat în legatura cu transformarea, pentru ca, dupa ce s-a ridicat în picioare, chipul ei nu era în bataia razelor lunii si curînd se pierdu în umbra copacilor.

Ce pacat ca n-am putut distinge transformarea pe chipul ei în momentul în care s-a decis sa trade2e! Daca as fi putut face acest lucru, patrunzînd orice detaliu, poate ar fi încoltit în mine dorinta de a ierta oamenii, de a ierta tot ce este urît pe lume.

Uiko arata spre ascunzatoarea de pe colina Kahara, din satul vecin.

- Aha! Deci este la templul Kongo! striga un kempei.

Ma cuprinse o voiosie copilareasca. Kempei-i au hotarît sa se împarta în grupuri si sa înconjoare templul Kong5

Qin toate paruit, «u suuuuu si ajuturui saieiuiui. >^"' dusmanie parca, m-am alaturat si eu cîtorva baieti din primul grup. Uiko era în fruntea noastra, servind drept ghid. Ma surprinse siguranta ei, asa cum mergea în fata noastra pe aleea luminata de luna, flancata de cîtiva kempei.

Templul Kongo era bine cunoscut. Fusese înaltat într-o ascunzatoare în munte la cincisprezece minute de satul Yasuoka si era renumit atît pentru copacul kaya}, plantat de printul Takaoka, cît si pentru minunata pagoda cu trei nivele, construita, zice-se, de Hidari Jingoro2. Veneam aici deseori vara sa ne scaldam în apa cascadei de peste deal.

Pavilionul central se afla pe marginea rîului. Firicelele de iarba deasa straluceau în noapte. Magnolia era înflorita la poarta templului. Grupul nostru înainta tacut de-a lungul rîului.

Templul Kongo se afla deasupra noastra. Cînd tra­versai podul de lemn, pagoda cu cele trei nivele ramînea în dreapta; în stînga se întindea padurea cu frunzele de toamna, iar în inima ei se înaltau cele o suta cinci trepte de piatra acoperite cu muschi. Pietrele erau din calcar, foarte alunecoase.

înainte de a ajunge la podul de lemn, un kempei s-a întors si ne-a facut semn cu mîna sa ne oprim. Se spune ca, foarte demult, aici se afla poarta Niomon3, cladita de renumitii sculptori Unkei si Tankei. Dincolo de acest punct se aflau dealurile vaii Tsuzura, considerate tere­nurile Templului Kongo.

Ne-am tinut rasuflarea. Un kempei i-a facut semn lui Uiko sa mearga mai departe. A trecut podul de lemn sin­gura si dupa o vreme am urmat-o. Partea de jos a treptelor de piatra era învaluita în umbra, dar mai sus

erau

ue ituiuiia lumi. ive-dm ascuns, care cum

Torreya nuci/era (n.trad.).

Sculptor renumit (1615-l624) care a lucrat la Edo / Tokyo (n.trad.).

Poarta pazita de fiorosii regi Deva (n.trad.).

a putut, la capatul treptelor. Frunzele începusera sa capete nuante ruginii, dar acum pareau negre.

Pavilionul central se afla sus, în capatul treptelor. De aici pornea un culoar care ducea la o sala goala ce parea destinata dansurilor sacre kagura1. Oricum, sala semana cu cea a templului Kiyomizu: era suspendata deasupra dealului, sprijinita pe stîlpi si grinzi transversale. Sala pro-priu-zisa, culoarul si scheletul de lemn care o sustinea erau în bataia vînrului si a ploii. Nuantele de rosu ale frunzelor de toamna se asortau de minune cu acest schelet alb care/în lumina lunii, parea misterios si fasci­nant.

Dezertorul se ascundea probabil în sala de deasupra scenei. Kempei-i intentionau sa-l prinda folosindu-se de Uiko.

Noi, martorii arestului iminent, ne-am ascuns si ne tineam rasuflarea. Desi ma învaluia aerul rece de sfîrsit de octombrie, obrajii îmi ardeau.

Uiko urca cele o suta cinci trepte de piatra cu mîndria unei lunatice. Albul profilului ei frumos contrasta puter­nic cu negrul rochiei si al parului.

Vegheat de stelele ce licareau printre nori în noapte, înconjurat de dealurile ale caror cedri semeti se margi­neau cu imensitatea cerului, cu luna pestrita deasupra capului, iar în jur cladirile templului care scaparau un alb stralucitor în întunericul ambiant - ei bine, ignorînd parca toate acestea, pe mine m-a îmbatat frumusetea limpede a gestului de tradare al lui Uiko. Aceasta fata care urca singura toate treptele albe, tantosa. Tradarea ei se asemana cu stelele, cu luna si cu cedrii semeti. Cu alte cuvinte, traia si ea în aceeasi lume cu noi, martorii; si chiar accepta natura care ne înconjura pe toti. Urca treptele ca reprezentanta a noastra. si nu puteam sa nu gîndesc, cu sufletul la gura:

- Prin tradare ea m-a acceptat deci si pe mine. Acum îmi apartine!

Dans sintoist (n.trad.).

La un moment aat, rapteie sau evenimentele aispar um memoria noastra. Dar imaginea lui Uiko care urca cele o suta cinci trepte acoperite de muschi îmi persista în fata ochilor. Mi se pare ca urca vesnic acele trepte.

Din clipa aceea, ea deveni o fiinta cu totul deosebita. Poate pentru ca Uiko, cea care urca treptele acelea, m-a tradat, ne-a tradat iar. Din clipa aceea, ea nu mai respin­gea lumea în totalitate. Dar nici n-o accepta în întregime. A capitulat pur si simplu în fata patimii, a coborît la rangul femeii care se daruieste unui singur barbat.

Cred ca acesta este motivul pentru care îmi amintesc ceea ce urmeaza de parca ar fi fost o scena descrisa într-o veche litografie. Uiko o lua pe culoar si striga în întunecimea templului. Atunci se ivi silueta unui barbat. Uiko îi spuse ceva. Barbatul îndrepta revolverul spre treptele de piatra si trase. Trasera si kempei-i dinspre un tufis din apropiere. Omul se pregatea iar sa traga, dar Uiko o lua spre culoar si începu sa fuga. O tinti si Uiko cazu. Barbatul duse teava revolverului la tîmpla si trase înca o data.

Mai întîi kempei-i, apoi ceilalti dadura buzna pe trep-te-n sus, spre cele doua cadavre. Eu am ramas ascuns, nemiscat, la umbra frunzelor de toamna. Scheletul de lemn al templului se înalta deasupra capului meu. Zgo­motul pasilor de pe scîndurile de lemn îmi rasuna în urechi. Lumina paienjenisului de torte trecu de balustrada culoarului si ajunse la crengile rosietice ale copacilor.

Senzatia mea era ca totul se petrecea într-un trecut îndepartat. Cei insensibili nu se indispun cînd vad sînge. Cînd se ajunge la varsare de sînge, tragedia s-a încheiat... Am atipit. Cînd m-am trezit, am constatat ca toata lumea plecase. Era clar ca uitasera de mine. Vazduhul se umplea de ciripitul pasarelelor si soarele diminetii strabatea printre frunzele copacilor din jur. Cladirile scheletice de deasupra mea pareau sa reînvie de la soarele ce le ilumina de dedesubt. Templul îsi întindea linistit si mîndru sala goala spre valea cu frunze ruginii.

ivi=cim iiuiccu iiemuruiu si m-am rrecat putin, ca sa-rfu pun sîngele în miscare. Nu mai ramasese decît raceala din trup- Era singura care mai persista.

în anul urmator, tata a venit la unchiul meu în vacanta de primavara. îsi purta straiul de preot peste uniforma de campanie. A spus ca ma duce la Kyoto pentru cîteva zile. Vechea boala a tatei se agravase, am fost pur si simplu socat cînd l-am vazut atît de slabit. Am încercat cu totii sa-l facem sa renunte la calatorie, dar nici n-a vrut sa auda. Mi-am dat seama abia mai tîrziu ca tata voia sa ma prezinte staretului de la Templul de aur.

Nutream de mult speranta de a vizita Templul de aur pe care nu-l vazusem niciodata, dar nu ma-ncînta ideea sa pornesc în calatorie cu tata, care, în ciuda eforturilor disperate pe care le facea, se vedea de la o posta cît era de bolnav. Pe masura ce se apropia clipa în care urma sa ma aflu fata-n fata cu Templul de aur, o anume ezitare punea stapînire pe mine. Orice s-ar fi întîmplat... esentialul era ca Templul sa fie frumos. Nu conta atît fru­musetea în sine a Templului, cît capacitatea mea de a-mi imagina frumusetea.

stiam destul de multe despre Templul de aur, atît cît poate sti si pricepe un baiat de vîrsta mea. Am dat peste cîteva date sumare legate de istoria Templului într-un album de arta:

"Ashikaga Yoshimitsu (1358-l408) a confiscat vila Kitayama de la familia Saionji si a transformat-o într-un adevarat palat. Pavilionul central este format din sali tipic buddhiste: Sarcofagul, Focul Sacru, Senbodo1, nivelul Hosui-in; apoi cladirile rezidentiale care cuprind: palatul propriu-zis, Sala Seniorilor, Sala Adunarii, Turnul Tenkyo, Turnul Kyohonku, Sala Izumi si Pavilionul Kansetsu. Sanctuarul, fiind cel mai îngrijit, a devenit mai tîrziu Templul de aur. Nu se stie exact cînd i s-a dat acest nume, £e_pare_ca oricum dupa razboiul Ojin (1467-l477). în

Strana la crestini (n.trad.).

perioada tSunmei (14by-l48/; se vofDeâ m moa curent ut Templul de aur.

Templul de aur este o pagoda formata din trei nivele. Se afla într-o imensa gradina, pe malul lacului Kyoko. A fost construit în anul al cincilea al împaratului Oei (1398). Primele doua nivele au fost construite în stil propriu shinden-zukuri1, cu obloane pliante; nivelul al treilea consta dintr-un apartament Zen tipic. Acoperisul, învelit în scoarta de chiparos în stil hokei-zukuri2, are în vîrf o pasare phoenix aurie-roscata. Sala Tsuri, iesita în afara spre lac, cu acoperisul tuguiat, destrama monotonia arhi­tecturii înconjuratoare. Acoperisul Templului de aur este usor înclinat, facut din lemn putin zgrunturos. Este o constructie atragatoare si eleganta, o capodopera a arhi­tecturii în care stilul imperial se îmbina armonios cu cel buddhist. Templul exprima asadar gustul lui Ashikaga Yoshimitsu, care a îmbratisat cultura Curtii Imperiale si a redat integral atmosfera acelei perioade.

"Dupa moartea lui Yoshimitsu, vila Kitayama s-a transformat în templu Zen, cum dorise Yoshimitsu; s-a numit Rokuon-ji3. Mai tîrziu, aceste cladiri au fost mutate în alta parte si lasate în paragina. Printr-o minune, Tem­plul de aur a fost singurul care s-a salvat si ramîne..."

Ca si luna, simbol al noptii, Templul de aur fusese înaltat ca mesager al unor vremuri întunecate. De aceea, templul visurilor mele trebuia sa fie împresurat din toate partile de bezna. în aceasta obscuritate, Templul se spri­jinea linistit si nemiscat pe piloni frumosi si zvelti, raspîndind o lumina palida dinauntru. Oricum i s-ar adresa lumea, Templul de aur trebuie sa ramîna mai departe tacut, etalîndu-si privirilor delicata silueta si suportînd întunericul ce-l înconjoara.

Ma gîndeam deseori la phoenixul auriu-roscat care încununa acoperisul si care de-atîta amar de vreme este

Shinden = palat; tsukuri = alcatuire (n.trad).

Ho = comoara; kei = forma (n.trad.).

Ji - templu (n.trad.).

expus vitregiilor naturii. Aceasta misterioasa pasare aurie nu cînta în zori si nici nu bate din aripi - cu siguranta c-a si uitat ca este pasare. Totusi, nu se poate spune ca nu arata de parca ar fi gata sa zboare. Alte pasari zboara în vazduh, dar aceasta zboara etern în timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul îsi lasa amprenta pe aripi. Le atinge si pluteste înapoi. Ca sa zboare, pasarea phoenix ramîne nemiscata, cu privirea încruntata, cu aripile spre înaltimi, fîlfîindu-si penele cozii, întinzîndu-si vitejeste maies-tuoasele-i picioare aurii.

Cînd gîndurile ma purtau înspre Templul de aur, acesta mi se parea un minunat vapor ce strabate marea timpului. Albumul de arta vorbea despre "cladiri expuse curentului", dar si aceste cuvinte îmi aduceau în fata ochilor imaginea unui vapor. Lacul spre care dadea aceasta minunata si complexa barca a placerii putea fi considerat simbolul marii. Templul de aur îsi croise drum printr-o noapte nemarginita. O traversare al carei sfîrsit nu se prevedea. Ziua, acest ciudat vapor îsi cobora nevi­novat ancora, expunîndu-se privirilor multimii; cînd se înnopta însa, întunericul din jur îi dadea forte noi si plutea mai departe, cu acoperisul unduindu-se ca o corabie mare.

Nu exagerez daca afirm ca prima problema de seama pe care am avut-o de înfruntat în viata mea a fost cea a frumusetii. Tatal meu nu era decît un biet preot de tara cu vocabular sarac, dar a fost cel care mi-a atras atentia ca "pe lumea aceasta nu exista nimic mai frumos ca Templul de aur". La gîndul ca frumusetea a patruns în lumea aceasta, straina mie, simteam o oarecare stînjeneala si iritare. si daca exista frumusete acolo, atunci existenta mea era lipsita de frumusete.

Pentru mine, Templul de aur n-a fost niciodata o simpla idee. Muntii ma împiedicau sa-l zaresc, dar daca voiam cu adevarat sa-l vad, n-aveam decît sa ma duc la el, fiindca el era mereu acolo. Frumusetea era deci ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile degete, ceva ce se putea reflecta în ochi. stiam si aveam convingerea

termâ ca printre toate lucrurile scnimoaioare ain lume, Templul de aur ramînea imuabil si nevatamat.

Erau momente cînd ma gîndeam la Templul de aur ca la o opera de arta mica, delicata, pe care puteam s-o tin în mîini; alteori îl consideram o catedrala monstruoasa, care se înalta spre nesfîrsitul cerului. Tînar fiind, nu puteam considera frumusetea un "ceva" cumpatat. Pentru mine contau doar extremele: ori mare, ori mic. Deci cînd vedeam floricele de vara udate de roua, ce pareau sa raspîndeasca o lumina vaga, ele mi se pareau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel îmi aminteau de Templu si norii întunecosi încarcati de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coama aurie. Cînd vedeam un chip frumos, îmi trecea prin minte comparatia: "frumos ca Templul de aur".

Calatoria a fost apasatoare. Trenurile de pe linia Maizuru plecau din Gara de Vest si mergeau pîna la Kyoto via Ayabe, oprindu-se si în gari neînsemnate, ca Makura si Uesugi. Vagonul era murdar, iar cînd am ajuns în defileul Hozu si trenul începu sa intre din tunel în tunel, fumul patrunse necrutator în compartiment facîndu-l pe tata sa nu se mai poata opri din tusit.

Majoritatea pasagerilor aveau o oarecare legatura cu marina. Vagoanele de clasa a treia erau pline de rude care se întorceau din vizitele facute subofiterilor, marinarilor, soldatilor din infanteria marina si muncitorilor de la depozitele de munitii din Maizuru.

Priveam prin fereastra cerul înnorat si plumburiu de primavara. Priveam vesmintele tatei, îl priveam pe tînarul ofiter rumen în obraji, al carui piept salta de parca era gata-gata sa rupa sirul de nasturi aurii. Aveam senzatia ca ma aflu între cei doi. Ma voi înrola si eu curînd. Dar nu eram sigur ca daca ma voi înrola, voi fi în stare sa-mi fac datoria cu credinta asa cum si-o facea, probabil, sub­ofiterul din fata mea. Oricum, în clipa de fata ma gaseam exact între doua lumi. Desi eram înca foarte tînar si deloc frumos, eram constient de faptul ca lumea mortii guver­nata de tata si cea a vietii reprezentata de tînar se uneau

prin liueiineuiui laiuuiumi. i uaie 51 eu ueveueam un

intermediar. Daca eram ucis în razboi, era clar ca nu mai conta cîtusi de putin pe care dintre cele doua carari ce se deschideau acum înaintea mea o voi lua.

Ma îngrijora tusea tatei. Ma mai uitam si pe fereastra la rîul Hozu. Era albastru-închis, o culoare apasatoare precum sulfatul de cupru folosit în experientele de labo­rator. De fiecare data cînd trenul iesea din tunel, defileul Hozu se vedea fie departe de sine, fie extrem de aproape, înconjurata de stînci netede, apa parea un permanent vîrtej vinetiu.

Tata avea cîteva turte albe de orez în cutiuta cu mîn-care, dar îi era rusine sa le scoata în prezenta celor din compartiment.

- Nu sînt de la bursa neagra, spuse. Mi le-au dat din toata inima enoriasii. Le manînc cu placere si recu­nostinta.

Vorbi tare, ca sa-l auda toata lumea, dar cînd începu sa manînce, abia fu în stare sa înghita una mica.

N-aveam impresia ca acest tren negru de funingine va mai ajunge vreodata în oras. Aveam senzatia ca este un tren cu destinatia moarte. Din clipa în care îmi trecu asa ceva prin minte, fumul care umplea compartimentul de fiecare data cînd trecea prin tunel îmi mirosi a crematoriu.

Cu toate acestea, cînd ajunseram în cele din urma la Poarta Somon de la Rokuon-ji, inima începu sa-mi bata puternic. Urma sa vad unul din cele mai frumoase lucruri din lume.

Soarele începu sa coboare si dealurile erau învaluite în ceata. Intrau pe poarta si alti vizitatori o data cu mine si cu tata. în stînga portii era clopotnita înconjurata de pruni înfloriti.

în fata pavilionului central crestea un stejar urias. Tata s-a oprit la intrare si a cerut permisiunea sa intre. Staretul a trimis vorba ca este ocupat cu un vizitator si ne-a întrebat daca putem astepta douazeci-treizeci de minute.

- Hai sa vezi si tu Templul de aur! spuse tata.

Era limpede ca voia sa-mi arate ca mai are oarecare ue= cere prin locul acesta si încerca sa intre fara sa plateasca. Dar se schimbase atît persoana care vindea bilete si talis-mane, cît si cel care controla biletele la intrare cu zece ani în urma, cînd tata venea mereu la Templu.

- Presupun ca data viitoare cînd voi veni vor fi altii, spuse tata cu raceala.

Simteam ca tata nu mai credea în aceasta "data viitoare".

I-am luat-o înainte. Ţopaiam pur si simplu, ma purtam dinadins ca un baietas vesel. (Numai în astfel de ocazii mai aveam si eu ceva copilaresc în mine.) Apoi, Templul de aur la care visasem atît de mult se dezvalui deza­magitor, în întregime, în fata mea.

Stateam pe marginea lacului Kyoko; de partea cealalta a apei, Templul de aur îsi etala fatada în razele asfintitu­lui. Sosei era pe jumatate ascuns în stînga. Templul de aur arunca o umbra minunata pe suprafata lacului, unde pluteau lintite si frunze de lotus. Umbra era mai frumoasa decît însasi cladirea. Asfintitul reflecta undele lacului ici-colo, pe cornisele celor trei nivele ale Templului. în comparatie cu lumina înconjuratoare, reflectarea aceasta era prea orbitoare si limpede; Templul de aur îmi dadea impresia ca se încovoaie mîndru, îndarat.

- Ei, ce parere ai? ma întreba tata. Frumos, nu? Nivelul întîi se numeste Hosui-in, al doilea, Choondo si al treilea, Kukyoch5.

Tata îmi cuprinse umarul cu mîna bolnava, vlaguita. Mi-am schimbat în cîteva rînduri unghiul din care priveam si mi-am plecat capul în diverse directii. Dar Templul nu mi-a provocat nici o emotie. Mi se parea mai degraba o cladire mica, cu trei nivele, întunecata, veche. Pasarea phoenix de pe acoperis arata ca o cioara care tocmai se oprise sa se odihneasca. si nu numai ca n-a reusit sa ma frapeze prin frumusete, dar am avut chiar o senzatie de lipsa de armonie si neliniste. Oare fru­musetea poate fi atît de lipsita de frumusete?

as 11 iu5l un

muuest si stuaius, mi-as n

regretat lipsurile privind aprecierile estetice înainte de a rna descuraja atît de repede. Dar durerea de a fi fost deceptionat de ceva de la care ma asteptam la mai mult m-a facut sa nu mai tin seama de nimic.

îmi trecu prin minte ca Templul de aur putea foarte bine sa se deghizeze pentru a-si ascunde adevarata fru­musete. Oare nu tocmai pentru a se pune la adapost de lume, frumusetea aceasta îi deceptiona pe cei care o observau atent? Trebuia sa ma apropii mai mult de Templu; trebuia sa îndepartez obstacolele ce pareau urîte în ochii mei; trebuia sa-l examinez în întregime, în cele mai mici detalii si sa patrund esenta frumusetii cu pro­priii ochi. în masura în care credeam numai în fru­musetea ce putea fi vazuta cu ochiul liber, reactia mea de atunci era foarte fireasca.

Patruns de respect, tata ma conduse pîna la veranda primului nivel, Hosui-in. Am privit întîi macheta Tem­plului de aur, executata cu foarte multa migala. Se afla într-o cutie de sticla si era foarte apropiata de templul visurilor mele. Urmarind cu privirea aceasta minuscula si perfecta imagine a Templului de aur în cadrul tem­plului propriu-zis, mi-au trecut prin minte nenumarate analogii între un univers mic plasat într-unui mare sau între unul si mai mic si unul mic. Era prima oara cînd puteam visa. Visam la micutul, dar perfectul Templu de aur, care era mai mic decît macheta, si la Templul de aur, care era infinit mai mare decît cel real - atît de mare, încît învaluia aproape întregul univers.

N-am ramas prea mult în fata machetei. Tata m-a dus la statuia din lemn a lui Yoshimitsu, considerata patri­moniu national. Statuia era cunoscuta sub numele de Rokuoninden-Michiyoshi, pseudonimul lui Yoshimitsu dupa tonsura.

Nu mi s-a parut decît o statuie ciudata, negricioasa si n-am vazut nimic frumos în ea. Apoi am intrat în Choondo, al doilea nivel, si am privit picturile de pe tavan atribuite lui Kano Masanobu: erau îngeri care

cîntau. La nivelul al treilea, KUKyocno, ani

nicele ramasite ale foliilor de aur care învelisera initial

interiorul. Nu desluseam nici urma de frumusete în toate

acestea.

M-am rezemat de balustrada subreda si am privit, dus pe gînduri, lacul în care se reflectau razele soarelui. Suprafata apei arata ca o veche oglinda de bronz ruginita de vreme; umbra Templului de aur cadea exact pe suprafata ei. Cerul înserarii se reflecta si el în apa, din­colo de plante si lintite. Era cu totul altfel decît cerul de deasupra capetelor noastre. Era limpede si senin; de acolo de dedesubt si dinauntru parea sa înghita aceasta lume a noastra, iar Templul de aur se adîncea în el ca o ancora mare de aur complet înnegrita de rugina.

Staretul templului, Tayama Dosen, fusese prieten cu tata în vremea studentiei. îsi petrecusera vreo trei ani împreuna. Cei doi tineri urmasera un seminar special la templul Shokoku (construit în timpul sogunului1 Yoshimitsu) si, dupa ce trecusera probele impuse de secta Zen, au intrat în rîndurile preotimii. Fara nici o lega­tura cu aceasta, am aflat mult mai tîrziu de la parintele Dosen, într-o zi cînd era bine dispus, ca el si tata n-au împartasit numai rigorile educatiei religioase, ci uneori, serile, durJa ce se retragea toata lumea, sareau zidul tem­plului si porneau în cautare de distractii.

Dupa ce am vizitat Templul, tata si cu mine ne-am întors la pavilionul central. Am fost introdusi într-o sala lunga si spatioasa, dupa care am intrat în biroul staretu­lui din Marea Biblioteca ce dadea spre gradina cu renu­mitul pin.

Eu stateam drept si teapan, în uniforma, dar tata se simti imediat în largul sau. Desi tata si staretul învatasera la aceeasi scoala, nu semanau la înfatisare. Tata, macinat de boala, arata jalnic: pielea parea uscata si prafoasa. Parintele Dosen, însa, arata foarte bine. Pe biroul lui

Titlu purtat de conducatorii Japoniei feudale (1192-l867), perioada în care împaratul era suveran nominal (n.trad.).

jceau maiudie ut pauitteie neuesracute, reviste, carti si scrisori trimise din diverse colturi ale tarii; toate acestea pareau o dovada a bunastarii Templului. Apuca foarfe­cele cu degetele lui pufoase si desfacu îndemînatic unul din pachete.

__E un pachetel cu prajituri trimis din Tokyo, explica

el. Nu prea se mai gaseste asa ceva în zilele noastre. Mi s-a spus ca nu le mai dau la magazin, ci le trimit direct armatei si celor din guvern.

Am baut un ceai japonez delicios si am mîncat praji­turi europene din care nu mai mîncasem. Cu cît eram mai încordat, cu atît împrastiam mai multe firimituri pe pan­talonii negri, stralucitori.

Tata si staretul îsi exprimau nemultumirea la adresa celor din armata si a functionarilor care acordau toata atentia templelor sintoiste fara sa ia în seama pe cele bud-dhiste. si nu numai ca le desconsiderau, dar le si con­damnau; au pus apoi problema administrarii templelor în viitor.

Staretul era un barbat durduliu. Era el ridat, dar ridurile pareau îngrijite. Avea fata rotunda, iar nasul mare lasa impresia unei rasini care s-a solidificat. Desi parea un om vesel, avea un aer sobru. Aveai senzatia ca toata energia se concentrase în capul acela ras, care aducea cu cel al unui animal.

Cei doi vorbeau acum despre zilele petrecute împreuna la seminar. Eu priveam pinul-barca din gradina. I se daduse o forma de barca prin coborîrea si încolacirea ramurilor, ramurile de la prora fiind dirijate în sus. Se auzeau vocile vizitatorilor întîrziati dinspre Templul de aur, de cealalta parte a zidului. Pasii si vocile pareau contopite cu aerul serii de primavara; nimic nu suna strident, ci dimpotriva, gingas si placut. Pe masura ce se retrageau precum refluxul, mi se parea ca aud cu adevarat pasi de om calcînd pamîntul. Am privit în sus la pasarea phoenix din vîrful Templului; ea absorbea ce mai ramînea din lumina înserarii.

- Copilul acesta...

Auzind vocea tatei, fn-am întors spre ei. in încaperea învaluita în întuneric, tata îmi încredinta viitorul parin­telui D5sen.

- Nu cred c-am sa mai traiesc mult. Te rog sa ai grija de copil.

Cît era el de preot si de obisnuit sa consoleze lumea în astfel de ocazii, parintele D5sen nu a cautat de data aceasta cuvinte mîngîietoare, ci a raspuns simplu:

- Bine, o sa am grija.

Ma uimi însa faptul ca se apucara, voiosi, sa povesteasca întîmplari legate de moartea unor bine cunoscuti preoti. Unul din ei murise spunînd: "Vai, nu vreau sa mor!" Altul sfîrsise rostind cuvintele lui Goethe: "Mai multa lumina!" Alt preot si-a dat obstescul sfîrsit numarînd banii Templului.

Ni s-a oferit o cina cunoscuta noua, credinciosilor buddhisti, sub numele de "doctorie" si se aranjase sa ramînem la Templu peste noapte. Dupa cina l-am con-i vins pe tata sa mergem sa mai vedem o data Templul de aur, pentru ca rasarise luna.

Tata era prea emotionat din cauza întîlnirii cu staretul dupa atîtia ani si se simtea epuizat; dar cînd ma auzi vorbind de Templul de aur, veni cu mine. Respira cu greutate si se rezema de umarul meu.

Luna rasari de dupa vîrful Fudo, luminînd spatele Templului. Umbra ce-l înlantuia parea sa-l înghita încet-încet. Doar ferestrele Kato din Kukyocho mai per­miteau razelor palide ale lunii sa patrunda în Templu.

Dinspre insula Ashiwara se auzeau tipetele pasarilor de noapte ce-si luau zborul în zare. Simteam greutatea mîinilor ofilite ale tatei pe umarul meu. Aruncînd o« privire înspre umar, i-am zarit în lumina lunii mîna, care arata ca cea a unui schelet.

Dupa ce m-am întors la Yasuoka, Templul de aur, care ma dezamagise atît de mult la prima vedere, începu sa-si sporeasca frumusetea pe zi ce trece, pîna cînd, în cele din urma, deveni mai frumos decît fusese înainte de aj

N-as »i iwi m> aiaic sa sj^un ui i-C v_(-Hl5ia li u-

musetea. Se parea ca sperantele pe care le nutrisem în frumoasele mele visuri se adeverisera, iar acum, Ja rîndul lor, puteau servi drept impuls pentru noi hi 13513l1122n mere.

Nu mai eram în cautarea unui Templu de aur iluzoriu în natura si în obiectele din jur. Templul de aur prinsese radacini puternice în mine. Toti pilonii, ferestrele Kato, acoperisul, pasarea phoenix din vîrf - toate pluteau distinct în fata ochilor, de parca le atingeam cu propriile mîini- Cea mai mica parte a Templului era în acord per­fect cu complexitatea constructiei. Aveai senzatia ca auzi note muzicale disparate, pentru ca apoi întreaga com­pozitie sa-ti inunde mintea: orice parte a Templului de aur alegeam, întreaga cladire reverbera ca un ecou.

"Era adevarat cînd îmi spuneai ca Templul de aur este cel mai frumos lucru din lume", i-am scris tatei în prima scrisoare.

Dupa ce m-a dus înapoi la unchi, tata s-a întors la tem­plul din golfuletul îndepartat. Ca raspuns la scrisoare, am primit o telegrama de la mama în care ma înstiinta ca tata avusese o hemoragie puternica si murise.

Capitolul II

O DATĂ CU MOARTEA TATEI, copilaria mea a luat sfîrsit. j întotdeauna m-a surprins faptul ca perioada aceasta a fost cu totul lipsita de asa-zisele "griji". si cînd am ajuns sa-mi dau seama ca nu sînt nici macar trist din pricina mortii tatei, aceasta uimire s-a transformat într-o anume emotie neputincioasa care nu putea fi numita nici macar

surpriza.

Am plecat în graba spre casa; cînd am sosit, tata era asezat în sicriu. Am luat-o prin Uchiura si de-acolo cu barca de-a lungul golfului Nariu, ceea ce însemnase o zi întreaga de drum. Era o caldura înabusitoare, soarele frigea pur si simplu. Imediat dupa ce l-am vazut pe tata, sicriul fu dus la crematoriul din golfulet si urma sa fie incinerat pe malul marii.

Moartea unui preot de tara constituie un eveniment cu J totul deosebit pentru ca pare prea oportun. Preotul este, ca sa zic asa, parintele spiritual al respectivei zone, pazi­torul vietii enoriasilor, omul caruia i-au încredintat exis­tenta ulterioara. si tocmai omul acela a murit în templul sau! Ca si cînd si-ar fi facut cu prisosinta datoria; ca si cînd omul care i-a învatat pe altii cum sa moara a încercat o demonstratie publica si, din greseala, a murit chiar el. Sicriul tatei se afla într-un loc care parea anume facut pentru el. Totul era pregatit pîna în cele mai mici ama­nunte. Mama, preotul cel tînar si enoriasii plîngeau în fata sicriului. Vocea tînarului preot tremura; parca astepta sL acum indicatii din partea tatei care zacea în sicriu fata luiJ

laici cia

ill 11U11 ue

Prospetimea florilor îti dadea o senzatie îngrozitoare. Parca iscodeai fundul unei fîntîni. si asta deoarece chipul mortului coboara mult în adînc fata de momentele cînd omul traia, lasînd sa se întrevada doar conturul unei masti: cade atît de adînc, încît nu mai poate fi scos la suprafata. Chirjul unui mort ne poate spune mai limpede decît orice altceva pe lumea aceasta cît sîntem de departe de adevarata existenta materiala si cît ne este de imposibil sa o pricepem. Eram confruntat pentru prima oara cu o astfel de situatie în care spiritul se transforma prin moarte în substanta materiala; si abia acum simteam ca încep sa înteleg de ce florile de primavara, soarele, banca mea, scoala, creioanele - de fapt tot ce era realitate - mi se pareau atît de reci, atît de îndepartate de propriul eu.

Mama si enoriasii urmareau cu coada ochiului ultima mea întîlnire cu tata. Dar inima mea neînduplecata nu voia sa accepte analogia cu lumea celor vii pe care o implica cuvîntul "întîlnire". Pentru ca, de fapt, aceasta nu era o întîlnire; priveam pur si simplu chipul mort al tatei.

Toate privirile erau atintite într-acolo. si eu îl con­templam. Am constatat ca privitul (adica pur si simplu faptul de a te uita la cineva fara o intentie anume) era privilegiul celor vii, ca acest privit putea fi la fel de bine si o expresie a cruzimii. Astfel întelegea sa se convinga de propria-i existenta tînarul ce nu cîntase nicicînd cu voce tare si nu alergase niciodata tipînd cît îl tinea gura. ' Desi în multe privinte îmi lipsea curajul moral, acum n-am simtit nici cea mai vaga urma de rusine - acum, cînd mi-am întors fata senina, fara lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatei.

Templul se afla pe o stînca, la mare. în spatele con­voiului funebru, norii se încolaceau deasupra Marii Japoniei, blocîndu-mi privelistea.

începui sa cînt si eu alaturi de preot sutra Zen care însotea ducerea sicriului la locul incinerarii. Templul era întunecat. Stindardul suspendat între doi stîlpi, florile din sanctuar, cadelnita si vazele cu flori - toate straluceau

puternic la lumina siaca a mmmariior. iviai auia usui i vîntul dinspre mare, umflîndu-mi mînecile mantiei. Pe I cînd cîntam sutra, eram tot timpul constient de pozitia I norilor de vara ce-si reflectau lumina în coltul ochilor mei.

O fîsie de lumina ce patrundea de afara în templu îmi 1 inunda o parte a fetei. Stralucea puternic - ce afront!

Cînd cortegiul funebru se afla la numai cîteva sute de metri de crematoriu, ne-a prins ploaia. Din fericire, tre- j ceam chiar prin fata casei unuia dintre enoriasii mai ( înstariti; am intrat si ne-am adapostit. Ploaia nu parea sa se opreasca. Cortegiul trebui sa-si continue drumul, asa ca primiram cu totii umbrele si, dupa ce am acoperit sicriul cu o musama, am pornit mai departe.

Se afla pe o portiune de plaja pietroasa într-un golfulet ce iesea înspre mare, în partea de sud-est a orasului. Fusese ales acest loc pentru incinerari, deoarece de aici ] fumul si mirosul nu ajungeau la locuintele oamenilor.

Marea era foarte agitata aici. Valurile se rostogoleau înainte adunîndu-se si spargîndu-se, de aceea portiunea aceasta ce nu cunostea pic de liniste era în permanenta asaltata de picaturi de ploaie. Ploaia strapungea calm suprafata apei, netinînd seama de miscarea permanenta a marii. Doar cîte-o rafala de vînt ducea ploaia înspre stîncfle pustii. Atunci acestea se înnegreau, de parca ar fi fost stropite cu cerneala neagra.

Am trecut printr-un tunel si am ajuns la locul cu pricina. In timp ce oamenii faceau pregatiri pentru : incinerare, ne-am adapostit de ploaie în tunel.

N-am putut zari marea. Nu se vedeau decît valurile, ] pietrele ude si negre si ploaia. Continua sa ploua si cît unsera sicriul cu ulei.

I-au dat foc. Uleiul era rationalizat, dar fiind vorba de j funeraliile unui preot, au reusit sa-l obtina în cantitate | suficienta, iar acum flacarile se luptau cu ploaia, ridicîndu-se în aer cu zgomotul unei plesnituri de bici. Desi era-n plina zi, flacarile se distingeau limpede prin fumul dens. Fumul se înalta drept în sus si, putin cîte putin, se deplasa spre stînci; apoi, la un moment dat, flacarile se ridicara si ele gratios în ploaie.

rupse ceva. Capacul sicriului sari în sus.

Am privit-o pe mama care statea lînga mine. Ţinea cartea de rugaciuni cu ambele mîini. Chipul îi era inflexi­bil; parea atît de mic si de înghetat, încît aveai senzatia ca-l ooti lua în

Ascultînd de rugamintile tatei, m-am dus, ca jiso1, la Templul de aur din Kyoto. Staretul ma lua sub aripa lui ocrotitoare. îmi platea cheltuielile scolare, iar eu, în schimb, faceam treburi gospodaresti. Pozitia mea era echivalenta, în termeni laici, cu cea a unui ajutor de stu­dent.

De îndata ce mi-am început slujba la Templu, mi-am dat seama ca nu mai ramasesera decît oameni foarte batrîni sau foarte tineri, mai ales dupa ce plecase si moni­torul din camin. Era bine din multe puncte de vedere ca ma aflam aici. Nimeni nu ma mai necajea ca sînt fiu de preot, cum facusera colegii de scoala, pentru ca aici toata lumea era la fel. Singura diferenta era ca eu ma bîlbîiam si ca eram ceva mai urît decît ceilalti.

îmi întrerupsesem cursurile scolii medii înainte de a le absolvi, dar cu ajutorul parintelui Tayama Dosen s-a aranjat sa mi le continui la Colegiul Rinzai. Urma sa reîncep scoala în trimestrul al doilea, adica în mai putin de o luna. stiam ca de cum voi începe scoala cea noua, ma vor mobiliza pentru munca obligatorie în vreo fabri­ca. Aveam de înfruntat o situatie noua, dar îmi mai ramasesera cîteva saptamîni din vacanta de vara. Vacanta de vara în doliu; vacanta de vara asupra careia apasau ultimele zile ale razboiului din 1944. Viata mea ca jiso s-a desfasurat lin si, de cîte ori privesc în urma, îmi dau seama ca aceasta a fost singura mea vacanta adevarata, îmi rasuna si acum în urechi tîrîitul greierelui.

Templul de aur pe care-l revedeam dupa cîteva luni se înalta pasnic în lumina zilelor tîrzii de vara. Deoarece

Acolit buddhist (n.tmd.).

tocmai intrasem in nnaurue preotimn, aveam capuii proaspat ras. Simteam aerul direct pe piele; aveam 1 curioasa senzatie ca propriile gînduri pastrau contactul cu lumea din afara printr-o simpla membrana sensibila, fragila. Cînd am privit Templul de aur cu acest nou cap,' am simtit ca aerul ma patrunde nu numai prin ochi, dar si prin cap. Ca si cum capul meu reactiona la soare si la briza rece a serii.

- în sfîrsit am ajuns sa traiesc aproape de tine, Templu de aur! îmi sopteam în sinea mea si am încetat, pentru cîteva clipe, sa mai matur frunzele. N-am pretentia s-o faci dintr-o data, dar te rog, împrieteneste-te cu mine si dezvaluie-mi secretul. Simt ca sînt la doi pasi de a-ti patrunde frumusetea si totusi n-o pot vedea. Te rog, ajuta-ma sa vad adevaratul Templu de aur mai limpede decît îti vad imaginea cu ochii mintii. în plus, daca esti într-adevar atît de frumos, încît nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce esti atît de frumos, de ce e necesar sa fii frumos?

în vara aceea, Templul de aur parea sa contrasteze si mai puternic cu vestile proaste despre razboi care ajungeau zi de zi la urechea noastra, stralucind mai viu ca niciodata. în iunie, americanii debarcasera la Saipan si aliatii erau în cîmpiile Normandiei. Numarul vizita­torilor scazu considerabil, dar Templul de aur parea ca se bucura de singuratate, de tacere.

Era firesc ca razboaiele si nelinistea, gramezile de j cadavre si varsarea de sînge sa sporeasca frumusetea Templului de aur. Pentru ca acest Templu fusese cladit pe neliniste de numerosi stapîni ursuzi care aveau un' singur general în mijlocul lor. Diferitele proiecte ale celor trei nivele, în care specialistul în istoria artei putea dis­tinge un amestec de stiluri, izvorasc probabil din cautarea unui stil care sa cristalizeze întreaga neliniste înconjura­toare. Daca ar fi fost construit într-un singur stil, Templul de aur ar fi fost incapabil sa-si asume nelinistea si si-ar fi dat de mult obstescul sfîrsit.

oChii de la Templu, mi se parea foarte ciudat ca aceasta cladire exista cu adevarat în fata mea. Templul de aur pe care-l vazusem cînd mi-am petrecut doar o noapte aici (arunci cînd l-am vizitat împreuna cu tata) nu-mi daduse aceasta senzatie. si acum abia-mi venea sa cred ca Templul de aur va fi mereu aici, în fata ochilor mei, chiar daca anii trec.

Cînd ma gîndeam la el pe vremea cînd stateam la Maizuru, mi se parea ca Templul se afla undeva, într-un colt al orasului Kyoto; dar acum, ca am venit sa locuiesc aici, îmi aparea în fata ochilor numai cînd îl priveam si înceta sa existe cînd dormeam în pavilionul central. Iata de ce ma duceam de cîteva ori pe zi sa-i arunc o privire, spre amuzamentul colegilor. întotdeauna ma uimea faptul ca Templul exista, iar dupa ce-l priveam îndelung, ma întorceam în camera mea. Simteam ca daca ma-ntorc brusc sa-l privesc din nou, silueta lui va disparea precum Euridice.

Dupa ce am terminat de maturat în jurul Templului, am urcat pe dealul din spate ca sa nu ma arda soarele diminetii, ce încalzea tot mai puternic, si am luat-o pe carare spre Yukatei. Era înainte de ora deschiderii, asa ca nu se vedea picior de om. O formatie de avioane de lupta, din escadronul aviatiei militare din Maizuru probabil, trecu cu zgomot asurzitor deasupra capului, zburînd destul de jos, aproape de Templul de aur care tocmai se trezea.

între colinele din spate era un lac plin de lintita, cunoscut sub numele de Yasutamizawa. în mijlocul lui se afla o insulita, iar pe ea se înalta Shirahebizuka, un tur­nulet din piatra cu cinci nivele. Aerul diminetii se umplu de ciripitul pasarelelor: nu se vedea nici o pasare, dar întreaga padure rasuna de cîntecul lor.

In fata lacului crestea o iarba deasa, despartita de carare printr-un gardulet. Lînga el era întins un tînar în camasa alba. O grebla din lemn de bambus statea reze-mata de un artar mic.

Baiatul se ridica cu atita energie, meu aveai impresia i ca o sa scobeasca o gaura în aerul placut de vara ce nel învaluia; dar cînd ma vazu, spuse, parca dezamagit:

- Tu erai?

îl cunoscusem chiar cu o seara în urma. îl chema Tsu-rukawa si venea de la un templu prosper din suburbiile j orasului Tokyo. Provenea dintr-o familie înstarita si avea] de toate: întretinere la scoala, bani de buzunar, pachete de acasa. Fusese trimis la Templul de aur pentru ca se înrudea oarecum cu staretul si pentru a vedea cum se face educatia jiso-ilor obisnuiti. Plecase acasa pe perioada vacantei de vara si se întorsese la Kyoto în seara aceea.' Tsurukawa avea un accent tokyot tipic. Urma sa intre si' el în toamna la Colegiul Rinzal, în aceeasi clasa cu mine, si cu o seara în urma ma intimidase cu turuiala si voiosia

lui.

Cînd l-am auzit spunînd "Tu erai?", n-am mai fost în stare sa rostesc nici un cuvînt. Am avut impresia ca tacerea mea îi suna a repros.

- E-n ordine. Sa stii ca nu trebuie sa maturam chiar totul. Oricum se murdareste iar cînd vin vizitatorii. Mai ales ca nici nu prea mai vine lume în ultima vreme.

Am pufnit în rîs. Cînd rîdeam astfel, fara sa vreau, se pare ca-mi apropiam oamenii. Oricum, nu aveam de unde sa stiu ce impresie faceam asupra altora.

Am sarit gardul si m-am asezat lînga Tsurukawa. I Ţinea mîna sub cap, asa ca am observat ca desi partea] exterioara era bronzata binisor, cea ferita de soare era atît de alba, îneît i se vedeau venele prin piele. Razele soarelui] de dimineata radiau printre copaci, împrastiind o umbra 1 de un verde deschis în jur, pe iarba. Instinctul îmi spunea 1 ca baiatul acesta nu iubeste Templul de aur asa cum îl iubesc eu. Atasamentul meu fata de Templu îsi avea; radacinile în urîtenia mea.

- Am auzit ca ti-a murit tatal, spuse Tsurukawa.

- Da.

Tsurukawa îsi întoarse privirile într-o parte si, fara sa faca nici un efort pentru a ascunde cît era de preocupat de modul lui copilaresc de a interpreta lucrurile, continuam

ue aur aut ue muit aeoarece jti aminteste de tatal tau, nu? Vreau sa spun ca arunci cînd îl privesti, îti amintesti cît de mult îi placea tatalui tau. Ma bucura faptuj ca rationamentul lui pe jumatate corect nu produsese nici un soi de schimbare pe chipul meu apatic. Era evident ca Tsurukawa clasa sentimentele omenesti în sertarase separate pe care le pastra în camera lui, exact ca baietii care claseaza diverse specii de insecte; si-i facea placere sa le scoata din cînd în cînd afara ca sa faca experiente pe ele.

- Esti trist din pricina mortii tatalui tau, nu? De aceea esti atît de retras... M-am gîndit la asta de cînd te-am întîlnit aseara.

Observatiile lui nu m-au contrariat. De fapt, senti­mentul lui ca eu paream retras îmi dadea o oarecare libertate si liniste a cugetului, drept care nu m-am mai bîlbîit:

- N-am de ce sa fiu trist, sa stii.

Tsurukawa ma privi, netezindu-si cu mîna sprîncenele prea lungi, care pareau sa-l încurce.

- Vai de mine! exclama el, deci îti urai tatal? Sau îi purtai antipatie?

- Nu aveam nimic împotriva lui; nici macar nu pot sa spun ca nu-l iubeam.

- Atunci de ce nu esti trist?

- Da, asta cam asa e. Nici eu nu înteleg.

Pus în fata unei probleme atît de dificile, Tsurukawa se ridica.

- Atunci, pesemne ca ai avut parte de vreo întîmplare neplacuta.

- Zau ca nu stiu, am raspuns.

Vorbindu-i, ma întrebam si eu de ce îmi face atîta placere sa stîrnesc îndoiala în mintile altora. în ce ma privea, n-aveam nici cea mai mica urma de îndoiala. Problema era foarte clara: sufeream psihic din cauza bîl-bîielii. Niciodata nu ma puteam exprima la timp. Poate de aceea simteam ca moartea tatei si tristetea mea n-au

lllCl U legctlUlcl Ullcl l_U âlld. W llUCd

o usoara întîrziere face mereu ca sentimentele si eveni­mentele prin care am trecut sa se înapoieze la starea lor fara noima, incoerenta, care, în ce ma priveste, este proba­bil starea lor de baza. Cînd sînt trist, ma cuprinde regretul j brusc, fara nici un motiv: nu are nici o legatura cu un anume eveniment.

Dar sînt incapabil de a-i explica toate acestea noului meu prieten. Tsurukawa se porni pe rîs pîna la urma.

- Ce ciudat esti!

I se scutura camasa de pe el de rîs. Razele soarelui, care se strecurau printre ramurile unduitoare ale copacilor, ma faceau sa ma simt fericit. Viata mea era cutata precum camasa tînarului de lînga mine. Dar asa încretita, ce alba îi stralucea camasa în lumina soarelui! Cine stie, poate si eu?

Facînd abstractie de lumea exterioara, Templul îsi con­tinua existenta conform principiilor sectei Zen. Vara nu ne sculam niciodata mai tîrziu de ora cinci. Scularea însemna de fapt "actionarea conform normelor". De îndata ce ne trezeam, ne faceam datoria de dimineata, cîn-tînd sutra. Aceasta sutra se numea "revenirea tripla" si o intonam de trei ori. Dupa aceea maturam interiorul Templului si stergeam pe jos cu cîrpa. Urma micul dejun numit "întrunirea la fiertura de orez", timp în care ascultam o anume sutra. Dupa micul dejun ne asteptau tot felul de treburi, cum ar fi: plivitul, curatarea gra­dinii, taiatul lemnelor. Apoi, în zilele de cursuri, plecam, fiecare, la scolile noastre.

La întoarcere, ne luam "doctoria", cum se numea masa de seara, urmata uneori de o prelegere dupa scrierile sacre, tinuta de staret. La ora noua venea "des­chiderea pernei", adica ora culcarii.

Cam asa se desfasura programul meu zilnic; sem­nalul care ma trezea în fiecare dimineata era clopotelul pe care-l suna preotul ce raspundea de bucatarie si dej ritualul meselor.

ba începui se presupunea ca o sa tun cam o duzina de oameni la Templu, adica la Rokuon-ji. Dar în urma recrutarii pentru serviciul militar si a muncii obligatorii, singurii locuitori - în afara ghidului, trecut de saptezeci de ani, a bucataresei, trecuta de saizeci, a diaconului si a vice-diaconului - eram noi, cei trei jiso. Batrînii erau demodati si doar pe jumatate vii, pe cînd cei tineri erau de fapt copii. Diaconul mai avea pe cap si contabilitatea Templului, considerata o "sarcina auxiliara".

La cîteva zile dupa sosire, mi se încredintase ducerea ziarelor la locuinta staretului, pe care-l numeam "batrînul profesor". Ziarul sosea cam la ora la care terminam tre­burile diminetii inclusiv curatenia. Nu era usor pentru noi, cei trei jiso, sa spalam într-un timp atît de scurt toate coridoarele Templului cu peste treizeci de camere. De îndata ce terminam, mergeam la poarta sa iau ziarele, strabateam coridorul de la intrare, unde se afla Camera Mesagerilor, treceam apoi prin spatele Camerei Vizita­torilor si îmi croiam drum prin coridorul care ducea la Marea Biblioteca, unde astepta "batrînul profesor". Cori­doarele proaspat spalate erau înca umede, iar pe alocuri, acolo unde se mai afla cîte o gaura în dusumea, apa adunata sclipea în razele soarelui de dimineata si ma udam pîna la glezne. Vara fiind, senzatia era placuta, îngenuncheam apoi în fata Bibliotecii si strigam:

- Parinte, pot sa intru?

- îhî, raspundea.

înainte de a pasi în camera, îmi stergeam picioarele ude cu poala anteriului, smecherie pe care o învatasem de la colegi.

Eram foarte constient de mireasma puternica si proaspata a lumii exterioare care patrundea prin ziarul tiparit si, aruncînd o privire titlurilor, citii: "Este inevitabil raidul aerian asupra orasului imperial?"

S-ar putea sa para ciudat, dar pîna atunci nu ma gîndisem niciodata sa fac vreo legatura între Templul de aur si raidurile aeriene. De la caderea Saipanului, devenisera inevitabile raidurile aeriene si deasupra insulei

evacuare a unei parti din Kyoto; totusi, în ce ma privea, nu mi se parea sa fie vreo legatura între existenta semi-eterna a Templului de aur si dezastrul produs de raidurile aeriene. Dupa parerea mea, Templul indestructibil si focul, prin puterea sa, trebuie sa perceapa deosebirile totale dintre ele si, chiar daca se întîlnesc, sa se furiseze automat unul lînga celalalt. Adevarul este ca Templul de aur era amenintat de pericolul de a arde pîna-n temelii dupa un raid aerian. într-adevar, daca lucrurile con­tinuau asa, Templul de aur se transforma sigur în cenusa. De îndata ce aceasta idee prinse radacini în mintea mea, fru­musetea tragica a Templului spori si mai mult.

Era într-o dupa-amiaza de vara tîrzie, cu o zi înainte de începerea scolii. Staretul plecase pe undeva sa tina o slujba comemorativa împreuna cu vice-diaconul. Tsu-rukawa ma invitase sa vedem un film, dar pentru ca pe mine nu prea ma amuza ideea, renunta si el imediat; asa era Tsurakawa.

Primind o permisie de cîteva ore, am parasit Templul cu chipiurile de colegiu pe cap si cu jambiere la pantalonii kaki. Templul se scalda în caldura zilei de vara si nu era nici un vizitator prin preajma.

--.Ei bine, unde mergem? întreba Tsurukawa.

I-am raspuns ca înainte de a pleca undeva as vrea sa mai privesc o data, pe îndelete, Templul de aur, pentru ca începînd de mîine n-o sa-l mai putem vedea la ora aceasta si pentru ca în timp ce vom munci în fabrica s-ar putea întîmpla ca Templul sa se transforme în cenusa ca urmare a vreunui raid aerian. M-am poticnit si m-am bîl-bîit pîna i-am explicat, dar Tsurukawa m-a ascultat sur­prins si usor enervat. Cînd mi-am terminat micul discurs, fata îmi era lac de sudoare, de parca as fi spus cine stie ce lucru rusinos. Tsurukawa era singura persoana careia îi marturisisem ciudatul atasament fata de Templul de aur. Privindu-i însa chipul, nu i-am descifrat decît acea privire iritata pe care ma obisnuisem s-o vad la cei carB încercau sa-mi descifreze bîlbîiala. Iata ce oameni trebui*

sa un»

ucmieni ain eu ae-a face! Cînd

destainui taine importante, cînd încerc sa-i fac pe altii sa vibreze la vederea frumosului de care mie mi se umple sufletul, cînd ma deschid lumii - ei bine, trebuie sa dau piept cu astfel de chipuri. Aceasta înfatisare nu si-o iau si fata de altii. Expresia asta este o copie perfecta a irascibilitatii mele; este, ca sa spun asa, o oglinda înspaimîntatoare a mea. în astfel de situatii, oricît ar fi de frumos chipul, el îsi asuma o urîtenie asemanatoare cu a mea. si de îndata ce-mi dau seama de aceasta, lucrul important pe care as fi vrut sa-l exprim se naruie în ceva complet lipsit de importanta, ca o tigla de pe acoperis.

între mine si Tsurukawa se interpusera puternicele raze ale soarelui de vara. Asteptînd sa termin ce aveam de spus, fata îi stralucea de grasime. Sprîncenele sclipeau ca aurul în lumina soarelui, iar narile i se dilatasera din cauza caldurii înabusitoare.

Terminasem de vorbit si ma cuprinse furia. De cînd îl cunoscusem pe Tsurukawa, nu încercase nici macar o data sa ma tachineze pentru bîlbîiala.

- De ce? îl întrebai eu cerîndu-i socoteala pentru indulgenta manifestata.

Dupa cum am mai subliniat, suportam mai usor batjocura si insultele decît compatimirea. Un zîmbet abia perceptibil flutura pe chipul lui Tsurukawa.

- Eu nu sînt dintre aceia care se sinchisesc de astfel de lucruri.

Am ramas mut de uimire. Fiind crescut în mediul aspru de la tara, nu eram obisnuit cu astfel de gingasii. Gestul lui Tsurukawa m-a facut sa înteleg ca, chiar daca era înlaturata bîlbîiala din existenta mea, eu ramîneam acelasi. Ma simteam bine ca sînt tratat ca atare. Ochii lui Tsurukawa, cu gene lungi, au reusit sa faca abstractie de bîlbîiala mea, ma accepta asa cum eram. Pîna în clipa aceea aveam strania impresie ca a-mi ignora bîlbîiala însemna de fapt distrugerea acelei existente care se numea EU.

Ma simteam linistit si fericit in acelasi limp. îvia nur ca n-am mai putut uita niciodata Templul de aur asa cum arata în clipa aceea. Am trecut amîndoi prin fata por­tarului care motaia, am mers pe cararea pustie ce trecea pe lînga zid si am ajuns în fata Templului de aur.

Scena mi-e vie în minte. Am stat amîndoi, unul lînga altul, pe malurile lacului Kyoko, în camasi albe. si în fata acestor doua chipuri, nedespartite de nimic altceva, se înalta Templul de aur. în aceasta ultima vara, în aceste ultime vacante de vara - ba chiar ultima -, tineretea noastra plutea ametitor pe o muchie. Templul de aur j statea pe aceeasi muchie, în fata noastra, ne vorbea. Asteptarea raidurilor aeriene ne apropiase si mai mult de Templu.

Razele placute ale soarelui de vara tîrzie decorau acoperisul nivelului Kukyocho cu o foita aurie, iar lumina ce cadea drept pe Templu îi sporea si mai mult opacitatea nocturna. Pîna acum ma apasase vesnicia Templului, tinîndu-ma la distanta; dar destinul lui iminent, posibili­tatea de a pieri din cauza unei bombe, îl apropia de des­tinul nostru. S-ar putea ca Templul de aur sa fie distrus înaintea noastra. La gîndul acesta mi se parea ca el traieste, ca si noi.

Dealurile din jur, cu pinii lor rosietici, erau dominate de tîrîitul greierilor: aveai impresia ca nenumarati preoti invizibili cîntau rugaciunea pentru Stingerea Focurilor: Guâ gya; cîntau ei, gyakl gyakl, un nun, shifura shifura, harashifura harashifura!

Aceasta cladire minunata se va transforma curînd în cenusa, gîndeam. De aceea poate, imaginea mea despre Templul de aur începu sa se suprapuna treptat peste templu în toate detaliile, exact cum copia facuta pe hîrtie de calc se suprapune perfect pe desenul original: acoperisul din imagine se suprapunea peste acoperisul adevarat, Sosei peste Sosei-ul care se întindea dincolo de lac, balustradele si ferestrele de la Kukyocho peste acele balustrade si ferestre. Templul de aur nu mai era o cladS

evanescentei lumii adevarate. Datorita gîndurilor care ma frarnîntau, adevaratul Templu nu era cu nimic mai prejos decît cel din imaginatia mea. S-ar putea ca mîine. sa ploua cu foc din cer; atunci pilonii aceia subtirei, fru­moasele curburi ale acoperisului vor fi transformate în cenusa si n-o sa avem cum sa-l mai privim. Dar deo­camdata se înalta senin în fata noastra, în toate detaliile, Scaldîndu-se în lumina aceea ca un foc de vara.

Dincolo de dealuri aparura cîtiva nori mareti, ase­meni celor pe care-i vazusem cu coada ochiului cînd se cînta sutra la funeraliile tatei. Erau plini de un soi de lumina amortita si priveau delicata constructie a Tem­plului, în lumina puternica de vara, Templul de aur parea sa-si piarda detaliile de forma; pastra obscuritatea mohorîta si rece absorbita în sine, iar conturul misterios ignora pur si simplu lumea uluitoare care-l înconjura. Doar pasarea phoenix de pe acoperis îsi prinse bine picioarele de piedestal, încercînd sa nu se clatine din cauza luminii orbitoare a soarelui.

Plictisit de contemplarea mea, Tsurtikawa lua de jos o pietricica si, cu miscarea gratioasa a aruncatorului, o zvîrli drept în mijlocul umbrei pe care Templul o arunca pe lacul Kyoko. Apa se undui printre lintite, iar fru­moasa si fragila constructie se prefacu în praf si pulbere.

Anul care a urmat pîna la terminarea razboiului a fost perioada în care m-am simtit cel mai apropiat de Templul de aur, în care m-a preocupat cel mai mult exis­tenta lui în afara primejdiei, total absorbit de frumusetea lui. A fost perioada în care mi s-a parut ca am coborît Tem­plul la acelasi nivel cu mine si, crezînd acest lucru, am fost capabil de o iubire fara margini. Cu toate acestea, Templul nu mi-a dat nimic din influenta lui nefasta, nimic din veninul sau.

