Dupa debutul spectaculos cu volumul de versuri "Un psalm si câteva soapte" (1998), Silviu Popescu revine în actualitate cu o carte de publicistica, însumând o parte din tabletele tiparite în cotidianul "Curierul de Vâlcea" în perioada 1990-1999. Zece ani de framântari politice si sociale, de cautari si dezbateri, în care un popor abia iesit de sub mantaua rosie a comunismului încearca sa-si regaseasca identiatea, sa respire aerul tare al libertatii, sa spere, sa traiasca. Dupa monotonia exasperanta a celor 45 de ani de tacere, în care singurul glas ce se putea auzi era cel al "conducatorului iubit", asistam dupa 1989 la o nebanuita descatusare a valorilor, la aparitia unor talente tinere, pline de verva, care au colorat tabloul tern al publicisticii din epoca "de aur". Apar mii de ziare si reviste, ingineri, medici si economisti îsi abandoneaza profesiunea si intra în hora halucinanta a presei scrise sau vorbite. Niciodata peisajul ziaristicii românesti nu a prezentat un spectacol atât de fascinant ca în acesti zece ani de petrecere a vremii. Fireste, "ruperea zagazurilor" a adus cu sine si putregaiuri, a ridicat la suprafata condeie bicisnice, plebee. Nu e de mirare. Vitalitatea presei "se tine" nu numai cu vârfuri dar si cu miile de jurnalisti care trudesc pentru a obtine o informatie, pentru a dezvalui o crima, o injustitie, o indiscretie politica, un rapt.

Volumul lui Silviu Popescu e incitant înca din titlu. Ce este "gazetarul de provincie"? El e un ziarist ca oricare altul (din Capitala) sau are o pozitie derizorie, subalterna, determinata de mediul social-politic restrâns în care-si desfasoara actvitatea? Departe de a încerca sa dau raspunsuri la aceasta întrebare (Silviu Popescu o face excelent în cartea sa), as remarca orgoliul pe care autorul îl strecoara cu subtilitate în titlu, sub valul transparent al unei inocente umilitati benedictine. Cert e ca gazetarul de talent nu se prezinta în fata publicului cu buletinul de identitate (de Bucuresti, sa zicem), ci cu ideile, onestitatea si forta pe care le probeaza.

Trebuie afirmat din capul locului ca hotarârea de a publica o carte "de tablete" e într-un fel riscanta. Tabletele sunt simple instantanee ("blitz-uri"), decupari din crugul vremii, efemeride ce-si pierd în genere actualitatea, mistuite de trecerea inexorabila a timpului. Lectura volumului lui Silviu Popescu ne risipeste însa mefienta. Articolele inserate în sumar se coaguleaza, alcatuiesc un tot dinamic, de o surprinzatoare coerenta. Cititorul devine, ca prin miracol, martorul urzirii clipa cu clipa a istoriei Râmnicului (si nu numai a Râmnicului) în primii zece ani de dupa evenimentele care au schimbat fundamental destinul tarii. Secventele de viata luate în consideratie de autor sunt proaspete, de o bogata paleta coloristica, se continua si completeaza una pe alta într-o ametitoare sarabanda. "Ziaristica, scrie Silviu Popescu, nu e o meserie, nu e o iubire trecatoare, nu e un moft burghez ori o isprava legendara. E o patima, un microb, o ciuma care ravaseste creierul si sufletul, care distruge casnicii, talente si vieti."

Spectrul tematic al tabletelor e de o varietate impresionanta. Sunt abordate probleme ca profesionalismul în presa, jocurile de într-ajutorare, turismul, fotbalul, noua ortografie a Academiei, vacantele la mare, aniversarea "Eminescu", succesiunea generatiilor, defectuoasa asistenta medicala, spiritul civic, emigratia. "Gazetarului de provincie" nu-i scapa de sub observatie nici o nuanta, nici un detaliu, realitatea e privita atent, cu microscopul, spectacolul orasului e un carnaval neîntrerupt, din care nu lipseste tristetea vietii "de tranzitie". Autorul e un moralist avant la lettre. Cele mai reusite tablete se refera la comportamentul social si etic al oamenilor pe care îi trateaza cu întelegere si distilata ironie.

Viata politica ocupa, cum e firesc, un spatiu generos în economia volumului de publicistica. E demn de remarcat ca dupa trecerea atâtor ani, crochiurile si pamfletele politice de epoca îsi pastreaza în continuare, în marea lor majoritate interesul, sunt vii, încântatoare, desi au intrat de mult sub incidenta faptului istoric consumat. Autorul evita cu discretie partizanatul politic, nu e "înrolat", nu lupta pentru nici o cauza anume, partidele (de la putere sau din opozitie) sunt examinate cu raceala unui entomolog usor distrat, care-si priveste cu afectiune insectarul.

În ce consta oare farmecul acestor tablete scrise în fuga condeiului de gazetar? Cred ca atuul principal al autorului e colocvialitatea, adresarea directa, amicala, amabila adesea, catre public. "Ziaristul, scrie Silviu Popescu, e un îndragostit pacatos. si asta zilnic, saptamâni, luni, ani, vieti. Raporturile care se stabilesc între el si cititorii sai sunt unele de forta, ori de slabiciune." Rapiditatea cu care gazetarul intra în comunicare directa cu publicul e uimitoare, ea tine de o însusire oculta, inefabila, pe care numai publicistii de rasa o poseda. Textele propuse spre lectura, chiar când sunt corosive, critice, au o dulceata a "zicerii" ce atenueaza impactul cu sensibilitatea cititorului. Pe scurt, autorul e simpatic, are charme.

As adauga la cele spuse înainte vioiciunea, stilul alert ce straluceste mai ales în subiectele "locale", pe care publicistul le cunoaste în intimitate si le trateaza "liber", cu aplomb, fara prejudecati, fara resentimente. În totul, noul volum al gazetarului Silviu Popescu e un roman al devenirii Râmnicului în ultimul deceniu, o carte densa, palpitanta, ce înfatiseaza viata urbei (în context national) cu bucuriile dar mai ales cu dezamagirile si turpitudinile inerente unei prea îndelungate epoci de tranzitie.

Constantin Mateescu

V

ine o vreme când e bine, mai mult chiar, trebuie, e necesar sa stai sa chibzuiesti, sa te întorci cu un gând în urma, sa-ti pui mânecute de contabil, sa vezi ce-ai realizat ieri, ca sa stii unde te afli azi, ca sa te hotarasti cum vei trai mâine.

Aparem cu al doilea numar al "Curierului" în prima zi din a doua luna de libertate: cine si-ar fi închipuit acum o luna ca vom trai un razboi, ca atâtea mame, surori, neveste îsi vor plânge copiii, fratii, sotii? Care prezicator ar fi îndraznit, chiar si în gluma, sa puna punct cosmarului românesc?

si atunci nu vi se pare, oameni buni, ca traim în plin miracol? Eu zic ca se vede cu ochiul liber: avem energie, prea multa energie, vorbim, alergam, batem orasul, contestam directori, ingineri-sefi, maistri, primari, tot sau aproape tot ce-a fost sef cândva, facem politica, suntem buni.

Pentru ca e necesar, spunem cu totii. Acum traim în libertate, în democratie, avem dreptul sa facem asta si asta si daca n-o facem acum, mai spunem, când dracu'.

Vrem locuinte, locuri de munca, mâncare buna, multa si ieftina, norma didactica redusa, titularizari, cabinete particulare, salarii marite, sindicate libere. Vrem sa calatorim. Vrem haine ca la Paris, televiziune non-stop, vrem Adevar, Demnitate si Civilizatie. Vrem sa uzam de dreptul la greva, unul din marile câstiguri ale Revolutiei. VREM SĂ ARDEM TOATE ETAPELE. Vrem totul acum, imediat. si eu vin, iarasi, si va întreb: se poate? Nu trebuie sa stam putin sa chibzuim? Ce-ar trebui sa facem în primul rând, care e URGENŢA?

Mie mi-a raspuns un taran batrân cu o fata de Crist fericit, cum nu credeam sa mai existe. Mi-a dat o lectie usturatoare, o lectie într-un cuvânt: MUNCĂ. Da, are dreptate. Acum nu e timp de parlamentari inutile, de contestari violente, de greve. Sa hotarâm, o data pentru câteva luni, cine ne conduce! Sa nu se mai întâmple ca o echipa, o brigada, un om, câtiva oameni sa încurce o fabrica, o sectie, un birou. Ca 1% sa fie mai puternic decât 99%.

Sa gândim si democratia cu capetele noastre limpezite. Sa producem fiecare idei, sa le spunem sa le aplicam. ACUM. Mai târziu va fi prea târziu.

Orice clipa nemuncita ne duce înapoi, nu credeti?

Facem parte dintr-un lant trofic: depindem de altii, altii depind de noi, de mintile, de produsul muncii noastre. Economia unei fabrici e o veriga din cea a judetului care, la rându-i, e o alta veriga din economia tarii.

si când spun economie, gândesc materie si spirit. Rupeti una din verigi, pe cea mai mica, si veti vedea ce se întâmpla, veti simti pe pielea dumneavoastra cum dorinta de mai bine se prabuseste în UTOPIE. Dar, desigur, dumneavoastra doriti sa contestati. O lupta-i viata, nu-i asa? si aici suntem de acord. Dar nu puneti caruta înaintea cailor. Fiti întelepti!

Ne-am câstigat, prin revolutie, toate drepturile. Sa le folosim, dar nu oricum.

Caruta înaintea cailor

M

arile iubiri au ceva foarte nostim în esenta lor. Iubitii se doresc patimas, se cearta, se palmuiesc, apoi se saruta, si, uneori, se uita. Adeseori se uita. Vin apoi alte iubiri, iubite si iubiti, palme si palmuiti. Motivele "catastrofelor" sunt trecatoare ca si vietile protagonistilor. Elementul hazos vine peste ani, când, fara sa vrei, îti amintesti într-o zi ce chestie frumoasa a fost în ziua aia, cu fata aia, ce galant era domnul, când nostalgia se ia la întrecere cu sudoarea, când regretul e sinonim cu respectul, iar furia si ura de altadata nu mai sunt decât banale, pensionate momente, de care viata mea, a ta, a lui a depins cândva.

Ziaristul e un îndragostit pacatos. si asta zilnic, saptamâni, luni, ani, vieti. Raporturile care se stabilesc între el si cititorii sai sunt unele de forta, ori de slabiciune. Ziaristica nu e o meserie ca oricare, nu e o iubire trecatoare, nu e un moft burghez ori o isprava legendara. E o patima, un microb, o ciuma care ravaseste creierul si sufletul, care distruge casnicii, talente si vieti. O relatie aproape erotica exista între cititor si omul care scrie la ziar. Mai întâi e o simpatie, apoi un flirt, apoi iubirea se înfiripa. Din acest moment omul începe sa cumpere ziarul. Când iubirea devine patima, omul îsi face abonament. Iubirea pare pecetluita. Pare vesnica. Se întâmpla ca unul dintre parteneri, ziaristul, sa greseasca, spune o vorba, are o parere. si, imediat, celui vizat, unuia dintre cititori, îi sare tandara. Dar, ziaristul nu a gresit monstruos: si-a spus si el parerea conform adevarului pe care-l vede, pe care-l aude, pe care-l simte. E doar un om. În aceste conditii, partenerul sau, iubita sa, cititorul, riposteaza violent, blajin ori patimas. Cum zice Maria Sa, dumnealui cititorul, cum si-or fi permis astia sa nu verifice, sa afirme asta despre mine?

Îl da dracului pe ziarist cu ziarul lui cu tot. Strânge la piept formula pe care a auzit-o, DREPTUL LA REPLICĂ, si defileaza gratios prin cutiile postale, ori pe picioarele dumnealui spre redactia ziarului. Aici lasa o hârtie pe care e scris alt adevar subiectiv, o scrisoare care pune punct relatiei de amor si care începe, invariabil, cu "Domnule Redactor-sef".

Asa sfârsesc marile iubiri. Cu dreptul la replica. Nimeni, nici ziaristul, nici cititorul nu ies mai curati din jocul numit presa. Dar, într-o zi, în acelasi timp, ofteaza si unul si altul amintindu-si ce mult au iubit amândoi DREPTUL LA REPLICĂ. Ce mult s-au iubit!

Dreptul la replica

ntr-o vreme cel mai frumos vis al meu era sa fiu Ceausescu. Macar o saptamâna. Nu, nu voiam sa tin discursuri, sa aud un popor întreg strigând: ".ESCU P.C.R.", desi, daca avem curajul raspunderii, vom recunoaste ca ne trec fiori de placere numai gândindu-ne la asta. M-as fi suit în elicopter, ar fi aterizat undeva la periferia Râmnicului si as fi plecat direct în piata. Fara tovarasa mea de viata, fara doamna Venerica, singur, singurel. As fi colindat magazinele, parcurile, Capela, restaurantele, toate institutiile publice. As fi dormit la Alutus sau la Casa stiintei. Desigur, nu mi-ar fi fost usor, dragi prieteni. As fi plecat, dupa o saptamâna, lasând în urma mea urmatoarele ordine:

. Acest oras sa devina urgent un oras al florilor si al muzicii! . Râmnicul sa fie un centru cultural al României, sa aiba teatru, sectie a Filarmonicii, revista culturala puternica. Facultate de filologie (o sectie)! . Sa se instituie un premiu considerabil pentru cel mai mare proiect urbanistic! . Sa fie desfiintate barierele! Toate barierele! si cei care le pun. si multe, multe altele.

Dar, din pacate, eu sunt doar un visator. si nici dictatorul nu mai e. Bine ca nu mai e. Îmi ramâne speranta.

Ah, daca as fi Iliescu!.

. Dar eu sunt Silviu POPESCU

.ESCU p.c.r.

L

a Târgu-Mures, situatia începe sa se normalizeze. Desi tensiunile continua sa se manifeste sporadic, situatia este mentinuta sub control de fortele armate si politienesti. Am auzit cu totii comunicatul comisiei guvernamentale, am vazut, de asemenea, reactiile oamenilor în momentul citirii unora din punctele acestui comunicat. Guvernul, domnul prim-ministru Petre Roman au criticat Radioteleviziunea româna libera pentru neimplicarea în situatia din Ardeal, pentru lipsa de promptitudine în transmiterea stirilor. Poate ca nu s-a dorit escaladarea tensiunii în zona. Poate ca, procedând cu multa delicatete, televiziunea a facut bine. Dar nu contravine asta oare misiunii oricarui organ de informare în masa? Iar ne întoarcem în epoca de aur a cenzurii informatiei? Nici acum nu putem sti exact ce se întâmpla în tara?

Situatia nu este deloc simpla în Ardeal. Desi, sa zicem, acum e liniste, ramân întrebarile care, pentru noi, cei de-aici, par simple. Românii din Ardeal, însa, cer raspunsuri imediate, ferme, la obiect. Cer ungurii drepturi egale cu românii sau privilegii? Ce rol au jucat cetatenii din Ungaria în aceste conflicte? De ce li s-a permis intrarea în tara în numar atât de mare? Este guvernul de la Budapesta (sau, cel putin, unele partide) implicat(e) în conflictul real?

Tuturor, guvernul, domnul Iliescu, parlamentul vor trebui sa ne raspunda explicit în urmatoarele zile. Cu sau fara delicatete.

Delicatete, cui folosesti?

V

or trece anii si ne vom apropia tot mai mult de un standard de viata necunoscut noua pâna acum. Politica se va insinua în viata noastra, în discutiile de zi cu zi, în trupul orelor si secundelor vietii noastre. Vom trai mai bine. Va trebui sa nu uitam cel mai important lucru: au murit oameni, s-au distrus vieti, visuri, sperante. Exista o facilitate specifica numai oamenilor: ziua de mâine ne face sa uitam foarte rapid raul de ieri, suferintele morale acumulate în ani de zile.

Asa suntem noi, oamenii. Avem noi o blândete si o forta de a ierta, cum nu credem sa mai existe undeva în lume. Cumplita ironie: ne-a fost dat sa traim subjugati, sa avem un razboi, sa ne plângem mortii în vazul lumii întregi. Am ajuns, prin suferintele noastre, în casele lumii, în inimile acelora care ne-au cunoscut foamea, chinul sedintelor, frigul, teama de a fi urmariti secunda cu secunda.

Un om care a strabatut lumea ne spune ca n-a vazut o tara mai saraca. Acelasi om ne spune ca nu a întâlnit nicaieri un popor mai primitor, mai optimist. Istoria ne-a tinut departe de civilizatie, am fost aruncati direct în bratele suferintei. si suferinta a fost darnica si nemiloasa.

Da, vor trece anii. Va veni o zi când vom trai foarte bine. Va veni o zi când tot ceea ce am trait va fi istorie. Noi vom fi facut istorie. Vom fi istorie. Cineva atunci va trebui sa ne pomeneasca, cum facem noi astazi cu mortii nostri din decembrie. Când scriu parca ma doare sufletul si nu pot sa nu ma întreb:

De ce a trebuit sa suferim atâta, când suntem un popor de oameni buni? Unde am gresit?

O suta de zile liberi!

ata-ma departe de voi! Pentru moment, caci minunile nu tin foarte mult! Mai am si acum senzatia de gol în stomac, de rau, de disperare pe care am simtit-o în ultimele doua saptamâni în tara. Încet, încet, încerc sa ma adaptez altui ritm de viata, mult diferit de dementialul vârtej care ne-a cuprins pe noi, ziaristii de la "Curierul de Vâlcea".

. M-am întâlnit deja cu câtiva ziaristi de la Radio, TV si presa regionala din cantonul Jura. Sunt (doar) niste baieti si fete cumsecade. Oricând, dar oricând, am face un ziar mult mai bun decât ziarele de aici. În sfârsit, ma cam socheaza calmul asta, desenul extraordinar al tuturor obiectelor pe care le ating (cu exceptia stiloului urias), linistea si civilitatea de pe strazi, magazine, bistrouri.

Neuchâtelul se oglindeste într-un lac urias, e construit în doua trepte pe un deal, are port, stradute înguste, mii si mii de masini stralucitoare, un aer parfumat care ma ameteste. Vine vorba zilnic despre voi, despre ziarul nostru, despre România. Aveti grija mare: nu cred ca exista lucru mai important pentru noi decât acest ziar.

Încercati sa ma sunati si voi, faceti comanda de pe la 3 ziua, o sa v-o dea pe la 10 - 11 (seara). Scrieti-mi daca puteti; o sa va scriu tot mai des.

P.S. Elvetienii din Neuchâtel au sarbatorit "1 Mai"-ul prin munca. Cea mai banala si des auzita fraza a fost aici: "Democratia înseamna munca si interes financiar din partea celui care munceste." Noi ne inventam pretexte pentru zile libere. În ceea ce ma priveste, voi veni cu o alta viziune despre munca. Daca.

Scrisoare din Elvetia

recura anii si iata-ma descoperind fata unei lumi despre care stiam ca exista, o lume interzisa românilor sau, mai corect, permisa unor norocosi, smecheri sau activi(sti). E adevarat ca mica Elvetie nu e Occidentul, asa cum nici eu nu sunt neaparat românul obidit, pitit undeva, între nevoi si suferinte de tot felul. Dar bogata tara a helvetilor este cu siguranta o imagine a Occidentului cu fata umana despre care nu ni s-a prea vorbit la TVR sau la TvRL.

Ce am stiut noi despre Occident e mult prea putin. Daca am crezut ca aici e raiul pe pamânt ne-am înselat, mi se spune. Daca ni s-a spus ca Occidentul e tara somajului, a drogurilor, a prostitutiei si a teroristilor, am fost înselati grosolan de oameni care nu aveau interesul sa se stie adevarul. Bine, dar daca nu e nici asa, nici asa, cum e, deci? Întreb eu, exasperat de anii-lumina care separa ceea ce stiu, ce mi se spune si ceea ce vad. "Occidentul are o fata umana", vine raspunsul oamenilor de lânga mine, "si aici se traieste, se cânta, se bea, se face dragoste, se munceste, se moare". Occidentalii pe care-i vad nu sunt deloc fiorosi, nu-mi propun sa le vând o parte din tara mea, nu au mitraliere la subsuoara, nu ma sfideaza decât cu vesmintele lor ultramoderne, cu masinile lor parca abia scoase din fabrica, apoi cu vorba lor linistita, cu chipurile lor odihnite, roz, luminoase. si cu multe altele despre care promit sa va vorbesc în zilele urmatoare, daca posta e serioasa. Daca eu sunt fraierul, prima lui descoperire e aerul. Aerul elvetian miroase a deodorant din pachet, evident. Obisnuit cu aerul de Râmnic, sesizez imediat diferenta. Întreb. Mi se raspunde ca autoritatile elvetiene sunt foarte dure în privinta poluarii. Pe aeroportul din Zürich sunt cuprins de nostalgia singurei colonii frantuzesti pe care am folosit-o în viata mea. Se spala strazile cu un detergent special, mi se spune, întreb a doua oara, mi se confirma cu un surâs. Doua sute de kilometri mai încolo, spre granita cu Franta, aerul e la fel. si fraierul. si surâsul îngaduitor. Ăsta sa fie capitalismul?

Occidentul cu fata umana?

orba unui coleg de la noi: Revolutia pe primele sase luni a fost îndeplinita. si acum ce-i de facut? Începe marsul glorios spre revolutia multilateral dezvoltata, ori începem sa edificam o noua lume care sa nu mai semene nici cu estul, nici cu vestul? Marea problema e cu cine si în ce fel facem ca românii sa-si recapete demnitatea pierduta în atâtea si atâtea ocazii. Pentru ca e clar, nu mai putem tine pasul cu Europa nici tehnologic, nici ideologic, nici artistic, în ciuda marelui nostru talent de a fi. Intram în mileniul trei handicapati din toate punctele de vedere. Sa fiu bine înteles: e suficient sa trecem granita si sa ramânem cu gura cascata, ne minunam, ne închinam, nu mai întelegem nimic din ceea ce ni se întâmpla. De ce altii traiesc bine iar noi, usurel si tropa-tropa, bisnitam prin Europa?

Raspunsul e greu de dat. De retinut ca gerontocratia a dat faliment în toate tarile lumii, în toate sistemele, în toate epocile.

Schimbarea, daca o vrem cu adevarat, poate veni doar de la tineri. Juventocratia reprezinta acum singura alternativa. De ce?

Vom reveni.

Gerontocratie sau juventocratie?

untem tristi de tot! România a pierdut meciul cu Irlanda, micutul Timofte a ratat, Lung s-a dovedit departe de celebrul Ducadam si departe de minge, fotbalistii nostri vor avea averi mai mici, noi vom fi mai linistiti, vom face mai putine infarcturi, pe scurt, vom avea mai mult timp sa ne ocupam de realele probleme ale vietii noastre. Fotbalul, veti recunoaste, este în contextul actual o mare diversiune. Sunt de semnalat trei mari puncte de interes si ar fi bine sa le luam pe fiecare în parte:

Primul ar fi cererea României de a participa la Consiliul Europei, o prima masura prin care se încerca apropierea României de economiile supereficiente occidentale. Dar prafuita noastra industrie nu e, deocamdata, în stare sa concureze pe nimeni. Nu e sigur nici ca vom fi acceptati cu usurinta de banuitorii occidentali. Avem o presa total nefavorabila în vest, recentele evenimente de la Bucuresti au turnat si ele gaz peste foc, iar occidentalii, e lucru stiut, nu fac afaceri decât în conditii de mare siguranta si stabilitate. Ideologia lor este profitul. Pentru ei e de mai mica importanta daca suntem fesenisti ori liberali ori comunisti. Pentru ei conteaza eficienta maxima. Noi, nu va suparati pe mine, gândim ineficient în momentul de fata. Adica ne batem singuri cuie în talpi?

A doua mare problema: Ministerul Apararii Nationale si Ministerul de Interne se au ca fratii, asa cum rezulta din- tr-un recent comunicat al acestora. Sa speram ca vor fi frati buni si ca nu se vor purta unii pe altii prin tribunale pentru drepturi de succesiune. Casa de la care pleaca, de obicei, rupturile între frati de acelasi sânge este, în cazul acesta, Puterea. Când fratii nu se înteleg între ei, care sa locuiasca în camera din fata, se ajunge, la vânzarea acesteia si la împartirea banilor. E bine pentru toti pentru ca si noi locuim în aceasta casa.

A treia mare problema: Colegiul director al FSN este un baiat destept. Îi comunica domnului Brucan, cu deosebita gratie si ironie, ca poate sa-si rezolve singur problemele, ca nu e nevoie sa sune dumnealui de la Tokyo, sa-si cheltuiasca banii si timpul sau foarte pretios, ca poate sa-si rezolve singur problemele, ca e un baiat mare.

Numai atât. Pentru astazi.

Ne batem singuri cuie în talpi

n anul de gratie des amintit de istoricii epocii postbelice, 1938, România acorda clauza natiunii celei mai favorizate Statelor Unite. Pe atunci leul era cineva în Europa, în lume. Dupa razboi, cortina de fier a cazut peste economia româneasca asemenea unei ghilotine, i-a luat dreptul de iesire la mare . Trâmbitata dezvoltare multilaterala, în anii celor doua dictaturi care au trecut peste noi din '44 încoace, acum se vede: tehnologii învechite, un comert defectuos, o piata saraca, lipsa acuta de locuinte, conditii subumane de viata s.a. Razboiul dus si încolo si încoace l-am încheiat pe coridoarele Congresului de pace de la Paris . Apoi a urmat plata tributului si unora si altora, dar mai ales vecinilor - vecinul de lânga casa niciodata nu te lasa! - în aur, în petrol, în cereale si carne. Suntem saraci, suntem închisi înca în celula, e drept ca acum fara toti peretii, unei ideologii care ne-a deturnat de la sensul natural al istoriei . si, cu toate ca un perete a cazut, ne este înca frica sa iesim direct afara. Iata-l pe leul nostru, mic, amarât, jigarit în fata balaurului american.

David si Goliat, leul si dolarul

-a întors timpul. În locul osanalelor obisnuite pentru cel mai iubit fiu si consoarta lui, în locul discursului tovarasei prim, în locul ceremonialului pionieresc elevii au ramas pentru o clipa consternati: s-au trezit uimiti, în fata Preasfintitului Gherasim, în fata religiei si în fata marilor probleme filosofice ale vietii si ale mortii. Desigur, inconstient, ei admira farmecul noului ceremonial, trairile pe care acesta le propune. Chestiunea pare simpla, dar nu e deloc. S-ar putea sa urmeze trei generatii de elevi traumatizati, elevi care au învatat poezii despre partid pe de rost, au cântat cântece patriotice pâna la dementa, au spus lucruri pe care nu le întelegeau în inocenta vârstei lor neprihanite. Cine crede ca toate acestea nu lasa urme, se însala amarnic. Urmeaza o etapa foarte grea pentru dascali si pentru parinti: etapa învatarii adevarurilor simple. E nevoie, toti avem nevoie de credinta în bine. Omul care face bine e nemuritor?

Societatea româneasca are nevoie de asta mai mult decât de aer.

Omul nemuritor

e pune din nou problema competentei. Foarte bine. Numai c 23223r177x a este de vazut daca aceasta "directiva" a primului-ministru va fi aplicata si, mai ales, va fi esential CUM va fi aplicata. Care vor fi criteriile dupa care vor fi înlocuiti oamenii din vârful piramidelor? Acuzatia de ceausism nu mai tine, e un slogan la fel de periculos ca acelea din timpul alegerilor (NU NE VINDEM ŢARA, N-A MÂNCAT SALAM CU SOIA ETC). "Ceausisti" am fost cu totii, fiecare dintre noi a pus mâna pe clanta. Unii s-au mânjit mai mult, altii mai putin. Altii deloc. Dar în esenta ei aceasta stupida acuzatie de ceausism e mai periculoasa decât o epidemie de holera.

Românii au trait într-un sistem care deforma realitatea si care nu propunea cultul valorii, cinstea si probitatea morala. Grila ideologicului, oglinda strâmba a anilor trecuti, a disparut. Nu-i asa ca simtim cu totii o mare usurare? Acum e momentul sa gândim întelept si româneste. Sa punem oameni potriviti la locul potrivit. E oare posibila mutarea aceasta acum, la sfârsitul anului care ne-a facut mai lucizi, mai pretentiosi, mai hotarâti? Toata lumea raspunde afirmativ. E o sansa care nu trebuie irosita.

si totusi, cine si cum va face schimbarile în ierarhii? Se va proceda la alegeri asa cum s-a mai facut? Atunci s-a vazut ca sistemul votarii in corpore a sefului produce accidente datorita subiectivismului exagerat pe care îl implica. La un spital oarecare, asistentele si infirmierele si-au ales seful de sectie în mod democratic. Dar au dumnealor anvergura intelectuala si profesionala de a propune un conducator? Nu e, oare, treaba colectivului de medici mult mai aproape de problematica respectiva? Eu cred ca simpatiile si antipatiile nu au ce cauta acolo unde se cere înainte de toate fermitate (chiar duritate) si înalt profesionalism. Exista, în cazul acesta, o singura scuza: rapiditatea cu care se derulau atunci evenimentele. Acum focul "revolutionar" s-a potolit, avem timp sa si gândim înainte de a taia în carne vie.

Ar trebui, cred, sa se tina seama de nivelul si importanta sectorului respectiv. Ar trebui, de pilda, ca un atelier mecanic sa fie condus de un lacatus-mecanic, de un om care cunoaste specificul muncii acelui sector. De ce sa-l punem pe inginer sa conduca o trupa de lacatusi, când, de cele mai multe ori, lipsit de practica în domeniu, acesta risca sa îsi prinda urechile în menghina? Asa cum ar trebui ca doua sau trei ateliere mecanice sa fie coordonate de un om cu studii superioare, nu neaparat un inginer, care are anvergura intelectuala si deschiderea necesare pentru o decizie corecta si rapida. si daca omul e tânar, dornic de afirmare, are stiinta lucrului cu oamenii, e competent profesional, de ce n-am risca pe mâna lui?

Ne e teama ca nu se va descurca, nu-i asa? Da, ne e teama, dar asta nu înseamna ca nu merita sa riscam. Acum nu mai exista oprelisti din partea judetenei de partid. Daca nu e bun, îl dam urgent afara din scaun. si tot asa pâna când gasim formula cea mai adecvata. Daca însa, va fi cinstit, daca va avea idei, va ramâne. Atât timp cât corespunde. Oricum, daca va fi înlocuit, va lasa acolo toata energia vârstei si inteligentei sale. Adica va fi eficient pe post.

Daca prefectul, consiliile de administratie ale întreprinderilor, noi toti vom avea curajul sa riscam pe mâna tinerilor, vom câstiga cu totii. Ţara are nevoie de schimbare, de curaj, de foarte multa cinste. Daca se rateaza aceste momente. si daca nu tinerii, atunci cine?

Daca nu tinerii, atunci cine?

e vorbeste insistent în ultimele zile despre renasterea comunismului. Fructul oprit e acum la îndemâna fiecaruia, se gândesc variante, se fac planuri, se propun noi scenarii. Ne-am saturat de vorbe. Parca nimic din ce-am fi vrut sa facem nu ne-a iesit. Parca cineva ne manevreaza ca într-un fel de teatru de papusi. Unde este entuziasmul de acum zece luni? Unde sunt sperantele noastre? În întoarcerea la comunism?

Partidul socialist al papusilor.

Partidul socialist al papusilor este un partid de copii mari.

Partidul socialist al papusilor este un partid pentru papusile stricate cu orgolii de vedeta.

Partidul socialist al papusilor (fost partid comunist al papusilor) lupta pentru dreptatea întregului popor papusesc.

Partidul socialist al papusilor condus de papusa Verdeata, continua lupta pentru dreptate.

Partidul socialist al papusilor are adepti în judetul Vâlcea.

Partidul, în frunte cu cea mai iubita marioneta, va fi, spun unele papusi, aducatorul linistii pe aceste meleaguri de daci, de romani, de fesenisti si liberali.

Partidul socialist al papusilor nu va vinde tara jidanilor.

Partidul socialist al papusilor va milita pentru egalitatea în drepturi a tuturor papusilor indiferent de sex si origine sociala.

Partidul socialist al papusilor - garantia înaintarii spre cele mai înalte culmi ale civilizatiei si progresului neamului papusesc.

Partidul socialist al papusilor militeaza pentru eliminarea exploatarii papusii de catre Papusa si realizarea Marionetei de tip nou.

TRĂIASCĂ PARTIDUL SOCIALIST AL PĂPUsILOR ÎN FRUNTE CU SFORARUL SĂU GENERAL, TOVARĂsUL VERDEAŢĂ.

Partidul socialist al papusilor muncitoare

eneratia mea nu crede în minciuna. si-a faurit prin lupta o lume mai buna? Poate. Generatia mea are astazi trei zeci de ani batuti pe muchie, o istorie pe care trebuie s-o descifreze, un viitor pe care trebuie sa si-l decida. Are de dus lupte cu sine pentru a ajunge ceea ce si-a propus cândva, în adolescenta ei fluida si visatoare. Generatia mea nu simte istoria neamului. Generatia mea fuge peste granita cu inconstienta fetei din povestea cu drobul de sare. Generatia mea acuza, autoacuzându-se. Tinerii mei prieteni viseaza sa emigreze în Africa de Sud pentru o viata mai buna. Mai buna? Generatia mea viseaza afaceri. Face afaceri mici, pe alocuri ploua cu gainarii. Generatia mea trepideaza, tuna si fulgera împotriva Guvernului, îl vrea când pe Ratiu, când pe Câmpeanu, când pe Nelson Mandela. Generatia mea bate câmpii si nici macar n-o face cu gratie. Generatia mea n-are rabdare. Generatia mea nu prea stie cine e, de unde vine, încotro se îndreapta.

Generatia mea stie ca viitorul acestei tari va fi al ei. Ca asa cum nici Ceausescu nu a fost salvatorul acestui neam, nici Iliescu si nici Roman, nici conul Câmpeanu, nici tataia Ratiu n-o pot salva peste noapte de viciile unei societati rau conduse, de micile si marile lasitati istorice ale parintilor ei, de vidul de încredere în sine, care acum nelinisteste. Biata mea generatie.

Nici comunista, nici capitalista, nici patron, nici sluga.

Biata mea generatie de treizeci de ani! Peste douazeci de ani, domnii Ratiu, Câmpeanu si Iliescu vor fi morti de-a binelea. Asta e si o stiu si dumnealor. Cruzimea firii nu iarta nici presedinti, nici candidati la presedintie. Petre Roman va fi pensionar. Frumosul nostru prim-ministru va plimba catelul prin parc si-si va vinde cu eficienta consangvinilor sai, Memoriile.

Cred ca sansa poporului meu sta în mâinile generatiei mele.

Peste douazeci de ani, la 1 decembrie 2010, daca va mai fi viata pe pamânt, biata mea generatie de cincizeci de ani va sarbatori ziua nationala a poporului sau. Nu stiu daca o va face cu fala, cu ecou si Erou. Totul e posibil. Un nou "Erou între eroii neamului" se va naste precis, daca biata mea generatie nu se baga în seama. Atunci, în 2010. Parintii generatiei mele vor fi pioasa amintire. Dar nu vom fi singuri pe lume. Alaturi de noi va fi o alta generatie de treizeci de ani care va trebui sa stie de la noi ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1990, dar si la 1 decembrie 1918, cum ni s-a întâmplat sa nu mai avem o Basarabie, cum ni s-au furat sperantele, cum s-au facut revolutiile.

La 1 decembrie 2010 voi fi trait cincizeci de ani din istoria neamului meu. Sper.

Peste alti douazeci de ani, nu voi mai fi. Mi-e teama si-mi vine sa urlu, îmi vine sa plâng si, va rog sa ma credeti, nu-mi vine sa cred. Dar n-am ce-ti face, om de treizeci de ani!

Peste alti cincizeci de ani, o suta, doua sute de ani, o alta generatie de treizeci de ani va sarbatori acest 1 decembrie. Fara fala, ecou si erou.

Decembrie fara fala, ecou si Erou

ara e scuturata de friguri ca un bolnav de malarie. Frigurile ei, necazurile si suferintele ei se transmit în direct la televiziune. De la Timisoara vine din nou un val de curaj inconstient, de dorinta de schimbare, de nebunie colectiva, aici în sens pozitiv. Poporul nu mai stie daca a fost mintit sau nu, daca sa mai creada în zâmbetul frumosului Roman. Speranta noastra mutilata zace undeva într-o galeata baltind de sânge, ca picioarele unui calcat de tren.

Presedintele iese în arena si adreseaza îndemnul la calm, la respectarea ordinii, la ratiune. Noi suntem de acord cu domnul Iliescu. Dar e o crasa dovada de gândire medie, daca nu mediocra, opinia pe care ne-o transmite televiziunea: "Fiti calmi, oameni buni, guvernul va face reforma, vom implementa planurile noastre de mai bine etc., etc."! Dar prea bunul cetatean, prea tolerantul si blajinul român vede ca toate s-au scumpit si nu sunt, ca iar nu are portocale pentru copii, ca iar e frig în locuinte, ca iarasi limba de lemn din care musca Nicolae Ceausescu. a început sa functioneze admirabil. Sperantele românului nu sunt un elastic pe care sa-l scoti de la chiloti, din care sa faci prastie de aruncat praf în ochii Universului. Acum românul stie ca nici elastic nu se mai gaseste. si atunci începe si el sa mai creada pe cei care urla "JOS ILIESCU", "JOS ROMAN", "UN REVELION FĂRĂ PETRE sI ION". Chiar daca e un fesenist înrait. Pentru ca drumul spre glorie trece prin burta, iar guvernul nostru de tehnocrati are burta plina. Mai plina decât a celor picati în decembrie anul trecut.

E duminica seara. La ora când scriu nu stiu daca presedintele va accepta un guvern de coalitie. Domnul Câmpeanu a fost destul de convingator când a vorbit de necesitatea acestui guvern pentru calmarea spiritelor.

Chiar si cei care l-ar fi scuipat pâna acum simt ca e o sansa de liniste, sunt de acord ca trebuie facut ceva. Ceva, ceva a facut si guvernul. Se spune ca efectivele organelor sunt gata sa calmeze orice razvratire. Dar daca guvernul si-a luat masuri de siguranta, iar presedintele refuza sa judece nepartinitor, nu va fi bine. Omul de rând nu mai poate suporta minciuna, spiritele se vor încinge, ca uleiul în tigaie. stiti bine cum arde.

Dupa parerea mea judetul nostru e unul dintre cele mai linistite din tara. A fost si la Revolutie, e si acum. E timpul sa gândim lucid realitatea, e absolut necesar ca factorii de raspundere sa analizeze cu calm situatia si sa nu actioneze violent indiferent ce s-ar întâmpla în tara.

Nu avem nevoie de violenta nici din partea cetatenilor, nici din partea autoritatilor. Daca va fi bine în tara, va fi bine si pentru noi. Acolo, la Bucuresti, exista un presedinte si un Guvern. Lor li se cere acum o minune. Li se cere sa devina, daca e cazul, ca e si timpul, peste noapte, ÎNŢELEPŢI.

Ca un bolnav de malarie

-a deschis si anul acesta, ca în fiecare an, Oraselul copiilor. Ca si anul trecut, ca si acum doi ani. Mos Gerila, redevenit Mos Craciun, are tolba goala. Copiii asteapta marile surprize, care întârzie sa apara. Marile cozi de altadata sunt si astazi. Portocalele sunt iarasi un vis, pentru care parintii asteapta ore si ore. Bananele sunt numai în filme si pe masa acelora pentru care doctrina de dreapta (cea capitalista, aflata pe marginea prapastiei!) nu este o sperietoare. Continua sa traiasca si celebra noastra doctrina de centru-stânga. Vrem stânga? Sa ne dea stânga portocale si banane fara cozi! Pâna una alta, stânga nu stie ce face dreapta si tine discursuri televizate cu gura pâna la urechi despre destabilizare, legionarism si despre studentii care nu vor sa învete, sa învete, sa învete.

Saracul Mos Craciun! Saracul Mos Gerila! Saracul ORĂsEL AL COPIILOR. El nu este al nostru, a fost al parintilor nostri si domnul Iliescu, zâmbitor, pare sa spuna: "Acest orasel nu este al vostru, nu e al meu, ci al poporului liber si stapân pe soarta sa, care munceste si lupta cu abnegatie pentru fericirea si bunastarea întregii natiuni".

"Pentru fericirea si bunastarea întregii natiuni"

upa cincisprezece zile de suspendare, "Curierul de Vâlcea" apare din nou. Timp de cincisprezece zile, ziarul a aparut doar în sufletele amarâte ale redactorilor lui. Timp de cincisprezece zile si cincisprezece nopti redactia a continuat sa lupte, sa spere ca în România un ziar nu poate muri sugrumat de capriciile unor oameni, care se iubesc mai mult pe sine decât ideea de presa libera si independenta. Valurile au fost mari. Solidaritatea ziaristilor din România s-a dovedit una autentica si a avut ecouri internationale. Reprezentantul român al organizatiei "Reporters sans frontières", domnul Tudor Artenie, s-a dovedit a fi dincolo de meschinariile provinciale. Însusi primul-ministru al României, domnul Petre Roman, la strigatul nostru disperat si de ultima instanta, a intervenit prin reprezentantul sau din Corpul de Control pentru ca adevarul despre "Curierul de Vâlcea" sa poata fi spus, pentru ca - lucrul cel mai important - ziarul sa apara.

Timp de cincisprezece zile am fost împroscati cu noroi de oameni pentru care opinia libera este un delict. Cincisprezece zile am fost în ochii cititorilor nostri delapidatori, falimentari, comunisti înraiti. Timp de cincisprezece zile s-au produs asupra noastra agresiuni verbale si scrise de o josnicie fara seaman. Acum, toate acestea nu mai au importanta. Suntem siguri, viata va demonstra ca am fost tintele vii ale unor atacuri care vizau distrugerea unor oameni al caror talent gazetaresc este mai presus de conjunctura politica în care am muncit si am trait. Acuzatia de comunism este un fals grosolan care nu mai tine de morala celui care ataca. Mai precis de lipsa ei. Timp de cincisprezece zile am primit sute de telefoane, zeci de oameni ne-au calcat pragul redactiei aducând o vorba buna, constituindu-se într-un comitet pentru apararea "Curierului de Vâlcea". Domnului doctor Dragos Serafim, liderul acestui comitet, îi multumim acum. În zilele care urmeaza vom scrie despre oamenii minunati care au vrut ca acest ziar sa nu moara. Acum nu e timpul.

Celor care ne ataca permanent le oferim si celalalt obraz. Acum stim ca omul care da patru lei pe un ziar s-a saturat sa asiste la balacarelile zilnice dintre ziaristi. Timp de cincisprezece zile, conceptia noastra despre presa a evoluat spre echilibru, sobrietate si adevar. "Curierul de Vâlcea" va fi un ziar a carui tinuta demna va fi, poate, de invidiat.

Fostilor nostri colegi, acum la redactia noului ziar "Actualitatea Vâlceana", le uram sa aiba forta de a construi un ziar adevarat, cu reverberatii în mintea cititorilor. si despre ei vom mai vorbi. Sa spunem, deocamdata, ca ziarul pe care îl editeaza sub egida Fundatiei Române pentru Tineret are stilul fostului ziar "Curierul de Vâlcea", al adolescentei lui.

Acum lucrurile sunt mai clare. Vâlcea are trei cotidiane, fapt meritoriu daca ne gândim la marimea acestui orasel de provincie. Tipografilor vâlceni li se cuvin toate laudele. si ei au vrut ca ziarul cel mai iubit al Râmnicului sa poata ajunge la dumneavoastra. si lor trebuie sa le multumim.

Despre implicatiile politice, despre convulsiile provocate de decizii formale, despre grotescul în care am trait timp de cincisprezece zile credem ca nu este cazul sa comentam, aici si acum. O vor face altii pentru ca este meseria lor.

Acum suntem fericiti. Ziarul nostru apare pentru cetateanul judetului Vâlcea, singurul nostru judecator, singurul Dumnezeu care va putea separa adevarul de minciuna asa cum, cândva, Dumnezeu cel adevarat si nepieritor despartea întunericul de lumina.

Am fost interzisi cincisprezece zile

n numar recent din revista "Catavencu" relanseaza discutiile purtate dupa decembrie 1989 cu privire la rolul bisericii în perioada comunista. În viziunea lui "Catavencu", biserica ar trebui pusa la zid pentru ca ar fi fost prea aproape de Nicolae Ceausescu, de PCR. "Catavencu" titreaza cu litere de-o schioapa: "POPĂ SAU SECURIST", reusind o performanta demna de invidiat: îsi bate joc de cele sfinte, pune o problema, ofera o solutie de interpretare a celor discutate. Sunt multe de spus despre rolul bisericii si "Catavencu" le spune. Despre unii comunisti. Despre coruptia si devierea unor preoti de la misiunea lor sfânta. Dar unii preoti nu sunt biserica ortodoxa româna. O parte nu este întregul. Iata de ce ne-am propus sa discutam cu Preasfintitul GHERASIM, episcopul Râmnicului, om de mare echilibru sufletesc, dar si de fermitate despre câteva din aspectele pe care le suscita astazi problemele bisericii ortodoxe.

În Râmnic, îmi spune Preasfintitul, exista doar 7 biserici, toate construite înainte de '45, cea mai veche - Sf. Dumitru si cea mai noua - Sf. Ioan Botezatorul. În perioada comunista nu s-a construit în Râmnic nici o biserica, desi populatia a crescut de la 20.000 la circa 100.000. Au fost solicitate spatii la Primarie si Prefectura pentru gasirea unor locuri favorabile pentru amplasarea a doua noi biserici. Urmare a interventiilor Episcopiei au fost acordate doua locuri: unul în Nord si altul în Ostroveni, prima biserica din acest cartier, insuficienta pentru cei 45.000 de locuitori. Ar fi de pus un semn de exclamare: înainte de asta s-a putut aproba amplasarea unei biserici baptiste. A mers foarte usor, ceea ce nu putem spune despre bisericile ortodoxe, care gaseau mai greu întelegere. În fine, s-a reusit. Am întrebat, era si firesc, daca e adevarat ca nu s-a întreprins nimic în anii de dictatura ceausista, pentru salvarea monumentelor religioase. Preasfintitul Gherasim mi-a raspuns:

Prin stradaniile Episcopiei s-a salvat de la darâmare biserica din Ostrov - Calimanesti, s-a consolidat si spalat pictura de la Manastirea Cozia (600 de ani), s-a reparat în proportie de 70 la suta Manastirea Bistrita, s-a reparat, de asemenea, Manastirea Surpatele (care s-a acoperit cu plumb), s-au reparat Manastirile Arnota, Dintr-un Lemn (acoperite cu plumb). "Lista lucrarilor facute în decursul anilor e mai lunga. Grija factorilor responsabili a fost reala, iar realizarile pot fi vazute cu ochiul liber. Asadar, e falsa ideea potrivit careia nu s-ar fi facut chiar nimic în perioada dictaturii, ca s-ar fi darâmat fara mila".

A încercat sa se opuna biserica sistemului agresiv, demential al lui Ceausescu, a avut biserica disidenta sa?

Raspunsul este afirmativ. Preasfintitul Gherasim se sfieste sa scoata anumite merite personale în evidenta. Dar îmi spune (si eu scriu) ca în anii dictaturii, trei mari biserici au fost smulse comunistilor si acoperite cu arama. Într-o vreme când a folosi arama era o infractiune extrem de grava. Au fost si alte aspecte cu care Preasfintitul Gherasim se mândreste. A existat un decret (410 din anii '60) care prevedea ca nu pot fi primiti noi calugari în manastire. Decretul a fost încalcat cu buna stiinta. Au fost primite în manastiri circa 40-50 de suflete (calugari si calugarite), o parte au fost trimisi la studii în Germania (4). Preasfintitul Gherasim ma priveste în ochi si ma întreaba: "Cum poti sa ma numesti comunist?". Desi nu eu am scris asta, desi nu eu am scris ca în Episcopia Râmnicului si-a bagat dracul coada, Revista "Catavencu" a scris, folosind toate armele ironiei si sarcasmul împins pâna la cinism. Îl întreb pe Preasfintitul Gherasim ce parere are. Îmi raspunde ca asta e propaganda ateista, sustinuta cu foarte multi bani. Presa, spunea sfintia sa, destabilizeaza biserica ortodoxa si cred ca are putina dreptate. Cine e presa? Una din cele doua institutii, care ridicau osanale dictatorului iubit. Dar despre rolul acestora la sustinerea moralului celui mai iubit fiu al poporului - într-o alta editie.

Presa destabilizeaza Biserica Ortodoxa?

u a fost cuvânt mai rostit saptamânile trecute decât PRIMAR. Catana primar, Sofianu primar, primar deci; substantiv demonetizat de anii în care el, tovarasul primar, era mai mult un schimbator de caldura între raceala tovarasilor de la judet si înfierbântarea cetateanului de rând. Pun pariu ca nimeni nu stie efectiv cum e meseria de primar. Cetateanul de rând stie cam ce ar trebui sa faca domnul primar pentru el, stie ce sa-i reproseze si ce sa-i ceara. stie actualul primar al Râmnicului ce-l asteapta? Desigur ca nu. stie dumnealui care sunt durerile celor din Petrisor si din Ostroveni? Are energie sa se opuna intereselor meschine care îl vor înconjura în curând, ca o pânza de paianjen?

Vedeti, asadar, ca un primar e construit acum din întrebari.

Va fi domnul Catana un raspuns memorabil?

De azi pe mâine

âta vreme ziaristul a fost lasat sa scrie ce voia, a crezut si el în iluzia libertatii. Iluzie care mai persista si astazi prin provincie, acolo unde cuvintele tara, neam, viitor au parfum de cronica. Ele si-au pierdut de mult savoarea în tot Bucurestiul nostru cel iubit, unde trusturile de presa se dedau la jocuri de putere periculoase, unde banul curge mai repede printre degete, luxul începe sa orbeasca, femeile sunt mai atâtatoare si se dedau mai cu pofta viciului. Presa româna are himera omnipotentei, ea vrea puterea de a conduce un popor, puterea de a se opune puterii, puterea puterilor într-un stat: presedintia. Viorel Salagean, candidat la presedintie, fost ziarist la "Adevarul", autor de carti despre America, este numele celui pentru care, dupa parerea mea, a fost organizat la Brasov al doilea Congres al Societatii Ziaristilor Români.

De azi pe mâine

in punctul meu de vedere, recenta initiativa a domnului Ion Iliescu, care impune demnitarilor români declararea averii este in fapt menita sa aduca lumea politica mai aproape de adevarata ei misiune. Pentru ca orice s-ar spune, absolut toti politicienii români, cu exceptia presedintelui, au facut avere în cei doi ani care au trecut. De la maruntul consilier de primarie sateasca, pâna la mai-marii consilieri orasenesti, pâna la deputat si senator, ale caror lefuri grase, sederi în hoteluri luxoase bucurestene, mese copioase au facut înconjurul tarii. Sa nu mai vorbim de zvonurile pe care, oricum, noi nu le putem verifica: despre marele magazin Bucuresti-Berlin al domnului Petre Roman, marile "mismasuri" ale domnului Adrian Severin si raceala cruda, dar profitabila, poate, a domnului Theodor Stolojan, toate aducatoare de profit pe cai oculte. Toate acestea lasa impresia ca politicienii facuti peste noapte au dorit sa faca în primul rând avere. Acest gest politic al presedintelui Iliescu tine de democratia populara, dar în spatele acestuia se ascunde marea dorinta de a se înradacina în scaunul prezidential. Cu acest gest ar fi trebuit, poate, sa înceapa Ion Iliescu. Acum trei ani.

Saracu' domnul Iliescu

aca politica statului român se face la Bucuresti si la noi strabat doar ecourile negative, nu e vina poporului. Poporul alege conform schemei electorale si, într-un fel, e legat la ochi. De unde sa stie cetateanul român care persoana e buna sau rea? Parlamentul României e îmbâcsit de batrâni reumatici si plini de ifose democratice. Fie ca sunt din tabara opozitiei (tipul Coposu), fie ca sunt din formatiunea majoritara (tipul Gherman), fluenta ideilor e diluata de vârsta care îngroasa arterele. Inclusiv cele de la cap. Sau mai ales.

umarul tinerilor din Camera Deputatilor si Senat e atât de mic încât, daca cineva ar pica din luna în România, ar crede ca la noi toti copiii sunt înecati în scaldatoare. Gerontocratia aduce stagnarea. Ca si pe vremea odiosului raposat, puterea o detin niste batrânei, care numai de idei noi nu pot fi acuzati. Aberatiile parlamentarilor ar putea fi mult mai usor sanctionate de oamenii tineri, care nu prea iarta impostura.

Prea multe întrebari: De ce, acum când s-a scumpit benzina, mai sunt cozi? De ce magazinele sunt înca goale? De ce atâta tacere în jurul nostru? De ce orasul e murdar si casele sunt reci? De ce batrânii nomenclaturisti sunt înca implicati în straturile de vârf ale societatii, în timp ce mii de tineri nu au serviciu si nici cea mai mica sansa de a avea o locuinta a lor? De ce sa sufere pensionarii? De ce nu se gaseste lapte?

entru ca, printre altele, batrânii nostri parlamentari deplâng mai mult decât trebuie soarta natiunii române, care urmeaza sa fie atacata de unguri. În timp ce ungurii construiesc cu firme occidentale uzine ultramoderne, au tara curata si magazine care sunt visul oricarui român. Pâna vor fi înlaturati batrânii, tinerii vor fi ei însisi aproape de pensie. Suntem într-un cerc vicios.

Doua idei si un singur raspuns

e aud voci, tot mai des si tot mai violente, care încearca sa spulbere tot ce poate fi mai scump sufletului românului. Valori perene, fara de care românii nu ar mai fi ce sunt, sunt negate cu patima, luate în raspar si înconjurate de o bascalie murdara. Din pacate, numele geniului poetic Eminescu nu face exceptie. Astazi, însa, nu vom glosa pe aceasta tema: sunt prea încarcate de inefabil, de dragoste traita, de suferinta care da fiori versurile lui, ca sa mai supunem si noi analizei aceste fenomene negative.

Ziua lui Eminescu e o zi sfânta.

Eminescu însusi, un fara de pereche al neamului românesc.

Daca exista ceva dincolo de care putem sa ne simtim eliberati, curati si nemuritori, acestea pot fi versurile eminesciene.

Daca exista o pilda de adevar al suferintei asumate pâna la capat, de idealism încapatânat si de viata traita pâna la incandescenta inconstientului, acesta este Mihai Eminescu, omul si poetul.

Daca ar fi sa ne alegem o oaza de visare în tumultul grijilor zilnice, aceasta ar fi Opera Magna cum Laudae a poetului romantic, calator neobosit pe aripa Visului.

Desi par astazi anacronice, rândurile scrise cu pana muiata în cerneala clasic-romantica sunt mai aproape decât orice altceva de conglomeratul greu de descifrat numit suflet românesc. Eminescu e o pilda: revolutionar cu adevarat, care nu suporta comparatia cu noi, epigonii. Spun noi si ma gândesc la ei.

Eminescu e o religie mai tare ca ortodoxismul adeseori patat de vinul pacatos si de infamia cuprinsa în dezvaluirea tainei spovedaniei.

Cuvântul Eminescu e un Dumnezeu care poate fi chemat de buzele muribundului alaturi de cuvântul mama.

Din punctul meu de vedere, pentru toate acestea si pentru multe altele care nu pot fi cuprinse în cuvânt, Eminescu este, cu adevarat, sfânt.

Mihai Eminescu este cu adevarat sfânt

ecord mondial în cartea razboiului: un Blitz - Krieg purtat de americani, englezi si francezi împotriva Irakului s-a terminat marti seara în mai putin de treizeci de minute. Ţinta atacului fulger au fost bazele de rachete sol-sol si sol-aer din sudul tarii lui Saddam. Irakul a anuntat imediat ca renunta la pretentia absurda de a nu se lasa inspectati de misiunea ONU si ca va înceta misiunile de recuperare a armamentului sau din teritoriul kuweitian. Lui Saddam îi este frica? Posibil, însa putem fi tentati sa credem ca tiranul nationalist a dorit sa arate lumii ca nu va renunta la politica lui de împotrivire la violenta colosului aliat. Americanii, englezii si francezii au demonstrat si ei ca pot da lectii. Lectia fiind dureroasa si previzibila, Israelul a stat toata noaptea cu ochii deschisi catre Orientul care doarme înca pe un butoi de pulbere.

Orientul doarme pe un butoi de pulbere

rimul-ministru a anuntat primele directii de aplicare a Taxei pe Valoarea Adaugata, fixând în acelasi timp si termenul de aplicare: 1 iulie 1993. Nu conteaza ca nu exista tehnicieni pregatiti în acest scop, nu conteaza ca dupa aprecierea expertilor FMI ar trebui luati în calcul doi ani (minimum) de pregatire a aplicarii acestei taxe, în sfârsit nu conteaza ca TVA-ul va mari preturile cu 10 - 20 la suta.

Important este sa intram si noi în rândul tarilor civilizate, sa intram în Europa cu saracie cu tot. Daca ar fi sa masuram gradul de dezvoltare a economiei noastre, dupa gradul de aplicare a metodelor fiscale din Vest, ar trebui sa fim acum o tara prospera. Primul-ministru pare a fi orb: nu mai vede realitatea din cauza copacilor.

Între timp oamenii saracesc, saracesc, saracesc!.

Fenomenul zilei

in punctul meu de vedere, recentul Congres al UDMR a facut lumina în capul vadimilor care agita sus si tare ideea pericolului desprinderii Transilvaniei. Au câstigat moderatii si asta a linistit spiritele. Surprinzatoarea declaratie a PNŢ-cd, care saluta victoria domnului Màrko Bella, ne arata clar ca si în opozitie exista oameni lucizi, care stiu sa aprecieze importanta momentelor istorice. Surprinzatoare este tacerea Presedintiei.

E bine de stiut ca presedintele trebuie sa fie echidistant fata de interesele care dezbina. În cazuri însa atât de importante, cum este problema nationala (falsa problema nationala) - principala arma de denigrare a României în fata opiniei publice mondiale - parerea presedintelui - trebuie auzita în fiecare coltisor al tarii. Presedintele tace.

Transilvanenii, români sau maghiari sunt departe de a agrea tensiunile de cancelarie în jurul problemei maghiare. Nici ungurii nu sunt de acord cu radicalismul unora dintre conducatorii lor. Ungaria face declaratii linistitoare. Cine joaca atunci cartea autonomiei maghiarilor? Sa fie tot românii? Dincolo de sforaitoarele declaratii fals-nationaliste, ramâne un adevar tulburator. Cândva, Transilvania facea parte din Imperiul Austro-Ungar. Daca aruncam un ochi prin ograda vecinilor, putem observa o tendinta de refacere în granitele vechi ale Imperiului.

În ceea ce ne priveste, nu credem ca exista un pericol iminent în Ardeal. Armata Româna e atât de puternica încât ar putea respinge imediat orice atac. Nu mai vorbim de faptul ca ar putea lua micul dejun la Arad si prânzul la Viena, conform declaratiei unui conducator de osti român. Sa ne mai gândim la monstruoasa coalitie împotriva României? Nu trebuie uitat ca România nu e Irakul, ca Ion Iliescu nu e Saddam Hussein, ca interesele americanilor nu bat catre o Germanie superputernica si catre o Austro-Ungarie Imperiala.

Nu problema minoritatilor este acum importanta pentru români.

Parlamentul României are în marea lui majoritate români-români. De el depinde, în primul rând, rezolvarea relelor natiunii. Restul e vorbarie goala.

Problema minoritatilor e vorbarie goala

m aflat de curând de la unul din parlamentari o informatie care nu poate sa nu va intereseze: peste 35 de parlamentari sunt nascuti în Vâlcea, si-au facut studiile primare si liceale în Râmnic, desi acum locuiesc în alte zone ale tarii. E o informatie banala, veti spune. S-ar putea, însa faptul ca acestia s-au hotarât sa se uneasca în micul grup parlamentar vâlcean, nu poate sa nu va intereseze. Ca ei si-au propus sa-si concentreze atentia asupra nevoilor vâlcenilor, cu atât mai mult.

Sa speram ca acum se va urni ceva în acest judet. Unul din cele mai frumoase si mai bogate ale tarii. Sa speram ca prin ei vor capata viata planurile de revalorizare a turismului vâlcean, de înfrumusetare a oraselor si comunelor judetului. Din câte stim este prima concentrare de forte de acest gen. Initiativa merita laude. Va vom tine la curent.

Micul grup parlamentar vâlcean

arbatorirea zilei de 24 ianuarie a prilejuit conducatorilor de partid si de stat un moment de autentica vibratie. Spunem vibratie si ne gândim la penibilul situatiei de acum câtiva ani, când "iubitul nostru conducator" se prindea în hora cu "iubita noastra conducatoare" si sarbatoream împreuna marele moment al Unirii. În acest timp glorios, când domnul Iliescu danseaza la Iasi, precum "gloriosii" sai înaintasi, reprezentantul român al regatului tiganilor discuta la New Delhi problema restituirii datoriei, pe care o are URSS fata de India. Bineînteles ca aici se afla si Boris Eltân, care pare a avea un rol secundar în chestiune, având în vedere gradul sau mai mic pe scara regalitatii si pozitia sa republicana.

Culmea ar fi sa reuseasca amândoi: Eltân sa semneze acordul, iar regele Cioaba sa reuseasca deschiderea primei ambasade a regatului (tiganilor) în India.

Cioaba si Eltân

ituatia creata de înaintarea barjelor iugoslave pe Dunare e în masura sa alarmeze o Românie întreaga. Asadar, ne aflam în situatie conflictuala fara ca noi sa putem misca. Pentru a putea întelege ce se întâmpla, e necesar sa recapitulam mersul evenimentelor politice internationale de data recenta. Sârbii nu renunta usor la politica lor de aparare, în plus Croatia e agresiva, "razbunarea" ustasilor merge pâna în pânzele albe. Bosnia si Hertegovina emit pretentii de independenta, dar si ataca fara mila fortele rebele sârbesti. Castile albastre au venit în teritoriul de conflict în calitate de pacificatori, însa armata sârba le-a demonstrat ca nu prea e treaba lor pe acolo. Au început tratativele de la Geneva. Rusii au dat de înteles ca nu sunt de acord cu agresiunea împotriva Iugoslaviei dezmembrate. Diplomatia sovietica a intrat în actiune si rezultatele se vad. La tratative tonul e mai dulce si mai întelegator. E de la sine înteles de ce rusii sunt îngrijorati.

Americanii si francezii nu exclud folosirea fortei în conflictul iugoslav. Portavioane americane si frantuzesti stau la pânda în Mediterana. În acest timp din porturile Ucrainei se încarca zilnic barje cu petrol care tranziteaza teritoriul românesc în drumul lor spre Iugoslavia. Acum vine partea comica a povestii: fortele noastre graniceresti urmaresc vasele sârbesti, comunica prin portavoce, se agita inutil. De la Natiunile Unite ni se comunica faptul ca împotriva acestor barje trebuie folosita, la nevoie, si forta armata. Capitanii vaselor sârbesti taie legaturile radio si continua drumul.

Aceasta actiune de provocare poate si ea fi supusa interpretarilor diverse. Ce ar trebui sa faca românii? Sa scufunde vasele sârbesti cu riscul de a provoca o catastrofa ecologica pe Dunare?

Pe lânga catastrofa ecologica ar urma si catastrofe în relatiile româno-iugoslave. si româno-ruse (ucrainiene). Daca nu intervenim, se supara americanii. Pe ce picior joaca românii?

Vom vedea daca diplomatia româneasca e în stare sa rezolve aceasta problema. Vom vedea daca Ion Iliescu e în stare sa aplaneze tensiunile create în jurul acestui subiect. Pentru ca acest subiect poate sa faca din România o tara în conflict. Între ciocan si nicovala consecintele pot fi imprevizibile.

România se afla între ciocan si nicovala

-au scurs trei ani de la sinuciderea omului care i-a condamnat la moarte pe Nicolae si Elena Ceausescu.

Poate ca va mai amintiti, stimati cititori, ca acum trei ani, ziarul judetean "Curierul de Vâlcea" publica în premiera stirea sinuciderii generalului Gica Popa, seful completului de judecata, care i-a condamnat la moarte pe sotii Ceausescu. Poate nici noi nu ne-am fi adus aminte de aceasta premiera nationala, daca nu ne-ar fi socat aparitia într-un ziar american a unui articol în care citim cu stupefactie ca Nicolae Ceausescu traieste si ca o sosie ar fi fost executata în locul lui în teribilele zile ale anului 1989.

Baliverne sau nu, aceste pagini ne-au adus aminte tensiunile pe care le-am trait cu totii. Baliverne sau nu, în paginile ziarului respectiv se pune cu acuitate problema devenirii celor care au alcatuit atunci completul. Baliverne sau nu, rândurile ziarului respectiv ne pun pe gânduri. Ce sunt astazi membrii completului de judecata?

Cel putin trei dintre ei joaca roluri importante în ierarhia statului român: Virgil Magureanu, Victor Atanasie Stanculescu, Gelu Voican Voiculescu. Gica Popa, omul cu vocea grava care ne-a înghetat pe toti, s-a sinucis. Despre ceilalti se stie ca au avansat în ierarhia militara. Despre omul care a încuviintat aceasta judecata formala se stie ca a ajuns presedintele României.

Dar judecata, în sine?

Se mai justifica astazi de la distanta celor trei ani cruzimea incalificabila, formalismul "procesului", executia pripita, traumatizarea poporului român prin prezentarea casetei video la televiziune? stiu ca a existat o încercare de punere a problemei pe tapet. Mai stiu ca ea a fost repede înabusita.

De ce? Putem sa ne imaginam. Pacat ca realitatea nu se poate baza pe închipuirile noastre.

Cu musca pe caciula

upa ani de zile de obedienta în genunchi, pe coate si pe brânci, Academia Româna, forul care a girat moral ridicarea la rang de genii a sotilor Ceausescu încearca sa se rupa de trecut cu o usurinta pe care si fostii nomenclaturisti o pot invidia. Dupa dictonul potrivit caruia un papagal devine privighetoare daca-i dai cu putin lac pe gene, Academia Româna ne pune pe toti sa refacem clasele primare si sa reînvatam scrisul cu î din a. Argumentele filologice pentru a scrie astfel par la prima vedere serioase. De altfel, forul numit Academie a votat aproape în unanimitate aceste schimbari menite, în esenta, sa readuca limba româna mai aproape de sufletul ei latin. S-a opus, printre altii, academicianul Coteanu, adversar înversunat al schimbarii.

Astfel, Rîmnicu Vîlcea redevine Râmnicu Vâlcea cel de dinainte de razboi, fara ca orasul sa se schimbe cu ceva. Faptul ca revenirea e mai mult cosmetica, nu schimba cu nimic viata vîlceanului sau, ma rog, a vâlceanului.

Încercarea de machiaj e stravezie. Cum stravezii sunt, de altfel, toate schimbarile petrecute în ultimii trei ani. Daca e naivitate sau calcul politic, asta nu putem sti noi. Tot ce putem afirma e ca aceasta trecere va fi greu de facut. Dupa trei decenii de scris cu î e greu sa mai dezveti un popor sa scrie altfel. Ne vom trezi si noi în situatia de a fi condamnati de copiii nostri ca nu scriem corect, întocmai cum faceam si noi cu parintii nostri, care scriu si acum dela si nu de la, s'au si nu s-au. Acestora le va fi însa usor acum.

Nu pot sa trec peste faptul ca aceasta întoarcere în timp ne apropie într-un fel de naivitatea scolii Ardelene, care dorea cu orice pret sa ne reafirme latinitatea fortând limitele limbii.

Ar mai fi multe de spus. Lasam deschisa discutia pentru interventia tuturor celor interesati sa-si spuna cuvântul. Vom publica în paginile ziarului cele mai interesante opinii.

Rîmnicu Vîlcea sau Râmnicu Vâlcea

ctualitatile" TV ne-au aratat un prim congres al Partidului "România Mare" la care au participat si numerosi invitati. Printre acestia i-am remarcat pe domnii Adrian Paunescu si Victor Surdu, care ascultau cuminti tiradele patriotice al tribunului Vadim Tudor. "Actualitatile", prin vocea crainicei, adauga si faptul ca, la acest congres au participat si numerosi diplomati. De unde erau diplomatii nu ni s-a spus, însa, e de remarcat ca dincolo de obligatiile de protocol, exista interes pentru acest partid de opereta care poate face multe rele propagandei românesti în strainatate.

Cât despre cea din tara, mai bine sa nu mai vorbim!

De remarcat diletantismul realizatorului TV de la Video magazin. Pe lânga multe gafe, teribile, un lucru bun, însa, tot poate fi subliniat: reportajul despre crainica TV Daniela Gamulescu, o prezenta deosebit de agreabila în atmosfera de morocaneala barbateasca de la "Actualitati". Daca nu ma însel, e prima data când la televiziunea româna vedem si omul care traieste în masina de citit stiri, numita impropriu "crainic".

N-am înteles aproape nimic din tableta domnului Paul Everac care, pare-mi-se, avea ca subiect coruptia si vânzarea tarii.

Autorii acestei "vânzari", comerciantii poarta în viziunea domnului Everac toata vina. Aproape ca ne-a dus gândul la virulentele atacuri pe care nazistii si legionarii le adresau comerciantilor în perioada de început a erei national-socialismului. Uita nenea Paulica sa ne spuna ca toate vânzarile "de tara" se fac cu aprobarea statului si a institutiilor lui democratice. Cine e guvernul, cine e presedintele, ca sa va spunem si cine încuviinteaza vânzarea! Autorul moral al "vânzarii" e nevinovat. adauga domnul Paul Everac de la TVR.

De la TV adunate

ezbaterile din Parlamentul României ating tensiuni nebanuite în aceste ultime zile. Opozitia si guvernantii se bat cap în cap încercând sa demonstreze valabilitatea solutiei fiecaruia pentru iesirea din criza prelungita în care continua sa se afle tara noastra. Guvernantii încearca sa acrediteze ideea posibilitatii iesirii din criza prin propriile forte. Opozitia face apel la sprijin din afara tarii, inclusiv al marii oligarhii financiare mondiale. Gruparea numita Partida Nationala ataca în aceasta directie. Fiecare din aceste puncte de vedere sunt, poate, idei partial viabile pentru iesirea din marasmul economic în care ne aflam. Punerea acestor idei pe tapetul discutiilor în Parlament provoaca anularea lor si tensionarea cetateanului român. Pentru ca timpul trece, iar noi ne afundam si mai tare în mlastina propriilor noastre neputinte.

Ce ar mai fi de facut? Nimeni nu stie, nimeni nu are certitudini.

Daca îmi este permis, voi reaminti aici exemplul Germaniei refacuta din cenusa în care guvernantii iresponsabili o aruncasera. A existat un plan Marshall, responsabil pentru avântul si performantele economice la care s-a ajuns azi. Desigur, se poate pune problema împilarii Germaniei pe vecie. Însa cunoscând realitatea Germaniei contemporane, aceasta idee paleste. Germania este o supraputere condusa de germani, reunificata în granitele ei firesti, cu un rol major pe scena europeana. Ţara s-a salvat de la dezastru admitând compromisul de a fi ajutata.

Noi nu admitem ajutorul nimanui.

si cealalta alternativa este tot împilarea. Dar ce ne facem, daca noi ne îndreptam catre cineva care este sau urmeaza sa fie si el, din cauza obtuzitatii, tot împilat? Nu vom fi niste sclavi de mâna a doua?

Un plan Marshall pentru România

intre toate deceptiile omenesti, pierderea sperantei este, poate, cea mai grea de suportat. Când nu mai ai speranta, când simti ca viata ti se scurge printre degete, când te potopeste amintirea clipelor de fericire din tinerete, e normal sa te apuce o disperare fara margini pe care numai moartea o mai poate atenua. La toate acestea ma gândesc zilnic, când ma întâlnesc cu parintii mei, cândva posesori ai unei pozitii respectabile în societatea vâlceana, astazi scapatati, inadaptabili noului (?) tip de societate în care traim.

E normal, zic, ca ei sa creada ca era mai bine cândva, e firesc sa fie cuceriti de articolele populiste din revista "VREMEA", e clar ca ei vor fi mai greu de convins, ca noile mecanisme economice vor da roade peste câtiva ani. Pentru ca pe ei îi supune dictatura lipsei de bani. Alta ar fi fost discutia, daca pensionarilor (si situatia le-ar putea fi extinsa si la alte categorii sociale) li s-ar fi oferit un minim nivel de trai, adica bani suficienti pentru un trai bun, daca nu foarte bun.

Iata, pe scurt, o imputare majora care poate fi adresata noilor conducatori ai României. Poate ca ei n-au stiut, nu au vrut, poate ca nici nu s-au gândit vreodata, ca au furat românilor lucrul cel mai de pret pe care l-au avut vreodata: SPERANŢA.

Furtul "Sperantei" este suficient pentru o condamnare la moarte. Va veni si vremea ei, nu va temeti! Pentru ca am suferit mai usor privatiunile cu speranta caderii regimului Ceausescu.

Noii conducatori ai României par nemuritori.

Ce observ discutând cu parintii mei

ceasta rubrica exista de putine zile, însa ecourile ei sunt, pentru mine, multumitoare. Am scris despre faptul, considerat tabu de catre unii, numit tradarea interesului national. Am afirmat ca îi consider tradatori pe toti cei care l-au tradat pe Ceausescu, tradând legea româna. Iata ca îmi scrie domnul Ionel C. Constantinescu, pensionar din Olanesti, care îmi argumenteaza nici mai mult nici mai putin ca sunt un om care îl regreta pe Ceausescu. Argumentatia dumnealui, suficient de facila pentru a fi combatuta în 25 de rânduri, consta în faptul ca exista oameni care au preferat sa plece din tara tradându-l astfel pe Ceausescu. Sustine domnul Constantinescu - ca acestia nu pot fi numiti în nici un caz tradatori. De acord.

De acord cu dumneavoastra, domnule Constantinescu, nu va suparati pe mine, o sa va argumentez într-o tableta urmatoare de ce îi consider într-un fel tradatori pe toti cei care s-au salvat de la dezastru, lasându-ne pe noi sa ne descurcam.

Acum însa as vrea sa va reafirm în punctul meu de vedere, potrivit caruia toti cei care au încalcat legea, în cazul acesta generalul Pacepa, au determinat reactii pe masura ale guvernului României socialiste. Cu alte cuvinte vreau sa va spun ca deconspirarea generalului a însemnat caderea întregii retele de agenti si spioni români pentru refacerea careia s-au cheltuit milioane si miliarde de lei vechi. Nu credeti ca privatiunile economice pe care le-ati suportat dupa 1978 se datoreaza si acestei tradari? La acest tip de tradare m-am referit, domnule Constantinescu, la tradarea care nu taie raul din radacina, ci îl lasa sa se refaca producând astfel mari suferinte. În ceea ce priveste asemanarea mea cu "Bardul" de la Bârca, ma consider flatat si va multumesc, însa parerile mele, îmi dati voie sa va spun, difera complet de ale lui Adrian Paunescu. Va rog sa ma urmariti cu atentie, veti mai avea prilejul sa ma combateti.

Pâna atunci multumesc pentru scrisoare.