M-a încurajat gîndul ca Templul de aur si cu mine unpartaseam acelasi pericol pe lumea aceasta. si în acest

pencoi reusisem sa gasesc un intermediar care sa ma iege de frumusete. Simteam ca s-a creat o punte între mine si lucrul care pîna atunci ma respinsese, ma tinuse la distanta.

Ma ametea gîndul ca focul care ma va distruge pe mine va distruge probabil si Templul. Existînd sub acelasi blestem, la cheremul aceluiasi destin damnat, mistuitor, Templul si cu mine ajunsesem sa traim în lumi de aceeasi dimensiune. Precum trupul meu subred si urît, cel al Templului, oricît parea de tare, era din carbune inflama­bil. Uneori simteam ca ar fi posibil sa zbor din locul acesta, luînd Templul cu mine, ascunzîndu-l în propria carne, în propriul sistem - exact cum hotul înghite pretioasa bijuterie cînd îsi simte urmaritorul aproape.

Tot anul n-am mai învatat nici o sutra, n-am mai citit nici o carte; în schimb, am fost ocupat zi de zi, de dimineata pîna noaptea, cu etica, cu manevrele, cu arta militara, cu munca în fabrica si antrenamentul pentru o eventuala evacuare fortata. Firea mea visatoare a devenit si mai visatoare, si datorita razboiului, viata de toate zilele s-a înstrainat si mai mult de mine. Pentru noi, baietii, razboiul era o experienta iluzorie, lipsita de orice realitate materiala, ceva ca o rezerva izolata de spital în care esti complet rupt de sensul vietii.

Dupa ce primele B-29 au atacat orasul Tokyo în noiem-l brie 1944, toata lumea se astepta sa urmeze Kyoto. Visul meu secret era ca întregul Kyoto sa fie cuprins de flacari. ] Acest oras era prea nelinistit ca sa-si pastreze vechea] conditie; diversele temple sintoiste si buddhiste uitau de j cenusa fierbinte care se nascuse dinauntru. Cînd îmi amintesc de marea batalie de la Ojin care distrusese acest; oras, simteam ca orasul Kyoto îsi pierduse din frumusete i tocmai datorita faptului ca nu mai avusese de mult parte I de focul razboiului.

Mîine Templul de aur va arde cu siguranta pîna la temelii. Silueta care ocupa spatiul acela va disparea.) Chiar pasarea din vîrful Templului va învia ca adevarate» phoenix si-si va lua zborul spre înaltimi. însusi Templuls

ur, care pina atunci fusese încorsetat, se va elibera de conveniente si va pluti ici-colo, raspîndind o lumina palida pe lac si pe apele întunecate ale marii.

Am tot asteptat, dar nu a avut loc nici un raid aerian asupra orasului Ky5to. Chiar cînd am citit în ziare, în data de 9 martie din anul urmator, ca întregul TSkyo era o mare de flacari si dezastrul se tot extindea, Kyoto continua sa fie acoperit de un cer senin de primavara timpurie.

Eram disperat de atîta asteptare si încercam sa ma conving ca acest cer de primavara timpurie ascundea de fapt doar focuri si distrugeri, asa cum un geam de sticla sclipitor ascunde ce se gaseste în spatele lui. Dupa cum am mai spus, eram tare lipsit de simtire. Nici moartea tatei, nici saracia mamei nu ma prea afectau. Ceea ce visam era un fel de compresor urias divin care sa provoace dezastru, cataclisme si tragedii supraomenesti, care sa nimiceasca prin puterea lui distrugatoare toate fiintele si toate obiectele, indiferent daca erau frumoase sau urîte. Uneori, stralucirea neobisnuita a cerului de primavara îmi parea lumina lamei reci a unui topor suficient de urias cît sa cuprinda întreaga lume. Apoi asteptam ca acest topor sa cada - sa cada cu o asemenea viteza, încît nimeni sa nu mai aiba nici o clipa de ragaz.

Ma mai obsedeaza si acum ceva straniu. Initial nu ma stapîneau astfel de gînduri întunecate. Preocuparea mea - si era singura mea problema adevarata - era doar fru­musetea. Dar nu cred ca razboiul m-a afectat um-plîndu-mi mintea cu gînduri lugubre. Cînd oamenii se concentreaza asupra ideii de frumos, fara sa-si dea seama macar, ei se confrunta cu cele mai întunecate gînduri ce exista în lume. Asa cred eu ca sînt facute fiintele omenesti.

Mi-aduc aminte de o întîmplare petrecuta în Kyoto spre sfîrsitul razboiului. Era de necrezut, dar n-am fost singurul martor. Tsurukawa era lînga mine.

Intr-o zi cînd s-a întrerupt curentul, Tsurukawa si cu mine tocmai vizitam templul Nanzen pentru prima oara.

podul de lemn de linga pontonul de unde plecau barcile.

Era o zi senina de mai. Pontonul nu se mai folosea, iar balustrada care ducea pîna la el ruginise si se acoperise de buruieni. Printre buruieni îsi înaltau capsorul niste floricele plapînde ce tremurau în bataia vîntului. Pîna în punctul de unde începea panta, apa era murdara si stata­toare, iar umbrele ciresilor de pe partea noastra se scu­fundasera cu totul în apa.

De pe pod priveam apa absenti. Dintre toate amintirile de razboi, astfel de momente lasa cea mai puternica impresie. Aceste clipe scurte de neatentie te pîndeau peste tot, precum petele de cer albastru ce privesc prin deschizaturile facute în nori. E ciudat ca tocmai un moment ca acesta mi-a ramas întiparit în minte, ca si cînd ar fi fost prilej de placeri sfîsietoare.

- E placut, nu? spusei zîmbind.

- îhî, raspunse Tsurukawa si zîmbi si el. Simtear amîndoi foarte intens ca aceste cîteva ore ne aparti: numai noua.

Cararea pietruita era încadrata de Un sant cu apa curata pe care se unduiau plante acvatice. Curînd se ridica în fata ochilor nostri Poarta Sanmon. Nu se zarea picior de om prin împrejurimile templului. Prin verdeata proaspata, tiglele de pe acoperis straluceau puternic ca si cum în clipa aceea ar fi fost pusa acolo o carte mare argintie. Ce putea sa însemne razboiul în astfel de momente? într-un anumit punct, într-o anume clipa, mi se parea ca razboiul devenise un incident spiritual fan­tomatic ce nu putea exista de sine statator, în afara constiintei omenesti.

Poate tocmai pe aceasta Poarta Sanmon pasi odini­oara vestitul tîlhar Ishikawa Goemon si, de acolo de sus, privi fascinat florile în toata splendoarea lor. Eram amîndoi într-o dispozitie sufleteasca exceptionala, ca niste copii nevinovati. Desi trecuse vremea florilor de cires, po­mii acoperindu-se de frunze, ne-am gîndit ca n-ar strica sa le admiram si noi din locul din care privise Goemon*

i piant taxa ae intrare si am urcat scarile abrupte de lemn, complet înnegrite. în sala din vîrf destinata dansurilor religioase, Tsurukawa dadu cu capul de tavanul scund. Am rîs de el, dar imediat m-am lovit si eu. Ne-am întors, am urcat pîna în capul scarilor si am iesit în vîrful turnului.

Dupa ce-am urcat scari înguste ca de pivnita, ne-am simtit minunat cînd am ajuns sa vedem din nou cerul liber. Am privit ciresii si pinii, padurea templului Heian care se întindea în zare, dincolo de sirurile de cladiri, lantul de munti - Arashi, Kitanokata, Kibune, Minoura, Kompira - ce-si înaltau siluetele vagi undeva la peri­feriile orasului KySto. Dupa ce ne saturasem sa le privim, ne-am scos pantofii si am intrat plini de respect în templu, ca niste jiso adevarati. Pe jos erau întinse douazeci si patru de rogojini. în mijloc se afla statuia Shaka, iar ochii celor saisprezece arhati1 straluceau în întuneric. Sala aceasta se numea Gohoro sau Turnul celor cinci pasari phoenix.

Templul Nanzen apartinea aceleiasi secte buddhiste Rinzai ca Templul de aur, dar pe cînd cel din urma tinea de scoala Sokokuji, primul era centrul scolii Nanzen. Cu alte cuvinte, ne aflam acum într-un templu ce tinea de aceeasi secta ca al nostru, dar de alta scoala. Stateam acolo ca niste elevi obisnuiti, cu un ghid în mîna si priveam în jur picturile viu colorate de pe tavan, atribuite lui Tan'yu Morinobu din scoala Kano si lui Hogen Tokuetsu din scoala Tosa. Pe o parte din tavan erau pictati îngeri cu aripile întinse spre cer, cîntînd din flaut si biwa2.

In alta parte, o kalavinka cu un bujor alb în cioc batea din aripi. Este o pasare cu voce melodioasa despre care sutra spune ca traieste pe muntele Sessan: partea din fata are forma unei fete durdulii, iar cea din spate este de pasare. în centru era pictata o pasare mitica despre care se presupune a fi surata celei de pe Templul de aur; dar

Arhatii sînt oameni sfinti care dobîndesc starea de eliberare (Nirvana) prin autoconcentrare (n.ed.).

Mandolina japoneza (n.trad.)

i

semana iu un luiluucu

pasarea sobra, aurie, atît de familiara.

Am îngenuncheat si ne-am împreunat mîinile în ruga­ciune în fata statuii lui Shaka1. Apoi am parasit templul. Ne era greu sa ne tîrîm din turn jos. Ne-am rezemat de balustrada dinspre sud, din capul treptelor pe care le urcaseram. Aveam impresia ca vad undeva, în fata ochilor, o spirala mica, frumoasa, colorata. Trebuie sa fi fost o imagine succesiva a culorilor splendide pe care tocmai le zarisem pe picturile tavanului. Aceasta senzatie de concentrare de culori lasa impresia ca pasarea kalavinka se ascundea undeva, printre frunzele tinere sau pe cren­gile de pin ce se întindeau jos, sub ochii nostri, ca si cum m-ar fi lasat sa arunc o privire asupra aripilor ei minu­nate.

Dar nu era asa. Peste drum, sub noi, se afla chilia Tenju. O carare pavata cu pietre late, ale caror colturi se atingeau, ducea prin gradina în care erau plantati niste arbusti spre o sala mare cu usi glisante. Se puteau zari detalii ale alcovului si ale rafturilor asezate în trepte. Covorul de pe jos, de un rosu-aprins, sugera limpede ca aceasta camera servea la ceremonia ceaiului. Acolo statea o femeie. De fapt, ea era cea care ma frapa. în timpul! razboiului nu ti se oferea prea des ocazia sa vezi femeii îmbracate în chimonouri cu mîneci largi, atît de stralu-f citoare. Daca îndraznea cineva sa se îmbrace ca ea si sa iasa pe strada, era apostrofat pentru lipsa de bun-sim si se întorcea acasa sa se schimbe. Se percepeau greu detaliile desenului de pe chimonou, dar am observat flori pictate si brodate pe un fond albastru-deschis, iar brîul rosu, fire aurii stralucitoare. Aveam senzatia ca ae rul ambiant primea lumina de la stralucirea chimonouluil Tînara cea frumoasa sedea pe rogojina într-o pozitie ce-{r sugera multa gratie; profilul ei iesea în evidenta de par"

Buddha (n.trad).

11 uiueuat uaca eSte de fapt o fiinta vie.

__. Doamne Dumnezeule! am spus, bîlbîindu-ma

îngrozitor. Oare e chiar vie?

__si eu ma gîndeam la asta. Arata ca o papusa, nu?

raspunse Tsurukawa, care statea rezemat de balustrada fara sa-si poata lua ochii de la femeie.

Chiar în clipa aceea îsi facu aparitia dinspre un colt al camerei un tînar ofiter îmbracat în uniforma. Se aseza teapan în fata femeii, la cîtiva pasi de ea. Se privira tacuti.

Femeia se ridica si disparu fara nici o vorba în întuneri­cul culoarului. Dupa un timp, se întoarse cu o ceasca de ceai în mîna; mînecile lungi se leganau în mers. înge-nunche în fata barbatului si-i oferi ceaiul. Dupa ce-i dadu ceasca conform etichetei, se întoarse la locul ei. Barbatul spuse ceva. Nu se atinse de ceasca. Clipa urmatoare paru extrem de lunga si de încordata. Femeia îsi înclina mult capul.

Atunci se întîmpla ceva de necrezut. Ţinîndu-se în con­tinuare foarte dreapta, femeia îsi desfacu gulerul chi-monoului. Se auzea fosnetul matasii pe cînd o tragea de sub brîul legat strîns. I-afn vazut apoi pieptul alb. Mi-am tinut rasuflarea. Femeia lua unul din sîni în mîna. Ofiterul îi întinse cescuta închisa la culoare si îngenunche în fata ei. Femeia îsi freca sînul cu ambele mîini.

Nu mai stiu daca am vazut totul, dar am simtit limpede, ca si cum s-ar fi petrecut sub ochii mei, cum laptele alb, caldut, tîsni din pieptul ei în ceaiul verde-închis, facu spume în ceasca, patrunse apoi în lichid lasînd doar picaturi albe la suprafata. Suprafata linistita a ceaiului se tulbura si se înspuma de la laptele alb.

Barbatul duse ceasca la gura si bau ceaiul cel miste­rios pîna la ultima picatura. Femeia îsi ascunse sînul în chimonou.

Tsurukawa si cu mine am privit scena înmarmuriti. Mai tîrziu, cînd am analizat situatia la rece, am ajuns

de despartire între ofiterul care pleca pe front si femeia care-i purta copilul. Dar emotiile pe care le-am trait în clipele acelea au facut imposibila orice explicatie logica. Fiind atît de concentrati, nici n-am mai avut timp sa observam ca barbatul si femeia parasisera camera, nelasînd în urma lor decît covorul mare, rosu.

I-am vazut minunatul profil alb si sînul alb splendid. Dupa ce a plecat, ceva m-a obsedat toata ziua si în zilele care-au urmat. Femeia aceasta nu era altcineva decît j Uiko. înviase.

Capitolul III

Se ÎMPLINEA UN AN de la moartea tatei. Mama avu o idee ciudata. Deoarece eu nu puteam pleca acasa din cauza practicii la fabrica, s-a gîndit sa vina ea la Kyoto si sa aduca ea piatra funerara de pe mormîntul tatei pentru slujba. Bineînteles, nu avea bani sa plateasca slujba, asa ca i-a scris staretului Dosen, apelînd la milostenia lui. Staretul dadu ascultare rugamintii ei si ma înstiinta si pe mine. O facea de dragul fostului prieten.

Vestea nu m-a încîntat deloc. Pentru un anume motiv, am evitat pîna acum sa scriu despre mama. Nu prea am chef sa ma ating de nimic din ceea ce e legat de ea.

Nu i-am reprosat mamei absolut nimic în legatura cu un anume incident. Nici macar n-am vorbit despre asta vreodata. S-ar putea ca ea sa nu-si fi dat seama ca stiu ceva. Dar de cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat, n-am mai putut-o ierta.

Era în prima mea vacanta de vara dupa ce am fost dat în grija unchiului din Maizuru. La vremea aceea, o ruda de-a mamei, un anume Kurai, s-a întors la Nariu de la Osaka dupa ce daduse faliment. Sotia lui, provenind dintr-o familie înstarita, n-a vrut sa-l ia cu ea acasa; Kurai s-a aciuat în templul tatei pîna cînd s-au limpezit lucrurile. Nu prea aveam plase împotriva tîntarilor la templu. Era o minune ca nu ne-am îmbolnavit, mama si cu mine, de boala tatei, deoarece dormeam sub aceeasi plasa; iar acum mai era si Kurai cu noi. îmi amintesc ca într-o noapte de vara tîrîia un greiere în gradina. Probabil ca el m"a trezit. Se auzea deslusit zgomotul valurilor, si partea

ae jos a piasei, ae un verae-aescms, ninia in oriza mani. | Numai ca miscarea ei era foarte ciudata.

Plasa împotriva tîntarilor începea sa se umfle o data cu vîntul, apoi tremura sovaitor, ca si dnd ar fi lasat vîntul sa treaca prin ea. Dar nu se plia dupa cum batea vîntul, ci parea sa-l abandoneze si sa-l priveze de putere. Mi s-a j parut ca aud un zgomot, ca fosnetul de bambus, a ceva' care se freca de rogojinile de paie: era plasa care se freca j de dusumea. Acesteia i se transmitea o anume miscare I ce nu venea de la vînt. O miscare mai rafinata decît a vîn- j tului; o miscare ce se raspîndea asemeni valurilor, j unduindu-se pe toata lungimea plasei, facînd ca materi­alul aspru sa se contracte spasmodic, iar bolta ei, privita j dinauntru, sa arate ca suprafata unui lac ce se umfla, tul­burat. Sa fi fost vreo creasta a unui val zamislit, de vreun vapor ce despica valurile în zare sau era reflectarea de la distanta a unui val ramas pe urmele vaporului care a trecut pe-aici?

Mi-am întors speriat privirile într-acolo. Cum priveam j cu ochii larg deschisi în bezna, am avut senzatia ca uni sfredel îmi strapunge pupilele.

Eram culcat lînga tata; plasa împotriva tîntarilor era I mult prea mica pentru patru persoane; probabil ca m-am zvîrcolit în somn si l-am împins într-un colt; astfel, o bucata mare de cearsaf alb sifonat ma despartea acum dej ceea ce vazusem; tata, ghemuit chiar în spatele meu, îmil respira exact pe gît.

Respiratia lui neregulata si usor sacadata m-a facut! sa-mi dau seama ca era treaz; se abtinea sa tuseasca.! Brusc, mi-am simtit ochii acoperiti de ceva mare si caldj si n-am mai vazut nimic. Am înteles pe loc: tata îsi! întinsese mîinile ca sa ma împiedice sa vad.

Asta se întîmpla cu multi ani în urma, pe cînd avean| numai treisprezece ani, dar amintirea acelor mîini îmi estet foarte vie. Mîini extraordinar de mari. Mîini care m-aui cuprins de la spate, ca sa-mi împiedice privelistea iadului; pe care tocmai îl vazusem. Mîini venind parca de pe alta lume. Nu stiu daca a facut lucrul acesta din dragoste, din

iriîla sau de rusine; dar mîinile acelea au izolat instan­taneu lumea îngrozitoare cu care eram confruntat si au jngropat-o în întuneric.

Sub mîinile acelea am facut un semn usor de aprobare si de la acel semn tata si-a dat seama imediat ca am înteles si ca sînt gata sa aprob tacit; si-a retras mîinile de pe mine. Apoi, exact cum îmi poruncisera mîinile acelea, mi-am tinut ochii mai departe închisi si am ramas nemiscat, fara sa mai pot adormi pîna dimineata, cînd lumina orbitoare de afara îsi croi drum pe sub pleoapele mele.

Va rog sa va amintiti ca dupa cîtiva ani, cînd sicriul tatei era scos din casa, eu priveam atît de concentrat chipul mortului, încît n-am varsat nici macar o singura lacrima. Amintiti-va ca o data cu moartea tatei m-am descarcat de mîinile lui si, privindu-i atent fata, am putut sa-mi confirm existenta. Asa am înteles eu sa ma razbun pe mîinile acelea, adica pe ceea ce se cheama dragoste pe lumea asta; însa în ce-o priveste pe mama, lasînd la o parte faptul ca n-o puteam ierta, nu m-am gîndit nicio­data sa ma razbun pe ea.

Se stabilise ca mama sa vina la Templu cu o zi înainte de slujba, putînd sa înnopteze aici. Staretul scrisese la scoala, cerînd sa ma învoiasca în ziua respectiva. Cei care faceam practica la fabrica nu stateam acolo, ci ne prezentam la ora stabilita si apoi ne întorceam pe unde se nimerea sa locuim. Cu o zi înainte de slujba, ma întorceam la Templu fara pic de tragere de inima.

Tsurukawa, cu inima lui curata, se bucura pentru mine si pentru reîntîlnirea cu mama dupa atîta timp, iar colegii mureau de curiozitate s-o vada. Mie îmi era însa rusine cu o mama atît de saraca si ma simteam foarte jenat, deoarece nu stiam cum sa-i explic bunului Tsu­rukawa de ce nu vreau s-o vad pe mama.

Dupa ce ne-am terminat programul la fabrica, Tsu­rukawa ma lua de brat si spuse: - Hai sa fugim repede! Asta puse capac la toate.

Mu ca nu Voiam s-o vafl pe mama cniar aeioc. iN-as putea afirma ca n-aveam nici un sentiment pentru ea. Adevarul este ca nu-mi placea sa fiu pus fata-n fata cu dragostea pe care ti-o poarta o ruda apropiata si ca, de fapt, încercam sa explic aceasta senzatie neplacuta în diverse feluri. în aceasta consta caracterul meu pacatos. Nu-mi era greu sa justific sentimentele adevarate prin tot soiul de argumente si motivari, dar uneori, nenumaratele motive stoarse de propriul creier atrageau sentimente care ma socau si pe mine; si acele sentimente nu fusesera ale mele initial.

Numai ura era adevarata, pentru ca ma lasam usor stapînit de acest sentiment.

- N-avem de ce sa fugim, i-am raspuns. Nu facem decît sa obosim. S-o luam încet!

- înteleg, spuse Tsurukawa. Deci vrei sa te repezi la ea si, ca s-o dai gata, te prefaci ca esti epuizat de alergare.

Tsurukawa îmi interpreta mereu orice gest si mai întotdeauna gresea. Dar nu ma sîcîia deloc si, de fapt, îmi devenise indispensabil pentru ca era cu-adevarat inter­pretul meu bine intentionat - un prieten de neînlocuit, care-mi traducea propriile cuvinte într-o limba a lumii reale.

Da, Tsurukawa îmi parea uneori un alchimist în stare sa transforme fierul în aur. Eu eram negativul fotografiei, iar el, pozitivul. De cîte ori n-am ramas uluit cînd am vazut ca sentimentele mele întunecate, confuze se lumi­neaza si stralucesc dupa ce se filtreaza prin inima lui Tsu­rukawa! în timp ce ezitam si ma bîlbîiam, el punea stapînire pe sentimentele mele, le rotunjea si le transmitea lumii din afara. Ceea ce am reusit sa învat din acest proces uluitor a fost ca, macar în ce priveste sentimentele, nu exista nici o inconsecventa între cel mai pur si cel mai impur: acelasi efect; nu exista nici o deosebire între intentiile criminale si compasiunea cea mai adînca. Tsu­rukawa n-ar fi putut oricum pricepe asa ceva, chiar daca eu as fi fost în stare sa-i explic în cuvinte, dar

r ^muiiiaiuare.

Si a ajuns sa nu-mi pese ca Tsurukawa ma considera ipocrit, pentru ca în mintea mea ipocrizia devenise doar 0 simpla insulta.

N-am avut parte de raiduri aeriene în Kyoto, dar o data, cînd m-am dus la fabrica din Osaka cu niste comenzi de piese de schimb pentru avioane, am vazut asa ceva; apoi unul din muncitori a fost transportat pe targa - avea pîntecele spintecat.

De ce ti se pare atît de înfiorator sa vezi intestine? De ce, cînd vedem interiorul unei fiinte omenesti, trebuie sa ne acoperim ochii, îngroziti? De ce socheaza curgerea de sînge? De ce sînt urîte intestinele unei fiinte? Nu e vorba de aceeasi calitate ca în cazul pielii tinere, lucioase? Ce s-ar mai minuna Tsurukawa daca i-as spune ca tocmai de la el am învatat sa gîndesc astfel - un model de gîndire care mi-a anulat propria urîtenie. De ce sa para inumana asemanarea fiintelor omenesti cu trandafirii si refuzarea oricarei distinctii între interiorul si exteriorul organis­melor? De si-ar putea si fiintele omenesti expune interi­orul, de l-ar putea întoarce cu gratie precum petalele de trandafiri si apoi sa-l lase-n voia brizei de primavara si

a soarelui...

Mama venise si statea de vorba cu staretul în camera

lui. Tsurukawa si cu mine am îngenuncheat afara, pe

coridor, la asfintitul soarelui de vara, anuntîndu-ne

întoarcerea.

Staretul m-a poftit numai pe mine înauntru. Mi-a spus

în fata mamei ca-mi fac datoria cum se cuvine. Am stat

cu,capul plecat si n-am prea privit-o pe mama. Cu coada

ochiului i-am zarit pantalonii de un albastru decolorat,

ca niste burlane, si degetele murdare.

Parintele Dosen ne-a spus ca ne putem retrage la noi.

Am facut cîteva plecaciuni si am parasit încaperea.

Locuiam într-o camaruta de cinci rogojini1 ce dadea spre

O rogojina masoara aproximativ trei metri patrati (n.trad.).

curte, Ia sud de biblioteca cea nuca. uinu am ajuio u^.~, mama începu sa plînga. Asteptîndu-ma la o astfel de reactie, nu m-a impresionat.

- Sînt sub obladuirea lui Rokuon-ji si as vrea sa nu ma mai vizitezi pîna cînd îmi termin ucenicia.

- înteleg, înteleg, spuse mama.

Eram încîntat ca reusisem s-o primesc pe mama cu vorbe atît de dure, dar ma enerva faptul ca, la fel ca întot­deauna, ea n-a dat nici un semn de aprobare sau de împotrivire. Totodata m-am înfiorat numai la gîndul ca mama ar putea trece pragul cugetului meu. a

Privind fata bronzata a mamei, i-am vazut ochii mici, j sireti, vîrîti în orbite. Doar buzele erau rosii si straluci­toare, ca si cînd si-ar fi avut propria viata; avea dinti mari, puternici, de taranca. Era la o vîrsta la care, daca ar fi locuit la oras, n-ar fi parut extravaganta daca s-ar fi machiat puternic. Dar mama se straduise parca sa arate cît se poate de rau. îmi dadeam seama ca fata aceea scofîlcita ar fi putut arata bine daca ar fi fost îngrijita... si gîndul acesta ma tortura.

Dupa ce am plecat din camera staretului si dupa ce-a , plîns pîna s-a descarcat, mama scoase un prosop pe care-l adusese de acasa, de la tara, si începu sa-si stearga pieptul gol, ars de soare. Prosopul, primit pe cartela, era din cînepa. Materialul lucea ca pielea de animal si dupa ce se îmbiba de transpiratie paru si mai lucios.

Mama scoase orezul din ranita. Zicea ca vrea sa i-l ofere staretului. N-am spus nici un cuvînt. Apoi scoase placuta funerara pe care o învelise cu grija într-o pînza veche gri si o puse pe raftul meu cu carti.

- Sînt atît de bucuroasa. Tata ar fi fost fericit sa stie ca staretul i-a tinut slujba.

- Te întorci la Nariu dupa slujba, mama? am*

întrebat-o.

Raspunsul ei ma surprinse. Mama predase bunurile templului Nariu altcuiva si vînduse mica parcela de pamînt. Platise datoriile pe care le facuse cu asistenta medicala acordata tatei si aranjase sa mearga sa locuiasca

. O..UU uni ixasagun, linga Kyoto. Asa ca templul la care urma sa ma întorc nu mai era al nostru! Nu mai ramasese nimic în satucul acela de pe promon­toriul singuratic care sa-mi dea binete.

Nu stiu cum a interpretat mama privirea de eliberare ce se putea citi pe chipul meu, dar se apleca si-mi spuse aproape în soapta:

- Vezi, dragul meu, tu nu mai ai un templu al tau. Nu ti-a mai ramas decît sa devii staretul Templului de aur. Ai observat probabil ca parintele tine la tine, asa ca poti sa-i iei locul la momentul oportun. întelegi, dragul meu? Numai pentru asta mai traieste mama ta de-acum încolo. Eram prea uluit de întorsatura pe care o luasera lucrurile si am încercat s-o privesc tinta pe mama, dar n-am putut. Eram prea tulburat.

Se lasase întunericul în camaruta. "Iubita mea mama" îmi vorbea la ureche si îi simteam mirosul de transpiratie. Mi-amintesc ca mama a rîs. Amintiri vagi de cînd ma îngrijea, pieptul ei bronzat - imaginile mi se înval­maseau în minte. în flacarile focurilor modeste exista un soi de forta fizica, si tocmai aceasta parea sa ma înspai-mînte. Pe cînd buclele cîrliontate ale mamei îmi atingeau obrazul, am zarit o libelula poposind pe muschiul ce acoperea bazinul din curte. Cerul amurgului se reflecta la suprafata petecului rotund de apa din bazin. Nu se mai auzea nici un sunet, Rokuon-ji parea parasit în clipa respectiva.

Pîna la urma am reusit sa o privesc pe mama. Un zîmbet îi juca în coltul buzelor lucioase si i-am vazut dintii de aur stralucind.

- Da, am raspuns, bîlbîindu-ma zdravan, dar stii ca o sa ma înrolez si s-ar putea sa fiu ucis în lupta.

- Prostule! spuse ea. Daca se apuca sa angajeze bîl-bîiti ca tine în armata, s-a zis cu Japonia!

Stateam încordat si simteam ura învaluindu-ma. Dar cuvintele bîlbîite pe care le-am rostit apoi au fost de fapt doar o eschivare.

aerian, am spus.

- Dupa cum stau lucrurile, spuse mama, nici vorba de raid aerian asupra orasului Kyoto. Americanii îl lasa în pace.

N-am mai zis nimic. Curtea ce se întuneca tot mai mult arata acum ca albia marii. Pietrele se scufundara în bezna si, privindu-le, aveai senzatia ca se luptau crîncen. Mama se ridica, nebagînd în seama tacerea mea, si privi fara jena spre usa de lemn a camerei.

- Nu e înca ora cinei? întreba.

Privind în urma, mi-am dat seama ca aceasta vizita a mamei influentase mult modul meu de gîndire. Atunci am reusit sa-mi dau seama ca mama traieste într-o lume cu totul diferita de a mea si, oricum, era pentru prima oara cînd modul ei de gîndire avea înrîurire asupra mea.

Mama, prin firea ei, nu era dintre cei pe care sa-i impresioneze frumusetea Tethplului de aur; în schimb, avea un simt al realitatii care mie mi-era strain. A spus ca n-avem de ce sa ne temem de un raid aerian asupra Kyoto-ului si, în ciuda visurilor pe care le nutream, probabil chiar asa stateau lucrurile. si daca nu exista nici o sansa ca Templul de aur sa fie atacat, atunci cel putin, pentru moment, nu mai am nici un rost în viata si lumea în care salasluiesc trebuie sa se prabuseasca.

Pe de alta parte, ambitia pe care o nutrea mama si pe care o rostise atît de simplu m-a fermecat cu totul, oricît îmi calcam eu pe inima. Tata nu spusese niciodata nici un cuvînt despre aceasta, dar probabil gîndea si el la fel ca mama cînd m-a trimis aici. Parintele Dosen era burlac. Presupunînd ca si el îsi obtinuse actuala pozitie la reco­mandarea vreunui predecesor care si-a pus toate speran­tele în el, nu aveam de ce sa nu fiu pîna la urma, daca îmi dadeam toata silinta, succesorul parintelui Dosen la ■ Rokuon-ji. Daca s-ar întîmpla una ca asta, atunci Templul de aur ar fi al meu!

Gîndurile mi se tulburara. Cînd cea de-a doua ambitie devenea chinuitoare, ma întorceam la primul meu vis

__câ lempiui ae aur va ti bombardat -, iar acest vis era

spulberat de rationamentul limpede al mamei, ma reîn-dreptam spre a doua ambitie, pîna cînd, în final, ma simteam obosit de gîndurile ce dadeau navala.

îmi aparu o umflatura mare, rosie pe gît. Am lasat-o în pace. Umflatura se cuibarise bine si începuse sa ma apese pe ceafa cu forta, fierbinte. în somnul meu agitat am visat ca-mi crestea pe gît o lumina pura, aurie, înfasurîndu-mi ceafa ca un soi de nimb elipsoidal ce se extindea încet-încet. Cînd m-am trezit, mi-am dat seama ca era de fapt durerea provocata de umflatura pericu­loasa.

Am facut pîna la urma temperatura si a trebuit sa stau în pat. Staretul m-a trimis sa ma vada un chirurg, îmbracat în uniforma si încaltat cu ghete, medicul mi-a diagnosticat imediat umflatura: furuncul. Nevrînd sa foloseasca alcool, si-a dezinfectat bisturiul deasupra flacarii si apoi l-a aplicat pe gîtul meu. Am racnit. Uni­versul fierbinte si chinuitor s-a deschis brusc în ceafa, l-am simtit contractîndu-se si prabusindu-se.

Razboiul se sfârsi. Cînd am ascultat, la fabrica, Declara­tia împaratului ce anunta încetarea ostilitatilor, nu m-am gîndit decît la Templul de aur.

De îndata ce m-am întors de la fabrica, am dat fuga, cum era si normal, la Templu. Pietricelele de pe cararea pe care mergeau vizitatorii spre Templu se coceau în soarele de vara si, una dupa alta, se înfipsera în talpa de cauciuc a tenisilor.

Dupa ce au auzit Declaratia, tokyotii s-au adunat probabil în fata Palatului Imperial; aici însa, o multime de oameni s-au strîns sa plînga în fata portilor Palatului nelocuit din Kyoto. Kyoto este plin de temple buddhiste si sintoiste unde poti sa mergi sa plîngi în astfel de ocazii. Preotii au avut de lucru, nu gluma, în ziua aceea. Cu toata importanta Templului de aur, nimeni n-a venit sa-l viziteze.

Deci numai umbra mea se putea zari pe pietricelele ce se prajeau la soare. si ca sa întelegeti bine situatia, eu

eram ae o pane, iar iernpiui ue aur ue ceaiana pai ie. mu ■ simtit ca legatura mea cu Templul a suferit o schimbare 1 fata de clipa în care l-am zarit pentru prima oara. în ] momentele dificile, cum ar fi înfrîngerea sau suferinta 1 nationala, Templul de aur era în elementul sau; în astfel ] de momente era sublim - sau cel putin voia sa para ] sublim. Nu a fost asa pîna azi. Fara îndoiala, faptul ca sca- j pase pîna la urma de raidul aerian si era acum în afara \ oricarui pericol i-a restituit vechea expresie care parea sa ! spuna: "Sînt aici din timpuri stravechi si voi ramîne aici în veci."

Statea acolo într-o tacere desavîrsita, ca o piesa de mobila eleganta, dar inutila, avînd folia interioara . straveche de aur protejata de glazura soarelui de vara, ce-i 1 dubla parca peretii exteriori. Rafturi mari si goale expuse la verdele arzator al padurii. Ce obiecte ornamentale se puteau pune pe astfel de rafturi? Nimic nu se potriveste cu dimensiunile lor cu exceptia vreunei cadelnite fantastic I de mari sau a vreunui fleac cu adevarat colosal. Dar Tem­plul de aur pierdu cu totul astfel de lucruri; esenta i se ] dizolva brusc, etalîndu-si o forma ciudat de stearsa. Cel J mai straniu lucru era însa faptul ca, desi ma încîntase prin frumusetea lui de nenumarate ori, mie acum mi se parea j cel mai frumos. Niciodata nu si-a etalat o frumusete atît j de dura - o frumusete care depasea chiar propria-mi imagine, da, care întrecea cu mult realitatea, o frumusete j ce nu suporta comparatie cu nimic din ce era evanescent! Niciodata nu i-a stralucit atît de puternic frumusetea, j respingînd orice încercare de a-i gasi o semnificatie.

Nu exagerez deloc daca marturisesc ca, pe cînd j stateam cu privirile atintite la Templu, picioarele îmi ] tremurau si fruntea îmi era acoperita de broboane de sudoare. Odata, mai demult, cînd ma întorsesem la tara dupa ce vazusem Templul, partile lui componente si de I fapt întreaga cladire rasunau armonios, ca o melodie j minunata. Dar ceea ce auzeam de data aceasta era liniste] totala, tacere desavîrsita. Templul de aur se înalta în fata,] mea ca o înspaimântatoare pauza dintr-o piesa muzicala, ca o tacere rasunatoare.

- 5-a rupt legatura dintre mine si Templul de aur, jni-am zis. Ideea mea ca Templul si cu mine locuim în aceeasi lume s-a destramat. Ma voi întoarce la fosta mea stare, dar va fi si mai fara iesire decît pîna acum. O stare în care eu exist pe de o parte, iar frumusetea, pe de alta parte. O stare care nu se va ameliora cîta vreme dainuie aceasta lume.

Pierderea razboiului a fost pentru mine o experienta a disperarii. si acum vad în fata ochilor lumina aceea de vara ca o flacara a zilei înfrîngerii: 15 august. Se spunea ca toate marile valori s-au prabusit; dar în sinea mea, dim­potriva, s-a desteptat eternitatea, a înviat si-si cerea drep­turile. Eternitatea care mi-a spus ca Templul de aur va ramîne în veci acolo. Eternitatea care cobora din înalt, lipindu-ni-se de obraji, de mîini, de stomac si îngropîndu-ne cu totul în cele din urma. Ce lucru blestemat! Da, în tîrîitul greierilor ce rasuna dinspre colinele din jur, eu per-cepeam aceasta eternitate ca un blestem care ma ferecase în mortarul auriu.

La slujba din seara aceea, înainte de a merge la culcare, ne-am rugat în special pentru linistea Majestatii Sale împaratul si pentru sufletele celor ucisi în razboi. Ne obisnuisem înca de la începerea razboiului cu vesminte simple, dar în seara aceea staretul era îmbracat în straiele de sarbatoare pe care nu le mai scosese la lumina de ani de zile. Fata aceea durdulie si neprihanita - aveai impresia ca si ridurile s-au sters - parea rumena si sanatoasa azi, debordînd de satisfactie. Fosnetul rece al hainelor preotesti se auzea limpede în Templu în noaptea aceea calduroasa.

Dupa recitarea sutrei, toata lumea a fost chemata în camera staretului sa asculte predica. Alesese pilda pai­sprezece din Mumon-kank "Nansen omoara o pisica" - ce

Colectie de patruzeci si opt de koan (parabole) bazate pe anecdotele maestrilor Zen, compilate de preotul chinez Wu-men (Mumon) în anul 1228 (n.ed).



uj^ui*- si ui piuu oaii.Ck.1 31 11C1 Ulii riEKlgUn'IUKU' 5UU

numele "Nansen omoara o pisicuta" si în pilda saizeci si patru sub numele "Choshu poarta o pereche de pantofi pe cap". Era cunoscuta ca una din cele mai dificile pro­bleme ale sectei Zen înca din timpuri stravechi.

j In perioada T'ang traia un bine cunoscut preot Ch'an pe~nume P'u Yiian, care locuia pe muntele Nan Ch'iian si de aceea i se spunea Nan Ch'iian - Nansen în japoneza. într-o zi, cînd toti calugarii erau la tunsul ierbii, aparu în templul linistit o pisicuta. Toata lumea era curioasa s-o vada. Au fugit dupa bietul animal si l-au prins. Acesta deveni obiect de disputa între aripa estica si cea vestica a templului: fiecare voia sa-l tina pentru el.

Parintele Nansen, care urmarea cearta, însfaca pisicuta de ceafa si, punîndu-i cutitul pe gît, spuse: "Daca sînteti în stare sa spuneti ce trebuie, pisicuta este salvata; daca nu, va muri!" N-a fost nimeni în stare sa raspunda, asa ca parintele Nansen omorî pisicuta si o arunca.

La lasarea serii se întoarse la templu mai marele dis­cipolilor, Choshu. Parintele Nansen i-a spus ce s-a întîm-plat si i-a cerut parerea. Choshu îsi scoase imediat pantofii, îi puse pe cap si parasi încaperea. Vazînd acestea, parintele Nansen se jeli: "Oh, daca ai fi fost aici j astazi, viata pisicutei ar fi fost crutata."

Aceasta era povestea în linii mari. Partea în care Choshu îsi pune pantofii pe cap era considerata deosebit de dificil de interpretat, dar dupa spusele staretului, nu j ridica nici o problema.

Motivul pentru care parintele Nansen omorîse pisica ■ era anihilarea iluziei sinelui si stîrpirea tuturor gîndurilor I vane ori a închipuirilor. Dînd dovada de necugetare, 1 taiase capul pisicii, îndepartînd astfel orice contradictii, ! opozitii si dusmanie între sine si ceilalti. Aceasta fapta era cunoscuta sub numele Sabia-ucigatoare, pe cînd cea a lui j

Colectie de o suta de parabole, alese si comentate de preotul chinez Yuan-wu în 1125 (n.ed.).

- ^auia-uaidiuare-ae-viatâ. Uestul, de o infinita marinimie - sa poarte pe cap Obiecte murdare -, este considerat o dovada de noblete buddhista^

Punînd astfel problema, staretul îsi termina predica fara sa aduca cîtusi de putin vorba despre înfrîngerea Japoniei. Parca fusesera vrajiti de sireata vulpe. N-am pri­ceput de ce alesese aceasta problema de filozofie Zen tocmai în ziua înfrîngerii tarii. în timp ce ne îndreptam spre camere, îi împartaseam lui Tsurukawa îndoielile mele. si el paru surprins si dadu din cap.

- Nu înteleg, spuse. Cred ca cine nu a trait o viata de preot nu e capabil sa înteleaga. Dar dupa parerea mea, secretul predicii este ca tocmai despre înfrîngere nu tre­buia sa pomeneasca într-o zi ca aceasta, ci doar despre uciderea unei pisici.

Nu eram cîtusi de putin nefericit ca pierdusem razboiul, dar privirea de multumire exagerata a staretului ma facu sa ma nelinistesc. Respectul pentru staret con­tribuia de obicei la pastrarea ordinii în Templu. si totusi, de un an de zile de cînd eram sub obladuirea acestui Templu, n-am reusit sa simt nici dragoste, nici respect pentru staret. Lucrul în sine nu avea prea mare impor­tanta, dar de cînd mama îmi aprinse în suflet flacara ambitiei, începusem sa-l privesc pe staret cu ochiul critic al baiatului de saptesprezece ani.

Staretul era cinstit si nepartinitor. Dar era o cinste si o nepartinire de care ma credeam si eu în stare în cazul în care ajungeam staret. Omul acesta nu avea ceea ce se cheama simtul umorului, caracteristic preotilor din secta Zen. Mi se parea ciudat, deoarece umorul era de obicei un atribut nelipsit al oamenilor grasi.

Auzisem ca staretului îi placusera femeile în tinerete. Cînd am încercat sa mi-l imaginez dedîndu-se unor astfel de placeri, ma amuzam, dar ma si jenam. Ce poate simti o femeie îmbratisata de un trup ca o placinta rotunda? Avea probabil impresia ca acel trup moale si trandafiriu se putea întinde pîna la capatul lumii, îngropîndu-se parca într-o masa de carne.

poate avea astfel de porniri. Motivul pentru care staretul se tinea dupa femei poate sa fi fost dorinta de a-si mani­festa desconsiderarea fata de poftele trupesti, dispretul pentru trupul pe care si-l jertfea în felul acesta. Dar daca asa stateau lucrurile, mi se parea ciudat ca acest trup pe care el îl dispretuia a putut sa înmagazineze atîta hrana si era în stare sa învaluie cu atîta fatarnicie spiritul. Trupul supus, blînd, spasit, ca un animal domestic bine dresat. Trupul care era amantul spiritului pentru staret... |

Sa va spun ce a însemnat de fapt pierderea razboiului pentru mine. Nu-i pot spune eliberare. Nu, în nici un caz. N-a fost altceva decît o revenire la neschimbata si eterna practica buddhista care se contopea cu viata noastra de zi cu zi. S-a reluat ferm aceasta practica si a continuat fara întrerupere din ziua capitularii: începutul ceremonialului, sarcinile de dimineata, întrunirea la fiertura de orez, rugaciunea, doctoria sau masa de seara, baia, deschiderea pernei. Staretul ne-a interzis cu desavîrsire introducerea în Templu a orezului de la bursa neagra. De aceea, sin­gurele firicele de orez pe care le vedeam plutind în prapaditele noastre castronele erau cele trimise de enoriasi sau o mica parte din orezul cumparat la bursa neagra de diacon. Diaconul obtinea orezul pe motiv ca eram în crestere si aveam nevoie de hrana consistenta; dar întotdeauna pretexta ca acest orez de la bursa neagra este partea contributiei ce se cuvine Templului. Uneori ieseam în oras si ne cumparam cartofi dulci. Nu ni se dadea fier­tura de orez numai la micul dejun; si masa de prînz, si cina constau din fiertura si cartofi dulci, de aceea ne era mereu foame.

Tsurukawa cerea dulciusi de acasa, asa ca parintii îi mai trimiteau uneori pachete din T5kyo. îsi aducea j proviziile în camera mea seara tîrziu si mîncam împreuna, i Fulgerul scapara cînd si cînd pe cerul întunecat.

L-am întrebat pe Tsurukawa de ce sta aici cînd are camin atît de prosper si parinti iubitori.

__. a un soi ae educatie pe care mi-o impun, îmi

eXplica. în orice caz, voi mosteni templul tatei la momentul oportun.

Se parea ca nimic nu-l deranja pe Tsurukawa. Se încadrase perfect în acest regim de viata, ca un betigas în cutia lui. I-am spus apoi lui Tsurukawa ca s-ar putea ca tara noastra sa treaca printr-o perioada cu totul neobisnuita. Mi-amintisem ce se povestea la scoala la cîteva zile dupa capitulare. Era vorba de un ofiter care raspundea de o anume fabrica si care, imediat dupa ce s-a terminat razboiul, a încarcat un camion cu marfa si, pornind spre casa, spuse deschis:

- De acum încolo o sa ma apuc de afaceri la bursa neagra.

Mi-l imaginam pe acest ofiter îndraznet, aspru, cu privirea patrunzatoare, gata sa pacatuiasca cu buna stiinta. Drumul pe care urma sa paseasca în bocanci de militar trada circumstantele mortii în batalie; se prezenta sub forma unui haos ce-mi amintea de roseata puternica a rasaritului. Cînd pleca, fularul de matase îi flutura probabil la piept si obrajii erau expusi racorii noptii care persista. Spinarea i se va încovoia sub greutatea lucrurilor furate: va trece cu viteza uimitoare. Dar în zare se auzea încetisor clopotul haosului rasunînd în clopotnita.

Eram departe de asemenea lucruri. N-aveam bani, nu eram liber, nu eram emancipat. Era limpede ca în mintea mea de copil de saptesprezece ani "o perioada noua" implica o hotarîre ferma de a merge pe un anume fagas, chiar daca acesta nu capatase înca o forma concreta.

- Daca fiintele de pe lumea aceasta, îmi ziceam, au de gînd sa se înfrupte din ticalosii prin actiuni si fapte, atunci eu ma voi afunda cît voi putea în lumea launtrica a nebuniei.

Numai ca rautatea cu care cochetam la început nu era decît încercarea de a intra în gratiile staretului prin tot soiul de tertipuri, pentru a ajunge sa pun mîna pe Tem­plul de aur, sau visul pur si simplu absurd de a-l otravi pe staret, înlaturîndu-l în felul acesta. Cu astfel de pla-

nun m minte, ml-âm simtit constiinta mai usoara, o data ce m-am asigurat ca Tsurukawa nu nutreste aceleasi j ambitii.

- Nu ai vreo grija sau speranta pentru viitor? l-am întrebat.

- Nu, nici una. La ce mi-ar folosi?

Nu mi s-a parut trist cînd a spus-o si nici n-a dat un raspuns întîmplator. Chiar în clipa aceea, un fulger i-a luminat sprîncenele înguste si usor arcuite, singurele mai reusite. Tsurukawa îl lasase pe frizer sa-l rada cum voia, asa ca sprîncenele, si asa subtiri, se subtiasera de tot si se vedea o umbra usoara, albastra la capete, pe unde trecuse aparatul de ras.

Cînd am zarit acel albastru, m-am tulburat. Baiatul acesta tînar care sedea în fata mea trecea prin viata neîntinat, era puritatea întruchipata, cu totul altfel decît mine. Viitorul lui se arata atît de nebulos, încît parea ca arde. Flacara viitorului lui plutea pe un ulei rece, limpede ca cristalul. Oare cine pe lumea asta trebuia sa-si prevada inocenta si puritatea? si asta în cazul în care nu i-ar fi | ramas decît inocenta si puritatea...

în noaptea aceea, dupa ce Tsurukawa s-a dus înj camera lui, n-am putut închide ochii din cauza caldurii I înabusitoare a verii...

Am sarit din pat si m-am strecurat afara prin usa de j serviciu a micii biblioteci. în spatele lui Rokuonji, la est de Yukatei se înalta muntele Fudo. Era acoperit cu o I padure deasa de pini si, printre firele dese ale ierbii ce 1 se întindea printre copaci, îsi scoteau capul floarea- j soarelui, azaleele si alte flori. Cunosteam bine muntele, j puteam sa-l urc si noaptea fara sa ma împiedic. Din vîrf j se vedea Kyoto de sus si partea centrala, iar în zare, j muntii Eizan si Daimonji.

Am luat-o-n sus pe panta. Am urcat în bataia de aripi j a pasarilor speriate de apropierea mea; nu ma uitam pe I unde calcam, dar cu toate acestea nu m-am împiedicat de J buturugi. Simteam ca urcusul acesta, fara sa ma gîndes

a ceva anume, ma tamaduia. Cînd am ajuns în vîrf, am simtit vîntul rece al noptii înviorîndu-mi trupul asudat. M-a surprins privelistea din fata ochilor. Camuflajul fusese suspendat de mult si o mare de lumini se întindea în zare. Mi s-a parut un adevarat miracol, mai cu seama ca n-am mai calcat pe aici noaptea, dupa terminarea razboiului.

Luminile formau un corp solid. împrastiate pe o suprafata întinsa, nu lasau impresia ca sînt aproape sau departe; în fata ochilor mei, în noapte, se înalta însa o cladire uriasa, diafana, formata în întregime din lumini, care parea sa-si rasfire turnul înaripat si se tinea mîndra. Aici se dezvaluia un adevarat oras. Numai padurea din jurul Palatului Imperial ramase neluminata si parea o pestera mare, neagra. Din cînd în cînd, în directia muntelui Eizan, scapara fulgerul pe cerul întunecat.

- Aici se afla universul lumesc, mi-am zis. Acum, ca razboiul s-a sfîrsit, sub lumina aceea oamenii sînt mînati de gînduri pacatoase. Nenumarate cupluri se privesc la lumina si în narile lor staruie mirosul mortii, care îi apasa direct. Ma consoleaza gîndul ca toate aceste nenumarate lumini sînt stînjenitoare, nu fac decît sa împiedice. Fie ca rautatea din inima mea sa sporeasca si sa se înmulteasca la nesfîrsit, astfel încît sa fie în concordanta, pîna în cele mai mici amanunte, cu lumina imensa din fata ochilor mei! Fie ca bezna din inima mea, în care este îngradita ticalosia, sa egaleze bezna noptii care contine acele nenumarate luminite!

Numarul celor care vizitau Templul de aur sporea. Staretul a solicitat la primarie marirea taxei de intrare, ca sa tina pasul cu inflatia.

Vizitatorii pe care-i vazusem pîna acum erau oameni modesti, îmbracati în uniforme, haine de lucru sau pan­taloni precum burlanele. De cînd au sosit însa trupele de ocupatie, a început sa înfloreasca viata de desfrîu prin jurul Templului de aur. Nu toate schimbarile au luat o

întorsatura neplacuta. A renascut obiceiul ceremoniei i ceaiului, iar femeile veneau acum la Templu în chimo- ] nouri viu colorate pe care le pusesera deoparte în anii de j razboi. Noi, preotii, îmbracati în vesminte întunecate, I contrastam puternic cu restul lumii: parca jucam roluri j de preoti din amuzament sau parca eram locuitorii unui! anume cartier care se straduia din rasputeri sa pastreze vechile si ciudatele obiceiuri în interesul turistilor. Soldatii americani erau pur si simplu socati din pricina noastra: ne trageau de mîneci fara nici o jena si rîdeau de noi. Uneori ne ofereau bani ca sa-i lasam sa ne poarte vesmintele si, îmbracati astfel, îsi faceau fotografii ca ; amintire. Aceste lucruri s-au întîmplat cînd Tsurukawa si cu mine am fost recomandati ca interpreti vizitatorilor straini în locul ghizilor care nu vorbeau engleza.

Era prima iarna dupa razboi. începuse sa ninga vineri seara, continua sa ninga si sîmbata. Fiind la scoala dimineata, ardeam de nerabdare sa ma întorc sa vad Templul de aur acoperit de zapada.

Ninse si dupa-masa. Am iesit de pe aleea vizitatorilor . si, încaltat cu cizmele de cauciuc si cu ghiozdanul pe umerii am pornit spre lacul Kyoko. Fulgii de zapada i cadeau cu iuteala, necontenit. Cînd eram copil si ningea \ îmi ridicam fata spre cer, cu gura deschisa. Asa am facut i si de data aceasta si fulgii mi-au atins dintii. Aveam i impresia ca-i aud lovindu-se de o foita foarte subtire de metal. Am simtit fulgii împrastiindu-mi-se prin gura calda si topindii-se la atingerea ei. în clipa aceea mi-a venit în minte imaginea ciocului pasarii phoenix de pe j vîrful nivelului Kukyocho. Ciocul fierbinte si neted al pasarii aurii.

Zapada da tuturor un soi de sprinteneala. si oare ar fi nepotrivit sa afirm ca eu, care nu împlinisem opt­sprezece ani, simteam un avînt tineresc?

Templul de aur era nespus de frumos învaluit în zapada. Crusta golasa a acestei cladiri, cu pilonii j

jnaltinau-se aproape unul de altul, expusa intemperiilor, parea înviorata. Zapada cadea nestingherita spre interior.

- Oare de ce nu se bîlbîie zapada? ma întrebam.

Uneori, cînd fulgii se loveau de frunzele arbustului yat-sude1, cadeau pe pamînt ca si cum s-ar fi împleticit. Dar în clipa în care m-am simtit învaluit de zapada ce se lasa încet-încet din înalt, am uitat de veninul din inima si mi s-a parut ca ma întorc la o cadenta spirituala mai nobila, de parca ma scaldam în muzica.

Datorita zapezii, tridimensionalul Templu de aur a capatat cu adevarat o statura noua, ca într-o fotografie, si înceta sa sfideze lumea exterioara. Ramurile golase de artari ce se întindeau jur-împrejurul lacului nu prea suportau zapada, asa ca paduricea parea mai golasa ca oricînd. Ici-colo însa, zapada se aduna pe pini. Era splen­dida! Se aduna zapada si la suprafata înghetata a lacului, dar, ce curios, în unele locuri nu era zapada, iar în altele lacul parea pur si simplu spoit cu pete mari, albe, asemeni norilor dintr-un tablou decorativ. Stînca Kyusanhakkai si insula Awaji pareau legate prin zapada de la suprafata înghetata a lacului, iar pinii care cresteau acolo pareau sa se arcuiasca, cu totul întîmplator, în mijlocul unei cîmpii de gheata si zapada.

Trei parti ale Templului de aur era uimitor de albe: acoperisurile nivelelor Kukyocho si Choondo, precum si cel al lui Sosei. Partea nelocuita a cladirii era întunecata, si aceasta negreala a complicatei constructii de lemn avea o oarecare prospetime, contrastînd puternic cu zapada. Cu cît privesti mai mult un tablou ce apartine curentului sudic, reprezentînd un castel cuibarit în munti, cu atît vrei sa te apropii de pînza pentru a vedea daca nu cumva locuieste cineva dincolo de ziduri. Tot asa, farmecul ce-l exercita asupra mea vechiul lemn negru ma facea sa vreau sa aflu daca nu cumva turnul Templului este locuit. Dar chiar daca-mi apropiam fata de Templul de aur, nu faceam decît sa ma ciocnesc de pînza matasoasa de zapada; si mai mult de atît nu ma puteam apropia.

Fatsia japonica (n.trad.).

1UVLIU1U1

_ LIII L UC3UI13C Lfl LI

cerul acoperit de zapada. Am ridicat privirile si am urmarit atent fulgii, ce se roteau parca pe loc, pentru ca apoi sa se aseze pe peretii vechi, înveliti într-o foita aurie ce-si pierduse stralucirea, si stateau acolo pîna formau broboane aurii.

Ziua urmatoare era duminica. Dis-de-dimineata veni dupa mine batrînul ghid. "Avem vreun oaspete strain înainte de ora deschiderii", ma gîndeam. Ghidul îi vor­bise soldatului prin semne, rugîndu-l sa astepte, si veni sa ma cheme, deoarece, cum am mai spus, eu vorbeam engleza. în mod surprinzator, ma descurcam mai bine decît Tsurukawa si nici macar nu ma bîlbîiam.

La intrare oprise o masina. Un soldat american, beat mort, statea rezemat de unul din stîlpi. Cînd mi-am facut aparitia, m-a privit de sus si a rîs dispretuitor.

Gradina stralucea orbitor din cauza zapezii. Pe acest fundal sclipitor se îndreptau spre mine, dinspre fata carnoasa a tînarului ofiter, nori albiciosi de aburi ameste­cati cu miros de whisky. Ma simteam stînjenit ca de obicei si ma gîndeam ce poate simti o persoana care ma depaseste atît de mult ca statura.

Cum îmi facusem un obicei din a nu ma împotrivi, am acceptat si de data aceasta sa-i arat Templul, desi nu se deschisese înca. I-am cerut sa plateasca taxa de intrare si taxa pentru ghid. Spre surprinderea mea însa, individul cel matahalos si beat nu dadea nici un semn ca ar avea de gînd sa plateasca. Apoi s-a uitat în masina si parca a zis:

Iesi!

Pe pragul masinii vazui un picior încaltat într-un pantof fin, cu tocuri înalte. M-a surprins faptul ca, desi era frig, nu avea ciorapi. Mi-am dat seama pe loc ca fata era o prostituata întretinuta de soldati straini, pentru ca avea o haina de un rosu-aprins, iar unghiile de la mîini si de la picioare erau la fel de rosii. Cînd i s-a desfacut putin haina, am zarit pe dedesubt o camasa de noapte jegoasa din material de prosop. Fata era foarte beata si

privea hx. BarBaful era îmbracat îngrijit, in unirormâ, dar ea îsi aruncase pur si simplu o haina peste camasa de noapte. Plecase în pripa.

La lumina zapezii, fata ei parea foarte palida. Rosul-aprins de pe buze contrasta puternic cu pielea alba, ce patea aproape lipsita de culoare. De îndata ce puse piciorul jos pe pamînt, fata începu sa stranute; mici cute se adunara în jurul nasului subtire si ochii obositi si tul­buri privira o clipa în zare, ca apoi sa devina iar greoi, inexpresivi. Apoi îl striga pe barbat:

- Jaak, Jaak! Tsu korudo, tsu korudo!1 Vocea fetei parea sa rataceasca prin zapada, trista. Barbatul nu raspunse.

Era prima oara cînd constatam ca o astfel de femeie poate fi într-adevar frumoasa. Nu pentru ca semana cu Uiko. Arata ca un portret desenat cu multa migala, în asa fel, încît nici macar o trasatura sa nu aduca a Uiko. Aceasta fata avea o frumusete proaspata, provocatoare, ce parea sa fie tocmai o reactie la amintirea mea despre Uiko. si ma magulea oarecum rezistenta mea la tulbu­rarea senzuala, urmare a primei mele experiente legate de frumusete.

Avea un singur punct comun cu Uiko. Nu ma baga deloc în seama, asa cum stateam acolo, îmbracat într-un pulover murdar si încaltat cu tenisi.