Multumesc pentru scrisori

ara a fi un simpatizant taranist, de care ma desparte atât traditia familiei, cât si crezul politic, ma simt nevoit sa readuc în discutie cazul Doinei Cornea, pentru ca exista în acesta elemente care merita toata atentia. Asadar, Procuratura Generala o ancheteaza pe aceasta femeie pentru vina de a fi incitat la violenta si de a fi subminat puterea de stat.

Trei oameni depun plângere la Procuratura. Ei sunt din Roman, Piatra Neamt si Râmnicu Vâlcea. Un coleg al nostru de la trustul "Expres" încearca sa ia legatura cu ei pentru a vedea care au fost motivele care i-au determinat pe acestia sa faca plângere.

Merge la Roman si la Piatra Neamt, afla ca oamenii respectivi exista. Vine si la Râmnicu Vâlcea în cautarea lui Emilian Vladea, presupus a locui pe Calea lui Traian nr. 210, bloc 26 sau pe strada Hidrocentralei nr. 8. Descopera ca la aceste adrese nici nu a locuit vreodata un domn cu numele Emilian Vladea. Telefoneaza doamnei Cornea care îi reconfirma exactitatea adreselor. Verifica înca o data toate canalele prin care ar putea fi identificat Vladea. Nici vorba sa-l gaseasca. Telefoneaza la Bucuresti procurorului Adrian Miclescu, care a instrumentat cazul Cornea.

I se confirma ca din cercetarile Procuraturii se dovedeste ca acest domn nu exista. Ca o ultima dovada a absurditatii acestor fapte.

Un om, Doina Cornea, este anchetat de Procuratura pentru fapte care îi pot aduce pedeapsa cu închisoarea în baza unor sesizari ale unui om care nu exista. De acord, ceilalti doi exista. Dar Emilian Vladea? Cine are interesul sa arunce anatema asupra unei batrâne inofensive, ascunzându-se sub un nume fals, va recidiva. si noua, nu-i asa, ni se pare normal, stiind cine este acesta si care este puterea lui nevazuta, sa ascundem adevarul.

Cine arunca anatema?

upa ce mi-am permis sa-i ating în mod prietenesc si, sper, nedureros, pe cei care se numesc astazi Radio Etalon, iata ca a venit timpul sa abordez în mod serios aceasta noutate absoluta. Spun noutate absoluta constient fiind ca, la Vâlcea, Radio Etalon nu a fost primul radio privat. Au existat mai întâi Radio Paradox si Radio Metronom, cu care ne obisnuisem si care, mai apoi, au pierdut sansa de a mai emite pentru ca nou înfiintatul Consiliu National al Audiovizualului are criterii superioare avântului tineresc si vointei de a emite muzica usoara, pe scurt, atuurilor celor de la primele echipe radio.

Radio Etalon va fi, cel putin în intentie, un post de radio complet, un ziar vorbit si înca ceva pe deasupra, un organ de presa cu valente culturale. Acum, toate intentiile patronilor si redactorilor acestui post de radio, care emite de câteva zile în probe, sunt laudabile. E de spus ca din cauze obiective acest post si-a întârziat mult prima emisiune. Poate ca acest handicap va fi recuperat în timp prin valoarea actului artistic pe care si-l propune. Cu siguranta, va trece însa ceva timp pâna ce vâlceanul nostru se va convinge ca emisiunile radioului vâlcean nu-l au ca destinatar pe taximetristul blazat din fata spitalului.

Ancorarea în realitate va fi singura scapare. Pentru ca exista o concurenta acerba în bransa si pentru ca vâlceanul nu prea crede în valorile locale. Daca pâna acum existau câteva ziare care informau si orientau, într-un fel, cititorul, acum exista si acest post de radio cu ziaristi formati la scoala presei scrise. E de urmarit si de vazut cum o vor vira fostii nostri colegi din presa scrisa catre mijloacele specifice presei vorbite. E de vazut, de asemenea, cum se vor intersecta informatiile vehiculate de ziare cu cele vehiculate de postul de radio. Va fi acesta un moment de sobriezare a presei? Concurenta este mama progresului si, din acest punct de vedere, aparitia acestui post de radio este mai mult decât benefica.

Cine crede ca Radio Etalon va îngropa ziarele, se însala amarnic. E un punct de vedere tot atât de naiv ca si al acelora, care cred ca Radio Etalon e un post mort.

Un moment crucial al presei locale

i-a sosit, de curând, cu posta aeriana o carte din America. Era expediata de Florentin Smarandache, din Phoenix, Arizona, un vâlcean de-al nostru din Balcesti, fugit înainte de revolutie prin Turcia si "aclimatizat" în Statele Unite. Cine e Florentin Smarandache: profesor de matematica, autor a peste cincisprezece volume, poet, initiator al curentului paradoxist, acum cercetator la Corporatia de computere Honeywell, Arizona. L-am cunoscut bine pe acest domn în perioada studentiei, când încerca sa publice la revista studenteasca pe care o conduceam tot felul de jocuri matematice, pe care nici nu le întelegeam, nici nu le gustam, dar pe care le-am publicat, în final, de dragul omului.

Pentru ca omul Florentin Smarandache e tipul de catâr, care obtine aproape întotdeauna ce vrea. Iata-l ajuns în America, satul de insistente pe la edituri si inspectorate scolare, satul de regimul comunist si de eforturile disperate de a se realiza în România socialista. În America nu e asa de cald cum ni se pare seara când ne uitam la televizor - pare sa spuna aceasta carte al carei titlu concentreaza tot efortul autorului. America este în viziunea lui Smarandache un loc sigur al ratarii în ciuda usurintei cu care pare sa se desfasoare viata de zi cu zi.

Omul în cautarea gloriei literare pare sa fi fost strivit de compresorul urias american, care uniformizeaza persoane, gânduri, aspiratii. Jurnalul acestui emigrant român, care lucreaza la o mare companie de computere de ultima generatie si care traieste cu gândul la Balcestiul copilariei, ne arata, o data în plus, ca omul care a fost harazit român nu suporta transformari esentiale.

De ce este "America, Paradisul Diavolului?"

Vom vedea mâine argumentatia autorului.

America, Paradisul Diavolului (I)

oti prietenii îl cred pe emigrantul din Balcesti, Florentin Smarandache, bogat, vorbind perfect engleza. si mai cred ca el huzureste toata ziua. Iata, însa, ca America ni se dezvaluie în cartea sa în tot farmecul si monstruozitatea ei. Nu e usor sa fii cetatean american nascut din parinti americani, daramite sa mai si emigrezi, fara o letcaie în buzunar, într-o tara care pune cel mai mare pret pe dolar si care nu cunoaste mila. Smarandache story cuprinde multe întâmplari care ar putea fi schematizate astfel:

- în America nu exista prietenie;

- mai usor te ajuta un american sadea, decât un emigrant român;

- daca nu ai slujba, poti trai din ajutorul de somaj sau din alte ajutoare, dar trebuie sa fii hotarât sa traiesti larvar;

- e o tragedie sa pleci în America cu dintii stricati sau cu o boala care trebuie tratata; doctorii sunt fara suflet;

- permisul de conducere auto este mai mult decât o necesitate.

Înainte de a pleca în America trebuie sa te antrenezi un an-doi, îndurând în România privatiuni de tot felul, inclusiv lipsa de mâncare. Ca sa te descurci în America trebuie sa accepti (pentru unii umilinta) sa te cobori de la o meserie, care presupune diploma, la una cu studii medii. Bariera limbii nu poate fi trecuta si ea este inamicul nr. 1. Ca sa încheiem aceasta povestire trebuie sa ai taria de a accepta ca emigrantul român în America are sansa de a fi doar un cetatean american de gradul trei sau, în cel mai bun caz, de gradul doi.

America, Paradisul Diavolului (II)

u doresc sa fac aici apologia monarhiei ca sistem de conducere al unei tari. Cuvântul monarhie sperie astazi cel putin la fel de mult ca si cuvântul comunism. Partizanii "comunismului" sunt la fel de înfocati ca si batrânii care au trait vremurile când tara avea rege si un prestigiu deosebit. Deosebirea între acestia este ca primii (nostalgici comunisti) sunt mai multi si mai tineri decât ceilalti, mai încapatânati si ocupa pozitii - cheie în societatea româneasca de azi. Sa mai adaugam si faptul ca toti cei nascuti dupa 1945 au primit, fara sa vrea, o educatie republicana, dupa principii comuniste si nu au habar ce înseamna monarhia ca formula de conducere.

Este monarhia o sansa pentru salvarea tarii noastre de la dezastrul economic în care se afla? Ar putea fi regele Mihai simbolul încrederii nationale si elementul catalizator al renasterii României? S-ar linisti apele tulburi ale politicii românesti?

Eu cred ca o discutie în jurul monarhiei trebuie facuta. Balanta pe care vom aseza doua idei ar trebui sa ne indice care este calea de urmat. Oricum, respingerea fara judecata a unei formule sau a alteia, duce la un extremism care poate face mult rau. Raul trebuie eliminat din societatea româneasca, cu asta suntem cu totii de acord. O pot face republicanii? Foarte bine. O poate face monarhia? Iarasi, foarte bine. Avem impresia ca stim ce înseamna republica. Va propun sa ne gândim împreuna ce ar putea însemna monarhia.

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (I)

ici n-am apucat bine sa abordez problema monarhiei constitutionale (si îmi permit sa subliniez cuvântul constitutionale) ca am si încasat primele lovituri prin telefon (cuvântul lasitatii), prin contacte directe, prin ironii si amenintari. Nu-i nimic, aceasta îmi demonstreaza ca discutia merita facuta, ca trebuie avut în vedere faptul ca traim o epoca în care cuvintele si ideile dor, chiar mai mult decât lipsurile. România are monarhie de când se stie. Pentru ca monarhul, adica unicul conducator, exista la români din vremuri imemoriale. Ce altceva au fost Basarabii, stefan, Corvinestii, Mircea cel Batrân, Cuza - domnitorul si altii si altii. Ca îi spunem domnitor, ca îi spunem rege, ca îi spunem secretar general, continutul cuvântului ramâne acesta. A fost fostul secretar general al P.C.R. un monarh? Cred nimeni nu se îndoieste ca mentalitatea conducatorului unic a existat în România socialista. Ceausescu a fost tipul de monarh absolut care subordona o tara întreaga.

Dinastia regala îi deranjeaza pe români atunci când vine vorba de familia Hohenzollern de sânge german si alta religie la origine.

Daca suntem de acord, îi slavim în cântec si în poezie, îi numim eroi ai neamului pe Mircea si stefan, nu vi se pare absurd sa respingem meritele pe care le-a avut în istoria României familia Hohenzollern?

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (II)

a sa pun punct acestei serii de tablete, as dori sa va reamintesc faptul ca aparitia familiei Hohenzollern în viata poporului român s-a produs într-un moment de mare deruta sociala. Atunci exista marele pericol de a fi împinsi catre colosul vecin, cel cu picioarele de lut, si mai exista si ideea ca sincronizarea cu marea cultura europeana si civilizatia apuseana nu se puteau face decât prin aducerea pe tronul României a unui domnitor de sânge german. Înrudirea acestuia cu familiile regale europene ar fi fost (si a fost) un argument suficient de solid pentru ca România sa intre în atentia celor mari.

Faptul s-a produs în câteva zeci de ani. România a devenit MARE datorita sprijinului diplomatic acordat regalitatii si nu entuziasmului popular, asa cum am fost învatati în scoala generala. Românul a avut dintr-o data iluzia ca reprezinta ceva în Europa si în lume. Succesele diplomatiei românesti, vezi Nicolae Titulescu, au fost remarcabile. Natiunile Unite datoreaza mult acestui român genial în politica. Pentru ca exista deja viata politica în România. Pentru ca se trecuse direct de la mentalitatea feudala, la modernitatea politicii de tip parlamentar.

Sa reamintim aici si faptul ca în 1923, România avea cea mai moderna Constitutie, luata ca model de tari vest-europene. Asa se explica faptul ca românul, oricât de valoros ar fi, are nevoie de un cadru de afirmare. Poate ar trebui sa subliniem acest lucru: cea mai importanta consecinta a existentei regalitatii la români a fost redarea încrederii. Desigur, au fost multe scapari ale regalitatii. Sa nu uitam, însa, ca astazi reprosam ideii de monarhie masurile de ordin social, saracia care cuprindea mase largi de oameni. "stii dumneata cum traiau oamenii pe vremea regelui, ca sa vorbesti?" - ma întreaba voci isterizate prin telefon. Nu stiu, pentru ca n-am trait pe vremea aceea.

Tot ce stiu este ca astazi în România nimeni nu mai traieste în bordeie. si mai stiu ca diplomatia machiata a lui Ion Iliescu e falimentara. Într-un fel, ne aflam, astazi, într-o situatie care ar cere un nou moment 1866.

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (III)

ara o legatura aparenta cu tabletele "promonarhice" anterioare as vrea sa abordam un subiect considerat tabu, credinta. Sa ne gândim deci, împreuna, daca situatia credintei în România este una roza si daca merita sa tragem împreuna un semnal de alarma în constiintele fiecaruia. Întâi ne potopesc întrebarile: este biserica noastra stramoseasca, este ortodoxismul o credinta învechita, incapabila sa mai atinga coarda sensibila a cetateanului român contemporan? Situatia s-a degradat în asa fel, încât este nevoie de o reforma interna? Sunt preotii atât de compromisi - asa cum se încearca acreditarea ideii de unii gazetari si oameni politici? Este sufletul românului erodat de educatia ateista de peste patru decenii? Este modernismul vietii pe care o traim în contradictie flagranta cu dogmele bisericii ortodoxe?

Când spunem biserica ortodoxa, spunem traditie si românism. Când spunem ortodoxie avem în vedere o situatia speciala în acest colt de lume. Spunem ortodoxie si spunem cultura si civilizatie româneasca, stiut fiind faptul ca biserica a fost "vinovata" de pastrarea fiintei poporului nostru. si cu toate ca evidenta ne copleseste, nu putem sa nu ne întrebam de ce ne este astazi atât de greu sa intram în biserica, sa ascultam slujbele, sa ne închinam si sa traim în curatenia credintei stramosesti.

Puneti-va aceste întrebari. Cautati raspunsuri, care va pot usura viata de zi cu zi. Pentru ca nu exista raspunsuri general valabile si pentru ca fiecare om e astazi un univers care merita reconstruit. Iar credinta poate fi un punct de plecare.

De ce nu ne mai putem întoarce la credinta

intre multe relele care ne macina existenta de zi cu zi, am ales-o astazi pe cea care le întrece pe toate: mânia proletara, adica asa numitul complex de împrejurari, fitile, slogane ideologice, care determina în constiintele oamenilor simpli sentimentul de ura. Mânia proletara se manifesta, de obicei, când mase mari de oameni, nemultumiti de una sau de alta, calca în picioare legea, pe guvernanti, bunul simt, în numele unor idealuri utopice de mai bine. Mânia proletara se manifesta si în scrisul sofisticat al unor autori incapabili sa înteleaga rosturile altor conceptii politice decât acelea cu care am fost scoliti. Mânia proletara determina greve, marsuri, actiuni de protest, veniri ale minerilor, catastrofe sociale, dezastre.

Sunt oameni politici în aceasta tara care stiu sa minta si sa atâte, sa trezeasca în constiintele celor care nu judeca întregul, mânia proletara. Aceasta catastrofa nationala e responsabila de marile rasturnari ale istoriei ultimilor patruzeci de ani. În numele si cu mânie proletara, oameni curati, români, dar si straini, au facut puscarie, au fost executati, au fost deposedati de avere si viata personala. Cu mânie proletara au fost cenzurate carti si chiar gânduri. Cu mânie proletara au fost rasturnate guverne si întors cursul normal al istoriei României. Mânia proletara îi împinge pe oamenii simpli sa înjure toate punctele de vedere pe care nu le înteleg. Tot mânia proletara, inteligent speculata, ne tine departe de adevaratele valori ale civilizatiei mondiale. Fiti atenti la ea, la mânia proletara. Mâine s-ar putea ca vecinul dumneavoastra, care nu are masina, sa va sparga un cauciuc, un geam sau capul. Pentru ca mânia proletara nu are început asa cum nu are nici sfârsit.

Pentru ca mânia proletara este "calitatea" celui care nu judeca.

O catastrofa nationala: mânia proletara

xista, mi s-a spus, în Statele Unite o organizatie numita English Only al carui scop principal este promovarea intereselor vorbitorilor de limba engleza pe teritoriul tarii. Interesant mi se pare faptul ca aceasta organizatie care cuprinde în rândurile ei oameni foarte bogati, foarte influenti si foarte insistenti, îsi propune, în primul rând, sa lupte pe toate caile posibile împotriva celor care doresc sa faca din limba minoritatilor nationale limba de stat, limba de predare în universitati, licee si gradinite. Repet, pe toate caile. Pentru ca, sustin acestia, nu e posibil sa existe un stat puternic în care sa coexiste limbi diferite în administratie si politica. Limbile materne (si slava Domnului, în America sunt destule) pot fi folosite în familie fara probleme, pastrarea identitatii nationale ramâne apanajul comunitatii respective, dar societatea americana vorbeste englezeste si englezeste ar trebui sa fie obligati sa vorbeasca toti emigrantii si toate minoritatile. Altfel, America ar deveni un Turn Babel, în care nu s-ar mai întelege om cu om. si iata, fara sa se bata toba, cum administratia americana îsi însuseste un punct de vedere pe care noi l-am considerat sovin, nationalist, antidemocratic.

Caile pe care se face aceasta "politica" sunt, însa, atât de subtile încât nimeni nu baga de seama, nimeni nu urla si America vorbeste în continuare numai englezeste, oriunde s-ar afla, în institutiile publice. Ne confruntam si noi în Ardeal cu astfel de probleme. Maghiarii doresc ca limba lor sa devina si limba a administratiei publice. Ca români, desigur ca nu putem fi de acord cu ei, ceva în fiinta noastra se rascoala. Ca democrati, însa, am fi tentati sa facem "greseala majora" de a le accepta aceasta revendicare. Mie mi se pare ca punctele de vedere ale lui Vadim Tudor nu fac decât sa alimenteze focul care îi macina pe unguri. Daca este adevarat ca undeva, cineva gândeste o politica apta sa îi apere pe români si fiinta lor nationala, apoi acesta ar trebui sa-si însuseasca lectia americana. În primul rând astupându-i gura acestui "guru" de ocazie si în al doilea rând sa-i oblige pe minoritari sa caute scolile românesti pentru ca sunt cele mai bune, sa se uite la televiziunea româna pentru ca e mai interesanta decât aceea de la Budapesta, sa citeasca ziarele românesti pentru ca sunt mai corecte si mai bine informate.

Abia în al treilea rând sa-i înjure.

Numai româneste?

omnul Gheorghe Ghita, cetatean român. S-a nascut la data de 29.06.1950, în localitatea Domnesti, judetul Arges. Este de profesie inginer si în prezent este patron al firmei vâlcene "Parking Club" S.R.L. Nu a vizitat niciodata Grecia.

Povestea dumnealui este urmatoarea:

Între 8 - 13 martie a.c., Camera de Comert si Industrie a judetului Vâlcea a organizat o misiune economica în Grecia, cu sprijinul Biroului Comercial al Ambasadei României la Atena. În acest sens, Camera a trimis tuturor membrilor sai invitatia de a participa la aceasta misiune, inclusiv firmei "Parking Club". Cunoscând temeinicia scopurilor acestei actiuni, domnul Ghita a acceptat cu placere invitatia. A avansat sumele pentru cheltuieli si documentele pentru obtinerea vizei consulare. A trimis în Grecia faxuri, a telefonat, a aranjat întâlniri cu posibili parteneri. În sfârsit, a plecat cu grupul de vâlceni. Pe data de 8 martie 1993, la ora 4, la punctul de frontiera Promahon a fost dat jos din autocar, fara haina, fara bani, într-un mod ireverentios si ostil, ba chiar brutal. Pe scurt i s-a interzis intrarea în Grecia. Este deci persona non grata pentru autoritatile grecesti. Problema nu se termina aici. Exista o identitate de nume. Un alt domn cu acest nume a fost gasit vinovat de o infractiune pe teritoriul grecesc. Degeaba a încercat sa demonstreze ca dumnealui s-a nascut la Domnesti, în judetul Arges, ca doua nume pot fi identice, dar locul de nastere, nu.

Lipsa de solicitudine a autoritatilor grecesti, brutalitatea si ostilitatea pot fi întelese. De neînteles este însa procedeul ambasadei Greciei în Bucuresti, care îi refuza domnului Ghita rezolvarea situatiei. Ca si când demnitatea unui român poate fi mototolita. Ca si când ar fi foarte greu sa recunosti ca ai gresit. E foarte greu sa întelegi ca unui om nu i se poate lipi pe frunte o eticheta straina.

Cum poti ajunge persona non grata

ndiferenta cu care este privita astazi asistenta medicala nu ar mai trebui sa mire pe nimeni. si totusi ne mira, pentru ca viata ne ofera zi de zi prilejuri de a ne îmbolnavi de necazuri. Toate încercarile de a redresa situatia asistentei medicale au esuat pâna în acest moment. Grevele, petitiile, presiunile exercitate de corpul medical nu au dus la cresterea bugetului alocat sanatatii, prin urmare nici la cresterea calitativa a actului medical.

Corpul medical însusi lupta pe doua fronturi: de o parte medicii (creierul) care au si avantajul de a avea suficiente mijloace de subzistenta si de promovare a unui act medical de înalta tinuta (fie si pe calea privata) si pe de alta cadrele medicale medii (bratele) care au de partea lor doar posibilitatea de a lupta cu mijloace sindicale.

Cum creierul fara brate nu poate face nimic (dar nici invers) e de asteptat sa se produca o împacare a fortelor beligerante. Împacarea se produce volens-nolens pentru ca asa o cere actul medical.

Dar fondurile?

Ţara pare a fi saracita si guvernul surdo-mut. Nici o investitie, nici o schimbare nu se pot produce fara bani. si în acest caz mâna strainilor (era sa scriu mila.) se face simtita. Au fost alese câteva judete care sa beneficieze de sprijinul financiar si organizatoric acordat de un fond monetar international. Cu alte cuvinte, se experimenteaza pe cobai un nou sistem. Ca suntem si noi cobai ar trebui sa ne bucure. Ceea ce ne întristeaza este tocmai faptul de a fi ajutati din exterior. Pentru ca, va rog sa-mi permiteti sa ma îndoiesc de o schimbare de optica, atâta timp cât la nivelul Ministerului Sanatatii se practica centralismul democratic.

Prin urmare, nu cred ca acest cobai va fi mai vioi si mai sanatos, dupa tratamentul care urmeaza a fi aplicat. S-ar putea chiar, cum zic medicii, sa expieze.

Nu cred ca vom fi un cobai sanatos

ât de mult au degenerat raporturile dintre parinti si copii ne putem da seama doar daca ne uitam la televizor la ore târzii. "Sentimental Club" e o emisiune a televizorului, care pune probleme. Cât de vinovati sunt parintii copiilor care au facut Revolutia? Copiii nu iarta, ei te considera vinovat. Nimic din responsabilitatile datorate parintilor nu-i atinge pe cei tineri. Ei vor muzica, civilizatie occidentala, haine frumoase. Ei fug de politica. Dar tot ei sunt cei care forteaza usile comunicarii cu adultii. Care usi sunt aproape întotdeauna închise. Parintii nu au timp, nu stiu, nu vor sa comunice cu cei tineri. Când în discutie este pusa problema sexualitatii, se face liniste. Pudoarea parintilor nu are egal pentru ca educatia parintilor a fost facuta într-un spirit strain de adevarurile simple ale vietii, în spiritul fad al documentelor de partid.

Viata însa nu iarta. Fenomenul prostitutiei face ravagii în viata tinerilor si tinerelor. Violurile în grup nu mai sunt o noutate. SIDA loveste ucigator. Criticam guvernul, presedintele, scoala. Dar parintii sunt oare nevinovati? Societatea româneasca e strabatuta de un haos. Cine ar trebui sa puna ordine în viata celor tineri, daca nu parintii? Eu cred ca în acest moment educatia tinerilor este lucrul cel mai important al vietii noastre. Un moment istoric ce nu trebuie dispretuit.

Pentru ca tinerii de azi vor conduce mâine aceasta tara. Dintre acestia viata va alege în zece, douazeci de ani, parlamentarii, sefii de partide, presedintele. Dar tot viata va selecta tradatorii de tara, fariseii si saltimbancii. si ziaristii.

Când spunem ca din generatia actuala se vor extrage si tradatorii si conducatorii, mizam pe faptul ca vor trece 10 - 20 de ani pâna când se va întâmpla aceasta minune. Pâna atunci generatia batrânilor se afla la conducerea României si nu pare a da semne de oboseala.

Daca ne uitam bine în Parlament impresia de oboseala ne copleseste. Parlamentul e compus în majoritate din batrâni ale caror obsesii si orgolii atârna foarte greu în balanta deciziilor. Asta explica de ce functioneaza atât de greu decizia în România. Tot ceea ce este caracteristic tinerilor (dorinta de nou, expansivitate, curaj, energie etc.) lipseste parlamentarilor nostri. E adevarat însa ca are si batrânetea valorile ei, dintre care întelepciunea pare lucrul cel mai important. Promovarea tinerilor se face însa cu multa delicatete. E de înteles si de ce. Acum toata lumea vrea sa se îmbogateasca. Acum batrânii au prins ultimul tren al vietii lor si se agata în disperare de scara. Tinerii stau pe peron si se uita. Se pune atunci problema daca mai poate fi vorba de o educatie a tinerilor în acesti ani. Dupa parerea mea, societatea româneasca ofera astazi cel mai prost model educational pentru cetateanul tânar. E adevarat ca s-a renuntat la educatia cu biciul. E adevarat ca nu mai stam în genunchi. Dar e si mai adevarat ca pudoarea falsa (sau reala) a parintilor naste monstri.

Pudoarea parintilor naste monstri (I)

rintr-o întâmplare am ajuns duminica dupa-amiaza la caminul de batrâni din Pausesti Maglasi. Eram însotit de un doctor care a tinut mortis sa ne arate toate camerele, sala de mese, clubul, spalatoria. Va marturisesc, însa, ca intentia acestuia a fost zadarnica. Mirosul, mizeria erau atât de mari, încât pur si simplu îti venea sa vomiti doar când te apropiai de usa. Imaginea pe care o ofereau grupurile de batrâni neputinciosi care se tineau de marginile paturilor, gunoaiele adunate prin colturi, grupurile de handicapati care se miscau de colo-colo prin curte, îti dadeau impresia ca te afli într-un infern. Aproape ca nu am cuvinte sa descriu grozaviile pe care le-am vazut. Duminica dupa-amiaza, la acest camin spital, nu era doctor, nu erau asistente, doar o infirmiera si un paznic.

Sa admitem ca i s-ar fi facut rau unui batrân. Cum ar fi putut sa-l trateze infirmiera? Cred ca ar fi murit si nimanui nu i-ar fi parut rau, nimeni nu l-ar fi plâns, s-ar fi stins o viata fara sa aiba o minima asistenta medicala.

si atunci ma întreb daca aceste imagini, pe care le-au vazut strainii pe viu sau la televiziunile lor, nu sunt ceea ce numim cu emfaza imaginea României în lume? Toate convoaiele cu ajutoare au filmat grozavii ca acestea. Imaginile sunt teribile si, la o adica, ele sunt scoase, periodic din arhive si proiectate cetatenilor în subconstientul carora ramân.

Cine crede ca imaginea unei tari poate fi sustinuta prin propaganda externa platita prin agenti, se însala. Aici, în interior, trebuie lucrat pentru ca viata sa devina mai buna. Grozavii ca acelea de la caminul de batrâni Pausesti sunt cea mai buna antipropaganda româneasca.

Doar o infirmiera si un paznic.

e-a fost prezentata cu multa pompa stirea potrivit careia la fiecare o mie de români exista un infractor. si completarea ei, potrivit careia, aceasta cifra este considerata destul de mica, în orice caz, nu îngrijoratoare. Acum, însa, e de spus ca problema suporta discutii si anume:

- daca supunem comparatiei numarul de un infractor la o mie de cetateni americani, aceasta cifra este într-adevar mica si rezultatul acestei operatiuni poate, într-adevar, sa ne bucure?

- daca însa ne raportam la fenomenul infractional al anilor de dinainte de Revolutie, aceasta cifra e în masura sa ne îngrijoreze, ba chiar sa ne înspaimânte!

Acum nu vrem sa cadem într-o apologie a victoriilor actualei Politii în dauna faimei celebrei Militii, pentru ca este stiut ca modificarile nu pot schimba scheletul celebrei institutii de aparare a cetateanului român. E însa de remarcat transparenta cu care ne sunt comunicate astfel de date, mai alaltaieri interzise marelui public si tinute la index pentru uzul faimosilor nostri conducatori de partid si de stat.

Nu mi se întâmpla sa laud prea des o actiune a guvernului Vacaroiu. Dar datele prezentate de domnul Petre Ninosu sunt în masura sa ne dea sperante pentru viitorul apropiat, când institutiilor publice, care îl apara pe cetateanul român li se vor adauga Curtile de apel si Consiliul Suprem al Magistraturii, institutii create dupa model european si care, speram, vor avea si functionalitate europeana. Sa credem ca toate acestea vor fi de bun augur si ca vom fi în siguranta în singurul loc din lume unde românii se pot simti în siguranta.

La o mie de români, un infractor

bisnuiti sa traim tumultul vietii de zi cu zi, cu orbirile si falsa maretie a clipei, noi, orasenii nascuti sau facuti, uitam adesea de sat, adica de origini. Iar uitarea ne face sa minimalizam oameni si fapte, vieti si necazuri. De foarte multe ori am spus cu totii ca am parcurs tara în lung si în lat, ca si când, daca ai vazut Timisoara cunosti Banatul, daca ai fost la Voronet, cunosti Moldova, daca ai fost la mare, stii Dobrogea pe rost. Ba, mai rau, dorim cu totii sa vizitam tari straine, ca si când tara nu ar mai avea secrete pentru noi. Cumplita ironie, cumplit orgoliu.

Am fost ieri la Perisani pentru prima oara în viata. Perisaniul este o alta lume, asa ca pot spune, fara sa gresesc, ca am fost în alt timp istoric, ca am vorbit cu alti oameni, ca am trait diferit viata românului.

Ca exista si o astfel de soarta unde nu sunt patimi politice, nu traieste goana dupa profit, nu se nasc drame si isterizari inutile. Ca acolo aerul e aer, laptele e lapte, cuvântul cuvânt.

Adevarat ca acolo pâinea vine la trei zile, ca masina poate ramâne întepenita în noroi si trebuie sa o scoti cu boii, ca banii sunt mult mai putini si greutatile mult mai mari. Adevarat a grait Blaga când a spus ca vesnicia s-a nascut la sat.

Perisani, o alta lume, o alta soarta

-am ascultat cu mare atentie pe domnul prim-ministru Vacaroiu, vineri si sâmbata seara, la o ora de mare audienta. L-am ascultat cu rabdare, încercând sa înteleg punctul de vedere al domniei sale privitor la starea natiunii române, fata în fata cu aspectul maririi preturilor si valul de greve cu care ameninta sindicatele.

L-am simtit nervos, încordat, încoltit. L-au auzit spunând lucruri foarte corecte, dar si aberatii precum aceea ca opozitia forteaza actualul guvern sa faca tot binele pe care îl poate face poporului român. si totusi, domnul prim-ministru al României ne-a ramas dator cu foarte multe lucruri:

Am observat cu surprindere cât de bine a început dl. Vacaroiu sa vorbeasca. Departe de omul care abia nimerea cuvintele si ideile, domnul nostru prim-ministru a învatat lectia si ne-o preda cu foarte mult aplomb. Însa faptele care ar trebui sa stea în spatele cuvintelor se lasa asteptate. Inflatia e departe de a se opri, ea continua în pas alergator spre noi culmi. Exista în discursul domniei sale un radicalism care trebuie observat cu atentie. Ideea ca numai în linistea directivelor de la guvern spre baza se poate face ceva, merita a fi condamnata cu asprime. Pentru ca radicalismul acesta incipient poate degenera într-un regim totalitar, asa cum s-a întâmplat mereu în istorie. Drept este însa, ca e nevoie de întelegere pentru urnirea uriasului mecanism întepenit care este astazi economia româneasca.

De aici concluzia ca metodele de convingere alese de guvernul Vacaroiu sunt de mult formate. De aici poate veni raul care sa ne destrame.

Radicalismul e o strategie gresita

upa unii, vremea ajutoarelor din strainatate a trecut. A venit vremea sa ne ajutam singuri. Avem guvern, avem presedinte. Avem legi si mai facem. si cu toate acestea aproape nimic nu se misca în România. Guvernul zice ca nu se munceste si asta mi se pare cea mai imbecila scapare de responsabilitate. Economistii seriosi încearca sa acrediteze ideea ca România are nevoie de capital, de retehnologizare, de o noua conceptie asupra productiei si a stimularii muncii. Nimeni nu întelege, nimeni nu vrea sa accepte schimbarea, care ar însemna îmbunatatirea vietii noastre.

si iata ca, astazi suntem pentru Occident acelasi popor care are nevoie de ajutor. Cu asistenta medicala la pamânt, cu magazinele nitelus fardate, prost îmbracati si asa mai departe. Occidentalii sunt niste naivi. Ei mai cred ca soarta noastra poate fi îmbunatatita, ca putem redeveni si noi un popor european.

Saptamâna trecuta a sosit, dupa cum va anuntasem, la Horezu, un nou transport de ajutoare. De data aceasta, domnul Egon Lutz, consilier guvernamental al landului Salzburg, membru marcant al clubului Lyons, s-a întrecut pe sine. Continuându-si opera de ajutoare a orasului Horezu, dom- nia-sa s-a zbatut sa revina în România cu ajutoare pentru spital. A donat spitalului o statie Röentgen portabila, o salvare complet utilata si alte bunuri pe care nu mai are rost sa le mai însir. Importante sunt gestul si seriozitatea acestui om pe care nu îl putem acuza de impostura si de gânduri ascunse.

Auzindu-l pe domnul Lutz vorbind de maretia poporului român ramâi uimit Nu cred ca sunt multi români astazi care sa creada cu atâta tarie în noi.

Pentru ca noi suntem incapabili sa mai vedem padurea din cauza copacilor.

Domnul Egon Lutz crede în sansa României

binecunoscut faptul ca o natiune nu traieste decât prin valorile pe care aceasta le ofera umanitatii. Din punctul acesta de vedere natiunea româna nu este printre ultimele. Suficiente valori românesti sunt astazi recunoscute în lumea întreaga, fie ca ele provin din secolele anterioare, fie ca sunt produsul anilor de dominatie comunista. Fie ca e vorba de valori materiale, fie ca e vorba de oameni, de inteligente. si pentru ca veni vorba de inteligente, e suficient, în lipsa statisticilor oficiale, sa ne gândim câte valori românesti au plecat dupa Revolutie în strainatate.

Atrasi de o viata mai fara de griji, de banii mai multi, pe care îi ofera cei care îi au, cercetatori, matematicieni, doctori, foarte multi doctori, profesori, sportivi, oameni fara carte multa, dar cu meserii utile, au parasit tara fara sa se uite înapoi. Iar Ţara a ramas mai saraca. Exodul continua si zi de zi mai auzim ca un cunoscut a depus cerere de emigrare sau a ramas undeva în lume, desi se stie ca românii sunt haituiti pe oriunde încearca sa se aciueze.

Cauzele acestei situatii stranii sunt cunoscute si nu ar avea sens sa mai fie discutate aici. Putem, totusi, sa tragem un semnal de alarma si sa ne întrebam, chiar daca este retoric, de ce pleaca românii si ce se va întâmpla în ziua când majoritatea valorilor românesti vor fi parasit tara pentru o fericire reala aiurea.

Din pacate, exodul creierelor peste granita continua!

n ciuda celor afirmate de unii, Sfintele sarbatori de Paste au fost anul acesta destul de linistite. A avut românul si oua rosii, si vin, si putina liniste. În ciuda celor afirmate chiar de presa, anul acesta sarbatorile de Pasti au avut, dupa parerea mea, un grad de normalitate care nu poate decât sa ne bucure. Cum petrec românii din afara granitelor sarbatorile? Am avut ocazia unica, anul acesta, sa ma aflu la Salzburg, în Austria, în noaptea Învierii.

Trebuie sa va spun ca desi s-a facut destula curatenie printre români în Austria în ultima vreme, erau în biserica româneasca aproape 350 de persoane. Familii cu copii mici, dar si tineri, toti cu lumânari în mâini, cu oua rosii si speranta ca exista un viitor mai bun în tara lor de adoptiune.

Nu exista nici o deosebire fata de atmosfera din bisericile românesti. Aceeasi foiala, aceeasi superficialitate a celor veniti sa asculte slujba. Românul ramâne român oriunde s-ar afla. Anii de ateism nu pot fi stersi cu usurinta.

Remarcabila seriozitatea cu care preotul Viezuianu a tratat slujba de Înviere. A discutat cu fiecare om în parte, s-a interesat de greutatile fiecaruia. Preotul Viezuianu, de fel din Horezu, e un fel de tata adoptiv al românilor aciuati prin Salzburg. Slujba s-a încheiat cu vin si oua în cea mai buna traditie româneasca. Au fost prezenti si ziaristi de la cele mai mari cotidiane austriece, fapt care demonstreaza ca situatia românilor nu este un fapt deloc de neglijat. Daca vreti o parere personala, e îmbucurator faptul ca românii sunt tratati cu atâta grija pe meleaguri straine. si, ca se face slujba ortodoxa într-un leagan al catolicismului.