Toata lumea de la Templu se sculase devreme si curata zapada, dar nu reusisera sa degajeze decît cararea vizi­tatorilor. Ar fi fost foarte complicat daca ar fi venit acum vreun grup de vizitatori, deoarece nu era loc de trecere decît pentru cîtiva si pe un singur sir. Am luat-o înaintea soldatului si a fetei.

Cînd a ajuns la lac si i s-a deschis privelistea în fata ochilor, americanul ridica mîinile si scoase un chiot de bucurie. A mai zis ceva, dar n-am înteles. Apoi o scutura zdravan pe fata. Fata încrunta din sprîncene si repeta simplu:

- O, Jaak, tsu korudo!

Too cold (engl.) = E prea frig (n.trad.).

ma întreoa ce sint Doaoeie rosu aie piantei aurii care se vedeau printre frunzele încarcate de zapada, dar n-am fost în stare sa-i spun decît aokP. Probabil ca trupul lui de urias a fost strabatut de un fior liric, dar se citea multa cruzime în ochii senini, albastri. în cîntecele si poeziile pentru copii ale Mamei Gîste2 se vorbeste despre ochi negri, cruzi si pizmasi. Adevarul este ca arunci cînd îti imaginezi cruzimea, în mod normal îi atribui alta trasatura.

Am început sa-i vorbesc despre Templul de aur asa cum scrie la carte. Soldatul era îngrozitor de beat si n-avea siguranta în picioare. Cu degetele amortite de frig, am început sa rasfoiesc cartulia în engleza despre Tem­plul de aur, pe care obisnuiam s-o citesc în astfel de ocazii. Dar americanul mi-a smuls-o din mîna si a început sa citeasca el, maimutarindu-se. Am înteles ca nu mai avea nevoie de explicatiile mele.

M-am rezemat de balustrada de la Hosui-in, lasîndu-ma prada extazului provocat de sclipirea lacului. Interi­orul Templului de aur nu fusese niciodata atît de expus luminii, atît de stralucitor. Ţi-era si greu sa-l privesti.

Cînd mi-am ridicat privirile, mi-am dat seama ca bar­batul si femeia se pusesera pe cearta în drum spre Sosei. Cearta parea sa se înteteasca, dar nu pricepeam o iota. Fata i-a raspuns brutal; nu-mi dadeam seama daca vorbeste engleza sau japoneza. Au luat-o spre Hosui-in, continuîndu-si cearta. Pareau sa fi uitat cu totul de mine.

Americanul' se porni s-o insulte. Ea-i arse o palma cu ] toata puterea. Apoi se întoarse si o lua la fuga spre iesire, j N-am înteles ce se întîmpla, dar si eu am parasit Templul j de aur si am luat-o la fuga pe malul lacului. Cînd am j ajuns linga fata, americanul cu picioarele lui lungi mi-o ) luase înainte si o tinea strîns de gulerul hainei. O tinea pe !

Planta cu frunze aurii (n.trad.).

Autoarea imaginara a unei culegeri de poezii pentru copii, publicata sub titlul Mother Goose's Melody (Melodia Maniei Gîste) în 1781 (n.trad.).

ea, dar ma privea pe mine. A dat drumul gulerului. Avea probabil o forta fantastica, pentru ca în clipa în care a luat mîna de pe guler, fata cazu. Poalele hainei s-au desfacut si i s-au vazut pulpele dezgolite, întinse pe zapada alba. Fata nici nu încerca macar sa se ridice. II strafulgera cu privirea, de acolo de jos, pe uriasul care o domina. Abia m-am abtinut sa nu îngenunchez si s-o ajut sa se ridice. Tocmai ma pregateam sa fac lucrul acesta, cînd americanul a strigat:

- Hei!

M-am întors. Statea în fata mea cu picioarele departate. Mi-a facut un semn cu degetele. Apoi, cu o voce complet schimbata - o voce calda, dulce -, spuse în engleza:

- Calc-o! Hai, calc-o!

Nu întelegeam ce vrea. Citeam parca un ordin în ochii lui albastri, ce ma priveau de la înaltime. Vedeam peste umerii lui lati Templul de aur acoperit de zapada, stralu­cind sub cerul albastru, posomorit. Nu mai ramasese nici urma de cruzime în ochii lui albastri. Nu stiu de ce, dar în momentul acela mi se pareau chiar foarte duiosi.

Ridica mîna, ma apuca de ceafa si ma salta. în ciuda gesturilor brutale, vocea îi era calda si blînda.

- Calc-o! spuse. Trebuie s-o calci!

Incapabil sa ma opun, mi-am ridicat piciorul încaltat. Americanul ma batu pe umar. Piciorul mi se ridica si pasii pe ceva moale ca noroiul de primavara. Era stomacul fetei. Fata închise ochii si gemu.

- Hai, mai tare! Nu te lasa!

Mi-am lasat piciorul pe fata. Lupta care se daduse în mine cînd am apasat-o prima data facu loc unei placeri de nedescris.

"E stomac de femeie, gîndeam. Acesta este pieptul." Nu mi-am putut imagina niciodata ca un trup omenesc poate fi atît de elastic, ca poate reactiona cu atîta mobilitate.

- Ajunge, spuse americanul deslusit.

Ridica fata politicos, îi sterse noroiul si zapada de pe haine si o ajuta sa se urce în masina. Pasea înainte, fara sa priveasca în directia mea; nici fata nu m-a privit. Cînd

au ajuns ia masina, a lasat-o pe tata sa urce prima. Se pare ca se dusese efectul bauturii. Americanul se întoarse spre mine si-mi spuse grav:

- Multumesc.

A vrut sa-mi dea ceva bani, dar am refuzat. Lua atunci doua cartuse de tigari americane din masina si mi le vîrî în brate.

Obrajii îmi ardeau si se reflectau parca în albul zapezii. Masina disparu în zare, ridicînd în urma ei un nor de zapada. Tremuram tot de emotie.

Dupa tfe mi-a mai trecut, m-am gîndit la un plan. Ce-ar fi sa dau si eu dovada de putina abilitate si diplo­matie! Staretului îi placeau tigarile. Ce încîntat ar fi sa primeasca acest dar! si fara sa stie absolut nimic.

Nu trebuia sa marturisesc tot ce se întîmplase. Am facut ce-am facut pentru ca mi s-a ordonat si am fost con-strîns. Daca nu l-as fi ascultat pe american, cine stie ce-as fi patit!

Am mers la staret în Marea Biblioteca. Diaconul îi radea capul, fiind foarte priceput la astfel de treburi. Am asteptat pe veranda unde stralucea puternic soarele diminetii. Se adunase în gradina zapada pe pinul-barca si sclipea orbitor; arata exact ca o barca plianta nou-nouta.

Staretul statea cu ochii închisi cînd diaconul îl radea. Ţinea în mîna o bucata de hîrtie în care aduna parul tuns. Conturul capului se schita tot mai mult, pe masura ce dia­conul îsi continua operatia. Dupa ce termina, diaconul înfasura capul proaspat ras într-un prosop fierbinte. . îndeparta apoi prosopul si de sub el iesi un cap ca de j nou-nascut, sclipitor, de parca ar fi fost fiert.

Am reusit sa-i spun ce vreau si i-am dat cele doua cartuse de Chesterfield, cu o plecaciune.

- Ah! spuse staretul, îti multumesc foarte mult. Zîmbi putin. Asta a fost tot. Apoi lua negustoreste cele l

doua cartuse si le puse, ca din întîmplare, pe biroul ticsit I de hîrtii si scrisori. Cînd diaconul începu sa-i maseze j umerii, staretul închise iar ochii.

A trebuit sâ ma retrag. Fierbeam de nemultumire. Fapta rea si de neînteles pe care o comisesem, tigarile pe care le primisem drept rasplata, faptul ca staretul le-a luat pur si simplu fara sa stie macar de unde si de ce le-am primit - toate acestea trebuiau sa duca la ceva mai dra­matic si mai violent. Faptul ca o persoana de talia staretului ignora complet ce se întîmplase constituia un motiv în plus de a-l dispretui.

pe cînd ma pregateam sa ies din camera, staretul ma opri.

- Asculta! spuse el. Am de gînd sa te trimit la Uni­versitatea Otani de îndata ce terminj scoala. Trebuie sa înveti serios, baiatule, ca sa obtii medii bune la admitere. Aceasta ar fi fost si dorinta tatalui tau.

Vestea a fost raspîndita imediat în tot Templul de catre diacon. Un jiso caruia staretul îi recomanda sa-si urmeze studiile mai departe, asta însemna ca e un tînar de nadejde. Se întîmpla si pe vremuri ca un jiso sa mearga seara de seara la staret sa-i maseze umerii, nutrind spe­ranta ca-l va recomanda pentru universitate, si în multe cazuri ambitiosii se realizau. Tsurukawa, care urma sa intre la Universitatea Otani pe cheltuiala parintilor, m-a batut pe umar încîntat cînd a auzit vestea. Altii însa, carora staretul nu le promisese nici o recomandare, n-au mai vorbit cu mine dupa aceea.

Capitolul IV

ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1947 începeau cursurile de pregatire pentru admiterea la universitate. Dar rezul­tatele obtinute de mine n-au fost considerate cu totul iesite din comun; staretul ma proteja în continuare, iar colegii de la Templu ma invidiau. Daca priveam problema din afara, puteam sa o iau drept un motiv de mîndrie dar, de fapt, avansarea mea a fost întunecata de o situatie neplacuta la care nici macar nu vreau sa ma gîndesc.

într-o zi, cînd m-am întors de la scoala, cam la o sap-tamîna dupa ce staretul îmi daduse recomandarea pentru universitate, l-am vazut pe celalalt jiso, care nu primise asa ceva, privindu-ma fericit. Pîna atunci acest tînar nu-mi adresase nici un cuvînt. si diaconul, si paracliserul pareau schimbati. îmi dadeam totusi seama ca se stra­duiesc sa nu para altfel decît pîna acum.

M-am dus la Tsurukawa în camera în seara aceea si m-am plîns de schimbarea survenita în atitudinea celor din Templu fata de mine. La început, fara sa ma priveasca în ochi, încerca sa ma convinga ca nu se întîmplase nimic; dar nu era el omul care sa fie în stare sa-si ascunda sen­timentele si imediat i-am citit vinovatia în priviri.

- Am auzit si eu de la celalalt jiso, spuse Tsurukawa, si nici el nu stie decît din auzite, pentru ca era la scoala. Oricum, se pare ca s-a întîmplat ceva bizar cît ai fost plecat.

Aveam o banuiala, asa ca am insistat sa continue. Tsu­rukawa m-a rugat sa pastrez secretul. Privindu-ma fix în ochi, începu sa-mi povesteasca.

In dupa-amiaza respectiva, a venit la Templu o fata si a cerut sa vorbeasca cu staretul. Purta haina rosie, în mod cert era o prostituata întretinuta de straini. în locul staretului a venit la poarta diaconul. Fata i-a vorbit urît diaconului si a insistat sa-l vada pe staret. în clipa aceea, din nefericire, staretul îsi facu aparitia pe culoar. Vazînd fata, a venit la intrare. Fata i-a spus ca aproximativ cu o saptamîna în urma, în dimineata în care ninsese, vizitase Templul împreuna cu un soldat strain. Soldatul a trîntit-o pe jos, iar un jisO, ca sa se dea bine pe lînga el, a calcat-o în picioare. în seara aceea a avortat. Data fiind situatia, se simtea îndreptatita sa ceara despagubire de la Templu, în cazul în care nu i se acorda, avea de gînd sa demaste întreaga afacere de la Rokuon-ji si sa-si reclame drepturile public.

Staretul i-a dat niste bani, fara sa spuna un singur cuvînt si a trimis-o acasa. Toata lumea stia ca eu am facut pe ghidul în ziua respectiva, dar staretul a spus ca, deoarece nu sînt martori la Templu care sa-mi fi vazut comportarea necuviincioasa, mai bine sa nu mi se spuna. Iar el avea de gînd sa închida ochii la tot. Cînd cei de la Templu au auzit povestea de la diacon, au banuit ime­diat ca eu eram vinovatul.

Tsurukawa ma lua de mîna. Era gata sa plînga. M-a privit cu ochii lui curati si m-a întrebat direct, copilareste: - Ai putut tu sa faci una ca asta? Mi-am scotocit putin starea de spirit. Tsurukawa ma provocase. De ce-mi pusese o astfel de întrebare? Din pri­etenie? îsi dadea oare seama ca se lepada de adevarata lui datorie? stia el oare ca astfel ma trada pe mine, în ce aveam eu mai profund?

Am mai spus, Tsurukawa era reversul meu pozitiv. Daca s-ar fi straduit cît de cît sa ma înteleaga si mi-ar fi fost cu adevarat devotat, nu mi-ar fi pus astfel de între­bari, nu m-ar fi întrebat nimic, ci mi-ar fi luat tristetea ca atare si ar fi transformat-o în buna dispozitie. Atunci min­ciuna ar fi devenit adevar si adevarul minciuna. Daca Tsurukawa si-ar fi pastrat bunul obicei de a transforma

umbra în lumina, noaptea în zi, lumina lunu in lumina soarelui, umezeala muschiului noaptea în freamatul frun­zelor tinere, stralucitoare din miezul zilei - atunci poate as fi fost capabil sa-mi bîlbîi cumva marturisirea. Dar tocmai de data aceasta n-a procedat asa. Tristetea mi-a sporit de aceea si mai mult.

Am rîs în doi peri. Bezna în Templul neîncalzit. Genunchi reci. Batrînii piloni uriasi ai Templului se înaltau în jurul nostru. Stateam amîndoi ghemuiti si vorbeam în

soapta.

Eram îmbracat doar în pijama si tremuram, probabil din cauza frigului. Dar placerea de a-l minti în fata pe pri­etenul meu pentru prima oara era suficienta ca sa-mi tremure genunchii.

- N-am facut nimic, i-am raspuns.

- Zau? exclama Tsurukawa. Deci fata a mintit. Lua-o-ar naiba! si unde mai pui ca si diaconul a crezut-o!

Indignarea îndreptatita a lui Tsurukawa spori. Spuse ca are de gînd sa-i explice staretului situatia a doua zi. în clipa aceea, îmi trecu prin minte imaginea capului proaspat ras care arata ca o leguma fiarta. Apoi i-am vazut obrajii trandafirii, cuminti. Nu stiu de ce, dar mi s-a facut brusc sila.

Era important sa-i stavilesc indignarea lui Tsurukawa, sa i-o îngrop înainte de a iesi la lumina.

- Dupa parerea ta, staretul crede ca eu am facut o asemenea fapta? l-am întrebat.

- stiu si eu? spuse Tsurukawa, vadit încurcat de

aceasta noua idee.

- N-au decît sa ma vorbeasca în spate cît poftesc. Atîta vreme cît staretul tine cu mine, sînt linistit. Eu asa

vad lucrurile.

Apoi am reusit sa-l conving pe Tsurukawa ca daca încearca sa-mi ia apararea, de fapt stîrneste mai mult banuiala celorlalti. Numai pentru ca staretul credea în nevinovatia mea, i-am explicat eu, a preferat sa nu spuna nimic si sa nu bage în seama toata tarasenia. Pe masura ce vorbeam, bucuria îmi umplea inima, iar aceasta

bucurie prinse treptat radacini. Era o bucurie care parea sa spuna: "Nu sînt martori. Nimeni nu te poate acuza."

Nu ma gîndeam nici o clipa ca staretul crede în nevi­novatia mea, dimpotriva: el era singurul absolut convins de ea. Faptul ca a trecut atît de usor peste fapta mea ma îndreptatea si mai mult sa-mi mentin banuiala. Poate ca si-a dat seama chiar în clipa în care i-am dat cartusele de Chesterfield. Poate motivul pentru care a trecut lucrurile sub tacere a fost si faptul ca ma pîndea, ma astepta sa vin de buna voie sa ma spovedesc. si nu numai atît. Poate recomandarea pentru universitate a fost tocmai momeala care sa-mi smulga marturisirea: daca nu-i spuneam ade­varul, si-o retragea drept pedeapsa pentru necinstea mea; daca marturiseam, totusi, si daca se convingea pe deplin ca ma caiesc, putea sa-mi faca o favoare: sa-mi lase reco­mandarea.

Capcana cea mare consta în faptul ca îi spusese dia­conului sa nu-mi sufle o vorba. Daca eram cu adevarat nevinovat, puteam sa traiesc mai departe senin, fara sa stiu sau sa-mi dau seama ca se întîmplase ceva. Daca, pe de alta parte, facusem fapta aceea urîta, as putea foarte bine - presupunînd ca sînt destept - sa ma prefac ca traiesc mai departe linistit, aratînd astfel ca n-am nici o vina: starea normala a unui om care nu are nimic pe constiinta. Asa ca ar fi mai bine sa ma prefac. Era cea mai buna solutie, era singurul mijloc prin care-mi puteam dovedi nevinovatia. Staretul insinua prea mult. Grozava cursa mi-a mai întins! La gîndul acesta ma cuprinse furia. Se parea ca n-aveam nici o scuza pentru ce facusem. Daca n-as fi calcat-o pe fata, americanul ar fi putut foarte bine sa scoata revolverul si sa ma ameninte. La urma urmei nu ai cum sa te opui fortelor de ocupatie. Fusesem obligat sa fac ce facusem.

Dar senzatia pe care am avut-o cînd i-am simtit stoma­cul pe talpa tenisilor, senzatia pe care mi-a dat-o elastici­tatea trupului ei, gemetele, felul cum arata - ca o floare strivita gata-gata sa înfloreasca -, ameteala, des­cumpanirea pe care mi-a provocat-o, senzatia care a

trecut ui uipa aceea ca un ruiger ain trupm retei in ai meu - nu mai pot pretinde ca m-a obligat cineva sa ma bucur de toate aceste lucruri. Tot nu pot uita farmecul acelei clipe. si staretul stia cu siguranta ce-am simtit, stia totul pîna în cele mai mici amanunte, stia sigur ce placere am simtit!

în anul urmator am fost ca o pasare în colivie. Colivia îmi aparea mereu în fata ochilor. Hotarît sa nu mar­turisesc niciodata, ma simteam încordat peste zi. Ciudat! Fapta, care la momentul respectiv nu mi-a stîrnit nici un sentiment de vinovatie, începu sa prinda contur. Nu-mi era chiar usor, deoarece stiam ca din cauza mea fata pierduse sarcina. Fapta mea se asternuse ca o pulbere aurie în memorie si începuse sa iradieze o lumina orbitoare care-mi sfredelea gîndurile. Stralucirea mîr-saviei... Da, asta era. Poate sa nu fi fost un pacat prea mare, dar oricum eram constient de faptul ca-l comise­sem. Aceasta constiinta a vinovatiei era precum un orna­ment în interiorul meu.

Cît despre aspectul practic al problemei, pîna la exa­menul de admitere la Universitatea Otani nu-mi ramînea decît sa traiesc într-o stare de nesiguranta continua, dîndu-mi silinta sa ghicesc adevaratele intentii ale staretului în ce ma priveste. Staretul n-a spus niciodata nimic în legatura cu retragerea promisiunii de a ma ajuta sa urmez aceasta facultate. Pe de alta parte însa, nu m-a încurajat în nici un fel vorbindu-mi de pregatirile pentru examenul de admitere. Cît asteptam sa-mi spuna ceva, orice, numai sa-mi spuna! Dar parca dinadins nu spunea nimic, supunîndu-ma unei torturi epuizante. Cît despre mine, poate de teama sau din încapatînare, ezitam sa-l întreb ce gînduri are cu mine. Pe vremuri, îl priveam pe parintele Dosen cu respectul cuvenit si din cînd în cînd cu ochi critici. Dar acum începuse sa dobîndeasca treptat proportii monstruoase, aveam impresia ca în trupul lui nu salasluieste o inima omeneasca obisnuita. Ori de cîte ori voiam sa-mi întorc privirile, aceasta fiinta plutea în fata mea ca un castel-fantoma.

lh<_ luusnui lumimei, staretul rusese solicitat la funeraliile unui fost enorias si, deoarece facea doua ore cu trenul pîna la locul respectiv, ne anunta cu o seara înainte ca pleaca la ora cinci si jumatate dimineata. îl însotea diaconul. Ca sa fim gata pentru plecarea staretului, trebuia sa ne sculam la ora patru, sa facem curat, sa pregatim micul dejun. De cum ne-am trezit, ne-am si facut "datoria de dimineata" care consta în recitarea sutrei, în timp ce diaconul îl ajuta pe staret la pregatirile de plecare. Dinspre curtea rece si întunecoasa venea scîrtîitul neîntrerupt al galetii din fîntîna. Ne-am spalat repede pe fata. Cîntatul cocosilor din gradina strapungea zorile; era ceva proaspat în cucurigul lor.

Ne-am suflecat mînecile mantiilor preotesti si am luat-o în graba spre sala vizitatorilor unde urma sa ne întrunim. în racoarea zorilor, rogojinile de paie din sala cea mare, pe care nu dormise nimeni niciodata, îti dadeau o senzatie ciudata, parca îti respingeau atingerea. Luminarile din altar pîlpîiau. Ne-am închinat. Mai întîi ne-am facut plecaciunea din picioare, apoi am înge­nuncheat pe rogojini si ne-am plecat capul de trei ori la sunetul gongului.

îmi placea prospetimea vocilor barbatesti la cîntarea sutrei de dimineata. Aveau cea mai puternica rezonanta. Vocile profunde pareau sa risipeasca toate gîndurile necurate ce se adunau peste noapte; aveai senzatia ca din corzile vocale ale tuturor cîntaretilor tîsnesc în suvoi stropi negri ce sînt împroscati în jur. Nu stiu daca si vocea mea rasuna la fel, dar îmi placea sa cred ca si ea risipea aceleasi gînduri necurate ca si ale altora.

Staretul era gata de plecare înainte de a se termina "întrunirea la fiertura". Conform obiceiului, ne-am aliniat cu totii la intrare ca sa-l petrecem. Era înca întuneric si cerul era plin de stele. Sub cerul înstelat, cararea de pietre se întindea lin, pîna la poarta Sanmon, dar umbrele marilor stejari, pruni si pini se tîrau pe pamînt, amestecîndu-se între ele si ocupînd toata suprafata.

zorilor îmi pisca coatele.

Totul se desfasura în tacere. Am facut plecaciunile de '1 rigoare staretului fara sa scoatem un cuvînt, iar el ne * raspunse aproape imperceptibil. Apoi zgomotul pasilor staretului si ai diaconului s-a stins treptat, pe masura ce se 'departau pe cararea pietruita. Obiceiul este, la cei din secta Zen, ca atunci cînd petreci pe cineva la plecare, sa astepti pîna dispare complet din raza vizuala. Acum nu le mai distingeam bine siluetele. Nu se mai vedeau decît poalele albe ale mantiilor si sosetele albe. La un moment dat, pareau sa fi disparut complet, dar de fapt nu era asa: îi ascundeau copacii. Dupa un timp, aparura iar mantiile si sosetele albe, si nu stiu de ce ecoul pasilor lor mi se paru mai puternic decît înainte. îi priveam cum se depar­teaza si mi se parea ca a trecut o vesnicie pîna au disparut pe poarta principala.

în clipa aceea un impuls ciudat prinse contur. Exact ca atunci cînd cuvinte importante încercau sa-si croiasca drum, libere, din gura mea, dar erau blocate de bîlbîiala; aceeasi soarta avu si acest impuls înabusit, arzîndu-mi gîtul. Era de fapt o dorinta subita de eliberare, de usurare, în aceeasi clipa, ambitiile mele anterioare - dorinta mea de a intra la universitate, si mai mult, speranta sugerata de mama de a-i lua locul staretului - încetara sa mai existe. Voiam sa ma eliberez de o forta muta ce pusese stapînire pe miije si ma domina.

Nu pot spune ca în clipa aceea duceam lipsa de curaj. Curajul necesar pentru a putea face o marturisire era de fapt un fleac. Pentru unul ca mine care si-a trait cei douazeci de ani în tacere, valoarea unei confesiuni nu era, de fapt, prea mare. S-ar putea ca lumea sa ma considere exagerat, dar adevarul este ca, tinîndu-mi firea în ciuda tacerii staretului si refuzînd sa ma spovedesc, m-am con­fruntat doar cu o singura problema: "Exista oare pacate?" si daca o tineam asa pîna la capat si nu marturiseam, atunci se dovedea ca pacatul, chiar unul mic, exista totusi. Pe cînd întrezaream, printre copaci, mantia si

rilor, forta care-mi ardea gîtul deveni aproape de

estapîriit si voiam sa fac o marturisire totala. As fi vrut

s fug dupa staret, sa ma agat de mîneca lui si sa-i

novestesc cu voce tare tot ce se întîmplase în dimineata

aceea cu ninsoare. Nu cred ca din respect pentru omul

care-mi stîrnise astfel de dorinte. Forta pe care o exercita

staretul asupra mea era mai mult o forta fizica.

La gîndul ca daca ma spovedesc, se spulbera primul pacat din viata mea, am avut însa o ezitare puternica: parca ma tragea ceva înapoi. Apoi silueta staretului trecu de poarta si disparu sub cerul linistit, întunecat.

Toti se relaxara subit si pornira zgomotosi spre intrare. Stateam pe loc, dus pe gînduri, dar m-a trezit Tsurukawa din visare, batîndu-ma pe umar. Umarul s-a trezit. Umarul meu slab si prapadit si-a redobîndit mîndria.

Dupa cum am mai spus, am reusit sa absolv cu bine cursurile anului pregatitor, în ciuda dificultatilor întîmpi-nate. N-a trebuit sa fac nici o marturisire. La cîteva zile dupa aceea, staretul ne-a chemat, pe mine si pe Tsu­rukawa, si ne-a spus, scurt, ca trebuie sa începem sa ne pre.gatim pentru examene, ca vom fi scutiti de treburile de la Templu cît timp sîntem ocupati cu învatatul.

Am reusit la universitate, cu toate acestea problemele nu erau complet lamurite. Atitudinea staretului nu-mi lasa de înteles ce parere are despre ziua aceea cu zapada; nici nu-mi puteam da seama ce intentii are în ce priveste succesorul.

Universitatea Otani însemna un moment de rascruce. Era pentru prima oara în viata cînd ma familiarizam cu idei, cu idei pe care le alesesem deliberat. Otani data de prin 1663, cînd caminele studentesti au fost mutate de la templuj Chikushi Kanzeon la conacul Kikoku din Kyoto. De atunci a servit drept mînastire urmasilor sectei Otani de la templul Hongan. Pe vremea celui de-al cincispre­zecelea Patriarh al templului Hongan, un adept pe nume Soken Takagi, care locuia la Niniwa, facuse o donatie

Karasumagashira din partea de nord a capitalei si au înfi­intat acolo universitatea. Terenul se întindea pe numai zece acri de pamînt si era prea mic pentru o universitate. si totusi aici au studiat si s-au initiat în principiile bud-dhismului multi tineri, nu numai din secta Otani, ci din toate sectele buddhiste.

O poarta veche din caramida despartea terenurile uni­versitatii de strada si de liniile de tramvai. în partea de vest, poarta dadea spre muntele Hiei. De aici, o alee pietruita ducea pîna la poarta cea mare pentru masini a cladirii principale, o constructie întunecata, mohorîta, cu doua nivele. Pe vîrful"acoperisului de la intrare se înalta un turn aramiu. Nu era nici pentru ceas, nici pentru clopot; sub paratrasnetul subtire, o fereastra patrata eclipsa un colt din cerul albastru.

Lînga intrare se înalta un tei batrîn, ale carui frunze minunate straluceau precum cuprul în soare. Universi­tatea, care la origine avusese doar cladirea principala, se extinsese cu timpul, iar diferitele ei parti fura legate între ele la întîmplare. Era în mare parte o constructie veche din lemn, cu un singur nivel. înauntrul cladirii nu puteai intra încaltat, iar diferitele aripi erau legate prin coridoare interminabile facute din scînduri din lemn de bambus. Cu vremea, dusumeaua începu sa trosneasca. Din cînd în cînd se mai reparau portiunile stricate si, cînd treceai dintr-o aripa în alta, caleai pe un adevarat mozaic de lemn închis si deschis la culoare, deoarece seîndurile vechi erau intercalate cu cele noi.

Cînd te înscrii la o scoala noua sau la universitate, desi vii cu forte proaspete, ai parca sentimentul zadarniciei lucrurilor. Asa am patit si eu în primele zile la Univer­sitatea Otani. Deoarece nu-l cunosteam decît pe Tsu-rukawa, m-am vazut obligat sa vorbesc numai cu el. Totusi, dupa cîteva zile ne-am dat seama ca nu e bine sa facem opinie separata. Tsurukawa a fost de aceeasi parere, asa ca dupa ce-am hotarît sa nu mai stam împreuna în

mic, necare â încercat sa-si lege noi prietenii. Fiind însa bîlbîit, n-aveam curajul lui Tsurukawa si, pe masura ce numarul prietenilor lui sporea, ma simteam din ce în ce mai izolat.

In programa din anul pregatitor de la universitate am avut urmatoarele obiecte; etica, japoneza, studiul ideogramelor, chineza, engleza, istorie, scriere buddhista, logica, matematica si educatie fizica. De la bun început mi-au dat de furca cursurile de logica. într-o buna zi, m-am hotarît sa-l abordez pe unul din studenti în pauza de prînz, mai cu seama ca îmi propusesem de cîtva timp sa fac cunostinta cu el. Statea întotdeauna singur si-si lua gustarea lînga straturile de flori din gradina. Obiceiul acesta era ca un soi de ritual si nici unul din studenti nu se apropia, în special de cînd au constatat cu cît dezgust îsi priveste mîncarea. Nici el nu vorbea cu ceilalti studenti si parea sa respinga ideea de a se împrieteni cu vreunul din ei.

stiam ca-l cheama Kashiwagi. Ce m-a frapat la el erau picioarele strîmbe si faptul ca avea un mers tare ciudat, întotdeauna îti lasa impresia ca umbla prin noroi: cînd reusea, în sfârsit, sa scoata un picior din noroi, parca se împlînta celalalt. Nu puteai însa sa nu-i remarci sprin­teneala. Mersul lui era ca un dans exagerat, cu totul si cu totul original.

Era normal sa-l fi remarcat pe Kashiwagi înca din prima zi. M-am simtit usurat cînd mi-am dat seama cît este de urît. Picioarele lui strîmbe însemnau de la bun început un acord perfect cu starea mea.

Kashiwagi îsi deschise cutiuta cu gustare pe un petec de trifoi din gradina. Gradina se afla lînga o cladire darapanata ce adapostea camerele în care noi faceam exercitii de karate si jucam ping-pong; nu mai ramasese aproape nici un geam la ferestre. în gradina cresteau niste pini prapaditi si cîteva rame din lemn acopereau rasadnitele goale. Vopseaua albastra a ramelor începuse sa se scorojeasca; era urîta si încretita ca niste flori arti­ficiale. Lînga rasadnite se aflau cîteva rafturi pentru vase

strat de ciubotica-cucului si unul de zambile.

Era placut sa stai pe trifoi. Frunzele gingase absorbeau lumina si o gramada de umbre micute parca pluteau usor deasupra pamântului. Kashiwagi nu se deosebea cu nimic de ceilalti studenti; numai cînd umbla te frapa diformi­tatea. Chipul lui palid avea o frumusete rece. Percepeai o slutenie fizica si în acelasi timp o frumusete aproape feminina. Handicapatii fizic si femeile frumoase se satura sa fie priviti, se plictisesc de a fi în permanenta subiectul atentiei altora, se simt îngraditi; ei raspund privirilor prin propria prezenta.

Cel care priveste cu adevarat e cel care cîstiga. Kashi­wagi se uita la gustare, dar simteam ca ochii examineaza atent lumea din jur.

Parea un îngîmfat, cel putin aceasta a fost impresia pe care mi-a lasat-o arunci. Privindu-l în lumina primaverii, printre flori, mi-am dat seama ca el nu suferea de sfi­iciune, de vinovatia secreta pe care o resimteam eu. El era o umbra care-si revendica drepturile, care se afirma sau, mai simplu, era umbra însasi. Soarele n-avea cum sa patrunda prin pielea aceea dura.

Cutia cu gustarea n-a fost prea consistenta, dar i-a mîncat continutul preocupat si scîrbit; oricum, gustarea pe care si-o pregatise era doar cu putin inferioara celei pe care mi-o pregateam eu diminetile din ramasitele de la micul dejun gasite în Templu. în 1947, daca nu-ti puteai permite sa-ti procuri alimente de la bursa neagra, era imposibil sa manînci ca lumea. M-am asezat lînga Kashiwagi cu un caiet si cutia cu gustare în mîna. Umbra mea îi cazu pe mîncare, asa ca-si ridica privirile. S-a uitat la mine, apoi si-a coborît iar privirile si si-a reluat mestecatul monoton, ca un vierme de matase care rontaie frunze de dud.

- Scuza-ma, am spus, bîlbîindu-ma teribil. Voiam sa te întreb ceva în legatura cu niste chestiuni pe care nu le-am înteles la ultimul curs.

Arbusti pitici (n.trad.).

iiniDa standard din Tokyo, deoarece ma hotarîsem sa renunt la accentul din Kyoto dupa intrarea la universitate.

- Nu înteleg o iota din ce zici, spuse Kashiwagi. N-aud decît o bîlbîiala nesfîrsita.

Am simtit ca ma înrosesc. Kashiwagi îsi linse beti-soarele cu care mîncase si continua:

- stiu de ce-ai intrat în vorba cu mine. Te cheama Mizoguchi, nu? Daca tu esti de parere ca trebuie sa ne împrietenim numai pentru faptul ca sîntem amîndoi niste handicapati, n-ai decît, nu ma deranjeaza. Dar în comparatie cu ce am eu, crezi ca bîlbîiala ta este chiar atît de grava? Nu crezi ca faci prea mult caz de ea si de tine?

Mai tîrziu, cînd am aflat ca acest Kashiwagi provenea dintr-o familie din secta Rinsai-Zen, mi-am dat seama ca prin întrebarile si raspunsurile lui nu facea decît sa abor­deze problemele în maniera caracteristica unui preot Zen; n-am cum sa neg însa influenta puternica pe care a exercitat-o asupra mea în vremea aceea.

- Bîlbîie-te! Hai, bîlbîie-te!

îl ascultam, uimit la culme de modul în care spusese lucrurilor pe nume.

- Ai dat în sfîrsit de cineva în fata caruia poti sa te bîlbîi nestînjenit, nu? Asa sînt oamenii, stii doar. Toti îsi cauta un tovaras. Ia asculta, esti înca virgin?

Am dat din cap ca da, fara macar sa zîmbesc. Kashi­wagi mi-a pus întrebarea exact ca un doctor, asa ca am considerat ca-i mai bine sa nu-l mint.

- Da, asa gîndeam si eu. Esti virgin. Dar nu esti frumos. N-ai nimic frumos. N-ai succes la fete si ti-e teama de profesioniste. Asta e! Dar daca, arunci cînd te-ai gîndit sa te împrietenesti cu mine, te-ai gîndit ca si eu sînt virgin, te înseli. Vrei sa auzi povestea mea? Fara sa astepte vreun raspuns, Kashiwagi continua: - Sînt fiul unui preot Zen din Sannomiya si m-am nascut cu picioarele strîmbe. Cînd ma auzi destainu-indu-ma în felul acesta, îti imaginezi probabil ca sînt un amarît bolnavicios caruia nu-i pasa cu cine sta de vorba,

nu sînt asa. N-as fi în stare sa ma destainuiesc oricui. Nu prea îmi convine ca-ti spun, dar adevarul este ca te-am ales deliberat pe tine de la bun început ca sa-mi asculti povestea vietii. întelegi, m-am gîndit ca poate tu o sa ai mai mult de profitat decît oricare altul daca o sa afli ce-am facut. Cel mai bun lucru ar fi sa faci si tu la fel. Dupa cum bine stii, credinciosii îi adulmeca pe credinciosi, absti­nentii pe abstinenti.

Ei bine, mie îmi era rusine de situatia în care ma aflam. Am considerat ca a ma împaca cu ea însemna o înfrîngere. Daca era sa ma apuc sa port pica, bineînteles ca nu duceam lipsa de motive. Parintii mei ar fi putut sa aranjeze sa ma opereze la picioare cînd eram mic. Acum e prea tîrziu. Dar parintii îmi sînt absolut indiferenti si ma enerveaza ideea de a avea un dinte împotriva lor.

Credeam ca n-o sa ma iubeasca femeile. Dupa cum probabil stii si tu, e mai comod si mai linistitor sa gîndesti astfel. Nu era neaparat o contradictie între aceasta credin­ta si refuzul meu de a ma împaca cu situatia. întelegi, daca as fi crezut ca femeile ma pot iubi asa cum arat, adica în actuala situatie, atunci, în masura în care as fi crezut asta, m-as fi împacat cu starea de lucruri. Mi-am dat seama ca cele doua tipuri de curaj - curajul de a judeca realitatea exact cum se prezenta ea si curajul de a lupta cu acest rationament - se puteau foarte bine împaca unul cu altul. Fara sa ma tulbur cîtusi de putin, puteam foarte bine sa am sentimentul ca lupt.

Aceasta fiind starea mea de spirit, era normal sa nu caut compania unor profesioniste, cum au procedat multi dintre prietenii mei. Ceea ce m-a împiedicat de fapt sa le aleg este faptul ca profesionistele nu se culca cu clientii din dragoste. Ele au tot soiul de clienti: batrîni senili, cersetori cu un singur ochi, barbati aratosi - chiar si leprosi, cîta vreme nu stiu ca sînt leprosi. Aceasta egali­tate în drepturi îi face pe barbati sa se simta în largul lor, sa cumpere prima femeie care le iese în cale. Dar eu nu apreciam aceasta egalitate. Nu ma puteam împaca cu

ui <_a \j leniae se poate purta la fel cu un barbat per­fect normal si cu unul ca mine. Mi se parea un fel de autopîngarire. întelegi, mi-era teama ca daca handicapul ; meu era scapat din vedere sau ignorat pur si simplu, eu as înceta, într-un sens, sa exist. Era aceeasi teama care te stapîneste si pe tine acum, nu? Pentru ca starea mea sa fie complet recunoscuta si aprobata, era absolut necesar ca lucrurile sa se petreaca mult mai somptuos decît ar fi fost necesar în mod normal. Orice s-ar întîmpla, gîn-deam eu, înseamna ca asta mi-era soarta.

Puteam fara îndoiala sa trec peste sentimentul îngrozi­tor de insatisfactie - insatisfactie pentru ca eu si lumea ne aflam în relatii antagonice. Ar fi fost posibil daca ma schimbam eu sau lumea. Dar nu-mi venea sa ma gîndesc la astfel de schimbari. Detestam orice gînduri absurde. Concluzia logica la care am ajuns dupa reflectari îndelun­gate a fost ca daca schimbam lumea, încetam sa exist, iar daca ma schimbam eu, nu mai exista lumea. si, para­doxal, aceasta concluzie însemna un soi de împacare, un soi de compromis. Lumea se putea împaca cu ideea ca asa cum aratam, nu puteam fi niciodata iubit. Capcana în care cade în cele din urma un tip diform, respingator, nu consta în rezolvarea situatiei de antagonism a lui cu lumea, ci în aprobarea totala a acestui antagonism, în resemnare. De aceea nu se poate niciodata vindeca un tip slut.

în momentele acelea, cînd ma aflam în floarea tineretii - folosesc intentionat aceasta expresie - mi s-a întîm-plat ceva de necrezut. Am cunoscut o fata dintr-o fami­lie înstarita, enoriasi ai templului nostru. Fata absolvise scoala de fete din'Kobe si era tare draguta. Intr-o zi s-a dat de gol ca ma iubeste. Nu-mi puteam crede urechilor. Pentru ca aratam cum aratam, studiam foarte atent psi­hologia altora. Din aceasta cauza nu m-am încapatînat sa iau lucrurile prea usdr, cum ar fi facut multi altii, care ar fi atribuit aceasta dragoste pur si simplu compatimirii. In schimb, am presupus ca dragostea fetei se datora mîn-driei ei excesive. Fata aceasta era foarte constienta de fru-

iiiuseied 51 leimiuiciieci ei 51 1 ci a iiiipusiuii 5a au^cpie

vreun pretendent încrezut. Nu putea suporta ideea de a-si masura propria mîndrie cu îngîmfarea unui încrezut. Avea sansa sa faca asa-zise partide bune, dar cu cît erau mai bune, cu atît îi displaceau mai mult. In cele din urma respinse cu dezgust orice dragoste care implica un echilibru - a fost foarte corecta din punctul acesta de vedere - si puse ochii pe mine.

stiam ce raspuns aveam sa-i dau. Poate o sa rîzi de mine, dar i-am spus simplu: "Nu te iubesc." Ce-i puteam spune? Raspunsul era cinstit si foarte natural. Daca, în schimb, m-as fi hotarît sa nu pierd ocazia si as fi raspuns declaratiei ei prin: "si eu te iubesc", poate as fi parut mai mult decît ridicol - poate chiar tragic. Oamenii care arata caraghios, asa ca mine, sînt extrem de atenti sa evite pericolul de a parea tragici din greseala. stiam foarte bine ca daca par o data tragic, lumea n-o sa se mai simta nestingherita în contactul cu mine. Era foarte important pentru celelalte suflete ca sa nu par un nenorocit. De aceea, i-am replicat scurt: "Nu te iubesc."

Raspunsul meu n-a surprins-o. Fara pic de retinere, fata mi-a spus ca mint. Un adevarat spectacol s-o vezi cum încerca sa ma cîstige, fiind însa extrem de atenta sa nu-mi raneasca amorul propriu. Fata aceasta nu-si putea imagina ca ar exista vreun barbat pe lumea aceasta care sa n-o iubeasca, daca avea sansa. Daca exista o astfel de persoana, atunci nu facea decît sa se amageasca. Asa ca se porni sa ma analizeze amanuntit, ajungînd în final la concluzia ca de fapt eram îndragostit de ea de cîtva timp. Era o fata desteapta. Pretinzînd ca ma iubeste, tre­buie sa-si fi dat seama ca iubea o persoana la care se ajungea foarte greu. Orice-ar fi spus era neadevarat. Daca ar fi pretins ca sînt atragator cînd de fapt nu eram, m-ar fi enervat. Daca mi-ar fi spus ca picioarele mele strîmbe sînt frumoase, m-ar fi enervat si mai tare. Daca ar fi facut cît de cît aluzie la faptul ca nu ma iubeste pentru fizicul meu, ci pentru ce simte ea ca exista în sufletul meu, m-ar fi suparat cu adevarat. Oricum, fiind

^uFl«, a-a gmuit ia toate acestea si a continuat simplu: "Te iubesc." si conform analizei facute de ea, bineînteles ca descoperise în mine un sentiment care corespundea dragostei ei.

Nu puteam accepta acest soi de lipsa de logica. în acelasi timp, ma coplesi o pasiune puternica pentru fata, dar nu consideram ca aceasta pasiune era suficienta pentru a ne lega unul de altul. îmi trecu prin minte ca daca ea era cea care ma iubea cu adevarat, pesemne ca aveam o trasatura distinctiva, ceva care ma deosebea de ceilalti. si despre ce putea fi vorba daca nu despre picioarele mele strîmbe? Astfel am ajuns la concluzia, desi ea nu mi-a marturisit, ca-mi iubea picioarele.

Dar lucrul acesta era absolut imposibil, atît cît puteam eu judeca situatia. Daca individualitatea mea n-ar fi stat în picioarele mele strîmbe, aceasta dragoste putea fi acceptabila. Dar daca ar fi sa-mi recunosc individualitatea - ratiunea mea de a fi - în altceva, aceasta ar atrage dupa sine un soi de recunoastere suplimentara. si atunci, inevitabil, as ajunge sa recunosc ratiunea altora de a fi în acest mod suplimentar si, la rîndul ei, ar duce la recunoasterea unui eu complet absorbit de univers. Asa ca dragostea era imposibila. Parerea ei ca era îndragos­tita de mine era o pura iluzie si-mi era imposibil s-o iubesc. De aceea continuam sa-i spun: "Nu te iubesc." Ciudat, dar cu cît îi spuneam mai mult ca nu o iubesc, cu atît mai mult cadea sub povara iluziei ca este îndra­gostita de mine. într-o seara sfîrsi prin a ma lua cu asalt. Mi-a oferit trupul ei si pot sa spun ca era ametitor de frumos, dar am fost cu totul neputincios cînd a sosit momentul.

Acest teribil esec al meu a rezolvat totul foarte simplu, în cele din urma, se pare ca i-am dovedit ca nu o iubesc. M-a parasit.

M-am simtit rusinat de esec, dar în comparatie cu rusinea pe care o simteam din cauza picioarelor mele strîmbe, nimic nu mai conta. Ceea ce m-a îngrijorat însa a fost cu totul altceva. stiam motivul pentru care am

tiJUUL. tmuui uuiitLi ti UH.1VUH.J.UI t-x mm mji it>t*ut «

picioarele mele diforme. Aceasta descoperire a distrus cu totul linistea mea sufleteasca. Eram convins ca nici o femeie nu ma va iubi niciodata.

In clipa aceea, întelegi, am simtit un soi de bucurie nesincera la gîndul ca - prin satisfacerea dorintei me­le - voi dovedi imposibilitatea dragostei. Dar trupul ma tradase. Ceea ce am vrut sa realizez cu spiritul am reali­zat cu trupul si astfel am fost confruntat cu o noua con­tradictie. Ca sa fiu vulgar, visasem la o dragoste, ferm convins ca nu pot fi iubit, dar în cele din urma am înlocuit dragostea cu dorinta sexuala si m-am simtit usurat. Am înteles ca însasi dorinta de a poseda îmi cerea, pentru realizarea ei, sa uit de conditiile concrete ale existentei mele si sa ma lepad de tot ce constituia singura bariera în dragoste, si anume convingerea ca nu pot fi iubit. Considerasem întotdeauna dorinta de a poseda drept ceva mult mai clar decît era de fapt si nu mi-am dat seama ca cerea oamenilor sa se vada pe ei însisi ca în vis, adica mai putin realist.

Din clipa aceea, trupul ma interesa mai mult decît spiritul, dar nu puteam deveni o încarnare a dorintei pure. Eram ca vîntul. M-am transformat în ceva Ce nu putea fi vazut de altii, dar care vede totul, care se apropie usor de tinta, o dezmiarda si în cele din urma patrunde în cel mai tainic cotlon al ei. Daca vorbesc de constiinta trupului, cred ca o sa-ti imaginezi o constiinta ce se aso­ciaza cu un obiect tare, masiv, opac. Dar nu eram asa. Ca sa realizez ca sînt un singur trup, o singura dorinta, însemna sa devin transparent, invizibil, cu alte cuvinte, ca vîntul.

Dar picioarele mele strîmbe s-au dovedit pe loc a fi un mare obstacol. Ele n-au cum sa devina transparente. Nu pareau atît picioare, cît un cuplu de spirite încapatînate. Existau - mai solide, mai trainice decît însusi trupul.

Cred ca oamenii gîndesc ca nu se pot vedea daca n-au oglinda. Dar daca esti diform, ai o oglinda sub nas tot timpul. în orice clipa a zilei, trupul meu se reflecta în acea

p .ti-rrn-r v-wnuiui-iu jciitl, pe 11 UI ie 11 Id Ifdpd

ca fiind un simplu joc de copii. Nu putea fi vorba de jena în cazul meu. Faptul ca existam astfel era sigur, la fel de sigur ca existenta pamîntului si a soarelui, a pasarilor fru­moase si a crocodililor urîti. Lumea era neclintita ca o piatra funerara.

Nici cea mai mica neliniste, nici cel mai vag punct de sprijin - în aceasta consta modul meu original de viata. Pentru ce traiesc? La gîndul acesta oamenii se alarmeaza si vor chiar sa-si puna capat zilelor. Pe mine nu ma de­ranja. Perechea de picioare strîmbe - ratiunea mea de a fi, telul si idealul vietii, viata însasi. Eram mai mult decît multumit numai pentru faptul ca exist. întîi de toate, oare nu tocmai nelinistea legata de existenta izvoraste dintr-un soi de insatisfactie exagerata la gîndul ca omul nu-si traieste din plin viata?

Remarcasem o vaduva batrîna care locuia singura la noi în sat. Unii ziceau ca are saizeci de ani, altii chiar mai mult. Am fost trimis în locul tatalui meu sa tin slujba la parastasul tatalui ei. N-a venit nici o ruda de-a ei la slujba, asa ca am fost doar noi doi. Dupa ce-am terminat sutrele, m-a servit cu ceai în alta camera. Pentru ca era o zi foarte calduroasa de vara, am rugat-o sa ma lase sa ma spal. M-am dezbracat si batrîna a turnat apa rece pe mine. Am vazut-o ca se uita compatimitor la picioarele mele si imediat mi-a încoltit în minte un plan.

M-am spalat si m-am întors în camera în care sta­tusem înainte. în timp ce ma stergeam, i-am spus foarte serios ca înainte de a ma naste, Buddha i-a aparut mamei în vis si a anuntat-o ca femeia care i se va închina acestui copil cînd se va face mare, va renaste în paradis. în timp ce vorbeam, batrîna credincioasa ma privi fix în ochi, pipaind mataniile cu degetele. Stateam întins pe spate, gol-golut, ca un cadavru; cu cartea sfînta strînsa la piept, ma prefaceam ca recit sutra. Am închis ochii.

Cred ca poti sa-ti imaginezi cît m-am abtinut sa nu rîd! Nu visam cu ochii deschisi. îmi dadeam seama de seri­ozitatea cu care batrîna se închina picioarelor mele si-si

sufocam de rîs din cauza situatiei ridicole. Picioare strîmbe, picioare strîmbe - era singurul lucru la care ma mai puteam gîndi, era tot ce mai vedeam în minte. Forma monstruoasa a picioarelor mele. Urîtenia extrema. Ce caraghioslîc! si ca lucrurile sa fie si mai amuzante, cîteva suvite de par ale batrînei îmi atingeau talpile pe cînd mi se tot închina si ma gîdilau.

Se pare ca ma înselasem în privinta mea chiar din clipa în care i-am atins picioarele frumoasei fete, deoarece am trait cu impresia ca n-am sa simt niciodata nimic. Dar chiar în timpul comediei de care-ti vorbesc, mi-am dat seama ca sînt excitat. si nu era doar o iluzie! Da, si tocmai în cele mai nepotrivite conditii!

M-am ridicat brusc si am împins-o pe batrîna. Nici macar n-am avut timp sa ma gîndesc ca-i ciudat ca nu o surprinde gestul meu. Batrîna vaduva zacea acolo unde o împinsesem, cu ochii închisi, recitîndu-si sutra. Curios, dar îmi amintesc foarte bine ca sutra era un capitol din Marea Compasiune Darani: Iki iki. Shino shino. Orasan. Fumshiri. Haza haza furashaya. Bineînteles, stii cum este comentat acest capitol: "Te imploram, te imploram sa ne dai esenta nepîngarita a puritatii ireprosabile din care cele Trei Pacate (lacomia, furia si prostia) au disparut cu totul."

în fata ochilor, chipul femeii de saizeci de ani - un chip ars de soare, nefardat - parea ca ma primeste cu bratele deschise. Excitatia mea n-a slabit în intensitate. In aceasta consta absurditatea maxima a întregii farse, iar eu ma lasasem furat de ea fara sa vreau. Sau mai bine zis nu eram inconstient de ea, vedeam totul. Nemaipomenita calitate sa poti patrunde totul pîna în cel mai mic ama­nunt! si sa vezi totul pe un asemenea întuneric!

Fata ridata a batrînei n-avea nimic frumos si nimic sfînt. Cu toate acestea, urîtenia si vîrsta ei înaintata pareau sa constituie o confirmare a conditiei mele de viata lipsita de iluzii. Cine putea spune ca daca ar fi sa privesti o femeie fara sa visezi cîtusi de putin, oricît ar fi ea de

vuou, uupui ei nu se transrorma Într-unui asemanator cu cel al batrînei? Picioarele mele strîmbe si chipul acesta. Da, asta era. Privind realitatea în fata, îmi întretineam starea de excitatie fizica. Acum, pentru prima oara, am fost în stare sa cred în dorinta trupeasca si o con­sideram cu un oarecare sentiment de prietenie. Mi-am dat seama ca rezolvarea nu consta în a încerca sa micsorez distanta dintre mine si obiect, ci în pastrarea acestei dis­tante, astfel încît obiectul sa ramîna obiect.

E placut sa-ti privesti obiectul. în clipa aceea am descoperit logica erotismului meu din punctul de vedere al handicapatului: chiar daca este în impas, el nu se simte jenat. Am descoperit ceea ce se cheama în mod normal a fi îndragostit nebuneste. Dorinta trupeasca era ca vîntul sau ca o haina magica ce-si ascunde purta­torul. si îmbinarea nascuta dintr-o astfel de dorinta nu putea fi decît un vis. în timp ce priveam, trebuia sa ma las si privit. Din cînd în cînd eliminam din lumea mea si picioarele mele strîmbe, si femeile. Le tineam, atît pe unele, cît si pe celelalte, la o oarecare distanta de mine. Realitatea se dezvaluia în goliciunea ei; dorinta era pura iluzie. si în timp ce priveam, ma simteam rosto-golindu-ma în haul iluziei si în acelasi timp aruncat la suprafata realitatii pe care o priveam. Picioarele mele strîmbe si femeile mele nu se vor atinge niciodata, nu se vor suprapune; dar vor fi amîndoua azvîrlite în afara lumii. Dorinta din mine sporea. Pentru ca picioarele mele strîmbe si acele picioare frumoase nu se vor atinge niciodata, în veci.

Ţi-e greu sa ma urmaresti? E nevoie sa-ti dau vreo explicatie? Dar sînt sigur ca întelegi si tu ca nu mi-a fost greu sa cred dupa aceea ca dragostea este imposibila. Am scapat de jena. Am scapat de dragoste. Lumea s-a oprit, dar în acelasi timp continua sa mearga înainte. E nevoie sa mai precizez lumea noastra? Astfel ca pot sa definesc în cîteva cuvinte marea iluzie în ce priveste dragostea din lumea aceasta. Este efortul de a lega realitatea de aparenta. Mi-am dat seama imediat ca aceasta convingere

tea ea însasi la baza existentei omenesti. Acum stii cum mi-am pierdut fecioria.

Kashiwagi termina de vorbit. L-am ascultat foarte atent. Am oftat în cele din urma. Vorbele lui m-au impre­sionat profund si n-am mai putut scapa de senzatia dureroasa ca m-a afectat un mod de a privi lucrurile la care eu nu ma gîndisem pîna atunci. Imediat dupa ce Kashiwagi termina de vorbit, soarele de primavara se trezi în jurul meu; trifoiul stralucea puternic. Se auzi din nou galagia de pe terenul de baschet din spatele cladirii. Dar desi era tot prînz si aceeasi zi de primavara, întelesul tuturor acestor lucruri parea sa se fi schimbat complet.

Nu aveam astîmpar. Voiam sa zic si eu ceva, sa intervin în vreun fel. Am bîlbîit însa ceva penibil:

- Trebuie sa te fi simtit tare singur de atunci încoace. Kashiwagi s-a prefacut din nou ca nu întelege ce spun

si ma ruga sa repet. în raspunsul pe care mi l-a dat însa, se dovedi oarecum mai prietenos.

- Singur, zici? De ce sa fiu singur? O sa vezi cum am evoluat dupa ce ajungi sa ma cunosti.

Suna clopotelul pentru începerea orelor de dupa-amiaza. Eram pe punctul de a ma ridica, dar Kashiwagi, care statea înca pe iarba, ma trase brutal de mîneca. Purtam aceeasi uniforma pe care o purtasem si la colegiu, peticita si jerpelita. îi schimbasem doar nasturii. Pe lînga toate acestea, era si prea strimta, ma facea si mai slab dedt eram în realitate.

- Ora urmatoare e studiul ideogramelor, nu? E îngrozitor de plictisitoare. Hai mai bine la plimbare!

Se ridica, ceea ce însemna un efort extraordinar: se parea ca se dezmembreaza tot si apoi se asambleaza iar. Asta îmi aminti de o camila pe care am vazut-o odata, într-un film, ridicîndu-se.

Nu lipsisem de la nici un curs pîna atunci, dar nu voiam sa ratez ocazia de a mai auzi cîte ceva despre Kashiwagi. Am pornit-o spre poarta principala.

Abia dupa ce am trecut de poarta mi-am dat seama bine de mersul lui caraghios si m-am simtit pur si simplu

jenai. u9 Liuuat ca puteam sa-mi îngadui astfel de sen­timente si ca-mi era rusine sa merg alaturi de Kashiwagi. Kashiwagi fu cel care ma lamuri de ce mi-e rusine. Tot el ma îmboldi sa-mi traiesc viata. Cuvintele lui înlaturara toata stînjeneala si pacatosenia din inima mea si le trans­formara în ceva proaspat. Poate tocmai din cauza asta, . pe cînd treceam de poarta principala pe cararea pietruita, muntele Hiei, pe care îl vedeam în zare neclar din pricina soarelui stralucitor, îmi aparea în fata ochilor ca si cînd îl vedeam pentru prima data. si mi se parea ca-si facea din nou aparitia acolo, în fata mea, cu o semnificatie noua, în acelasi mod în care o multime de lucruri din preajma, care zacusera amortite pîna atunci, pareau sa se fi trezit, sa fi capatat un sens nou. Vîrful muntelui era ascutit, dar colinele de la poale se întindeau la nesfîrsit, exact ca o tema muzicala ce persista în aer. Priveam muntele Hiei ce se înalta dincolo de acoperisurile joase; doar faldurile laterale ieseau limpede în evidenta si pareau foarte aproape; umbrele primavaratice ale restului muntelui erau îngropate într-un albastru întunecat.

Nu prea era lume pe strada, treceau foarte putine masini. Din cînd în cînd se auzea tramvaiul huruind pe sine între gara Kyoto si depoul Karasuma. Pe partea cealalta a strazii, chiar în fata portii pe care iesisem, se înaltau stîlpii portii universitatii, iar la stînga se insinuau cîtiva ginkgo1 proaspat înfrunziti.

- Hai sa dam o raita terenului! spuse Kashiwagi. Am traversat sinele de tramvai. Kashiwagi se împletici greoi pîna trecu strada aproape goala, întregul lui trup zdruncinîndu-se de miscarile bruste pe care le facea. Terenurile universitatii erau întinse. Un grup de stu­denti care nu aveau cursuri sau care se hotarîsera sa chiuleasca bateau mingea. Razboiul se terminase numai de cîtiva ani, dar tinerii nu stiau cum sa-si cheltuiasca energia. Ma gîndeam la mîncarea proasta de la Templu. Ne asezaram pe un leagan aproape putred si priveam în

Arbori cu frunze în forma de evantai (n.trad.).

pentru maraton si apoi spre terenul de joc în forma de elipsa. Chiuli tul de la ore îti dadea aceeasi senzatie pe care ti-o lasa o camasa noua pe piele; lumina soarelui ce ardea si briza usoara mi-au accentuat-o. Un grup de alergatori se îndreptara spre noi, respirînd greu; pe masura ce oboseau, slabeau pasul; apoi dispareau iar, ridicînd în urma lor un nor de praf.

- Prostii! spuse Kashiwagi. Niste prosti, asta sînt! Cuvintele lui nu sunau a invidie. Ce naiba se dau atîta în spectacol? Au probabil impresia ca o fac pentru sana­tate. Dar la ce serveste atîta parada? Peste tot se organi­zeaza întreceri sportive, nu? Zau, e un semn de decadere. Ar trebui sa se prezinte publicului ceva ce nu s-a mai prezentat. Ar trebui sa se prezinte executii! De ce nu se organizeaza executii publice?

Kashiwagi tacu o clipa, apoi continua, visator:

- Cum îti imaginezi ca au reusit sa mentina linistea si ordinea în timpul razboiului, daca nu prin manifestari publice de moarte violenta? Cred ca motivul pentru care au pus capat executiilor este ca se temeau ca lumea sa nu devina însetata de sînge. Curata prostie! Cei care adunau cadavrele în urma raidurilor aeriene erau blînzi si binevoitori. Cînd vezi oameni chinuindu-se, cînd îi vezi acoperiti de sînge si le auzi gemetele, devii mai bun, mai blajin, mai pasnic. Nu în astfel de momente devenim cruzi si doritori de varsari de sînge. Nu, ci într-o dupa-amiaza frumoasa de primavara, ca aceasta. într-un moment ca acesta - nu crezi? - cînd privesti absent soarele cum se strecoara printre frunzele copacilor de pe pajistea proaspat tunsa. Orice cosmar de pe lumea aceasta, orice cosmar din istorie a luat fiinta astfel. în lumina clara a zilei, tocmai ideea indivizilor plini de sînge ce se sting în suferinta cumplita da un contur limpede cosmarului si ajuta la materializarea visului. Cosmarul nu mai este propria noastra agonie, ci suferin­ta fizica cumplita a altora. Dar nu sîntem obligati sa simtim durerea altora. Ah, ce alinare!

g di iui ^asmwagi isi avea farmecul lui, dar ce ma interesa pe mine acum era sa aud Ce i s-a mai întîmplat dupa povestea cu batrîna, pentru ca, asa cum v-am mai marturisit, ma bizuiam pe el, îl voiam de model. Am reusit sa-l întrerup si sa fac aluzie la ce ma interesa.

- Vrei sa spui femeile? Hm!... Am ajuns sa pot intui perfect daca unei femei îi place un barbat cu picioarele strîmbe. Sînt si din astea, sa stii! S-ar putea sa fie si femei care-si ascund toata viata simpatia pentru barbati cu picioare strîmbe, care-si duc secretul cu ele în mormînt. Ar fi singura lipsa de gust a unei astfel de femei, poate singurul ei vis... Ia sa vedem! Cum distingi o femeie careia îi plac barbatii cu picioare strîmbe? De obicei, e o frumusete de mîna întîi. Are nas rece, ascutit, dar o oare­care degajare în expresia gurii...

în clipa aceea se îndrepta spre noi o fata.

NU CHIAR PE TEREN. Dincolo de terenul de sport, dru­mul trecea pe lînga niste locuinte. Drumul era cu aproa­pe un metru mai jos decît nivelul terenului. Pe acolo trecea ea.

Fata iesi dintr-o casa eleganta, în stil spaniol, care îti lasa o impresie de fragilitate, cu cele doua cosuri, feres­trele cu zabrele înclinate si planseul de sticla ce acope­rea sera aceea mare; efectul general se pierdea însa din cauza gardului înalt de sîrma care marginea terenul uni­versitatii de cealalta parte a drumului si care, fara îndo­iala, fusese înaltat la insistentele proprietarului casei.

Kashiwagi si cu mine stateam pe leaganul de dincolo de gard. Priveam chipul fetei, mut de uimire. Trasaturi splendide, exact ca cele pomenite de Kashiwagi cînd vorbise despre tipul de femeie careia îi plac "barbatii cu picioarele strîmbe". Mai tîrziu, cînd m-am gîndit la uimirea pe care am încercat-o în acele momente, m-am simtit ridicol si m-am întrebat daca nu cumva Kashiwagi cunostea chipul acela de multa vreme si daca nu cumva visa la el.

Stateam acolo si o asteptam pe fata. Sub razele calde ale soarelui de primavara piscul vinetiu al muntelui Hiei se înalta în zare, pe cînd aici, aproape, fata se îndrepta spre noi. înca nu-mi revenisem din emotia provocata de observatiile lui Kashiwagi - observatia ca picioarele lui strîmbe si femeile lui exista în lumea reala ca doua stele pe cer, fara sa se atinga vreodata, si ciudatele sale cuvinte în legatura cu putinta de a-si satisface dorintele, ramînînd

latura fantomaStâiJotul era

în clipa aceea, un nor acoptri soare învalui pe Kashiwagi si pa

noastra îsi etala brusc aceaj___" *^i

sters si vag, însasi existenb~mea-TTB ,. rirawimiwr Aveam senzatia ca doar vîrful purpuriu al muntelui Hiei si fata aceea mladioasa ce se îndrepta spre noi straluceau în aceasta lume reala si aveau o existenta autentica.

Era limpede, fata venea spre noi. Dar pe masura ce clipele treceau, timpul sporea agonia si cu cît se apropia, cu atît se lamurea totul, parca era alt chip - chipul cuiva care n-avea nici o legatura cu ea.

Kashiwagi se ridica si-mi sopti apasat:

- Hai sa mergem! Fa cum îti spun!

M-am vazut nevoit sa pornesc. Am luat-o amîndoi pe lînga zidul de piatra ce era mai sus decît nivelul dru­mului, paralel cu fata.

- Sari jos! spuse Kashiwagi înghiontindu-ma cu degetele ascutite în spate. Am sarit jos, pe drum. Distanta n-a fost mare, asa ca nu mi-a fost greu sa sar. Dar n-apucai sa sar, ca l-am si auzit pe Kashiwagi prabusindu-se lînga mine cu un zgomot teribil. încercînd sa sara pe picioarele lui strîmbe, cazu. Privindu-l, am vazut spatele negru al uniformei pe jos. Cum zacea acolo, pe burta, nu arata a fiinta omeneasca; o clipa mi se paru ca-i o pata uriasa, nedefinita, ca o baltoaca tulbure dupa ploaie.

Kashiwagi cazu exact în fata fetei. Ea ramase înlem­nita, pe loc. Cînd m-am aplecat sa-l ajut sa se ridice, am privit în sus, spre fata; i-am vazut nasul rece, arcuit, gura inexpresiva, privirea încruntata - vazînd toate acestea mi-a trecut prin fata ochilor chipul pe care-l vazusem la lumina lunii, chipul lui Uiko.

Iluzia îmi disparu imediat; vedeam acum o fata de pîna în douazeci de ani care ma privea dispretuitor. Zau ca era cît pe-aci sa treaca mai departe, dar Kashiwagi, care intuia mai bine lucrurile decît mine, începu sa strige. Ţipatul lui rasuna ca un ecou în strada pustie.

1 I

acesta? Din cauza ta am ajuns în starea asta!

Fata se întoarse. Tremura si, cu degetele subtiri, us­cative, parea ca vrea sa-si frece obrajii lipsiti de culoare. Se întoarse imediat spre mine si ma întreba:

- Ce sa fac?

Kashiwagi ridica ochii si o strafulgera cu privirea. Apoi spuse, apasînd fiecare cuvînt.

- Doar n-o sa spui ca n-ai nici un medicament în casa? Fata statu tacuta si nemiscata o clipa. Apoi se întoarse

si o lua în directia din care venise. L-am ajutat pe Kashi­wagi sa se ridice. Pîna cînd am reusit sa-l pun pe picioare mi s-a parut foarte greu. Gîfîia. Cînd am pornit, i-am oferit umarul sa se sprijine de el, dar pasi sprinten înainte.

Am luat-o la fuga spre statia din fata depoului Kara-suma si am urcat în tramvai. Am respirat usurat în clipa în care tramvaiul porni spre Templul de aur. Palmele îmi asudasera.

Dupa ce l-am ajutat pe Kashiwagi sa intre pe poarta casei în stil spaniol, m-am simtit pur si simplu înspai-mîntat. L-am lasat acolo, cu fata lînga el si, fara macar sa întorc capul, am luat-o la goana. N-am mai avut timp sa ma opresc la universitate. Alergam pe strazile pustii, trecînd pe lînga farmacii, cofetarii, magazine cu articole electrice. îmi amintesc ca am zarit cu coada ochiului ceva rosu, în aer. Trecusem probabil prin fata bisericii Kotoku din Tenrikyo si zarisem felinarele pe care erau desenate frunze de prun; acestea contrastau puternic cu zidul negru. Nici nu-mi dadeam seama încotro fug. Cînd tramvaiul s-a apropiat încet-încet de Murasakino, mi-am dat seama ca inima mea tulburata ma ducea înapoi spre Templul de aur.

Eram în plin sezon turistic si, desi era într-o zi lucra­toare, Templul de aur se umpluse de vizitatori. Batrînul ghid ma privi banuitor pe cînd îmi croiam drum printre oameni, îndreptîndu-ma spre Templu.

oi iaia-ina a>_uiu, ui iaid itmpiuiui ue aur care, in aceasta dupa-amiaza de primavara, era învaluit de nori de praf si asaltat de o gramada de oameni. Vocea ghidului rasuna puternic, dar Templul se prefacea în continuare ca-si ascunde o parte din frumusete. Doar umbra lacului stralucea. Daca priveai într-o anume directie, norii pareau firicelele de praf aurii ce îi împresurau pe bodhisattvasii1 din pictura reprezentînd coborîrea îngerilor, în care Amida Buddha descinde pe pamînt; iar Templul de aur, estompat de norii de praf, lasa impresia unui desen vechi, decolorat. Nu mi se parea ciudat ca zgomotul si harababura din jur sa patrunda în pilonii subtiri ai Tem­plului, sa fie absorbite de cerul albicios spre care se înalta Kukyocho si pasarea phoenix din vîrf, subtiindu-se tot mai mult. Templul acesta, numai prin faptul ca statea acolo unde statea, constituia o forta de control, de reglare. Cu cît sporea zgomotul înconjurator, cu atît Templul de aur - aceasta constructie asimetrica, minunata, cu Sosei de o parte si Kukyocho deasupra, care se îngusta mult catre vîrf - actiona ca un filtru care transforma apa noroioasa în apa limpede, curata. Templul nu respingea trancaneala vizitatorilor, ci filtra sunetele astfel încît ele sa poata patrunde în pilonii permeabili si sa devina parte inte­granta a tacerii si puritatii. Astfel, el desavîrsea pe pamînt exact ceea ce umbrele lacului nemiscat realizau pe apa.

Inima mi se linisti si teama îmi disparu în cele din urma. Pentru mine, aceasta înseamna frumusete cu ade­varat, o astfel de frumusete ma poate izola de viata si ma poate proteja.

- Daca viata-mi e sa fie ca a lui Kashiwagi, apara-ma! Nu cred ca as putea-o suporta.

Am simtit nevoia sa ma rog, acolo, în fata Templului.

Ceea ce-mi sugerase Kashiwagi prin vorbe si-mi demonstra practic însemna de fapt ca a trai si a distruge înseamna unul si acelasi lucru. O astfel de viata nu avea

Bodhisattvasii ajung la starea de eliberare (Nirvana) pe calea sacrificiului de sine pentru binele celorlalti (n.ed.).

aur; era, de fapt, ceva mai mult decît o framîntare. O astfel de existenta ma atragea într-adevar si pe mine si ma puteam recunoaste în ea; dar era, oricum, îngrozitor sa te gîndesti ca trebuie mai întîi sa-ti însîngerezi mîinile cu frînturi spinoase de viata. Kashiwagi dispretuia instinctul si intelectul în aceeasi masura. Existenta lui parea o minge cu o forma ciudata care se tot rostogolea încercînd sa se ciocneasca de zidul realitatii. Nu implica nici macar o singura fapta. Viata pe care mi-o sugerase el era, pe scurt, o farsa periculoasa cu ajutorul careia încercai sa nimicesti realitatea care te-a deceptionat cîndva si cu care sa golesti lumea de tot ce-ti poate fi necunoscut.

Am înteles toate acestea vazînd afisul din camera lui Kashiwagi. Era o litografie scoasa de o agentie de turism, care reprezenta Alpii japonezi. Pe culmile albe ale muntilor care se înaltau spre cerul albastru fusesera tiparite cuvintele: "Va invitam într-o lume necunoscuta!" Kashiwagi stersese mesajul cu pensula, cu cerneala rosie, si mîzgalise alaturi niste litere care pareau ca danseaza si care îti aduceau în minte mersul lui saltat: "Nu pot sa sufar necunoscutul."

Eram îngrijorat a doua zi cînd am ajuns la universi­tate. Privind retrospectiv, mi-am dat seama ca n-a fost frumos si prieteneste din partea mea sa fug si sa-l las singur pe Kashiwagi; desi nu ma simteam foarte vinovat, eram totusi nelinistit la gîndul ca s-ar putea ca prietenul meu sa nu vina la cursuri în dimineata aceea. Exact cînd cursul era pe punctul de a începe aparu si Kashiwagi, semet, cu mersul saltat.

în pauza l-am luat imediat de brat. Nu obisnuiam sa fac astfel de gesturi. Kashiwagi zîmbi în coltul buzelor si iesiram amîndoi pe coridor.

- Nu te-ai lovit prea rau, nu? zisei.

- Lovit? spuse Kashiwagi, zîmbind compatimitor. Cînd sa ma fi lovit? Eh? De ce naiba ti-a intrat în cap ca m-am lovit?

dsut ue vameie lui. Fregâtindu-ma pe îndelete, Kashiwagi îmi dezvalui secretul:

- Am jucat teatru. M-am antrenat pentru cazatura asta de zeci de ori, de-am ajuns sa fac lumea sa creada ca am cazut atît de rau, încît mi-am rupt si oasele. Trebuie sa-ti marturisesc ca nu ma asteptam ca fata sa-si continue, nepasatoare, drumul. Dar trebuia sa vezi ce s-a întîmplat. Fata e pe cale sa se îndragosteasca de mine. Sau, ca sa fiu mai exact, sa se îndragosteasca de picioarele mele strîmbe. întelegi, chiar ea mi-a frecat picioarele cu iod.

si-a ridicat pantalonul si mi-a aratat tibia toata galbena. I-am priceput, în sfîrsit, siretlicul. Era normal sa simuleze cazatura pentru a atrage atentia fetei, dar oare nu încerca el sa-si ascunda tocmai picioarele strîmbe prin lovitura simulata? îndoiala aceasta era însa departe de a ma face sa-l dispretuiesc; dimpotriva, tineam parca mai mult la el. în plus, ca orice adolescent, aveam senzatia ca cu cît filozofia lui era mai plina de siretlicuri, cu atît îsi dovedea mai mult sinceritatea în fata vietii.

Tsurukawa n-a fost de acord cu prietenia dintre mine si Kashiwagi. M-a sfatuit prieteneste sa nu ma leg de el, dar sfaturile lui n-au facut decît sa ma enerveze. Am mers pîna acolo încît am dat un raspuns destul de obraznic obiectiilor lui, spunîndu-i ca n-are decît sa-si gaseasca el prieteni buni, pentru mine Kashiwagi era tovarasul potrivit. Cu cît regret mi-am amintit mai tîrziu expresia negrait de trista din privirile lui Tsurukawa în momentul acela!

în luna mai, Kashiwagi planui o excursie la muntele Arashi, aproape de Kyoto. Ca sa evitam aglomeratia de la sfîrsitul saptamînii, a zis ca ar fi mai bine sa chiulim o zi înainte. în stil cu totul si cu totul caracteristic, m-a anuntat ca nu mai merge daca e vreme buna, ci numai daca e o zi înnorata. O lua si pe fata de la casa spaniola si aranjase sa aduca de acolo de unde statea cu chirie una pentru mine.

Urma sa ne întîlnim la statia Kitano de pe linia Kei-fuku. Din fericire, era o zi neobisnuita pentru acea

dorit-o Kashiwagi.

Exact în perioada aceasta s-a întîmplat ca Tsurukawa sa aiba probleme familiale, asa ca s-a învoit pentru o sap-tamîna si a plecat la Tokyo. Mie mi-a convenit de minune. Desi Tsurukawa nu era omul care sa ma pîrasca la Templu, eram multumit ca oricum nu ar avea prilejul s-o faca.

Ei bine, amintirile legate de excursia aceea nu sînt dintre cele mai placute. Toti patru, cei care am pornit spre muntele Arashi, eram tineri si se parea ca întreaga zi e dominata de melancolia, iritarea, nelinistea si nihilismul caracteristic tinerilor. Kashiwagi prevazuse probabil totul si alesese special o zi apasatoare. Batea un vînt dinspre sud-vest; cînd te asteptai sa sufle cu furie, se potolea brusc, urmînd apoi rafale puternice. Cerul era acoperit, dar mai patrundea, cînd si cînd, cîte o raza de soare. Parte din nori erau albiciosi ca pieptul unei femei, pe care-l dis­tingi cu greu pe sub rîndurile de haine; mai încolo însa, albul devenea nedeslusit si, desi puteai spune unde-i soarele, acesta se amesteca totusi cu culoarea uniforma, posomorita a cerului.

Kashiwagi nu ma mintise. Ajunsese la tanc la intrarea-n statie, flancat de doua fete. Una era într-adevar fata pe care o mai vazusem. O fata frumoasa, cu un nas rece, arcuit si o gura inexpresiva; pe umar îi atîrna o butel-cuta de import, dupa cîte parea, cu apa în ea. Cealalta fata, dolofana de la Kashiwagi din casa, îi era inferioara acesteia si la înfatisare, si la îmbracaminte. Doar barbia si buzele, pe care aveai impresia ca si le încheiase cu nas­turi, aveau ceva atragator, feminin.

Dispozitia de scurta vacanta, în loc sa fie foarte pla­cuta, se strica înca din tren. Nu auzeam ce vorbeste Kashiwagi cu tînara domnisoara, dar oricum s-au certat tot timpul. Ea îsi musca din cînd în cînd buzele ca sa se stapîneasca sa nu izbucneasca în plîns. Cealalta parea total indiferenta la tot ce se petrecea în jur; fredona încet o melodie populara. Se întoarse apoi brusc spre mine si-mi spuse urmatoarea poveste:

preda ikebana. Zilele trecute mi-a spus o poveste foarte trista. A avut un prieten în timpul razboiului. Era ofiter si a sosit în cele din urma clipa în care el a trebuit sa plece pe front. Abia au reusit sa-si ia un ramas-bun scurt la tem­plul Nanzen. Parintii lor n-au fost de acord cu legatura lor, dar lucrul acesta n-a constituit o piedica pentru ei. Fata a ramas însarcinata. A nascut un copil mort, biata de ea! Ofiterul a fost foarte suparat. Cînd a vazut-o cu o zi înainte de plecare, i-a spus ca daca n-au copilul, macar sa-i dea lui sa bea lapte de la pieptul ei. N-au mai avut timp sa mearga nicaieri, asa ca si-a stors lapte într-o ceasca si i-a dat sa-l bea. Cam la o luna dupa aceea, ofiterul a murit în razboi. De atunci traieste absolut sin­gura si n-a mai avut nici un prieten. Zau, e tare draguta si e înca tînara.

Nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Mi-am amintit de scena incredibila la care am fost martor împreuna cu Tsurukawa, spre sfîrsitul razboiului, de pe poarta tem­plului Nanzen. Ma hotarîsem sa nu-i dezvalui fetei amintirile, pentru ca simteam ca daca-i spun, emotia pe care am încercat-o ascultîndu-i povestea va trada starea ciudata care ma cuprinsese în ziua aceea la Templu. Dar nespunîndu-i, parea ca povestea ei, departe de a rezolva misterul, îl adîncea si mai mult.

Trenul trecea prin apropierea crîngului de bambusi de lînga lacul Narutaki. în luna mai, frunzele bambusilor îngalbeneau. Vîntul fremata printre crengi, împrastiind frunzele uscate; partea inferioara a bambusilor parea neafectata de vînt; pareau cufundati în tacere, cu încheie­turile încolacite la întîmplare. Dupa ce trecu trenul, bambusii din jur pareau sa dea un mare spectacol: se ple­cara si tremurara. Un bambus mai tînar, stralucitor, se remarca printre ceilalti. Plecaciunea lui, plina de durere parca, îmi lasa impresia unei miscari fermecatoare; l-am surprins cu privirea, apoi se îndeparta si disparu în zare. Cînd am ajuns la muntele Arashi, am luat-o spre podul Togetsu si am ajuns la mormîntul doamnei Kogo,

de ani în urma, aceasta doamna se ascunsese în Sagano de teama sa nu atraga asupra-i mînia lui Taira no Kiyo-mori. Minamoto no Nakakuni pornise în cautarea ei din ordinul împaratului si-i descoperise ascunzatoarea dupa sunetul harpei la care cînta într-o noapte de toamna cu luna. Ea cînta melodia Gînduri iubitoare pentru sot. în piesa Kogo din teatrul No1 scria: "Cînd aparu în noapte, tînjind dupa lumina lunii, ajunse la Horin si auzi harpa. Nu-si dadea seama daca era vuietul furtunii de dea­supra culmilor muntilor sau fosnetul vîntului printre pini. Cînd întreba cum se cheama melodia pe care o cînta doamna, i se raspunse: Gînduri iubitoare pentru sot. Se bucura grozav; asta însemna ca cea care cînta se gîndea cu drag la sotul ei." Doamna Kogo îsi petrecu restul vietii la Sagano, rugîndu-se pentru mîntuirea împaratului Takakura.

Mormîntul, situat la capatul unei carari înguste, era de fapt un stîlp mic din piatra între un artar urias si un prun batrîn, ofilit. Kashiwagi si cu mine rostiram o sutra în memoria cucernicei doamne. Mi se parea o bataie de joc felul în care rostea Kashiwagi cuvintele sfinte. M-am molipsit de la el si am început sa cînt si eu, cu îndrazneala, ca studentii care fredoneaza melodiile nazal. Aceasta profanare ma destinse si m-am mai înviorat.

- Mormîntul acesta pare tare saracacios, nu? spuse Kashiwagi. futerea politicii si a bogatiei trebuie sa aiba ca rezultat morminte splendide. Morminte cu adevarat impresionante, zau asa. Fiintele acestea nu prea au avut imaginatie cît au trait, lucru care se reflecta si în mormintele lor. Dar aristocratii traiesc numai din imagi­natia lor si a altora, ei lasa morminte ca acesta sa-ti stîrneasca imaginatia. Ce ticalosie! si dupa ce mor, astfel de oameni se straduiesc sa cerseasca lumii imaginatie.

Forma de arta dramatica complexa de factura simbolica; spec­tacolul presupune dans plastic, muzica instrumentala, recitare, pantomima si folosirea mastilor (n.ed.).

am intervenit vesel. Deseori vorbesti de realitate. Care crezi tu ca este realitatea aristocratiei?

- Asta! spuse Kashiwagi, lovind piatra funerara acoperita de muschi. E piatra sau os, reziduu anorganic lasat de oameni dupa moarte.

- Esti buddhist convins, nu?

- Ce legatura are cu buddhismul sau cu baliverne de soiul asta? spuse Kashiwagi. Noblete, cultura, ceea ce lumea considera a fi estetic - realitatea acestora este sear­bada si anorganica. Ceea ce vezi nu e templul Ryuan, ci o gramada de pietre. Filozofia, arta - doar pietre goale. Singura preocupare sistematica pe care o au oamenii este politica. Ce rusine, nu? Se poate spune ca fiintele umane nu sînt decît niste creaturi corupte.

- Dar viata sexuala? în ce categorie intra?

- Ei bine, aceasta este undeva pe la jumatatea dru­mului. E o chestiune de învîrtire în cerc vicios de la fiinte omenesti la piatra si înapoi la fiinte, un fel de baba-oarba.

Aveam chef sa adaug ceva care sa-i întineze fru­musetea gîndurilor, dar cele doua fete se plictisisera de conversatia noastra si o luara înapoi pe cararea îngusta. Ne-am întors si noi si le-am urmat. Rîul Hozu se vedea de pe carare. Ne aflam exact lînga stavilar, la nord de podul Togetsu. Dealurile Ranzan de peste mal erau de un verde mohorît, dar chiar în clipa aceea o dîra înspumata traversa rîul si în aer pluti zgomotul provocat de rostogolirea apei.

Am mers de-a lungul rîului pîna la parcul Kameyama, aflat la capatul drumului. Erau multe barci pe rîu, dar cînd am intrat în parc, am vazut doar resturi de hîrtii împrastiate: era limpede ca trecuse putina lume pe acolo.

Ne-am mai întors o data în poarta sa privim rîul Hozu si frunzisul de pe muntele Arashi. De partea cealalta a rîului se vedea o cascada mica.

- Strasnic peisaj, nu? spuse Kashiwagi.

vorbeste fara sa se gîndeasca. Totusi am încercat sa privesc cu ochii lui Kashiwagi si sa recunosc ca este strasnic, cum spusese el. Efortul pe care l-am facut n-a fost zadarnic. Simteam si eu fiorul ce strabate peisajul linistitor, degajat, care se desfasura în fata ochilor mei, învaluit în frunzisul proaspat. Splendoarea putea sa apara ziua sau noaptea în orice clipa, în orice loc, pur si simplu ca raspuns la gîndurile sau dorintele cuiva. Se parea ca e suficient s-o solicitam, era la dispozitia noastra si îsi facea imediat aparitia.

Ciresii de pe muntele Arashi, despre care se spunea ca ar fi fost adusi în secolul al treisprezecelea de pe bine cunoscutul munte Yoshino, îsi pierdusera complet florile si acum înfrunzeau. Dupa ce trecea sezonul florilor de cires, copacii acestia nu mai meritau alt nume decît cel de frumuseti moarte.

Majoritatea pomilor din întinsul parc Kemeyama erau pini înalti, înfrunziti doar spre vîrf, care nu-si schimbau culoarea o data cu anotimpurile. Parcul parea tulburator din cauza nenumaratilor copaci golasi, ale caror trunchiuri se întretaiau neregulat. De jur-împrejurul par­cului se întindea o carare lata, plina de pante inegale, iar cînd aveai impresia ca urci, de-abia arunci coborai. Ici-colo se zareau trunchiuri de copaci, arbusti si pini pitici. Lînga stîncile albe ce ieseau din pamînt, îngropate pe jumatate, înfloreau azalee purpurii. Sub cerul înnorat aveai impresia ca acestea adapostesc un gînd rau. Am urcat o colina mica si ne-am asezat sa ne tragem sufletul sub un umbrar. Pe o panta, sub ochii nostri, era un leagan pe care se balansau doi tineri. Din locul în care ne aflam vedeam întregul parc desfasurîndu-se spre rasarit, iar înspre vest se zarea printre copaci si rîul Hozu. Scîrtîitul continuu al leaganului ajungea pîna la noi aducînd cu scrîsnitul dintilor.

Prietena lui Kashiwagi desfacu pachetelul pe care-l adusese. Avusese dreptate cînd spusese ca nu trebuie sa luam masa în oras. Pachetelul continea tartine suficiente

Ei ui u ptiuu pcisuane, precum si Discuiti din import, care se procurau greu si chiar o sticla de whisky Suntory, care se putea cumpara pe vremea aceea doar la bursa neagra, deoarece stocul existent era pus deoparte pentru tru­pele de ocupatie. Se parea ca orasul Kyoto era centrul bursei negre din zona Osaka-Kyoto-Kobe.

Eu nu prea consumam bauturi alcoolice, dar cînd fata ne-a oferit paharelele, lui Kashiwagi si mie, mi-am împre­unat mîinile respectuos si l-am acceptat pe al meu. Fetele au baut ceai din butelcuta. Tot nu-mi era limpede cum reusise Kashiwagi sa se împrieteneasca atît de bine cu fata. Nu întelegeam cum de se împrietenise fata aceasta mofturoasa cu un student cu picioarele strîmbe si fara o letcaie. Dupa ce bause cîteva paharele de whisky, Kashi­wagi începu sa vorbeasca; raspundea parca întrebarilor ce ma framîntau.

- îti amintesti ca ne-am certat mai devreme, în tren, nu? stii de ce? Pentru ca familia fetei insista ca ea sa se marite cu un om care nu-i place cîtusi de putin. Parc-ar fi debila mintal si n-ar pricepe situatia, gata-gata sa le cedeze în orice clipa. Asa ca eu o consolez si o amenint ca ma dau peste cap sa împiedic acest mariaj.

N-ar fi trebuit sa spuna astfel de lucruri în prezenta fetei, dar lui Kashiwagi nu-i pasa, de parca n-ar fi fost si ea acolo. Fata nu se schimba la fata cîtusi de putin; purta la gîtul ei mladios un sirag de margele albastre fine. Trasaturile îi ieseau bine în evidenta în contrast cu cerul înnorat, estompate însa de parul ei negru, abundent. Avea ochii adînci care îti lasau impresia de proaspat, de simplu. Ca de obicei, gura ei inexpresiva era usor între­deschisa. Printre buzele subtiri se zareau dintii ascutiti, puternici si albi. Erau ca dintii unui animal mic.

- Ah, ma doare, ma doare! striga dintr-o data Kashi­wagi, aplecîndu-se si cuprinzîndu-si picioarele cu mîinile. Am dat fuga speriat si am încercat sa fac ceva pentru el, dar m-a împins la o parte si s-a strîmbat în bataie de jos. Mi-am retras mîna.

- Ah, ma doare! gemu el cît se poate de convingator. Aruncai în clipa aceea o privire tinerei de lînga el.'Se

tremura puternic. Doar nasul rece, arcuit parea nemiscat de ceea ce se întîmpla si contrasta puternic cu restul; armonia si echilibrul chipului ei disparura complet.

- Oh, îmi pare rau! spuse ea. îmi pare rau! Te fac bine! Te fac eu bine imediat!

Era pentru prima oara cînd o auzeam vorbind astfel, fara pic de jena, pitigaiat, de parca era singura cu el. îsi înalta gîtul lung si gratios si privi o clipa în gol. Apoi îngenunche imediat pe o piatra si-i îmbratisa picioarele, îsi lipi obrazul de picioare si începu sa le sarute.

Am fost îngrozit, cum de fapt mai fusesem o data. M-am întors spre fata care era cu mine. Ea privea în alta parte si fredona o melodie.

Avusesem impresia în clipa aceea ca soarele stra­punsese norii, dar n-a fost decît o iluzie. Cu toate acestea, întregul aspect al parcului îsi pierduse armonia. Simteam trosnituri usoare deschizîndu-se pe întreaga suprafata a tabloului în care ne aflam - acel tablou straveziu ce continea padurea de pini, reflectarea stralucirii rîului, coli­nele din zare, suprafata alba a stîncilor, azaleele raspîn-dite ici-colo.

Bineînteles, minunea asteptata se produsese si Kashi-wagi nu mai gemea. îsi ridica privirea si-mi arunca un rînjet batjocoritor.

- Ma simt bine, spuse el. M-ai vindecat. Ciudat, nu? Cînd începe sa ma doara si tu ma mîngîi, îmi trece ime­diat, de fiecare data.

Lua parul fetei în ambele mîini si-i ridica fata. Ea-l privi ca un cîine credincios si-i zîmbi. în clipa aceea, lumina palida, albicioasa facu acest chip frumos sa arate exact ca cel al batrînei de saizeci de ani de care-mi vor­bise Kashiwagi.

Miracolul producîndu-se, Kashiwagi era foarte bine dispus. Era atît de bine dispus, încît aveai impresia ca nu e-n toate mintile. Rîse zgomotos, o ridica pe fata pe genunchi si se porni s-o sarute. Rîsul lui se auzi ca un ecou printre ramurile pinilor de la poale.

- iu ae ce n-o iubesti pe fata aceea? îmi spuse, vazîndu-ma ca stau linistit. Doar stii ca am adus-o spe­cial pentru tine. Sau ti-e rusine deoarece crezi ca o sa rîda de tine daca te bîlbîi. Da-i drumu'! Bîlbîie-te, bîlbîie-te linistit! E foarte posibil sa se îndragosteasca de un bîlbîit.

- Esti bîlbîit? întreba fata, de parca acum realiza lucrul acesta pentru prima oara. Ei bine, astazi sînt reprezentate toate metehnele!

Cuvintele ei m-au izbit si simteam ca nu mai pot sta locului. Dar ciudat, ura pe care o simtisem se transfor­mase brusc în dorinta si ma cuprinse un soi de ameteala.

- De ce nu ne despartim? spuse Kashiwagi privind în jos la cuplul de tineri ce stateau în leagan. Ne ducem partenerele în locuri mai retrase si ne întîlnim tot aici peste doua ore.

L-am lasat pe Kashiwagi si pe prietena lui si, însotit de fata, am coborît colina, apoi am urcat iar o panta lina spre est.

- A ajuns s-o faca pe fata sa se creada o sfînta. Acesta este siretlicul de care uzeaza mereu.

- De unde stii? am întrebat-o eu, bîlbîindu-ma îngro­zitor.

- Am avut si eu de-a face cu Kashiwagi.

- S-a terminat totul între voi, nu? si totusi iei lucrurile atît de usor.

- Da, asa e. Dar n-ai încotro cu un tip slut ca el. De data aceasta, cuvintele ei, în loc sa ma înfurie,

mi-au dat curaj si am reusit s-o întreb fara sa ma bîlbîi:

- Ai fost si tu îndragostita de picioarele lui caraghioase, nu?

- Termina! N-am chef sa vorbesc de picioarele alea de broasca ale lui. Oricum, are ochi frumosi.

Iar mi-am pierdut încrederea în mine. Orice-ar crede Kashiwagi, fata aceasta iubea la el ceva ce el însusi obser­vase ca este frumos; si eu, care pretindeam ca stiu totul despre mine, am ajuns la concluzia ca nu pot sa am nimic bun.

mica, linistita. Se distingeau în zare, printre pini si cedri, Daimonji, Nyoigatake si ceilalti munti. De pe colina unde ne aflam se întindea în jos, pe povîrnisul ce ducea spre oras, o padurice de bambus. La marginea paduricii se înalta un cires singuratic si întîrziat, ale carui flori nu se scuturasera. Zau, erau flori întîrziate si ma întrebam daca nu cumva se bîlbîisera si ele la deschidere.

Aveam o senzatie de apasare pe piept si-mi simteam stomacul greu. Dar nu pentru ca ma îmbatasem. Acum, ca se apropia momentul crucial, dorinta mea sporea în greutate, se transforma în ceva separat de trup si-mi apasa umerii. Aveam impresia unui mecanism greu, din fier negru.

Dupa cum am mai spus, apreciam faptul ca prietenul meu Kashiwagi ma îmboldise spre viata, nu stiu însa daca din amabilitate sau din rautate. Recunoscusem de mult ea eu, care zgîriasem teaca colegului meu înca de elev, n-aveam cum sa pasesc în viata lin, senin. Kashiwagi a fost cel care mi-a deschis ochii asupra cararii dosnice si întunecate prin care puteam intra în viata. La prima vedere, aceasta mi s-a parut o cale ce ma ducea la pierzanie; si totusi era plina de stratageme neasteptate, transforma lasitatea în curaj, se putea numi un soi de alchimie care preschimba imoralitatea în starea initiala de energie pura. Era si aceasta viata; o viata care avansa, cucerea, schimba, se pierdea. Nu se prea putea numi o viata tipica si totusi era înzestrata cu toate functiile vietii. Admitînd ca undeva, într-un loc invizibil, sîntem con­fruntati cu premisa ca fiecare forma de viata este lipsita de sens, atunci aceasta viata pe care mi-a aratat-o Kashi­wagi trebuie sa dobîndeasca treptat o valoare echivalenta cu cele mai obisnuite tipuri de viata.

Nu s-ar putea spune, gîndeam eu, ca însusi Kashiwagi nu suferea de ameteli. Realizasem de mult ca în orice aspect al cunoasterii, oricît de întunecat, se ascundea însasi betia cunoasterii. Dar ceea ce ametea de fapt lumea era alcoolul.

u o, ..u 11 ui ie ne=cim asezat unga niste insi ohliti, rnîncati de viermi. Nu întelegeam de ce vrea sa devina partenera mea. Nu întelegeam - si de aceea folosesc o expresie mai dura - ce impuls o împingea spre aceasta dorinta de contaminare. în lumea aceasta a noastra trebuie sa existe o supunere pasiva, plina de timiditate si blîn-dete; dar fata aceasta mi-a luat pur si simplu mîinile în mîinile ei durdulii, ca niste muste ce se asaza pe cineva care doarme. Sarutul smuls si barbia catifelata a fetei m-au stîrnit. Probabil ca asta visasem atîta timp, dar senzatia era acum slaba si superficiala. Dorinta mea nu avansa direct, lua o pista ocolita. Cerul alb, înnorat, fosnetul paduricii de bambus, eforturile înversunate ale unei gargarite de a urca pe frunza irisului - toate acestea ramîneau ca pîna acum, risipite.

încercam sa scap gîndindu-ma la fata din fata mea ca la obiectul dorintei mele trupesti. Trebuie sa ma gîndesc ca aceasta este viata. Trebuie sa ma gîndesc ca aceasta este o bariera în calea avansarii si cuceririi. Daca pierdeam si sansa aceasta, viata n-avea sa mi se tot ofere la nesfîrsit. Mi-am amintit de nenumaratele dati cînd cuvintele îmi erau blocate de bîlbîiala si îmi era imposibil sa le scot pe gura". în clipa aceasta simteam nevoia sa deschid gura si sa spun ceva chiar daca ma bîlbîiam. Puteam în felul acesta sa stapînesc viata. Porunca brutala a lui Kashiwagi, ordinul lui brutal: "Bîlbîie-te, bîlbîie-te!" îmi rasuna în urechi si ma punea la grea încercare. în cele din urma am început sa mîngîi fusta fetei.

Mi-a aparut în fata ochilor Templul de aur - delicat, mohorît, plin de demnitate. O constructie a carei poleiala se coji pe ici-pe colo si care arata ca scheletul unui fost obiect luxos. Da, în fata mea a aparut Templul de aur - cladirea aceea ciudata pe care cînd o credeai aproape se îndeparta, cladirea aceea care plutea clar într-un punct din spatiul impenetrabil, apropiata celui care o privea si totusi atît de îndepartata. Tocmai cladirea aceasta veni sa se aseze între mine si viata la care tineam. La început a fost ca un tablou în miniatura, dar crescu într-o clipa pîna

nisa si fisura a ei, exact ca în modelul pe care-l vazusem odata si în care Templul de aur era atît de urias, încît cuprinse totul. Umplu lumea de muzica extraordinara, si aceasta muzica deveni ea însasi suficienta pentru a absorbi întregul sens al existentei, lumea întreaga. Tem­plul de aur, care ma trata uneori cu atîta indiferenta si se înalta în afara mea, ma înghiti acum cu totul si-mi per­mise sa ma plaseze în însasi structura lui.

Fata cu care eram se îndeparta ca un firicel de praf. în masura în care nu a fost acceptata de Templul de aur, si eforturile mele de a gasi viata au esuat. Cum puteam sa-mi întind mîinile spre trairea clipei cînd eram atît de fermecat de frumusete? Poate avea si frumusetea dreptul de a-mi cere sa abandonez fosta tinta. Pentru ca este absolut imposibil sa prinzi cu o mîna eternitatea si cu cealalta clipa. Presupunînd ca sensul actiunilor care vizeaza viata este acela de a fagadui devotament unei anumite clipe si efortul de a opri clipa pe loc, poate ca Templul de aur stia foarte bine lucrul acesta si, de la o vreme, încetase sa fie indiferent fata de mine. Aveam impresia ca Templul îsi atribuise forma unei singure clipe si ma invadase aici, în parc, ca sa-mi dau si eu seama cît era de goala, de lipsita de sens tînjirea mea dupa viata. în viata, o clipa care-si însuseste forma eternitatii ne ameteste; dar Templul de aur stia foarte bine ca o astfel de clipa este nesemnificativa în comparatie cu ceea ce se întîmpla cînd eternitatea îsi asuma forma unei clipe, cum facuse el acum. în astfel de momente, eternitatea fru­musetii ne poate anihila viata si otravi existenta. Fru­musetea de moment pe care ne-o ofera viata este neputincioasa în fata acestei otravi. Otrava o zdrobeste si o distruge pe loc, expunînd însasi viata pericolului suprem.

Imaginea aceasta a Templului de aur ma coplesi doar cîteva clipe. Cînd mi-am revenit complet, Templul se si ascunsese. Nu era decît o cladire ce statea nemiscata la nord-est, în Kinugasa, si pe care mi-era imposibil s-o vad

HCV.U3C

j in »_aie ma lasasem rurat de nuzia ca am fost acceptat si îmbratisat de Templul de aur. Stateam întins pe vîrful unei coline din parcul Kameyama. în jurul meu, doar fata aceea lungita pe iarba, florile si fîlfîitul de aripi monoton al insectelor. Vazîndu-ma cuprins de timiditate, fata se ridica si ma privi drept în fata. Mi-a întors spatele si si-a luat o oglin­joara din geanta. N-a scos nici un cuvînt, dar dispretul ei m-a strapuns din cap pîna-n picioare, precum scaietii ce se prind de haine toamna.

Cerul era înnorat. începura sa cada picaturi de ploaie pe iarba si pe frunzele irisilor. Ne-am ridicat repede si am luat-o pe carare, spre umbrar.

Ziua aceea ma posomori nu numai pentru faptul ca excursia s-a terminat atît de jalnic. Seara, înainte de "deschiderea pernei", staretul a primit o telegrama de la Tokyo. Am fost si noi încunostintati imediat de continut.

A murit Tsurukawa. în telegrama se spunea pur si simplu ca a murit într-un accident, dar am aflat amanunte mai tîrziu. Cu o seara în urma, Tsurukawa se dusese în vizita la un unchi ce locuia în cartierul Asakusa si bause cam mult sake. Nu era obisnuit cu bautura, asa ca a ametit. în drum spre casa, a fost lovit de un camion care aparu brusc pe o strada laterala. A murit pe loc, în urma unei fracturi craniene. Familia s-a pierdut cu firea, nu s-au gîndit ca trebuie sa telegrafieze la Templu pîna a doua zi dupa-amiaza.

Desi n-am plîns la moartea tatei, am plîns acum. Eram mult mai legat de Tsurukawa prin problemele ce ma framîntau. L-am cam neglijat de cînd l-am cunoscut pe Kashiwagi, dar acum, ca l-am pierdut, mi-am dat seama ca moartea a rupt singurul fir ce ma mai lega de raza de lumina. Plîngeam pentru ca pierdusem raza de lumina, stralucirea, vara.

Am vrut sa dau fuga la Tokyo sa-mi prezint con-doleantele familiei Tsurukawa, dar n-aveam bani. Primeam doar cinci sute de yeni pe luna de la staret ca

faca era sa-mi trimita doua-trei sute de yeni de cîteva ori pe an. Daca ar fi avut mai mult nu vindea templul si n-ar fi mers la Kasagun sa locuiasca cu unchiul meu. Pur si simplu nu se putea descurca cu cei cinci sute de yeni pe luna, care reprezentau contributia enoriasilor, si cu micul ajutor banesc oferit de prefectura.

Cum puteam sa ma împac cu gîndul ca Tsurukawa nu mai exista, daca nu-i vedeam cadavrul si daca nu luam parte la funeralii? Problema aceasta ma chinuia. Stoma­cul acela acoperit de camasa alba, pe care l-am vazut odata stralucind în razele soarelui ce se strecurau printre copaci, se prefacu în cenusa. Cine-si putea imagina trupul si sufletul acestui baiat facut sa straluceasca, zarind în mormînt? Nu daduse nici cel mai mic semn ca ar fi fost predestinat unei morti premature, nu prezenta nici urma de defect fizic sau suferinta, nici cel mai mic indiciu care sa-ti fi putut macar sugera cuvîntul moarte. Probabil tocmai de aceea a murit atît de subit. Ar fi fost, poate, imposibil sa-l salvezi pe Tsurukawa de la moarte tocmai pentru ca era alcatuit doar din elemente pure de viata si avea fragilitatea unui animal pursînge. In cazul acesta, se parea ca eram sortit sa traiesc pîna la o vîrsta blestemata.

Structura transparenta a lumii în care a trait a consti­tuit pentru mine întotdeauna un mister profund, dar o data cu moartea lui, acest mister a devenit si mai înspaimîntator. Camionul acela a zdrobit lumea lui trans­parenta, ca si cum s-ar fi ciocnit de o pînza de geam, invizibila tocmai pentru ca este transparenta. Faptul ca Tsurukawa n-a murit de boala corespundea perfect acestei imagini. Era normal ca el, a carui viata a fost atît de fara pata, sa moara accidental. în coliziunea aceea care n-a durat mai mult de o secunda, s-a stabilit un contact subit si viata s-a contopit cu moartea. Un proces chimic rapid. Fara îndoiala ca acest tînar fara umbra nu-si putea uni umbra cu moartea decît pe o astfel de cale violenta.

Lumea în care traise Tsurukawa era inundata de o mare sensibilitate si de bune intentii. Dar pot sa afirm cu

mina pe inima ca ei n-â trait intr-o astfel de lume dintr-o confuzie sau datorita capacitatii lui de întelegere deosebite.

Inima lui deschisa, care nu apartinea acestei lumi, era sustinuta de o putere si o energie nemaiîntîlnite care au ajuns sa-i dirijeze faptele. îmi transforma sentimentele întunecate în unele luminoase si stralucitoare cu o pre­cizie iesita din comun. Uneori aveam impresia ca Tsu­rukawa traia propriile mele sentimente. Nu se putea explica astfel corespondenta perfecta dintre stralucirea lui si obscuritatea mea. Dar nu, nu despre asta era vorba! Stralucirea lumii lui era si pura, si unilaterala. îsi însu­fletise propriul sistem cu o precizie care se putea asemana foarte bine cu cea a nefastului. O luase înainte, în plin galop, si camionul daduse peste el.

Aspectul placut si firea optimista a lui Tsurukawa - sur­sa impresiei favorabile pe care o facea asupra altora - m-au determinat, acum ca el nu mai exista, sa meditez asupra laturii vizibile a fiintelor umane. Ma gîndeam cît este de ciudat ca ceva ce exista pur si simplu poate exercita o forta atît de puternica. Ma gîndeam la cîte trebuie sa stii despre trup pentru ca spiritul sa-si poata percepe propria existenta. Se spune ca esenta filozofiei Zen este lipsa oricarei particularitati si ca adevarata viziune consta în a pricepe ca inima n-are nici forma, nici însusiri. si totusi puterea de cunoastere, în stare sa contemple absenta însusirilor, trebuie sa fie extraordinar de patrunzatoare, ca sa reziste atractiei fenomenelor formale. Cum poate cineva, incapabil sa perceapa forme sau însusiri cu sub­tilitate lipsita de egoism, sesiza si întelege absenta oricarei forme si însusiri? E posibil ca forma limpede a unei per­soane ca Tsurukawa, ce raspîndea lumina în jur prin însusi faptul ca exista, persoana la care ajungeai cu amîn-doua mîinile si amîndoi ochii, putîndu-se de fapt numi viata de dragul vietii, e posibil deci sa constituie cea mai limpede metafora pentru a descrie absenta formei... acum, ca era mort; si acceptiunea lui în ce priveste pro­pria existenta ar putea deveni cel mai veridic si real model de non-existenta. Aveai impresia ca el însusi nu

cici luai inun uei.ii u simplei îueiaiuiti. ue eAeinpiu,

cidenta dintre Tsurukawa si florile de mai, însesi florile aruncate pe sicriu.

Viata mea nu era patrunsa de un simbolism atît de pro­fund ca al lui Tsurukawa. si ce invidiam cel mai mult la el era ca a reusit sa atinga sfîrsitul vietii fara constiinta, cît de vaga, a poverii unei individualitati exceptionale - sau macar a unui sentiment de misiune speciala, ca mine. Acest simt al individualitatii a anihilat simbolismul vietii, adica puterea de a servi, ca Tsurukawa, ca o metafora pentru ceva exterior ei; în acelasi mod m-a lipsit si de sen­zatia de extindere a vietii, si de unire, devenind sursa sin­guratatii ce ma urmarea mereu, pretutindeni. Era ciudat. Nu ma simteam solidar nici macar cu neantul.

Singuratatea puse iar stapînire pe mine. N-am mai vazut-o pe fata aceea, iar cu Kashiwagi nu mai eram în relatii prea bune. Felul lui de viata ma fascina înca puter­nic, dar am simtit ca o datorie morala fata de Tsurukawa sa fac un oarecare efort pentru a rezista tentatiei: am încercat, împotriva vointei mele, sa ma tin mai la distanta. I-am scris mamei clar sa nu mai vina sa ma vada pîna nu sînt complet liber. îi spusesem deja prin viu grai, dar simteam ca nu ma linistesc daca nu îi scriu. Raspunsul ei se pierdea în fraze încîlcite. îmi scria ca munceste din greu la ferma unchiului; urmau cîteva propozitii cu iz de sfaturi copilaresti. Apoi: "Nu vreau sa mor pîna cînd nu te vad cu ochii mei preot la Templul de aur." M-a enervat aceasta parte a scrisorii, staruindu-mi în minte cîteva zile.

Nici în cursul verii nu i-am facut vreo vizita mamei. Din cauza mîncarii proaste de la Templu, caldura verii a fost si mai greu de suportat. Pe la mijlocul lunii sep­tembrie era prevazut un taifun. Trebuia ca cineva sa stea de paza noaptea si m-am oferit.

Am impresia ca tocmai în aceasta perioada s-a produs o usoara schimbare în sentimentele mele fata de Templul de aur. Nu era ura, ci un soi de avertisment ca într-o buna

a se va crea in mod inevitabil o situatie în care ceea ce încoltea în mine acum va deveni incompatibil cu Templul de aur. Senzatia aceasta începuse sa puna stapînire pe mine din momentul incidentului ce avu loc în parcul Kameyama, dar m-am temut sa-i dau nume. Eram fericit acum ca în timpul pazei de noapte mi se va încredinta Templul si nu-mi mai puteam ascunde bucuria.

Mi s-a dat cheia de la Kukyocho, considerat cel mai valoros nivel al Templului. La intrare, cam la înaltimea de un metru si jumatate, atîrna o tablita impresionanta pe care se afla o inscriptie a împaratului Go Komatsu. Se anuntase la radio ca taifunul se poate abate dintr-o clipa într-alta, dar nu se simtea înca nimic. Plouase cu intermitente toata dupa-amiaza, iar acum se înseninase si pe cer se ivi luna plina. Locatarii Templului s-au tot plimbat prin gradina, scrutînd cerul. Cineva a spus ca aceasta-i linistea care prevesteste furtuna.

Templul a adormit. Am ramas singur. îndreptîndu-ma spre o parte a cladirii unde nu patrundea luna, m-a fas­cinat întunericul dens, de nepatruns, care ma învaluia. Aceasta fascinatie puse stapînire pe mine tot mai mult, pîna deveni un soi de halucinatie. Mi-am dat seama brusc ca patrunsesem de fapt în himera care ma smulsese vietii în dupa-amiaza aceea din parcul Kameyama.

Eram singur acolo si Templul de aur ma învalui. Oare eu stapîneam Templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect sa spun ca în clipa aceea s-a stabilit un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea sa fiu eu Templul de aur si Templul de aur sa-mi ia locul?

Dupa ora unsprezece si jumatate, vîntul se înteti. Am deschis lanterna si am urcat treptele Templului. Cînd am ajuns sus, am deschis usa de la Kuky5cho.

Ma rezemam de balustrada. Vîntul batea dinspre sud-est. Cu toate acestea, cerul era neschimbat. Luna se reflecta pe lac, în spatiile dintre plante. Bîzîitul insectelor si oracaitul broastelor se auzeau pretutindeni.

Cînd ma lovi prima rafala de vînt drept în obraz, ma trecu un fior de placere prin trup. Vîntul deveni tot mai

puici iu»., i ai ea u pi e vesnic pe Ldie uruid S-U UlStnig

împreuna cu Templul de aur. Inima-mi era parca si în Templu, si plutea si undeva pe aripile vîntului. Templul de aur, a carui constructie era identica cu a mea parca, nu avea perdele care sa fîlfîie în bataia vîntului; el statea acolo, linistit, scaldîndu-se în lumina lunii. Dar nu mai aveam nici o îndoiala ca marele vînt, intentia mea rea, vor zgudui pîna la urma Templul, îl vor trezi si, în momentul distrugerii, îi vor smulge semetia.

Asta era! Ma învaluia frumusetea, ma aflam cu sigu­ranta în interiorul frumusetii; si totusi ma întreb daca eram cu desavîrsire absorbit de frumusete, încît vînrul a carui putere crestea tot mai mult sa nu ma influenteze, sa nu ma scoata complet din vraja. Exact cum ma îndemna Kashiwagi: "Bîlbîie-te! Bîlbîie-te!" încercam acum eu sa îmboldesc vîntul strigînd la el de parca încu­rajam un cal ce galopa:

- Mai tare, mai tare! Hai! Mai multa forta!

Padurea fremata. Ramurile copacilor de lînga lac se frecau unele de altele. Cerul în noapte îsi pierduse culoarea obisnuita, deveni cenusiu-închis. Ţîrîitul insec­telor nu înceta cîtusi de putin, însufletind peisajul. Vîntul misterios, ce suna ca un flaut, se apropia din departari; parea sa-i mai slabeasca furia de pîna atunci.

Priveam multimea norilor mînati de vînt taind calea lunii. Se înaltau, unul dupa altul, din spatele dealurilor, dinspre miazazi, ca niste mari batalioane. Nori grosi. Nori subtiri. Nori uriasi, întinsi. Pîlcuri mici de nori nenumarati. Toti se iveau dinspre sud, atineau pentru o clipa calea lunii, treceau de Templul de aur si porneau în goana spre nord de parca aveau cine stie ce afaceri importante de rezolvat. Mi se paru ca aud strigatul ascutit al pasarii phoenix aurii deasupra capului.



Vîntul se domoli brusc; apoi recapata forte noi parca. Padurea raspundea sensibil la toate schimbarile: se linistea, apoi fosnea salbatic. S-a schimbat si reflectia lunii pe lac, întunecîndu-se si luminîndu-se alternativ; uneori îsi aduna fasciculele de lumina risipite si matura

ap» <-" tic. i»iaiiLuu_niui miei 15 uc nun be intortocnea pe dupa dealuri, întinzîndu-se ca o mîna uriasa peste cer. Era înspaimîntator sa-i vezi cum nu-si mai gaseau locul si cum se îmbrînceau parca tot mai mult pe masura ce se apropiau. Mai aparea, cînd si cînd, cîte o pata de senin, dar era acoperita de nori într-o clipita. Cînd trecea cîte un nor mai subtirel, se zarea prin el luna, stralucind palid.

Cerul paru în miscare toata noaptea. Nu exista nici un semn de întetire a vîntului. Am adormit lînga balustrada. Dimineata devreme - o dimineata senina, stralucitoa­re - a venit la mine paracliserul sa-mi spuna ca, din feri­cire, taifunul a ocolit orasul Kyoto si eram în afara oricarui pericol.

SLAVII ULUL VI

Se ÎMPLINEA ANUL de la moartea lui Tsurukawa. Din clipa în care am început sa fiu iar singur, mi-am dat seama ca nu-mi va fi deloc greu sa ma reobisnuiesc. Mi-era mult mai usor sa nu trebuiasca sa vorbesc cu nimeni. Nu mai eram ursuz. Fiecare zi îsi avea farmecul ei.

Biblioteca universitatii era singurul loc de refugiu care-mi facea placere. Nu citeam carti de filozofie Zen, ci traduceri de romane si opere filozofice care-mi picau în mîna. îmi dau foarte bine seama de influenta pe care au avut-o asupra mea: au trezit în mine dorinta de a savîrsi fapta aceea; si totusi, vreau sa cred ca respectiva fapta a fost propria creatie; în special, nu vreau sa admit ca poate fi explicata prin influenta unei filozofii anume.

Dupa cum am mai marturisit, faptul ca nu eram înteles era singura mea sursa de mîndrie înca din frageda copilarie si nu simteam cîtusi de putin nevoia sa ma explic ca sa fiu înteles. Cînd încercam totusi sa-mi clarific gîndurile si faptele, o faceam fara vreun motiv anume. Nu stiu daca o faceam ca sa ma autoînteleg. Un astfel de motiv se armonizeaza cu adevaratul caracter al cuiva si constituie automat o punte între acel cineva si altii. Betia pe care mi-o provoca Templul de aur se opunea descifrarii personalitatii mele, o facea si mai opaca; si deoarece aceasta betie îmi rapea orice alta posibilitate de a ma îmbata, ma vedeam nevoit sa-i rezist facînd un efort deliberat pentru a-mi pastra partile clare ale personali­tatii. Nu stiu cum e la altii, dar în cazul meu, claritatea însasi eram eu si nu mai era cazul sa o dobîndesc.

nnui uui. venise vacanta ae primavara. într-o seara, staretul iesi în oras. Cum nu aveam prieteni si nici altceva mai bun de facut, m-am gîndit sa profit de lipsa lui si sa ma plimb de unul singur. Am parasit Templul iesind pe poarta Somon. Dincolo de poarta era un sant lînga care se afla un avizier. îl .vazusem de multe ori, dar niciodata nu ma oprisem sa-l citesc pe îndelete. Se scalda în lumina lunii:

Anunt:

Sa nu se aduca nici o modificare constructiei fara apro­bare speciala.

Sa nu se faca nici o interventie care sa afecteze parcul natural. Publicul este rugat sa respecte regulamentul interior.

Orice încalcare a regulamentului se pedepseste conform legii.

Serviciul cultelor 31 martie 1928

Era limpede ca anuntul se referea la Templul de aur si totusi nu exista nici cea mai mica insinuare. Nu-mi puteam învinge impresia ca un astfel de anunt exista într-o lume cu totul si cu totul deosebita de cea în care salasluia imuabilul si indestructibilul Templu. însusi afisul anticipa parca o fapta enigmatica, imposibila. Cel ce concepuse acest ordin, care fusese în stare sa rezume astfel fapta, trebuie ca-si pierduse cumpatul. Nu putea fi decît fapta unui nebun; si cum puteai sa sperii un nebun dinainte decît amenintîndu-l cu pedeapsa? Poate ar fi fost nevoie de un stil pe care sa nu-l priceapa decît nebunii.

Astfel de gînduri fara noima îmi umblau prin cap, cînd am vazut o silueta apropiindu-se de poarta. N-aveau ce cauta la ora aceea vizitatorii din cursul zilei; doar pinii si lumina orbitoare a farurilor masinilor care mai treceau pe drum pareau sa împlineasca noaptea.

Am recunoscut imediat silueta lui Kashiwagi. Mi-am dat seama ca este el dupa mers. Ma gîndeam din cînd în cînd sa pun capat înstrainarii pe care o preferasem în ultimul an, ma gîndeam la recunostinta pe care ar trebui

Pentru ca, zau, ma tamaduise. Din prima zi de cînd l-am cunoscut, îmi tamaduise gîndurile bolnave prin cuvinte fara perdea care m-au ranit prin bruschete. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ce bucurie era pentru mine sa fiu în stare, pentru prima oara, sa conversez cu cineva pe picior de egalitate. Ar fi trebuit sa savurez bucuria (asemana­toare comiterii unui act de imoralitate) de a ma fi lasat absorbit de convingerea ferma ca sînt si preot, si bîlbîit. Toate acestea au fost însa nimicite de relatia mea cu Tsu-rukawa.

L-am salutat pe Kashiwagi zîmbindu-i. Era îmbracat în uniforma studenteasca si avea în mîna un pachetel îngust.

- Pleci undeva? ma întreba.

- Nu.

- Ce bine ca te-am întîlnit! Se aseza pe niste trepte de piatra si desfacu legaturica.