Slujba de înviere la Salzburg

entru toti cei care au calatorit în Vest, a fost probabil o mare surpriza sa vada cum arata, cum este organizat în interior biroul unui functionar public. Nu ma refer acum la forma si la decoratiunile interioare, la urma urmei lucrul cel mai putin important. Am sa remarc dotarea cu aparatura a oricarui birou. Subliniez a oricarui birou, pentru ca nu cred sa existe un birou fara telefon, fax, computer. Computerul nu lipseste din instrumentarul functionarului public. El îl ajuta pe acesta, prin datele pe care le contine, sa rezolve rapid timpii morti, sa-i dea cetateanului informatiile necesare în timpul cel mai scurt. Computerul elimina cozile si nervii. Computerul nu stie sa minta, nu da raspunsuri în doi peri, nu are probleme familiale.

În fiecare birou exista un copiator. Daca ai nevoie de o copie, o obtii imediat. Functionarul apasa pe un buton, obtine copia si, evident, încaseaza banutul. Nu te trimite sa-ti faci copii în oras. Te rezolva pe loc. Daca mai si zâmbeste, te face fericit.

De ce nu avem si noi birouri organizate astfel? Întrebarea pare inutila, desi mie mi se pare absolut normala. Nicaieri în orasul si judetul nostru functionarii publici nu sunt astfel dotati. De aceea sunt nervosi, sictiriti, scârbosi. Pentru ca ei sunt oameni, pentru ca nimeni nu le usureaza viata. Ma mai gândesc sa dau si niste adrese celor care devin constienti de necesitatea folosirii instrumentelor moderne de birotica. Kyly, Romanor, ASCAD, Tandem sunt câteva dintre firmele vâlcene specializate în comercializarea computerelor, fax-urilor, copiatoarelor. Patronii vâlceni au acum zeci de milioane pe care îi cheltuiesc în zadar, uneori pe bautura si femei. Firmele lor fac de aceea comert sau prestari servicii ca în Evul Mediu. Despre functionarul de stat sunt mai multe de spus. Ei sunt la cheremul unor conducatori obtuzi si prafuiti. Dar asta este o alta poveste la care vom reveni.

De ce sunt functionarii publici nervosi, sictiriti, scârbosi

n contextul situatiei generate de referendumul din Rusia, menit dupa parerea mea sa-i întareasca pozitia lui Boris Eltîn (si sa nu-l elimine, cum gresit au glosat unele ziare si persoane) am auzit discutii violente despre posibilitatea eliminarii de la conducere a actualului partid de guvernamânt si a actualului Presedinte al României. Potrivit ipotezelor catastrofice lansate pe piata, o insurectie conservatoare (adica formata de comunistii care si-au pastrat intacte ideologia si manierele ei de aplicare) ar urma sa profite de valul de nemultumiri generate de marirea preturilor si ar provoca o mini-revolutie sociala care ar duce la rezultatele mentionate.

Nimic mai fals, nimic mai naiv. Pentru ca numai niste oameni limitati mai pot gândi astazi ca este posibila o întoarcere la "siguranta" penibila a epocii Ceausescu. Numai niste indivizi orbiti de pierderea unor privilegii mai pot spera ca se vor întoarce clipele de acum câtiva ani. Numai niste naivi nu vad ceea ce este de vazut si nu înteleg ceea ce ar fi trebuit sa înteleaga înca din primele zile ale pseudo-revolutiei române, model de diversiune, complot si prostire a unei natiuni.

si pentru ca tot am fost supus unor critici violente pentru faptul ca am folosit în articolele de saptamâna trecuta un limbaj agresiv si dur, voi încerca sa va fac sa-mi întelegeti punctele de vedere într-un mod didactic. Nu de alta, dar poate asa îi voi putea convinge pe cititorii acestei rubrici de necesitatea adaptarii la realitatea pe care o traim.

Am structurat aceasta tema astfel: 1. De ce nu poate fi eliminat Ion Iliescu? 2. Care comunisti? Cei din P.S.M. sau din celelalte partide? 3. Cine are interes în repunerea comunismului pe tapet? 4. Americanismul, ideologia sfârsitului de mileniu.

ropulsat de evenimentele tulburi ale sfârsitului de an 1989 pe primul loc al scenei politice românesti, fostul prim-secretar al P.C.R., Ion Iliescu, a parcurs încet-încet toate etapele care urmau sa-l transforme într-un adevarat Presedinte democrat, departe de linia dogmatica a fostilor conducatori comunisti. De ce a fost preferat omul Iliescu si de ce initiatorii "revolutiei" spontane au preferat un fost comunist pe scaunul Prezidential? E binecunoscuta inertia pe care poporul român a dovedit-o în nenumarate ocazii. Frica de schimbare a cetateanului obisnuit cu siguranta zilei de mâine a determinat o schimbare de optica vis-a-vis de omul care trebuia sa fie conducatorul destinului neamului românesc.

Într-un fel, se poate determina aici o optiune manageriala: cum un sistem organizatoric national destul de bine pus la punct era greu de destramat, s-a preferat varianta "modelului" prezidential, de la care urmau sa difuzeze în mase toate schimbarile.

si astfel, l-am vazut pe domnul Ion Iliescu câstigând alegerile pentru a doua oara. L-am zarit la NATO, fapt fara precedent în istoria postbelica a României. A fost primit de presedintele Clinton. Primeste si face vizite în cea mai curata traditie a democratiei de tip vestic. si daca e sa riscam o afirmatie, de la marile greseli cu minerii Presedintele si institutia prezidentiala au fost de multe ori un adevarat model democratic.

puneam, asadar, ca numai cei mai slabi la minte mai pot întoarce foaia la cuvântul comunism. Fie ca nu au înteles nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor, fie ca se lasa atrasi de mirajul trecutului în care au avut privilegiul de a trai la adapost de griji. Mai exista si o alta categorie: cea a cinicilor, adica a oamenilor inteligenti care stiu cu precizie care este adevarul, dar din motive profitabile pentru acestia, se întorc constienti în trecutul apropiat.

Am facut aceasta introducere pentru a putea patrunde mai usor în subiectul de azi: fostii comunisti si-au parasit cu usurinta ideologia pe care mai ieri o ridicau în slavi. Astazi îi regasim pe acestia în mai toate partidele, fie de stânga, fie de dreapta. Începând cu FDSN si terminând cu PNŢCD si PSM. Cei mai aproape de ideile profesate înainte de 1989 sunt membrii de partid socialist al muncii. Pentru acestia am totusi un cuvânt bun de spus: desi o consider o eroare, nu pot sa nu apreciez consecventa pe care o dovedesc astazi când ramân aproape de ceea ce erau. Ceilalti, fara exceptie, au înteles ca ideile comuniste sunt un capitol închis al existentei lor. Au luat-o de la capat liberi si neconstrânsi de presiunea modelului impus de judeteana de partid. Desigur, exista si oportunisti pentru care nici o idee nu e mai scumpa decât binele lor personal. Poate n-ar fi de evitat faptul ca o statistica nationala ar scoate în evidenta faptul ca în mai toate partidele exista un mare numar de fosti comunisti în structurile de conducere. Asta poate explica si de ce, în unele cazuri, se mai încurca lucrurile pe acolo...

În sfârsit, nu persoanele pot determina la un moment dat linia partidelor. Doctrinele sunt altele, modelul economic este cel mai important. Distantarea tuturor partidelor de modelul dogmatic al atotputerniciei statului este un indiciu al despartirii de comunism.

Într-un fel, comunismul a murit în momentul când s-a înfiintat prima societate comerciala particulara în România. De atunci, românii au regasit sentimentul fundamental al proprietatii private. Pamântul, dorinta neîmplinita a taranului român, a trecut din patrimoniul statului în cel al cetateanului. Românii au regasit placerea de a munci pentru binele lor personal. si asta e mare lucru...

rice observator atent al scenei politice mondiale si-a dat seama de marele avânt al americanilor din ultimii ani. Într-un cuvânt, se poate spune ca si caderea imperiului comunist e opera americanilor. Destramarea imperiului sovietic, situatia din Iugoslavia, criza profunda si prelungita din statele foste comuniste sunt fara nici o îndoiala consecintele avântului expansionist american. Prin ce s-ar caracteriza noua ideologie americana? La prima vedere e vorba de noul concept al economiei de piata, concept destul de tulbure, daca e sa-l analizam în profunzime. Baza e constituita din tipul de proprietate asupra tuturor sectoarelor importante ale societatii. Suprastructura e mai greu de definit. Aici îsi baga coada dracul politic. De aici încolo lucrurile se tulbura de-a binelea. E de înteles ca o noua forma de proprietate generalizata va schimba soarta lumii. Putem întelege si de ce se produc schimbari radicale în ideologia statelor care pâna mai ieri promovau forma de proprietate colectiva.

Ceea ce ramâne practic de neînteles este metoda prin care americanii îsi promoveaza interesele. Dura, uneori cruda, fara menajamente, cu arma în mâna.

Nu exista astazi forte capabile sa se opuna americanilor. Toate organizatiile mondiale sunt conduse de aliatii lor. Opera aceasta de restructurare a lumii a început în anii '80. Ea va continua si are mari sanse de reusita. Totul, puterea, banii, armatele si diplomatia sunt în tabara Statelor Unite si a aliatilor sai. Iata de ce e greu de conceput ca va mai reînvia comunismul. România e o tara slabita. România e o tara bogata care astazi este la cheremul celor tari. Uitati-va atent în jur: veti observa ca aceasta grija se aplica tuturor. Iar noi vom juca asa cum vor vrea ei înca cel putin o jumatate de secol de acum încolo.

si asta, la urma urmei, nu e chiar atât de rau...

Câteva argumente care exclud varianta întoarcerii

la comunism

n "Declaratia drepturilor omului" adoptata în 1948, dreptul la libera informatie are un loc foarte important. S-a considerat atunci (lucru perfect valabil si astazi) ca o buna circulatie a ideilor este în masura sa contribuie la îmbunatatirea vietii pe planeta noastra. Cum si lipsa de informatie naste monstri, presei i s-a acordat un loc de prim ordin în calitatea ei de principal mijloc de vehiculare a ideilor de la si catre oameni. De aceea, mai toate simpozioanele internationale care vorbesc despre drepturile omului scot în evidenta necesitatea fundamentarii unei prese libere si independente, în toate tarile (inclusiv cele comuniste, se întelege).

Toate bune si la locul lor. Ce nu se spune în documentele Organizatiei Unite este modul în care poate presa sa ramâna cu adevarat independenta si sa evite aservirea ei unor centre locale de putere. Fie ca este vorba de puterea politicii, fie ca este vorba de puterea financiara.

De ce nu poate mass-media sa ramâna în afara zonei de influenta a marii finante e de la sine înteles. În mai toate tarile lumii, presa este un domeniu care se salveaza în extremis prin publicitate.

Mai greu de înteles este aderarea patronilor si sefilor de publicatii la unele puncte de vedere si ideologii politice cu care pâna mai ieri nu erau de acord nici în ruptul capului. Desigur, îmi veti spune ca si politica este un domeniu destul de profitabil sub raport financiar. De acord, dar pâna la un punct.

Nimeni nu vrea sa puna calus informatiei (I)

criam în ziarul de ieri ca multe publicatii, multi patroni de ziare, editori si chiar ziaristi sunt atrasi de mirajul politicii, chiar daca publicatiile lor sunt declarate independente. Politica ofera avantaje prin puterea de influentare. De ea nu scapa nici firmele bogate, nici cele sarace. Nici celebrul Maxwell nu a fost scutit de reprosurile de a fi corupt. Dupa moartea lui s-au descoperit bresele prin care coruptia se infiltrase în mod subtil.

Revenind din sfera teoreticului în prezentul românesc, trebuie sa remarc faptul ca, desi exista multe publicatii independente, în politica lor redactionala se vad cu ochiul liber partis-pris-urile. Începând cu principalul instrument al mass-mediei si terminând cu publicatiile aflate la începutul carierei e detectabil partizanatul.

Uneori, ca în cazul Televiziunii Române, e chiar flagranta obturarea canalelor prin care informatia ajunge la cetatean. Omisiunea, diversiunea, prezentarea trunchiata, scoaterea din context, abdicarea de la principiul suveran auditur et altera pars (ascultarea partii celeilalte) sunt doar câteva din metodele prin care i se pune informatiei calus.

Din pacate, trebuie sa afirm ca în România nu exista la ora actuala un organism de presa, fie ea scrisa sau vorbita, care sa ofere o informatie obiectiva, macar în proportie de 50 la suta. E, desigur, riscanta aceasta afirmatie. Ea nu poate fi combatuta, poate fi comentata, dar nimeni nu va gasi un contra-exemplu convingator. În alte tari...

Nimeni nu are voie sa puna calus informatiei (II)

ar ce zic eu ca în alte tari informatia este obturata în mod intentionat... când în judetul nostru practica aceasta a devenit litera de lege pentru institutiile care au ca menire chiar raspândirea stirilor. Iata cum se misca acest angrenaj.

La ora actuala sunt în Vâlcea doua cotidiane, un saptamânal de informatie si unul de publicitate. Mai apar sporadic si neinteresant niste fituici care nu se pot numi ziare: Reporter si Oltenia-Azi, unul fedesenist si unul care se vrea parolist si nu prea. La ele lucreaza jurnalisti tineri, postrevolutionari si pe ici, pe colo, jurnalisti formati la scoala presei de partid comunist. În mod normal, toate institutiile menite sa-l informeze pe cetateanul vâlcean despre mersul lucrurilor în societatea în care traieste ar trebui sa instituie forma comunicatelor de presa, a conferintelor de presa, a atentionarii editorilor cu privire la intentiile lor. Nu e asa. Pentru ca, de pilda, se poate întâmpla ca... purtatorul de cuvânt al Prefecturii sa fie prieten cu un domn care lucreaza la Reporter, fituica despre care am vorbit. Nu da stirea cotidienelor, nu o da saptamânalelor, o da unui ziar care apare din joi în Pasti, pe care nu-l citeste, aproape nimeni. Cine e pagubitul? Cetateanul vâlcean. Sa nu se supere nimeni, însa e evident ca Prefectura vâlceana face, sub raportul difuzarii informatiei, jocul unor forte sau oameni interesati în câstigarea unui banut.

Ar fi de remarcat promptitudinea cu care Politia vâlceana s-a conformat cerintelor mecanismelor presei. Dupa stiinta mea, e singura institutie care lasa în fiecare dimineata un plic pentru fiecare ziar si foita tiparita sau vorbita din judetul Vâlcea. Plicul contine evenimentele petrecute în ziua anterioara, asa cum au fost ele prelucrate de oamenii legii. În rest, totul e tacere...

Nimeni nu are voie sa puna calus informatiei (III)

ine a vazut duminica video-Paris-magazinul nu se poate sa nu fi remarcat atmosfera cu totul deosebita din amfiteatrul în care cânta Mihaela Bustuchina. Era o alta lume spre care, din pacate, tinerii români nu se pot îndrepta în prezent. Veselie, tinerete, chipuri destinse, luminoase. Zicea Mihaela Bustuchina ca acolo sunt tineri din toata lumea, din Mexic, Uruguai etc., etc. Mai putin din România. Faptul ca era ea acolo e o exceptie care confirma, spre disperarea noastra, regula. Pentru ca ei, tinerii prezenti în acel amfiteatru, muncesc o luna si pot petrece câteva saptamâni în minunatia de oras care este Parisul. Tinerilor români le ramâne sansa de a-l privi la televizor în emisiuni ca aceea pe care a realizat-o Doru Dumitrescu. Emisiune cu momente penibile de genul interviului pe care l-a facut omul nostru cu un cârciumar român agramat, dar important pentru câtiva... mici. E normal, diurna trebuie economisita pentru mici cadouri...

Revin la problema imposibilitatii de a fi cu adevarat liberi acum, dupa Revolutie. Ne lipsesc banii, ne lipsesc vizele, devizele... Ne lipseste usurinta de a trai pe care o observam la strainii care ne calca pragul. Exista în fiinta noastra un complex de complexe. De la cel al saraciei pâna la cel al trecutului. Suntem timorati ca natiune, desi ni se spune de straini ca ar trebui sa fim mândri de tot ce e românesc.

Va veni clipa când vom intra si noi cu mândrie în rândul natiunilor europene? Are cineva interesul sa ne tina deoparte, prizonieri ai mentalitatilor noastre primitive?

Pâna atunci, pâna când vom fi cu adevarat liberi si vom avea mijloacele pentru a ne simti egali cu altii, vom zice si noi, precum pustiul la moda, e greu, greu, sa fii român...

Dur, dur d'être roumain!

u tristete trebuie sa remarcam în peisajul cotidian abundenta aspectelor negative. Fie ca e vorba de politica, de economie, de învatamânt sau cultura, auzim cu precadere despre aspectele care nu fac fala cetateanului român. E de urmarit cu atentie aceasta politica neagra si liderii ei de opinie.

Daca ar fi vorba numai de Parlament si Senat am putea întelege.

Opinia politica e violenta, pentru ca în politica scopul scuza mijloacele. Dar în învatamânt totul e praf si pulbere? Nu mai avem valori nici în rândul cadrelor didactice, nici în rândul elevilor? Dar în economie? Nu mai sunt fabrici rentabile în tara noastra? Chiar nimeni nu produce? Au plecat din tara toate inteligentele tehnice? Ca sa nu mai vorbim de cultura... Pentru ca, va spun în cunostinta de cauza, cultura româneasca e una din cele mai vitale din Europa, cu mult deasupra unor tari europene supercivilizate.

E adevarat si faptul ca acomodarea noastra, a tuturor, la noile mecanisme economice se face greu, iar altora le este chiar imposibil. Dar de ce abunda în viata de zi cu zi faptele negative?

Sa fie, cum zic unii tovarasi, o politica generalizata de a distruge încrederea românului în el însusi si crearea unor brese prin care sa se strecoare influentele straine? Sau ar putea fi o orbire temporara a noastra, ziaristi sau oameni obisnuiti?

Chiar nu se întâmpla nimic bun în tara asta? Daca totul merge spre rau, cum ni se pare, de ce nu facem nimic pentru a ne schimba viata. Daca prietenii nostri gândesc rau, sa încercam sa-i schimbam. Daca guvernul face prostii, sa se ceara afara...

Cine face elogiul viciului? (I)

a întrebam ieri daca nu cumva mai exista si fapte pozitive în viata noastra. Desigur, e o întrebare aparent naiva si, poate, unii ma si condamna pentru aceste rânduri... Le raspund ca sunt constient de tot ce scriu, inclusiv de faptul ca sub naivitatea întrebarilor mele se ascund realitati dramatice care merita macar amintite, daca nu comentate pe larg. Ati observat, probabil, ca toate ziarele scot în evidenta aspectele morbide ale realitatii: crime, violuri colective, sinucideri scabroase, furturi, escrocherii si altele, inimaginabil de multe; ca Televiziunea nationala se ocupa mai mult de scandalul politic, decât de actiunea pozitiva, favorabila societatii românesti; ca oamenii comenteaza cu o voiosie penibila aceste aspecte, alaturi de cele ale greutatilor vietii. si atunci te întrebi ce s-a întâmplat, ce se va întâmpla cu bunul si talentatul cetatean român? "S-a înrait lumea", e cântecul la moda. Banul, ochiul si sufletul dracului au întors oamenii pe dos si i-au facut sa-si uite bunele obiceiuri.

Din pacate, va trebui sa concluzionam ca exista o vina colectiva, ca si în cazul comunismului. Ca a ramas în noi numai partea rea a acestuia si ca acum asistam la ultimele lui zvârcoliri.

Va veni o zi când vom scapa de toate aceste tare? Numai Dumnezeu stie, iar daca nu stia, iata, l-am informat.

Cine face elogiul viciului? (II)

cunoscuta ideea domnului prim-ministru de a impune societatilor care realizeaza un profit mai mare decât capitalul social al firmei un impozit de 60 % fata de celalalt, de 45 %. Aceasta masura, care avantajeaza net si decisiv firmele de stat, poate sa ne dea masura exacta a politicii promovate de actualul guvern. Prin urmare, firmele private care au pornit la drum cu un capital de 100.000 sunt obligate sa-si faca de urgenta marirea capitalului. Oricum nu e sigur ca, marit fiind, capitalul social (valoarea lui) poate fi mai mare decât profitul lunar realizat. Pentru ca firmele private sunt, practica o demonstreaza, mult mai dinamice si mai prospere decât cele de stat.

Iata cum gândeste domnul Vacaroiu! Gaselnita este, dupa parerea mea, geniala. Prin ea, domnul prim-ministru si-a depasit cu mult înaintasii de la Comitetul de Stat al Planificarii.

Pentru ca, e evident pentru oricine ca firmele de stat sunt astazi posesoare ale unor valori imense înglobate în mijloacele fixe pe care le poseda. În nici un caz, profitul anual al acestora nu va putea depasi valoarea mijloacelor fixe incluse în capitalul social. Iar firmele de stat vor plati un impozit de 45 %, în timp ce firmele private unul de 60%

S-ar putea obiecta ca 15 procente nu înseamna prea mult. E fals, uneori, acestea pot însemna enorm.

Oricum, "problema" rezolvata "magistral" de primul-ministru ne arata cu claritate încercarea disperata de a tine în viata complexul industrial românesc. Pentru ca, celelalte variante (privatizarea, retehnologizarea prin asociere cu mari producatori occidentali, concesionarea ori pur si simplu vânzarea lor) sunt respinse categoric.

Nu ne vindem tara! Iata înca o formula înca valabila, o dogma si o idiotenie fara precedent în lume.

Geniala gaselnita a nefericitului Guvern Vacaroiu

m circulat în ultimul timp în toata tara. Atât în Transilvania si Banat, cât si în Muntenia si în Moldova, am vazut biserici noi sau în curs de construire. Sunt biserici ortodoxe, dar si baptiste sau adventiste. E adevarat ca am vazut mai multe biserici neo-protestante, dar asta nu mi se pare chiar îngrijorator. E de înteles ca acum, dupa perioada de semiclandestinitate pe care au traversat-o aceste comunitati doresc sa-si construiasca propriile lor lacasuri de cult, ca ele sa fie cât mai impunatoare si mai frumoase. Nici biserica noastra stramoseasca nu se lasa mai prejos.

Foarte multe biserici ortodoxe sunt în constructie în sate. Multe din cele vechi sunt în curs de renovare sau consolidare. Se refac picturile, drumurile de acces. Nici în orase nu se sta degeaba. Chiar în Râmnic se construiesc doua biserici ortodoxe. Una în Nord, în fata Complexului Nord (pozitie cam neinspirata, dar nu aceasta este acum problema) si alta în cel mai populat cartier al municipiului: Ostroveni.

E de apreciat aceasta vointa de a dura biserici. Chiar daca vine târziu, biserica, nu mai e nevoie s-o spunem, are un rol extrem de important în renasterea spirituala a cetatenilor României.

Un fenomen interesant: se construiesc biserici!

e multe ori în decursul ultimilor trei ani am avut, din pacate, prilejul de a exclama: cât de lipsit de caracter este acest om, sunt acesti oameni! Sunt prea multe exemple de zi cu zi pentru a insista pe cazul particular. Vom spune, generalizând, ca reziduurile umane ies la suprafata mai ales în cazul societatilor comerciale cu capital privat din care fac parte mai multi asociati. Pentru ca aici e vorba de bani, bani pentru care unii îsi vând sufletul, aici sunt orgolii, aici sunt interese care îl fac pe om neom.

Mergeti la Tribunal! Veti vedea ca sunt sute de dosare în care fostii asociati se balacaresc unii pe altii, se acuza de fapte imaginare sau reale, uita clipele de entuziasm când visau împreuna sa scape de saracie si sa se îmbogateasca.

Au dreptate (si experienta!) occidentalii când spun ca, în faza de început în care ne aflam, societatile comerciale trebuie sa aiba un singur patron. E justa si afirmatia ca si patronul unic poate fi lipsit de caracter, dar, cel putin, lipsa de caracter a acestuia se întoarce numai asupra lui. Ca un bumerang.

De ce e lipsa de caracter o mica drama româneasca? Aici îmi e mai greu sa emit ipoteze: poate ca anii când am trait una si am gândit alta sunt de vina. Poate e si saracia noastra funciara. Poate e si vina fanariotilor care ne-au inculcat placerea morbida a viciului si minciunii. Poate. E clar, însa, pentru oricine ca lipsa de caracter e un zid de care ne lovim de când ne trezim si pâna murim. Priviti în jur si veti vedea...

O drama româneasca: lipsa de caracter

u s-au pomenit atâtia cersetori pe strazile Râmnicului de când e el. La fiecare colt de strada, în fiecare gang, ti se întinde o mâna, esti implorat sa dai un banut, un copilas infirm (sau mutilat) te priveste cu groaza. Majoritatea cersetorilor sunt tigani sau copii de tigani. Exista si asa-numita filiera maramureseana care cuprinde, în special, femei. Le auzi "litaniile" prin tot orasul: în gara, în Piata Centrala, în Zavoi. Mi se pare absurd sa dam vina pe scaderea nivelului de trai. Mai normal ar fi sa observam ca si cersetorii s-au organizat, ca un loc de cersit se cumpara cu milioane, ca reteaua maramuresana s-a extins în toata tara...

Logic ar fi sa punem în discutie si rolul Politiei în combaterea acestui fenomen îngrijorator. Cine este abilitat cu mentinerea ordinii si disciplinei în acest oras? Nu cumva este de vina si delasarea fortelor de ordine? Nu mai trebuie invocata timorarea politistilor. A trecut aceasta epoca, politistii au, din nou, curaj. si poate mai mult decât atât. Ar trebui numai ca acest curaj sa fie folosit în scopul "asanarii" acestui oras. Va rog sa observati cum trec politistii pe lânga cersetori: ca si când ar face parte din peisaj.

Eu nu cred ca vâlceanului obisnuit îi face bine sa vada orasul presarat cu cersetori. Pentru optimismul vâlceanului, ar fi bine sa se faca putina ordine. Cred ca asta ar fi bine si pentru Politie, având în vedere ca un dinamism debordant e mai util decât o retragere în limitele moarte ale literei textelor de lege.

În acest caz, pledam pentru duritate, ca si în problema delincventei romilor.

Piciorul în prag e o politica dura, care îsi cere momentul ei. Mâine va fi prea târziu. Mult prea târziu.

Politica piciorului în prag

na dintre cele mai dramatice situatii din aceasta tara si din aceasta epoca este generata de existenta a doua centre ale diversiunii maiestrit orchestrate. Ambele focare actioneaza prin ziare. Unul este partid si revista (România Mare), altul este numai revista (Europa). Se banuieste ca ambele publicatii au mare trecere la fostii militieni si fostii securisti carora le-au luat sistematic partea de la înfiintare si pâna astazi. Noi nu putem face judecati de valoare asupra acestei teribile situatii. Ne limitam doar la câteva observatii.

. Politica acestor ziare-partide este una agresiva, spectaculoasa; . O lipsa totala de frica guverneaza politica celor doua publicatii care trimit fara încetare sageti otravite în tot ce misca-n tara asta. Nici macar (cum ne-am fi asteptat, de altfel) presedintele Ion Iliescu nu scapa acestor atacuri. Uneori, când stau si analizez lucid articolele, punctele de vedere ale partidului "România Mare", ma cuprinde o ipocrita admiratie fata de inconstienta oamenilor din acest partid. Lor nu le este frica de nimic, legea pentru ei nu exista. Numeroasele procese care le-au fost intentate au fost câstigate sau amânate la infinit. si "Europa" lui Ilie Neacsu si "România Mare" a lui Vadim Tudor continua sa se miste ca si cum ar fi la putere în aceasta tarisoara. Acuzatiile de nationalism, extremism, antisemitism nu le ating. De ce?

Mâine voi încerca sa schitez câteva posibile raspunsuri.

Am intrat în Europa lui Neacsu si Vadim (I)

ozitia celor doua reviste "Europa" si "România Mare" se grefeaza pe ideea ca Nicolae Ceausescu a fost înlaturat de la putere de un grup de tradatori, printr-o lovitura de stat. Aceasta idee nu poate fi negata, în fond, decât de cei care au interesul sa escamoteze adevarul. Pe acest fond, corect în esenta, ziaristii de la cele doua publicatii brodeaza: . fostii demnitari ceausisti sunt nevinovati, îsi sfârsesc zilele în puscarii ca detinuti politici, ei fiind în viziunea "europeana" si a "marii Românii" eroi ai neamului. Însusi Nicolae Ceausescu este un "martir al poporului român", iar judecarea lui pripita, o "crima". Daca analizam din perspectiva trecerii timpului aceste opinii politice, gasim un sâmbure de adevar. Daca adaugam la acestea jaful sistematic al României facut de cei care au "revolutionat" România putem da dreptate celor care cred ca "Europa" si "România Mare" sunt singurele care mai tin cu poporul obidit.

si totusi, falsitatea acestor observatii e evidenta atunci când ne gândim cine am fost si cine dorim sa devenim. Din aceste judecati, lipseste încrederea în viitor, persista o slavire a unei epoci perimate istoric, falimentate ideologic si economic. Inducerea în eroare a cetateanului se face discret, apasând pe ideea ca traiam mai bine pe timpul "odiosului raposat". Nu e nici o filozofie în aceasta tehnica diversionista: . dam exemplul unei parti dintr-un întreg si pretindem ca aceasta este însusi întregul.

În timp ce se lamenteaza fariseic, patronii celor doua publicatii schimba macazul si devin cei mai aprigi capitalisti. Minciuna e grosolana si, din pacate, are picioare scurte.

Am intrat în "Europa" lui Neacsu si Vadim (II)

a vremea premierei, piesa "Decameron-645" a fost întâmpinata cu destula ostilitate, eufemistic vorbind. Ziaristii vâlceni, exceptându-i pe cei de la "Informatia zilei" (care au îmbratisat fara rezerve aceasta realizare de exceptie) s-au întrecut în a aborda, dupa manierele publicatiilor la care lucreaza, acest exceptional moment al teatrului vâlcean. Ca sa fiu concret, s-a vorbit putin despre aceasta piesa si nemeritat de superficial.

A trebuit sa vina televiziunea, sa fie recunoscuta valoarea piesei si a interpretarii pe alte meleaguri, ca sa înteleaga si vâlcenii ca au un teatru care se zbate sa faca arta. Am înteles si noi, în sfârsit, ca la Vâlcea exista o trupa de amatori cu ambitii de profesionisti, ca ei au nevoie de sprijin moral si material pentru a progresa si a realiza ceva.

Lamentarile de genul "Care cultura vâlceana?" nu au ce cauta atâta vreme cât nu suntem în stare sa apreciem atunci când se cuvine fiecare realizare artistica, atâta vreme cât nu îi ajutam pe artisti sa supravietuiasca si sa munceasca frumos.

Împatimitii, de genul lui Goange Marinescu, vor trebui sa se multumeasca într-un sfârsit cu conditia de artist provincial si vor muri într-o uitata falie a memoriei. E adevarat ca provincia ucide timpuriu, dar si mai adevarata mi se pare afirmatia ca arta este un vârf de lance care zoreste la un moment dat mai tare decât orice.

Mai tragic, însa, mi se pare faptul ca noi suntem un fel de ucigasi fara simbrie. Neimplicarea si indiferenta noastra sunt, în acest caz, criminale.

Indiferenta poate fi, uneori, criminala

portunismul exista în fiinta fiecarui individ într-o masura mai mare sau mai mica. Gradul de evidenta al acestui defect al personalitatii umane iese la lumina cu cât sunt mai mari privilegiile care i se ofera individului respectiv. Revolutia româna, pe care unii o numesc cu sfiala "evenimentele din decembrie" numita si "O minciuna mare cât secolul", a generat niste malformatii ale personalitatii românilor care nu pot fi analizate cu luciditate acum, cât înca mai traim în acest neadevar.

Cât de dramatica este situatia acelora care au crezut cu adevarat ca fac o revolutie, a acelora care au fost raniti si mutilati, a rudelor acelora care au murit pentru un ideal care s-a dovedit a fi fost cea mai abila punere în scena din ultimul secol, nimeni nu spune.

Se spun însa foarte multe lucruri, iarasi adevarate, despre cei ce stateau si priveau din fotolii cum altii mureau si care astazi, iata-i deveniti privilegiati pentru ca au un certificat de luptator. Certificat care confera niste privilegii uriase pentru cei care, lipsiti de bunul simt, fac uz si abuz de el.

Lista posesorilor de certificate de luptator stupefiaza. În fiecare judet si în municipiul Bucuresti sunt mii de profitori ai Revolutiei române. Se spune ca este omeneste sa gresesti. Sa profiti, perseverând în minciuna, mi se pare mai mult decât diabolic. E sfidator...

Minciuna numita certificat de "luptator pentru victoria revolutiei române din decembrie 1989"

inamita pe care o arunca FDSN în curtea opozitiei va exploda în curând. Deocamdata stim ca este posibila scindarea acestui partid (produs dintr-o alta scindare) în doua fractiuni; una conservatoare (Gherman) si una novatoare (Adrian Nastase). Se pare ca fractiunea Nastase se va uni cu Partidul Republican al domnului Mânzatu, partid care se lauda a avea cel mai modern statut dintre toate formatiunile politice românesti. Fractiunea cealalta, care conduce, de fapt, România, comploteaza în secret cu alte formatiuni politice din opozitie pentru formarea unui cabinet multicolor.

Toate aceste zvonuri ne duc la concluzia ca opozitia a înteles ca este necesara varianta micului compromis pentru a reusi într-un final sa sparga monolitismul fedesenist. Am trait o vreme sa o vedem si pe asta.

Radicalismul opozitiei s-a topit ca prin farmec. Cineva, în opozitie, a realizat faptul ca nu se poate lupta cu un sistem organizatoric format pe parcursul a cincizeci de ani. Se justifica acum parerea lui Silviu Brucan: nimeni nu va reusi sa frânga prea curând un sistem politic. Pentru ca, zice acum si opozitia, sistemul e înca în picioare.

Sistemul e înca în picioare

e colegul meu Cristian Popescu nu l-am mai vazut de ani buni. stiam doar ca fugise în America împreuna cu alti câtiva. Au trecut Dunarea într-o noapte, pe la Turnu Severin. Nimeni nu stie cu adevarat ce s-a petrecut dupa aceea. Se stie doar ca Paul, unul dintre fugari, nu a mai fost vazut niciodata. Se presupune ca i-a fost gasit cadavrul mult mai târziu. În ciuda faptului ca nu putea fi recunoscut, sau tocmai de aceea, mama lui a refuzat sa creada ca Paul a murit. Cei care au scapat au ajuns în America. Tânjisera dupa libertate, dupa State. Visul li se împlinise.

N-am mai auzit nimic despre ei. Pâna ieri, când l-am revazut pe Cristian Popescu. Murdar, cu fata distrusa, cu unghiile crescute anormal, cu hainele rupte. Nebun. Se opreste în mijlocul strazii si sta nemiscat. Câteva minute. Apoi pleaca, grabit, spre o directie numai de el cunoscuta.

Refuz sa cred ca aceasta epava e fostul meu coleg. Elev stralucit, apoi student, apoi american. Aflu ca s-a întors asa din America si ca aici nu mai are pe nimeni. Ma îngrozesc la gândul ca omul de 30 de ani e pierdut. Nici nu stiu daca trebuie sa fac apel la colegii nostri pentru a-l ajuta. S-ar putea sa fie prea târziu. Ideea de libertate l-a distrus definitiv...

Ideea de libertate a distrus un om

irajele cartilor lui Pavel Corut ar face sa moara de invidie orice scriitor occidental. Dar cartile lui Pavel Corut nu spun mai nimic despre Revolutia pe care o descriu. Românul arde de dorinta de a întelege cum a fost pacalit în decembrie '89. Un scriitor care speculeaza inteligent pe teme de larg interes se poate îmbogati usor în România fara ca trecerea sa prin literatura sa lase vreo urma demna de luat în seama. Credulitatea românilor face ca tirajele sa explodeze. Cititorul de la noi traieste, înca, în mentalitatea socialista, când cartea era un refugiu în care se izola fugind de realitatea constrângatoare a mecanismelor socialiste. Preturile cartilor sunt, înca, foarte mici. O carte buna costa în Occident de la 10 dolari în sus. Zece mii de lei adica. La noi pretul mediu este de 500 de lei. Avantaj noi, am putea zice. S-au retiparit carti valoroase din literatura universala. S-au retiparit cartile fundamentale ale românilor. si asta e bine. Pentru ca va veni în curând vremea când cartea va fi si la noi un obiect de lux si ne va fi greu sa ne apropiem de ele. E momentul sa cumparam carti. Cartea este, poate, obiectul cel mai pretios care poate fi gasit în casa unui român. Spre deosebire de occidentali care nu mai au timp sa citeasca si nu au suficienti bani ca sa-si permita luxul de a cumpara carti, orice român poate iesi din librarie cu un brat de carti.

Repet, este înca o perioada când ne mai putem permite acest lux. Va veni vremea când vom admira în librariile noastre cartile, ni le vom dori si le vom citi de la biblioteca. Daca le vom mai citi.

Înca mai putem iesi din librarii cu un brat de carti

e întâmpla mai multe lucruri interesante în ultima vreme. Pe lânga greve, pe care le-as numi mai degraba spectacole teatrale, sunt si lucruri care ne apropie de normalitate. Cum ar fi de-o pilda (cum zic ardelenii) faptul ca litoralul e plin de oameni dornici sa se odihneasca, sa fuga de acasa, sa manânce, sa bea, sa se lase arsi de soare si batuti de vânt, dornici sa cheltuiasca banii pe te miri ce.

E uimitor ca litoralul este plin de turisti, în special turisti straini. Interesant mi se pare faptul ca fata litoralului nu mai e una batrânicioasa, ca s-a întinerit considerabil, are culoare, tonus. Marile magazine bucurestene si-au deschis filiale, poti cumpara orice, exista produse pentru toate gusturile si preturi pentru toate buzunarele.

Litoralul românesc este înca acceptabil daca ma gândesc ca poti petrece o seara la un restaurant cu program cu numai patru - cinci mii de lei. Pentru ca, vorba mucalitilor, ce mai sunt cinci mii de lei? Ca sa pleci la piata îti trebuie cel putin zece mii pe care îi manânci la o masa. Am fost uimit sa constat ca, înca, mai poti petrece zece zile la mare cu bani destul de putini.

Nici vorba de îngrijorarile ipocrite ale celor care ne prezentau mersul la mare ca pe o pacoste. De acord, exista si preturi fabuloase. Dar acestea sunt pentru aceia carora le prisosesc banii.

Omul obisnuit va gasi la mare locul (daca are bilet) unde îsi va putea consuma în tihna visele, banii, iubirile.

Litoralul nu e de speriat

enomenul declansat de greva mecanicilor de locomotiva începe sa perturbe grav tara. Oamenii stau prin gari si înjura, marfurile stau la beneficiari, materiile prime necesare multor întreprinderi nu vor putea ajunge la locul de destinatie, bulibaseala, într-un cuvânt, ameninta sa distruga un esafodaj national si asa destul de fragil. Ce s-ar putea face daca, totusi, nu se ajunge la o întelegere cu mecanicii de locomotiva? Nu se poate admite ca o tara sa fie paralizata pentru ca o categorie sociala pretinde niste drepturi pe care, poate, le merita, dar care o vor aseza cu mult deasupra altora. si asta se întâmpla într-o tara ale carei resurse sunt pe cale de epuizare.

Optimistii cred ca guvernul va întelege, va aproba revendicarile fara tam-tam, ca circulatia trenurilor va reintra în normal. Pesimistii admit ideea unei concentrari masive a mecanicilor, trecerea lor sub regimul militar unde ordinul primit se executa, nu se discuta. Odata concentrati, armata poate dispune trecerea la fluidizarea imediata a traficului de calatori si marfuri în tara. L-am întrebat pe un ofiter daca acest lucru este posibil. Mi-a raspuns usor iritat ca armata poate prelua imediat sistemul cailor ferate prin corpusul ei specializat. Dar ce se întâmpla daca mecanicul, odata concentrat, refuza sa execute ordinul primit? Neexecutarea de ordin si pe timp de pace si pe timp de razboi se pedepseste cu închisoarea - mi-a raspuns ofiterul. Astfel judecau si militarii din Armata României socialiste.

Dar aceasta solutie are consecinte incalculabile pe plan international. S-ar duce pe apa sâmbetei toate victoriile din ultimii trei ani.

Ce se va întâmpla daca mecanicii de locomotiva continua greva?

mânarea este o caracteristica a intelectualilor. Considerate de unii slabiciune, amânarile ne definesc. Amânarile sunt compromisuri care rezolva problemele mult mai bine decât ar face-o, de pilda, decizia brusca de actiune. Oamenii simpli se hotarasc imediat. În desisurile fiintei lor, intelectualii fac foarte greu lumina, se descurca greu în bagajul de informatii culturale care constituie balastul vietii lor. De aceea, intelectualii par lenesi, nehotarâti si ridicoli. Deciziile intelectualilor sunt filtrate de o mie de ori, distilate pâna la esenta, comparate, anticipate, revazute pâna când trece efectul dorit. O viata de intelectual se deosebeste în mod esential de viata unui om simplu, care traieste în ritmul naturii, adica nastere, copilarie, adolescenta, maturitate, casatorie, copii, moarte. Desigur, intelectualul e si el om simplu la nastere.

În fiecare etapa a vietii dupa maturitate, intelectualul opreste impactul cu realitatea. Scepticismul caracteristic intelectualilor se transforma uneori în cinism si lehamite. Intelectualul abandoneaza tinta propusa daca cel mai mic pericol îl pândeste. Uneori. Alteori intelectualul e capabil sa urmareasca o idee chiar dincolo de moarte.

As vrea sa facem aici elogiul intelectualilor. Eu cred ca de ei depinde renasterea unei idei, unei tari, unei credinte. Nu forta brutala a omului simplu îi este absolut necesara unei tari, ci rafinamentul si îndoiala intelectualilor. Daca se doreste neaparat o renastere.

Diplomatia e preferata fortei

n dialogul pe care l-am avut ieri cu domnul senator Dumitrascu, un punct interesant a fost acela al atitudinii revansarde pe care "opozitia" o manifesta fata de fostii comunisti, asimilati în mod cu totul eronat tortionarilor din lagarele de reeducare comuniste. Spunea domnul senator ca din cei 3 milioane de membri de partid au facut parte multe valori, care altfel nu ar fi avut sansa de exprimare profesionala. Aici suntem foarte de acord cu domnul senator. În alte puncte ne delimitam categoric de viziunea domniei sale. Cum sa nu fim de acord, când noi stim cazuri concrete de activisti cu functii de mare raspundere, care afisau un liberalism autentic încercând, ca macar profesional, sa faca lucruri de care sa nu le fie rusine. Cât de comunisti au fost constructorii români ai Transfagarasanului, ai Canalului, ai milioanelor de constructii din tara asta? E adevarat, compromisuri trebuiau sa faca. si le-au facut. Unii le regreta, altii nu. De ce sa limitezi, însa, acestor oameni dreptul de a fi activi în viata orasului, a tarii?

Dreptul de a conduce, de a-si exercita farmecul personalitatii neîngradit.

Desigur, punctul 8 de la Timisoara propune eliminarea nomenclaturistilor de rang înalt si nu a celor mici. Dar nu se întelege asta, ci tocmai pe dos.

Furia celor mici naste monstri.

Cât de comunisti au fost constructorii Transfagarasanului?

upa remarca unui mucalit, acest domn frumusel si inteligent, ginere de fost nomenclaturist, fost ministru de externe, actual presedinte al Camerei Deputatilor, vicepresedintele partidului majoritar va fi urmatorul presedinte al României. El este crescut acum ca o floare în gradina fedesenista, este mediatizat cum nici Ion Iliescu nu a fost în campania electorala. Se întâmpla ceva cu acest Adrian Nastase. L-am vazut în ultima saptamâna în dialog cu Corneliu Coposu (pe care ni s-a parut ca l-a spulberat), apoi într-o convorbire libera cu alt ministru, Mironov (care l-a gratulat cu apelativul "domn profesor"), l-am vazut la "Actualitati", la emisiunile economice etc.

De ce aceasta mediatizare a domnului Nastase? Se va retrage Ion Iliescu? Se pregateste, cu calm, schimbul de generatii? Asta ne face sa ne gândim - daca se pune atâta grija în formarea noilor cadre - ca actualii guvernanti ai tarii sunt foarte siguri pe pozitiile lor. Dar pune si întrebari ca aceea pe care o punea la posta redactiei un telespectator: de ce sunt atât de politizate emisiunile televiziunii? Crainica cerea sa se dea exemple concrete. Iata-le: ce vreti mai politic, decât o emisiune de divertisment duminicala realizata de un ministru în care acesta poarta un dialog savant cu presedintele partidului majoritar despre viitorul României?

Adrian Nastase, ultramediatizatul!

i se va putea reprosa faptul ca titlul pe care vi-l propunem astazi suna putin ca altadata. Ei bine, eu cred ca spiritul civic nu a murit si nu trebuie sa moara nicidecum. Spiritul civic nu e o cucerire a comunismului. Revolutia franceza a propulsat acest termen si a facut vâlva în jurul valorilor încorporate în el. Nu vreau sa zic o vorba mare, dar am cam uitat ca lânga noi mai sunt oameni care trebuie si ei sa se bucure de viata. De acord, acum fiecare trage pentru el. E bine ca am scapat de tirania majoritatii, a egalitatii în drepturi prost întelese. Poate acesta este cel mai important lucru în planurile atât de complicate ale schimbarii mentalitatii. Nu trebuie, deci, sa ne fie indiferent faptul ca unul dintre semenii nostri ar vrea sa faca altfel decât noi, ar vrea sa doarma când noi chefuim, ar vrea sa aiba un oras curat, dar noi suntem neglijenti, ar vrea sa tainuiasca o infractiune facuta asupra noastra sau a familiei noastre. Toate acestea tin de spiritul civic. si multe altele de care ne batem, inconstienti, joc în fiecare zi.

Astazi, despre spiritul civic

esi ieri am scris despre moartea celui care a fost marele prozator român Eugen Barbu, îmi permit sa revin astazi cu un scurt comentariu care, prin extensie, s-ar putea aplica tuturor intelectualilor români în viata. Pâna astazi, 10 septembrie 1993 când scriu rândurile de fata, scriitorii români n-au dat nici un semn de compasiune fata de moartea confratelui lor, Eugen Barbu. Iar se da arama pe fata, iarasi apare în planul politicii Uniunii Scriitorilor aceasta dementiala ura si lipsa de sentimente crestinesti. Nici macar acel "despre morti numai de bine" nu este luat în calcul. E o liniste absoluta în presa, televiziune, cu mici exceptii. Nu-mi vine sa cred ca intelectualii sunt capabili de atâta mârlanie, caci acesta este cuvântul. Oamenii simpli sunt mai credinciosi, recunosc în moarte suprema înfrângere si pedeapsa pe care o poate avea un om, indiferent câte bune si câte rele a facut în trecerea lui pe pamânt. Dar daca este un las sentiment omenesc la mijloc? Eu cred ca poate fi la mijloc si un soi de invidie fata de unul dintre cei mai mari prozatori români de dupa razboi. Daca nu cumva Eugen Barbu a fost chiar cel mai mare. Chiar în nefiinta fiind.

Orgoliul de a fi intelectual

upa Revolutie am cam uitat sa vorbim corect. În vocabularul curent au intrat cuvinte noi: implementare, anvizaja ramân si astazi necunoscute pentru unii dintre noi. Dar aceste neologisme cu parfum occidental si savoare mic-burgheza nu ne intereseaza acum. Mai grav e ca în toate mediile limba se strica. De la ziare si reviste, la studiourile de radio si televiziune, la membri marcanti ai Camerei Deputatilor si Senatului, greselile de limba se tin lant. Nu mai vorbesc aici de domnul prim-ministru Vacaroiu a carui limba (nu de lemn, ci româneasca) îl caracterizeaza bun pentru postul de contabil de CUASC, nicidecum pentru cea mai importanta functie executiva din stat. Noroc ca delegatiile straine care ne viziteaza tara nu înteleg româneste.

Daca ar fi sa remarcam pe cineva în acest lant al degradarii limbii, i-am putea scoate în fata pe domnii Nastase si Roman, singurii care mai acorda pretuire limbii pe care o vorbesc, ultimul cu exagerari (pretiozitati). În rest, totul e tacere. Limba de lemn e suverana si aproape ca a putrezit.

Cuvintele au si ele demnitatea lor.

Când li se cere sa ascunda ipocrizia si falsul grosolan se opun cu vehementa. Cuvintele zgârie timpanul, iar sensurile corecte dispar lasând locul barbarismelor.

Am cam uitat sa vorbim corect româneste

iscutiile despre raportul prezentat de domnul Virgil Magureanu în Parlament s-au soldat, asa cum era de asteptat, cu aprige si inutile pareri, opinii. Evident, raportul nu a facut lumina. Nu a dezvaluit nici identitatea teroristilor din decembrie '89, nici implicarea SRI în mineriade, nici una, nici altele. Pentru ca nu putea sa dezvaluie nimic. Înca o data ma mira lipsa de inteligenta si clarviziunea politica a parlamentarilor nostri. Cum oare îsi închipuie domniile lor când cer transparenta unui serviciu secret ca o vor si avea? Orice secret spus, fie si într-o comisie parlamentara, risca sa devina o informatie publica. E oare atât de greu sa realizam ca actualele structuri ale SRI au de aparat (pe lânga interesele statului) si un întreg aparat al puterii prezente care îsi trage seva din cea trecuta?

Ar face mai bine parlamentarii nostri sa ceara votarea în plen a unor legi autentice, care sa-i protejeze pe cetatenii români de jocurile de interese ale celor puternici. Eu cred ca orice serviciu de informatii e un fel de stat în stat. si în Rusia, si în Japonia, si în România.

Chiar daca se va schimba ceva la vârful puterii, serviciul de informatii va ramâne. Pentru ca si el lucreaza cu profesionisti, care numai asta au învatat (si unii chiar o fac cu maiestrie) sa faca. Important este sa se înteleaga acest lucru.

Orice serviciu de informatii e un fel de stat în stat

bolita imediat dupa decembrie '89, pedeapsa cu moartea revine spectaculos în actualitate. "Evenimentul zilei" duce o campanie de strângere a semnaturilor ÎN FAVOAREA aplicarii imediate a pedepsei capitale. Totusi, rezultatele acestei campanii nu sunt deloc spectaculoase. Partizanii ei sunt putini, însa teribil de înversunati. Ei fac apel la legea talionului (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, moarte pentru moarte), o lege învechita, sângeroasa, care nu se mai aplica în democratiile moderne.

A milita astazi pentru pedeapsa cu moartea înseamna a ne reîntoarce la primitivismul societatilor perimate. A dori sa pedepsesti prin moartea asasinului moartea victimei mai înseamna, implicit, recunoasterea falimentului tipului de masuri de prevenire pe care societatea le ia la un moment dat. Iar societatea româneasca nu se poate plânge, astazi, nici de victime, nici de asasini, nici de superficialitatea sistemului corectional si preventiv.

Eu nu cred, totusi, ca este momentul pentru reintroducerea pedepsei capitale.

În tarile vest-europene, lânga care dorim sa evoluam spre sfârsitul acestui mileniu framântat, pedeapsa cu moartea e privita ca un act barbar. Sa dorim noi sa fim priviti ca niste salbatici? Înca o data?

Ne pripim în legatura cu pedeapsa cu moartea

u mai este o noutate faptul ca, în umila noastra tara, Statul face si desface fara nici un fel de discernamânt. Statul percepe impozite, are legi care le protejeaza, are, pe scurt, puteri nelimitate. Evident, institutia statala e marioneta mânuita de papusarii puterii. Când îi convine, Statul joaca o carte cinstita. Când se satura si îsi vede sacii în caruta, Statul, ipocrit si lacom cum îl stim, desfiinteaza ceea ce sustinuse cu înversunare pâna atunci. Exemplul CARITAS-ului e edificator.

Când i-a convenit, Statul a admis ca acest joc de întrajutorare sa functioneze. Ministerul Finantelor a dat o ordonanta speciala. Patronul Ion Stoica si-a platit impozitele cuvenite. CARITAS-ul functioneaza de mai bine de un an. Sa nu-mi spuna mie nimeni ca în tot acest timp nu s-au sesizat organele de control. S-a stiut ce se întâmpla la Cluj în tot acest timp si totul a fost tinut sub control. De ce? Din mai multe motive pe care nu le mai povestesc aici de frica. N-as vrea sa mor înainte de a-mi plati ratele la banca. Acum Ministerul de Interne doreste sa supuna parlamentului un amendament la Codul Penal si sa interzica acest joc. E moral? Am mai spus: în România cel mai înrait infractor recidivist este Statul. Îmi pot permite chiar afirmatia ca Statul român e un escroc international.

În România, Statul este un al doilea Dumnezeu

-am întâlnit, de curând, pe cel mai batrân om al judetului. E un învatator pensionar, care abia daca mai vorbeste. Ochii îi sunt vii, mintea pare înca lucida. L-am privit îndelung pe acest om peste care tavalugul a trecut de câteva ori. A prins razboiul, a prins vizita prelungita a sovieticilor, a prins comunismul si regalitatea. Din pacate, dialogul nostru s-a înfiripat foarte greu. I-am pus multe întrebari, pentru ca de la un om batrân ai întotdeauna ceva de învatat. Ceva bun, ma refer.

L-am întrebat, inevitabil, ce e mai important în viata. I-a fost greu sa-mi dea un raspuns. Atunci am insistat: sa fii cinstit? Sa fii credincios? Sa ai copii? Sa faci avere? Da, mi-a raspuns chinuit. si a adaugat: nu e rau sa bei si un pahar, sa ai o ibovnica (!!), sa te strecori printre legi si canoane. Cu o conditie: sa existe o masura în toate. Aceasta "masura în toate" e, de fapt, întelepciunea unui om de peste nouazeci de ani. si, cu putina îngaduinta, întelepciunea vietii.

stiu ca toate astea suna cam vestejit, însa cred ca era necesar sa fie spuse.

Sa existe o masura în toate!

oate ati remarcat si dumneavoastra la "Actualitatile de noapte" anuntul facut, printre dinti, de redactorul Florin Mitu, anunt care vorbea despre începutul turneului european al Madonei.

Crainicul a vorbit si despre evidentele aluzii erotice ale dansului executat de Madona si trupa ei de balet. Asta a fost în prima seara. Seara urmatoare, aceeasi stire, numai ca imaginile o sustineau din plin. Ce vrea televiziunea? Sa înceapa o minirevolutie sexuala? Veti spune ca nu e nimic rau în asta si ca printr-o stire nu se face primavara. Asta as fi zis si eu, daca nu as fi auzit-o pe crainica responsabila cu cititul "Postei redactiei", Iuliana Marciuc, vorbind despre iminenta introducerii unor filme erotice în noua schema de programe. Asadar, Paul Everac sparge barierele pudorii existente în Televiziune.

De aici, si pâna la primul film sexi pe micile ecrane nu sunt decât câteva saptamâni. Introducerea a fost facuta! Cât despre Madona, am revazut-o ieri într-un film la cinematograful "Modern": "Body of evidence". N-as vrea sa credeti ca mi-am pierdut simtul realitatii, însa acest film trebuie vazut si de femei si de barbati. Madona apare în calitatea ei de sex-bomba si tot ceea ce merita sa fie vazut la ea se vede. Cu vocea, stim cu totii, sta mai slabut. De ce va recomand acest film? Pentru ca barbatii vor vedea cu ochii ceea ce viseaza toata viata, o aventura, dincolo de limitele normalului, cu o vampa fara prejudecati. Chiar daca nu recunosc.

Iar femeile, casatorite sau nu, vor vedea si ele ceea ce viseaza barbatii lor. Madona e o femeie-femeie. Dar, ce pacat, barbatii nu se casatoresc niciodata cu femei ca ea.

În general, barbatii nu se casatoresc cu femei ca ea!

a ora când transmit acest text, la Voineasa se desfasoara un seminar al Biroului International al Muncii cu participare internationala. Voi reveni în numarul viitor al ziarului cu aspecte legate de activitatile desfasurate aici, interesante, mai ales pentru cei care astazi sunt someri sau care se vor afla mâine în aceasta neplacuta situatie.

Astazi, as vrea sa va vorbesc putin despre statiunea Voineasa. Mi se pare ca, în prezent, acest colt de paradis este, într-un fel, într-o situatie critica. Fata de ceea ce stiam, nimic nu arata ca aceasta statiune traieste o alta epoca. Sa spunem drept, ni s-a parut ca statiunea este mai prafuita ca niciodata. Nu se vede nici un semn ca activitatea turistica merge, ca sunt perspective de privatizare, de reformare a sistemului. Nu cred ca nu sunt eforturi în acest sens. Dar nu sunt concretizate, nu se vad. Cred ca locul numit Voineasa ar putea deveni celebru pentru ca nu este cu nimic mai prejos decât alte statiuni montane din Elvetia sau, daca vreti, din tara. Deocamdata, sa-mi fie iertata afirmatia, orasul-statiune Voineasa este un colt uitat de lume.

Voineasa, un colt uitat de lume?

iecare dintre noi trece, în adolescenta si tinerete, printr-o epoca de sfidare a realitatii, prin etapa când ne credem, daca nu nemuritori, cel putin atât de departe de momentul trecerii în vesnicie, încât tot ce este legat de moarte este respins violent, crud, cu o voluptate a trairii care este aproape nefireasca. Îmi amintesc cu rusine de momentul când, la Craiova, ironizam o biata batrâna care se ducea zilnic la cimitirul unde îsi cumparase locul de veci. Doamna Baidan, proprietareasa mea din anii studentiei, se apropia cu veneratie de palma de pamânt acoperita de flori unde urma sa odihneasca dupa moarte. O grija aproape dementa se adresa fiecarui detaliu: crucea de marmura era stearsa de praf în fiecare seara pâna când devenea scânteietoare în lumina amurgului, florile erau sadite, rasadite, udate, în functie de anotimp, apoi semintele erau strânse cu grija în saculeti de iuta, lumânarile asezate în pachete. si-a comandat singura fotografia de pe cruce. Din fotografia aplicata pe luciul marmorei zâmbea o femeie tânara, care exploda de bucurie.

Eu nu puteam sa înteleg atunci de ce toate acestea. Nu era vârsta, nici astazi, în mod normal, nu este. Spre deosebire de atunci însa, astazi revine, din când în când, gândul ca undeva, mai aproape sau mai departe, exista si pentru mine o moarte. Asa cum exista pentru fiecare dintre noi, cei care propovaduim cu ipocrizie valorile vietii: averea, marirea, viciul, voluptatea fara margini.

Cei care cred ca în viata ramâi cu ce bagi în gura (si continuarea), cei care resping ideea ca într-o zi vor fi uitare ar trebui sa mediteze, macar o data pe an, la cuvintele atât de întelepte ale celui care a spus ca viata noastra nu e decât o lunga pregatire pentru vesnicie. Vom reusi, cel putin, sa diminuam spaima care este si ea o teribila pricina de moarte.

Îmi amintesc cu rusine

r trebui, în primul rând, sa aiba ceva bani. Apoi sa înteleaga ca trebuie sa porneasca în domeniul în care a lucrat pâna în clipa când a hotarât sa se privatizeze. Nimic, nici banii, nici relatiile, nu pot suplini cunoasterea perfecta a domeniului de referinta, a meseriei, a inter-relatiei care se stabileste între patron si beneficiarul eforturilor sale, între patron si angajatii sai. Asta daca ne referim la chestiuni generale. Pe lânga toate acestea, exista unele aspecte care se neglijeaza în mod obisnuit, dar care pot juca, la un moment dat, un rol esential în viata unei întreprinderi private. Am stat de vorba cu multi întreprinzatori particulari. Am facut apel la experienta jurnalistului, dar si la aceea a patronului. Ceea ce a iesit se poate numi "un mic îndreptar pentru patroni". Din multitudinea de date pe care le-am strâns, voi pune astazi pe hârtie doar câteva idei. Astfel, viitorii patroni ar trebui sa mai stie:

1) Cel mai mare concurent, cel mai mare snapan în România este Statul. El trebuie avut în vedere atunci când e vorba de facut o demonstratie de forta.

2) Oricât de mare ar fi teama de privatizare de unul singur, aceasta este cea mai buna solutie. Nici fratele, nici mama, nici cumnatul nu pot fi parteneri loiali atunci când e vorba de bani, de decizie ultrarapida, de "hotarâri mai delicate".

3) Reinvestirea banilor, fie si în sediul firmei, în alte afaceri, asigura o dinamica a profitului si o garantie a stabilitatii si a puterii societatii respective.

4) Asocierea cu alti parteneri reprezinta o solutie. În cazul acesta, asocierea se va face între firme si, în aceasta situatie, se elimina posibilitatea destramarii stabilitatii fiecareia dintre firme.

5) Respectul, loialitatea între parteneri reprezinta conditii ale succesului. Este posibil - exista atâtea cazuri - ca, fentând un partener, sa câstigi foarte mult la un moment dat. Însa, daca firma dureaza, numele firmei si încrederea pe care o degaja se erodeaza lent, dar sigur.

6) Respectul fata de angajati este definitoriu pentru profilul moral al patronului sau al managerului (dupa caz). Se poate spune ca un angajat multumit poate însemna pentru firma un succes deplin.

Ce ar mai trebui sa stie un întreprinzator particular român

orba mare a unui prieten s-a adeverit: "Domnule, am ratat bisnita în Iugoslavia, în Ungaria, în Turcia, nu mi-am cumparat apartament în '90, n-am strâns valuta. acum m-am lansat orbeste în nebunia jocurilor de întrajutorare. Sunt cam panicat, dar macar nu voi avea ce sa-mi reprosez. Caritas, Combat, Kokote, nu mi-a scapat nimic. S-ar putea ca din ianuarie sa-mi realizez visul de a avea o locuinta care se învârteste dupa soare si o masina noua". Asa gândeste, vorba lui Everac, prietenul meu, inginerul. si stiu eu daca nu cumva are mare dreptate? În plan personal, singurul care merita avut în vedere când se analizeaza fenomenul, câstigul e mare. Se acopera gauri, se platesc datorii la banca, se ridica nivelul de trai. Renaste speranta. Poate efectul cel mai important al acestei nebunii a jocurilor este renasterea sperantei. Cetateanul care primeste banii devine încrezator, munceste mai bine, se elibereaza de povara stresului.

De acord, exista si efecte negative, de care vorbesc, mai ales, economistii: accelerarea inflatiei ar fi numai unul dintre acestea. Dar ce baza putem noi pune pe stiinta acestor economisti de mucava, care, ca domnul prim-ministru Vacaroiu, propovaduiesc idei desarte despre bunastare generala, ce încredere genereaza populismul sforaitor cu care, zâmbitor, ne abureste domnul presedinte Ion Iliescu?

Nebunia jocurilor de întrajutorare a cuprins România. si, ne spun unii teologi ai bucuriei, peste tara noastra pluteste un halou de fericire schilodita.

Nebunia jocurilor de întrajutorare

u ma numar printre aceia care s-au nascut la sat sau si-au facut copilaria într-o casa cu curte. Prin urmare, tot ce este legat de universul unui sat, al unei curti, ramâne pentru mine un fenomen livresc. Parfumul deosebit al caselor cu curte, cu fum, cu câine si pisica, soareci si gaini, cu lemne de foc, cu porc si celelalte a venit si vine spre mine din lecturi. De aceea, ca om nascut si crescut la bloc, nu întelegeam pasiunea unora pentru micile animale de casa, nu întelegeam cum se pot atasa unii de un catel sau de o pisica într-atât încât sa nu mai poata trai fara acestea.

Pe vremea cealalta, consideram aceste tandreturi ca un semn al decadentei burgheze si eram un critic înversunat al acestor iubiri. Pornirea mea, egoista în fond, nu facea decât sa-mi accentueze anormalitatea. Astazi, sunt mai relaxat, suntem mai relaxati.

Tandretea normala a unui om si-a gasit fagasul. Eu zic si vad în pasiunea pentru animale un semn al firescului, al reîntoarcerii individului care suntem spre normalul care ne era interzis.

Vad ca tot mai multi prieteni ai mei, care au copii, au o pisica, un catel, un hamster. Îi vad mai linistiti si mai putin torturati de grija zilei de mâine. Pentru ca eu nu sunt apostolul care prezice prabusirea natiunii, ci dimpotriva, renasterea ei. Fie si prin acest exemplu care poate parea banal si ridicol.

Bucuria de a avea un animal de casa

storia contemporana ne demonstreaza cu prisosinta ca pestele mare îl înghite pe cel mic. Povestea asta e de când lumea, modalitatile de înghitire s-au diversificat, însa. Pestele mic nu are decât sansa divinitatii, la care se roaga permanent sa-l tina în viata.

Clauza natiunii e ca un clampanit din gura. Casalotul american a cascat o singura data gura Senatului si a înghitit pestisorul cel mic cu zâmbetul lui cu tot. Acum se pune problema daca digestia pestisorului nu-i va produce crampe casalotului.

"Clintoane, da-ne clauza!" a fost rugaciunea pestisorului. si Clinton, Dumnezeul, l-a ascultat. Pestisorul e fericit ca a fost digerat de casalot. Acum vine bucuria cea mare: pestisorul îsi da seama ca va fi digerat în viteza si ca lui nu-i va mai fi dat sa aiba bucuria libertatii în relatiile cu alti pestisori, casaloti, baracude, bubuli. Nu se va mai putea ascunde dupa pietre, nu va mai zburda printre alge, printre pietricele. Rugaciunea pestisorului nu mai are obiect. Ramâne multumirea: "Clintoane, mersi pentru clauza!". E, un fel de saru-mâna, nasu'! Dar, din pacate, o data vede nasu' clauza miresei.

Clintoane, mersi pentru clauza!

na dintre cele mai interesante si paradoxale situatii din politica româneasca este situatia Conventiei Democrate. Uniunea aceasta a fortelor de opozitie, cam heirupista în fond, îsi demonstreaza zi de zi incapacitatea funciara de a-si juca rolul pe scena politicii. De cele mai multe ori am fost pusi în situatia de a nu întelege de ce face opozitia opozitie. E de la sine înteles ca rolul de factor prim care se opune puterii a fost bine înteles de oamenii politici din Conventie. Dar, minunea minunilor, de pe margine Conventia se vede mai conservatoare si mai dogmatica decât reprezentantii Puterii, înregimentati cândva în fostul PCR. Nu dau exemple pentru ca banuiesc ca sunt extrem de cunoscute. Intelectualismul, înversunarea îl fac, de pilda, pe taran sa nu înteleaga nimic din manevrele Conventiei, sa o persifleze, sa o ignore. Opozitia pierde teren pe zi ce trece, iar factorii puterii îsi maresc puterea în progresie geometrica.

N-as vrea sa ma critice unii dintre amicii mei din Consiliul Municipal (Mircea Nadolu.), dar sunt multe clipe când unii consilieri ai opozitiei fac opozitie doar ca sa se afle în treaba. si asta, daca ne gândim câta nevoie de schimbare e în tara, e o tragedie. Dar ce zic eu tragedie, e o crima cu buna stiinta.

Opozitie de dragul opozitiei

ata un aspect care nu a fost scos în evidenta pâna acum.

Dupa Revolutia comandata din decembrie '89 s-au produs multe schimbari. Sunt niste imbecili cu diploma toti cei care nu recunosc aceasta realitate. Am recâstigat multe libertati la care nici nu visasem pe vremea lui Ceausescu. Printre ele, libertatea de a ne îmbogati. Unii dintre noi, mai smecheri sau mai destepti, s-au miscat mai repede si au acumulat munti de bani. Au facut firme si s-au îmbogatit si mai tare. În mod logic, nivelul lor personal de trai a crescut considerabil. si-au facut case, si-au luat o masina straina, au cumparat mobila si carpete turcesti. Fiecare dupa gustul lui. La patru ani de la momentul decembrie, idealurile lor mic burgheze s-au împlinit. Nu-si mai doresc nimic, nu mai au idealuri, ar putea chiar sa moara împacati daca muntele de bani din spate nu le-ar da iluzia vietii vesnice. Au ajuns la un prag pe care nu-l mai pot depasi cu nici un chip.

Firmele lor au fost lasate de izbeliste.

Magazinele s-au prafuit, depozitele sunt aproape goale. De ce-om fi noi, românii, atât de fraieri? De ce nu ne-om da seama ca un apartament si o masina nu înseamna aproape nimic?

De ce nu calatorim, de ce nu reinvestim, de ce nu aspiram la mai mult? Sa fi fost oare comunismul atât de puternic încât sa nu reusim sa-l depasim în gândirea lui dogmatica? Gândire care limiteaza si distruge o natiune si idealurile ei.

De ce suntem noi atât de fraieri?

eclaratii ca acestea sunt uimitoare. Tinerii liberali îsi anunta din timp intentia de a câstiga viitoarele alegeri. E bucurie mare în tabara liberala, desi e cam precoce.

Cine sunt cei care fac astfel de afirmatii se stie si nu prea. Sunt niste cetateni români care au mâncat alternativ salam cu soia si icre negre. Au batut lumea pe vremea lui Ceausescu, au condus tratative, si-au facut relatii solide în cercurile de afaceri. Dupa revolutie s-au lansat cu acelasi aplomb si în politica si în afaceri. S-au lasat calcati în picioare de putere, dar au prosperat în afaceri. Vârful lor de lance si unul dintre miliardarii României este domnul Viorel Catarama. Dar nici Horia Rusu, nici Dinu Patriciu nu sunt mai prejos. Sunt la fel de bogati si curajosi. Bogatia este în acest caz generatoare de curaj nebunesc.

De aici si pâna la infatuarea cuprinsa în "Vom câstiga alegerile viitoare", e însa un pas de urias. Eu sunt unul dintre aceia care se îndoiesc de atotputernicia banilor. Puterea se tine si cu bani, dar si cu multa siretenie.

Care le lipseste, cred eu, tinerilor liberali.

Tinerii liberali alearga dupa batrâna Putere

noua maladie psihica bântuie Statele Unite: masinile electronice cu jocuri de noroc. Peste patru milioane de americani si câteva milioane de japonezi se napustesc realmente dupa programul de lucru în salile de jocuri, îsi joaca ultimul banut cu o furie demna de o cauza mai buna. S-ar putea crede ca e vorba numai de barbati si nu este asa. Copii, gospodine si bunicute arunca dolarul în cutia de tabla de unde spera sa extraga milioanele care-i vor face fericiti. E un drog mai rafinat decât betia halucinogenelor acest pocher pentru ca se exercita în stare de luciditate. Jucatorul e fascinat de rotatia nebuneasca a cartilor de joc, de perspectiva câstigului, care se desfasoara dupa un program întocmit cu multa inteligenta: pierzi, câstigi, iarasi pierzi, vine câstigul cel mare, apoi pierzi tot.

Vâlcenii au intrat si ei în Europa cea bântuita de pacate. Firma TAB din Austria a împânzind orasul cu pochere electronice. A venit rândul vâlcenilor sa se napusteasca în salile de joc de prin cârciumi. Daca ar fi sa facem o comparatie, am vedea ca restaurantele câstiga de câteva ori mai multi bani din jocuri, decât din bautura si mâncare.

În lipsa drogului adevarat, recuperam si noi pacatele vestice prin pocher. si prea putini dintre noi au sansa unei quinte roiale.

Un drog numit Jolly Joker

a întristeaza pe zi ce trece caderea ziarului "cu cel mai mare tiraj din Europa de est" - afirmatia apartine redactiei cotidianului respectiv, care, la vremea aparitiei sale, a explodat ca un meteor pe piata saraca si dogmatica a presei românesti. Dar, cum nici o mi-nune nu dureaza în tarisoara noastra mai mult de trei zile, iata ca a venit vremea ca dulcea minune numita "Evenimentul zilei" sa se spulbere din interior, adica din continut.

Pe zi ce trece, rapoartele senzationale numite de Ion Cristoiu, epocale, sunt mai palide, mai lipsite de continut si de importanta. Gogosile ziarului, care la vremea lor aduceau putina culoare în obrajii galbejiti ai hârtiei de ziar, sunt acum niste ridicole facaturi.

Aproape ca nu înteleg nimic, Ion Cristoiu este cel mai abil facator de ziare din teritoriu. În ultimii ani l-am regasit în postura de analist politic. Postura deloc usoara, de altfel. De ce aceasta neglijare a ansamblului? Doar Ion Cristoiu stie.

Degradarea ziarului cu cel mai mare tiraj si cu aplomb occidental e în masura sa ne sperie si sa ne îngrijoreze. În tara asta chiar nimic nu poate dura?

Cum s-a degradat o publicatie numita

"Evenimentul zilei"

u sunt un partizan al monarhiei. Nu am fost educat în acest spirit, dimpotriva, mi-au fost turnate în creier ideile republicane timp de treizeci de ani. E, asadar, greu de banuit ca as dori sa fac politica promonarhista în acest ziar. În acelasi timp nu pot sa nu analizez si varianta cealalta a situatiei noastre actuale din perspectiva (utopica) a reîntoarcerii regelui în Ţara. Pentru ca acum e mult prea târziu.

Ce s-ar fi întâmplat însa daca, la începutul anilor '90, regele Mihai, cu toate defectele sale, s-ar fi întors pe scaunul României? Schimbarea la fata a tarii ar fi fost una reala. În primul rând, România ar fi intrat în rândul tarilor conduse de suverani. Ideea aceasta de monarhie constitutionala e înca prezenta în Europa. Sa nu uitam exemplul Marii Britanii, al Suediei, al Spaniei, al Belgiei si Danemarcei. Ar fi bine sa ne închipuim ce ar fi însemnat o unire a tuturor Caselor Regale europene, ce sprijin logistic si material ar fi însemnat toate acestea. Întoarcerea regelui Mihai din Ţara Cantoanelor unde, desigur, se afla o puternica patura de finantisti, ar fi asigurat umilei noastre tarisoare banii necesari unei dezvoltari ultrarapide. Asa însa, republicani si curati, stam din nou cu caciula în mâna pe la curtile europene, întocmai ca înaintasii nostri. Umilinta la care ne supune Fondul Monetar International ar fi fost de neconceput daca pe scaunul tarii ar fi fost un rege.

De ce ar fi fost bine sa se întoarca regele în Ţara

ncremenirea pe care o resimtim cu totii astazi are cauze care vin din trecutul în care maiestria organizatorica a fostului PCR a fost regina. Cred ca am mai scris asta: clestele în care ne strângea partidul era o masinarie birocratica perfect organizata, de la cel mai mic nivel, la cel mai înalt. Timp de decenii, oamenii au fost plasati arbitrar în acest cleste. Cei care strângeau si cei care erau strânsi erau victime ale sistemului. Ei bine, masinaria aceasta diabolica s-a mentinut la putere si dupa Revolutie. Republica, cu republicanii reformati din fosti activisti, e vinovata de încremenire.