- Uite-aici, spuse el aratîndu-mi doua tuburi negre, lucioase, care nu erau altceva decît un shakuhachi1. Un unchi de-al meu a murit nu de mult si mi-a lasat amintire flautul acesta. îl mai am si pe cel pe care mi l-a dat cu mult timp în urma, pe vremea cînd ma învata sa cînt. Acesta este mai bun, dar vezi, îl prefer pe cel cu care m-am obisnuit si n-are rost sa am doua lucruri identice. L-am adus pentru tine.

Pentru mine, care nu primeam niciodata nici un cadou de la nimeni, a fost o mare bucurie. Am luat flautul si l-am cercetat. Avea patru gauri în fata si una în spate.

- Eu cînt în stilul scolii Kinko, continua Kashiwagi. E frumoasa luna-n seara asta, asa ca m-am gîndit sa-l aduc la Templu si sa cînt. Ma gîndeam în acelasi timp ca as putea sa te învat si pe tine sa cînti.

Ai ales momentul potrivit, i-am spus. Staretul a plecat în oras, iar îngrijitorul acela lenes n-a terminat de maturat. Portile nu se închid pîna nu se termina curatenia.

Flaut din lemn de bambus cu cinci gauri (n.trad.).

aparitia iui ia poarta â tost brusca, la tel si propunerea de a cînta la Templu într-o seara cu o luna atît de fru­moasa. Acesta era Kashiwagi pe care-l cunosteam. în plus, în viata mea monotona, simplul fapt ca ma sur­prindea ceva constituia o placere. Cu noul meu flaut în mîna, l-am dus pe Kashiwagi la Templul de aur.

Nu-mi aduc aminte limpede despre ce am discutat în seara aceea, dar nu cred sa fi vorbit despre lucruri impor­tante. Kashiwagi nu dadea nici un semn ca ar dori sa se aventureze în meditatii filozofice excentrice si paradoxuri usturatoare. Poate intentiona sa-si dezvaluie o latura a carei existenta nici macar nu o banuiam. si în seara aceea, acest tînar cu limba ascutita, pe care-l interesa frumusetea numai în masura în care o putea pîngari, si-a etalat în fata mea un aspect al firii cu adevarat placut. Teoria lui despre frumusete era mult mai rafinata. Nu mi-a spus-o în cuvinte, ci prin gesturi si priviri, prin melodiile cîntate la flaut si prin fruntea aceea care se ivea în lumina lunii.

Stateam rezemati de balustrada de la nivelul Choondo. Coridorul de sub streasina usor curbata se sprijinea pe opt console în stil Tenjiku care pareau sa se înalte de la suprafata lacului unde se cuibarise luna. Mai întîi Kashi­wagi a cîntat o piesa scurta, intitulata Caleasca imperiala. M-a uimit priceperea lui. Am încercat sa-l imit, dar cînd am pus gura pe mustiuc, n-am reusit sa scot nici un sunet. M-a învatat cu multa rabdare cum se tine flautul de sus, cu mîna stînga, si cum sa-mi fixez degetele pe deschizaturi; m-a învatat si cum sa tin gura pe mustiuc, si cum sa suflu aerul în fila de metal. Am tot încercat, dar n-a iesit nimic. Mi se încordasera obrajii si ochii si, desi nu batea vîntul, aveam impresia ca luna de pe lac se face tandari.

Ma simteam istovit si pentru o clipa l-am banuit pe Kashiwagi ca voia sa ma pedepseasca intentionat, ca sa se distreze pe seama bîlbîielii mele. Totusi, efortul pe care-l facusem în disperarea de a scoate un sunet care nu voia sa iasa nicicum paru sa-mi purifice energia inte-

pe care o depuneam pentru a evita DiiBiltui, sa reusesc sa rostesc cîteva cuvinte lin, fara pic de împleti-ceala. Aveam senzatia ca sunetele acelea, care se încapatînau sa nu iasa, existau de fapt undeva în lumea aceasta linistita, scaldata în lumina lunii. Eram multumit chiar daca reuseam sa ajung sa trezesc sunetele respec­tive dupa eforturi îndelungate.

Cum o sa ajung la sunetul acela - acel sunet miste­rios pe care-l obtinea Kashiwagi la flautul lui? Aveam nevoie de îndemînare. Frumusetea însemna îndemînare. îmi trecu prin minte un gînd si prinsei curaj: asa cum Kashiwagi era capabil sa obtina astfel de sunete clare în ciuda picioarelor lui strîmbe, si eu puteam ajunge la fru­musete prin abilitate. Dar mai recunosteam si altceva: Kashiwagi a reusit sa cînte atît de frumos Caleasca impe­riala nu numai datorita minunatului decor în lumina lunii, dar si datorita oribilelor lui picioare strîmbe.

Mai tîrziu, cînd am ajuns sa-l cunosc mai bine, am înteles ca nu putea suferi frumusetea vesnica. Lui îi placea muzica, pentru ca disparea imediat, sau ikebana, pentru ca florile se ofileau în cîteva zile; nu putea suferi arhitectura si literatura. Nu cred ca s-ar fi gîndit vreodata sa viziteze Templul de aur în alte momente; doar o noapte cu astfel de luna se potrivea firii lui.

si totusi, ce ciudata este frumusetea muzicii! Fru­musetea scurta, careia cîntaretul îi da fiinta, transforma o anume perioada de timp în durata pura; în mod cert nu se mai repeta; ca si existenta efemerelor si a altor crea­turi care traiesc putin, frumusetea este abstractia si creatia perfecta a vietii însesi. Nimic nu se aseamana mai mult cu viata decît muzica; totusi, desi Templul de aur avea acelasi tip de frumusete, nimic nu putea fi mai departe de lume si mai dispretuitor decît frumusetea acestei cladiri. De îndata ce Kashiwagi termina de cîntat Caleasca imperiala, muzica - acea viata imaginara - se termina si nu mai ramase nimic decît Crupul lui slut si gîndurile sumbre, nevatamate si nealterate.

înteles lucrul acesta fara sa-mi spuna o vorba. Ceea ce-i placea era ca imediat ce suflarea-i producea frumusete, picioarele lui strîmbe si dispozitia-i melancolica ieseau rnai bine, mai clar în evidenta. Inutilitatea frumusetii, faptul ca frumusetea ce trecea prin trupul lui nu lasa nici macar o urma, ca nu schimba absolut nimic - asta iubea Kashiwagi. Daca frumusetea ar însemna si pentru mine acelasi lucru, ce simpla ar fi viata!

Am continuat sa încerc conform instructiunilor lui Kashiwagi. Fata mi se înrosi, respiram greu. Apoi, ca si cum as fi devenit brusc pasare, ca si cum cîntecul unei pasari mi-ar fi iesit din gît, flautul scoase un singur sunet, temerar.

- Bravo! striga Kashiwagi rîzînd.

N-a fost un sunet prea frumos, dar l-am repetat. Mi-am imaginat apoi ca misteriosul sunet, care nu parea sa provina de la mine, era vocea pasarii phoenix aurii de deasupra capetelor noastre.

Apoi am învatat dupa manualul pe care mi l-a dat Kashiwagi, exersînd serios în fiecare seara ca sa ma per­fectionez. Cu timpul am ajuns sa cînt melodii ca Soarele rosu la rasarit pe un fundal alb si mi s-au retrezit senti­mentele pentru Kashiwagi.

în luna mai m-am gîndit ca s-ar cuveni sa-i ofer ceva lui Kashiwagi drept recunostinta pentru ca m-a învatat sa cînt la flaut. N-aveam bani sa-i cumpar un cadou. I-am vorbit deschis de încurcatura în care ma aflam. Mi-a spus ca nu vrea nimic care sa ma coste bani Apoi, schi-monosindu-si gura ciudat, spuse:

- Ei bine, daca ai apucat sa-ti marturisesti intentia, sa stii ca vreau ceva. Zilele acestea voiam sa aranjez niste flori, dar florile sînt prea scumpe pentru mine. Cred ca acum este sezonul insilor si-i poti gasi la Templul de aur. Crezi ca ai putea sa-mi faci rost de cîtiva? Unul-doi înmuguriti, doi care sînt pe cale sa înfloreasca si doi înfloriti complet. As vrea si niste papura. Pentru diseara. Ce-ar fi sa mi-i aduci acasa diseara?

na v_a ma

pune sa fur. Ca sa ies basma curata în fata lui, trebuia sa ma fac hot de flori.

în seara aceea nu ni s-a servit orez la cina, ci numai legume fierte si pîine neagra. Din fericire era sîmbata, multi plecasera de dupa-amiaza. Sîmbata era numita "cortina deschisa spre interior": puteai sa pleci de la Templu devreme si erai liber pîna la ora unsprezece; a doua zi dimineata se numea "caderea în somn" si ni se permitea sa stam în pat pîna tîrziu. Staretul plecase în oras.

Soarele apuse pe la sase si jumatate. începuse sa bata vîntul. Asteptam primul clopot al serii. La ora opt sunetul puternic al clopotului Ojikijo din stînga portii centrale anunta primul tur al pazei de noapte; batea de opt­sprezece ori si ecoul lui plutea mult timp în aer.

O cascada mica de lînga Sosei, înconjurata pe juma­tate de un stavilar, purta apa de la lacul cu lotusi în lacul Kyoko. Acesta era locul cu irisi din belsug. Erau extraordinar de frumosi în perioada aceea. Pe masura ce ma apropiam, auzeam irisii fosnind în bataia vîntului. Splendidele petale purpurii tremurau în tacerea apei. Partea aceea a gradinii era foarte întunecoasa: si pur­puriul florilor, si verdele-închis al frunzelor pareau la fel de negre. Am încercat sa culeg cîtiva irisi; în bataia vîn­tului, florile si frunzele îmi evitau mîna si m-am taiat într-o frunza.

Cînd am ajuns în cele din urma acasa la Kashiwagi cu un brat de irisi si papura, l-am gasit întins, cu o carte în mîna. N-aveam chef sa ma întîlnesc cu fata care locuia în casa aceea si care venise cu noi în excursie; din fericire, se parea ca e plecata în oras.

Mica mea hotie ma bine dispusese. Legatura mea cu Kashiwagi nu se baza decît pe mici acte de imoralitate, mici profanari, mici fapte necuviincioase. si acestea ma bine dispuneau întotdeauna; dar nu-mi dadeam seama daca sporirea pacatelor atragea dupa sine sporirea cores­punzatoare a bunei dispozitii.

proprietareasa sa împrumute o galeata si alte diverse ustensile necesare ikebanei. Casa în care locuia el era o cladire cu etaj; camera lui Kashiwagi era foarte mica.

Am luat flautul lui care statea rezemat de nisa, mi-am apropiat buzele de mustiuc si am încercat un studiu. Am reusit sa-l cînt foarte bine, spre surprinderea lui Kashi­wagi care tocmai se întorsese în camera. Dar Kashi­wagi din seara aceea nu era cel care vizitase Templul de aur.

- Nu te mai bîlbîi cînd cînti din flaut, nu? Cînd te-am învatat sa cînti, speram sa aud cum suna o muzica bîl-bîita!

Cu aceasta remarca s-a creat între noi exact starea de la prima întîlnire. si-a reluat vechea pozitie. Tocmai de aceea am fost capabil sa-l întreb ce s-a întîmplat cu fata de la casa în stil spaniol.

- O, fata aceea? raspunse simplu. S-a maritat demult. Am facut însa totul ca s-o învat sa ascunda faptul ca nu mai era fecioara. Sotul ei e un tip dintr-o bucata, inocent si se pare ca lucrurile au mers foarte bine.

Pe cînd vorbea, scoase irisii, unul cîte unul din vasul cu apa în care erau si-i privi atent. Apoi baga foarfecele în vas si le mai taie din tulpini sub apa. De fiecare data cînd tinea un iris în mîna, umbra mare a florii se misca pe dusumeaua acoperita de rogojini. Apoi spuse brusc:

- stii renumitele cuvinte din capitolul "Iluminarea" din Rinzai-roku1? "Cînd îl întîlnesti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai asa te vei salva." si asta a fost situatia, întelegi? Fata era o adepta a lui Buddha.

- si asa ai gasit de cuviinta sa te salvezi...

Hm, facu Kashiwagi, aranjînd niste irisi pe care tocmai îi taiase si-i privea fix. Uciderea înseamna însa mai mult de-atît, sa stii.

Cartea lui Rinzai. Rinzai (?-867) este întemeietorul unei secte Zen (n.trad.).

Kashiwagi privi atent la kenzan1 si aranja unul din tepi care era usor îndoit. Ma simteam stînjenit si încercam sa rup tacerea spunînd vrute si nevrute.

- stii povestea parintelui Nansen si a pisicutei, nu? Imediat dupa terminarea razboiului, staretul ne-a adunat pe toti si ne-a tinut o predica.

- Oh, Nansen omoara o pisicuta? spuse Kashiwagi, pe cînd hotara lungimea pe care sa o dea papurei. Este o problema care intervine de cîteva ori în viata unui om, mereu sub alt aspect. E cam sinistra, sa stii. De fiecare data cînd dai peste asa ceva într-un moment de rascruce din viata ta, are alta forma si alt sens, desi problema în sine e mereu aceeasi. Mai întîi trebuie sa-ti spun ca pisicuta pe care a omorît-o parintele Nansen era o mica salbaticiune. Era frumoasa, sa stii, deosebit de frumoasa. Avea ochii aurii si blanita lucioasa. Toate placerile si fru­musetile lumii acesteia se curbau ca un arc în trupul ei plapînd. Majoritatea comentatorilor, cu exceptia mea, au uitat sa mentioneze faptul ca pisicuta era de o maxima frumusete. Pisicuta îsi facuse brusc aparitia dintr-un smoc de iarba. Ochii ei blînzi, sireti sclipeau si a fost prinsa de unul din preoti - ca si cînd ar fi facut-o intentionat. si de aici s-a iscat cearta între cele doua par­tide din templu. Desi frumusetea poate fi aratata oricui, ea nu apartine de fapt nimanui. Sa vedem... Cum sa-ti spun? Frumusetea - da, frumusetea e ca un dinte- cariat: îti jeneaza limba, sta acolo si te doare, facîndu-si simtita prezenta. Pîna la urma nu mai suporti durerea, te duci la dentist si ti-l scoate. Apoi, pe cînd privesti dintele mic, prapadit, însîngerat, te gîndesti: "Ăsta sa fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atîta durere, m-a hartuit atîta, înradacinîndu-se cu încapatînare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul si acelasi

Suport metalic cu tepi în care se introduc tulpinile florilor pentru a le da înclinatia dorita; kenznn-va se asaza pe fundul vasului în care se aranjeaza florile (n.trad).

cum - prin ce ironie a soartei - a ajuns sa fie legat de ea, reusind sa provoace atît de multa durere? Care era baza existentei sale? Se afla aceasta baza în interiorul fiintei mele? Sau în obiectul însusi? si totusi, creatura aceasta care mi-a fost smulsa din gura si zace acum în mîna mea este cu totul altceva. Nu poate fi acela\" întelegi, spuse Kashiwagi, asa e si frumusetea. Uciderea pisicutei a fost asemenea dintelui cariat extras, asemenea uciderii frumusetii. Dar nu se stia daca aceasta a fost pîna la urma solutia cea mai buna. Radacina frumusetii nu fusese înlaturata si, desi pisicuta era moarta, s-ar putea foarte bine ca frumusetea ei sa mai dainuie. Tocmai pentru a satiriza usurinta cu care s-a solutionat problema si-a pus Choshu pantofii pe cap. El stia, ca sa zic asa, ca nu exista alta solutie decît aceea de a suporta durerea provocata de dintele cariat.

Interpretarea lui Kashiwagi era cu totul originala, dar nu puteam sa nu ma întreb daca nu cumva el, care mi-a patruns si cel mai ascuns colt al sufletului, nu se distra pe seama mea. Pentru prima oara mi-era cu-adevarat frica de el. Mi-a fost teama sa mai pastrez tacerea, asa ca m-am grabit sa-l întreb:

- Tu care dintre ei esti? Paruitele Nansen sau Choshu?

Ei bine, îtai sa vedem! Dupa cum se prezinta lucrurile, acum eu sînt Nansen si tu esti Choshu. Dar într-o buna zi, s-ar putea ca tu sa devii Nansen si eu Ch5shti. Situatia se poate schimba precum ochii pisicii.

în timp ce Kashiwagi vorbea, mîinile i se miscau usor, aranjînd mai întîi kenzan-ul mic si ruginit în vas, apoi papura, care reprezenta cerul în aranjament, adaugind apoi irisii pe care-i rînduise cîte trei. Se contura treptat stilul scolii Kansui. Lînga vas se afla o gramajoara de pietricele albe si maronii, bine spalate, care parca asteptau sa fie folosite la ultimele retusuri.

Miscarea mîinilor lui Kashiwagi era splendida, ges­turile ferme, succedîndu-se, efectele contrastului si sime­triei, tinzînd spre perfectiune totala. Plantele naturale erau

unei melodii stabilite. Florile si frunzele, care existasera înainte cum erau, fusesera transformate în flori si frunze cum trebuiau sa fie. Papura si irisii nu mai erau luati în parte, plante anonime ce apartin speciei respective, ci au devenit o manifestare concisa, directa a ceea ce s-ar putea numi esenta irisilor si a papurei.

si totusi avea ceva brutal în miscarea mîinilor. Se com­portau de parca aveau un privilegiu neplacut, sumbru asupra plantelor. Poate din aceasta cauza, de fiecare data cînd auzeam foarfecele si vedeam cîte o tulpina taiata, aveam impresia ca disting picaturi de sînge.

Terminase de aranjat florile. în partea dreapta a vasului, unde linia dreapta a papurei se îmbina cu linia curba a frunzelor de iris, una din flori era înflorita, iar ceilalti doi muguri erau pe cale sa se deschida. Kashiwagi puse vasul în nisa; umplea aproape întregul spatiu. Apa din vas se domoli curînd. Pietricelele ascundeau kenzan-ul, dînd în acelasi timp impresia clara de margine de rîu.

- Minunat! am exclamat. Unde-ai învatat sa aranjezi flori?

- Locuieste pe-aproape o femeie care da lectii. Trebuie sa pice din clipa-n clipa. M-am împrietenit cu ea si pe deasupra ma-nvata si ikebana. Dar acum, ca am început sa ma descurc si singur, am cam început sa ma plic­tisesc. Profesoara este înca tînara si arata bine. Mi se pare ca-n timpul razboiului a fost combinata cu un ofiter si a ramas însarcinata. Copilul s-a nascut mort si ofiterul a fost ucis în razboi. De atunci se da în vînt dupa barbati. Are ceva bani pusi deoparte, da lectii doar din pasiune. Oricum, daca vrei, du-o undeva-n oras asta seara. Merge oriunde.

Vestea m-a tulburat grozav. Cînd o vazusem de sus, de pe poarta templului Nanzen, Tsurukawa era cu mine. Acum, dupa trei ani, urma sa apara-n fata mea si s-o vad, dar cu ochii lui Kashiwagi. Pîna acum considerasem ca tragedia acestei femei era patrunsa de mister; de-acum

nimic. Adevarul gol-golut este ca pieptul ei, care paruse de la distanta ca luna alba în lumina zilei, fusese atins de atunci de mîinile lui Kashiwagi, iar picioarele ei înfasurate atunci în acel chimonou minunat fusesera atinse de picioarele strîmbe ale lui Kashiwagi. Adevarul este ca fusese sedusa de Kashiwagi, dar cu buna stiinta.

Gîndul acesta ma chinuia îngrozitor .si aveam sen­zatia ca nu-mi mai gasesc locul, dar curiozitatea ma tintui. De fapt, nu-mi era tocmai usor s-o astept pe femeia aceasta pe care o considerasem cîndva o reîncarnare a lui Uiko, dar care urma sa-si faca acum aparitia ca fosta metresa a unui student infirm. Pentru ca, devenind com­plicele lui Kashiwagi, eram gata sa ma complac în placerea iluzorie de a-mi pîngari pretioasele amintiri cu propriile mîini.

Cînd a sosit femeia, n-am simtit nici cea mai mica urma de emotie. Amintirea acelui moment îmi staruie înca în minte. Vocea aceea usor ragusita, manierele alese si vorbirea afectata care contrastau puternic cu expresia de salbaticie ce-i strafulgera ochii, tristetea care emana din vo"cea ei cînd îi vorbea lui Kashiwagi, în ciuda stînjenelii evidente din pricina mea - am vazut toate acestea si abia arunci am înteles de ce ma invitase Kashiwagi la el în seara aceea: intentiona sa se foloseasca de mine ca de un obstacol.

Femeia aceasta nu avea nimic comun cu eroina visurilor mele. îmi lasase impresia unei persoane cu totul diferite, pe care o vedeam pentru prima oara. Desi continua sa fie politicoasa, devenea tot mai absenta. Mie nu-mi acorda nici cea mai mica atentie.

în cele din urma, suferinta ei mi se paru insuportabila si am avut impresia ca se hotarîse sa renunte momentan la orice efort de a-l face pe Kashiwagi sa se razgîndeasca. Se prefacu brusc calma si-si roti ochii prin camera. Desi venise de o jumatate de ora, parca abia acum zarea flo­rile aranjate care fusesera asezate în nisa exact cu scopul de a atrage privirile.

Kashiwagi, care astepta ca ea sa faca o astfel de remarca, parea ca trage concluziile abia acum.

- Nu-i rau deloc, nu? spuse el. si daca am reusit sa ajung pîna aici, nu mai vad ce m-ai mai putea învata. Nu mai am nevoie de tine. Zau, crede-ma!

Kashiwagi paru foarte oficial. Am vazut-o pe femeie schimbîndu-se la fata si mi-am întors privirile. Zîmbea usor. Se tîrî în genunchi pîna la flori. Apoi am auzit-o spunînd:

- Ce? Ce fel de flori sînt acestea? Da, ce sînt? într-o clipa varsa apa pe jos, papura se rasturna, irisii

se rupsera: toate florile pe care le-am procurat prin hotie zaceau împrastiate ca vai de ele. Stateam pe jos, dar am sarit brusc în picioare. Nestiind ce sa fac, m-am rezemat de fereastra. L-am vazut pe Kashiwagi apucînd-o pe femeie de încheieturile fragile. Apoi a apucat-o de par si a palmuit-o. Succesiunea de brutalitati dovedeau aceeasi cruzime calina pe care o constatasem nu cu mult timp în urma, pe cînd rupea frunzele si taia tulpinile florilor; ges­turile brutale pareau sa fie o continuare fireasca a miscarilor anterioare.

Femeia îsi cuprinse fata în mîini si iesi în fuga din camera. Kashiwagi se uita la mine. înlemnisem. îmi arunca un zîmbet nevinovat si-mi spuse:

- Acum e sansa ta. Fugi dupa ea! încearca s-o con­solezi! Hai, repede!

Nu stiu daca autoritatea cu care-mi ordona Kashi­wagi ma puse-n miscare sau faptul ca-mi era pur si simplu mila de femeie, dar am luat-o la fuga dupa ea. Am ajuns-o din urma dupa cîteva case, tocmai la Itakura­machi, în spatele depoului de tramvaie Karasuma. în noaptea înnorata se auzeau tramvaiele intrînd în depou; luminitele purpurii disparura în întuneric. Femeia se îndeparta repede de Itakuramachi si o lua spre est, pe o straduta laturalnica. Paseam în spatele ei fara sa scot o vorba. Plîngea. si-a dat seama imediat ca sînt si eu pe-acolo si s-a apropiat. Apoi, cu o voce si mai ragusita din

ticalosiile lui Kashiwagi.

Ne-am plimbat mult pe strazi în seara aceea. M-a tot batut la cap cu Kashiwagi, vorbindu-mi de josnicia lui, de comportarea lui mizerabila; singurul cuvînt care-mi rasuna în urechi era "viata". Cruzimea, micile uneltiri, tradarile, neîndurarea, siretlicurile pentru a stoarce bani de la femei - toate acestea nu faceau decît sa-i scoata în evidenta ingeniozitatea. Singurul lucru în care trebuia sa cred era relatia lui Kashiwagi cu picioarele lui strîmbe.

Dupa moartea brusca a lui Tsurukawa, am trait o perioada fara sa simt ca traiesc. Apoi m-am simtit învi­orat venind în contact cu o noua forma de viata - mai întunecata, deci mai putin fericita, o viata ce însemna lezarea permanenta a semenilor. Cuvintele simple ale lui Kashiwagi: "Uciderea înseamna mai mult decît atît", s-au conturat tot mai precis, fascinîndu-ma. si mi-am mai amintit în clipa aceea dorinta pe care am rostit-o în gînd cînd am urcat pe muntele din spatele Templului la sfîrsitul razboiului si am privit în jos catre luminile orasului: "Fie ca întunericul din sufletul meu sa fie pe masura întunericului noptii care împresoara acele nenumarate lumini!"

Femeia n-o lua spre casa, ci batea strazile laturalnice fara nici o tinta; trecea lume putina pe aici, putea vorbi în voie. Cînd am ajuns în cele din urma în fata casei ei, habar n-aveam în ce parte a orasului ma aflu.

Se facuse zece si jumatate. Voiam sa ma întorc la Templu, dar femeia ma convinse sa n-o parasesc, asa ca am intrat cu ea în casa. O lua înainte si aprinse lumina.

- Ai blestemat vreodata pe cineva, dorindu-i moar­tea? ma întreba ea brusc.

-- Da, am raspuns scurt.

Ciudat, dar nu ma gîndisem la asa ceva pîna în clipa aceasta; acum însa îmi era limpede ca-i doream moartea fetei pe care mi-o adusese Kashiwagi si care fusese mar­tora la rusinea mea.

- E un lucru îngrozitor, spuse ea, prabusindu-se pe rogojina. si eu!

restrictiile de energie din zilele noastre. Avea probabil un bec de o suta de wati, de trei ori mai puternic decît becul din camera lui Kashiwagi. îi vedeam trupul bine luminat pentru prima oara. Brîul ei în stil Nagoya era de un alb stralucitor, iar pîcla purpurie a glicinei care forma mode­lul chimonoului Yuzen se detasa clar.

De la poarta templului Nanzen si pîna la camera pentru oaspeti Tenjuan era o distanta pe care doar o pasare o putea strabate, dar acum simteam ca în toti anii acestia am parcurs-o încet si am reusit în cele din urma sa ma apropii de destinatie. Din dupa-amiaza în care m-am aflat pe poarta, am farîmitat timpul în particule mici, iar acum ajungeam cu adevarat sa patrund misterul scenei din Tenjuan. Asa trebuia sa fie, gîndeam. Era normal ca aceasta femeie sa se fi schimbat, la fel cum aspectul pamîntului se schimba în clipa în care l-a ajuns lumina unei stele îndepartate. Daca atunci cînd am vazut-o de pe poarta templului Nanzen, ea si cu mine ne-am unit anticipat în vederea întîlnirii de azi, schim­barile care s-au petrecut cu ea de atunci se puteau sterge; numai cu cîteva modificari, lucrurile puteau fi reduse la fosta lor stare si fostul eu o putea înfrunta pe fosta ea.

Apoi i-am spus povestea. I-am spus-o pe nerasuflate, bîlbîindu-ma. Pe masura ce vorbeam, frunzele verzi începura sa straluceasca si mai mult, iar legendara pasare phoenix si îngerii pictati pe tavanul templului prinsera din nou viata. Obrajii femeii capatara iar culoare si privirea salbatica - o expresie sovaitoare si tulburata.

- Deci asa a fost? spuse ea. Doamne sfinte! Deci asa s-a întîmplat! Ce karma1 ciudata! Da, pe legea mea!

în timp ce vorbea, ochii i se umplura de lacrimi de bucurie. Uitase de umilirea la care fusese supusa nu cu mult timp în urma si se lasa prada amintirilor. Trecea dintr-o emotie în alta, îti facea impresia ca-si pierde si

o

Fatalitate, destin (n.ed.).

complet ravasite.

- Nu mai am lapte, spuse ea. Oh, bietul meu copilas! jsju, nu mai am lapte, dar oricum, voi face si pentru tine acum ce-am facut odata. Deoarece ma iubesti de atunci, voi considera ca esti omul acela. Atîta vreme cît pot sa cred lucrul acesta, n-are de ce sa-mi fie rusine. Da, zau, voi face ce-am facut si atunci.

Vorbea de parca transmitea o hotarîre mareata. Gestul - care a urmat parea sa provina fie dintr-un exces de entuziasm, fie dintr-unul de disperare. Presupun ca încîntarea o împinse la acea fapta nesabuita, dar adevarata forta care o determinase era disperarea provocata de Kashi­wagi - sau macar gustul acru pe care ti-l lasa disperarea.

îsi desfacu brîul în fata ochilor mei si-si dezlega nenumaratele snururi. Brîul se desprinse cu un sunet matasos si, eliberat din strînsoare, gulerul chimonoului se deschise. Distingeam vag sînii albi ai femeii. Baga mîna în chimonou, scoase sînul stîng si mi-l întinse.

As minti daca as spune ca nu m-a cuprins ameteala. I-am privit sînul cu multa atentie. Doar atît. Punctul alb, misterios pe care-l vazusem de la distanta, de pe poarta templului, nu fusese o sfera materiala de carne, ca aceasta. Impresia aceea clocotise atît de mult timp în mine, încît sînul pe care-l vedeam acum parea sa nu fie decît carne pura, doar un obiect palpabil. si obiectul acesta nu avea nici cea mai mica putere de atractie sau tentatie. Expus astfel în fata mea si complet izolat de viata, servea mai degraba ca dovada a monotoniei existentei.

Dar nu vreau sa spun minciuni; fara îndoiala, vederea sînului alb m-a ametit. Necazul era ca priveam prea atent: ceea ce vedeam trecea dincolo de sînul de femeie si se transforma treptat în ceva lipsit de noima.

Apoi se produse minunea. Dupa ce fusese supus acestui proces dureros, pieptul ma izbi prin frumusetea lui. Era înzestrat cu acele caracteristici aride si reci ale fru­musetii si, stînd asa în fata mea, sînul se închise în inte­riorul propriului eu. Exact cum se închide trandafirul.

percep imediat, descopera frumusetea si dorinta sen­zuala în aceeasi clipa; pentru mine însa, ea apare mereu mult mai tîrziu. Acum, într-o clipita, pieptul femeii îsi recapata legatura cu întregul, depasi faza în care a fost doar o parte de trup si deveni o substanta insensibila, trainica, legata de eternitate.

Sper ca reusesc sa ma fac înteles. Templul de aur îmi aparu iar în fata ochilor. Sau mai bine as spune ca sînul s-a transformat în Templul de aur.

Mi-am amintit de noaptea cu taifun de la începutul toamnei, cînd am ramas sa veghez Templul. Oricît de luminata de luna ar fi fost cladirea, asupra ei domnea o întunecime deasa, apasatoare, care patrunsese si în Tem­plul nocturn, în obloane, în usile din lemn, sub acoperisul cu foita aurie scorojita. si era normal sa fie asa, pentru ca însusi Templul de aur nu era decît ceva neînsemnat, schitat si construit cu grija exagerata. Exact în acelasi mod, desi exteriorul acestui sîn marca luciul stralucitor al carnii, interiorul era întunecat. Adevarata substanta consta din aceeasi întunecime coplesitoare.

Nu puterea mea de întelegere m-a ametit. Am calcat-o în picioare si am tratat-o cu dispret; bineînteles, si viata, si dorinta sexuala au suferit acelasi proces. Dar senti­mentul profund de extaz nu m-a parasit nici o clipa si am ramas mult timp ca paralizat, cu ochii atintiti pe sînul dezgolit.

Am întîlnit privirea ei rece, dispretuitoare. îsi baga sînul din nou în chimonou. I-am spus ca trebuie sa plec. M-a condus pîna la iesire si a închis usa zgomotos în urma mea.

Am fost ca vrajit pîna am ajuns la Templu. Cu ochii mintii vedeam Templul de aur si sînul femeii succedîndu-se unul dupa altul. Ma cuprinse o bucurie de nestapînit.

Dar cînd a aparut conturul Templului prin padurea întunecata de pini care frematau în bataia vîntului, am început sa-mi revin; eram stapînit doar de senzatia de neputinta si de ameteala care se transforma în ura - uram nu stiu ce.

încearca Templul de aur sa ma protejeze? De ce încearca sa ma desparta de viata fara sa ma întrebe si pe mine? S-ar putea sa vrea sa ma salveze de la prabusirea în infern. Dar procedînd astfel, Templul de aur ma face si mai rau decît oamenii care pier în iad, ma face sa cunosc infernul mai bine ca oricine altcineva.

Poarta principala a Templului era întunecata si linistita. Portita însa, unde lumina nu se stingea pîna la clopotul diminetii, stralucea palid. Am împins-o. Auzeam dinspre interior zanganitul lantului de fier ruginit. S-a deschis. Paznicul se culcase. Pe partea interioara a portii scria ca -cel care vine ultimul, dupa ora zece, raspunde de încuierea portii. Doua dintre placutele de lemn indicau ca stapînii lor nu se întorsesera: una era a staretului, cealalta a batrînului gradinar.

Pe cînd ma îndreptam spre Templu, am zarit niste scîn-duri de lemn de vreo cinci metri lungime, care urmau sa fie folosite la reconstructie. si noaptea puteai distinge nervurile lemnului. Apropiindu-ma, am vazut niste rumegus împrastiat pe acolo; semana cu floricele galbene; mirosul placut al lemnului plutea în întunericul noptii. M-am întors sa mai arunc o privire Templului de aur înainte de a intra în bucatarie. Am luat-o pe carare si încet-încet dadirea se contura în fata ochilor. Era patrunsa de fosnetul copacilor, dar statea acolo, nemiscata, si totusi treaza de-a binelea, în toiul noptii... de parca ea ar fi fost paznicul noptii. Desi partea din Rokuon-ji care era locuita dormea noaptea, n-am vazut niciodata Templul de aur dormind. Aceasta cladire nelocuita a putut uita complet de somn. întunecimea ce salasluia înauntru era cu totul eliberata de legi omenesti.

Apoi, cu un ton de parca aruncam un blestem asupra cuiva, m-am adresat Templului de aur, taios:

- Va veni ziua cînd te voi domina. Da, sa stii ca într-o buna zi te voi stapîni si n-o sa îndraznesti sa-mi mai atii calea.

Vocea mea a rasunat sparta în umbra lacului Kyoko, în noapte.

EXPERIENŢA MEA DE VIAŢĂ parea guvernata de un cod. Ca într-un coridor de oglinzi, se tot reflecta o singura imagine la nesfîrsit. Lucruri pe care le vazusem în trecut se reflectau clar în cei pe care-i întîlneam pentru prima oara si aveam senzatia ca sînt purtat de astfel de asemanari în adîncimile coridorului, într-o camera inte­rioara în care nu se putea patrunde usor. Noi nu ne ciocnim brusc de destinul nostru. Persoana care urmeaza sa fie cîndva executata îsi reprezinta în minte în mod con­stant - de fiecare data cînd vede un stîlp de telegraf în drum spre serviciu sau ori de cîte ori trece o cale ferata - o imagine a locului executiei, astfel încît ajunge sa se familiarizeze cu aceasta imagine.

în ce priveste experienta mea însa, nu putea fi vorba de vreo acumulare, de soiul îngramadirii unui strat dupa altul, astfel încît sa poata forma un munte. Cu exceptia Templului de aur, nu ma simteam apropiat de nimic pe lumea asta, nici macar de fostele experiente. Ceea ce stiam însa era ca printre toate aceste experiente, anumite elemente mici - elemente ce nu pareau înghitite de marea întunecata a timpului, elemente ce nu denaturau într-o repetare fara noima, interminabila - se vor uni, formînd un tablou sinistru si neplacut.

Care erau, deci, aceste elemente? M-am tot gîndit la ele. Totusi, aceste frînturi de experienta erau si mai lipsite de ordine si sens decît cioburile sclipitoare ale sticlei de bere pe care o vezi la marginea drumului. Nu puteam crede ca aceste frînturi nu erau decît tandari din ceea ce

Pentru ca, în lipsa lor de sens, de ordine, în urîtenia lor cu totul aparte, fiecare dintre frînturi, excluse as spune, parea sa viseze totusi la un viitor. Da, frînturile visau la viitor fara teama, ciudat, linistit! La un viitor care nu se va tamadui, nu se va restabili, la care nu se va ajunge niciodata, un viitor cu adevarat fara precedent!

Reflectii nedeslusite de tipul acesta îmi provocau uneori o emotie lirica ce nu mi se potrivea deloc, recunosc. în astfel de cazuri, daca se întîmpla sa fie nopti cu luna, îmi luam flautul si cîntam lînga Templul de aur. Am ajuns si eu sa cînt melodia lui Kashiwagi Caleasca imperiala fara sa mai privesc partitura. Muzica pare un vis. în acelasi timp este si un fel de realitate, mai clara chiar decît orele noastre de veghe. Ma întrebam care din cele doua erau cu-adevarat muzica. Muzica avea puterea uneori sa anuleze aceste doua elemente contrare. Uneori ma puteam contopi cu melodia pe care o cîntam. Spiritul meu se obisnui cu bucuria de a se întruchipa în muzica, în cazul meu, spre deosebire de Kashiwagi, muzica era cu adevarat o mîngîiere.

Ori de cîte ori terminam de cîntat la flaut, ma întrebam:

- De ce oare dispretuieste Templul de aur aceasta fapta a mea? De ce nu ma mustra sau nu ma întrerupe cînd ma contopesc cu muzica astfel? Nici macar o data nu m-a ignorat însa atunci cînd voiam sa ma las prada fericirii si placerilor lumesti. în astfel de situatii a avut întotdeauna grija sa-mi puna piedici si sa ma oblige sa ma întorc la mine însumi. De ce îmi permite Templul de aur îmbatare si uitare în cazul muzicii?

La astfel de gînduri, vraja muzicii palea; însusi faptul ca Templul de aur îmi permitea o astfel de placere o facea sa slabeasca. în masura în care Templul îmi dadea acordul lui tacit, muzica, oricît de mult semana cu viata, devenea o forma de viata imaginara si contrafacuta; oricît încercam sa ma contopesc cu ea, acea cdntopire nu putea fi decît temporara.

retras în urma celor doua esecuri: la femei si la viata. Pîna la sfîrsitul anului 1948 am mai avut astfel de ocazii, precum si îndrumarea lui Kashiwagi; nici una nu m-a descurajat, dar rezultatul a fost mereu acelasi.

între fata si mine, între viata si mine aparea invariabil Templul de aur, din care cauza ceea ce atingea mîna mea pe cînd încerca sa prinda se prefacea în cenusa, iar perspectiva în pustiu.

Odata, pe cînd îmi trageam sufletul dupa ce muncisem pe terenul din spatele bucatariei, am zarit întîmplator o albina mica ce se aseza pe o crizantema galbena, de vara. Veni în zbor, în lumina omniprezenta pe aripioarele ei aurii, apoi alese o floare din numeroasele crizanteme si-i dadu tîrcoale. Am încercat sa privesc floarea cu ochii albinei. Crizantema statea la locul ei, cu petalele întinse. Era frumoasa ca un templu de aur în miniatura si per­fecta ca Templul; dar nu se transforma în templu, ci ramase o crizantema de vara, solitara. Da, a ramas o crizantema, o floare, o forma unica, fara alte implicatii metafizice. Observînd în acest mod regulile propriei exis­tente, ea raspîndea suficienta vraja pentru a deveni obiect de atractie pentru albina. Cît de tainic statea la pînda parca, existînd ca tinta pentru acea dorinta miscatoare, zburatoare, fara forma. Treptat forma se rarefiaza, ai sen­zatia ca e pe cale sa se prefaca-n pulbere, se înfioara, tremura. E normal sa fie asa, deoarece crizantema a fost croita pe masura dorintelor albinei - si tocmai fru­musetea ei a înflorit, anticipînd respectiva dorinta. Acum este momentul în care sensul formei florii capata stralu­cire înauntrul vietii. Forma însasi e plamadire a vietii, care se scurge neîncetat si care n-are forma; în acelasi timp, scurgerea vietii fara forma este plamadirea tuturor formelor din lumea aceasta... Astfel, albina îsi croieste drum în floare si, acoperita de polen, se lasa prada ametelii. Crizantema primi albina cu bratele deschise, transformîndu-se ea însasi, parca, într-o albina galbena,

jWl^uuiu, Ulii FUiULU J(.LiLUlUlUU-OC l_U J^ULCIC, 11 L^ll flVCai

senzatia ca vrea sa-si ia zborul de pe propria tulpina.

Lumina si cele vazute m-au ametit pur si simplu. Apoi, de îndata ce nu am mai privit cu ochii albinei si m-am întors la propriii ochi, mi-am dat seama ca ochii mei, care iscodisera scena, erau exact ochii Templului de aur. Da, asa stateau lucrurile. în acelasi mod în care eu am revenit de la ochii albinei la ai mei, în clipele acelea cînd simteam viata apropiindu-se, mi-am abandonat pro­priii ochi, înlocuindu-i cu cei ai Templului de aur. în astfel de momente Templul se interpunea între mine si viata.

M-am întors la ochii mei. în aceasta lume vasta, con­fuza a obiectelor, albina si crizantema verii ramasera ele însele. Zborul albinei si tremurul florii nu se deosebeau cu nimic de freamatul vîntului. în aceasta lume linistita, înghetata, toate erau pe picior de egalitate, si forma aceea care raspîndise o vraja atît de puternica se stinse. Crizantema nu mai era frumoasa datorita formei ei, ci datorita numelui de crizantema pe care i-l atribuim, datorita fagaduielii pe care ne-o face. Cum nu eram albina, nu ma tenta crizantema si deoarece nu eram crizantema, nici o albina nu tînjea dupa mine. întele­sesem scurgerea vietii cu toate formele ei, dar îmi dis­paruse acest sentiment de întelegere. Lumea fusese azvîrlita în relativitate, doar timpul se mai misca. Nu vreau sa dau prea multe amanunte. Nu vreau sa spun decît ca arunci cînd aparea eternul si absolutul Templu de aur, cînd ochii mei se schimbau în ochii Templului, lumea din jur suferea exact transformarile de care vor­beam, iar în aceasta lume transformata, numai Templul de aur îsi pastra forma si frumusetea, prefacînd totul în pulbere. Din clipa în care am calcat în picioare trupul prostituatei în gradina Templului si mai ales de la moartea lui Tsurukawa, îmi pun mereu aceeasi întrebare: Exista oare pacate?

într-o sîmbata din ianuarie 1948, am profitat de o dupa-amiaza libera ca sa vad un film la mnanetnatograf

Shinkyogoku, ceea ce nu mai facusem de foarte mult timp. Am zarit deodata în multime un chip cunoscut, dar pîna sa-mi dau seama cine este, a fost înghitit de marea de trecatori si a disparut undeva în urma mea.

Barbatul purta o palarie de fetru, un palton elegant si un fular, si era împreuna cu o fata îmbracata într-un palton rosu-ruginiu; fata era cu siguranta gheisa. Fata rotunda si trandafirie a barbatului, aerul neprihanit, atît de deosebit de cel al barbatilor între doua vîrste, nasul lunguiet - da, aducea cu staretul, parintele Dosen, doar palaria de fetru l-a facut de nerecunoscut pentru moment. Desi n-avea de ce sa-mi fie rusine, reactia mea a fost de teama ca as putea fi vazut, deoarece am simtit pe loc ca nu trebuie sa fiu martorul aventurii clan­destine a staretului meu, evitînd astfel un schimb de încredere si neîncredere între mine si el.

Aparu un cîine negru prin multime. Era un cîine mare, mitos, vadit obisnuit cu lume multa, deoarece îsi croia dibaci drum printre picioarele femeilor îmbracate în pal­toane colorate si ale barbatilor în uniforme militare, oprindu-se din cînd în cînd în fata cîte unui magazin. L-am vazut oprindu-se si adulmecînd în fata unui maga­zin de suveniruri care ramasese neschimbat de pe vremea lui Shogoin Yatsuhashi. Acum vedeam cîinele mai bine la lumina vitrinei. Un ochi îi fusese zdrobit si sîngele închegat în coltul ochiului arata ca un rubin. Cu celalalt privea drept în pamînt. Parul de pe spinare era parca lipit si arata jalnic.

Nu prea stiu de ce-mi atrasese atentia cîinele acesta. Poate pentru ca, asa cum hoinarea, purta în el, cu îndarat­nicie, o lume ce era complet diferita de strada aceasta stralucitoare, zgomotoasa. Cîinele pasea printr-o lume întunecata, stapînita de simtul mirosului. Aceasta lume se suprapunea celei a strazilor pline de oameni si, ca urmare, luminile orasului, dntecele de pe discuri si rîsetele pareau, toate, amenintate de mirosuri persistente,

era mai exacta si mirosul de urina pe care-l emanau picioarele lui umede se lega strîns de mirosul slab, neplacut, emanat de organele interne ale fiintelor omenesti.

Era îngrozitor de frig. Un grup de tineri, ce pareau spe­cializati în bursa neagra, se plimbau pe strada, smulgînd crengutele de pin puse la porti cu prilejul Anului Nou si care se mai vedeau înca pe ici-colo, desi trecusera sar­batorile. si-au deschis palmele înmanusate sa vada cine a strîns mai multe. Unul din barbati avea doar cîteva; altul o ramura întreaga. Se amuzara si disparura.

M-am trezit ca merg în urma cîinelui. Am crezut o clipa ca l-am pierdut, dar reaparu. Porni spre strada Kawaramachi. Am luat-o dupa el si am ajuns pe o strada pe care circula tramvaie. Era mai întuneric aici decît în Shinkyogoku. Cîinele disparu. M-am oprit si am privit în toate partile. Am mers pîna la coltul strazii, continuînd sa-l caut. în clipa aceea, în fata mea se opri o masina închiriata, lustruita. soferul deschise portiera si o fata pasi înauntru. M-am trezit uitîndu-ma dupa ea. Un barbat era si el gata-gata sa intre dupa fata, dar cînd m-a vazut, a ramas tintuit locului.

Era staretul. Nu stiu cum s-a întîmplat, caci staretul, care ma depasise înainte si facuse un ocol cu fata, dadu iar peste mine. Oricum, iata-l, si paltonul fetei care intrase în masina era acelasi pe care-l vazusem mai devreme.

N-aveam cum sa-l evit, dar m-a indispus întîlnirea si n-am putut scoate o vorba. înainte de a fi în stare sa ros­tesc vreun cuvînt, sunete bîlbîite începura sa mi se învalmaseasca în gura. Pîna la urma, mi-am luat o mina pe care nu o intentionasem, de fapt am facut un gest foarte nepotrivit pentru situatia respectiva: am izbucnit în rîs, am rîs de staretul meu.

Nu-mi dau seama ce m-a apucat. Aveam impresia ca vine din afara, lipindu-mi-se brusc de gura. Dar cînd m-a vazut rîzînd, staretul s-a schimbat la fata:

- Prostule! spuse. Ma urmaresti?

Pe cînd masina se îndeparta, mi-am dat seama ca staretul ma vazuse si înainte cînd a trecut pe Shinkyogoku.

Ma asteptam sa ma mustre a doua zi. Ar fi fost o ocazie buna sa ma explic. Dar, ca în situatia anterioara, cînd am calcat-o în picioare pe femeie, staretul începu sa ma tortureze, trecînd problema sub tacere.

Cam tot pe-atunci am mai primit de la mama o scri­soare, care se sfîrsea ca celelalte: traia cu speranta de a ma vedea stapîn al Templului de aur.

"Prostule! Ma urmaresti?" - cu cît ma gîndeam mai mult la cuvintele staretului, cu atît mi se parea furia lui mai nelalocul ei. Daca ar fi fost un preot Zen cu adevarat, mai destept si cu mai mult umor, nu si-ar fi dojenit nicio­data elevul astfel. Ar fi trebuit sa faca o observatie mai energica, mai eficace. Acum nu-si mai putea lua cuvin­tele înapoi, bineînteles; dar sînt sigur ca în clipa aceea a crezut ca l-am urmarit intentionat si am rîs de el în bataie de joc, ca si cînd l-as fi prins în flagrant delict; de aceea se enervase si-si manifestase furia în mod atît de vulgar.

Oricum ar fi stat lucrurile, tacerea staretului ma nelinistea, ma apasa zi de zi tot mai mult. Existenta lui devenise o forta puternica, ca umbra unei molii care-ti fîlfîie suparator prin fata ochilor.

Staretul obisnuia sa ia cu el unul sau doi jiso ori de cîte ori era solicitat sa tina vreo slujba în afara Templului. Mai demult îl însotea întotdeauna diaconul în astfel de ocazii, dar în ultima vreme, ca parte a procesului de democra­tizare, toti cinci - diaconul, paracliserul, eu si ceilalti doi jiso - îl însoteam, pe rînd. Supraveghetorul dormi­torului, a carui severitate devenise proverbiala, fusese recrutat si ucis în razboi. Sarcinile lui au fost preluate de paracliser, un om între doua vîrste. Dupa moartea lui Tsu-rukawa, alt jiso îi luase locul.

Cam prin vremea aceea muri staretul unui templu care apartinea sectei Sokokuji si avea aceeasi obîrsie ca Rokuon-ji; staretul nostru a fost invitat sa participe la in-

deoarece staretul n-a facut nimic ca sa ma evite, ma asteptam sa fie o sansa buna pentru o explicatie între noi, fie la dus, fie la întors. Cu o seara înainte însa, se stabili sa mai vina cu noi unjiso nou, asa ca sperantele mele s-au spulberat.

Cititorii care sînt familiarizati cu literatura Gosan1 îsi vor aminti fara îndoiala de predica tinuta la intrarea lui Ishimuro Zenkyu în templul Manju din Kyoto, în anul I al erei Koan (1361). Frumoasele cuvinte rostite de noul preot la sosirea în templu, de la poarta principala pîna la Sala Pamîntului, apoi pîna la Sala Stramosilor si, în final, pîna la Camera Abatelui s-au transmis din genera­tie în generatie pîna la noi. Aratînd spre poarta princi­pala, rosti mîndru cuvinte pline de bucurie la gîndul preluarii noilor îndatoriri: "înauntrul lui Tenjo Kyucho, în fata portii Teijo Manju. Cu mîinile goale descui zavorul, cu picioarele goale urc muntele sacru Konron."

începu ceremonia tamîierii. Mai întîi preotul executa Shihoko2 în onoarea marelui preot Shiho. în timpuri stravechi, cînd religia Zen nu apucase sa fie înghitita de conventii, cînd trezirea spirituala a individului era apre­ciata mai mult decît orice, se obisnuia ca elevul sa-si aleaga profesorul, si nu invers. Pe vremea aceea, elevul primea "încuviintare" religioasa nu numai de la preotul care l-a instruit pentru prima data, dar si de la multi alti profesori, iar în timpul ceremoniei de tamîiere Shihoko, el trebuia sa rosteasca în public numele profesorului pe care aspira sa-l urmeze cu devotament.

Pe cînd urmaream aceasta impresionanta ceremonie a tamîierii, ma întrebam daca, atunci cînd o sa vina clipa succesiunii la Templul de aur, o sa rostesc cu voce tare numele staretului, asa cum cerea obiceiul. Poate am sa încalc un obicei vechi de sapte sute de ani si am sa anunt

Gen literar creat de preotii templelor buddhiste de tip Zen din Kyoto si Kamakura (n.trtid.). Ko = tamîie (n.trad.).

amiaza de început de primavara, mirosul îmbatator al celor cinci soiuri de tamîie, diadema sclipitoare din spatele celor Trei Ustensile si nimbul splendid ce-l încon­jura pe Buddha, stralucirea vesmintelor purtate de pre­otii care oficiau slujba... oare cum va fi daca într-o buna zi voi oficia eu ceremonia Shihoko? îmi imaginam cum îmi va sta ca preot care trece prin ceremonia inaugurarii. Inspirat de atmosfera riguroasa a începutului de prima­vara, o sa tradez cu bucurie vechiul obicei. Va participa si staretul; auzindu-mi cuvintele, o sa ramîna mut de uimire si palid de furie. Pentru ca am sa rostesc alt nume. Alt nume? Dar cine este profesorul care m-a initiat în ade­varata cale a iluminarii? Nu-mi vine numele lui... E blocat de bîlbîiala si nu se lasa rostit. Ma bîlbîi; si, pe masura ce ma bîlbîi, începe sa se iveasca celalalt nume - Frumusetea, încep sa spun, si Neantul. Toti cei de fata izbucnesc în rîs, iar eu ramîn întepenit locului, stîngaci printre hohotele lor.

M-am trezit brusc din vis. Staretul trebuia sa îndepli­neasca o ceremonie si eu eram acolo ca sa-l ajut. Era o mîndrie pentru un jiso sa fie prezent în astfel de ocazii; mai cu seama eu trebuia sa fiu foarte mîndru, deoarece staretul de la Templul de aur era oaspetele de onoare al celor care oficiau ceremonia. Dupa ce arse tamîia, staretul meu lovi o data cu ciocanul de lemn cunoscut ca "cio­canul alb", atestînd astfel faptul ca preotul care a fost instalat ca staret al templului nu este un ganfuto, adica un sarlatan. A rostit formula traditionala si a lovit puternic cu ciocanul alb. Mi-am dat iar seama de forta miraculoasa pe care o avea staretul meu.

Nu mai puteam suporta trecerea sub tacere a eveni­mentului ce avu loc cu putin timp în urma, mai ales ca nu-mi puteam da seama cît o sa dureze. Daca eram înzestrat cu oarecare sentimente omenesti, de ce sa nu astept sa fiu tratat cum se cuvine de oameni, ca staretul,

iuil;u uc acjr

timente de dragoste, fie de ura. Luasem prostul obicei de a examina expresia fetei staretului ori de cîte ori mi se oferea prilejul, dar n-am fost în stare sa surprind nici urma de sentiment. Lipsa de expresie nu era nici macar echivalenta cu raceala. Trebuie sa fi însemnat dispret, dar daca asa stateau lucrurile, nu era dispret fata de mine ca individ, ci mai degraba ceva universal, ceva, de exemplu, ce se adresa omenirii în general - sau chiar diverselor idei abstracte.

Cam în perioada aceasta încercam sa-mi evoc imagi­nea capului animalic al staretului si functiile fiziologice indecente pe care le îndeplinea. Mi-l imaginam în bratele fetei cu palton rosu. I-am vazut trasaturile lipsite de expresie relaxîndu-i-se si o expresie ce putea fi ori de amuzament, ori de durere aparîndu-i pe chip în urma moleselii pe care ti-o da placerea trupeasca.

Aspectul trupului sau moale, neted, dizolvîndu-se în cel al fetei, la fel de moale si de neted, devenind virtual de nedeslusit. Modul în care stomacul lui umflat apasa stomacul fetei. Ciudat însa, oricît de vie mi-ar fi fost imaginatia, trasaturile lipsite de expresie ale staretului se asociau în mintea mea doar cu notiunea animalica de defecare si de act sexual, nu exista nimic care sa umple spatiul dintre cele doua. De la o extrema la alta, fara nici o trecere, fara nici o nuanta de curcubeu care sa le lege. Singurul lucru care asigura o legatura minima era reprosul acela vulgar pe care mi l-a adresat staretul în dupa-amiaza aceea: "Prostule, ma urmaresti?"

Epuizat de gînduri si de asteptare, am fost în cele din urma stapînit de o dorinta îndîrjita: nu voiam decît sa dis­ting pe chipul staretului o privire de ura. Ideea era nebu­neasca, copilareasca si cert în dezavantajul meu; dar nu ma mai puteam stapîni. Nu tineam seama nici de faptul ca aceasta nebunie a mea nu facea decît sa confirme parerea gresita a staretului legata de urmarirea mea intentionata.

cerut numele si adresa magazinului. Mi-a dat infor­matiile solicitate fara sa ma întrebe macar în ce scop i le cerusem. M-am dus imediat si am examinat numeroase fotografii tip carte postala care înfatisau gheise renu­mite din cartierul Gion. La început, toate fetele mi-au parut la fel din pricina machiajului exagerat, dar încet-încet, am început sa disting o mare gama de tonuri din diversele fotografii. Puteam distinge acum, prin mastile identice de pudra si ruj, nuante diferite: tristete sau vioiciune, sprinteneala a mintii sau lipsa de ascutime, proasta dispozitie sau bucurie exagerata, ghinion sau noroc. Datorita luminii electrice din magazin, reflectarea imaginii sclipea pe hîrtia lucioasa si-mi era greu sa vad bine fotografia, dar pe masura ce aceasta se stabiliza, mi-am dat seama ca este într-adevar fata cu palton rosu.

- V-as ruga sa-mi dati fotografia aceasta, i-am spus vînzatorului.

îndrazneala mea cu totul iesita din comun se datora faptului ca de cînd îmi încoltise noul plan în minte, ma schimbasem cu totul, eram mai vesel, ma stapînea o bucurie inexplicabila. La început ma gîndisem sa aleg un moment în care staretul e plecat si sa profit de lipsa lui; dar noua mea dispozitie ma determina sa-mi pun planul în aplicare cu mult curaj, astfel încît sa nu existe nici o îndoiala în ce priveste propria-mi responsabilitate.

Tot mie îmi revenea sarcina sa-i duc staretului ziarul de dimineata. într-o dimineata din martie, cînd era înca racoare afara, m-am dus ca de obicei sa iau ziarul de la intrare. Bataile inimii se întetira cînd am scos din buzunar fotografia gheisei din Gion si am bagat-o în ziar.

Soarele diminetii îsi cobora razele pe palmierul sago din mijlocul curtii înconjurate de gard circular. Scoarta aspra a palmierului parea hasurata în lumina soarelui. In stînga se afla un tei mic. Niste cintezoi întîrziati ciripeau vesel pe ramurile lui, ciripit ce semana cu rostogolirea unui sirag de margele. Ciudat, mai existau cintezoi la vremea

ro f

razele soarelui patrunzînd printre ramuri nu puteau fi altceva. Pietricelele albe zaceau, linistite, în curte.

M-am strecurat pe coridor în asa fel încît sa nu-mi ud picioarele prin apa ramasa de la spalat. Usa biroului staretului era bine închisa. Era înca atît de devreme, încît albul hîrtiei de pe usa glisanta stralucea puternic.

Am îngenuncheat pe coridor si m-am anuntat ca de obicei:

- Pot intra, parinte?

Primind încuviintarea staretului, am împins usa glisanta, am intrat în camera si am pus, usor, ziarul împaturit pe un colt al biroului. Staretul era absorbit în lectura unei carti, asa ca nu s-a uitat în ochii mei. M-am retras, am închis usa si m-am întors încet în camera mea, facînd un efort disperat sa ramîn calm.

Ajungînd în camera, m-am asezat si m-am lasat prada emotiei, pîna cînd s-a facut ora la care trebuia sa plec la cursuri. Niciodata în viata n-am asteptat ceva cu mai multa nerabdare. Desi planuisem sa-i stîrnesc mînia, scena pe care o întrezaream era plina de pasiunea dramaticaa momentului în care doua fiinte ajung sa se înteleaga.

Staretul va da buzna poate în camera mea si ma va ierta. si daca m-ar ierta, poate as atinge si eu, pentru prima oara în viata, puritatea în care a trait întotdeauna Tsurukawa. Staretul si cu mine ne-am îmbratisa si nu ne-ar mai ramîne decît regretul ca n-am reusit sa ajungem mai repede la o întelegere.

Visul n-a durat însa mult, dar nu-mi pot explica cum de-am fost în stare sa ma las, chiar pentru scurt timp, prada unor astfel de fantezii stupide. Cînd m-am gîndit la acestea linistit, mi-am dat seama ca, în timp ce atrageam asupra mea mînia staretului printr-un astfel de gest prostesc, îndepartînd cu propria mîna numele meu de pe lista candidatilor posibili la succesiune, nete-zindu-mi eu însumi calea spre o situatie în care nici ma­car nu mai puteam spera sa devin stapîn al Templului de

iii iui a*.c3i

mu luai aui iac ciusuiuil ue

tivul meu imediat, încît am uitat cu totul de daruirea mea totala însusi Templului de aur.

Atentia îmi era concentrata asupra oricarui sunet ce putea veni dinspre camera staretului, dar nu se auzea nimic.

începusem sa ma astept la furie turbata din partea lui, la tipete asurzitoare. Simteam ca n-o sa regret nici daca tabara pe mine, nici daca ma lovea sau daca ma ranea. Dar domnea o liniste desavîrsita în directia Marii Bibli­oteci; stateam si asteptam în camera mea, dar nu se apropia nici macar un sunet.

Cînd a sosit momentul sa plec la cursuri, inima-mi era complet sfîsiata, eram disperat. Mi-era imposibil sa ma concentrez, iar cînd profesorul mi-a pus o întrebare, am raspuns complet aiurea. Toata lumea a rîs. I-am aruncat o privire lui Kashiwagi si mi-am dat seama ca lui nu-i pasa de nimic; privea afara pe fereastra. îsi dadea fara îndoiala seama de drama din sufletul meu.

Cînd m-am întors la Templu, nu se schimbase nimic. Eternitatea întunecata, mucegaita a vietii de la Templu parea atît de bine înradacinata, încît nu puteau exista deosebiri între o zi si alta.

Aveam cursuri de religie Zen de doua ori pe luna si aceasta se întîmpla sa fie una din zile. Toata lumea se aduna în apartamentul staretului si-l asculta. Ma gîndeam ca s-ar putea sa vorbeasca despre scrierea Mumon-kan, un bun pretext de a ma pedepsi în fata celorlalti. Aveam motive speciale sa cred lucrul acesta. Faptul ca m-am asezat vizavi de staret în seara aceea îmi dovedea ca eram însufletit de un curaj barbatesc cu totul exagerat. Ma asteptam ca staretul sa raspunda si el cu un gest bar­batesc: sa calce ipocrizia în picioare si sa-si marturiseasca pacatul în fata tuturor; în felul acesta ma pedepsea pentru fapta mea josnica.

Locatarii Templului se adunara cu totii la lumina palida, cu exemplare din Mumon-kan în mîini. Era o noapte rece si nu exista decît un vas cu jaratic lînga

tineri si batrîni, cu fetele umbrite, plecate; o neputinta de nedescris li se citea pe chip. Noul ucenic, care lucra ziua ca învatator, era un tînar miop si ochelarii îi tot alunecau pe nasul jigarit.

Numai eu îmi dadeam seama de puterea din mine. Cel putin asa îmi imaginam. Staretul îsi deschise cartea si ne privi, pe rînd, pe toti. I-am urmarit privirea. Voiam sa vada clar ca nu-mi plec ochii-n pamînt. Cînd a ajuns cu ochii lui ridati la mine, n-a dat nici cel mai mic semn de interes si a trecut la urmatorul.

Cursul începu. Asteptam clipa în care se va discuta de mine. Ascultam foarte atent. Vocea lui pitigaiata rasuna mai departe monoton, netradîndu-i nici cel mai mic sentiment.

N-am putut închide ochii în noaptea aceea. Pe cînd stateam treaz, m-am simtit napadit de dispret fata de staret si de dorinta de a-mi bate joc de ipocrizia lui. Treptat însa, se trezi regretul în mine si am început sa-mi revizuiesc înfumurarea. Dispretul meu fata de ipocrizia staretului se lega ciudat de slabirea treptata a entuzi­asmului meu si în final am ajuns sa consider ca, în masura în care am realizat ce nulitate era staretul, nu mai putea constitui o înfrîngere faptul ca-i ceream iertare. Inima mea, care a urcat pîna în vîrful unei pante abrupte, cobora acum repede.

M-am hotarît sa ma duc dimineata sa-i cer scuze. Apoi m-am gîndit ca ar fi mai bine sa gasesc un moment prielnic în cursul zilei. Am observat ca staretul era neschimbat.

Batea vîntul în ziua aceea. Cînd m-am întors de la uni­versitate, am deschis întîmplator sertarul. Am vazut ceva înfasurat în hîrtie alba: era fotografia. Nici un cuvintel pe hîrtie. Era limpede ca staretul voia sa puna capat situatiei. N-a voit sa treaca complet cu vederea fapta mea, dar a tinut sa ma faca sa-i înteleg inutilitatea. Felul ciudat de înapoiere a fotografiei mi-a adus în minte o suita de imagini.

prin mari chinuri pîna s-a decis sa procedeze astfel. Acum ma uraste cu siguranta si probabil nu din cauza fotografiei, ci pentru ca l-am facut sa se poarte atît de nedemn. Pentru o simpla fotografie a trebuit sa umble pe furis prin propriul Templu. A trebuit sa caute un moment cînd nu era nimeni pe coridor ca sa poata intra în camera unuia dintre discipoli, camera în care nu pusese niciodata piciorul, si a trebuit sa-i deschida sertarul de parca ar fi comis un delict. Da, acum are motive suficiente sa ma urasca."

La gîndul acesta ma inunda o bucurie de nedescris. Apoi m-am apucat de o treaba placuta: am luat niste foar­fece si am taiat fotografia în bucati. Apoi am înfasurat-o bine într-o foaie de hîrtie din caiet si, tinînd-o strîns în mîna, am luat-o în directia Templului de aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru, se înalta spre cerul luminat de luna, în adierea vîntului. Pilonii subtiri se ridicau unul lînga altul; luminati de luna, aratau ca niste corzi de harpa - Templul însusi parea un instrument muzical ciudat, urias. Impresia deosebita pe care mi-o lasa depindea de înaltimea lunii. Nu se putea sa te înseli într-o seara ca aceasta. Totusi, vîntul batea de pomana printre spatiile dintre corzile lipsite de sunet.

Am luat de jos o piatra, am înfasurat-o în hîrtie si am prins pachetelele împreuna. Apoi fragmentele ce reprezentau chipul fetei, trase în jos de greutatea pietrei, s-au scufundat în mijlocul lacului Kyoko. Undele s-au împrastiat libere si au ajuns imediat la marginea apei, unde ma aflam.

Fuga mea neasteptata de la Templu în noiembrie se datora tuturor acestor lucruri. Reflectînd mai tîrziu, mi-am dat seama ca desi parea neasteptata, fusese de fapt precedata de reflectari profunde si de ezitari. Am preferat, cu toate acestea, sa cred ca m-a îmboldit un impuls de moment. Cum însa nu ma caracteriza spontaneitatea, trebuie sa marturisesc ca m-am lasat în voia unei false spontaneitati. Un om se decide sa mearga la mormîntul

garii, se razgîndeste subit si prefera sa-si viziteze vreun prieten în compania caruia sa bea ceva - se poate numi aceasta adevarata spontaneitate? Nu este aceasta razgîndire subita un soi de razbunare pe propriul plan? Nu este, de fapt, ceva mult mai constient decît însesi pregatirile îndelungate pentru vizitarea mormîntului?

Motivul imediat al fugii mele se putea gasi în destainuirea pe care mi-a facut-o staretul cu o zi în urma: "A fost o vreme cînd ma gîndeam sa te las succesor la templu. Dar îti spun cinstit ca nu mai am astfel de intentii."

îmi spunea pentru prima oara asa ceva, dar trebuia sa ma astept si sa fiu pregatit pentru o asemenea veste. Nu pot spune ca a picat ca un trasnet si m-a lasat cu gura cas­cata sau ca m-a cuprins panica. Chiar asa stînd lucrurile, eu tot vreau sa cred ca fuga mea se datora cuvintelor staretului si am actionat sub impulsul momentului.

Dupa ce m-am asigurat ca staretul este furios, folosindu-ma de siretlicul cu fotografia, am început sa-mi neglijez învatatul, ceea ce batea la ochi. în anul de pregatire am avut cele mai bune rezultate la chineza si istorie, am obtinut optzeci si patru de puncte la cele doua cursuri si un total de sapte sute patruzeci si opt de puncte, situîndu-ma pe locul al douazeci si patrulea din optzeci si patru. Din patru sute saizeci si patru de ore am lipsit numai paisprezece. în anul doi am obtinut numai un total de sase sute nouazeci si trei de puncte si am coborît pe locul treizeci si cinci din saptezeci si sapte. Din anul trei am început sa-mi neglijez studiile - si nu pentru ca aveam bani destui ca sa-mi pierd timpul, ci pur si simplu din placerea de a lîncezi. Primul trimestru din anul trei a început exact dupa incidentul cu fotografia. Ce coincidenta!

La finele primului trimestru, universitatea a trimis un raport la Templu privind rezultatele mele si staretul m-a mustrat. M-a certat pentru notele proaste si pentru enorm de multele absente. Cel mai mult l-a enervat faptul ca am absentat de la orele speciale de practica Zen,

se iiucciu uuui

nare aveau loc înainte de vacantele de vara, de iarna si de primavara - deci noua zile pe an - si se desfasurau în acelasi mod ca orice seminar special.

Staretul m-a chemat în camera lui sa-mi faca morala, ceea ce se întîmpla extrem de rar. Am stat tacut, cu capul plecat. în adîncul inimii, speram sa treaca la un anume subiect; dar n-a facut nici cea mai mica aluzie la inci­dentul cu fotografia si nici la prostituata si santajul ei.

Cam din vremea aceea, staretul începu sa se poarte foarte rece cu mine. Era chiar deznodamîntul pe care-l prevedeam, dovada pe care mi-o doream de mult timp si care reprezenta pentru mine o victorie. Deci singurul lucru de care avusesem nevoie a fost trîndavia. în primul trimestru din anul trei am lipsit saizeci de ore - cam de cinci ori mai mult decît lipsisem tot anul întîi. în toate aceste ore n-am citit nici macar o singura carte, nici nu m-am distrat. Uneori vorbeam cu Kashiwagi, dar în cea mai mare parte a timpului stateam singur si nu faceam nimic. Da, stateam linistit de unul singur si nu faceam nimic, iar amintirile mele legate de Universitatea Otani se asociau strîns cu pasivitatea; aceasta pasivitate era poate felul cum întelegeam eu practicarea filozofiei Zen; atîta timp cît m-a captivat inactivitatea, nu am simtit nici urma de plictiseala.

O data am stat pe iarba ore în sir si am privit un musuroi de furnici ocupate cu transportarea unor par­ticule minuscule de pamînt rosu. Problema furnicilor nu ma interesa însa cîtusi de putin. Alta data am stat la nesfîrsit linga universitate, privind ca un prostanac fumul ce iesea din cosul fabricii din apropiere... si nu pentru ca-mi placea fumul. în astfel de momente aveam impresia ca sînt absorbit cu totul de existenta lui eu însumi. Lumea exterioara se racise si fusese apoi reîncalzita. Cum sa va explic? Simteam ca o reperam, apoi iar se îndeparta. Lumea mea launtrica si cea exterioara îsi schimbau locul încet si la intervale neregulate. Privelistea lipsita de sens

nu,

îsi croia drum în mine, si numai acele parti care nu ma patrundeau continuau sa straluceasca viu în afara. Aceste obiecte stralucitoare puteau fi ori steagul fabricii, ori vreo pata de pe perete, ori ceva aruncat în iarba. Prindeau viata clipa de clipa în mine - acestea sau orice altce­va - si apoi se topeau iar. Sau sa-i spun orice gînd fara forma? Lucrurile importante se îmbinau cu cele mai triviale si situatia politica din Europa despre care citisem în ziarul de dimineata se alatura inevitabil gunoiului de la picioarele mele.

Am reflectat mult asupra unghiului ascutit pe care-l formeaza un anume fir de iarba. Dar poate cuvîntul "reflectat" nu este tocmai potrivit. Gîndul acela ciudat, neînsemnat, al meu nu era continuu, ci reaparea staruitor, ca un refren. De ce trebuie sa fie unghiul acela ascutit atît de ascutit? Daca ar fi obtuz, n-ar mai exista oare ceea ce se numeste iarba si atunci, în mod inevitabil, s-ar distruge si natura? Daca se îndeparteaza o singura rotita din mecanismul naturii, oare nu s.e distruge cu totul? si mintea mea examina fara nici un rost problema, din diferite unghiuri de vedere.

Se raspîndi imediat vestea ca staretul ma mustra si ati­tudinea celor de la Templu fata de mine deveni si mai ostila. Colegul meu, care fusese invidios pe mine cînd am fost recomandat sa-mi urmez studiile la universitate, chicotea triumfator ori de cîte ori ma vedea.

Viata mea la Templu îsi urma cursul, însa n-am mai schimbat nici o vorba cu nimeni toata vara si toamna. Cu o dimineata înainte de fuga mea, staretul l-a trimis pe diacon dupa mine. Era 9 noiembrie. Fiind pe punctul de a pleca la cursuri, purtam uniforma de student.

Staretul era de obicei bine dispus, dar pentru ca avea probabil sa-mi comunice ceva neplacut, chipul lui parea de gheata. în ce ma priveste totusi, preferam ca staretul sa se uite la mine ca la un lepros. De cînd asteptam eu din partea lui o privire mai omeneasca!

ijimciui lini iiLiuaisc jpaicic, ucuituu-ai inuiiiii. uca-

supra vasului cu jaratic pe cînd îmi vorbea. Mîinile lui pufoase nu faceau zgomot mare, dar îmi vibrau puternic în urechi, nimicind puritatea aerului diminetii. Frecarea mîinilor îmi dadea impresia unei intimitati cu totul inutile.

- Ce suparat ar fi tatal tau sa stie toate acestea, spuse. Priveste scrisoarea! Iar au scris de la universitate, cam dur de data aceasta. Mai bine gîndeste-te, unde o sa ajungi daca o tii tot asa?

si apoi, fara nici o legatura, adauga:

- A fost o vreme cînd ma gîndeam sa te las succesor la Templu. Dar îti spun cinstit ca nu mai am astfel de intentii.

- Deci nu aveti de gînd sa ma mai sprijiniti în vreun fel, am spus dupa o clipa de tacere.

Crezi ca as mai putea, dupa tot ce-ai facut? zise staretul dupa ce reflecta putin.

Nu i-am mai raspuns la întrebare, dar m-am trezit bîl-bîindu-ma:

Ma cunoasteti, parinte, pîna în strafundurile fiintei... Cred ca si eu va cunosc.

- si ce daca ma cunosti? spune staretul cu o unda de melancolie în priviri. Nu-ti serveste la nimic. E absolut inutil.

Nu mai vazusem niciodata un chip omenesc atît de absent. Nu mai întîlnisem un barbat care sa se fi îmbuibat mai mult cu bani si cu femei si care, cu toate acestea, sa dispretuiasca atît de mult lumea. Ura puse stapînire pe mine, de parca eram lînga un cadavru cald înca si sanatos la înfatisare.

în clipa aceea ma stapîni o dorinta puternica de a scapa de anturajul respectiv, chiar pentru scurt timp. Dupa ce-am plecat din camera staretului, dorinta deveni si mai puternica, eram incapabil sa ma gîndesc la altceva.

Mi-am înfasurat dictionarul buddhist si flautul primit de la Kashiwagi într-o foroshiki1. Pornind spre universi-

Bucata patrata de matase, ale carei colturi se leaga, folosita ca sacosa (n.trad).

decît ideea evadarii.

Intrînd pe poarta universitatii, am fost încîntat sa-l vad pe Kashiwagi îndreptîndu-se spre mine. L-am luat de brat si l-am tras la o parte. L-am rugat sa-mi împrumute trei mii de yeni, sa ia dictionarul si flautul si sa faca ce vrea cu ele. Chipul lui nu mai iradia expresia obisnuita cînd facea observatii cu totul originale, acea expresie pe care o puteai numi voiosie filozofica. Se uita la mine banuitor, mijindu-si ochii.

- îti amintesti de sfatul pe care i l-a dat Polonius fiului sau în Hamletl "Bani nu da, nici nu lua cu împrumut; / îi pierzi dînd bani, si pierzi si un prieten."1

- Nu mai am parinte, am raspuns. Dar daca nu poti n-are nici o importanta.

N-am spus ca nu pot, spuse Kashiwagi. Hai sa discutam. Nu sînt sigur ca reusesc sa ma scormonesc de trei mii de yeni.

Voiam sa-l învinuiesc de ceea ce auzisem de la femeia care l-a învatat ikebana - de tactica lui de a stoarce bani de la femei -, dar m-am abtinut.

- Mai întîi sa ne gîndim cum sa ne descotorosim de dictionar si de flaut.

Spunînd acestea, Kashiwagi facu brusc stînga-mprejur si o lua înapoi spre poarta. Am luat-o si eu dupa el, înce-tinindu-mi pasul dupa al lui. începu sa vorbeasca de colegul nostru, presedintele unei societati de credit cunos­cute sub numele de Clubul Hikari, care fusese arestat în urma acuzatiei de specula. I se daduse drumul în sep­tembrie si de atunci o ducea foarte greu, reputatia lui primind o lovitura puternica. Pe Kashiwagi începuse de prin luna aprilie sa-l intereseze foarte mult acest presedinte al Clubului Hikari si vorbeam deseori despre

Am reprodus vv. 75-76 (William Shakespeare, Hamlet, 3) din traducerea semnata de Vladimir Streinu, aparuta la Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965 (n.ed).

influent si nu ne asteptaseram sa-si puna capat zilelor doua saptamîni mai tîrziu.

- La ce-ti trebuie banii acestia? ma întreba Kashiwagi brusc.

Era ciudat ca-mi punea o asemenea întrebare.

- Vreau sa plec undeva. N-am <3 tinta anume.

- Te mai întorci?

- Poate.

- De ce-o stergi?

- Vreau sa scap de tot ce ma-nconjoara, de mirosul de neputinta ce emana în jurul meu. Staretul este neputincios. Grozav de neputincios. Am înteles foarte bine lucrul acesta.

- Vrei sa scapi si de Templul de aur?

- Da, chiar asa! si de Templul de aur.

- si Templul de aur e neputincios?

- Nu, bineînteles ca nu. El este sursa neputintei tuturor celorlalti.

- Deci asa consideri tu, spune Kashiwagi plescaind din limba voios pe cînd înainta cu mersul lui exagerat de saltat.

Am intrat cu el într-un magazin de obiecte vechi, unde a vîndut flautul. N-a primit decît patru sute de yeni pe el. Apoi ne-am oprit la un anticariat si am reusit sa vindem dictionarul cu o suta de yeni. Pentru restul de doua mii cinci sute de yeni, Kashiwagi m-a dus la el acasa. Dupa ce mi-a împrumutat banii, mi-a spus sa consider flautul un obiect împrumutat pe care i l-am înapoiat, iar dictionarul cadou. De fapt, eu nu facusem decît sa-i dau ceea ce-i apartinea, iar cei cinci sute de yeni obtinuti din vînzare îi apartineau lui. Daca mai adaugam si cei doua mii cinci sute de yeni, împrumutul se ridica la trei mii de yeni. Pentru acesti trei mii de yeni Kashi­wagi voia o dobînda lunara de zece la suta pîna îi plateam datoria. în comparatie cu cei treizeci si patru la suta dobînda pe care-i încasa Clubul Hikari, dobînda lui era atît de mica, încît puteam s-o consider un chilipir. A

împrumutului. Apoi mi-a spus sa-mi pun pe hîrtie amprenta degetului mare. Cum nu-mi placea sa-mi fac griji pentru viitor, mi-am pus degetul mare pe tusiera si l-am apasat pe chitanta de mîna.

Inima-mi batea puternic de nerabdare. Dupa ce am plecat de la Kashiwagi cu cele trei mii de yeni în buzunar, am luat tramvaiul pîna la parcul Funaoka. Am urcat în fuga treptele ce duceau la templul Tateisao, unde aveam de gînd sa trag un mikuji1, ca sa stiu si eu încotro s-o apuc. Jos, în capatul scarilor, se vedea cladirea principala a templului Yoshiteru Inari, de un rosu tipator, si doua vulpi de piatra înconjurate de un gard de sîrma. Fiecare vulpe avea un sul de pergament în gura si pîna si interiorul urechilor era rosu.

Se arata o zi racoroasa. Soarele abia stralucea si adia vîntul. Razele palide patrundeau printre crengile copacilor, luminînd treptele, încît aveai impresia ca cineva a împrastiat cenusa pe ele. Dar parea cenusa murdara, pentru ca soarele iradia slab...

Am alergat pe trepte-n sus fara sa-mi trag sufletul cîtusi de putin; cînd am ajuns în curtea din fata templului Tateisao, eram lac de sudoare. Alt sir de trepte ducea de aici la templul propriu-zis. Acoperisul cu tigle drepte ajungea parca la trepte. De ambele parti ale templului se înaltau pini pitici ce pareau sa se rasfire întortocheat spre cerul iernii. Cladirea veche din lemn a biroului tem­plului se afla în dreapta, iar pe usa scria: Institutul pentru cercetarea destinului. între birou si templul propriu-zis mai era un soi de magazie, în spatele careia cresteau cîtiva cedri razleti sub norii reci, opalescenti, presarati dea­supra mea, funebri parca. De aici se vedeau muntii de la vest de Kyoto.

Principala zeitate divinizata la templul Tateisao era marele razboinic feudal Nobunaga. si fiul lui cel mare, Nobutada, fusese pus în racla, fiind considerat o zeitate.

Biletel sacru în care este înscris destinul (n.trad).

sa-l mai învioreze fiind rosul balustradei ce înconjura pavilionul central.

Am urcat treptele si m-am închinat zeilor. Apoi am luat vechea cutie hexagonala ce se afla pe un raft de lînga colecta. Am scuturat-o. Din orificiul de deasupra a iesit un bat de bambus frumos crestat pe care scria cifra 14. Am plecat.

- Paisprezece, paisprezece, bombaneam pe cînd cobo­ram scarile. Silabele pareau sa mi se coaguleze pe limba capatînd treptat înteles.

M-am prezentat la biroul templului, unde m-a primit o femeie între doua vîrste. Spalase probabil niste rufe si acum se stergea pe sort. Fara sa i se clinteasca nici cel mai mic muschi de pe fata, accepta taxa obisnuita de zece yeni pe care i-am întins-o.

- Ce numar aveti?

- Paisprezece.

- Asteptati acolo, va rog.

M-am asezat pe coridor si am asteptat. Ce ciudat si lipsit de sens mi se parea sa-mi las soarta în mîinile acestea ude, crapate. Dar nu mai avea nici o importanta, deoarece cu astfel de intentii venisem la templu. De cealalta parte a usii se auzea sunetul metalic al unui sertar vechi pe care femeia se straduia sa-l deschida. Apoi am auzit rupînd o hîrtie, dupa care usa s-a deschis.

- Poftim, spuse femeia, întinzîndu-mi o foaie subtire de hîrtie si închise iar usa. Degetul ud al femeii lasase urme pe coltul hîrtiei.

Am citit-o. "Numarul paisprezece - ghinion", scria pe ea. "Daca ramîi aici, nenumarati zei te vor distruge complet."

"Printul Okuni, dupa ce a trecut prin pietre încinse, prin sageti si prin alte torturi, a plecat din eparhia aceasta, fiind sfatuit de vechii zei. Iata semnele prevestitoare ale fugii tale secrete."

Urma apoi interpretarea textului care prevestea tot soiul de greutati si de incertitudini ce ma asteptau. Nu

lista si am gasit si pe cel ce se referea la calatorie: "Cala­toria - nenorocoasa. Evita sa calatoresti în special spre nord-vest."

Citind acestea, m-am hotarît s-o iau chiar spre nord-vest.

Trenul spre Tsuruga pleca din gara Kyoto la sapte fara cinci minute dimineata. La templu, ora de sculare era cinci si jumatate. Pe data de 10, cînd m-am trezit si m-am îmbracat în uniforma, nimeni n-a banuit nimic. Se obisnuisera cu totii sa se prefaca a nu ma vedea.

Era destula agitatie la Templu la revarsatul zorilor. Unii maturau, altii stergeau cu cîrpa uda. Pîna la sase si juma­tate se facea curatenie. Am iesit afara si am început sa matur curtea din fata. Ma gîndisem sa plec în calatorie direct de la Templu fara sa iau nimic cu mine, sa las impresia ca am disparut pur si simplu. Matura se misca o data cu mine pe cararea pietruita ce stralucea vag în lumina zorilor. Dintr-o data, matura o sa cada, eu voi dis­parea si în obscuritate nu vor mai ramîne decît pietricelele albe de pe carare. Astfel mi.am imaginat plecarea...

Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am luat ramas-bun de la Templu. Era important sa ma smulg deodata din întreg mediul în care traiam. si acest mediu includea si Templul de aur. M-am îndreptat încet-încet, maturînd, spre poarta principala. Se vedeau stelele diminetii printre ramurile copacilor.

Inima-mi batea puternic. Acum trebuie sa plec. însusi cuvîntul parea sa se agite în aer. Orice s-ar întîmpla, tre­buie sa plec - sa renunt la tot ce ma-nconjoara, sa renunt la ideea de frumusete care m-a încatusat atît de puternic, sa las în urma obscuritatea însingurarii în care am trait pîna acum, sa-mi parasesc bîlbîiala si toate celelalte ele­mente ale existentei mele.

Matura îmi cazu din mîna în întunericul ierbii ca un fruct copt din pom. M-am furisat spre poarta, ascun-zîndu-ma pe dupa copaci. De îndata ce am trecut de poarta, am rupt-o la fuga cît ma tineau picioarele. înce-

putini pasageri si toti pareau muncitori. M-am lasat inundat de lumina electrica. Mi se parea ca n-am mai fost în viata mea într-un loc atît de luminos.

îmi amintesc foarte bine toate amanuntele calatoriei, caci nu plecasem fara o destinatie precisa. Ma hotarîsem sa ajung într-un loc pe care-l mai vizitasem cu prilejul unei excursii cu scoala. Dar pe masura ce ma apropiam de locul respectiv, senzatia de flecare si de eliberare era atît de puternica, încît aveam impresia ca ma îndrept spre un loc cu totul necunoscut.

Calatoream pe o linie bine cunoscuta ce ducea spre orasul meu natal, dar niciodata nu mi s-a parut vagonul acesta vechi si plin de funingine mai ciudat ca acum, mai viu colorat. Gara, suieratul locomotivei, chiar vocea stri­denta a megafonului ce rasuna în zori - toate îmi dadeau o singura senzatie, o întareau si derulau o perspectiva ametitoare, lirica în fata ochilor mei. Soarele diminetii despica peronul cel mare în sectiuni. Zgomotul pasilor ce alergau de-a lungul peronului, sunetul încapatînat, dar monoton al clopotelului garii, zgomotul sabotilor care te asurzea pur si simplu, culoarea mandarinelor pe care le-a scos din cos un vînzator de pe peron - toate îmi pareau aluzii sau semne prevestitoare ale imensului lucru în seama caruia ma încredintam.

Fiecare particica din gara, oricît de mica, apasa asupra sentimentului predominant de despartire si plecare. Pero­nul începu sa se îndeparteze de mine, politicos si cu cea mai mare seninatate. Da, simteam cum suprafata aceea concreta, lipsita de expresie era luminata de obiectul care se îndeparta, se despartea, pleca.

îmi puneam toate sperantele în tren. Ciudat mod de a ma exprima, dar nu gasesc altceva mai potrivit pentru a-mi dezvalui gîndul acela incredibil: ma îndepartam încet de gara Kyoto, purtat de tren. Noapte de noapte auzeam la Templu suieratul marfarelor ce treceau prin apropiere, iar acum mi se parea foarte ciudat ca tocmai

pe acolo, disparînd în zare.

Trenul prinse viteza de-a lungul rîului Hozu, pe care îl mai vazusem cu mult timp în urma, cînd calatorisem cu tatal meu bolnav. în zona aceasta, pîna la Sonobe, la vest de muntii Atago si Arashi, clima era complet diferita de cea din Kyoto - probabil din pricina curentilor de aer. în ultimele trei luni din an, cam pe la ora unsprezece seara, se ridica deasupra rîului Hozu o ceata deasa ce cuprindea întreaga zona pîna a doua zi dimineata pe la zece. Rareori vedeai cîte un petec de senin.

Cîmpul se deschidea vag de ambele parti ale trenului, iar portiunile de pe care se strînsese recolta aratau ca niste ciuperci verzi. Pe movilele dintre straturile de orez se înaltau razlet copaci diferiti ca dimensiune si înaltime. Ramurile mai joase si frunzele fusesera taiate, iar trun­chiurile subtiri fusesera înfasurate în rogojini de paie (cunoscute în zona sub numele de seim1), astfel ca acesti copaci, ce rasareau unul dupa altul din ceata, pareau niste naluci. La un moment dat, se contura, clar si aproape de tren, o salcie. De jur-împrejur se întindea, aproape inse­sizabil, plantatia de orez; frunzele umede ale salciei atîrnau greoi, întregul copac parea sa se legene usor în ceata.

Eu, care plecasem destul de bine dispus din Kyoto, începui sa fiu napadit de amintiri legate de morti. Amintindu-mi de Uiko, de tata, de Tsurukawa, m-am lasat furat de o duiosie de nedescris si ma întrebam daca nu cumva singurele fiinte pe care am fost în stare sa le iubesc erau numai persoane decedate. Ce simplu era sa iubesti mortii în comparatie cu viii!

Vagonul de clasa a treia nu era foarte aglomerat. Stateau acolo cei atît de greu de iubit si-si pufaiau tigarile sau cojeau mandarine. Lînga mine sedea un functionar, care lucra probabil într-o institutie publica. Vorbea tare cu alt barbat. Amîndoi purtau costume vechi - am zarit

Aburitor (n.trad.).

m-a izbit faptul ca mediocritatea nu descrestea o data cu înaintarea în vîrsta. Chipurile acelea de la tara, ridate, arse de soare, vocile acelea ragusite de bautura reprezentau esenta unui anume tip de mediocritate.

Vorbeau despre persoanele de la care trebuiau sa încaseze contributia pentru institutia lor. Mai era lînga ei un batrîn chel, calm, care nu se baga în discutie; îsi tot stergea mîinile pe o batista din bumbac, alba cîndva, dar care se îngalbenise de atîta spalat.

- Priviti-mi mîinile! bombani el. S-au murdarit de funingine de cînd m-am asezat pe locul acesta. Ce neplacut!

- Nu v-ati plîns odata la ziar de funingine? spuse altul, care se prinse în vorba.

Nu, spuse chelul. Dar ma enerveaza cumplit funinginea asta!

Desi nu ascultam, i-am auzit fara sa vreau, mai cu seama ca repetau mereu cuvintele "Templul de aur" si "Templul de argint". Cazusera cu totii de acord asupra faptului ca trebuie sa obtina o contributie mai substantiala de la aceste doua temple. Venitul Templului de argint reprezenta doar jumatate din cel al Templului de aur, dar era totusi o suma considerabila. Venitul anual al Tem­plului de aur, spuse unul dintre barbati, dorind sa exem­plifice, era probabil de peste cinci milioane de yeni, iar costul întretinerii Templului, supunîndu-se regulilor impuse de orice templu Zen, inclusiv pretul curentului electric si al apei, nu putea depasi doua sute de mii. Ei bine, ce se petrecea acolo? Foarte simplu! Staretul dadea jiso-iloT si discipolilor orez rece, iar el iesea în oras noapte de noapte si cheltuia banii cu gheisele din cartierul Gion. Templele erau scutite de taxe, bucurîndu-se de drepturi extraordinare. Da, ar trebui sa li se perceapa taxe fara mila!

Astfel se desfasura conversatia lor. Cînd terminara, batrînul chel, care tot îsi mai stergea mîinile cu batista, spuse:

utiui;

Nu avea nici urma de funingine pe mîini; fusesera bine sterse si lustruite, semanau cu o sculptura netsitke1. Mîinile acelea, confectionate parca, semanau mai degraba cu o pereche de manusi decît cu orice altceva.

S-ar putea sa para ciudat, dar îmi venea pentru prima oara în minte, o observatie critica asupra lumii. La Tem­plul de aur apartineam cu totii lumii preotilor, iar uni­versitatea facea si ea parte din aceeasi lume. Nu ni s-a întîmplat niciodata sa schimbam pareri critice la adresa Templului. Cu toate acestea, conversatia celor doi functionari nu m-a surprins cîtusi de putin. Tot ce spusesera mi s-a parut foarte adevarat. Noi mîncam orez rece. Staretul vizita cartierul Gion. Era perfect normal sa fie asa. însa faptul ca si eu voi fi judecat exact în acelasi mod m*a umplut de o ura fara margini. Nu puteam suporta gîndul ca si eu voi fi înteles prin cuvin­tele lor, deoarece cuvintele mele erau cu totul altfel. Nu uitati: nici cînd l-am vazut pe staret plimbîndu-se cu gheisa din Gion n-am simtit strop de ura.

Tocmai din aceste motive, conversatia celor doi functionarasi batrîni mi-a zburat din minte, lasînd loc unui sentiment vag de ura si mirosul neplacut al medi­ocritatii. N-aveam de gînd sa caut suport public gîn-durilor mele si nici nu-mi trecea prin minte sa-mi îmbrac ideile spre a le face mai pe-ntelesul lumii. Cum spuneam, adevarata ratiune a existentei mele era însusi faptul ca nu eram înteles.

Usa vagonului se deschise si intra un vînzator cu un cos mare atîrnat de gît. si-a anuntat marfa cu o voce ragusita. Mi-am dat brusc seama ca-mi este foarte foame si am cumparat o cutiuta cu taitei. Ceata se ridicase, dar cerul era întunecat. Se vedeau duzii ce cresteau pe pamînt sterp, la poalele muntelui Tamba, precum si micile fabrici de hîrtie.

Miniatura ornamentala de care se prinde saculetul cu medica­mente sau punga cu tutun (n.trad.).

ca pe vremuri. Nu stiu prea bine de ce. Chiar din copilaria petrecuta în satul Shiraku, Maizuru devenise un soi de termen generic pentru o mare ce nu poate fi vazuta si pîna la urma ajunsese sa reprezinte chiar presimtirea marii.

Se putea vedea bine marea aceea invizibila de pe muntele Aoba, care se înalta în spatele satului Shiraku. Ma urcasem de doua ori acolo; a doua oara avusesem prilejul sa vad escadra combinata ce ancorase în portul naval Maizuru. Poate ca vapoarele ancorate în golful stralucitor aveau o misiune secreta. Tot ce înconjura escadra avea iz de mister si-ti venea sa te întrebi daca flota aceasta exista de fapt. De aceea, escadra pe care o vazusem în zare parea un stol de pasari de apa negre, maiestuoase, pe care le stiai eventual dupa nume, dar pe care nu le-ai vazut pîna acum decît în fotografii. Aveai impresia ca savureaza o baie în mare sub privirile atente ale unei pasari batrîne, fioroase si habar n-aveau ca sînt observate.

M-a trezit din visare vocea conducatorului care anunta gara urmatoare, Maizuru-Vest. Printre pasageri nu se mai afla nici unul din marinarii care-si aruncau grabiti ranita-n spinare. Singurii care se pregateau sa coboare, în afara de mine, erau cîtiva barbati ce aratau ca niste speculanti de bursa neagra.

Totul se schimbase. îmi parea un port strain. Indica­toarele în limba engleza de la intersectii sporisera amenintator si-am vazut grupuri mari de americani. Sub cerul înnorat al iernii adia o briza sarata pe drumul ce parea sa fi fost construit tocmai în scopuri militare. Avea mai degraba miros de fier ruginit decît de briza. Fîsia îngusta de mare care ducea pîna-n centrul orasului, suprafata linistita a apei, vasul de razboi mic, american, ancorat la mal - aveai senzatia de ordine perfecta, însa masurile exagerate de igiena i-au rapit portului fostul aspect de loc neîngrijit, dar puternic si au facut ca întregul oras sa arate ca un spital.

i uu ii iu nun npuapc ue iitdlti dlCl, aesl

se putea foarte bine ca vreo masina sa-mi faca vînt de la spate drept în mare. Daca stau si ma gîndesc, impulsul calatoriei "mele l-a constituit tocmai comunicarea mea intima cu marea; dar bineînteles, nu o mare artificiala ca cea pe care ti-o ofera portul Maizuru, ci o mare agitata care sa-si pastreze forta initiala, asemenea marii cu care am luat eu contact în copilaria petrecuta pe golful Nariu. De-a lungul coastei Japoniei, marea este de obicei agitata, înspumata, dezlantuita.

M-am hotarît sa merg la Yura. Vara plaja era plina de lume, dar acum e pustie probabil, doar marea si tarmul se lupta între ele. De la Maizuru-Vest la Yufa erau cam sapte mile. Picioarele mele îsi aminteau vag drumul.

Acesta trecea prin partea inferioara a golfului, la vest de Maizuru, traversa linia Miyazu în unghi drept, trecea prin trecatoarea Takajiri si iesea la rîul Yura. Apoi, dupa ce traversa podul Okawa, mergea spre nord de-a lungul malului vestic al rîului Yura, urmînd cursul rîului pîna la varsarea în mare.

Am parasit orasul luînd-o pe dramul spre Yura. îmi simteam picioarele obosite si ma întrebam:

- Ce-o sa gasesc la Yura? Peste ce vreau sa dau de fac atîta efort? Probabil ca n-o sa întîlnesc decît întinderea Marii Japoniei si o plaja pustie.

Dar picioarele nu dadeau nici un semn de încetinire. Numele locului spre care ma îndreptam nu avea nici un înteles deosebit. Am prins curaj - un curaj aproape imo­ral - si eram gata sa-mi înfrunt destinul, oricare-ar fi.

Razele soarelui straluceau palid, din cînd în cînd îmbi­etor, printre crengile copacilor keyaki de la marginea dru­mului. Nu stiu din ce motive nu puteam zabovi. N-aveam timp sa ma odihnesc.

în locul unei pante line care sa duca spre o vale larga, am vazut deodata rîul Yura dintr-o trecatoare îngusta în munte. Desi rîul era lat, apa albastra curgea mohorît sub cerul înnorat si parea ca se tîraste spre mare fara tragere de inima.

vedeau masini si oameni pe drum. Cînd si cînd se mai zarea la marginea drumului cîte o padurice de portocali, dar nici macar un suflet de om. Cînd am trecut pe lînga micul catun Kazue, am auzit fosnetul ierbii. Era un cîine caruia i se vedea numai fata. Parul de pe vîrful nasului era negru.

stiam ca zona este bine cunoscuta, fiind, conform unei traditii cam îndoielnice, resedinta fostului mosier Sansho Dayu; dar n-aveam de gînd sa poposesc, asa ca am trecut mai departe fara macar s-o observ. Pentru ca ma uitam numai la rîu. în mijlocul rîului se afla o insula înconju­rata de bambusi. Desi pe drum nu sufla nici o adiere, bambusul de pe insula se înclina în fata vîntului. Pe insula era o plantatie de orez de patru-cinci acri, irigata cu apa de ploaie, dar n-am vazut nici macar un taran în preajma. Se zarea doar un barbat cu spatele la mine, cu o undita în mîna. Nu mai vazusem de mult suflet de om, asa ca am simtit o unda de prietenie pentru el. Aveam impresia ca pescuieste chefali. "în cazul acesta nu sînt departe de gura rîului", mi-am zis.

Apoi fosnetul bambusului ce se pleca în fata vîntului a înghitit susurul rîului. Se ridica ceata pe insula: proba­bil începea sa ploua. Se vedeau urmele picaturilor de ploaie pe malul uscat al insulei si, pîna sa-mi dau seama bine, începura sa cada si pe mine. Privind insula pe cînd începeam sa simt bine ploaia, mi-am dat seama ca acolo, de fapt, nu ploua. Barbatul care pescuia nu s-a clintit deloc de cînd îl zarisem mai înainte. Rapaiala trecu si de mine curînd.

La fiecare cotitura a drumului, privirile-mi erau atrase de papura si de florile toamnei. Ajungeam curînd la locul în care gura rîului avea sa se deschida în fata ochilor: o briza extrem de rece îmi izbi narile. Apropi-indu-se de capat, rîul Yura oferea privirilor o multime de insulite pustii. Era limpede ca apa rîului se apropia de mare, iar apa sarata o si invadase, dar suprafata lui

un fel ce avea sa vina - exact ca cineva care a lesinat si moare fara sa-si mai recapete cunostinta.

Gura rîului era neasteptat de îngusta. Marea se întindea pîna acolo, fiind una cu norii-ntunecati, înghitind rîul, asaltîndu-l. Ca sa pot percepe tactil marea, mai aveam de strabatut o distanta considerabila; vîntul sufla taios dinspre cîmp si dinspre plantatiile de orez, lasîndu-si amprenta pe toata suprafata marii. Tocmai din cauza marii îsi irosea vîntul energia puternica pe acest cîmp pustiu. Iar marea era o mare de vapori, care învaluia aceasta zona iernatica, o mare imperioasa, dominanta, invizibila.

Dincolo de gura rîului, valurile se împleteau, unele peste altele, strat peste strat, dezvaluind treptat întinderea cenusie a suprafetei marii. Pe rîu plutea o insula în forma de derby1. Era insula Kanmuri, cunoscuta pentru pasarile rare omizunagi.

M-am hotarît sa intru într-o plantatie. Am privit în jur. Era pustiu. în clipa aceea îmi strafulgera prin minte o semnificatie. N-apucai sa realizez bine ca scînteia s-a si stins, si o data cu ea si semnificatia. Am ramas o clipa locului, dar vîntul înghetat ce-mi biciuia trupul ma despuie de orice gînd. Am pornit mai departe în bataia vîntului. Plantatiile saracacioase dispareau în pamîntul pietros, pustiu. Iarba era vesteda, doar iarba ce aducea cu muschiul de copac mai era cit de cît verde, dar arata strivita, prapadita. Pamîntul era nisipos.

Am auzit un sunet nedeslusit, înfiorator. Apoi am auzit glasuri, dar numai cînd m-am întors cu spatele la vîntul înfiorator si mi-am ridicat privirile spre culmea muntelui Yuragatake.

Am privit în jur. O cararuie îngusta ducea spre plaja, de-a lungul unor stînci pitice. stiam ca se depun eforturi mari pentru a împiedica eroziunea acestor stînci. Ici-colo

Derby (engl.) = (palarie) melon, gambeta (n.ed).

betonului pe nisip avea o prospetime ciudata. Sunetul acela nedeslusit, înfiorator venea dinspre malaxorul care amesteca cimentul în timp ce-l turna. Un grup de munci­tori cu nasurile rosii de frig ma privira ciudat. Probabil asa si aratam în uniforma aceea studenteasca. Le-am aruncat o privire. La atît s-a limitat schimbul de saluturi.

Marea se lasa în jos conic si abrupt de la mal. în timp ce înaintam cu greu pe nisip spre apa, ma simteam învaluit de o bucurie de nedescris la gîndul ca ma îndreptam pas cu pas spre singura semnificatie ce mi-a fulgerat mintea cu putin timp în urma. Vîntul era rece si pentru ca nu aveam manusi, mîinile-mi erau înghetate, dar nu ma sinchiseam cîtusi de putin.

Da, aceasta era într-adevar coasta Marii Japoniei! Iata izvorul întregii mele nefericiri, al tuturor gîndurilor negre, originea urîteniei si fortei mele. Era o mare salbatica. Cu greu puteai deslusi printre talazuri pescarusii cenusii, linistiti, ce pluteau în zbor între doua valuri. îngramaditi peste marea deschisa, norii imensi pareau apasatori, dar în acelasi timp gingasi. Deoarece mormanul acela de nori grei, nedefiniti avea drept bordura o linie usoara si rece ca cea mai fragila dintre pene, iar în centru ascundea un cer albastru palid, de a carui existenta nici macar nu puteai fi sigur. Dincolo de apele plumburii se înaltau muntii negri-vinetii de pe malurile golfului. Totul parea patruns de tulburare, de o forta întunecata, în permanenta miscare, de o senzatie de metal coclit.

Mi-am amintit brusc ce-mi spusese Kashiwagi în ziua în care ne-am cunoscut. Abia în clipa în care stai pe o pajiste proaspat tunsa într-o dupa-amiaza splendida de primavara si privesti pierdut soarele ce patrunde printre frunzele copacilor, abia atunci tîsneste cruzimea în noi.

înfruntam acum valurile si vîntul aspru dinspre nord. Nu era o dupa-amiaza splendida de primavara si nici o pajiste proaspat tunsa. Dar aceste locuri pustii îmi mîngîiau mai mult sufletul, le simteam mai strîns legate

de primavara. Aici puteam fi eu însumi. Nimic nu ma ameninta.

Oare ideea care-mi venise era cruda în sensul lui Kashi­wagi? Nu stiu, dar în orice caz, aceasta plasmuire care prindea viata în mine îsi dezvalui o semnificatie a ei, o semnificatie care-mi fulgera mintea mai devreme si ma facu sa stralucesc puternic înauntrul fiintei mele. N-am încercat înca sa ma gîndesc mai profund la ea, mi-a cap­tivat doar atentia, ca si cînd m-ar fi orbit o lumina. si totusi ideea aceea, care nu-mi venise niciodata în minte, începu sa prinda forta si sa ia dimensiuni imediat. Fara sa o pot macar înfrîna, m-am simtit învaluit de ea:

- Trebuie sa dau foc Templului de aur!

Ml-AM CONTINUAT DRUMUL pîna la gara Tango-Yura de pe linia Miyazu. Cînd am mai fost pe aici în excursie cu scoala din Maizuru, am mers pe acelasi traseu si am luat trenul din aceasta gara. Era foarte putina lume în gara si nu era greu de presupus faptul ca oamenii de pe aici îsi cîstigau existenta mai mult pe seama turistilor, care veneau în numar mare vara.

M-am hotarît sa trag la un han mic unde am vazut scris: "Hanul Yura - pentru cei ce doresc sa faca baie". Am tras usa din sticla de la intrare si mi-am anuntat prezenta, dar n-am primit nici un raspuns. Era praf pe scari. Jaluzelele erau trase si înauntru era întuneric. Nu se vedea tipenie de om.

M-am dus la intrarea din spate. De acolo se vedea o gradina mica, cu cîteva crizanteme ofilite. Pe un raft se gasea o galeata, probabil pentru vizitatorii care veneau vara si care o foloseau în chip de dus, ca sa spele nisipul de pe ei cînd se întorceau de la plaja.

Aproape de cladirea principala se mai înalta o casuta, unde locuia probabil proprietarul cu familia. Se auzea radioul prin usa de sticla închisa. Muzica aceea stridenta suna a spart si-mi lasa impresia ca de fapt nu e nimeni acasa. Lînga intrare erau aruncati niste saboti. în clipa cînd melodia înceta, am întrebat de afara daca e cineva acasa. Dar asa cum ma asteptam, nici aici nu-mi raspunse nimeni.

Aparu o umbra din spatele casei. Soarele se infiltra încet pe cerul noros. Nu-mi dadusem seama pîna n-am

icul

ui luuci

uni jir 11 u l ue ia

intrare. O femeie ma privea. Era foarte grasa, conturul trupului ei alb iesind bine în relief, iar ochii-i erau atît de îngusti, încît aveai impresia ca nu-i are. I-am spus ca doresc o camera. Fara sa-mi spuna nici un cuvînt, nici macar s-o urmez, se întoarse pe calcîie si o lua spre intrarea hanului.

Mi s-a dat o camera mica, pe colt, la etajul întâi, cu fata spre mare. Camera nu mai fusese folosita de mult, iar focul slab de la vasul cu jaratic pe care mi-l adusese femeia umplu repede aerul de fum si-l facu insuportabil de umed. Am deschis fereastra, lasîndu-ma în bataia vîntului ce venea dinspre nord. înspre mare, norii îsi con­tinuau în tihna jocul plicticos pe care nu asteptau sa-l urmareasca nimeni. Norii pareau o reflectare a unui imbold al naturii. Pe alocuri se vedeau particele de cer - cristale mici, albastre, limpezi. Marea însa nu se vedea.

M-am întors la gîndul ce ma framînta. Ma întrebam de ce nu-mi venise ideea sa-l omor pe staret înainte de a ma gîndi sa dau foc Templului. De-abia acum întelegeam ca ma strafulgerase ideea de a-l omorî pe staret, dar mi-am dat pe loc seama cît este de inutil. Deoarece chiar daca reuseam sa-l omor, capul lui de preot ras si rautatea lui amestecata cu neputinta vor aparea fara încetare la ori­zontul întunecat. In general, lucrurile înzestrate cu viata n-aveau, precum Templul de aur, calitatea de a dura o vesnicie. Fiintelor omenesti li se încredinta doar o parti­cica din nenumaratele însusiri ale naturii si, printr-o metoda eficace de substituire, ele difuzau si multiplicau acea însusire. Daca scopul unui asasinat era distrugerea acelei calitati a victimei, atunci acel asasinat era o eroare. Gîndurile acestea ma faceau sa înteleg si mai bine con­trastul extraordinar dintre existenta Templului de aur si cea a fiintelor omenesti. Pe de-o parte, din aspectul aparent destructibil al fiintelor iesea la iveala o naluca a vesniciei; pe de alta parte, frumusetea aparent indes­tructibila a Templului de aur dadea nastere posibilitatii de a-l distruge. Nu te poti descotorosi de lucruri muri-

lucruri indestructibile ca Templul de aur. De ce nu si-a dat nimeni seama de asta? Originalitatea concluziei mele era neîndoielnica. Daca o sa dau foc Templului de aur, declarat patrimoniu national în 1897, nu comiteam decît pur si simplu un act de nimicire, de distrugere irepara­bila, un gest ce va diminua cu-adevarat frumusetile create pe lumea aceasta de fiintele omenesti.

Continuînd sa gîndesc astfel, am început sa ma bine dispun. Daca dau foc Templului de aur, îmi spuneam în sinea mea, o sa fie un gest cu mare valoare educativa. Pentru ca le va arata oamenilor ca n-are rost sa-l considere de nedistrus. Vor constata pur si simplu ca existenta Templului de aur timp de cinci sute cincizeci de ani lînga lacul Kyoko nu înseamna nimic, nu reprezinta nici urma de garantie în ce-l priveste. Se vor simti stînjeniti cînd îsi vor da seama ca adevarul evident pe care obisnuiau sa-l afirme în legatura cu Templul se poate spulbera într-o clipita.

Continuitatea vietilor noastre se datoreaza faptului ca sîntem înconjurati de esenta care se cheama "timp" si care dureaza o anumita perioada. Sa luam, de exemplu, un sertar pe care tîmplarul îl face pentru o anume casa. O data cu trecerea timpului, forma propriu-zisa a ser­tarului este depasita de timpul însusi si dupa zeci sau chiar sute de ani, ai impresia ca timpul s-a închegat si a luat forma respectiva. Un anume loc mic, ocupat cîndva de obiect, este ocupat acum de timpul închegat. De fapt, a devenit încarnarea unei forme spirituale. La începutul cartii Tsukomogami-ki, o culegere de basme medievale, se gaseste urmatorul fragment: "în Almanahul zeitatilor Yin si Yang se scrie ca dupa ce au trecut o suta de ani si obiectele s-au transformat în spirit, sufletele oamenilor sînt amagite; acestui an i se da numele de Tsukumogami, anul spiritului funest. Se obisnuieste ca lumea sa se debaraseze de uneltele gospodaresti în fiecare an înainte de sosirea primaverii si sa le arunce în ulita; obiceiul se numeste «maturatul casei». în acelasi mod, o data la o

Tsukumogami."

Fapta mea va deschide astfel ochii oamenilor asupra dezastrului provocat de Tsukumogami si-i va salva de la calamitate. Prin fapta mea voi împinge Templul de aur dintr-o lume în care a existat într-una în care n-a existat. Semnificatia lumii se va schimba cu siguranta.

Cu cît gîndeam mai mult la asta, cu atît eram mai vesel. Sfîrsitul, prabusirea lumii - a acelei lumi care ma înconjura si se întindea în fata ochilor - nu era departe. Razele asfintitului amenintau tinutul. Templul de aur stralucea la lumina lor si lumea în care era inclus Tem­plul de aur aluneca negresit, clipa de clipa, precum nisipul printre degete.

sederea mea la hanul Yura lua sfîrsit dupa trei zile, cînd proprietareasa, care ma privea cam banuitor din cauza faptului ca nu iesisem deloc din han în tot timpul acesta, s-a dus dupa un politist. Cînd l-am vazut intrînd în camera mea, îmbracat în uniforma, mi-era teama ca nu cumva sa-mi descopere planul, dar mi-am dat imediat seama ca n-aveam de ce sa-mi fac griji în sensul acesta. I-am raspuns la întrebari, i-am spus exact ce s-a întîmplat - am vrut sa scap o vreme de viata de la Templu si am fugit. I-am aratat legitimatia de student si apoi m-am achitat de datoriile pe care le aveam la han în prezenta lui. în consecinta, politistul a luat o atitudine protectoare. A telefonat imediat la Templu sa se asigure ca povestea mea era adevarata si apoi mi-a spus ca ma va duce el însusi înapoi. Ca sa evite orice vatamare a "viitorului" meu, cum îl numea el, s-a deranjat pîna-ntr-atît, încît si-a schimbat si uniforma si si-a luat haine potrivite pentru calatorie.

în timp ce asteptam la gara Tango-Yura, se porni o ploaie marunta si, cum gara n-avea acoperis, ne-a udat imediat. Politistul, îmbracat în haine obisnuite, m-a dus la biroul garii si a tinut sa-mi arate ca seful garii si ceilalti functionari îi erau prieteni. si unde mai pui ca m-a

venit sa-l vada.

Le întelegeam psihologia. Functionarii acestia de tara, seful de gara si politistul care stateau de vorba în jurul carbunilor încinsi din vasul de mangal, n-aveau nici cel mai mic presentiment al marii transformari a lumii ce se desfasura chiar sub nasul lor, al distrugerii propriei rîn-duieli ce se anunta atît de curînd.

Dupa ce Templul de aur va arde pîna-n temelii - dar dupa ce va arde de tot, lumea acestor indivizi se va transforma, regula de aur a vietilor lor se va întoarce pe dos, mersul trenurilor va fi complet dat peste cap, legile lor vor deveni cu totul inutile. Eram fericit ca oamenii acestia habar n-aveau ca tînarul de lînga ei, ce-si încalzea senin mîinile la foc, era un viitor criminal.

Un tînar functionar vesel povestea tuturor în gura mare despre filmul pe care urma sa-l vada a doua zi, cînd era liber; un film extraordinar, care avea sa stoarca tuturor lacrimi, dar si plin de actiune. Acest tînar, mult mai voinic si mai plin de viata decît mine, mergea la film a doua zi; va lua probabil si o fata cu el si apoi se vor culca, îl tot tachina pe seful de gara facînd glume si era dojenit de superiori; nu sedea locului nici o clipa - tot punea carbuni pe foc si scria cifre pe tabla. Pentru moment am avut impresia ca iar ma las furat de vraja vietii si de ura. Puteam înca sa ma stapînesc, sa nu dau foc Templului; puteam sa parasesc Templul pentru totdeauna, sa renunt la preotie si sa ma îngrop în viata ca tînarul acesta. Dar mi-am revenit pe loc, au actionat fortele magiei negre care m-au smuls din astfel de gînduri. Da, trebuie sa dau foc Templului de aur pîna la urma. Numai atunci puteam începe viata noua care-mi era destinata mie în mod spe­cial.

seful garii raspunse la telefon. Apoi se duse la oglinda si-si aranja cu grija chipiul cu dunga aurie. îsi drese glasul, întinse pieptul si pasi pe peron de parca intra într-o sala de ceremonii. Ploaia încetase. Se auzi imediat

sinele taiate în stînci si, o clipa mai tîrziu, luneca usor în gara.

Am ajuns la Kyoto la opt fara zece minute si politistul ma conduse pîna la poarta principala a Templului. Era o seara racoroasa. Iesind dintre pinii întunecati si apropi-indu-ma de intrarea nesuferita, am vazut-o pe mama. Statea întîmplator exact lînga placuta pe care scria: "Orice încalcare a regulamentului se pedepseste prin lege." La lumina lampii, parul ei ciufulit arata de parca fiecare fir alb i se ridicase. Lumina lampii îl facea sa arate si mai carunt decît era. înconjurata de claia aceasta alba si ravasita, fata-i era inexpresiva.

Trupul mic al mamei parea sinistru de dilatat. în spatele ei se afla o curte întunecata, care se vedea prin poarta deschisa. în întuneric se desprinse silueta ei uriasa; era îmbracata caraghios, într-un chimonou jigarit, legata la mijloc cu cel mai bun brîu al ei, brodat cu fir auriu, care însa se uzase de tot. Arata ca un mort.

Ezitam sa ma apropii. Nu-mi dadeam seama ce cauta acolo, dar am aflat mai tîrziu ca dupa ce-a descoperit ca am fugit, staretul s-a interesat daca nu sînt cumva la ea; vestile au afectat-o foarte mult si a venit la Templu ime­diat, asteptînd sa ma reîntorc.

Politistul ma împinse înainte. Ciudat, dar pe masura ce ma apropiam de ea, mama se facea tot mai mica. Cînd ridica privirile spre mine, mi se paru caraghios de strîmba.

Instinctul nu ma prea însela; la vederea ochilor ei mici, sireti, vîrîti în orbite, am înteles cît era de justificata ura ce i-o purtam. O uram în primul rînd pentru ca ma adusese pe lume, o uram pentru amintirea jignirii pe care am avut-o de îndurat - jignire care, dupa cum v-am mai explicat, nu mai lasa loc pentru a-mi croi un plan de razbunare, în schimb ma îndeparta de ea si mai mult. Legaturile acelea se rupeau greu. si totusi acum, cînd era

r

m-am eliberat. Nu stiu de ce, dar stiam ca mama n-o sa ma mai poata ameninta.

Se auzea un plîns cu suspine de ti se rupea inima. Apoi mama întinse mîna si ma lovi slab peste obraz.

- Fiu nerecunoscator! Nu stii sa-ti vezi de treaba? Politistul ma privi tacut pe cînd încasam palmele.

Degetele mamei si-au pierdut coordonarea si puterea parea sa-i fi parasit complet mîna; de aceea, vîrfurile unghiilor zanganira parca pe obrajii mei ca pietricelele de grindina. si în timp ce ma lovea, i se citea implorarea în ochi, asa ca mi-am întors privirile. A schimbat apoi tonul.

- Ai fost... ai facut atîta drum, spuse. De unde ai avut bani?

- Bani? Am împrumutat de la un prieten, daca vrei sa stii.

- Zau? spuse mama. Nu i-ai furat?

- Nu, nu i-am furat.

Mama rasufla usurata, ca si cînd acesta ar fi fost sin­gurul lucru din pricina caruia era îngrijorata.

- Zau? Deci n-ai facut nimic rau?

- Nu, nimic.

- Da? Atunci e bine. Bineînteles, va trebui sa-i ceri iertare staretului. Eu mi-am cerut, dar e rîndul tau sa te duci la el si sa-l rogi din tot sufletul sa te ierte. E un om destept si cred ca o sa treaca peste asta. Dar e cazul sa te faci baiat de treaba, altfel ma bagi în mormînt! Zau, pe onoarea mea, fiule! Ma omori daca nu te schimbi. si tre­buie sa devii un preot mare... Dar mai întîi du-te si cere-ti scuze.