Venirea pe tron a regelui Mihai ar fi provocat mari dureri celor care s-au situat în trecut la niveluri de conducere. Fara îndoiala ca acestia ar fi fost initial împinsi spre marginea societatii civile, iar în locul lor s-ar fi format o clasa apropiata Casei Regale, necompromisa, formata, mai ales, din tineri. Cu tineretea ar fi venit schimbarea radicala a societatii românesti. Adica o alta viata. Asa, însa, la putere au ramas activistii republicani cu toate tarele lor: dogmatism, refuzul sincronizarii cu valorile democratiei occidentale, încrâncenarea în lupta politica, metodele perverse de promovare a falselor lor idealuri. Un rege pe tronul României ar fi avut, în sine, un rol decorativ. Ce s-ar fi întâmplat însa în spatele butaforiei regale ar fi fost o schimbare de fapt. Pe care astazi nu putem decât sa o regretam.

Un rege pe tronul României ar fi însemnat o alta viata

na din revendicarile celor care au acceptat sa faca mascarada revolutionara din Decembrie '89 a fost recâstigarea statutului lor de altadata. Batrânii vorbesc cu o nostalgie de neînchipuit despre mândria de a fi fost ofiter, de a fi fost jandarm, magistrat, profesor sau functionar de stat. În timpul comunistilor, tot ceea ce însemna autoritate era luat în derâdere. Dupa revolutia mascata din Decembrie '89, autoritatile locale si centrale au avut si mai putina autoritate decât în vremea lui Ceausescu.

Întoarcerea spre statutul la care au dreptul toti cei care ar merita aceasta favoare e astazi taiata. O autoritate suprema, un rege ar fi readus stralucirea de altadata tuturor celor care i-ar fi fost apropiati. si cine nu ar fi dorit o apropiere de Casa Regala? Desigur, asta ar fi însemnat stratificarea ultrarapida a societatii românesti. Dar nu va suparati pe mine, nu s-a produs ea, stratificarea, si sub falsele idealuri republicane? Nu sunt si astazi miliardari facuti peste noapte, crescuti sub poala protectoare a domnului presedinte Iliescu, a Guvernului si a fostilor guvernanti?

Doamne, uneori ma apuca o furie de neînchipuit! Chiar nu se pot convinge românii ca sunt mintiti permanent, ca ar fi fost preferabil un adevar crud (un Rege pe tron) decât seria de minciuni pe care ni le toarna pe gât, picatura cu picatura, toata patura de mincinosi, farseori, falsi politicieni si lichele care vor sa faca din noi niste cârpe de sters pe jos.

Ofiteri! Politisti! Magistrati! Fiti linistiti! V-ati mai dat înca o data cu ciocanul în cap. S-ar putea ca rana asta sa nu se vindece nici peste o suta de ani. Undeva, la colt pândeste si o secera.

Daca tara ar fi avut Rege, institutiile statului si-ar fi recapatat stralucirea de odinioara

aderea cea mai spectaculoasa înregistrata în ultimii patru ani a fost cea a monedei nationale. Devalorizarea ei continua demonstreaza poate cel mai clar faptul ca impotenta guvernelor care s-au succedat în acesti ani e una functionala, ca minciuna a stat cu guvernantii la masa, ca promisiunile de convertibilizare a leului nu numai ca sunt desarte, dar si de o ipocrizie fara margini.

Poate ca, întorcându-ne în trecut, va trebui sa remarcam ca puterea trecutei monarhii a stat în puterea leului cu coroana care se putea schimba la Paris, cu aceeasi usurinta cu care se schimba la Fetesti sau la Mizil. O tara putea fi recunoscuta ca valoare si dupa banii pe care îi punea în circulatie.

Cred ca se stie faptul ca puterea monedei divizionare poate reprezenta o forta atunci când e folosita în tranzactiile bancare interne si internationale. Din nou ne întoarcem la exemplul strabunilor: în timp ce moneda noastra nationala se degradeaza în mod continuu, noi stam pe la portile europene cu caciula în mâna, cersind un credit pe termen scurt. Leul cu coroana ar fi însemnat o prima fateta a demnitatii recâstigate. si care a fost, evident, pierduta.

Puterea leului cu coroana

rin show-business, americanii si lumea occidentala înteleg industria spectacolului cu luminile ei colorate si profiturile uriase. Ca orice oameni asezati si ca pârliti de capitalisti ce sunt, ei au facut din spectacolul de orice fel o afacere, un business si nu o bisnita, dintr-un lucru aparent neserios au facut o industrie. Dincolo de cortina de fier (care era de fier pentru capetele noastre de lemn), arta spectacolului în general a fost, din pacate, o succesiune de susanele gatite frumos, gaunoase în fond, lipsite de stralucire si inteligenta.

Iata-ne, astazi, la patru ani de la momentul decembrie. Nu suntem cu nimic mai deosebiti: spectacolele noastre sunt si mai vlaguite si mai lipsite de prestanta. E nevoie sa punem punctul pe i: în dulcea noastra Românie, spectacolul e la pamânt, vasazica nu exista. Ba, as îndrazni chiar sa afirm ca pe vremea regretatului si împuscatului odios tot ne mai exaltam putin la spectacolele lumina ale lui Adrian Paunescu. Nu exista astazi la noi nimic spectaculos în arta spectacolului. Poate este, totusi, o exceptie: Cerbul de Aur de la Brasov. Caror factori sa se datoreze aceste lipsuri uriase? Pentru ca, sunt convins, se întelege ca este neaparata nevoie de destindere în viata noastra. Sa fie lipsa de bani, sa fi fugit toate talentele noastre spre alte zari sau, pur si simplu, suntem noi îngalati ca popor? (Desigur, va urma).

Se simte nevoia de show-business (I)

-ar parea ca si în acest caz trebuie sa cautam radacinile la saracia noastra. Nu e vorba aici sub nici o forma de saracia cu duhul; e vorba de faptul ca nu avem, ca oameni, o anumita lejeritate financiara care exclude grijile vietii de zi cu zi. Cum sa ne gândim atunci sa facem spectacole stralucitoare? si totusi, spectacolul face parte integranta din viata noastra. Când el e absent, cautam instinctiv altceva. E suficient sa ne gândim cu totii la clipa când, suparati pe saracia imaginativa a TVR, întoarcem butoanele televizorului spre canalele germane si italiene, unde spectacolul da în clocot si sufletul vibreaza.

Când ne referim la spectacol, ne gândim si la elementele acestuia, pe care le întâlnim în viata de fiecare zi: amenajari interioare si exterioare, culori, arhitectura deosebita etc. Toate acestea sunt înca în faza incipienta la noi pentru ca toate, repet, se suprapun peste saracia noastra financiara. Eu cred ca le e dat românilor sa mai traiasca înca mai mult timp sub dictatura urâtului. Deocamdata, nu sunt semne ca s-ar înviora acest teritoriu. Arta spectacolului, show-business-ul sunt înca suferinde. Ca noi toti, de altfel.

De ce se simte nevoia de show-business? (II)

i-a placut lectia pe care i-a administrat-o domnul Vaclaw Klaus, presedintele guvernului ceh, domnului prim-ministru Vacaroiu. Eliminarea cuvântului sociala din sintagma economie sociala de piata ne-a dovedit tuturor ca populismul de parada proferat de guvernantii nostri e unul foarte periculos prin efectele lui mai mult negative. Lectia cehului i-a fost administrata implicit si domnului presedinte Iliescu, care tocmai vorbise despre acest concept si la crestin-socialii din Germania. Asta dovedeste cu prisosinta ca domnul Iliescu este, cel putin, gresit informat, ca sa nu zicem neinformat.

Cehul vorbea de pe pozitia unuia care a reusit. Reforma merge extraordinar în Cehia, inflatia are un ritm destul de scazut, comparabil cu acela pe care îl au tarile vest-europene, adica sub 1 la suta pe an, moneda nationala este stabila si se schimba la valori fixe în valuta vest, magazinele sunt pline, somajul este aproape simbolic, tara e împânzita de benzinarii si supermarketuri private. Mai populist decât aceste lucruri, nu vedem sa existe ceva. Cehul, însa, este un universitar, un doctor în economie, cunoscut în toata lumea pentru ideile lui novatoare în domeniul reformei sistemului economic al tarilor din estul Europei. El însusi a recunoscut ca a fost de zece ori la New York, anul acesta, si niciodata la Bucuresti. Dar, nu-i asa, la Bucuresti e domnul Vacaroiu cu extraordinara sa economie sociala de piata! Asa ca a meritat sa vina sa se informeze si domnul Klaus.

Atentie! Economia de piata nu are nevoie de diletanti!

-am cunoscut acum doi ani. Domnul Egon Lutz, functionar superior la Prefectura din Salzburg, venise la Horezu cu ajutoare. Spitalul din Horezu a fost tinta initiala a eforturilor sale. La Horezu, domnul Lutz a înfiintat si un club Lions al carui scop principal este deschiderea spre ajutorare. L-am revazut apoi în biroul sau de la Prefectura din Salzburg. Meticulos, atent, eficient, lucrând cu computerul, exemplu tipic de functionar superior model. A revenit apoi la Râmnic de câteva ori. si-a facut prieteni, dar a încercat sa stabileasca legaturi economice între agentii vâlceni si cei din Salzburg.

A fost la Camera de Comert din Vâlcea. L-a întâlnit pe domnul Valentin Cismaru. S-au pus de acord ca sa mentina legatura. Nu stiu din ce pricina aceasta legatura s-a rupt. S-ar putea ca neîncrederea austriecilor sa fie mai mare decât se vorbeste, dupa cum s-ar putea ca si inertia noastra sa fie considerabila.

Ieri, domnul Lutz a revenit la Râmnic însotit de un prieten care doreste sa investeasca la noi. Aceasta actiune pe cont propriu, dificila în fond, s-ar putea sa reuseasca. Domnul Marcovici, prietenul sau, este un om dornic sa faca ceva. El nu vrea sa vânda românilor piei de closca, ci, dimpotriva, sa gaseasca la noi oameni deschisi la minte, cu care sa colaboreze. Prin ziarul nostru, toti cei care doresc sa-l întâlneasca, au o propunere serioasa de facut, o pot face. Fara a fi un om extrem de bogat, domnul Marcovici este o sansa pentru eventualii oameni de afaceri vâlceni.

Daca domnii Lutz si Marcovici vor reusi sa faca ceva profitabil la noi, vom vedea. Deocamdata, merita laudate eforturile lor de a veni aici si de a schimba o imagine pe care singuri o pictam în culori sumbre.

Un strain care face ceva pentru România

articiparea mea la slujba de resfintire a bisericii din Vladesti mi-a readus în memorie una din dilemele "filozofice" cu care ma luptam în anii de facultate. Exasperarea mea si a colegilor mei cu care peripatetizam îndelung prin parcul Bibescu era ca biserica noastra se arata neputincioasa în fata aberatiilor comuniste din epoca. Atunci eram muti de admiratie în fata cuceririlor artistice ale catolicismului. Mai târziu, le-am si vazut si am ramas, ca si atunci, mut de admiratie. Daca marota colegilor mei era, în anii facultatii, fuga, renuntarea la religie (traditie), asta se datora, în primul rând, sentimentului de deznadejde. Pot risca si afirmatia potrivit careia nici unul din noi nu avea habar de ortodoxie. Astazi, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai suntem atât de nefericiti ca odinioara. Astazi ne-am redeschis spre ortodoxie. Ni se pare ca nu este chiar atât de rea cum ne închipuisem. Totul venea din necunoastere si dintr-un sentiment pe care astazi nu-l mai avem. Redescoperim ortodoxia si traditia stramoseasca. Mi se pare lucrul cel mai minunat care ni s-a întâmplat în ultimii trei ani. Chiar daca pentru asta va trebui sa ne apucam din nou de învatat.

Redescoperim ortodoxia

roverbele vin catre noi de undeva, din timp. Ele par de neclintit, ca muntii. Acel proverb care spune ca oamenii trebuie judecati dupa fapte si nu dupa vorbe nu admite, la prima vedere, nici o replica. si totusi, eu cred ca vorbele spun despre un om foarte multe. Fie ca sunt scrise, fie ca sunt vorbite, cuvintele ne definesc. Ele pot, la o adica, sa spuna enorm despre personalitatea emitatorului. Cam tot ceea ce are mai bun un om iese la iveala prin cuvinte.

Inteligenta, volumul vocabularului, capacitatea de a defini prin cuvinte o situatie, de a conferi un învelis sonor unor senzatii sau sentimente reprezinta o mare putere. Un om care exprima prin cuvinte aproape tot ceea ce simte este un om puternic. Iar un om puternic poate face multe. Prin cuvinte se exprima la un moment dat si ipocrizia si grosolania si minciuna si urâtul. Cuvintele sunt ca niste mici oglinzi care pastreaza chipul nostru. Desigur, este posibil ca diafanitatea cuvintelor sa ascunda o mare urâtenie sufleteasca. Acestea sunt însa doar accidente. De obicei, cuvintele si ochii spun totul despre cineva. Trebuie însa sa le întelegi sensul si ordinea.

Atentie la cuvinte! Ele sunt la fel ca amprentele. Ne definesc si ne desconspira. Faptele noastre sunt întotdeauna în urma vorbelor, întocmai cum tunetul se aude dupa ce fulgerul taie cerul. si, înca o data, atentie: oamenii se judeca si dupa vorbe. Uneori.

Unii oameni se judeca si dupa vorbe

entru parvenit, dictionarele dau sensuri suficient de abstracte pentru a putea fi întelese. Ce înseamna în realitate un parvenit, ne demonstreaza cu prisosinta acesti ani tulburi, de schimbari radicale în psihologia sociala. Constat mâhnit cât de mult se transforma unele din cunostintele mele, mai ales acelea care, dupa '89 încoace, au prosperat material. As dori sa fiu bine înteles: nu fac nici apologia saraciei si a egalitatii în sensul vechi, cunoscut. Totusi, mi se pare anormal ca niste oameni care ieri nu puteau face pipi de foame sa-si fi modificat atât de rapid pretentiile.

Afirmatii ca acestea ma înspaimânta: "Cum, nu aveti cuptor cu microunde?", "vai, dar n-as mai putea sa manânc ulei românesc.", "eu nu ma mai pot urca într-o Dacie, nici legat", "fara pâine prajita în toaster nu pot mânca dimineata" si altele si altele.

Se vede, deci, ca bogatia este greu de suportat pentru fostii plebei. Sunt putini aceia care au nobletea de a se comporta normal, desi în buzunar au zeci de milioane.

Trebuie o anumita delicatete si o anumita tinuta morala pentru a nu-i jigni pe cei din jur, mai saraci, mai putin norocosi, dar nu mai putin oameni. Omenia ramâne omenie, chiar daca banul din buzunar ne da iluzia ca suntem descendentii zeilor.

Au început sa scoata capul parvenitii

unt unul dintre aceia care cred ca implicarea intelectualilor în viata politica a tarii ar aduce un plus de vitalitate si de profunzime. Dar intelectualii români nu fac politica decât acasa, în bucatarie, mârâie, striga pe la colturi lozinci promonarhiste, asteapta sa le cada din ceruri bogatia si linistea sufleteasca. si toate acestea se lasa asteptate si usa va fi mereu închisa, în veci vecilor, amin. Exista si exceptii. Ele se recruteaza din rândul orgoliosilor si frustratilor. Ei bine, cu acestia nu se face mai nimic într-o tara care are nevoie de dinamism si de clarviziune. Daca nu suntem în stare sa ne implicam, macar sa nu-i încurcam pe oamenii modesti care-si pun sufletul pe masa, încearca sa sustina unele idei politice care li se par juste.

Brambureala si duplicitatea intelectualilor neaosi nu e noua. Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat în ultimii patru ani, cum au migrat intelectuali valorosi de la un partid la altul, cum s-au regenerat unii pe altii. Îmi amintesc perfect unul din cursurile lui Nicolae Manolescu care vorbea despre o sedinta furtunoasa tinuta la Uniunea Scriitorilor. "Marea problema" a implicarii scriitorilor români în realitatea socialista a tarii a fost rezolvata magistral de Tudor Arghezi, care a replicat: "Domnilor tovarasi, nu-mi vorbiti mie de implicare în realitatea socialista a tarii. Când au venit tancurile rusesti, intelectualii nostri aveau pregatite doua proclamatii. Prima începea cu "Traiasca Hitler" si a doua cu "Traiasca Stalin". Asistenta a amutit, iar Arghezi a coborât scarile si a iesit din sala.

Nu mai e nimic de adaugat.

Traiasca Stalin! Traiasca Hitler!

ulti s-au întrebat, probabil, de ce se acorda zilei de 1 decembrie o importanta atât de mare. Nici nu credeam ca, în istoria României, i s-a acordat acestei zile atâta atentie. Neîndoielnic, ziua nationala a unei tari merita sa fie tratata cu consideratie. Trecem pe lânga faptul ca aceasta zi a Unirii are pentru noi semnificatia reîntregirii nationale. Totusi, mi se pare ca, anul acesta, fastul este unul cu totul iesit din comun, ca s-au cheltuit extrem de multi bani pentru a se arata atât noua, cât si strainatatii ca România este un stat unitar în granitele sale actuale (nu firesti), ca pericolul libanizarii tarii noastre nu pândeste la granita.

si totusi, la mai putin de 1.000 de kilometri de noi, razboiul face ravagii, mii de oameni au murit si altii sunt în pericol de moarte, copiii sunt înfometati, drama lor pare una nesfârsita.

O Românie democrata, intrata pe un drum al schimbarii, încearca sa-si revina din agonie. Multele ei probleme nu par sa fie rezolvabile de actualul guvern, acelasi care decide cheltuirea unor miliarde de lei pentru sarbatorirea unei zile, importanta fara doar si poate, dar care este doar o zi din viata poporului român. Aceasta politica a prafului în ochi face bine doar pentru termen scurt. Pe termen lung, ea e mai periculoasa decât libanizarea tarii.

Pentru ca, dupa razboi, urmeaza înflorirea. Ceea ce la noi se mai asteapta înca. si s-ar putea sa ne prinda 1 decembrie - 3000 pâna când aceasta înflorire se va produce.

Pericolul libanizarii si fastul de 1 Decembrie

a orice partid aflat în opozitie cu ordinea existenta în statul de drept, abia înfiintatul partid comunist român avea în anii douazeci o atitudine radicala, violenta fata de regalitate si cuceririle acesteia. Ba, mai mult chiar, avea o atitudine de negare a succeselor regalitatii, cum ar fi aceea de a considera ca România îsi însusise teritorii care nu îi apartineau si pe care, de drept, le consideram astazi românesti: Ardealul, Bucovina, Basarabia. Nimeni nu mai pune (speram) astazi la îndoiala ce mare contributie a avut regele Ferdinand, cel încoronat la Alba Iulia, în formarea statului national român. Cu întorsaturile pe care le cunoastem (Dictatul de la Viena), fara Basarabia si Bucovina, România sarbatoreste astazi victoria obtinuta prin politica ei înteleapta de Casa Regala si sustinatorii ei europeni la 1 decembrie 1918, sarbatorim de fapt, o jumatate din Marea Unire.

Cum putem fi, deci, de acord cu presedintele Iliescu, cel care ordona cheltuirea unor miliarde de lei, parade militare, fast regal într-o tara saraca, cu oameni îngalbeniti de spaima zilei de mâine? Dar cine este presedintele Ion Iliescu? Omul care îsi facuse blazon din activitatea de ilegalist a tatalui sau, fost activist PCR, adica al unui partid care a fost scos în ilegalitate pentru teza care sustinea dezmembrarea României Mari, cladita la 1918. Teza aceasta, a imperialismului românesc, contrara Constitutiei României din anii douazeci, treizeci are continuatori directi. E suficient sa ne amintim ca niciodata Ion Iliescu nu a vorbit imperativ de retrocedarea Basarabiei si a Bucovinei, dimpotriva, a sustinut în mod fatal ramânerea sub jugul unui stat strain a Bucovinei si independenta unei parti a tarii noastre, Moldova. Culmea, au trimis ambasadori în tara noastra. Iata de ce nu putem fi de acord cu domnul presedinte. Iata unde trebuie cautata ratiunea refuzarii vizei pentru regele Mihai, nepot al fauritorului României Mari. Vedeti ce mult conteaza cei sapte ani de acasa?

Unde trebuie cautata ratiunea refuzarii vizei pentru Regele Mihai

n practica de zi cu zi, ne-am întâlnit cu situatii extrem de diverse. Am putea alcatui, cum am mai scris, un catalog al capcanelor pe care viata le întinde. Indiferent de domeniul în care lucreaza oamenii, indiferent daca traiesc la oras sau la sat, la munte sau la câmpie. Un exemplu concret din ultimele doua zile ne-a facut sa ne îndoim ca în aceasta perioada de tranzitie ar mai exista ceva sfânt. O firma care ne este bine cunoscuta, cu mai multi patroni, care mergea bine si aproape ca stralucea în ochii marelui public s-a prabusit spectaculos. Desigur, numele nu are importanta. Important este ca, la un moment dat, unii dintre cei multi patroni s-au unit în scopul de a-i însela pe ceilalti, de a deveni ei mai bogati si mai puternici. Unirea celor necinstiti a facut ca angajatii firmei sa devina, la rândul lor, necinstiti, sa fure si sa profite cât puteau. Acum, e drept ca aceia cinstiti au ripostat. Riposta lor nu avea însa obiect, întrucât cei necinstiti avusesera grija sa impuna lumii imaginea unor sfinti.

Încet, încet, credibilitatea firmei s-a naruit din interior, pentru exterior. În ochii oamenilor firma a devenit cenusie, iar proprietarii niste hoti. Cu totii. Transformarea aceasta s-a produs lent, fara sa se bage de seama.

Acum, când sunt pe cale de a pierde si numele, fostii proprietari cinstiti stau si se gândesc. De unde si titlul acestui articol.

Daca cinste nu e, nimic nu e!

a ora când scriu, nu stiu exact care este motivul mortii lui Ioan Luchian Mihalea. Oanta, pentru prieteni si pentru mediul universitar, a îndraznit într-o vreme (când multi intelectuali de vaza ai tarii stateau pititi) sa creada ca va fi lasat sa se exprime liber. Privind retrospectiv, Ioan Luchian Mihalea a reusit, fara autorizatie de la UTC sau UASCR, sa-si strânga propria trupa de studenti cu suflet mare. Asa a luat fiinta grupul SONG. Cuvântul SONG ascundea în initiale o propozitie care (la vremea ei) era aproape sfidatoare "suntem oamenii noii generatii" dar, mai presus de declaratii, SONG-ul uimea prin impetuozitate, curajul de a apela la folclorul valoros românesc si universal, uimea prin seriozitatea cu care, amatori fiind, faceau arta autentica. A mai trecut timpul, SONG-ul si-a schimbat de câteva ori trupa, nu însa si felul de a fi.

SONG-ul a fost ceea ce creatorul sau a dorit sa fie: un grup polivalent, capabil sa cânte si sa încânte. Devenise un fel de simbol al modului studentesc de a fi. În anii studentiei mele, SONG-ul era chemat la mai toate manifestarile pentru a le conferi cote valorice cât mai înalte. SONG-ul avea de acum blazon.

Acum e iarna. Acum stim cu precizie ca a murit ceva din tineretea noastra, din nebunia taberelor studentesti în care Oanta si grupul sau cântau colinde stravechi în fata fiecarei vile, inclusiv pentru încântarea activistilor de rang întâi. Poate ca si tupeul acesta formidabil a fost creator de mit. Pentru ca SONG-ul a fost un mit, asa cum si Ioan Luchian Mihalea a fost un personaj mitologic. Murim si noi putin, noi, generatia de treizeci de ani. Ma doare enorm moartea lui Oanta si înteleg acum ce trebuie sa simta batrânii nostri când se duce câte cineva din generatia lor.

Mor oamenii noii generatii

-am ascultat cu totii pe domnul presedinte Iliescu încercând sa ne demonstreze cât de necesari îi sunt României investitorii straini. Toate bune si frumoase. Am fi avut numai cuvinte de lauda pentru acest discurs al domnului Iliescu, daca în continutul acestuia nu am fi observat ceva, sa spunem, tulburator. Dupa ce a argumentat cu calm importanta momentului pentru venirea în tara a batalioanelor de finantisti occidentali si tragând dupa ei vagoane de dolari si tehnologie de ultima ora, respectabilul nostru conducator s-a lansat într-o diatriba de neînteles împotriva buticarilor. Nu sunt doua luni de când le lua acestora apararea, de când ne convingea ca au si ei contributia lor la diminuarea somajului, asadar, ca au si ei rostul lor pe pamântul României. Vorbind despre buticari, argumentând în continuare ca s-a facut tot ce se putea face, riscând o afirmatie penibila (. daca în locul lui Iliescu ar fi fost altcineva, s-ar fi schimbat situatia?), propunând utopii (de ce nu li s-au repartizat spatiile comerciale neterminate, ca si când un biet buticar ar avea sute de milioane sa termine un parter de bloc si i-ar mai ramâne câteva zeci pentru fondul de marfa), presedintele Iliescu s-a enervat. A început sa dea din mâini, sa vorbeasca din ce în ce mai nesigur, zâmbetul i s-a estompat si a pierdut sirul ideilor.

Am vazut un presedinte epuizat. Un presedinte care se expune. Un presedinte care gândeste politic si nu economic, cum o cere momentul. Din pacate, s-a cam dus timpul când îl laudam pe domnul Iliescu pentru meritul de a fi realizat o tranzitie lenta între trecutul comunist si prezentul economiei de piata. S-au asezat apele. Acum e nevoie de dinamism, de legi bune, de sprijin extern, de credibilitate. Care îi lipsesc domnului presedinte. Care nu pot fi înlocuite cu porniri antibuticari, cu datul din mâini si enervarea mascata de zâmbet. Pentru ca ar trebui sa stie si domnul Iliescu, un ou a ajuns sa coste 117 lei si oamenii îl înjura copios. Daca nu va realiza rapid o schimbare de guvern, Ion Iliescu va fi un fost presedinte.

Ion Iliescu îsi iese din pepeni

intrat în obisnuinta catalogarea fotbalistilor români drept foarte bogati si foarte tâmpiti, risipitori în viata personala, lipsiti de orizont spiritual si credinta. Ei bine, mi-a fost dat sa vad la televiziune un amplu interviu cu Ilie Dumitrescu, fotbalist la Steaua si la nationala, viitor "stranier", interviu realizat de Bogdan Stanculescu. E cunoscuta jurnalistilor tehnica de a se pune pe ei în penumbra si de a-l lasa pe intervievat sa straluceasca. Ceea ce am vazut, însa, în acest interviu, a fost pentru mine o mare surpriza. Ilie Dumitrescu ne-a aratat tuturor ca are un limbaj suficient de elevat, o ordine mentala capabila de orice demonstratie, delicatete si chiar un anumit sarm. Practic, fotbalistul era intelectual si ziaristul era, în momentul interviului, fotbalist. Modul în care Ilie Dumitrescu pasa întrebarea, fenta, dribla si apoi marca un punct m-a mirat enorm. Practic nu-mi vine sa cred ca vorbea Ilie Dumitrescu. Fluenta interviului mi-a aratat ca el nu fusese aranjat si ca acest om, despre care aveam idei preconcepute, poate fi un om superior.

Când ma gândesc ca mari intelectuali români abia sunt capabili sa articuleze niste propozitii penibile (cazul Marin Sorescu), când am vazut ce convingator vorbeste acest Ilie Dumitrescu despre fotbal si credinta în Dumnezeu, îmi vine sa afirm înca o data ca nu suntem decât pe alocuri o natiune de tâmpiti. Prin urmare, nu suntem iremediabil pierduti.

Nu suntem decât pe alocuri o natie de tâmpiti

a nu se supere pe mine conducerea Societatii Comerciale Valmetex, dar astazi supun atentiei un caz. Magazinul Cozia este, la ora actuala, cel mai important spatiu comercial al municipiului Râmnicu Vâlcea, atât prin suprafetele sale de expunere, cât si prin pozitionarea ultracentrala. stim si întelegem ca astazi e foarte greu sa aprovizionezi aceste hale uriase (un portbagaj de marfa al unei Dacii a ajuns sa coste câteva milioane), ca Valmetexul nu are bani, are si el probleme cu blocaje, ca si circuitele bancare îngreuneaza situatia. Dar e absurd sa constatam ca prin Cozia noastra bate vântul, ca raioanele s-au prafuit de tot, ca vânzatoarele afiseaza o lehamite de sfârsit de lume. Peste drum, minimarketul Pacific arata superb. E o antiteza cu doi termeni: comert de tip socialist si comert privat.

Nici nu stiu cum suporta conducerea Valmetex aceasta palma pe obraz. Cert este ca magazinul Cozia este un caz care se cere rezolvat de urgenta. Ori prin privatizare (chiar si prin metoda MEBO), ori prin închiriere.

Cineva ar trebui sa constate la nivelul conducerii judetului ca, în prezent, Cozia este un fel de bataie de joc în comparatie cu standardele europene la care aspiram. Daca la Valmetex se gândeste dogmatic, daca exista cumva simptome ale impotentei, acestea trebuie retezate scurt, precum nodul gordian. Pentru ca noi suntem cei chemati sa schimbam fata orasului. Altfel, degeaba ne milogim sa vina strainii.

Cazul magazinului Cozia

rice specialist în management stie ca eficienta conducerii se apreciaza dupa rezultate concrete, indiferent de domeniu. În nr. 48 din 3 decembrie 1993, reputatul saptamânal economic românesc CAPITAL analizeaza problema calitatii muncii manageriale în România post-revolutionara si ajunge la concluzia ca ne aflam într-o perioada de criza generala. Trecând în revista principalii indicatori care au generat aceasta concluzie, "Capital" nu face decât sa argumenteze concluzia politica a opozitiei: o suprastructura obisnuita cu mecanismele economiei socialiste nu va putea niciodata asigura un mers înainte al României spre mult dorita economie de piata, sintagma care defineste, de fapt, un stadiu superior al capitalismului.

Nu voi intra acum în detalii. În primul rând, pentru ca nu sunt pregatit în domeniu. În al doilea rând, pentru ca aceasta rubrica nu si-a propus decât sa traga semnale de alarma. În privinta pregatirii manageriale, trebuie sa fim cu totii de acord ca în tara noastra sunt putini aceia care stiu sa pronunte corect cuvintele manager si marketing. Toti conducatorii de întreprinderi care se cred manageri au ajuns acolo în circumstante neclare sau prin concurs de împrejurari. De aici si pâna la stadiul de manager cu experienta si evolutie corespunzatoare în cariera sunt ani-lumina.

Avea dreptate politologul care afirma ca natiunea româna ar trebui reciclata în integritatea ei.

Criza manageriala

itlul acestei rubrici este un truism, un adevar care aproape cu nu mai are nevoie de a fi demonstrat. Cine nu stie ca principala directie a sistemului contabil românesc actual este impozitarea? Având în frunte specialisti în impozitare (Nicolae Vacaroiu), Guvernul României s-a concentrat în mod eronat asupra îmbogatirii supradimensionate a bugetului statului prin inventarea a nenumarate scheme de virare catre stat a unor sume importante din profitul realizat. De aici si concluzia ca actualul Guvern al României este tributar unui mod de gândire ale carui radacini se vor gasi în economia socialista de tip comunist. E adevarat si faptul ca tot guvernul a anuntat trecerea la un nou sistem contabil, care, însa, a fost amânata sine die.

Sunt multe aspecte criticabile în actualul sistem de impozitare. Le vom enumera succint: modul de depreciere a activelor fixe, evaluarea stocurilor, înregistrarea cheltuielilor acumulate, reflectarea eronata a tranzactiilor de concesiune, neînregistrarea efectelor inflatiei, problema câstigurilor din schimburile valutare, neindexarea pragului de impozitare în functie de valoarea dolarului la schimb, închiderea exercitiului financiar la 31 decembrie, neraportarea financiara centralizata, penalizarea firmelor care întreprind activitati de marketing prin impunerea unei limite de 3 la suta din venituri, tratarea discriminatorie a anumitor activitati economice.

Toate aceste greseli enumerate duc la concluzia ca actualul sistem de impozitare este menit sa-i strânga de gât pe întreprinzatori, fie ei mici sau mari, împiedica dezvolta-rea firmelor, singura alternativa în situatia aproape disperata în care ne aflam.

Statul român îi jecmaneste pe micii si marii întreprinzatori

ici un întreprinzator privat nu poate începe o afacere, oricât ar fi de mica, fara o idee clara si fara un minim capital de pornire. Acestea sunt lucruri cunoscute si deja aplicate. Mai târziu, când afacerea ia amploare, creditele devin imperioase si atunci apar problemele majore. Când firma a prins cheag si exista cât de cât o perspectiva, intra în viata firmei bancile împreuna cu valul de probleme pe care acestea le genereaza. Un credit poate fi înrobitor sau, dupa caz, salvator. Într-o tara cu oameni saraci, lipsa capitalului poate genera uneori drame, alteori mici succese. Toate acestea însa lasa urme si sunt capabile sa anuleze euforia începutului.

În economia româneasca, se practica dobânzi cu mult mai mici decât rata inflatiei. De aici si ideea unora ca este profitabil sa iei credit oricum, pentru ca vei fi, în final, în câstig. Pe aceasta baza au prosperat multi oameni îndrazneti, care nici habar nu aveau sa faca afaceri. Desigur, au fost ajutati în demersul lor si de inflatia galopanta de la noi. Totusi, aceste dobânzi mici (chiar daca la prima vedere par imense) sunt, ele însele, cauze ale inflatiei, pentru ca nimeni nu mai este interesat sa economiseasca, fie ca este persoana juridica, fie ca este vorba de persoana fizica. Deci, detinatorii de capital refuza sa mai economiseasca. Se cunoaste si faptul ca diferenta între cuantumul dobânzilor la depunere si cel de la credite este una dintre sursele de profit ale bancilor. Bancile comerciale ar fi putut acorda credite cu dobânzi mici, daca, la rândul lor, ar fi platit dobânzi scazute depunatorilor. Se stie ca în vara acestui an, Guvernatorul Bancii Nationale, domnul Mugur Isarescu, vâlcean de-al nostru, a prezentat un pachet de masuri care avea drept scop determinarea bancilor comerciale de a practica, daca nu dobânzi real-pozitive, cel putin cât mai aproape de rata inflatiei.

Dobânzile bancare (I)

sadar, domnul Mugur Isarescu a facut primul pas. Cresterea cuantumului dobânzilor a fost considerata o tragedie nationala. Unele partide politice (PSM, PRM) au considerat ca Banca Nationala este o institutie antiromâneasca. Greselile pe care le-au facut toate aceste partide, criticând liberalizarea dobânzilor, ne-au demonstrat înca o data (daca mai era necesar) ca optiunea acestora era una politica si nu una fundamental economica. Ne putem închipui ce haos ar produce asemenea modele economice perimate, cu conditia sa poata fi aplicate. Cu scuzele de rigoare pentru aceasta digresiune politica ne întoarcem la politica bancara.

O consecinta a liberalizarii dobânzilor a fost si caderea valului de mister cu care erau învaluite bancile. Liberalizarea dobânzilor a determinat, într-o mai mare masura înfiriparea ideii de concurenta între banci, destul de putine si de slab dotate în tara noastra, fie ca sunt banci de stat, fie ca sunt banci private. Virtualii depunatori au început sa capete informatii despre banci, au început sa compare si sa aleaga.

Transparenta aceasta era necesara. Banca Nationala a crescut în mod constant dobânzile la creditele de refinantare pe care le punea la dispozitia bancilor comerciale, determinându-le pe acestea sa gaseasca noi modalitati de atragere a disponibilitatilor banesti din economie, de la persoane fizice. Una din aceste modalitati este si punerea în circulatie a certificatelor de depozit (metoda practicata de BCR), la care se ofera o dobânda de 80 la suta, mult mai mare decât ceea ce ofera CEC-ul.

Toate bancile au crescut dobânzile la disponibilitati la termen si la vedere. Exista în acest moment destul de multe paradoxuri pe care le vom întelege mai bine daca vom urmari nivelul comparativ al ratelor dobânzilor practicate de bancile comerciale începând cu data de 1 noiembrie 1993. Vom întelege de ce unele banci, care au dobânzi la creditare extrem de mari, sunt preferate de unii clienti.

Dobânzile bancare (II)

ara îndoiala, suntem si noi în faza în care erau americanii în anii '70: toti ne dorim un computer fara sa stim prea bine ce o sa facem cu el. De atunci si pâna acum, americanii au ajuns într-o situatie paradoxala. Jucaria mult dorita a ajuns un instrument fara de care nu se mai poate trai, nu se mai poate concepe existenta unei firme, nu se mai poate face cercetare sau medicina performanta.

Practic, nu mai este de conceput progresul fara computer. La noi, întâlnim adesea o situatie paradoxala: computerele sunt prea scumpe pentru începutul unei afaceri, iar când am acumulat destul capital si ne putem permite unul, spunem, inconstienti, ca nu mai avem nevoie, întrucât ne-am descurcat si fara.

E greu de spus care este cauza acestei mentalitati pagubitoare: sa fie teama de tehnica, sa fie inconstienta noastra congenitala, sa fie altceva? Computerul nu gândeste mai mult decât omul. El poate însa oferi individului posibilitati de exprimare uluitoare, pe care acesta nici nu le-a visat cândva. PC-urile au creat un univers extrem de usor de înteles si stapânit chiar si pentru un profan în ale informaticii. De ce atunci atâta reticenta în folosirea lor în practica de zi cu zi? Desigur, sunt întrebari retorice. De curând i-am urmarit pe baietii unui prieten jucându-se cu calculatorul, vorba tatalui lor, am ajuns si eu la concluzia ca, jucându-se, învata un sfert din ceea ce vor trebui acestia sa stie în viata.

Când întâlnesc situatii ca aceasta, "ce ne trebuie noua computer, mai bine sa ne cumparam o masina straina!", îmi spun ca, undeva, trebuie sa ni se fi dereglat rotita care punea în miscare mecanismul de întelegere a realitatii. Realitate care ne cuprinde si pe noi, asa dogmatici si retrograzi cum suntem.