Politistul si cu mine am mers în urma mamei tacuti. Mama era atît de emotionata, încît a uitat sa-l salute pe politist. Mergea cu pasi mici, repezi. Privindu-i brîul cum îi atîrna la spate, ma întrebam de ce era oare atît de urîta. Am înteles apoi. Ceea ce o facea sa fie urîta era speranta. Speranta incurabila - ca rîia încapatînata ce

5aiasiuiesie umeua 51 iusidui_d m pieiea înrectata, provocînd o mîncarime permanenta, refuzînd sa cedeze la forte exterioare.

Sosi iarna. Eram din ce în ce mai hotarît. A trebuit sa-mi tot amîn planul, dar amînarea aceasta neîntrerupta nu m-a obosit cîtusi de putin. Ceea ce m-a îngrijorat în perioada aceasta de jumatate de an a fost cu totul altceva. Kashiwagi îmi cerea la fiecare sfîrsit de luna sa-i platesc datoria. îmi anunta mereu suma totala si îmi arunca tot soiul de vorbe de ocara. Dar eu nu mai aveam de gînd sa-i restitui banii. Cît timp nu mergeam la universitate, n-aveam de ce sa ma întîlnesc cu Kashiwagi.

S-ar putea sa para ciudat faptul ca nu dau nici o socoteala, ca de îndata ce am luat hotarîrea aceasta, am început sa stau la îndoiala, sa am ezitari. Adevarul este ca aceste sovaieli tineau de trecut. în aceasta jumatate de an, privirile-mi fura atintite asupra unui singur punct din viitor. Este foarte posibil ca exact în perioada aceasta sa fi înteles ce înseamna fericirea.

în primul rînd, îmi deveni mai placuta viata la Templu. Cînd ma gîndeam ca, orice s-ar întîmpla, Templul de aur o sa arda, lucrurile insuportabile deveneau chiar suporta­bile. Exact ca unul care-si presimte moartea, am început sa intru-n voia celorlalti de la Templu. Eram cuviincios si încercam sa ma împac cu orice. M-am împacat pîna si cu natura. în fiecare dimineata cînd pasarelele veneau sa ciuguleasca resturile de mîncare, le priveam piepturile pufoase cu prietenie.

Am uitat si de ura ce i-o purtam staretului! Ma elibe­rasem de mama, de colegi, de tot. Dar nu eram atît de prost ca sa nu-mi dau seama ca noua mea tihna era rezul­tatul faptului ca am schimbat lumea fara macar s-o ating cu propriile mîini. Totul pare scuzabil daca privesti din punctul de vedere al rezultatului. Reusind sa ajung sa privesc lucrurile din unghiul rezultatului, sentimentul ca hotarîrea de a provoca acest rezultat se afla în mîinile mele - iata punctul de plecare al senzatiei mele de libertate!

utyi nuiuiuwi 11U.U »-«- U UU IUL JLClllJ^lUIUl UC ClXAl

atît de brusca, mi se potrivea perfect, ca un costum facut cu grija pe masura. Era ca si cînd o planuisem de la nastere. Cel putin asa mi se parea - ca si cînd ideea luase proportii în mine, asteptînd ziua împlinirii, din clipa în care vizitasem Templul de aur pentru prima data împreuna cu tata. Simplul fapt ca Templul a produs o impresie atît de puternica asupra unui baiat tînar cuprindea toate motivele spre a-l duce în cele din urma la incendiere premeditata.

în 17 martie 1950 s-au terminat cursurile la universi­tate. Doua zile mai tîrziu împlinisem douazeci si unu de ani. Rezultatele au fost minunatei Am ocupat locul saptezeci si noua din saptezeci si noua. Cel mai prost punctaj l-am obtinut la japoneza: patruzeci si doua de puncte1. Absentasem doua sute optsprezece ore din sase sute saisprezece - de fapt mai mult de o treime. Dar deoarece la universitate totul avea la baza doctrina bud-dhista a milei, nu existau repetenti sau exmatriculari, asa ca am fost lasat sa-mi continui studiile. Staretul si-a dat acordul tacit în aceasta privinta.

Continuam sa neglijez învatatura; în frumoasele zile de sfîrsit de primavara, pîna la începutul verii, mi-am petrecut timpul vizitînd templele buddhiste si sintoiste unde se intra gratuit. Umblam cît ma tineau picioarele, îmi amintesc de o astfel de zi.

Ma plimbam prin fata templului Myoshin, cînd, deo­data, am zarit un student mergînd la pas cu mine. S-a oprit la o tutungerie dintr-o cladire cu cornisele vechi; i-am privit profilul cu chipiu de student pe cînd îsi cumpara tigari. Era un profil ascutit, alb, cu sprîncene înguste. Purta chipiul studentilor de la universitatea din Kyoto. Ma privi cu coada ochiului. Am avut senzatia unei îngramadiri de umbre întunecate. Am intuit imediat ca e piromaniac.

Notarea se face pîna la o suta (n.trad.).

ua uiii iici uujpa-anuaz,a = nu lULJIiai un moment



potrivit pentru incendiu. Un fluture zbura dinspre drumul asfaltat pe unde treceau autobuzele si se agata de o camelie ofilita din vaza ce se afla în fata tutungeriei. Partile ofilite ale florii albe aratau de parca ar fi fost arse de un foc maroniu. Am asteptat mult autobuzul. Ceasul de pe strada se oprise.

Nu stiu de ce, dar eram convins ca studentul se îndreapta, pas cu pas, spre incendiu. Cred ca tocmai de aceea semana atît de mult cu un piromaniac. îsi alesese intentionat lumina zilei, cel mai nepotrivit moment pentru incendiu, si acum îsi îndrepta încet pasii spre destinatia pentru care se hotarîse categoric: în spatele lui se afla lumea ordinii pe care o abandonase. Uniforma lui avea ceva rigid care ma facea sa gîndesc astfel. Poate pentru ca-mi imaginasem multa vreme ca asa trebuie sa arate spatele unui piromaniac tînar. Serjul negru, pe care soarele îsi coborîse razele, parea ca reflecta ce simt.

Am încetinit pasul, hotarîndu-ma sa-l urmaresc. Mergînd în spatele lui, am observat ca avea un umar mai jos'decît celalalt si am simtit ca spatele lui este, de fapt, al meu. Era mult mai frumos decît mine, dar nu ma îndoiam cîtusi de putin ca a fost fortat sa comita aceeasi fapta ca mine din cauza aceleiasi singuratati, aceleiasi nefericiri, aceleiasi pareri confuze despre frumusete. Urmarindu-l, începui sa simt ca eram martorul propriei fapte, cu anticipatie.

E posibil sa se întîmple astfel de lucruri într-o dupa-amiaza de sfîrsit de primavara din cauza aerului stralucitor si molesitor. Celalalt eu îmi imita faptele cu anticipatie, aratîndu-mi limpede eul pe care eram inca­pabil sa-l vad în clipa în care îmi puneam planul în apli­care.

Autobuzul tot nu veni. Nu mai era nimeni pe drum. Poarta de sud a templului Myoshin se apropia treptat. Usile erau larg deschise si poarta parea sa fi absorbit în ea tot soiul de fenomene. Cadrul ei minunat, asa cum îl vedeam din unghiul din care priveam, era o îmbinare de

întretaieri ut siiijji um ruana iviesagei iiui îiupciicui si Poarta Sanmon cu doua caturi; erau apoi caramizi ale Salii Buddhiste, numerosi pini, un petec de cer albastru, izolat vizibil, si pilcuri de nori palizi. Pe masura ce ma apropiam de poarta se adaugau si alte elemente - cararile pietruite» în lung si-n lat din incinta templului, zidurile pagodei si multe altele. O data trecut de poarta, îti dadeai seama ca aceasta cladire misterioasa cuprinde întregul cer albastru în ea însasi si orice nor de pe cer. Cam asa arata templul.

Studentul intra pe poarta. A înconjurat Poarta Mesagerilor Imperiali si s-a oprit lînga laculcu lotusi din fata Portii Sanmon. Se opri apoi pe podul de piatra în stil chinezesc construit peste fac si-si ridica privirile spre Poarta Sanmon, care se înalta în fata lui. Poarta aceea, gîn-deam, este probabil tinta incendiului premeditat.

Minunata Poarta Sanmon era cu-adevarat facuta pentru a fi cuprinsa de flacari. într-o dupa-amiaza atît de senina, focul nici nu s-ar vedea. Fumul s.-ar încolaci în jurul portii si s-ar ridica în aer; dar singura posibilitate pentru a putea afirma ca flacarile acelea invizibile mîngîiau cerul era sa observi cum se apleaca si tremura puterile ceresti. Studentul se apropia de Poarta Sanmon, iar eu m-am dat mai la o parte, ca sa nu fiu vazut, si-l urmaream atent. Era ora la care se întorceau calugarii la templu si am zarit un grup de trei venind pe carare. Paseau pe alee, unul lînga altul; purtau sandale de paie si-si duceau palariile împletite în mîna. Dupa ce-au trecut de mine, au luat-o la dreapta. Mergeau fara sa scoata o vorba, supunîndu-se ordinului calugaresc care prevedea sa nu priveasca decît la cîtiva pasi înainte pîna în clipa în care se întorceau în chilie.

Studentul dadea în continuare tîrcoale Portii Sanmon. în cele din urma se rezema de unul din stîlpi si scoase din buzunar un pachet de tigari. Privi nervos în jur. M-am gîndit ca o sa dea foc templului pretextând ca a vrut sa fumeze o tigara. Asa cum prevazusem, îsi baga o tigara în gura, întinse putin capul si aprinse chibritul.

ca si culoarea flacarii era invizibila pentru student. Poate din cauza ca în clipa aceea soarele cuprinse trei parti ale portii, lasînd în umbra doar portiunea unde ma aflam. Chibritul produse, pentru o fractiune de secunda, o bula de foc care straluci lînga obrazul studentului ce statea rezemat de stîlpul de lînga lacul cu lotusi. Scutura apoi mîna si-l stinse.

Studentul nu se linisti nici dupa ce se stinse chibritul, îl arunca pe o piatra si-l calca bine cu piciorul. Apoi, fumîndu-si vesel tigara, trecu podul si depasi Poarta Mesagerilor Imperiali, ignorînd cu totul dezamagirea careia ma lasasem prada, singur si parasit. în cele din urma disparu prin poarta dinspre sud, de unde se vedea drumul principal si se distingea un sir de case în zare.

Nu era piromaniac, era pur si simplu un student care iesise la plimbare. Foarte probabil, un tînar cam plictisit si destul de sarac.

I-am privit toate miscarile în cele mai mici amanunte si pot sa spun ca nimic nu mi-a placut la el - lasitatea îl facea sa para atît de nervos -, nu pentru ca avea de gînd sa incendieze ceva, ci pur si simplu pentru ca încalca regulile fumînd o tigara; placerea nerusinata, atît de ca­racteristica studentilor, care provenea din faptul ca a încalcat un regulament; grija cu care a calcat chibritul chiar daca era stins; si mai presus de orice, "precautia". Flacara aceasta mica a fost atent controlata tocmai datorita acestei precautii de duzina. Era probabil foarte mîndru de ideea de a controla el însusi chibritul, un controlor per­fect, ager, care apara societatea de pericolele focului.

Un mare avantaj al masurilor luate îl constituia fap­tul ca dupa restauratia Meiji1 nu au mai ars temple în Kyoto si prin împrejurimi. Chiar atunci cînd izbucneau rareori incendii, flacarile erau izolate imediat si tinute sub

Perioada legata de domnia împaratului Meiji (1867-l912)

- n.ed.

Chion a ars pîna în temelii în 1431 si a mai avut parte de cîteva incendii. Pavilionul central al templului Nanzen a luat foc în 1393, cîteva sali arzînd complet: Sala lui Buddha, Sala de Ceremonii, Sala Diamantului, Chilia cea Mare si altele. Templul Enryaku s-a transformat în cenusa în 1571. Templul Kenjin a fost devastat de foc în razboiul din 1552. Cladirea Sanjusangen a ars complet în 1249. Templul Honno a fost distrus de foc în timpul bataliei din 1582.

Incendiile se întelegeau parca între ele pe vremea aceea. Ele nu erau "scindate" în fragmente mici si privite cu dispret, ca în zilele noastre; li se permitea sa-si dea mîna, astfel încît nenumaratele incendii separate se con­topeau într-o singura vîlvataie mare. Poate ca si oamenii de atunci erau tot asa. Daca era undeva un foc, acesta putea chema alt foc si vocea lui se auzea imediat. Motivul pentru care focurile de la temple n-au fost niciodata atribuite incendierii premeditate, ci au fost socotite întot­deauna întîmplatoare, raspîndite sau provocate de razboi, îl constituia faptul ca, chiar daca se gasea si pe vremuri unul ca mine, n-avea decît sa se ascunda undeva si sa-si tina suflarea. Orice templu trebuia sa arda mai devreme sau mai tîrziu. Focurile erau mistuitoare si neînfrînate. Daca nu facea altceva decît sa izbucneasca fara gres, un incendiu dadea mîna cu altul si împreuna îsi atingeau tinta. Este adevarat ca Templul de aur a avut sansa sa nu arda, pentru ca principiile buddhiste si legea guver­nasera foarte sever lumea. Focurile tîsneau natural, dis­trugerea si negarea erau la ordinea zilei, marile temple construite au ars inevitabil. Chiar daca existau piroma-niaci, ei trebuiau neaparat sa recurga la forta focului, în asa fel încît nici un istoric sa nu poata dovedi ca dis­trugerile provocate s-au datorat incendierii.

Era greu sa traiesti linistit în vremurile acelea. Acum, în 1950, nu era nimic mai usor. Presupunînd ca diversele

avea Templul de aur sa nu arda?

Desi nu prea participam la cursuri, mergeam destul de des la biblioteca; într-o zi de mai, m-am întîlnit întîm-plator cu Kashiwagi, pe care-l evitasem cu multa grija. Cînd m-a vazut ca încerc sa-l ocolesc, a pornit-o dupa mine, amuzat. Dîndu-mi seama ca, daca fug de el, nu ma poate ajunge din urma din cauza picioarelor lui strîmbe, n-am mai facut nici un pas. Kashiwagi ma batu pe umar. Respira greu. Se terminasera cursurile în ziua aceea, cred ca era cam cinci si jumatate. Ca sa nu ma întîlnesc cu Kashiwagi dupa ce-am plecat de la biblioteca, o luasem prin spatele cladirii universitatii, pe cararea dintre zidul înalt de piatra si cladirea în care erau salile de clasa. Rasarisera din belsug crizanteme salbatice pe pamîntul sterp; ici-colo, împrastiate, bucati de hîrtie si cutii goale. Cîtiva copii se strecurasera pe teren si bateau mingea. Vocile lor ragusite contrastau cu clasele goale pe care le puteai vedea prin ferestrele sparte. Plecasera toti stu­dentii si rîndurile de banci prafuite ramasesera tacute, pe loc.

Am trecut de clase si am ajuns în partea cealalta a cladirii. M-am oprit linga o maghernita pe care sectia de ikebana atîrnase un afis: "Studio". Soarele stralucea puter­nic pe copacii de camfor care se înaltau de-a lungul zidului si umbra delicata a frunzelor se reflecta pe acoperisul maghernitei pîna la zidul de caramida rosie al cladirii principale. Caramizile rosii sclipeau în razele amurgului.

Kashiwagi se rezema de zid. Respira greu. Umbra frunzelor îi învalui obrajii, ce pareau mai salbatici ca niciodata, dîndu-le o senzatie de miscare deosebit de vioaie. Era poate reflectarea zidului de caramida rosie, atît de nepotrivit lui, care lasa aceasta impresie.

- Sa stii ca-s cinci mii o suta de yeni! spuse el. Cinci mii o suta de yeni la sfîrsitul lunii. O sa-ti fie din ce în ce mai greu sa mi-i mai dai înapoi!

Scoase din buzunarul de la piept notita cu evidenta datoriilor si mi-o puse în fata ochilor. Apoi, fiindu-i vadit

s-a grabit sa-l împatureasca si sa-l bage la loc în buzunar, îmi staruia înca în ochi imaginea nesuferita a amprentei degetului mare. Parea cumplita amprenta aceea a mea.

- Achita-mi repede datoria! spuse Kashiwagi. E spre binele tau. De ce nu platesti din taxa de instructie sau din ce vrei?

Nu i-am raspuns. Esti obligat sa platesti o datorie neînsemnata cînd te asteapta o catastrofa mondiala? Am fost tentat sa-i fac lui Kashiwagi o aluzie cît de mica la ceea ce aveam eu de gînd, dar m-am oprit.

- Nu te înteleg daca nu scoti nici o vorba, spuse Kashiwagi. Ce s-a întîmplat? Ţi-e rusine de bîlbîiala? Te-ai fi obisnuit cu gîndul asta pîna acum! Toti stiu ca esti bîlbîit - chiar si asta. Da, chiar si asta!

Lovi zidul rosu din caramida pe care se reflecta asfintitul. Pumnul lui prinse o nuanta galben-maronie de la praful caramizii.

- Pîna si cladirea asta stie. Nu e fiinta în universitate sa nu stie!

Continuam sa-l privesc tacut. în clipa aceea, unul din copii scapa mingea, care veni, rostogolindu-se, spre noi. Kashiwagi se apleca cu greu s-o ridice si sa le-o arunce înapoi. Am simtit dorinta rautacioasa de a-l vedea miscînd mingea cu picioarele lui strîmbe, de acolo de unde era, cam la treizeci si cinci de centimetri, astfel ca s-o poata lua apoi în mîini. Privirile mi se îndreptara, fara sa vreau, spre picioarele lui Kashiwagi. si-a dat seama de lucrul acesta cu o viteza uluitoare. înainte sa fi realizat daca s-a aplecat sau nu, se îndrepta de tot si ma privi cu niste ochi ce aruncau sageti de ura, ceea ce nu-i statea în fire. Unul din copii se apropie de noi timid, lua mingea si fugi. Kashiwagi îmi spuse:

- Bine! Daca asa-ntelegi tu sa te porti, stiu ce am de facut. înainte de a pleca acasa luna viitoare, o sa-mi iau înapoi cît pot din bani. O sa vezi! Pregateste-te!

în luna iunie studentii începura sa lipseasca de la cursuri, pregatindu-se sa se întoarca pe la casele lor. 10 iunie a fost

\j z.i pe ^cjic iru V ui una I ll^iuaaciui. UILeuuse Sa uiuud Ut

dimineata, iar seara ploua torential. Dupa cina am intrat în camera mea sa citesc. Pe la ora opt am auzit pasi apropiindu-se pe coridor, între sala pentru musafiri si Bi­blioteca. Era una din serile în care staretul n-a plecat în oras; rareori se întîmpla asa. Era limpede ca avea musafiri. Pasii aceia sunau ciudat, ca niste picaturi de ploaie care cadeau pe o usa de lemn. Pasii celui care con­ducea musafirul în apartamentul staretului erau linistiti si regulati, pareau înghititi de pasii apasati ai musafirului, care faceau ca seîndurile vechi de lemn sa scîrtîie foarte straniu.

Templul parea plin de rapaitul ploii. Ploaia cadea pe Templul mare si vechi, nenumaratele camere, goale si învechite, rasunau de rapaitul ei. Nu se auzea decît ploaia peste tot: în bucatarie, în locuinta diaconului, în camerele paracliserului, în sala pentru musafiri... Ma gîndeam la ploaia care cucerise Templul de aur. Am întredeschis usa de la camera mea. Curtea mica centrala, în care nu se gaseau decît pietre, era inundata de ploaie si vedeam suvoiul negru, sclipitor, de apa curgînd din piatra-n piatra.

Discipolul se întoarse de la apartamentul staretului si-si baga capul pe usa camerei mele.

-■ A venit la staret un student pe nume Kashiwagi. Nu-i prieten cu tine?

începusem sa ma nelinistesc. Discipolul, care purta ochelari si care lucra ca învatator peste zi, era pe punctul de a pleca, dar l-am oprit si l-am poftit sa intre. îmi imaginam tot soiul de lucruri despre felul cum decurgea conversatia din Biblioteca si nu suportam sa fiu singur.

Trecura cîteva minute. Se auzi imediat clopotelul staretului. Clinchetul lui strapunse ropotul ploii; se opri brusc. Ne uitaram unul la altul.

- E pentru tine, spuse el.

Am facut un efort sa ma ridic.

Cînd am ajuns în dreptul camerei staretului, am înge­nuncheat afara. Pe birou se vedea documentul cu

p

arata. M-a tinut în genunchi, afara.

- E într-adevar amprenta ta?

- Da.

- Bravo tie! Daca îmi mai dai de furca macar o data, nu te mai tin aici. Trezeste-te o data! Nu e prima oara...

Poate pentru ca era si Kashiwagi acolo, staretul se întrerupse. Apoi continua:

- Platesc eu banii. Poti pleca.

Auzindu-i cuvintele, m-am putut uita în sfîrsit la Kashiwagi. Statea jos, parea ca se purtase în modul cel mai laudabil posibil. îmi evita, totusi, privirea. Cînd facea ceva ce nu se cuvenea, Kashiwagi avea întotdeauna un aer nevinovat ca si cînd, fara voia lui, îi fusese stoarsa întreaga esenta a firii. Numai eu stiam lucrul acesta.

întorcîndu-ma în camera mea, m-am simtit în seara aceea, în sunetul aprig al ploii, în singuratatea mea, eliberat.

"Nu te mai tin aici" - era pentru prima oara ca-l auzeam pe staret spunîndu-mi lucrul acesta, era pentru prima oara cînd ma avertiza astfel. Staretul avea deci în cap izgonirea mea din Templu. Trebuie sa-mi duc hotarîrea la bun sfîrsit cit mai repede!

Daca n-ar fi facut Kashiwagi ce facuse în seara aceea, n-as fi avut probabil ocazia sa aud cuvintele acelea din partea staretului si planul meu ar fi fost iar amînat. La gîndul ca tocmai Kashiwagi a fost cel care mi-a dat tarie sa ies din somnolenta, îi purtam în gînd o recunostinta stranie.

Ploaia nu se oprea. Era racoare pentru luna iunie, iar camaruta mea dosnica, înconjurata de scînduri de lemn, parea pustie la lumina palida a becului. Aceasta era locuinta mea, din care voi fi izgonit probabil în curînd. Nu era nici o podoaba în camera. Marginea neagra a rogojinii era uzata sLîndoita, statea sa se desire. De multe ori cînd intram în camera si aprindeam lumina, ma împiedicam de marginea rogojinii, dar nu m-am straduit cîtusi de putin s-o repar. Dorinta mea de a-mi trai viata n-avea nimic comun cu rogojinile de paie.

se simtea în camaruta. Ciudat, desi eram preot, trupul meu mirosea ca cel al unui tînar obisnuit. Acest miros patrunsese în stîlpii negri, luciosi din cele patru colturi ale camerei, ba chiar si în peretii de lemn. Mirosul neplacut de tînar se infiltrase în fibra lemnului asupra caruia anii îsi pusesera amprenta. Pilonii si peretii se transformasera în lucruri însufletite, nemiscate, emanînd însa un miros rece, dubios.

Apoi s-au apropiat iar pasii ciudati pe care-i auzisem pe coridor. M-am ridicat si am iesit. Kashiwagi era acolo, ca un dispozitiv mecanic care s-a oprit brusc. Din spatele lui lumina patrundea dinspre apartamentul staretului pîna la pinul-barca din gradina, caruia îi vedeam prora umeda, de un verde-negricios, ridicîndu-se în întuneric.

Un zîmbet îmi flutura pe fata si am fost foarte satis­facut cînd am vazut ca zîmbetul meu avusese un efect neasteptat asupra lui Kashiwagi; reusisem pentru prima oara sa-i inspir teama.

- Nu vrei sa intri putin? i-am propus.

- Bine, bine. Dar sa nu încerci sa ma sperii. Tare esti ciudat!

Kashiwagi intra în camera si reusi în cele din urma sa se aseze cu miscarea aceea a lui înceata, care-ti dadea impresia ca vrea sa faca sluj. îsi roti privirile prin camera. De afara se auzea ploaia, mai aproape, ca o perdea groasa. Picaturile de ploaie de pe veranda ricosau de pe shoji1 în toate partile.

- Sa stii ca n-ai de ce sa-mi porti pica, spuse Kashi­wagi. La urma urmei, tu esti de vina ca am ajuns sa pro­cedez astfel. Ei si, atîta paguba!

Scoase din buzunar un plic pe care am vazut antetul Templului si a numarat bancnotele dinauntru. Erau doar trei mii de yeni ■- nou-nouti, tipariti în ianuarie.

.- Bancnotele de la Templu sînt frumoase si curate, nu? Staretul nostru e atît de cusurgiu, ca-l alearga pe

Usa glisanta (n.trad.).

locul maruntisului.

- Ia te uita! spuse Kashiwagi. Numai trei mii. Ce preot zgîrcit va conduce Templul! Spune ca nu admite dobînzi între studenti, desi o fi profitat si el destul de astfel de lucruri.

M-a uns pe inima cînd l-am vazut pe Kashiwagi deza­magit. Am rîs cu pofta si Kashiwagi împreuna cu mine. A existat, pentru moment, un fe.1 de armonie între noi, dar Kashiwagi s-a oprit brusc si, fixînd cu privirea un punct undeva pe frunte, zise de parca se lepada de mine:

- stiu. Ai un plan distrugator în minte... si înca repede, zilele acestea, nu?

I-am suportat greu privirea. Apoi mi-am dat seama ca ceea ce întelegea el prin "distrugator" era cu totul altceva decît ce planuisem eu si mi-am revenit. Nici urma de bîl-bîiala în raspunsul meu:

- Nu, nimic.

- Zau? Esti un tip ciudat. Esti cel mai straniu om pe care l-am întîlnit vreodata.

S-a simtit încurajat de zîmbetul meu cînd a facut remarca. Eram aproape sigur ca el n-o sa-si dea niciodata seama de recunostinta pe care i-o purtam si la gîndul acesta m-am înveselit si mai tare.

- Te-ntorci în orasul tau, nu? l-am întrebat pe un ton normal, prietenos.

Da, plec mîine. Vara la Sannomiya.-Desi e cam plictisitor si acolo.

- Deci nu ne mai vedem o vreme la universitate.

- Ce? Tu oricum nu dai pe-acolo.

Pe cînd vorbea, îsi descheie repede nasturii de la uni­forma si întinse mîna dupa ceva în buzunarul interior.

- Hotarîsem sa ti le aduc înainte de a pleca acasa, spuse. stiam ca o sa-ti faca placere. Aveai o parere asa de buna despre el, nu?

A aruncat pe masa o legaturica de scrisori. Am ramas cu gura cascata citind pe plic numele expeditorului.

la Tsurukawa.

- Erai prieten cu Tsurukawa? am întrebat.

- Ei da, sa zicem. Da, am fost prieteni într-un fel. Nici lui Tsurukawa nu-i placea sa fie considerat prietenul meu. si totusi sînt singura persoana caruia i s-a confesat. A murit de trei ani, asa ca eu consider ca pot de-acum sa-i arat scrisorile. Erai asa de bun prieten cu el, încît am con­siderat ca ar fi mai bine sa ti le arat tie, nu altcuiva. Oricum aveam de gînd sa ti le arat într-o buna zi.

Toate scrisorile erau datate mai 1947, erau dinaintea mortii lui. Fusesera scrise de la Tokyo, aproape zilnic, si erau adresate lui Kashiwagi. Mie nu mi-a trimis nici macar un rînd, dar i-a scris lui Kashiwagi cu regularitate din ziua în care a ajuns la Tokyo. Scrisorile erau cu sigu­ranta de la Tsurukawa - nu-i puteai confunda scrisul ascutit, copilaresc. Am simtit ca ma cuprinde invidia. Tsu­rukawa, care n-a facut niciodata nici cel mai mic efort sa-si ascunda sentimentele fata de mine, care-l vorbea uneori de rau pe Kashiwagi si care a încercat sa puna bete-n roate prieteniei mele cu Kashiwagi - ei bine, tocmai el era capabil de o astfel de prietenie secreta.

Am început sa le citesc în ordinea în care fusesera scrise. Semne mici, pe foita subtire de caiet. Stilul era deosebit de greoi. Aveai impresia ca nu se putea aduna si-ti era foarte greu sa-l urmaresti. Dar din propozitiile lui încîlcite emana o suferinta confuza, iar cînd am ajuns la ultimele scrisori, suferinta prin care trecuse Tsurukawa mi se dezvaluia întru totul. Pe cînd citeam, lacrimile-mi curgeau nestavilite si eram uimit în acelasi timp de bana­litatea nefericirii lui Tsurukawa.

Nu era vorba decît de o banala poveste de dragoste - dragostea nefericita a unui tînar fara experienta pentru o fata ai carei parinti se opuneau. Apoi mi-a atras atentia un fragment din scrisoare. Poate ca descrierea senti­mentelor fusese o exagerare neintentionata din partea lui Tsurukawa, dar efectul a fost oricum neasteptat.

nefericita a fost probabil rezultatul direct al firii mele nefericite. M-am nascut ca sa fiu mereu trist. Nu cred ca am avut vreodata parte de veselie si tihna."

Ultima scrisoare m-a izbit prin nelinistea ce respira din ea si am avut o banuiala pe care nu o avusesem pîna atunci.

- Nu cumva... am început eu. Kashiwagi aproba din cap si ma întrerupse:

Da, asa e. S-a sinucis. Sînt sigur. Familia lui a musamalizat probabil lucrurile de dragul aparentelor, de aceea au scornit povestea cu camionul.

- I-ai raspuns la scrisoare, nu? m-am bîlbîit indignat.

- Da, dar am înteles ca a sosit dupa ce murise.

- Ce i-ai scris?

- I-am scris ca nu trebuie sa moara. Asta a fost tot. Convingerea mea nestramutata ca instinctul nu ma

însela se dovedi falsa. Kashiwagi îi dadu acestei iluzii o lovitura de gratie.

Ei, ce parere ai? Ţi-au schimbat scrisorile acestea conceptia de viata? Ţi s-au naruit toate planurile, nu?

Acum îmi era limpede de ce mi-a aratat Kashiwagi scrisorile dupa trei ani. si totusi, în ciuda socului, persista o anumita amintire - amintirea soarelui de dimineata ce se strecura printre copaci, împestritînd camasa alba a tînarului ce statea întins în iarba deasa. Tsurukawa a murit, iar dupa trei ani îl vedeam astfel. S-ar fi parut ca ceea ce-i încredintasem a disparut o data cu moartea lui, în schimb, în clipa aceea, Tsurukawa renastea, aducînd cu el un nou tip de realitate. S-ar fi zis ca simbolul amintirii era mai important decît însasi amintirea. Aveam convin­gerea ca daca încetez sa mai cred în aceasta amintire, însasi viata se prabuseste automat. Privindu-ma dispretuitor, pe chipul lui Kashiwagi se citea totusi satisfactia de a-mi fi ciopîrtit cu atîta îndrazneala sentimentele.

asta, nu? Nu pot suporta sa-mi vad un prieten purtînd în sine povara unei imagini atît de casabile. Dorinta mea este sa distrug astfel de lucruri.

- si daca nu s-a spart înca? am întrebat.

- Termina cu mîndria asta prosteasca! spuse Kashi­wagi cu un zîmbet dispretuitor. Voiam doar sa te fac sa întelegi. Cunoasterea este cea care transforma lumea, întelegi ce vreau sa spun? Nimic nu poate schimba nimic pe lumea asta. Doar cunoasterea este în stare sa trans­forme lumea, lasînd-o în acelasi timp exact asa cum este. Cînd privesti cu astfel de ochi lumea, îti dai seama ca lucrurile sînt neschimbatoare si, în acelasi timp, în con­tinua transformare. Te-ai putea întreba la ce ne serveste. Hai s-o luam asa... Fiintele omenesti sînt înzestrate cu arma cunoasterii în scopul de a face viata suportabila. Animalele n-au nevoie de asa ceva. Animalele n-au nevoie de cunoastere ori de alte lucruri dintr-astea ca sa-si faca viata suportabila. Dar fiintele omenesti au nevoie de ceva: cu aceasta cunoastere, ele fac din caracterul intole­rabil al vietii o arma, desi, în acelasi timp, aceasta insti-portabilitate nu se usureaza cîtusi de putin. Asta-i toata filozofia.

- Nu crezi ca mai exista si alta cale de a suporta viata?

- Nu, nu cred. în afara de asta nu exista decît nebu­nie si moarte.

- Cunoasterea nu poate transforma lumea, i-am trîntit-o eu, la un pas de destainuire. Numai fapta trans­forma lumea. Nimic altceva.

Exact cum ma asteptam, Kashiwagi mi-a parat vorbele cu un zîmbet rece, ca de masca..

- Ei, poftim! Fapta, spui? Dar nu vezi ca frumusetea acestei lumi, care înseamna atît de mult pentru tine, cere cu staruinta somnul, iar ca sa poti dormi trebuie sa-l pro­tejezi prin cunoastere? îti amintesti, sper, de povestea "Nansen ucide pisicuta" despre care ti-am mai vorbit cîndva. Pisica din poveste era extraordinar de frumoasa.

pentru pisica este ca ei voiau s-o protejeze, sa aiba grija de ea, s-o lase sa doarma tihnit, în însesi mantiile cunoasterii. Ei, vezi tu, parintele Nansen a fost un om de actiune, a omorît pisicuta si a scapat de ea. Dar cînd a venit Choshu, el si-a scos pantofii si i-a pus pe cap. Iata ce întelegea Choshu prin gestul sau: era constient de faptul ca frumusetea este ceva care trebuie sa doarma si, în somn, ea trebuie protejata de cunoastere. Dar nu e vorba de o cunoastere individuala, o cunoastere anume ce apartine unei singure persoane sau unui grup. Cunoas­terea este marea umanitatii, cîmpia umanitatii, conditia esentiala a existentei omenesti. Eu cred ca asta a vrut sa spuna. Tu vrei sa joci rolul lui Choshu acum, nu? Ei bine, frumusetea - frumusetea pe care tu o iubesti atît de mult - este o iluzie a ceea ce a ramas de fapt, o ramasita din ce fusese încredintat cunoasterii. Este o iluzie a "celuilalt mod de a suporta viata" despre care vorbeai adineauri. S-ar putea de fapt spune ca nu exista frumusete. Ceea ce face sa para atît de puternica, ceea ce-i confera sentimentul puternic al realitatii este chiar cunoasterea. Din punctul de vedere al cunoasterii, fru­musetea nu poate fi considerata alinare. Dar din îmbinarea frumuseti care nu e alinare, pe de-o parte, si a cunoasterii, pe de alta parte, se naste ceva, ceva efemer ca un balon de sapun si fara de speranta. Totusi, se naste ceva. Acel ceva se numeste arta.

- Frumusetea... am început, dar m-am oprit din cauza bîlbîielii nestavilite. Era un gînd nesfîrsit. începeam sa realizez ca s-ar putea ca tocmai conceptia mea despre frumusete sa fi dat nastere bîlbîielii.

- Frumusetea, lucrurile frumoase, am continuat, tocmai acestea sînt dusmanii mei de moarte.

- Frumusetea e dusmanul tau de moarte? spuse Kashiwagi deschizînd ochii mari. Ma privi iar vesel, oarecum filozofic; fata-i era îmbujorata. Nu ma asteptam

Ltvti uiii

pti

utu i«. iiluuil

icuz-uicaL UUIILIUI

de vedere.

Am mai stat de vorba un timp. Era pentru prima oara, dupa atît amar de vreme, ca schimbam idei, pri­eteneste. Ploaia tot nu încetase. Kashiwagi îmi vorbi, înainte de a pleca, de Sannomiya si portul Kobe. Nu le vazusem niciodata, îmi zugravi si imaginea vapoarelor care parasesc portul, vara. Nu mi-a fost greu sa le con­turez în minte, deoarece îmi era proaspata amintirea portului Maizuru. Parerile noastre au coincis o clipa. Doi studenti amarîti împartaseau acelasi vis cu ochii deschisi, recunoscînd ca nimic pe lumea aceasta - nici întelegerea, nici actiunea - nu se putea compara cu bucuria de a naviga departe, departe...

\-.AfllULUL

EXACT CÎND Ma AsTEPTAM ca staretul sa ma mustre pentru isprava, el îmi facea o favoare. La cinci zile dupa ce venise Kashiwagi sa-si încaseze ce i se cuvenea de fapt, staretul m-a chemat la el si mi-a dat trei mii patru sute de yeni, ce reprezentau taxa de studii pentru trimestrul întîi, trei sute cincizeci de yeni pentru transport si cinci sute de yeni pentru rechizite. Regula era sa ne platim taxele la universitate înainte de începerea vacantei de vara, dar dupa cele întîmplate, nu mi-am imaginat nici o clipa ca o sa-mi mai dea banii. Sau chiar daca era hotarît sa-mi plateasca taxele, credeam ca, realizînd cît de putina încredere mi se poate acorda, o sa trimita banii direct la universitate.

stiam mai bine decît el ca desi-mi dadea banii-n mîna, încrederea lui în mine era artificiala. într-un fel, aceasta favoare pe care mi-a acordat-o fara sa scoata o vorba îmi amintea de carnea lui moale, trandafirie, plina de min­ciuna, ce se încrede în ceea ce ar merita sa fie tradat si tradeaza ceea ce ar merita încredere, carne pe care des-frîul nu o distruge, carne calda, trandafirie ce se propaga în tacere.

Exact ca atunci cînd îl vazusem pe politist la hanul Yura si începuse sa-mi fie teama sa nu mi se ghiceasca gîndurile, asa si acum - mi-era frica, teribil de frica, sa nu-mi citeasca staretul intentiile si sa încerce sa ma deter­mine sa renunt la planul meu categoric, oferindu-mi bani. Sub povara banilor, simteam ca-mi este absolut imposibil sa-mi adun tot curajul ca sa-mi pun planul în

f ^ p

de a cheltui banii, dar în asa fel încît, atunci cînd staretul o sa afle ce-am facut, sa se înfurie cumplit si sa ma dea pe loc afara din Templu.

Eram de serviciu la bucatarie în ziua aceea. în timp ce spalam vasele dupa masa de seara, mi-am aruncat întîm-plator privirile spre sufragerie. Toata lumea plecase si era liniste. La intrare, un stîlp negricios, putin lucios avea lipit un afis aproape decolorat de vreme:

A-TA-KO SEMN SFÎNT

Feriti-va de foc!

Vedeam cu ochii mintii forma palida a focului captiv, prins în acest semn amuletic. Plana ceva acum, palid, sters, în spatele acestui semn, ceva care fusese cînd va vesel si dornic de viata. Nu stiu daca o sa fiu crezut cînd o sa spun ca în zilele acelea imaginea focului nu-mi inspira decît sete de viata. Dar era oare normal ca si vointa de a trai, si setea de viata sa aiba aceeasi directie? Dorinta mea se mladie precum limbile focului; si flacarile, stiind bine ca vor fi vazute de mine prin stîlpul negru stralucitor, s-au împodobit cu gratie pentru eveniment. Erau cam fragile - mîinile, membrele, pieptul focului.

Pe 18 iunie, seara, am sters-o din Templu cu banii-n buzunar si m-am îndreptat spre Gobancho, noul cartier nordic. Auzisem ca acolo e ieftin, ca se purtau frumos cu cei de la Templu si, în general, cu clientii. Gobancho se afla la o distanta de jumatate de ora de Templu. Era o seara umeda. Luna stralucea palid pe cerul acoperit de nori. Eram îmbracat cu un pulover, pantaloni kaki si aveam saboti de lemn în picioare. Aveam sa ma întorc probabil dupa dteva ore îmbracat la fel. Cum puteam sa ma conving ca eu, care eram îmbracat astfel, voi fi cu totul altul?

Planuisem sa dau foc Templului de aur ca sa pot trai, dar ceea ce faceam acum semana cu pregatirea pentru moarte. Pornisem spre cartierul de distractii exact ca unul care are de gînd sa se sinucida si care, înainte de-a

V1Z.11CCIZ.CI U

UC lUiCidllld. XIII 1111151111 1115a, 1_!11U

un astfel de om viziteaza o prostituata e ca si cînd si-ar pune semnatura pe un formular scris dinainte - si chiar daca-si'pierde virginitatea, nu va deveni "altul". Nu ma mai temeam acum - acea naruire a planurilor de care avusesem parte de atîtea ori în momente de rascruce, cînd Templul de aur intervenea între mine si o femeie. Pentru ca nu mai nazuiam sa particip la viata prin intermediul unei femei. Viata mea se baza pe cu totul altceva; toate faptele mele de pîna acum fusesera crude si sumbre, ele ma adusesera în starea asta.

Asa-mi spuneam în sinea mea pe cînd ma îndreptam spre Gobancho. Apoi mi-am amintit cuvintele lui Kashi-wagi: "Profesionistele nu se culca cu clientii din dragoste. Ele au tot soiul de clienti: batrîni senili, cersetori cu un singur ochi, barbati aratosi - chiar si leprosi, cîta vreme nu stiu ca sînt leprosi. Aceasta egalitate în drepturi îi face pe barbati sa se simta în largul lor, sa cumpere prima femeie care le iese în cale. Dar eu apreciam aceasta cali­tate. Nu ma puteam împaca cu gîndul ca o femeie se poate purta la fel cu un barbat perfect normal si cu unul ca mine. Mi se parea un fel de autopîngarire."

Nu mi-a facut nici o placere amintirea acestor cuvinte. Eu nu ma asemanam, totusi, cu Kashiwagi. Lasînd la o parte bîlbîiala mea, nu mai aveam nici o meteahna fizica, deci n-aveam de ce sa nu-mi consider lipsa de farmec pur si simplu o urîtenie conventionala.

Ma întrebam daca intuitia n-o ajuta pe femeie sa recunoasca pe fruntea mea urîta semnele unui criminal înnascut. Gîndul acesta prostesc îmi dadu un soi de neliniste si-ncetinii pasul. Am obosit pîna la urma de atîta cugetare si nici eu nu mai stiam daca intentionam sa-mi pierd fecioria ca sa pot da foc Templului de aur sau voiam sa incendiez Templul de aur ca sa-mi pierd fecioria. Apoi, fara nici o rima sau motiv, mi-au venit în minte cuvintele tempo kantian ("necazurile care asteapta lumea") si am continuat sa le murmur: tempo kannan, tempo kannan. Nu dupa mult timp, am ajuns într-un loc

barulete faceau loc unei întinderi de întuneric linistit, ilu­minat la intervale regulate de lanterne din hîrtie alba, cu o lumina palida, fluorescenta. Din clipa în care am plecat de la Templu, am avut impresia ca Uiko mai traia, ca statea undeva, izolata, pe-aici. Aceasta plasmuire a mea îmi dadu forte noi. De cînd ma hotarîsem sa dau foc Tem­plului de aur, ma întorsesem la starea pura, neprihanita, din frageda pruncie, si simteam ca acum o sa pot da peste oamenii si lucrurile cu care am mai avut de-a face la începutul vietii.

De acum încolo trebuie sa traiesc. si totusi, ciudat, tot soiul de gînduri care nu prevesteau nimic bun se acu­mulau în mine, zi de zi, aveam senzatia ca în orice clipa moartea îmi va bate la usa. Ma rugam sa ma crute pîna dau foc Templului de aur. Nu prea am fost bolnav în viata mea si nici acum nu dadeam semne de boala. Cu toate acestea, în fiecare zi simteam tot mai puternic ca ceea ce ma mai tinea în viata se sprijinea doar pe umerii mei; tre­buia sa port singur raspunderea continuarii vietii.

Cu o zi în urma, pe cînd maturam, m-am lovit la deget cu matura de bambus; chiar si durerea aceea de o clipa m-a facut sa nu ma simt în largul meu. Mi-am adus aminte de poetul caruia i s-a tras moartea dintr-o întepa­tura la deget într-un ghimpe de trandafir. Oamenii obisnuiti din jurul meu n-o sa moara niciodata de asa ceva. Dar eu devenisem o persoana pretioasa si nu se stie ce moarte inevitabila ma astepta. Din fericire nu mi s-a in­fectat degetul, iar acum, cînd apas, simt doar o mica jena.

Am intrat pe o straduta laturalnica marginita de felinare de hîrtie. Cele o suta de case sau chiar mai multe de pe aceasta strada erau, toate, construite în acelasi stil. Se spune ca daca un fugar se da pe mîna celei ce conduce acest cartier, el poate fi ascuns cu usurinta. Bineînteles, atunci cînd sefa apasa pe buton, suna un clopotel în fiecare casa si criminalul era avertizat de venirea politiei.

Fiecare casa, cu un singur etaj, avea fereastra dinspre intrare zabrelita. Acoperisurile din tigla veche, greoaie,

înaltime. La jiecare intrare atîrnau perdele de-un albastru-închis pe care scria cu alb Nishijin, iar dincolo de ele se vedeau matroanele caselor, purtînd sorturi albe si aplecîndu-se sa vada cine trece pe strada.

Nu aveam nici cea mai vaga idee despre placere. Aveam impresia ca rînduiala normala a lucrurilor m-a abandonat, ca si cînd as fi fost izolat de ceilalti; si acum îmi tîram picioarele obosite printr-o zona pustie. Dorinta care ma napadise disparuse, dezvaluindu-si partea mohorîta. "Acum mi-e totuna, îmi spuneam, trebuie sa cheltuiesc banii aici. Trebuie sa folosesc toti banii pe care i-am primit pentru taxa, dîndu-i astfel staretului posibili­tatea de a avea o scuza rezonabila pentru excluderea mea din Templu." Nu mi-am dat seama ca ma contraziceam putin; daca acesta era adevaratul motiv, înseamna ca tineam la staret.

Poate ca era prea devreme pentru o vizita la Gobancho, erau neasteptat de putini oameni pe strada. Sabotii mei de lemn rasunau clar în aerul înserarii. Vocile monotone ale matroanelor ce salutau cîte un trecator ocazional pareau sa se strecoare prin umezeala, prin aerul îna­busitor al anotimpului ploios. Degetele mele strîngeau tare cureaua sabotilor care se cam largise. Ma gîndeam ca printre diferitele luminite la care am privit de pe vîrful muntelui Fudo, atunci, la sfîrsitul razboiului, tre­buie sa le fi vazut si pe cele de pe strada aceasta.

In locul unde ma duceau acum picioarele trebuie sa astepte Uiko. La o intersectie am vazut o cladire ce se chema Otaki. Am ales-o la întîmplare si am trecut de perdeaua albastra. Camera în care am intrat era par­dosita cu placi de ceramica. în capatul celalalt al camerei stateau trei fete. Aveai impresia ca asteapta, plictisite, trenul. Una dintre ele era îmbracata în chimonou, cu o legatura în jurul girului. Celelalte doua erau îmbracate europeneste. Una dintre fete era aplecata; îsi scosese cio­rapii si-si scarpina o gamba. Uiko era plecata. M-am sim­tit în largul meu ca nu am dat de ea acolo.

cîine prins. Era exagerat de pudrata si rujata; numai în desenele copiilor poti sa vezi asa ceva. si totusi, desi pare ciudat, se uita la mine foarte binevoitoare. Era exact privirea pe care i-o arunci cuiva pe lînga care treci la colt de strada. în ochii ei n-am citit nici cel mai mic semn de dorinta.

Daca Uiko nu era acolo, n-avea importanta care dintre fete urma sa fie a mea. Aveam superstitia ca orice alegere sau anticipatie din partea mea însemna un esec. Asa cum fetele nu-si puteau alege clientii, era mai bine sa nu-mi aleg nici eu fata. Trebuie sa ma asigur ca n-o sa intervina între mine si intentia mea conceptul înspaimîntator de frumusete, care-i face pe oameni incapabili sa actioneze.

- Pe care fata o doriti? întreba matroana.

Am aratat spre fata care se scarpinase. Mîncarimea de pe piciorul fetei - mîncarime care se datora probabil piscaturii unui tîntar - era ceea ce ma lega de ea. Datorita mîncarimii, ea-si va cîstiga dreptul de a servi ca martor cînd se va investiga oficial cazul meu. Fata se ridica si veni spre mine. Mi-a atins mîneca. Am observat ca zîmbea usor.

în timp ce urcam treptele vechi, mohorîte, m-am gîndit iar la Uiko. Mi-am amintit cum a disparut din timp, din lumea care exista în acest timp, si întrucît ea a parasit-o, n-o voi gasi oricît as cauta-o. Aveam impresia ca ea ne-a parasit ca sa faca o baie.

Cînd traia, simteam ca ea poate pleca si veni nestin­gherita într-o lume ca aceasta. Chiar în clipa tragicului incident, chiar cînd parea ca respinge lumea, ea o mai acceptase o data. Poate ca pentru Uiko moartea a însemnat doar un incident trecator. Sîngele pe care-l lasase pe coridorul templului Kongo fusese poate ceva asemanator pulberii de pe aripile unui fluture cînd deschizi brusc fereastra dimineata si el .zboara.

La etaj, o portiune era împrejmuita de o balustrada si aerisirea se facea direct din curte; o frînghie era întinsa de la un capat la altul; pe ea atîrna un combinezon rosu,

Era foarte întuneric si conturul nedeslusit al camasii de noapte parea o fiinta omeneasca.

O fata cînta într-una din camere. Cîntecul fetei se revarsa lin; din cînd în cînd i se alatura o voce falsa, bar­bateasca. Cîntecul se termina si pentru scurt timp se lasa tacerea. Apoi fata începu sa rîda ca si cînd s-ar fi rupt o coarda.

- E Haruko, spuse fata care era cu mine, întorcîndu-se spre matroana.

- întotdeauna face asa, întotdeauna.

îsi întoarse furioasa spatele lat spre camera de unde veneau rîsetele. Am fost poftit într-o camaruta lipsita de gust. în locul alcovului era un fel de suport pe care arun­casera parca la întîmplare statuia lui Hotei, zeul norocului, si un bibelou ce reprezenta o pisica. Pe perete lipisera un regulament de ordine interioara si un calen­dar. Camera era luminata de un singur bec slab. Prin fereastra deschisa se auzeau pasii trecatorilor de pe strada, în cautare de placeri.

Matroana ma întrebase daca vreau sa stau putin sau toata noaptea. O vizita scurta costa patru sute de yeni. Am cerut si niste sake si biscuiti. Matroana coborî sa-mi aduca ce-i cerusem, dar fata nu se apropia de mine. Numai dupa ce s-a întors matroana cu sake si i-a spus fetei sa se aseze lînga mine, fata a venit mai apraape pe rogojina. Acum, ca o puteam privi mai bine, am zarit ca-si stersese buza de sus de ruj. M-am gîndit apoi ca s-ar putea ca acest rosu slab ce i se zarea sa nu fie altceva decît resturile rujului gros de adineauri. Sa nu va surprinda faptul ca observam totul cu atîta acuitate. La urma urmei, era prima oara cînd calcam într-o astfel de casa si voiam sa-mi stimulez placerea privind atent în juru-mi. Vedeam totul la fel de limpede ca-ntr-o gravura; fiecare detaliu se contura limpede, la o oarecare distanta, în fata ochilor.

- Ne-am mai întîlnit, domnule, nu? spuse fata care se prezentase Mariko. .

- stii, eu sînt prima oara...

- Da, prima oara.

- Da, s-ar putea sa fie asa. De aceea-ti tremura mîna. Pîna nu mi-a spus ea, nu mi-am dat seama ca mîna în

care tineam cescuta cu sake tremura puternic.

- Daca-i asa, Mariko, spuse batrîna, esti norocoasa asta seara.

- Aflu eu imediat daca-i asa sau nu, spuse Mariko indiferenta.

Nu era nimic senzual în modul ei de a vorbi si am con­statat ca o amuza ceva care n-avea nici o legatura cu trupul meu sau cu trupul ei, exact ca un copil care s-a despartit de tovarasii de joaca. Mariko purta o bluza de-un verde-pal si o fusta galbena. I-am privit mîinile si am vazut ca sînt vopsite doar unghiile de la degetul mare. împrumutase probabil putina oja de la vreuna din prietene si si le-a vopsit numai pe cele doua, în joaca.

Am intrat apoi în dormitor. Mariko întinse asternutul pe rogojina si trase de cordonul ce atîrna lînga abajur. Culorile stralucitoare ale plapumii de bumbac imprimat aparura clar în lumina, fri alcovul elegant era dosita o papusa frantuzeasca.

M-am dezbracat jenat. Mariko îsi puse pe umeri un halat de un roz-deschis si-si scoase hainele de sub el cu multa îndemînare. Lînga asternut era o cana cu apa, asa ca am înghitit cîteva pahare. Mariko, care statea cu spatele, a auzit gîlgîitul:

- Aha,,deci esti bautor de apa! spuse rîzînd. M-am bagat în asternut. Ducîndu-si degetul la vîrful

nasului meu, spuse:

- Chiar prima oara? Rîse.

Nici la lumina palida a lampadarului n-am neglijat sa privesc tot ce se afla în jurul meu. Privitul era o dovada a faptului ca existam. în plus, era pentru prima oara cînd ochii mei- vedeau atît de aproape. Legea distantei ce reglementa lumea mea fusese încalcata. O straina atenta fara teama la propria-mi existenta. Caldura corpului strain si mirosul parfumului ieftin pe pielea lui m-au

pentru prima oara cînd vedeam lumea altcuiva topindu-se în felul acesta.

Ma manevra ca pe un barbat care e o particica a unitatii universale. Nu-mi imaginasem niciodata asa ceva. Dupa ce-mi scosesem hainele, am fost despuiat si de alte straturi -bîlbîiala, urîtenia, saracia. Nu-mi venea sa cred ca eu eram cel care cautase astfel de satisfactii. Un sentiment care ma ocolise parca atîta amar de vreme tîsni acum deodata si imediat se spulbera. M-am înde­partat de trupul fetei si mi-am lipit barbia de perna. M-am simtit apoi coplesit de singuratate, dar nu suficient ca sa pot plînge.

Stateam de vorba acum. Am auzit-o vag pe fata spunîndu-mi ca s-a mutat aici de la Nagoya. Dar toate gîndurile mele erau îndreptate spre Templul de aur. Er^u reflectari cu totul abstracte, complet diferite de inertia mea obisnuita, gînduri încarcate de senzual.

- Mai vii pe-aici, nu? întreba Mariko si dupa felul cum îmi vorbea am înteles ca este mai mare decît mine cu cîtiva ani. Da, era sigur mai batrîna. Sînii ei erau acolo, în fata mea, acoperiti de broboane de sudoare. Asa cum aratau nu se vor transforma niciodata în Templul de aur. I-am atins, timid, cu vîrful degetului.

- Ţi se par ciudati, nu? spuse Mariko.

Se ridica si, privind unul dintre ei fix, îl scutura usor, de parca se juca cu un animal mic. Clatinarea usoara a carnii ei îmi aduse în minte apusul de soare de dea­supra golfului Maizuru. Modul în care se schimba soarele atît de repede parea sa se amestece în mintea mea cu schimbarea carnii fetei. Ma consola gîndul ca exact cum soarele s-a îngropat în nenumaratele straturi de nori, si aceasta carne ce se ondula în fata ochilor mei va zacea în curînd în strafundurile întunecate ale noptii.

Am venit a doua zi si am solicitat aceeasi fata. Nu numai pentru ca-mi ramasesera destui bani. Actul în

cu extazul pe care mi-l imaginasem si voiam sa mai încerc o data sa ma apropii de culmi. Unul din lucrurile prin care ma deosebesc de alti oameni îl constituie faptul ca ceea ce întreprind în realitate tinde sa sfîrseasca, asemenea unei copii fidele, cu ceea ce exista în imaginatia mea. Sau sa-i spun mai degraba nu imaginatie, ci memoria surselor mele. Nu pot sa nu constat ca fiecare experienta din viata mea a fost traita înainte mai stralu­citor. Chiar si de data aceasta aveam impresia ca odata, undeva, nu-mi amintesc deslusit cînd si unde - poate cu Uiko -, am mai avut parte de placerea trupeasca, parca mai puternica, ce ma toropise de tot. Aceasta fusese sursa bucuriilor mele ulterioare si într-adevar, acele placeri erau neegalate.

Aveam impresia ca odata, în trecutul îndepartat, fuse­sem undeva martorul unui apus de soare incandescent, de o splendoare nemaiîntîlnita. Era oare vina mea ca apusurile de soare pe care le-am vazut pe urma erau mai mult sau mai putin sterse?

Fata s-a purtat ieri cu mine de parca eram un client obisnuit, asa ca astazi am luat o carte si am bagat-o în buzunar. Facea parte dintr-o colectie si o cumparasem de la anticariat cu cîteva zile în urma. Cartea era Delicte si ■pedepse de Beccaria. Acest criminalist italian din secolul al optsprezecelea se dovedi un fel de meniu fix format din portii standard de iluminism si rationalism, asa ca am aruncat cartea dupa ce-am citit cîteva pagini. M-am gîndit ca s-ar putea s-o intereseze pe fata titlul.

Mariko m-a primit cu acelasi zîmbet ca ieri. Zîmbetul a fost acelasi, dar ieri n-a lasat nici o urma. Prietenia ei fata de mine era prietenia celor ce arunca pe furis o privire unui strain la vreun colt de strada. Poate pentru ca însusi trupul fetei era un colt de strada.

Am stat cu matroana si cu Mariko într-o camera mica. Am baut sake si m-am dovedit foarte îndemînatic la întoarcerea cescutelor, asa cum cerea vechiul obicei.

spuse matroana. Esti tu tînar, dar vad ca tii la eticheta!

- Daca vii aici în fiecare zi, interveni Mariko, n-o sa te certe staretul?

"M-au dibuit deci, mi-am zis; stiau ca sînt de la Templu."

- Sa nu-ti imaginezi ca nu mi-am dat seama, spuse Mariko, vazîndu-ma surprins. Tinerii de azi poarta parul lung, stil regenta. Cînd vezi un tip cu parul tuns ca al tau, îti dai imediat seama ca vine de la vreun templu. Noi, cele de-aici, stim totul despre ei. Pentru ca aici veneau, cînd erau tineri, si barbatii care acum sînt preoti bine cunoscuti. Ei, ce-ai zice de un cîntec?

Mariko începu sa cînte un cîntec popular despreaven-turile unei femei din port.

Am intrat imediat dupa aceea în dormitor si m-am descurcat binisor de data aceasta, ambianta îmi devenise familiara. Am simtit o oarecare placere, si totusi nu placerea pe care mi-o imaginasem; era mai degraba un soi de vaga satisfactie pentru ca reusisem sa ma adaptez placerii trupesti.

Dupa ce totul s-a terminat, Mariko mi-a tinut un logos sentimental, atragîndu-mi atentia ca este mai batrîna decît mine. Ma strabatura fiori reci, dar n-au tinut mult.

- Cred c-ar fi mai bine pentru tine sa nu vii prea des prin astfel de locuri, spuse Mariko. Esti un tip serios. Sînt convinsa ca-i asa. Nu trebuie sa te lasi absorbit de astfel de lucruri, sa stii. Trebuie sa-ti canalizezi toata energia în munca. Ar fi mult mai bine pentru tine. Bineînteles, îmi pare bine ca vii aici sa ma vezi, dar întelegi de ce-ti vorbesc astfel, nu? Te consider fratele meu mai mic.

Mariko spicuise probabil aceasta poveste ieftina în vreo revista pentru femei. Nu rostise cuvintele cu convin­gere. Nascocea pur si simplu o istorioara, eu fiindu-i tinta, si-si imagina ca o sa ma prind în jocul creat de ea. Din punctul ei de vedere, ideal ar fi fost sa ma emotionez si sa izbucnesc în lacrimi.

repede cartea pe care i-o adusesem si i-am vîrît-o sub nas. Mariko a rasfoit-o cuminte. Apoi, fara nici un cuvînt, o puse la loc lînga pat, de unde o luasem. Uita imediat de ea.