Un aliat de neînfrânt: COMPUTERUL

na din cele mai tragice situatii pe care le poate întâlni un strain când intra în România este vama. Vama ar trebui sa fie cea mai importanta propaganda pentru poporul pe care îl reprezinta. Din pacate, prima poarta a unei tari, vama, ofera calatorului imagini de infern. Vama de la frontiera unei tari ca România este cea mai crunta antipropaganda. Vamesii sunt suveranii care dispun, autocratic si arbitrar, asupra unor vieti. Cladirile vamii sunt un dezastru, institutiile care functioneaza în vama (Romtrans, de pilda) îsi fac meseria în dorul lelii si potrivit propriilor interese. Cum sa vina strainii sa ne viziteze când trebuie sa astepte zece ore în frig pentru ca vamesii nu au chef sa lucreze? Vama este prima institutie nationala care trebuie modernizata.

Pentru ca vama ne defineste.

Vama

rasul Mostar a fost unul dintre cele mai frumoase orase din fosta Iugoslavie si chiar din Europa. Zic a fost, pentru ca Mostar-ul e în proportie de 95 la suta distrus. Într-un volum intitulat URBICID, cei mai de seama fotografi bosniaci prezinta, cu mijloacele specifice artei lor, drama unui oras vestit, tragedia oamenilor simpli, aspirati în vârtejul nimicitor si absurd al razboiului. Parca niciodata nu mi s-a parut mai lipsit de noima razboiul ca în exemplul iugoslav. O tara stralucitoare este acum în ruine pentru ca bubulii, vorba lui Pavel Corut, au considerat necesar sa dezbine ca sa stapâneasca mai bine.

Pe unul din fotografii prezenti în acest album istoric l-am cunoscut de curând. Locuieste în Austria unde s-a refugiat împreuna cu familia sa, sotia, Disjia, si cei doi baieti. Vladimir Kolopic este sârb ortodox. Sotia sa este bosniaca musulmana. În ciuda diferentelor de religie, au trait fericiti în orasul lor în care aveau un apartament cu patru camere, au facut doi baieti frumosi. Razboiul l-a obligat pe Vladimir sa lupte împotriva prietenilor sai, împotriva rudelor sotiei sale. Familia Kolopic a refuzat aceasta initiativa de asmutire a unei etnii împotriva alteia. S-a refugiat în Austria, unde nu mai au nimic, în afara hainelor de pe ei. Ei nu înteleg de ce s-a întâmplat aceasta nenorocire.

Disjia plânge, Vladimir pare aiurit si pierdut. Pentru ei nu mai exista speranta, visele s-au naruit. Razboiul, cea mai groaznica întâmplare pe care îi este dat unei fiinte umane sa o traiasca.

Drama unei familii bosniace

m revazut ieri, gratie televiziunii locale VÂLCEA 1, momentele penibile ale lui decembrie '89, când hipnotizati de epocalele schimbari ce aveau sa vina, pierdeam din vedere esentialul. Momentele au atins, în unele locuri, cota unui penibil absolut. Teroristi, bombe, tancuri, otravirea apei, masinarii infernale descoperite în televiziune, orgolii rasuflate si isterii de neînteles (care i-ar face pe unii sa intre în pamânt de rusine), toate au fost prezente pe micul ecran. Am revazut bulibaseala din momentele acelea, când lipsa de strategie s-a confundat cu strategia. Am revazut siguranta unora (Ion Iliescu, Dinescu, Caramitru) si amatorismul celorlalti. I-am vazut si pe revolutionarii adevarati, pierduti prin masa de oportunisti deghizati. N-am vazut, însa, mortii.

Nu i-am vazut pe cei care au vibrat de bucurie, au iesit în strada sa-si urle fericirea si încrederea într-o viata mai buna. N-am vazut cum i-au sfârtecat gloantele si cum trupurile lor s-au întins pe asfalt, horcaind. si m-am gândit o clipa la ei, la toti acestia care nu s-au bucurat, precum noi, de bucuria unei libertati, fie si partial câstigate. M-am gândit cât de mult le datoram noi acestora si cât de mult le vom mai datora. Pentru ei, pentru sacrificiul lor, care nu va fi niciodata inutil, merita sa pastram, la finele acestui an, macar un minut de reculegere.

Macar un minut.

Macar UN MINUT de reculegere

n urma cu 10 ani, tipografia din Timisoara tiparea pentru o firma din Iugoslavia milioane de etichete, de o calitate exceptionala, care urmau sa fie aplicate pe conservele de carne pentru câini si pisici. Pâna aici toate bune si frumoase. Numai ca firma din Iugoslavia lipea aceste etichete pe conservele pe care aceasta le producea si le exporta în Anglia. Englezii, mai inteligenti ca toata lumea, exportau aceste conserve peste tot, în tarile unde exista nebunia pisicilor de casa si a câinilor. si o faceau cu un profit apreciabil. Acesta este un exemplu de siretenie capitalista.

Tot ce conteaza pentru o firma capitalista este gasirea unei piete de desfacere, este exportul produsului finit. Nu conteaza cum a fost produsa conserva respectiva. Important este sa gasim piata de desfacere, sa o penetram si sa o invadam. Fie si prin politica de dumping.

Nu spun aceste lucruri întâmplator. În jurul nostru avem milioane de exemple de comercianti români care fac, uneori fara voia lor, jocul unor interese straine. Ei nu înteleg - cum, de altfel, nu întelege nici Guvernul României -, ca sansa unei tari este exportul. Produsele unei tari care nu se vând si nu pot fi exportate fac un rau imens unei tari ca a noastra care are nevoie de retehnologizare. Poate aceasta urare ar trebui facuta tuturor comerciantilor si producatorilor români: sa încerce sa exporte si sa obtina devize! Pentru ca e aberant sa importam conserve de carne pentru pisici si câini (vezi reclama de la TVR!), biscuiti si guma de mestecat, în conditiile în care România se poate mândri cu o productie extrem de variata, la preturi extrem de mici.

Avem o singura sansa, exportul

n luna decembrie a anului '89, înca mai stateam la gura sobei de metal, ascultam "Europa Libera" si speram ca va veni o zi când vom putea sa ne simtim liberi. În catunul unde eram eu profesor, presiunea dictaturii de tip comunist se facea simtita doar prin lipsurile de la magazin. Nu gaseam zahar, nu gaseam ulei. În rest, viata se misca dupa reguli statornicite de mii de ani, mocanii fiind, poate, românii cei mai conservatori de pe pamânt. Idealismul acelor zile din decembrie '89 nu a putut schimba cu nimic viata mocanilor. Lemnul din padure tot trebuia taiat, animalele tot trebuiau hranite, casele tot trebuiau reparate, construite, înfrumusetate. În viata mocanilor, anul 1994 nu este cu mult mai diferit de anul 1989 sau anul 1990.

Simplitatea vietii la munte este de admirat. Pentru ca, iata, ne-a fost dat sa traim patru ani de cunoastere a unor realitati pe care, fara "Curierul", nu le-am fi aflat niciodata. "Curierul" a înghitit cei mai frumosi ani ai tineretii noastre, cu puterea ei de munca, cu visurile, exploziile de inteligenta. Într-un fel, datoram acestei idei minunate care a fost "Curierul de Vâlcea" tot ce avem mai bun astazi: un nume, o situatie materiala, un cap de pod. Dar nu e mai putin adevarat ca, aici, la "Curierul", am cunoscut si fata perversa a realitatii care ne cuprinde. Am cunoscut mizeria societatii si a persoanelor, am învatat sa ne ferim de capcane si sa înfruntam cu curaj orice pericol. "Curierul" ne-a învatat sa fim liberi si asta e poate meritul lui cel mai important. Dupa patru ani, ar trebui, cu siguranta, sa încercam sa negam toate neadevarurile care s-au spus despre noi, asa cum ar trebui, poate, sa facem posibile reparatiile unor greseli la care, cu voie sau fara voie, am contribuit.

Nu facem din toate acestea nimic. Ar însemna sa ne erijam în arbitri ai realitatii care ne-a facut sa evoluam.

Caci, spre deosebire de mocani, noi am evoluat spre cunoastere. si acesta mi se pare acum lucrul cel mai important. Acum, în numarul 1000.

Dupa patru ani

anii au fost obsesia anului 1993. Nu e nici o îndoiala în privinta acestei situatii. Bietii români, chinuiti, mai ales, de lipsa lor, au început sa se agite precum particulele browniene. si-au facut firme, asociatii familiale, s-au zbatut din rasputeri sa produca un profit cât de mic. E foarte adevarat ca multi s-au zbatut în van si nu au câstigat nimic. E si mai adevarat, ca noua, tuturor, ne cam lipsesc mijloacele. Abia anul acesta am învatat cu ce se manânca niste cuvinte precum marketing si management. A fost o lupta de guerilla, o hartuiala care ne-a prins bine, din care nu se poate sa nu fi învatat ceva. Totul s-a produs lent, asa ca ne-au ramas întiparite în memorie atât momentele bune, cât si cele rele.

Guerilla Marketing este o sansa pentru românii care doresc sa întreprinda ceva. Atât tehnica în sine, cât si volumul cu acelasi titlu, care se mai gaseste înca în librarii. Acest volum poate fi considerat o carte fundamentala. Nu numai pentru ca povesteste cu mijloace extrem de simple tehnica realizarii unor profituri mari, cu investitii mici, dar, mai ales, pentru ca ne învata cum sa evitam capcanele ce ni se întind la tot pasul. Aceasta carte capitalista trebuie citita ca o Biblie.

Guerilla Marketing

umea e zguduita în ultimul timp de un fior militarist: renasterea miscarilor de dreapta, a national-socialismului (în Germania si în toata Europa de vest), a nationalismului dement (în Rusia, vezi cazul Jirinovski), a nationalismului ponderat în toate tarile lumii. Daca în cazul Europei, renasterea dreptei ar fi putut fi prevazuta (ca un raspuns la nivelarea operata de Comunitatea Europeana), e mai de neînteles ceea ce se petrece în Rusia. Cazul Jirinovski e, dupa parerea mea, o stafie menita sa sperie lumea care mai gândeste în termeni sovietici. Cu alte cuvinte, Jirinovski si miscarea lui fac o imensa diversiune în favoarea celor care îi manevreaza. Asa a fost si povestea cu Gorbaciov, apoi cu Eltân, apoi cu dinamitarea lui Hasbulatov si a cetei lui de conservatori. Înca o concluzie putem trage de aici: în noua ordine pe care încearca sa o impuna serviciile secrete, fantoma joaca un rol esential. Se poarta, dupa cum lesne se poate întelege, nu reteaua de spionaj, ci superspionul, capabil sa schimbe destinul unei natiuni.

Rememorând ceea ce s-a întâmplat în Europa de est (Lech Walesa în Polonia, Waclaw Havel în Cehoslovacia, Ion Iliescu în România) fata de care populatia era pregatita, putem realiza ca, în plan politic si militar, lumea începe sa fie condusa de la centru. "Centralismul" acesta democratic este o idee noua.

si, dupa parerea mea, la fel de gresita ca si razboiul. Ba, as putea prefera un razboi, unei restaurari a totalitarismului cu fata democratica.

Pentru ca, în cazul razboiului, ar mai fi existat o sansa pentru terminarea lui. Asa, însa, urmeaza o împilare de o mie de ani.

Nationalismul - sperietoarea sfârsitului de mileniu

e multe ori mi-am exprimat dezaprobarea fata de unele masuri ori prea încete, ori prea rapide ale Presedintelui nostru, cum ar fi fost episodul mineresc. M-a mirat rapiditatea cu care domnul Presedinte a actionat. În altele, tragerea acestuia de timp a fost mai mult decât condamnabila. Pentru ca, orice am face, tot Presedintele face si desface în politica româneasca, depasindu-si, astfel, prerogativele. Ramânem un popor condus de o maniera voievodala.

S-ar putea, si acest lucru nu este chiar condamnabil, ca aceasta maniera de guvernare, de tinere în frâu a politicii românesti, sa fie singura posibila. Totusi, aceasta nu este maniera cea mai nimerita. Sa depindem vesnic de viteza de reactie a Presedintelui, care, la rândul dumnealui depinde de viteza de gândire (si de interesele) a consilierilor, asta nu e viata. În mod logic, Presedintele unei tari este si el un om. La ce mai servesc atunci institutiile democratiei, cum ar fi Parlamentul, care plateste miliarde unor oameni certareti si chiulangii?

De multe ori suntem obligati sa-l judecam pe Presedinte în mod gresit. Pentru ca, din pacate, suntem si noi oameni si avem propria noastra viteza de reactie.

Viteza de reactie a presedintelui Iliescu

esi pe biroul meu sta în permanenta Biblia, nu ma pot considera unul dintre cei care o deschid prea des. Nici la biserica nu ma duc în fiecare saptamâna. Cu toate acestea, nu mi-e indiferenta ideea de divinitate si fac eforturi ca sa ma reeduc." Asa începe confesiunea unui intelectual vâlcean în vârsta de 35 de ani. Problema ne intereseaza. Am fost facuti atei cu forta, l-am renegat pe Dumnezeu pentru ca asa ni s-a spus sa facem. Dupa Revolutie, am fost intoxicati cu transmisiuni directe de la biserici. Ateismului i s-a opus extrema cealalta. Practic, nimic nu se mai face în România fara preoti. Daca se deschide un magazin, vine un popa. Daca se sarbatoreste un eveniment national, un cortegiu de preoti îsi face numarul. Exagerarile din ultimii ani au cuprins si biserica si nu ne-ar mira sa sfintim si un WC public sau, în curând, un bordel.

Presedintele Ion Iliescu a început sa-si faca semnul crucii. Destul de stângaci, e drept, dar îsi face. O cer ratiunile de protocol o cere schimbarea la fata a României. Activistul si ateul Ion Iliescu face parada. Eu cred ca aceasta ipocrizie nu era necesara.

Ca orice cetatean, si Ion Iliescu are libertatea de a fi sau a nu fi ateu. Ca si noi, de altfel. Esenta problemei nu consta în a-si face cruce sau nu. Ideea de credinta nu are în sine nimic spectacular, totul desfasurându-se în forul interior al individului. Pentru ca a face parada din credinta este astazi o imensa ipocrizie.

Aceasta greseala a bisericii ortodoxe ne costa si ne va costa. Cultele neoprotestante vor nimici, în curând, credinta stramoseasca. Despre acest subiect vom mai vorbi. Într-un fel, politica Bisericii ortodoxe e mai necesara decât cea a lui Ion Iliescu.

Ateism sau credinta? Ipocrizie sau sinceritate?

u încercat si uneori au reusit sa ne faca sa spunem ca albul e negru, ca minciuna este adevar, ca tristetea este bucurie. Din fericire nu întrutotul. Ne-am trezit din somnul cel de moarte si acum ni se reveleaza proportiile dezastrului. Aproape nimic si nimeni nu-si mai gaseste locul. Pentru ca noi n-am fost apreciati dupa criterii valorice. Profesorii au strâns recolta, taranii ar fi trebuit sa devina intelectuali, militarii sapau canale. si asa mai departe. Au fost sfidate legile firescului.

si sa nu uitam. Ce au facut în tot acest timp profesorii adevarului, cei care ar fi trebuit sa separe negura de lumina, falsul de pur, ce au facut deci, ei, gazetarii? S-ar parea ca stim acest lucru. stim si de ce erau platite bine excesele de zel si omul nou ramâne tot cel vechi, decis sa traiasca bine, daca nu chiar foarte bine. De la sfidarea acestei legi a firescului a început dezastrul. Gazetarul a început sa ocoleasca adevarul, apoi l-a spus pe jumatate, apoi l-a înlocuit cu minciuna. Zelosii ne-au prezentat-o ca pe un adevar. A fost actul de sinucidere a acestei bresle acum descalificata, stigmatizata, martirizata. Va trece un timp pâna se va alege bobul din neghina, pâna ce lumea se va convinge ca ei nu mai pot fi crezuti pe cuvânt, acelasi cuvânt cu care ne-au insultat ani de-a rândul... Presa are nevoie de oameni curati. La suflet".

Acest articol a aparut în numarul 1 al publicatiei "Reporter". El îsi pastreaza valabilitatea si astazi când, totusi, i se mai poate adauga ceva: presa are nevoie si de profesionisti autentici. Voi reveni, discutia merita facuta.

Presa are nevoie de profesionisti

a orice cetatean, am sperat si noi în seriozitatea unor firme care ne-au promis marea cu sarea. Când fenomenul CARITAS (despre care am scris si o carte cu acelasi destin ca al jocului) a început sa se prabuseasca, am crezut totusi ca mai este posibila nasterea unor jocuri serioase. Iata ca nu a fost asa: de ieri, stiri spectaculoase ne vin de la Pitesti, un oras în care jocurile se înmultisera precum ciupercile. Sfânta e naivitatea omeneasca! Vazându-se înselati, oamenii au luat cu asalt birourile unde se stabilisera firmele, le-au facut praf, au agresat oamenii de ordine. Directorii, ca prin farmec, au disparut.

Într-un fel, schema dupa care functioneaza jocurile pretinse de întrajutorare este cunoscuta. Un individ face un statut, da într-un ziar un anunt (si ziarul se bucura pentru ca asta este publicitate platita din care ziarul traieste), stabileste un sediu cu câtiva functionari si o casierita si începe înscrierile. Oamenii dau buzna, tot ceea ce au agonisit intra în conturile societatii respective. Vine si ziua platilor. Patronul(ii) respectiv(i) platesc câteva zeci sau sute de chitante, apoi dispar. Oamenii, deposedati de bruma lor de bani, nu-si mai pot recupera nici macar sumele depuse.

Fenomenul jocurilor de întrajutorare, faza dramatica

eea ce pare de neînteles pentru observatorul neimplicat al acestui fenomen de masa este tocmai pasivitatea factorilor de raspundere. Ni se spune, spre exemplu, ba ca jocurile sunt legale, ba ca ele contravin flagrant legilor în vigoare. Hotarârile judecatoresti care fac posibile marile desfasurari financiare ulterioare sunt considerate insuficiente. Atunci de ce nu se ocupa de aceasta problema legislativul? E cert ca raspunsul trebuie cautat acolo unde exista si profitul. Dar sa vedem cine profita de aceasta nebunie colectiva care a cuprins mica noastra tara plina de humor:

. primul beneficiar al jocurilor este statul. Sumele imense care trec din buzunarul cetateanului în cel al unei firme iau imediat drumul bancilor si intra în acest circuit. Daca stam sa judecam drept, vom vedea ca miliarde de lei intra într-un circuit si ajung sa echilibreze, la un moment dat, balanta veniturilor statului. Nu ne-ar mira sa constatam într-o zi ca a existat o toleranta interesata, în acest sens, si o complicitate tacuta a anumitor institutii. Ceea ce este foarte posibil. În al doilea rând, profita anumiti oameni cu functii de raspundere la nivelul judetelor unde functioneaza aceste jocuri. Nimeni nu a putut verifica vreodata lista primilor înscrisi sau prioritatile la premierile facute. Banuielile cetatenilor indignati s-ar putea sa fie si aici adevarate.

În al treilea rând si ultimul, beneficiarul si marele perdant al jocurilor este cetateanul care doreste sa câstige un ban nemuncit, singurul care ajunge în final la concluzia ca în aceasta tara nu mai merita sa ai încredere în nimeni.

Fenomenul jocurilor de întrajutorare, faza dramatica (II)

ot ce se întâmpla pe plan politic la noi, în ultimul timp, dovedeste cu prisosinta ca exista undeva niste resorturi secrete si ca acestea nu sunt actionate de fruntasii politici de la noi. Sa spunem si mai direct: România este astazi condusa din afara granitelor sale. Tot ceea ce era un titlu de glorie pentru România socialista a fost risipit. Independenta si suveranitatea nationala au fost înlocuite prin dependenta de foruri internationale si de cercuri financiare mondiale care, se stie, nu fac niciodata cadouri. Era de înteles: înlaturarea lui Nicolae Ceausescu s-a facut cu bani multi, cu o dinamica deosebita a sferelor de influenta europene. A venit timpul sa se plateasca aceste datorii si actualii guvernanti dau din colt în colt. Orice mutare pe esichierul politic ar trebui analizata si din aceasta perspectiva. Negocierile secrete si publice facute de domnul presedinte Iliescu ne dovedesc, înca o data, ca avem dreptate. În apararea acestui guvern condus de domnul Vacaroiu au sarit numai fortele politice de stânga. Bâjbâielile, afirmatiile contradictorii, furia unora împotriva altora ne dovedesc cu prisosinta ca numai unii cunosc adevarul si-l manipuleaza conform unor interese personale. si atunci merita sa ne punem întrebarea: daca Guvernul este unul marioneta, daca el actioneaza în virtutea unor indicatii venite de aiurea (asa cum se vede din perspectiva cetateanului simplu), ce rost a mai avut acest bâlci national regizat si prezentat ca motiune de institutia presedintiei?

Se vede cu ochiul liber lipsa talentului si a profesionistilor diversiunii.

Guvernul României este în alta tara

ara sa ne dam seama, lumea noastra se schimba. si schimbarea, care atinge mai greu mentalitatile, afecteaza, în primul rând, partea vizibila a icebergului. Se schimba magazinele, strazile sunt mai colorate, reclamele mai violente. Lumea noastra cenusie se îmbujoreaza. Apar ziare color si pliante policrome. Din sumbre, publicatiile românesti devin vesele si îmbietoare. În curând se va schimba si lumea tipografiilor. Batrânul tipograf cu mâinile murdare de plumb (care a fost un erou al timpului sau) va fi înlocuit de modernele offset-uri care elimina plumbul si scurteaza timpii de productie. Ce se va întâmpla în aceste conditii cu vechile tipografii, nimeni nu stie. Soarta lor ramâne sa fie stabilita de oamenii care înca mai lucreaza aici. De gradul lor de deschidere spre nou, de mentalitatea acestora va depinde însusi viitorul, adica banii primiti ca salariu, conditiile de lucru, pensiile si, eventual, dividendele anuale, pe care le vor primi acestia. Din pacate, pluteste în tipografiile vechi un spirit retrograd de neînteles. Care, totusi, va fi înteles într-o zi chiar de catre oamenii care îl promoveaza. Dar, atunci, va fi prea târziu. Eu am spus si, probabil, eu am auzit.

Se va schimba si lumea tipografiilor

e-a intrat în obisnuinta sa gândim în scenarii, sa încercam sa anticipam miscari pregatite cu grija de strategii acestei lumi, sa întelegem macar partial logica dupa care se produc schimbarile radicale în materie de geopolitica. Unul din aceste scenarii, care ne atinge direct, se refera la o portiune din pamântul românesc si din natiunea româna. E vorba deci de Transilvania si de agitatia facuta de unele cercuri revizioniste din Ungaria, care flutura drapelul unei Ungarii mari ce ar atinge - dupa parerea lor - fostul imperiu de odinioara.

Desi respingem, ca români, instinctiv, aceasta ipoteza, sa încercam sa analizam cu luciditate fatetele. Va trebui, în primul rând, sa constatam ca în plan european au loc miscari masive în sensul federalizarii. Europa însasi, dupa Maastricht, este vazuta ca o imensa federatie de state ce ar urma sa functioneze lupa legi comune. Sa notam, în treacat, criticile vehemente aduse partizanilor acestei directii de dezvoltare a sistemului politic si economic european, care ar anihila particularitatile fiecarei natiuni din federatie.

Tendinta de federalizare este evidenta. Cehoslovacia s-a divizat pe criterii economice. Rusia este deja o federatie cu picioare de lut. Iugoslavia a fost divizata cu forta.

De ce nu e credibil scenariul alipirii Transilvaniei

la Ungaria?

cenariul alipirii Transilvaniei nu este credibil pentru noi si din alt punct de vedere. Dintr-o tara fara minoritati nationale, Ungaria ar deveni (si ar ocupa locul pe care îl are acum România), tara cu cea mai mare minoritate nationala din Europa. Sa ne închipuim ce s-ar face Ungaria cu 6-7 milioane de români, ce s-ar alege din Parlamentul ungar, ce lupte si framântari interne s-ar produce la Budapesta si la Cluj. Aceasta este, desigur, o ipoteza absurda care ne face sa zâmbim si sa întelegem mai bine rolul de mascarici national (care este perfect constient de actele sale) ale "tribunului" national Corneliu Vadim Tudor...

Nici un strateg mondial nu ar admite destabilizarea unei tari mici, revizuirea granitelor unei tari mijlocii, transformarea centrului Europei de Est într-un teatru de bataie, într-o zona de cutremure politice si sociale, într-o zona de nisipuri miscatoare.

Mult mai viabila (si din perspectiva noastra), mult mai optimista este ipoteza unei Românii stabile, cu o politica ponderata, cu un nivel de dezvoltare economic mult peste cel de azi, cu o stabilitate sociala evidenta. Credem ca aceasta alternativa favorabila noua este cea justa. Important este sa o întelegem si sa jucam cartea care ne va face sa câstigam potul.

Ce ar fi un parlament maghiar cu reprezentantii a câtorva milioane de români?

n prieten sosit recent de la San Francisco mi-a povestit ceva ce merita semnalat si comentat. Sosit direct de pe vapor, s-a urcat într-un taxi si a cerut sa fie dus într-o zona comerciala. si a fost dus, numai ca în acea zona de magazine (de lux si mai pentru buzunarul fiecaruia) a trait una dintre cele mai crunte experiente ale vietii sale: la fiecare pas întâlnea cersetori, oameni carora le curgeau zdrentele de pe ei, o familie de mulatri, sot, sotie si doi copii, care cereau câtiva dolari pentru mâncare, oameni nespalati si obositi pentru care o cada de apa ar fi fost un adevarat lux. Într-un cuvânt, a întâlnit o lume anormala, departe, foarte departe de mitul american la care am trait si noi, cu gândul, multa vreme. Iar unii chiar mai viseaza si astazi, desi stiu ca nu poate curge nicaieri bunastarea în buzunare. Mi s-au parut cam crude aceste constatari, ceva care se apropia de punctele de vedere oficiale de acum câtiva ani. I-am spus aceasta parere. Mi-a raspuns ca nu e vorba, nicidecum, de o intentie de antipropaganda, ci de o crunta realitate care te izbeste ca un ciocan. America s-a bucurat totdeauna de o fatada favorabila care a luat tuturor mintile. si nu e vorba doar de noi, românii, ci si de oameni nascuti si crescuti în Occident. Specialisti în fatade cum sunt (fie ca e vorba de politica, de economie sau de social) americanii îsi alimenteaza permanent mitul. si realitatea este ca America e mai mica decât reclama Americii.

America e mai mica decât reclama Americii

nii mai traiesc înca în iluzia ca au pierdut la caderea regimului Ceausescu un rai unde curgea numai lapte si miere, pentru care fac astazi slujbe, si pe care îl regreta cu multa nostalgie. Acest lucru îi face pe unii români sa considere natiunea din care fac parte o natiune profund tembelizata, fara sanse de viitor. Acesti români uita si nu înteleg. În privinta uitarii, veti spune ca e omeneasca. Cum se pot uita momente crunte ca acelea când soseau la ginecologie femei care se automutilau ca sa scape de un copil pe care nu îl doreau? si asta pentru ca un conducator imbecil (caruia îi tineau trena oameni destepti) hotarâse ca trebuie sa ne înmultim ca ciupercile... Cum se poate uita faptul ca nu aveai voie sa gândesti altfel decât ti se cerea prin documentele partidului? Când traiam cu frica de securitate, când ne hraneam pe cartela si nu aveam voie sa iesim dincolo de hotare?

si sunt exemple nenumarate, pe care nu ar trebui în nici o situatie sa le uitam. În privinta întelegerii, lucrurile stau însa putin mai complicat. Putini români au înteles la nuanta mecanismul societatii socialiste, pe care au fost siliti sa o paraseasca, filozofia problemei în discutie. Era mai simplu sa se lase condusi de unele structuri alese pe principii generoase, dar gaunoase... Cum sa înteleaga astazi acesti cetateni mecanismele unei economii de piata, mult mai dure, dar infinit mai eficiente? Cu aceste întrebari retorice, vom trece la analiza solutiei capitaliste pentru iesirea noastra din marasmul de azi.

Capitalismul, unica solutie

u stiu ce se ascunde sub masca unor critici violente aduse actualului program guvernamental de protectie sociala: e vorba de o perdea de fum în spatele careia se manevreaza extrem de dinamic, în sensuri partizane, unde se ruleaza miliarde de lei si milioane de dolari, unde se fac înca de pe acum jocurile politice ale alegerilor viitoare. Nu doresc sa afirm ca aici e vorba doar de interesele actualilor guvernanti, ci dimpotriva. Opozitia noastra draga, aflata de câtva timp în crestere de forma, este poate cea mai interesata în sustinere financiara, ca orice outsider care nu-si poate depasi conditia fara un impuls din afara pistei. Desigur, opozitia are si aici a doua sansa, pentru ca putini sunt acei comercianti bogati, finan-tisti influenti care sa nu fi provenit din rândurile fostilor. Unii dintre domnii aflati în opozitie, ma refer la cei din Partidul Democrat al lui Petre Roman, sunt oameni extrem de bogati si numai Dumnezeu stie cum au ajuns în aceasta situatie. Cât despre actualii guvernanti ai României, e firesc sa credem ca sunt si actualii exploatatori, în sensul stalinist al cuvântului. Întrebarea este: va veni, oare, vremea când ei vor fi destul de bogati ca sa se mai gândeasca si la umilul popor român? Daca ma gândesc ca asa e facut omul, ca el doreste totdeauna mai mult decât are si decât merita, îmi vine sa cred ca stiu raspunsul. De aceea îi cred pe cei care îsi iau câmpii, îsi schimba religia, îsi trag un glonte în cap, îsi dau foc...

Iata de ce îi cred pe aceia care îsi trag un glonte în cap

ntr-o posibila istorie post-revolutionara se va putea scrie un capitol si despre tradarea presei, totusi una mica în comparatie cu marile tradari ale ultimilor ani. Spun asta constient ca mi-as putea face mie însumi (si implicit ziarului la care lucrez) un mare rau. Ce sa întelegem însa din politica (fara doar si poate benefica sub raport material), despre politica ziarului "Evenimentul zilei" si mai nou a "Tineretului liber"? Pe de o parte, cele doua ziare citate fac o campanie desantata pentru eliminarea a doua capete mari ale Sigurantei Nationale, Marin Pancea si Dumitru Cristea; iar pe de alta parte (ca o recompensa primita de la domnul Virgil Magureanu) au început sa publice documente ultraconfidentiale, cum ar fi listele informatorilor, despre care ani de zile s-a afirmat ca nu vor fi dezvaluite decât dupa cincizeci de ani.

O mare (mica) tradare începe sa iasa la iveala. O presa implicata în jocuri politice si de interese va fi, într-un final, o presa compromisa, adica o presa manevrabila, santajabila în orice moment. Adica exact ce s-a dorit. Compromiterea ei. Iar un stat în care o putere este compromisa este un stat la cheremul adevaratilor puternici ai zilei, care întotdeauna sunt nevazuti.

Din fericire, presa locala este considerata prea neînsemnata pentru a putea fi implicata în astfel de jocuri.

De altfel, e si mult mai greu în orase mici în care fiecare se cunoaste cu fiecare. S-ar putea, în aceste conditii, ca francezii sa aiba dreptate ca viitorul o sa fie de partea celor mici, a ziarelor regionale si locale.

Vom trai si vom vedea.

O mica mare tradare

-ar putea ca afirmatia din titlu sa socheze, asa cum s-ar putea ca ea sa para un lucru firesc. Se stie cât de puternica a fost propaganda partidului comunist, organism care avea în structurile sale oameni de "mare nadejde" si, uneori, tipi extrem de inteligenti, de mare dinamism si rafinata actiune. Se mai stie ca, dupa revolutie, tot acest organism a fost redus temporar la tacere, ca oamenii care îl constituiau n-au plecat din tara, ci s-au retras pe pozitii neutre. Într-o vreme am crezut ca ei nu vor mai aparea niciodata de frica, de teama ca vor fi absorbiti în vârtejul social. Iata ca nu a fost asa si ca evolutiile parapolitice din ultimele saptamâni îi au ca vedete incontestabile pe acesti oameni din umbra, mai activi ca niciodata, pentru ca astazi au de depasit mai multe obstacole dintr-un foc: indiferenta europeana vizavi de România, dorinta de a convinge o lume întreaga de bunele intentii ale actualului Presedinte si ale Guvernului, opozitia fata de ei însisi, ca elemente ale unei trecute structuri totalitare. si iata, înca o data, ca aceste umbre ale trecutului înregistreaza si primele succese: ce altceva înseamna vizita presedintelui în Franta, venirea lui Placido Domingo, un prim-ministru belgian care dirijeaza la Bucuresti o orchestra româneasca, Forumul Crans-Montana? si acestea sunt numai câteva exemple, care ne-au stat la îndemâna prin notorietatea lor. Sper ca este clar ca baietii de la Propaganda au succes si în economia de piata. Pâna acum suntem pe calea cea justa. Asteptam cu interes prima deviere...

Baietii de la Propaganda au început sa lucreze

m trait s-o vedem si pe aceasta! Petre Roman, ministrul în pulover cu dungi (cel de la Revolutie) si în pulover rosu (cel de prim-ministru), a fost în redactia "Curierului", a dat mâna cu noi, a dialogat cu redactorii si patronii ziarului pe un ton aproape prietenesc. Lucru demn de luat în seama, pentru ca pe vremea când era prim-ministru a fost imposibil. Totusi, i-am recunoscut domnului Roman ca, într-un fel, "Curierul" apare în formula de azi si datorita dumnealui. Pentru asta i-am multumit. I-am multumit si pentru ca este un om inteligent care stie sa-si apropie presa într-un mod diferit de varianta grosolana a adversarilor sai politici. Totusi, noi nu întelegem rostul acestor vizite de lucru precipitate. Întâi a fost delegatia de partid si de stat condusa de domnul Adrian Nastase. Acum a venit Petre Roman. Deci doua aripi ale Puterii actuale din România! (A nu se uita ca Partidul Democrat, fostul FSN, este si el prezent în toate structurile puterii locale). Puterea face vizite în teritoriu. Foarte bine, desi s-ar putea obiecta ca vizitele de tipul acesta, facute cu surle si trâmbite, au mai mult un rol decorativ decât lucrativ. Ce sa însemne asta? Se misca ceva în tara, se va întâmpla ceva în curând, dar despre ce este vorba? Sa fie o remaniere guvernamentala, alegeri anticipate sau ceva mult mai grav? Cu ce drept viziteaza domnul Roman VILMAR-ul si OLTCHIM-ul? Mai are Partidul Democrat vreun rol în conducerea treburilor economiei, când tara are guvern majoritar FDSN? Nu mai are si totusi domnul Roman este primit în doua mari întreprinderi vâlcene cu onoruri ministeriale. Demonstreaza asta, oare, ca în sânul puterii exista aliante care nu se vad? Ca domnii Iliescu si Roman sunt înca prieteni la greu? Sau demonstreaza acest lucru incapacitatea conducerilor unor întreprinderi de stat de a refuza o vizita a unui om "deja sfârsit" politiceste?

Vizita unui "om sfârsit"

m fost recent cu treburi la vecinii nostri, la fratii nostri bulgari sau mai degraba la noi.

Am descoperit si la ei aceleasi forme ale vietii de tranzitie, deocamdata în stare embrionara. Nici la ei nu se stie cu precizie daca societatea merge înspre capitalism sau înspre socialism. si, la ei, ca si la noi, oamenii puterii fac legea lor, SRL-urile lor, miliardele lor. si ei au buticuri, magazine, angrosisti, greve, mizerie pe strazi, târfe în hoteluri si oameni beti sau oameni nauciti de schimbarea brusca pe care au fost obligati s-o traiasca. si la ei e furia automatelor austriece TAB Austria la care îti pierzi mai degraba sperantele. E uimitor cum a proliferat în Bulgaria acest tip de Cazino al saracilor. si ei au avut un CARITAS, desi nu au avut o mineriada. Însa, ceea ce ne deosebeste pe noi de "vecinii cu ceafa groasa" este omniprezenta mafiei.

Preturile sunt controlate mai putin de stat si mai mult de mafioti, târfele au tarife fixe, sub care nu se poate coborî, bautura se contraface în draci si se exporta în draci, traficul de stupefiante e o afacere extrem de prospera si are anvergura europeana, stiut fiind ca TIR-urile bulgaresti ara pamântul de la Sofia si pâna la Paris.

Krasimuir, un sofer de taxi cu care am stat îndelung de vorba, mi-a marturisit ca poporul nu mai vrea socialism, pentru ca socialismul îi apropiase prea mult de rusi, ca tineretul prefera sa-si ia lumea în cap. si totusi, oamenii sunt nemultumiti si nostalgici, partidele de stânga au cote în crestere si unii dintre ei mai plâng când se gândesc la ceea ce era Bulgaria lui Todor Jivkov.

Bulgaria, tranzitie de tip românesc

otrivit legilor fizicii, o bila aflata în nemiscare se poate deplasa numai daca primeste un impuls exterior. Desi în interiorul bilei totul se misca, ansamblul îsi pastreaza starea pâna în momentul în care cineva din exterior exercita o forta asupra acestuia. Aceasta explicatie destul de simplista este aplicabila, în orice moment, situatiei României. Nimeni nu spune ca în tara noastra Guvernul, Presedintele, Parlamentul nu fac eforturi, nu se misca într-un sens pe care toti acestia l-ar dori pozitiv. si, totusi, tara ramâne în nemiscare. Monarhia, spun domnii parlamentari din opozitie, ar însemna pentru tara noastra impulsul atât de necesar pentru ca totul sa renasca. Valoarea de simbol pe care o reprezinta regele într-o tara va însemna, dintr-o data, anihilarea reactiunii interne, care nu stie cu ce se manânca democratia, face mai mult rau. Pe de alta parte, ar însemna o deschidere catre lume, pe care, oricât s-ar stradui, actualii atomi si molecule care reprezinta puterea nu o vor putea realiza.

Monarhia salveaza România! Poate fi acest lucru adevarat? Adevarat, suntem siguri ca poate fi. Posibil, ne îndoim! Atâta timp cât fortele puterii actuale vor ramâne pe pozitii, câta vreme tara nu va primi un impuls exterior, în sensul realizarii unui sistem monarhic credibil, România are o singura sansa: aceea a bilei.

Monarhia salveaza România?

esi suntem constienti de efectul de boomerang pe care îl au articolele care se refera la mass-media, nu putem sa trecem cu vederea aspectul manipularii lor. Vom spune ca noi, ca lucratori în presa cotidiana, avem motive în plus sa fim îngrijorati. Presa româneasca începe sa fie manipulata. Nu numai de oamenii puterii, ci si de factori de influenta externi, de cercurile de afaceri interesate în câstigarea canalelor mass-media pentru a-si promova campaniile de vânzari. Evident, noi nu tinem partea Societatii Ziaristilor Români care a dat publicitatii un comunicat îngrijorat si ipocrit în care erau acuzati doar factorii externi. Ne îngrijoreaza mai ales faptul ca ziarele românesti traiesc la limita subzistentei si ca ele sunt, într-un moment sau altul, nevoite sa apeleze la compromisuri în stare sa le redreseze financiar. Scumpirea hârtiei, a manoperei tipografice, scaderea puterii de cumparare a românilor sunt aspectele care au generat saracirea firmelor care editeaza ziare. Manipularea presei de aici începe: de la lipsa acuta de fonduri. Abia apoi vin privilegiile, calatoriile în aeronavele prezidentiale, vânzarea unor active în mod preferential etc. Sunt detectabile pozitii partizane si în cadrul unor trusturi de presa, care stau foarte bine financiar. Trustul de presa "Expres", singurul în masura sa se autofinanteze, nu face exceptie. O spun comentariile din ultimele luni ale domnului Ion Cristoiu, din ce în ce mai diluate si axate pe subiecte de importanta mica. Manipularea prin omisiune (accentul pe faptul derizoriu si uitarea voita a "temelor" mari) este si ea extrem de periculoasa. Din fericire, "Curierul de Vâlcea" este editat de o firma prospera, care a îndraznit sa faca si altceva decât ziar. Partial a si reusit si, de aceea, nu este supus compromisului. "Curierul" ramâne un ziar independent de vointa altora. Raspundem astfel celor care ne-au îmbiat cu milioane si privilegii, pe de o parte, si tuturor (putini, e drept) care mai cred ca acest pact cu diavolul a fost deja facut.

Opinia publica româneasca este mânuita extrem de abil

unt mai numeroase exemplele de coruptie din România, sunt în joc sume tot mai mari, mai neobrazate si care ne lasa pe toti cu gura cascata. Într-un fel, situatia seamana cu aceea a organismului în care a intrat un microb periculos: infectia se localizeaza într-un punct si, daca nu este tratata la timp, se generalizeaza. Boala se numeste septicemie si ea determina moartea grabnica a organismului pe care l-a cuprins. Metaforic vorbind, infectia locala (numita coruptie cu formele ei: jocuri de interese) a organismului societatii românesti este pe cale de a se transforma într-o septicemie morala. Niciodata pe vremea când la putere era P.C.R.-ul nu s-a vorbit ca astazi, nu am avut atâtea exemple concrete de coruptie la toate nivelurile. Naiba stie de ce: poate era o frica prea mare, poate organele si organismele de represiune erau formate din oameni mai cinstiti, poate oamenilor le ajungeau mijloacele de trai, poate tentatiile nu erau atât de mari. Astazi, confundam cu totii libertatea câstigata de altii în numele nostru, cu libertatea de a calca în picioare conventiile sociale. Se fura cu sacosa, cu tractorul, cu vagonul, cu flota.

Trec bunurile statului, adica bunurile oamenilor acestui popor, în buzunarele unor alesi, fie din popor, fie din alte zari. Iata de ce compromisurile facute în plan politic determina mutatii majore în plan national. Dintre toate pericolele care ne pândesc, septicemia noastra morala este singurul pericol de moarte.

Septicemia morala

n fenomen absolut interesant e de observat în ultimele luni: a scazut considerabil importanta valutei pentru economia româneasca si, implicit, pentru cetateanul român. Ajunsesem, asa cum se stie, sa ne facem planuri în dolari, sa evaluam în marci casele si terenurile, sa comparam totul cu preturile de afara, desi afara altul era raportul salarii - bunuri de consum. Astazi, jocul s-a schimbat, vine fata la baiat, bancile mondiale arunca pe piata româneasca mari sume în valuta si asta face ca pretul dolarului sa scada vertiginos. Desigur, acest fenomen paradoxal e explicabil numai într-o optica nefireasca: retehnologizarea economiei noastre prin absorbtia de tehnologie straina nu se poate face decât daca puterea de cumparare a românilor creste.

Dolarul va continua sa scada si de aceea e bine sa-i sfatuim pe toti aceia care economisesc în valuta sa o schimbe si sa depuna la bancile românesti leii, pentru ca acestea ofera dobânzi suficient de mari în conditii de siguranta. Se pacalesc, de asemenea, toate firmele care vând raportat la pretul dolarului fara o marja de siguranta. A devenit extrem de riscant sa vinzi astazi pe credit si sa raportezi totul la valoarea dolarului. Dedolarizarea economiei românesti a început si ea va avea, cu siguranta, importante ecouri în politica româneasca. Înainte de a fi un succes, ea trebuie sa fie pentru toti un grav avertisment.

Dedolarizarea economiei românesti

e prea multe ori uitam avertismentele trecutului; asta pentru ca memoria noastra retine numai momente frumoase, momentele nefericite fiind imediat uitate. Asa e construit omul, românul cu atât mai mult. A mostenit o putere de a depasi trecutul râzând, luându-l în bascalie, ironizându-l.

Aceasta trista constatare era poate uitata, daca nu participam zilele trecute la o întâlnire a unor fosti tovarasi, astazi patroni milionari, cu angajati, cu proprietati, cu perspective. În discursurile lor, printre bucati de friptura si gâlgâituri de vin, deplângeau zgomotos zilele apuse ale comunismului, zilele glorioase când se construiau apartamente, drumuri, spitale si fabrici. Ipocrizia acestora mi se pare fara margini, atâta vreme când patronul înseamna capitalism, câta vreme patronul îsi plateste angajatii ca sa realizeze profituri mari, câta vreme decalajele sociale se adâncesc cu fiecare zi care trece.

Nu mai cred în acest tip de nostalgie fariseica. si, ma gândesc, a venit timpul ca presedintele Iliescu sa apara la televiziune si sa taie nodul gordian care ne tine legati de trecut. Autoritatea prezidentiala, pe care multi oameni o neaga, s-ar face simtita si astfel ar afla natiunea româna ca ne aflam în plin capitalism crud si salbatic, ca nu mai e timp pentru acest tip de nostalgie.

Nu mai cred în nostalgia fariseilor

upa cum se stie, relatiile existente în lume între mafioti, autoritati locale, politie si servicii secrete sunt destul de strânse, în sensul ca acorduri si întelegeri se stabilesc în mod constant pentru pastrarea linistii si a controlului unor zone de influenta.

În aceeasi ordine de idei, este de înteles de ce un camion încarcat cu heroina si hasis, în valoare de milioane de dolari, este descoperit (prin Interpol), doar dupa ce acesta a traversat câteva tari cu frontiere ultradotate în stoparea traficului cu droguri. Ce se întâmpla, de fapt? Iata o ipoteza spectaculoasa, desi deloc absurda: în punctul de plecare a încarcaturii exista informatori care îsi fac datoria, alerteaza politia si serviciile anti-drog. Din cauzele aratate la început (acorduri secrete, interese materiale, interese politice), acestea nu opresc marfa în faza incipienta. Ea traverseaza câteva tari, unde este oprita datorita informatiilor venite prin Interpol, FBI etc. Aici, acordurile mafiote cu autoritatile nu mai opereaza, întrucât aici exista o alta mafie si alt tip de autoritate.

Desigur, exista interconexiuni, în sensul ca totdeauna cineva plateste informatia, pastrând pentru sine valoarea încarcaturii. Aceasta finanteaza operatiuni ultrasecrete, pentru care se aloca întotdeauna fonduri care nu exista pe hârtie.

Astfel ne explicam de ce ni se anunta, cu surle si trâmbite, uriase capturi de droguri la granitele României. Poate ca în România mai exista ceva: si serviciile secrete si Mafia sunt mai întelegatoare.

Desigur, pentru ca ele de-abia îsi traiesc copilaria fericita...

În România, Mafia se dovedeste mai întelegatoare

n primul rând ar fi vorba de însasi mentalitatea acestora. Firmele private nu iau credite, motivând ca dobânzile sunt înrobitoare. Desigur, e vorba aici si de nefundamentarea proiectelor acestora. Apoi, ar putea fi vorba de o lipsa acuta de informatie. Cu totii stim ca exista fonduri alocate de organismele financiare mondiale, însa nimeni nu stie în ce conditii se acorda ele. Bancile obtureaza informatia care, cel putin în prima faza, este vitala întreprinzatorului (privat sau de stat) ca însusi aerul. si aici trebuie sa facem o paranteza: e vorba de reteaua de interese în care sunt bagati inspectorii de credite, conducerile bancilor. Unii întreprinzatori au doua si mai multe credite, altii sunt stopati, pe motive inventate, de la bun început. Unele credite (cele pentru retehnologizare), nu au dobânda, au dobânda mica, se acorda fara garantii. Contractantul de credite nu stie acest lucru si din motive lesne de înteles nici nu i se spune. Birocratia din banci face ca un dosar de credite sa treaca de faza judeteana si sa se blocheze la nivel central. Acestea ar fi câteva motive. Lor li se adauga multe alte nuante. Despre care va mai fi vorba în paginile "Curierului". Suntem constienti, cu toate acestea, de doua lucruri. Ca nu vom convinge pe nimeni sa ia credite si ca nu vom reusi niciodata sa stopam blocajul care-i împiedica pe întreprinzatorii români sa ia aceste baloane de oxigen, numite credite.

Cine împiedica accesul întreprinzatorilor români

la credite?

ciodata, pâna astazi, românii nu s-au trezit în situatia de a face fata problemelor vietii, probleme puse cu extrema duritate ca astazi. Simtul responsabilitatii, cândva o vorba aruncata în vânt, este în continua crestere si asta pentru ca noile legi economice o impun, pentru ca vremea iresponsabilitatii a trecut, pentru ca a fi responsabil înseamna a câstiga bani, singura ideologie valabila în ziua de azi, cel putin singura recunoscuta de majoritatea românilor. A trecut vremea sentimentalismelor, a declaratiilor sforaitoare, a minciunii ridicate la rang de politica nationala si individuala. Pe toti cei care mai gândesc asa îi gasim la colt de strada comentând înversunat miscarile tovarasului Verdet, iesirile la rampa ale lui Adrian Paunescu, articolele din România Mare sau iminentul pericol pe care îl reprezinta ungurii pentru natia româna.

Pe ceilalti, pe care îi vom numi responsabili, îi vom gasi muncind la firmele lor platitoare de impozit, facând afaceri care servesc în cele din urma si interesului national. Din pacate, însa, numarul iresponsabililor pe metru patrat este suficient de mare pentru a spera într-o îmbunatatire rapida a vietii noastre. Eu cred ca aici trebuie cautata cheia tranzitiei.

Cheia tranzitiei

u fost momente (imediat dupa Revolutie), când exasperat de lentoarea cu care lucrurile evoluau spre bine, am scris ca suntem pierduti ca popor. Desi îmi vine greu sa recunosc, am gresit. Astazi, la mai bine de patru ani, constat cu stupoare ca nu suntem deloc ultima tara si ultimul popor din lume, ca avem sanse egale de devenire, ca suntem mai dotati, desi evoluam în conditii mult mai dificile.

Întâmplarea face sa fi fost destul de mult plecat din tara în ultima vreme, sa ne fi comparat cu alti cetateni europeni, sa fi vazut cum traiesc acestia, cum gândesc, cum se roaga, ce spera sa faca, cum îsi cresc copiii, cum îsi aranjeaza casele. Concluzia mea este ca undeva, poate în suflet, suntem superiori. Îmi veti spune poate ca a avea suflet nu înseamna a avea si bani si asta e adevarat. Dar, pentru ca exista si un dar, trebuie sa repetam ceea ce toata lumea stie: ca banul dezumanizeaza si handicapeaza sufleteste.

Din acest punct de vedere (si poate nu pentru mult timp), înca mai putem trai fericiti în tara noastra asa cum e ea: cu greutatile ei, cu mentalitatile ei învechite, cu religia ei greoaie. Pentru ca toate sunt ale noastre, pentru ca sentimentul apartenentei la poporul român si la România este unul înaltator si nemuritor. Au trecut vremurile când visam sa devenim americani si a venit timpul sa reconsideram valorile nepieritoare românesti. Care sunt numai ale noastre si care nu au pereche în aceasta lume.

Au trecut zilele când visam sa devenim americani

a Frankfurt, am stat de vorba cu refugiati bosniaci care mi-au povestit câteva întâmplari de necrezut ai caror eroi sunt cetateni români... stiam demult ca românii sunt descurcareti, iar din istorie am aflat despre vitejia lor (!) Însa nu am stiut pâna acum ca românii sapa transee, lupta cu arma în mâna, de o parte si de alta a frontierei din fosta Iugoslavie. Sa fie pofta de arginti atât de mare încât oameni seriosi, ingineri, profesori, dar si tarani si muncitori, sa-si riste viata pentru un pumn de dolari? Iata ca este, desi nu ne vine sa credem ca acest lucru este perfect adevarat. Mi s-a povestit, de asemenea, ca bosniacii, croatii si sârbii nu sunt deloc fair-play si ca uneori împusca din spate ca sa nu plateasca soldele mercenarilor români. Bosniacii mi-au spus nume de români ale caror urme se vor sterge pentru totdeauna. Ei mor inutil pentru o cauza care nu este a lor si pentru o solda de mizerie. Iata de ce am considerat util sa povestesc pe scurt aceste lucruri. Eu zic cum zice si proverbul stramosesc: fie pâinea cât de rea, tot mai bine în tara mea. Mai ales ca pentru o pâine alba se poate muri. Prosteste.

Românii sapa transee în Bosnia

vorba a lui Mircea Eliade, care se lafaie de câtiva ani pe prima pagina a revistei "Zig-zag", spune ca nicaieri în lume nu se consuma în politica atâta energie ca în tara noastra.

Vorbe adevarate atât pentru epoca în care au fost scrise (perioada interbelica), cât si astazi si, mai mult ca sigur, mâine. Ca este asa ne-o demonstreaza cu prisosinta ultimele tribulatii din arena politica, intrarea în guvern a doi ministri peuneristi, precum si pretentiile partidului "România Mare" de a obtine portofolii la toate nivelurile staff-ului care conduce România. Guvernul României prezenta lumii o fata suficient de palida pâna acum. Ce va fi de acum înainte, cu un partid considerat nationalist si extremist, vom mai vedea. Ceea ce as dori sa remarc aici este abundenta de ipoteze, de reactii ale unor partide, valurile de cerneala care au curs (si iata, curg), pe marginea acestui subiect suficient de banal pentru a încapea într-o stire de patru rânduri.

Nu e nici o filozofie în aceasta remaniere partiala a guvernului. P.D.S.R. a satisfacut pretentiile unor aliati, fapt normal pentru orice partid de guvernamânt din lume. si opozitia, daca ar fi fost la putere, ar fi trebuit sa faca la un moment dat acest compromis. Nu vreau sa spun aici ca PUNR este un partid atât de rau sau atât de bun ca sa merite portofolii în guvern. PUNR nu e nici mai prost, nici mai bun ca, de pilda, Partidul Alianta Civica. Ne-am obisnuit, însa, sa gândim complicat si sa facem scenarii.

Viata e simpla si, din punctul meu de vedere, doar gândirea lipsita de podoabe inutile are o anume eficienta. În afaceri, ca si în politica. Dar mai ales în politica.

Doar gândirea simpla poate fi numita eficienta?

ilonii democratiei, se stie, sunt institutiile statului de drept. Afirmatia aceasta nu mai trebuie demonstrata, ea ar trebui sa ne intre tuturor, ziaristi sau cetateni care lucram cu bratele, ar trebui, zic, sa ne intre odata pentru totdeauna în cap. De aceasta axioma depinde viata cetatenilor unei tari. stim cu totii ce dramatice au fost momentele de dupa Revolutia din decembrie, când politistii se simteau nesiguri, când securistii erau asociati cu criminalii de drept comun, când functionarii primariei sau fostelor consilii judetene erau luati în bascalie, martirizati, de multe ori pe nedrept. De toti acestia depinde siguranta cetateanului român, într-un fel si linistea zilei de azi si de mâine. Ne-am îndepartat cu totii suficient de tulburarile pe care ni le-a creat tuturor momentul decembrie '89. Astazi, unii dintre noi, fara sa vrem, gândim altfel. Asa ne forteaza mecanismul economic în care traim si pe care, vrem, nu vrem, trebuie sa-l acceptam.

Dar sa revenim la institutiile statului de drept. În toate manualele de democratie, care sunt constitutiile statelor occidentale cu traditia pe care noi am pierdut-o, se face vorbire despre modul în care trebuie aparate valorile democratice si institutiile statului. Nici cele mai liberale constitutii, cea americana, de pilda, nu uita sa pomeneasca rolul major al acestora. Noi, cetatenii români, am cam uitat ca la Politie, la Procuratura, la Parchete, la Presedintie, la SRI lucreaza tot oameni, uneori mari specialisti în domeniul lor. Chiar si presa a gresit si greseste copilareste interferându-se, calomniind, luând în derâdere institutii fundamentale ale statului.

stiu ca toate aceste rânduri suna cam comunist, dar numai repetând mereu aceste lucruri, gândirea noastra va progresa. Altfel, ne vom întoarce, în curând, la limbajul de lemn sau, poate si mai rau, la gândirea unor capete de lemn.

Institutiile statului de drept trebuie aparate

in recentul meu voiaj peste Ocean, în America tuturor posibilitatilor, ma întorc cu doua concluzii, care merita sa fie cunoscute. Prima, si poate cea mai importanta, se refera la conceptia despre munca. Am fost efectiv socat de cantitatea de energie pe care o depuneau gazdele mele, patroni de mici întreprinderi private, în munca lor de zi cu zi. Munceau pâna la ultima lor picatura de energie, cu o îndârjire demna de admiratie. Nimic nu ramânea pe a doua zi, nimic nu ramânea necalculat. Viata în America nu este o joaca, iar munca ramâne singurul aliat al cetateanului occidental. Nimic nu se face de mântuiala, fie ca e vorba de spalatul paharelor sau de constructia de locuinte. Din pacate, analizând comparativ, la noi tocmai aceasta conceptie lipseste. si, iarasi, din pacate, câta vreme nu ne vom reeduca în spiritul muncii si ne vom tine de mici smecherii balcanice, vom ramâne codasii planetei. A doua concluzie, strâns legata de prima (mai bine zis o consecinta a ei), este ca modelul american de democratie, fie ca e vorba de cel canadian, fie ca e vorba de cel al Statelor Unite, este unul viabil, unul creator de mari valori materiale si de o puternica încredere pentru cetateanul obisnuit. Am remarcat, cu usoara invidie, cât de mândri sunt canadienii de tara lor, de poporul lor cosmopolit, de actiunile conducatorilor lor politici. si iarasi m-am gândit la ignoranta noastra de români, capabili sa scuipam si sa renuntam usor la traditie, la biserica stramoseasca, la istoria noastra. Daca doriti, suntem uneori niste indieni usor de ademenit cu giuvaericale în schimbul carora vindem o constanta de nepretuit, care este sufletul de român.

Democratia occidentala ramâne un model viabil

laltaieri seara, telefoanele de la "CURIERUL" au sunat îndelung. Mai multi domni indignati ne-au sunat si ne-au chestionat pe noi în legatura cu afirmatia unui redactor al mass-media vâlcene, potrivit careia ar trebui sa ne fie rusine ca suntem români. Nu stam sa analizam aici contextul în care a fost facuta, care este posibil sa fi fost unul cu totul special. Din acest motiv nu indicam acum numele redactorului si numele organului de presa. Ne intereseaza doar miezul problemei. Trebuie oare sa ne fie rusine ca suntem români? Multi români si-au pus aceasta întrebare pe vremea lui Ceausescu, multi si-o pun si astazi. Unii fac din afirmarea interesului national un stindard pe care îl flutura prin fata ochilor tuturor, asa cum, odinioara, se scotea pe gard cearsaful tinerilor casatoriti dupa noaptea nuntii.

Foarte multi cetateni nascuti în România, deci români, îsi reneaga originile si se îndeparteaza de ceea ce au mai pretios, de singurul lucru pe care nu si-l pot alege: parintii, originile, traditia stramoseasca. Aceasta este o chestiune de libertate individuala. Însa de la conceptul de libertate si pâna la renegarea fiintei e o cale suficient de mare, o prapastie care nu are suport în normalitate.

Am trait (si nu de putine ori), sentimentul ca nu suntem suficient de dezvoltati ca alte popoare ale lumii. sansa mi-a surâs, am calatorit în Europa, în Asia, în Africa si, recent, în America de Nord. De multe ori m-am întrebat si eu ce vina avem noi ca ne-am nascut români, ca ne-au fost refuzate minunatiile acestei lumi, ca traim într-un continuu provizorat. La aceasta întrebare nu exista raspuns. Deocamdata.

De fiecare data, însa, sentimentul apartenentei la saracia noastra nationala, la valorile neperisabile ale acestui pamânt, la oameni, la acest reconfortant "acasa" s-a dovedit mai puternic. Sunt unul dintre aceia care cred cu tarie în ideea de românism, în suprematia valorilor sufletesti vizavi de bogatiile materiale. Sunt unul printre milioanele de români îndârjiti si încrezatori în destinul acestui popor, cu nimic mai prejos decât cosmopolitul popor american. Eu cred ca nu trebuie niciodata sa ne fie rusine ca suntem români. Dimpotriva.

Nu e rusine ca suntem români

m observat în ultima vreme o scadere vertiginoasa a apetitului românilor pentru presa scrisa. Tirajele ziarelor centrale scad vertiginos, în top intra furtunos presa locala, hârtia se scumpeste, pretul manoperei tipografice, de asemenea, retelele de difuzare sunt la pamânt (în timp ce vânzatorii de ziare continua sa câstige cât presedintele Iliescu), ziaristii o dau în bara lasându-se manipulati din exteriorul redactiei. Cam acesta ar fi peisajul presei românesti în anul de gratie 1994, luna noiembrie. Sigur, veti spune, e o utopie ideea de a patra putere în stat pe care ziaristii si politicienii o arunca în rastimpuri. Acest slogan (pâna la urma trebuie sa recunoastem), e scos din când în când de la naftalina si fluturat pe la nasul moliilor care urmeaza sa devoreze hârtia de ziar si sa se intoxice cu plumbul înghitit.

si, totusi, a venit vremea ca presa româneasca sa evolueze, sa se îndrepte spre informatia verificata si rasverificata (audiatur et altera pars), sa recâstige încrederea cititorilor. Am spus acest lucru oricarui om care a avut timp sa ma asculte. Senzationalul cu orice pret, articolele plesnite, titlurile bombastic-sforaitoare tin de trecut, de o instabilitate, de un haos care a existat în mintea cititorului.

Acum lucrurile au început sa se aseze, oamenii sa stie foarte bine ce vor. Acum este momentul ca presa, ziaristii, autoritatile si cetateanul sa înteleaga ca este nevoie de informatie corecta si precisa, ca vorbele "e adevarat, pentru ca am citit în ziar", nu sunt si nu trebuie sa fie vorbe goale.

Acum este momentul sa întelegem cu totii ca orice adevar merita citit.

Orice adevar merita citit

rusc, fara sa anunte pe nimeni, ziarul nostru s-a schimbat. Schimbarea a cuprins toate aspectele legate de ziar: conceptia lui generala, numarul de pagini, comportamentul redactorilor, implicarea în real si eliminarea opiniilor personale, concentrarea atentiei asupra informatiei, respectul fata de autoritatile publice, fata de toate partidele politice si, în special, fata de cititor.

Eram datori cu toate acestea si cu înca multe altele. Gloria "Curierului" s-a cladit în cei cinci ani care au trecut, dar, tot în acesti ani, gloria lui a fost stirbita de o politica pe alocuri eronata, din care tot vâlceanul retine episodul cu capra violata, probabil greseala noastra cea mai evidenta.

Suntem astazi la ani lumina de acele poticneli. Când spunem ca dorim sa facem din acest ziar unul de tinuta, vorbim extrem de serios. Se vor vedea în zilele urmatoare roadele acestei politici în care suntem cu totii angrenati, de la mare la mic.

Va trebui ca acest ziar sa aspire la o tinuta europeana. Macar sa aspire, daca astazi conditiile lui tipografice nu permit realizarea acestei dorinte. Va trebui sa întelegem cu totii, editori si cititori, ca între noi si ceilalti europeni nu exista mari deosebiri. De multe ori, noi, ca români, nu avem orgoliu. Dar este bine sa îl avem si, daca putem, sa demonstram ca nu e unul gol, lipsit de sustinere.

Sa fie clar! Suntem în provincie, dar nu suntem mai putin capabili ca ziaristii de la "Evenimentul zilei", "România libera", ori "Adevarul". si iarasi sa fie clar: noi traim viata într-o provincie a Europei, dar asta nu înseamna ca timpul si evolutia fireasca s-au oprit pentru noi.

Dimpotriva.

Dimpotriva

-a observat, în ultimii doi ani, ca în România unele lucruri au început sa se aseze, sa se refundamenteze, sa capete stralucirea pe care, trebuie s-o recunoastem, o aveau chiar si înainte de '90. Negarea excesiva a ceea ce s-a facut bun în perioada trecuta a fost una din cauzele derutei în care a intrat tot sistemul national de valori. Numai fraierii si rau-intentionatii au putut nega vehement aspectele pozitive. Întocmai cum apa aduce cu sine multe ragalii, tot asa au penetrat nonvalorile, jigodiile, delincventii de drept comun în straturile superioare ale societatii românesti. Dar, dupa un timp, si apele se limpezesc. Din dimensiunea acestei metafore, pâna în realitatea anului 1995, nu este decât un singur pas. Sa-l facem împreuna si sa observam ca bisnitarii de ieri, care faceau avere si straluceau, astazi au scapatat, ca tot mai multi oameni cu studii superioare ocupa posturile-cheie în întreprinderi, ca valorile au început sa fie apreciate si promovate. Ca sa nu mai vorbim de tinerii români care câstiga concurs dupa concurs în întrecerile internationale, fie ca sunt întreceri de elevi, de studenti, fie ca este vorba de matematica sau de muzica clasica.

Ei bine, în acelasi timp, sa observam ca scoala româneasca nu a avut un nivel oarecare, ca, în ciuda politizarii ei, în scoala româneasca se facea carte în mod serios si ca specialistii români se puteau compara oricând cu absolventi ai unor institutii celebre, ca Oxford si Cambridge, ca la noi învatamântul de masa avea un nivel ridicat si ca valorile erau mai putin cultivate. Capitolul la care am stat întotdeauna slab, daca nu chiar catastrofal de slab, a fost capitolul "baza materiala". Astazi, în ciuda unor cosmetizari ale învatamântului românesc, baza materiala ramâne tot mediocra, tot ceea ce era bun degradându-se în timp. Marile investitii în învatamânt si în sanatate (dar acesta este un alt capitol pe care o sa-l tratam ulterior), se lasa asteptate. Omisiunile acestea din preocuparile Parlamentului României sunt aproape criminale si credem, nu credem, de ele depinde soarta Natiunii române. Este drept, însa, ca putin le pasa unora de soarta Natiunii române. Ca pe acestia îi doare în cot, pe noi ne intereseaza. Noi avem datoria sa spunem înca o data, de doua ori, de o mie de ori, daca va fi cazul, ca acest popor nu trebuie condamnat sa mearga în urma carutei tarilor civilizate, ca nu trebuie sa devina un popor de sclavi.

Chiar daca e vorba de o sclavie moderna, învelita în staniol, produs în USA.

Doua omisiuni de care depinde soarta natiunii române

ine o vreme pentru fiecare individ când boala învinge caracterul si vointa. Atunci mergem, spasiti, la doctor. Doctorul devine pentru noi mai aproape decât Dumnezeu si lui am fi în stare sa-i dam toti banii, toata averea noastra. Dar doctorul, oricât de bun ar fi, nu e Dumnezeu. El poate face multe, uneori salveaza efectiv viata prin priceperea lui, prin daruirea lui fata de meserie, prin cunostinte. Dar doctorul, se stie, are probleme personale care îi umbresc activitatea. Doctorul nu e multumit cu salariul, baza materiala a cabinetului, sectiei, spitalului sau este insuficienta. Nici asistentele nu sunt multumite cu salariul si cu mediul în care lucreaza. De aici nemultumirea bolnavilor, micul sau marele ciubuc, erorile de diagnostic si celelalte.

Peste toate, se asaza reforma sistemului medical. Ca o plapuma care se dovedeste a fi, în fond, o biata paturica, ce lasa bolnavul si doctorul dezveliti deopotriva. Doctorii cauta solutii si le gasesc în cabinetele particulare. Surse de venit, dar si de eficienta a actului medical, locuri unde doctorul însusi face ordinea pe care nu o poate face la stat. Însa, iarasi intervine o problema. Doctorul suge de la doua oi: e bine pe moment. În mod logic, partea din el, care este slujbasa la stat, e mai putin interesanta.

Astfel, se creeaza cercul vicios, din care nu se poate scapa decât prin infuzia de capital în sistemul de sanatate nationala. Daca nu se vor face aceste investitii, va fi afectat codul genetic al acestui popor. Daca nu pot întelege acest lucru, guvernantii trebuie sa-si dea demisia în bloc. Pentru ca, e bine sa repetam, daca investitie în sanatate nu e, nimic nu e!

Daca investitie în sanatate nu e, nimic nu e!

e vorbeste prea mult despre saracia românilor si a României. De multe ori, din inconstienta, ne punem singuri cenusa în cap si facem misiunea mult mai usoara celor care ne-ar dori slabi, tot mai saraci si dezbinati. Unii analisti au vazut o conspiratie monstruoasa care s-ar pregati împotriva României. Altii nu vad, si analizele lor ating doar pojghita realitatii românesti, mult mai complexa si mai stabila decât aparentele care însala.

Multi, foarte multi nu vad ca aceasta tara, pe lânga faptul ca este extrem de bine plasata geografic, este si foarte bogata în resurse naturale, are un potential energetic suficient de mare, are industrie (desi, partial uzata moral), are un imens potential uman, capabil sa schimbe în 10 - 20 de ani fata sumbra a realitatii în care traim.

Toate scenariile care se fac sunt false.

Un popor nu poate fi manipulat în mod grosolan decât o singura data. Chiar daca la nivel planetar se gândeste la o reasezare a sferelor de influenta, România are sansa ei. Iar aceasta se gaseste în interior. Nimeni nu va reusi sa transforme România într-o Bosnie sau într-o Cecenie. Planurile, desi complicate, se lovesc de un zid. Cu toate erorile din anii comunismului, tara noastra, repetam, are valori umane si materiale uriase. Acesta este zidul de care se vor lovi toate scenariile. si este posibil, cu încredere si rabdare, muncind în credinta, sa ajungem mai repede decât ne-am închipuit la un liman de bunastare pe care l-am vazut în tarile occidentale si la care am visat ani de-a rândul.

De ce ne punem cenusa în cap?

C

itesc si nu-mi vine sa cred. Televiziunea Româna si-a liberalizat conceptia despre lume si viata. Apar din ce în ce mai frecvent expresii argotice, se înlatura pe zi ce trece bariera impusa limbii; dispare dogmatismul atât de prezent altadata pe postul national.

Concurenta face bine. Aparitia PRO TV-ului a intensificat eforturile oficialilor din Televiziunea Româna. S-a schimbat garnitura de crainici TV, au aparut oameni tineri, se primesc reportaje din Europa, s-au schimbat si coafurile si vestimentatia. Dar, sa revenim la dezlegarea limbii.

Ni se poate parea banal, însa problema limbii este una fundamentala. Limba exprima, în modul cel mai evident, gradul de cultura si deschiderea catre nou a unei persoane. Ea da informatii despre starea psihica a unei persoane sau a unei institutii, mai bine decât ar fi capabila o echipa de psihologi.

Uitati-va la conducatorii vâlceni! Fiti atenti cum vorbesc! Vin alegerile si modul în care se exprima le arata clar personalitatea. Agramatismul, fuga de idei, plimbarea vorbei prin gura sunt demonstratiile incapacitatii. Am spus.

Dezlegarea limbii

B

ate vântul alegerilor si nici nu va închipuiti ce batalie crunta va urma! E o lupta pe viata si pe moarte, o încrâncenare pe care n-o pot explica în cuvinte. Observ cum scrâsnesc din dinti viitorii candidati. Cum se fac promisiunile, cum se nasc si mor iluziile de marire ale unor veleitari. Cum nesimtirea unora, care au pupat poala Parlamentului, sare peste limitele normalului si se topeste în schizofrenie.

În toata aceasta nebunie, pe care as avea chef s-o analizez pe larg, îmi rasare în minte imaginea unui om. Îl cheama Ion Stanescu si e patronul unei firme din Sutesti, botezata Universal Coop. Om de afaceri de succes, politician de bun-simt, acest om a refuzat oferta de a deveni primarul unui oras, oferta cu care partidul sau ar fi câstigat alegerile. Cuvintele sale mi-au ramas în minte. El spune ca e suficient sa faci bine acolo unde stii sigur ca poti sa faci. Sa îti vezi lungul nasului. Sa nu te întinzi decât atât cât îti este plapuma. E modestie, veti spune. Eu spun ca e realism si ca, daca as vota la Sutesti, mi-ar placea ca acest om sa devina primar si sa ramâna, astfel, pe toata durata mandatului. Mi-ar placea ca acest om sa-si conduca primaria cu succesul pe care l-a avut în afaceri.

Cât despre ceilalti, de care am pomenit la început, vorba Ecleziastului: desertaciunea desertaciunilor...

Un om

N

u as vrea sa va încarc memoria cu întelesurile profunde ale acestui cuvânt. Nu discut aici nici despre dogma ortodoxa. Acestea sunt de competenta oamenilor bisericii, a învatatilor bisericii, a celor care trudesc sa faca întelese vorbele Bibliei. Ma intereseaza sa precizez aici ca un popor, cum suntem noi, care s-a nascut ortodox, trebuie sa ramâna ortodox, trebuie sa-si cultive cu ardoare traditiile în care au trait si au murit bunicii si strabunicii. Pastrarea acestei credinte depinde de sufletul românilor, mai putin de propaganda si tam-tam.

A spune ca trebuie sa fim cu totii ortodocsi este o mare prostie. Omul se naste liber si liber e ca sa aleaga. Respectul fata de traditie ar trebui sa fie, însa, bine înteles. Biserica ortodoxa e o componenta esentiala a sufletului românesc. Nici exagerarile nu fac bine. Asistam, azi, la o intensa propaganda religioasa de import.

Uneori ea se face cu bani, alteori ea se face prin metode rafinate, care tin mai mult de stiinta psihologiei.

A fi ortodox. Suna foarte bine si, acum când scriu, parca îi vad pe bunica, pe tata mare, pe taica Tica.

Toti au trait si au murit româneste.

Ortodoxie

C

u totii suntem de acord ca actiunea de privatizare sufera, pe alocuri, de o gresita întelegere. Ca a fost buna, ca a fost rea, timpul ne-o va dovedi. Astazi am sa ma opresc însa asupra unui aspect, care deriva din aceasta actiune de privatizare prin cupoane. Statul a cheltuit bani sa tipareasca milioane de hârtii. S-au cheltuit si multe ore de munca, s-au platit salarii de tipografi (întotdeauna grase!), s-a constituit o structura organizatorica capabila sa înlesneasca cetateanului accesul spre întreprinderile care urmeaza sa se privatizeze. Alti. bani. Suntem cu totii mai saraci cu câteva sute de milioane, poate cu miliarde, daca stam sa contabilizam. si noi, cetateni necultivati, tinem cuponul dupa soba, în sifonier, pentru ca, spunem noi, nu întelegem, nu avem nevoie, nu avem 2000 de lei în buzunar sa depunem acest cupon.

Iertati-ma, dar suntem de-a dreptul tâmpiti. Adica e de înteles ca nu votam PDSR, dar actiunea de depunere e deasupra interesului unui partid. Ce e greu în a întelege ca depunerea acestei hârtii duce la o schimbare generala a mentalitatii, reduce rolul conducator al statului, e un progres al societatii?

Tâmpiti am spus? Poate sunt prea dur si-mi cer iertare. Dictionarele definesc acest cuvânt ca un om incapabil de a întelege, cauzele fiind obiective, tinând de structura individului. Pentru acesti "opozanti" inconstienti, nu s-a inventat înca un cuvânt.

Poate dupa privatizare.

Dupa soba

M

ai sunt oameni care continua sa aiba încredere în presa. Ei nu apartin castei autoritatilor. Sunt oameni simpli, pentru care pâinea cea de toate zilele si siguranta familiei sunt lucruri sfinte.

Am primit de curând un tabel semnat de 140 de persoane, care ne solicita sa sensibilizam opinia publica, în legatura cu introducerea gazului metan la