As fi vrut ca Mariko sa presimta importanta întîlnirii noastre. As fi vrut sa fie cît de cît constienta de faptul ca dadea si ea o mîna de ajutor la distrugerea lumii. La urma urmei, n-ar trebui sa-i fie indiferent nici macar ei. înce­pusem sa-mi pierd rabdarea si pîna la urma, mi-au iesit din gura niste vorbe pe care n-as fi vrut sa le rostesc.

- într-o luna - da, într-o luna - o sa se scrie despre mine în ziare. Te rog sa tii minte asta!

Inima îmi batea puternic cînd am terminat de vorbit. , Mariko însa izbucni în rîs. Rîdea atît de tare, încît i se scu­turau sînii; apoi mi-a aruncat o privire si a încercat sa se abtina sa nu-si muste mîneca, dar avu un nou acces de rîs de se scutura toata. Eram sigur ca nici ea nu putea sa-mi explice de ce se amuza atît de tare. îmi citi proba­bil gîndurile pe chip si înceta sa mai rîda.

- Ce e atît de amuzant? am întrebat. Ce întrebare prosteasca!

- Esti un mare mincinos! Oh, zau ca-i amuzant! Ce mincinos esti!

- Nu spun nici o minciuna.

- Hai, termina! spuse Mariko, izbucnind iar în rîs. Ma faci sa mor de rîs! Ce minciuni gogonate! si nu ti se clinteste nici un muschi pe fata cînd spui astfel de gogomanii.

M-am uitat la ea amuzat. Poate a distrat-o bîlbîiala mea ciudata cînd i-am atras atentia asupra viitorului. Cert e ca n-a crezut o iota din tot ce i-am spus.

Mariko nu credea nimic. Chiar daca s-ar fi pornit un cutremur sub ochii nostri, tot n-ar fi crezut. Daca s-ar întîmpla ca lumea sa se prabuseasca, atunci fata aceasta ar fi crutata. Mariko credea numai în lucruri care se petreceau conform logicii ei, iar aceasta logica nu admitea nici o prabusire a lumii - deci orice argument îi aduceai,

vedere semana cu Kashiwagi. Mariko era un Kashiwagi-femeie, un Kashiwagi care nu gîndea.

Terminînd de vorbit, Mariko se ridica în sezut, goala pîna la mijloc si începu sa fredoneze o melodie. Fredo-natul se amesteca cu bîzîitul unei muste ce i se rotea dea­supra capului. Musca se aseza apoi pe unul din sîni.

- Oh, ma gîdila, dar n-a facut nici un gest s-o alunge.

O data ajunsa pe piept, musca nu se mai clinti. Spre surprinderea mea, lui Mariko nu i se parea neplacut sa fie mîngîiata astfel de o insecta.

Auzeam ploaia în streasina. Aveai impresia ca numai în locul acela. în urechile mele, ploaia suna de parca era înlemnita de groaza: o luase prin partea aceasta a orasului si se ratacise de tot. Asta era senzatia mea. Rapaitul ploii parea izolat în noaptea de necuprins, ca si mine de altfel; era un sunet ce apartinea unei lumi circumscrise, ca lumea marunta iluminata de lumina vaga a veiozei.

Daca mustelor le placea descompunerea, oare si Mariko intra în stare de putrefactie? Oare lipsa totala de credinta a fetei însemna putrefactie? Lucrul acesta se întîmpla pentru ca fata avea o lume a ei. îmi era greu sa pricep.

Apoi am observat ca Mariko adormise. Zacea acolo ca un cadavru, si musca parea sa fi atipit si ea pe rotunjimea pieptului.

Nu m-am mai dus la Otaki. Realizasem ceea ce aveam de realizat. Nu mai ramînea decît sa constate staretul ca-mi cheltuisem banii pentru taxa si sa ma izgoneasca.

Cu toate acesta nu îi facusem nici o aluzie la felul cum îmi cheltuisem banii. Nu simteam nevoia sa-i marturisesc staretului; el trebuie sa descopere fapta singur, fara nici o aluzie din partea mea.

Mi-era greu si mie sa-mi explic de ce tineam atît de mult sa-i încerc puterea staretului. De ce voiam sa împrumut taria asta a lui? De ce tineam oare ca decizia mea finala sa depinda de izgonire? Pentru ca, dupa cum

lui de putere.

La cîteva zile dupa cea de-a doua vizita a mea la casa Otaki am avut iar ocazia sa-mi confirm acest aspect al firii staretului. Dimineata devreme, înainte de deschidere, el dadu o raita prin Templu. Era ceva cu totul neobisnuit. Veni la mine si la ceilalti preoti tineri care maturam pe-acolo si ne multumi conventional pentru tot ce faceam. Apoi, în mantia lui alba, ce-ti lasa impresia de rece, urca treptele de piatra ce duceau la Yukatei. Era limpede ca voia sa stea singur acolo, sa-si prepare ceaiul si sa mediteze nestigherit.

Se mai zareau pe cer urmele rasaritului incandescent. Cîtiva nori, ici-colo, rasfrîngînd o stralucire rosiatica, alergau pe fundalul albastru. Aveai senzatia ca norii nu reusisera sa-si învinga timiditatea.

Dupa ce-am terminat cu maturatul, ceilalti din grupul nostru se întoarsera în cladirea principala a Templului. Numai" eu o luasem pe cararea care ducea la Yukatei, în spatele Bibliotecii. Mie îmi revenea sarcina sa matur terenul de acolo. Mi-am luat matura si am urcat scarile din piatra, marginite de un gard din bambus. Treptele duceau pîna aproape de casa ceaiului. Copacii erau înca uzi de ploaia din seara precedenta. Stralucirea diminetii se reflecta în stropii de roua presarati din abundenta pe tufisurile din jur si aveai impresia ca rasarisera cirese rosii acolo, înainte de vreme. Pînza de paianjen ce se întindea de la un strop de roua la altul era si ea rosiatica parca si am observat ca tremura.

Privind la toate acestea, am fost pur si simplu uimit constatînd ca obiectele de pe pamînt pot rasfrînge atît de fidel culorile cerului. Pîna si umezeala de la ploaie care învaluia totul îsi tragea seva în întregime din cerul de deasupra. Peste tot erau stropi, ca si cînd totul ar fi primit binecuvântarea marinimoasa a cerului; emana un miros de putred amestecat cu proaspat. Pentru ca obiectele de pe pamîntul acesta nu stiau ce-nseamna neacceptarea.

dului, al carui nume se trage din fragmentul: "Steaua Nordului ramase pe aceste meleaguri si puzderia de stele o slujesc." Actualul turn nu mai era acelasi ca cel de pe vremea lui Yoshimitsu. Fusese reconstruit cu cîteva sute de ani în urma în forma rotunda, forma obisnuita a pavilioanelor de ceai. Deoarece staretul nu se vedea prin Yukatei, era probabil în turn.

Nu voiam sa-l înfrunt singur pe staret. Am luat-o tacut de-a lungul'gardului viu, aplecîndu-ma ca sa nu fiu vazut de partea cealalta.

Turnul Steaua Nordului era deschis. în alcov se vedea obisnuitul sul de pergament al lui Maruyama Okyo. Alcovul continea si un altar mic buddhist, lucrat cu multa migala, din lemn de santal, dar care se înnegrise în sutele de ani care trecusera de cînd a fost adus din India. în stînga se vedea raftul în stil Rikyu, din lemn de dud; am vazut si pictura de pe usa glisanta. Totul era la locul lui, cum ma si asteptasem de altfel, dar nici urma de staret. Mi-am ridicat instinctiv privirile peste gard si am privit în jur.

într-un ungher întunecat al camerei de linga pilon, am vazut ceva ce semana cu un pachet mare alb. Privind mai atent, mi-am dat seama ca este staretul. Trupul învesmîntat în mantie alba era aplecat de tot, ghemuit, cu capul între genunchi si fata acoperita de mînecile lungi.

Staretul ramase în aceeasi pozitie. Era complet nemiscat. Privindu-l, am încercat diverse sentimente.

Primul meu gînd a fost ca i s-a facut brusc rau si are o criza. Voiam sa ma ridic imediat si sa ma duc sa-l ajut. Ceva ma retinu însa. Nu-i purtam nici un pic de afectiune staretului si apoi, oricum, într-una din zilele acestea îmi duceam la bun sfîrsit planul de a da foc Templului de aur. Ar fi curata ipocrizie sa-i ofer ajutorul în conditiile acestea. Mai mult, exista pericolul ca, daca-l ajutam, sa devin obiectul recunostintei si dragostei lui si astfel sa-mi slabeasca hotarîrea.

L-'ciLet lua uiiam unic ia siaici, nu pai ca uumciv. WIH.C

i s-ar fi întîmplat, asa cum statea ghemuit acolo, în pavili­onul ceaiului, parea complet lipsit de mîndrie si dem­nitate. Era un soi de umilire, parca era un animal adormit. Am observat ca-i tremura mînecile usor, ca si cînd l-ar fi apasat pe spate o greutate invizibila.

Ce sa fie oare aceasta greutate invizibila? Suferea? Sau constiinta insuportabila a neputintei?

Obisnuindu-ma cu linistea din jur, mi-am dat seama ca staretul murmura ceva cu o voce stinsa. Parea o ruga, dar nu am recunoscut-o. M-a izbit brusc un gînd care mi-a spulberat mîndria: gîndul ca staretul nostru ducea o viata spirituala necurata de care noi nu stiam nimic si ca, în comparatie cu aceasta, micile mele fapte rele, pacatele si greselile provocate de lipsa de atentie erau chiar banale.

Am înteles apoi. Staretul statea în pozitia "asteptarii la gradina", adica în pozitia preotului itinerant caruia i s-a refuzat cererea de intrare în templu si care sta pe sac toata ziua, asteptînd în fata usii cu capul plecat. Daca un prelat de rangul staretului nostru imita cu adevarat regu­lamentul caruia trebuie sa i se supuna un preot itinerant, atunci înseamna ca este exagerat de decent. Dar oare în ce scop? Asa cum decenta firicelelor de iarba, a vîrfurilor frunzelor copacilor, a stropilor de roua ce se lasau pe pînza de paianjen - toate - se îndreptau deci spre stralucirea diminetii, spre ceruri, tot asa poate si staretul îsi îndrepta intentiile decente spre pacatele originare si pacatele lumii, care nu erau ale lui de fapt; poate ca lasa ca toate acestea sa se reflecte firesc în persoana lui, asa cum statea chircit ca un animal.

Dar nu, decenta lui nu este îndreptata spre o forta uni­versala. Pentru mine, mi-am dat eu seama brusc, pentru mine o facea. Nu exista nici o îndoiala. stia ca o sa trec pe aici si-si luase pozitia aceasta de dragul meu. si-o fi dat seama de propria lui neputinta si se decise pîna la urma pentru aceasta metoda, teribil de ironica, pentru a ma mustra, pentru a-mi sfîsia inima-n bucatele, pentru

genunchii si sa ma rog.

Pe cînd îl priveam cum statea acolo, ghemuit, în pozi­tia aceea pe care o luasem drept decenta, am facut toate eforturile sa nu ma las coplesit de emotie. Desi încercam din rasputeri s-o resping, adevarul este ca îmi venea sa mor de dragul lui. Dar gîndul ca se asezase în pozitia respectiva pentru mine a întors totul pe dos si-mi oteli parca si mai tare inima.

în clipa aceea ma hotarîsem sa-mi vad mai departe de planuri fara sa mai astept nici un alt motiv, cum ar fi izgo­nirea. Staretul si cu mine devenisem locuitorii a doua lumi complet diferite si nu mai aveam nici o înrîurire unul asupra celuilalt. Ma eliberasem de toate oprelistile. Acum puteam sa-mi duc la bun sfîrsit hotarîrea pe care o luasem, dupa pofta inimii si cînd aveam chef, fara sa mai astept nimic din afara.

Stralucirea diminetii pali; pe cer se adunasera nori si lumina soarelui se retrase din Turnul Steaua Nordului. Staretul ramase acolo mai departe, ghemuit. Am plecat repede.

în data de 25 iunie izbucni razboiul din Coreea. Pre­sentimentul ca lumea se va duce de rîpa se adeverea. Tre­buia sa ma grabesc.

A DOUA ZI DUPĂ VIZITA MEA la Gobancho am si facut o încercare. Am scos cîteva cuie de vreo cinci centimetri din usa de lemn de la intrarea din dos a Templului de aur.

Sînt doua intrari în Hosui-in. Ambele usi au doua canaturi, una la est si alta la vest. Batrînul ghid obisnuia sa dea o raita Templului de aur în fiecare seara. Mai întîi închidea pe dinauntru usa dinspre vest, apoi o încuia pe dinafara pe cea dinspre est. stiam ca pot intra în Templul de aur fara cheie: pe o usa veche de lemn, din dos, care nu mai era de mult folosita. Se putea îndeparta usor daca scoteai cîteva cuie de sus si cîteva de jos. Cuiele abia se mai tineau si tocmai de aceea scosesem cîteva, de proba. Le-am înfasurat într-o bucata de hîrtie si le-am pus cu grija în fundul sertarului." Au trecut cîteva zile. Nimeni n-a observat nimic. A trecut o saptamîna. Nimeni nu sesizase lipsa cuielor. în seara zilei de 28 m-am strecurat pe furis si le-am pus la loc.

în ziua în care l-am vazut pe staret ghemuit în pavili­onul ceaiului, am înteles ca nu o sa mai depind de nimeni, ca nimeni nu-si va mai impune forta asupra mea, asa ca m-am dus la farmacia de lînga sectia de politie din partea de vest a cartierului Chimoto Imaide-gawa si am cumparat niste arsenic. Mi-au dat mai întîi o sticluta mica ce nu putea contine mai mult de treizeci de pastile. Am cerut una mai mare: am platit o suta de yeni pentru o sticluta cu o suta de pastile. Am intrat apoi într-o fierarie la sud de sectia de politie si mi-am

LUI l-ULIL \_IC UUZ,UllCli

timetri. M-a costat nouazeci de yeni cu cutie cu tot.

M-am învîrtit cîtva timp prin fata sectiei de politie. Era seara si cîteva ferestre erau puternic luminate. Am zarit un politist intrînd grabit. Purta o camasa deschisa la gît si avea o servieta în mîna. Nimeni nu-mi acorda nici o atentie. Nimeni nu-mi acordase nici o atentie în ultimii douazeci de ani si starea aceasta parea sa continue. Asa cum stateau lucrurile în momentul de fata, eram o per­soana complet lipsita de importanta. în Japonia sînt mi­lioane, zeci de milioane de oameni izolati prin colturi, carora nu le acorda nimeni nici o atentie. si eu faceam parte dintre ei. Lumii putin îi pasa daca traiesc sau mor, de aceea aveau ceva linistitor. si politistul-detectiv parea linistit în felul lui si nu s-a sinchisit sa-mi acorde si o a doua privire. Lumina rosiatica, fumurie, a lampii anunta sectia de politie Nishijin, din care semnul grafic jin cazuse fara ca cineva sa se gîndeasca sa-l mai puna la loc.

în drum spre Templu ma gîndeam la cumparaturile pe care le-am facut în seara aceea. Erau cumparaturi intere­sante. Desi cumparasem medicamentul si cutitul pentru eventuala mea disparitie de pe pamînt, eram foarte încîntat ca le am si ma gîndeam daca nu asa se simte unul ce-si cumpara casa noua si-si face planuri de viitor. Dupa ce-am ajuns la Templu, m-am uitat din nou la cele doua achizitii. Am scos cutitul din cutiuta si i-am lins lama. Lama de otel s-a aburit imediat si raceala pe care am simtit-o pe limba a fost urmata de o senzatie de pros­petime. Aceasta prospetime se reflecta pe limba, de undeva, din interiorul otelului, din miezul de neatins al otelului. Precizia formei, lustrul culorii indigo a adîn-curilor marii - tocmai acestea-i dadeau acea prospetime diafana care-mi învalui vîrful limbii. Farmecul disparu însa în cele din urma. îmi imaginam, fericit, ziua în care ma va ameti cu totul, fizic, acea explozie de prospetime. Cerul mortii era stralucitor si mi se parea ca seamana cu cerul vietii. Nu ma mai strafulgera nici un gînd negru. Lumea aceasta scapase de suferinta.

instalat un sistem de alarma automat contra incendiilor. Era astfel conceput, încît'în momentul în care tempera­tura din interiorul Templului ajungea la un anumit punct, suna un clopotel de avertizare pe coridorul unde locuiam, în seara zilei de 29 iunie s-a defectat ceva la sistemul de alarma. Batrînul ghid descoperise defectiunea. Eram întîmplator în bucatarie în clipa aceea si l-am auzit cum îi raporta diaconului situatia. Aveam senzatia ca aud o îmbarbatare din ceruri.

A doua zi dimineata însa, diaconul a telefonat la fabri­ca ce instalase sistemul de alarma si i-a rugat sa ne trimita un depanator. Blajinul ghid îmi povesti si mie cum stau lucrurile. Mi-am muscat buzele. Noaptea trecuta avusesem o ocazie absoluta, minunata, sa-mi duc planul la bun sfîrsit, dar am ratat-o.

Depanatorul veni seara. Ne-am adunat cu totii în jurul lui si l-am privit curiosi cum repara sistemul. Se pare ca nu-i dadea de capat defectiunii. înclina usor capul, des­curajat, si noi, gura-casca, plecaram unul cîte unul sa ne vedem de-ale noastre. Am plecat si eu. Trebuia sa astept sa termine cu reparatia si sa aud semnalul acela dis­perat - sunetul clopotelului prin tot Templul, pe cînd se verifica daca functioneaza. Noaptea se lasa asupra Tem­plului de aur ca fluxul ce asalteaza malul si am vazut luminita depanatorului în interiorul cladirii. Nici urma de alarma. Renunta si el sa mai faca ceva si pleca spunînd ca vine a doua zi sa-si termine treaba.

Nu s-a tinut de cuvînt, deci n-a venit pe 1 iulie:Con-ducerea Templului n-avea nici un motiv special pentru a grabi reparatiile.

în data de 30 iunie m-am dus iar în Chimoto Imaide-gawa si mi-am cumparat pîine dulce si piscoturi cu gem. Pentru ca nu ni se dadea nici o gustare între mese, mai veneam din cînd în cînd aici sa-mi cumpar dulciuri din putinii bani de buzunar pe care-i aveam.

Dar nu-mi facusem cumparaturile pentru ca-mi era foame. si nici n-am cumparat pîinea ca sa pot înghiti

ei bine, atunci recunosc ca nelinistea din mine ma facuse sa-mi cumpar de mîncare.

Legatura dintre mine si sacosa aceea plina pe care o duceam în mîna. Legatura dintre fapta aceea perfecta si izolata pe care eram pe punctul de a mi-o asuma si amarîta aia de pîine din sacosa. Soarele strapunse cerul înnorat si învalui casele vechi de pe strada ca o pîcla înabusitoare. îmi curgea sudoarea siroaie pe spate, de parca as fi fost atins cu un fir de ata rece. M-am simtit îngrozitor de obosit. Legatura dintre mine si pîinea dulce. Oare ce putea fi? îmi imaginam ca, în momentul în care ma voi gasi fata-n fata cu propria fapta, voi fi sustinut, spiritual, de tensiunea si concentrarea de care va trebui sa dau dovada în clipele acelea, dar stomacul meu, care va ramîne mai departe izolat, îsi va cere si el drepturile, o, rasplata pentru aceasta izolare. Aveam impresia ca organele mele interne erau ca un prapadit de dine ce nu poate fi dresat ca lumea. stiam. stiam ca indiferent de starea minunata de spirit în care m-as fi aflat, stomacul si intestinele - acele organe tîmpe si neghioabe din trupul meu - îsi puteau cere drepturile lor, tînjind dupa banalitati.

stiam ca stomacul meu o sa viseze. O sa viseze pîine dulce si piscoturi. Pe cînd spiritul meu o sa viseze biju­terii, stomacul meu o sa viseze cu încapatînare pîine dulce si piscoturi. în orice caz, mîncarea aceasta o sa serveasca drept indiciu celor ce-si vor stoarce creierii cu mobilul crimei. "Bietul de el, era flamînd", o sa se spuna. "E foarte firesc."

Sosi ziua cea mare: 1 iulie 1950. Cum spuneam, nu era nici o speranta ca sistemul de alarma sa se repare în ziua aceea, lucru ce s-a confirmat la ora sase dupa-amiaza. Batrînul ghid a telefonat la fabrica si i-a rugat sa grabeasca reparatiile. Mecanicul a raspuns ca, din neferi­cire, era foarte ocupat în seara aceea, dar va termina treaba negresit a doua zi.

soane, dar deoarece portile se închisera la sase si juma­tate, valurile de oameni începusera sa se retraga. Dupa ce telefona, batrînul ghid ramase la intrarea bucatariei cu privirile atintite undeva, în zare. îsi terminase treburile din ziua respectiva.

Ploua marunt. Rapaise de cîteva ori de dimineata pîna acum. Vîntul adia usor si nu era o caldura înabusitoare cum ar fi fost de asteptat în perioada aceea. Am vazut flori de dovleac împrastiate ici-colo, prin ploaie. Soia, care fusese semanata cu o luna în urma, începuse sa încol­teasca în straturile negre, lucioase, în partea cealalta a cîm-pului.

De cîte ori cadea pe gînduri, ghidul obisnuia sa clantane din dintii lui falsi, prost lucrati. în fiecare zi relata turistilor exact aceleasi lucruri despre Templu, dar din cauza danturii false, era din ce în ce mai greu sa-l întelegi. Nu acorda nici cea mai mica atentie sugestiei de a si-i repara. Batrînul bombanea ceva. Se opri o clipa din bol­borosit si i-am auzit dintii clantanind. Apoi porni iar sa bîiguie ceva. Era probabil nemultumit de întîrzierea reparatiei sistemului de alarma contra incendiilor. Ascultîndu-i murmurul de neînteles, am avut impresia ca spune ca-i prea tîrziu pentru reparatii - nu stiu daca se referea la dinti sau la sistemul de alarma.

Staretul avu în seara aceea un oaspete neasteptat. Era parintele Kuwai Zenkai, staretul templului RyQho din prefectura Fukui, un fost prieten din vremea studentiei. Fiind prieten cu staretul, parintele Zenkai fusese prieten si cu tata.

Staretul era plecat cînd a venit parintele Zenkai. I-a telefonat cineva si i-a spus ca are musafiri; a spus ca se întoarce cam într-o ora. Parintele Zenkai venise la Kyoto sa stea o zi-doua la Templu.

Tata vorbise deseori despre acest preot si avea o parere foarte buna despre el. Arata ca un adevarat barbat, si ca aspect, si în ce priveste caracterul, era un model de preot

sprîncene stufoase si vocea ca tunetul.

Cînd a venit un jisS sa-mi spuna ca parintele Zenkai vrea sa-mi vorbeasca pîna se întoarce staretul, am sovait putin. Mi-era teama ca nu cumva ochii lui limpezi si puri sa-mi dibuiasca planul, care era acum pe punctul de a fi dus la îndeplinire.

L-am gasit stînd cu picioarele încrucisate în sala de oaspeti din pavilionul central. Bea linistit sake si mesteca niste peste uscat adus de diacon. îl servise colegul meu pîna sa vin, dar acum i-am luat locul si, asezîndu-ma politicos în fata preotului, i-am turnat eu sake. Stateam cu spatele la ploaia mohorîta, asa ca parintele Zenkai avea în fata ochilor o priveliste cam trista - gradina întunecata îmbibata de apa si chipul meu. Nu era el omul care sa se lase prins în astfel de mreje. Desi era prima noastra întîlnire, mi-a vorbit deschis. Remarca:

- Semeni cu tatal tau! Ce-ai mai crescut! Ce pacat ca a murit tatal tau!

Parintele Zenkai avea o candoare care-i lipsea staretului nostru si o forta cu care tata nu fusese nicio­data înzestrat. Fata îi era arsa de soare, narile foarte lungi, cute adînci între sprîncene. Privindu-i chipul, ai fi zis ca ai în fata ochilor masca Obeshimi pe care o foloseau spiritele din piesele No.

Nu avea trasaturi regulate, dar emana o forta inte­rioara cu totul iesita din comun. Parintele Zenkai dezvaluia însa forta numai cît sa anihileze orice simetrie posibila. Pometii obrajilor erau proeminenti precum muntii stîncosi pictati de artistii chinezi ce apartin Curen­tului Sudic.

Era totusi o blîndete în vocea bubuitoare a parintelui care-si gasea ecou în inima mea. Nu era o blîndete obisnuita - semana cu radacinile aspre ale unui copac mare ce se înalta la marginea satului, oferind adapost calatorului obosit -, ci o blîndete aspra la pipait. Trebuia sa fiu atent, sa nu ma las furat de ea, sa nu-mi zadar-

I It  *L *■;<■ r | i j ■ ia ■ ■ ia E iiii I  ■ ■ «j i i ii  iii ■* iiii iii  ■ MLI t,*J ■ I I I t-M  V II l ■ »

r r

secunda banuiala ca staretul l-a chemat special pe parin­tele Zenkai pentru mine, dar mi-am dat imediat seama ca nu batea el atîta drum, tocmai din prefectura Fukui, numai pentru mine. Nu, preotul acesta era un oaspete deosebit, care din întîmplare avea sa fie martorul unui cataclism cu totul si cu totul iesit din comun. Sticluta din ceramica avusese în ea cam un sfert de litru de sake, dar parintele o si golise. M-am scuzat cu o plecaciune adînca si m-am dus la bucatarie sa aduc alta. Pe cînd ma întorceam cu sake-ul încalzit, am avut o senzatie pe care n-o mai cunoscusem. N-am simtit niciodata nevoia sa fiu înteles, dar acum voiam ca parintele Zenkai sa ma înte­leaga. Probabil a observat si el ca în timp ce înge-nuncheam si-i turnam sake-ul, în ochii mei se putea citi o sclipire de sinceritate care-mi era straina.

- Ce parere aveti despre mine? am întrebat.

- Hm, as spune ca pari un student serios si muncitor. Bineînteles, n-am cum sa stiu daca îti faci de cap pe ascuns. Dar era sa uit! Lucrurile nu mai sînt ca pe vre­muri, nu? Am impresia ca tinerilor de azi nu le mai ajung banii si pentru destrabalare. Cînd tatal tau, staretul si cu mine eram tineri, faceam tot soiul de pozne.

- Va place un student obisnuit? l-am întrebat.

- Da, raspunse parintele Zenkai, asa e si bine sa arati. Cel mai bun lucru e sa fii ca toti ceilalti. Lumea nu te mai suspecteaza în felul acesta.

Parintele Zenkai nu era deloc îngîmfat. Preotii supe­riori, carora li se cere parerea în legatura cu cîte ceva, pic­tura sau obiecte vechi de arta, cad de obicei în pacatul de a nu avea niciodata o parere buna, de teama sa nu se rîda de ei mai tîrziu în cazul în care au facut vreo greseala. Apoi, mai sînt preotii Zen, care-si spun pe loc parerea, conventional, avînd însa grija sa se exprime în asa fel, încît raspunsul sa fie ambiguu. Parintele Zenkai însa nu era dintre acestia. El spunea exact ce vedea si ce gîndea. Nu cauta niciodata sa gaseasca vreun sens special

el nu-l interesa daca exista sau nu vreo semnificatie. Ce ma impresiona însa cel mai mult la parintele Zenkai era ca, atunci cînd privea un obiect - de exemplu, pe mine -, nu încerca sa se afirme observînd ceva ce n-a mai vazut nimeni; privea totul exact ca toti ceilalti. Scopul în sine nu avea nici o semnificatie pentru acest preot. Am înteles ce voia sa-mi spuna si m-am destins încet-încet. Atîta vreme cît le paream altora un om obisnuit, eram într-ade­var asa, si orice fapte ciudate as comite, banalitatea ra-mîne precum orezul vînturat.

Fara sa fac nici cel mai mic efort, am reusit sa ma ima­ginez ca un copacel stufos, plantat în fata parintelui Zenkai.

- Considerati, parinte, ca e bine sa procedezi exact asa cum asteapta lumea de la tine?

- Nu e întotdeauna usor. Dar daca te comporti altfel, lumea o sa considere imediat ca asa e normal în cazul tau. Sa stii ca se uita repede.

- si ce e mai de durata? Ce-ti preconizezi tu sau modul în care esti considerat?

-- Ambele se vor sfîrsi într-o buna zi. Oricît ai încerca sa te convingi ca personalitatea ta este mai trainica, se sfîrseste cu siguranta odata. Cînd trenul merge, pasagerii sînt în repaus, dar cînd trenul se opreste, pasagerii sînt cei care se pun în miscare. si miscarea, si repausul se sfîrsesc la un moment dat. Moartea pare sa fie repausul de pe urma, n-ai cum sa stii cît dureaza.

- Va rog sa ma priviti cu atentie, am spus în cele din urma. Nu sînt cum va imaginati dumneavoastra. Va rog sa cititi în inima mea.

Parintele îsi duse cescuta cu sake la gura si ma privi atent. Tacerea ma apasa precum acoperisul mare, negru al Templului, îmbibat de apa. M-au trecut fiori. Parintele Zenkai spuse apoi rîzînd:

- Nu e nevoie sa te patrund. Se citeste totul pe fata ta. Aveam impresia ca m-a înteles bine, pîna în cele mai

adînci unghere ale fiintei. Pentru prima oara în viata ma simteam complet despuiat sufleteste. si exact ca apa care

inundat de curajul de a comite fapta.

S-a întors staretul. Era ora noua. Ca de obicei, un grup de patru porni sa faca ultimul rond al Templului. Nu era nimic neobisnuit. Staretul se aseza sa bea sake cu parintele Zenkai. Pe la douasprezece si jumatate, unul din colegii mei îl conduse pe oaspete în camera lui. Staretul facu apoi baie - sau "intrarea în ape", cum se spunea la Templu - si pe la ora unu noaptea Templul se linisti de tot. Continua sa ploua încet.

Asternutul meu era întins pe rogojina. Stateam de unul singur si contemplam noaptea ce se lasa asupra Templului - tot mai neagra si mai apasatoare. Stîlpii mari si usa de lemn a camarutei mele pareau parca si mai întunecati în noaptea adînca.

M-am bîlbîit linistit în sinea mea. Spre furia mea, nu-mi aparu pe buze decît un singur cuvînt; era exact ca atunci cînd cauti zadarnic ceva într-o sacosa, dînd mereu peste ceva de care nu ai nevoie. Povara si opacitatea propriei lumi interioare semana foarte bine cu cea a noptii, cuvintele mele scîrtîiau în exterior ca o galeata grea, scoasa din putul adînc al noptii.

"Nu mai e mult, gîndeam. Sa mai am putina rab­dare." Cheia plina de rugina care a deschis usa ce despartea lumea exterioara de cea interioara se va rasuci lin în broasca. Lumea mea se va aerisi, adierea va patrunde nestingherita în cele doua lumi. Galeata se va ridica, balansîndu-se usor în vînt, si totul mi se va deschide sub forma unei întinderi mari... camaruta secreta va fi distrusa... E în fata ochilor, iar mîinile mele se întind gata-gata sa ajunga la...

Inima mi s-a umplut de bucurie în ora cît am stat singur în întuneric. Poate n-am fost în viata mea atît de fericit. M-am desprins brusc de întuneric.

M-am furisat în spatele Bibliotecii si mi-am încaltat sandalele de paie pe care mi le pregatisem cu grija

- o

santului din spatele Templului, înspre atelier. Nu era cherestea acolo, dar dusumeaua era plina de rumegus îmbibat de ploaie al carui miros se raspîndea puternic în jur. Atelierul era folosit si pentru depozitarea paielor. Se cumparau de obicei cîte patruzeci de snopi, dar nu mai ramasesera decît trei în noaptea aceea.

Am luat cei trei snopi si m-am întors. în bucatarie era liniste deplina. Am luat-o spre coltul cladirii si am ajuns în spatele apartamentului diaconului. Unul din gea­murile closetului se lumina brusc. M-am ascuns.

Am auzit pe cineva tusind. Mi s-a parut ca e dia­conul. Apoi l-am auzit usurîndu-se. Aveam impresia ca a durat o vesnicie.

Mi-era teama sa nu se ude paiele de la ploaie si, cum stateam ghemuit, încercam sa le protejez cu pieptul. Mirosul ce venea dinspre closet era si mai puternic din cauza ploii si parea sa se astearna pe manunchiul de ferigi. Cineva trase apa, apoi l-am auzit lovindu-se de perete. Bineînteles, diaconul nu era complet treaz si nu avea siguranta pe picioare. Lumina se stinse. Am luat cei trei snopi si m-am îndreptat spre Biblioteca.

Bunurile mele personale erau un cos de nuiele în care-mi tineam lucrurile si o valijoara veche. Aveam de gînd sa ard totul. Seara devreme îmi înghesuisem în cele doua obiecte toate cartile, hainele, straiele preotesti si alte nimicuri. Sper ca va recunoaste lumea ca am avut grija de toate. Obiecte ca stinghiile de la plasa împotriva tîntarilor cu care puteam sa fac zgomot pe cînd le caram, precum si obiectele neinflamabile ca scrumiera, cana, calimara de cerneala, care puteau atesta fapta mea, le-am pus între perne moi si le-am înfasurat în pînza. Le-am lasat oricum separat. în plus, trebuia sa mai ard o saltea si doua plapumi. Am carat tot bagajul acesta voluminos, bucata cu bucata, în spatele Bibliotecii si l-am îngramadit acolo. M-am dus apoi la Templul de aur sa scot usa de care va spusesem înainte.

ar fi fost împlîntate într-un strat de pamînt moale. Am rezemat usa înclinata de trupul meu si suprafata umeda a lemnului putred se bomba si se freca usor de gîtul meu. Nu era chiar atît de grea pe cît ma asteptam. Dupa ce-am scos usa, am pus-o jos. Pot sa privesc acum interiorul Templului de.aur. E întuneric bezna.

Usa era destul de îngusta, dar se putea intra. M-am lasat absorbit de întunericul Templului de aur. îmi aparu un chip straniu în fata si ma facu sa tremur de spaima. Avînd un chibrit aprins în mîna, fata mea se reflecta pe cutia din sticla ce continea macheta Templului.

Nu era chiar momentul potrivit pentru astfel de activi­tati, dar m-am oprit si am privit atent miniatura din caseta. Acest templu mic era luminat de flacara palida a chibritu­lui, umbra lui pîlpîi si scheletul de lemn parea tare agitat. Imediat fu însa înghitit de întuneric. Chibritul se stinse.

Ciudat, dar ma nelinisti capatul incandescent al chibri­tului, pe care l-am calcat ca studentul pe care-l vazusem odinioara la templului Myoshin. Am mai aprins un chibrit. L-am trecut prin fata altarului si a celor trei Buddha si am ajuns cu el în fata ofertoriului1. Acesta avea numeroase sipci de lemn printre care se aruncau mone­zile si, la luminita chibritului, sipcile se unduiau ca valu­rile, în ofertoriu se gasea statueta din lemn a lui Ashikaga Yoshimitsu, considerata patrimoniu national. Ea reprezenta un individ în pozitie sezînda, îmbracat în mantie preoteasca si cu un sceptru în mîna. Capul ras, ochii larg deschisi si gîtul îngropat în mînecile largi ale mantiei. Ochii-i sclipeau la lumina chibritului, dar nu-mi era teama. Era oribila statueta lui Yoshimitsu. Desi se pastra cu sfintenie într-un colt al cladirii pe care el însusi a construit-o, parea neîngrijita de multa vreme.

Am deschis usa dinspre vest care dadea spre Sosei. Cum spuneam, era o usa pe balamale ce se deschidea din-

Locul în care se depun ofrandele sau banii (n.ed.).

luminos decît interiorul Templului de aur. Usa ceda, scîrtîind, în noaptea întunecata.

"Ochii lui Yoshimitsu", mi-am zis iesind repede pe usa si luînd-o la fuga spre Biblioteca. Ochii aceia ai lui Yoshimitsu. Se poate face orice în prezenta acelor ochi. în fata acelor ochi care nu vad, ai unui martor fara viata.

Pe cînd alergam, mi-am dat seama ca ceva din buzunar facea zgomot. Era cutia cu chibrituri. M-am oprit si am îndesat un servetel sub capacul cutiei. Zgomotul se potoli. Nu se auzea nimic dinspre celalalt buzunar, în care se afla sticluta cu arsenic si cutitul, înfasurate bine într-o batista. Nici un sunet de la pîinea, piscoturile si tigarile din buzunarul puloverului.

Mi-am reluat activitatea mecanic. Am facut patru dru­muri ca sa pot transporta toate lucrurile adunate lînga biblioteca pîna la locui de destinatie, în fata statuii lui Yoshimitsu din Templul de aur. Am carat mai întîi salteaua si plasa împotriva tîntarilor, de la care scosesem stinghiile. Apoi cele doua plapumi, valijoara si cosul de nuiele si, în sfîrsit, cei trei snopi de paie. Le-am aruncat la întîmplare, punînd paiele între plasa si asternut. Plasa aceea parea sa ia foc cel mai usor, asa ca am întins-o peste restul bagajelor.

în final, m-am întors la Biblioteca si am luat lega­turica în care bagasem lucrurile care nu ardeau si le-am dus, de data aceasta, spre marginea lacului, la est de Templu. De aici se vedea, drept în fata, stînca Yohaku. Stateam sub niste pini si abia reuseam sa ma feresc de ploaie.

Reflectarea cerului pe suprafata lacului îl facea sa aiba o culoare stearsa. Lintita deasa de la suprafata îti lasa impresia ca e vorba de pamînt pur si simplu, doar spatiile dintre ele te lasau sa ghicesti ca dedesubt ar fi apa. Unde stateam eu nu ploua suficient de tare ca sa clipoceasca apa. Lacul se evapora în ploaie si parea sa se-ntinda spre zarea îndepartata. Aerul era umed.

bîldîbîc, dar cu atîta zgomot, încît am crezut ca a plesnit aerul din jurul meu. Am stat o vreme chircit, nemiscat în întuneric, sperînd ca astfel sa atenuez zgomotul pe care-l provocasem fara sa vreau.

Am bagat mîna în apa si lintita calduta se lipi de degete. Am dat drumul în lac mai întîi stinghiei de la plasa împotriva tîntarilor, apoi scrumierei - ca si cînd as fi vrut s-o clatesc. Am lasat sa cada încetisor si ceasca, si calimara. Am terminat cu toate lucrurile ce trebuiau aruncate în apa. Au mai ramas lînga mine perna si pînza în care fusesera învelite. Nu mi-a mai ramas decît sa duc si aceste doua obiecte în fata lui Yoshimitsu si sa dau foc Templului.

Faptul ca arunci mi s-a facut brusc foarte foame cores­pundea exact anticiparilor si, departe de a ma simti magulit, aveam sentimentul ca am fost tradat. Mai aveam la mine pîinea si piscoturile pe care le începusem cu o zi în urma. Mi-am sters mîinile ude de un colt al puloverului si am devorat totul cu lacomie. Nu le simteam gustul. Stomacul a tipat dupa mîncare si nu se sinchisea daca îmi place sau nu. Noroc ca am reusit sa-mi îndes în gura, în mare graba, niste pîine. Inima-mi batea puternic. Dupa ce-am terminat de înghitit mîncarea, am scos niste apa din lac si am baut.

Eram pe punctul de a trece la fapta cea mare. Termi­nasem cu toate pregatirile, nu-mi ramânea decît sa sfîrsesc odata. Nici nu-mi trebuia un efort prea mare.

Nu mi-am dat seama pentru moment ca între mine si ce aveam de gînd sa fac se deschidea o prapastie mare, gata sa-mi înghita si viata.

Pentru ca în clipa aceea ma uitam fix la Templul de aur si-mi luam ramas-bun de la el. Templul de aur era sters în întunericul noptii ploioase si nici macar conturul nu i se distingea clar. Statea acolo, în bezna, ca si cînd era o cristalizare a însasi noptii. încordîndu-mi privirile, am reusit sa deslusesc Kukyocho, nivelul superior al Tem­plului, unde întreaga cladire se îngusta, precum si

Choondo si Hosui-in. Dar diversele detalii ale Templului, care m-au impresionat atît de mult în trecut, s-au topit în întunericul monocrom.

Cum amintirile legate de frumusete se împrospatau tot mai mult, tocmai întunericul fu cel care-mi oferi fundalul potrivit visarii. întreaga mea conceptie despre frumusete se ascundea în aceasta forma sobra, adunata la pamînt. Datorita puterii amintirii, diversele detalii estetice înce­pusera sa sclipeasca, unul cîte unul, în întunericul încon­jurator, sclipirea se întindea tot mai mult, pîna cînd întreg Templul rasari în fata mea în însasi lumina stranie a timpului, care nu e nici zi, nici noapte. Niciodata nu mi s-a mai parut Templul de aur atît de perfect ca forma, nu l-am vazut niciodata sclipind în felul acesta, pîna în cel mai mic detaliu. Aveam impresia ca-mi însusisem vizi­unea unui orb. Lumina care emana chiar din Templu facu cladirea sa para transparenta si, de acolo, de pe malul la­cului, distingeam foarte bine picturile sfintilor de pe acoperisul din interiorul nivelului Choondo, precum si ramasitele de folii aurite de pe peretii nivelului Kuky-ocho. Exteriorul placut al Templului de aur se contopea strîns cu interiorul. Cuprinzînd întreaga priveliste cu ochii, am reusit sa remarc bine cladirea, linia clara a motivului, repetarea migaloasa a detaliilor oriunde revenea motivul respectiv, am perceput efectul con­trastului si al simetriei. Nivelele inferioare, Hosui-in si Choondo, aveau cam aceeasi latime si, desi era o oare­care diferenta între ele, aveau aceeasi cornisa; un nivel se odihnea pe vîrful semenului sau, astfel încît aratau ca o pereche foarte strînsa de vise sau ca niste amintiri ale unor placeri similare pe care le-am gustat cîndva, în trecut. Aceste doua etaje-surori gemene au fost încu­nunate de un al treilea, Kukyocho, care se îngusta brusc. si sus, pe acoperis, pasarea din bronz auriu înfrunta noaptea, noaptea cea fara de lumina.

Numai acestea nu l-au satisfacut pe arhitect. La vest de Hosui-in a mai adaugat gingasul Sosei, care se proiecta

toata osteneala sa distruga simetria cladirii. Rolul lui Sosei în arhitectura globala era acela de împotrivire metafizica. Desi nu se întindea mult peste lac, îti lasa impresia de îndepartare de centrul Templului de aur. Sosei era ca o pasare ce se înalta în zbor de pe pavilionul central, ca o pasare care îsi întinde aripile cu cîteva clipe în urma si vrea sa scape de suprafata lacului spre tot ce era lumesc. Semnificatia lui Sosei era asigurarea unei 'punti între rînduiala ce guverna lumea si acele lucruri - ca, de exemplu, dorinta trupeasca - ce erau în mare neorînduiala. Da, asta era. Sufletul Templului de aur începea cu acest Sosei ce semana cu un pod rupt la juma­tate; forma apoi un turn cu trei nivele si iar fugea de pod. Pentru ca puterea imensa a dorintei trupesti ce pîlpîia la suprafata acestui lac era sursa fortei ascunse ce înaltase Templul de aur; dar dupa ce fusese rînduita aceasta putere si terminat turnul cu trei nivele, n-a mai suportat sa salasluiasca acolo si nu i-a mai ramas decît sa scape o data cu Sosei înapoi la suprafata lacului, înapoi la pîlpîirea nesfîrsita a dorintei senzuale, înapoi la locul de bastina. Mai demult, ori de cîte ori priveam pîcla diminetii si a serii abatîndu-se deasupra lacului, ma framînta mereu acelasi gînd - gîndul ca aici salasluia imensa forta senzuala care a construit Templul de aur. si frumusetea a sintetizat luptele si contradictiile, si nearmoniile din fiecare particica a cladirii ■- mai mult chiar, frumusetea era cea care le domina! Templul de aur fusese construit cu praf de aur în lunga noapte fara lumina, exact ca o sutra înscrisa cu multa osteneala, cu praf de aur pe paginile întunecate ale cartii. Eu nu stiam însa daca frumusetea se identifica, pe de o parte, cu Tem­plul de aur sau, pe de alta parte, se unea cu noaptea nean­tului ce înconjura Templul. Poate ambele. si fiecare parte separata, si întreaga cladire, si Templul de aur, si noaptea ce învaluia Templul de aur. La gîndul acesta, am simtit ca misterul frumusetii Templului de aur, care m-a chinuit atît de mult pe vremuri, era pe cale de a se deslusi. Daca

balustradele, obloanele, usile înramate, ferestrele împodobite, acoperisul piramidal - Hosui-in, Ch5ondo, Kukyoch5, Sosei -, umbra Templului pe lac, insulitele în miniatura, pinii, dar chiar locul pentru ancorarea barcilor Templului -, frumusetea nu era desavîrsita în nici unul din detaliile Templului; deoarece fiecare detaliu umbrea frumusetea celui care-l urma. Din frumusetea unui singur detaliu se desprindea numai neliniste, tulburare. El visa la perfectiune, dar nu stia ce înseamna împlinirea si era mereu prins în mrejele frumusetii detaliului urmator, fru­musete necunoscuta. Umbrirea frumusetii unui detaliu se înlantuia cu umbrirea urmatoare, astfel ca diversele umbriri ale unei frumuseti care nu exista de fapt devenisera ideea dominanta a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era însasi structura fru­musetii. De aceea, din neîmplinirea diverselor detalii ale acestei frumuseti se ivea automat o umbrire a neantului, iar cladirea aceasta atît de minunata, lucrata din lemn de cea mai buna calitate, tremura la gîndul existentei nean­tului ca un colier în bataia vîntului.

Dar n-a existat nici o clipa în care frumusetea Tem­plului de aur sa paleasca! Frumusetea lui îsi gasea mereu ecou pe undeva. Exact ca o persoana careia îi tiuie ure­chile, eu auzeam neîncetat sunetul frumusetii Templului de aur oriunde ma aflam si ma obisnuisem cu el. Daca comparai aceasta frumusete cu sunetul, Templul era ca un clopotel de aur care suna incontinuu de cinci secole si jumatate sau chiar ca o harpa mica. Ce se întîmpla însa daca sunetul înceta?

Ma simteam teribil de obosit.

Dincolo de Templul de aur ce se înalta în întuneric, dis­tingeam limpede Templul de aur din imaginatia mea. Nu încetase sa straluceasca. Balustrada nivelului Hosui-in dinspre malul apei se retragea sfioasa, pe cînd cea de la Choondo, sprijinita pe console de tip indian, îsi întindea pieptul visatoare spre lac. în cornise se reflecta incert

asfintitul sau stralucea la lumina lunii, lumina apei facea ca întreaga cladire sa arate de parca plutea si dadea din aripi misterios. Legaturile puternice ale Templului slabeau în vibratiile apei si, în astfel de momente, aveai impresia ca Templul de aur era facut din vînt, apa, flacari în permanenta miscare.

Frumusetea Templului de aur este de nedescris. stiam acum de unde mi se trage oboseala. Frumusetea aceea încerca pentru ultima oara sa-si exercite forta asupra mea si sa ma lege de neputinta care ma asaltase de atîtea ori în trecut. Mîinile si picioarele-mi tremurau de ceea ce vedeam în fata mea. Cu cîteva clipe în urma, eram la un pas de a savîrsi fapta, iar acum ma afundasem iar undeva, departe.

- Am facut toate pregatirile, bîiguiam eu, eram la un pas de a savîrsi ce-mi propusesem. Dupa ce am visat atît, oare e nevoie sa si actionez? Oare nu este complet lipsita de valoare fapta mea în stadiul acesta?

Probabil ca avea Kashiwagi dreptate cînd spunea ca nu fapta schimba lumea, ci cunoasterea. si mai era si tipul de cunoastere care încerca sa imite fapta pîna la exagerare. Cunoasterea mea intra în aceasta categorie. si acesta este tipul de cunoastere care face fapta cu totul neputin­cioasa. Oare motivul tuturor pregatirilor mele nu consta tocmai în realizarea faptului ca nu trebuie sa-mi iau rolul în serios'?

Da, asta trebuie sa fie. Actiunea este, în ce ma priveste, cu totul de prisos acum. Ea s-a nascut din viata, din propria vointa, iar acum sta în fata mea ca un mecanism aparte, din otel rece, asteptînd sa fie pus în miscare. Am impresia ca nu exista nici cea mai mica legatura între mine si fapta mea. Pîna în punctul acesta am fost EU, de-acum încolo nu mai sînt EU. Dar cum de îndraznesc sa nu nu mai fiu eu însumi?

M-am rezemat de trunchiul pinului. M-a vrajit scoarta umeda si rece a copacului. Aveam impresia ca aceasta

oprise pe loc; nu mai exista nicaieri nici o dorinta, chiar eu eram multumit.

Ce sa fac cu oboseala aceasta îngrozitoare? Aveam impresia ca am febra, sînt molesit si mîinile nu mi se rnisca cum vreau. Sînt bolnav, probabil.

Templul de aur stralucea sub ochii mei, exact ca privelistea oferita de Jissokan vazuta de Shuntokumaru. In noaptea neagra a orbirii, Shuntokumaru vazuse razele jucause ale apusului de soare pe Marea Naniwa. Vazuse si Awaji Eshima, Suma Akashi si chiar si Marea Kii reflectînd soarele serii sub cerul senin.

Trupul meu parea paralizat si-mi curgeau lacrimi întruna. Nu-mi pasa nici daca stateam asa pîna dimineata si ma gaseau acolo. N-o sa ma scuz în nici un fel.

V-am vorbit mult despre cît de neputincioasa mi-a fost memoria înca din frageda copilarie, dar trebuie sa subli­niez ca o data ce învie, este foarte buna. Trecutul nu ne trage înapoi numai spre trecut. Sînt amintiri legate de trecut care au resorturi puternice, iar cînd cel care traieste în prezent le atinge, ele se întind brusc si ne împing înainte, în viitor.

îmi simteam trupul amortit, dar mintea orbecaia pe undeva, prin amintiri. Qteva cuvinte plutira la suprafata, dar disparura si ele. Am avut impresia ca le ajung cu ghearele sufletului, dar s-au ascuns iar. Cuvintele acelea ma chemau. încercau sa se apropie de mine, ca sa vada de ce sînt în stare.

"Atentie la spate, atentie la exterior, daca va întîlniti, ucideti pe loc!"

Da, asa suna prima fraza a bine cunoscutului paragraf din Rinzai-roku. Celelalte cuvinte iesira apoi curgator: "Cînd îl întîlnesti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai asa te vei salva."

Cuvintele acestea m-au scos din moleseala în care cazusem. M-am simtit brusc puternic. O parte a mintii îmi tot spunea ca acum nu mai are rost sa-mi pun planul în aplicare, dar noua mea forta nu se speria de inutilitate.

ULII UC

x* :>~ ic* Un tx*. IU lUf Lkl IU*-l.1LU1 ^V.1U1 U *-U

inutila.

Am strîns pînza întinsa lînga mine si am bagat-o sub brat împreuna cu perna. M-am ridicat. Am aruncat o privire Templului de aur. Stralucirea Templului din imagi­natia mea începuse sa paleasca. Balustrada era înghitita încet-încet de noapte si padurea de piloni subtiri îsi pierdu din puritate. Lumina de la suprafata apei disparu si o data cu ea si reflectarea ei pe cornise. în curînd, toate detaliile s-au ascuns în întuneric si Templul de aur n-a mai lasat în urma decît un contur nedeslusit, negru.

Am fugit. Am luat-o la fuga spre nordul Templului. Picioarele mi se reobisnuira, am reusit sa nu ma împiedic, întunericul se deschidea treptat în fata mea si îmi arata drumul.

De pe marginea lui Sosei am sarit drept în Templul de aur prin usa de la intrarea vestica pe care o lasasem deschisa. Am aruncat perna si pînza peste gramada care ma astepta acolo, pregatita.

Vibram de emotie, mîinile mele umede tremurau. Pe lînga toate acestea, mi s-au udat si chibriturile. Primul n-a vrut sa se aprinda. Al doilea era pe punctul de a se aprinde, dar s-a rupt. Din al treilea a tîsnit flacara si, cum îl tineam în bataia vîntului, îmi lumina spatiile dintre degete.

Am cautat snopii de paie. Pentru ca, desi i-am tîrît eu însumi pîna aici, i-am pus în trei locuri diferite; am uitat complet unde. Pîna i-am gasit, chibritul s-a stins. M-am ghemuit pe vine lînga paie si am aprins doua chibrituri deodata.

Focul contura umbrele încîlcite ale gramezilor de paie si, degajînd o lumina stralucitoare, se raspîndi încet-încet în toate directiile. Pe cînd fumul se ridica în aer, focul se ascunse în mormanul acela alb. Apoi, neasteptat, departe de locul în care stateam, flacarile au tîsnit în sus, lansînd rotocoale verzi prin plasa pusa împotriva tîntarilor. Aveam senzatia ca totul în jurul meu a prins viata.

p f ^ f

chibrituri la dispozitie. Am dat fuga la alt colt al camerei si, aprinzînd cu grija chibritul, am mai dat foc unui snop de paie. Flacarile cele noi mi-au ridicat moralul. Cînd ieseam pe vremuri cu prietenii si faceam focuri de tabara, eu eram întotdeauna cel mai priceput.

Se înalta o umbra mare care pîlpîia în Hosui-in. Sta­tuile celor trei Buddha, Amida, Kannon si Seishi, erau luminate în rosu. Ochii statuii lui Yoshimitsu scaparara; umbra pîlpîia în spate.

Nici nu simteam caldura. Cînd am vazut ca flacarile ascultatoare au ajuns pîna la ofertoriu, mi-am spus ca totul este în ordine.

Uitasem de arsenic si de cutitul din buzunar. îmi veni subit ideea sa mor în Kukyoch5, înconjurat de flacari. M-am îndepartat de foc si am luat-o la fuga în sus, pe scara îngusta. Nu mi-a dat prin minte sa-mi pun între­barea de ce este deschisa usa care ducea la Choondo. Batrînul ghid uitase sa închida usa de la etajul doi.

Fumul se încolacea spre mine. Am tusit. Am privit sta­tuia lui Kannon atribuita lui Keishin si îngerii-cîntareti pictati pe tavan. Fumul cuprinse tot nivelul Ch5ondo. Am luat-o la fuga spre urmatorul nivel si am încercat sa deschid usa de la Kukyocho. N-a vrut sa se deschida. Era bine încuiata.

Am batut în usa. Bataia a fost puternica probabil, dar zgomotul nu se ciocni de urechile mele. Am batut cu toata forta. Simteam ca trebuie sa-mi deschida cineva usa dinauntru. Visam sa gasesc în Kukyocho un loc în care sa mor, dar pentru ca fumul porni pe urmele mele, bateam vehement, de parca-mi cautam un loc de refugiu. Dincolo de usa nu putea fi decît o camera mica. în clipa aceea visam ca peretii camerei sînt acoperiti în întregime cu foita aurie, desi stiam ca de fapt era aproape complet jupuita. Nu sînt în stare sa explic cit de disperat tînjeam dupa camaruta aceea stralucitoare pe cînd bateam cu forta-n usa. "Dac-as putea ajunge la ea, gîndeam, totul ar fi în ordine. De-as putea ajunge la camaruta aurie!"

puternice, asa ca m-am izbit cu tot trupul de usa. N-a vrut sa se deschida.

ChSondo se umpluse de fum. Auzeam sub picioarele mele pîrîitul focului. M-am înecat din pricina fumului, era gata-gata sa-mi pierd cunostinta. Tuseam si bateam în usa. Usa nu se deschidea.

în clipa în care mi-am dat însa seama ca sînt respins, n-am mai ezitat. M-am strecurat pe trepte în jos. Am fugit pîna la Hosui-in prin vîrtejurile de fum; cred ca am trecut si prin foc. Cînd am ajuns în final la usa dinspre vest, am tîsnit pur si simplu afara. Am luat-p la fuga ca sageata, nestiind încotro am apucat-o.

Fugeam. Cît de departe am ajuns fara sa-mi trag sufletul macar! Nu-mi amintesc pe unde am trecut. Am iesit probabil pe poarta mica de linga Turnul Kyohoku dinspre nord, apoi oi fi trecut si pe lînga Pavilionul Myo, am luat-o pe cararea de munte marginita de iarba si azalee si am ajuns în vîrful colinei Hidari Daimonji. Da, sigur, pe colina Hidari Daimonji am reusit sa ma întind si eu, în mijlocul desisului de bambusi, la umbra pinilor rosietici, sa-mi domolesc putin bataile nebunesti ale inimii. Colina aceasta veghea partea de nord a Tem­plului de aur.

Ţipetele unor pasari speriate m-au facut sa-mi revin în simtiri. O pasare zbura chiar pe lînga fata mea, fîlfîind puternic din aripi.

întins pe spate, am privit cerul în noapte. O multime de pasari s-au ridicat peste ramurile pinilor rosietici, iar scînteile focului, care începusera sa se rareasca, pluteau pe cer deasupra capului meu.

M-am ridicat si am privit departe, spre Templul de aur. Se auzea un zgomot ciudat dintr-acolo, ca niste pocnitori. Aveai senzatia ca pîrîie în acelasi timp încheieturile a nenumarati oameni.

Nu se vedea Templul de aur de unde stateam. Nu se vedea decît un vîrtej imens de fum si flacari mari, îndrep-

tate spre cer. Scînteile se risipira printre copaci, iai «i m Templului de aur parea presarat cu nisip auriu.

Mi-am încrucisat picioarele si am ramas cu privirile

atintite într-acolo.

Mi-am dat apoi seama ca tot corpul îmi este numai basici si rani, ca sîngeram puternic. Degetele-mi erau si ele patate de sînge; m-am lovit probabil cînd am batut în usa. Mi-am lins ranile ca un animal care a scapat de urmaritori. Am scos din buzunar sticluta cu arsenic înfasurata în batista si cutitul. Le-am aruncat în vale.

Am simtit pachetul cu tigari în buzunar. Am scos o tigara si am început s-o fumez. Ma simteam ca unul care se asaza la o tigara dupa ce a terminat o treaba grea. Voiam sa traiesc.

Capitolul

Capitolul II

Capitolul III............................

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII...........................

Capitolul VIII...........................

Capitolul IX

Capitolul X

b C

ac ev

Ju. di

foi fii

Cartile s nt ca oamenii.

Pe multe le int lnesti la tot pasul, dar

nu-ti produc nici o impresie: le uiti imediat.

Cu unele te nt lnesti de nevoie.

S nt altele pe care

ti amintesti ca le-ai iubit,

dar nu-fi mai spun nimic,

si c teva care pur si simplu

n-au vrut sa te iubeasca

Dar s nt si cartile de care

r m i cumva ndragostit:

crexi ca le-ai uitat

si totusi

m w

le duci at t de tare dorul...

Sau cartile carora le-ai presimtit miracolul,

fara sa le fi cunoscut vreodata

Carti gata sa te iubeasca

adunate pentru tine

n colectia CARTEA DE PE NOPTIER

Alte aparitii n aceeasi colectie:

YASUSHI INOUE Pusca de v natoare YASUNARI KAWABATA Vuietul muntelui YUKIO MISHIMA Dupa banchet YASUNARI KAWABATA Frumusete si ntristare YASUNARI KAWABATA O mie de cocori

ISBN 973-50-0053-9




Document Info


Accesari: 4622
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )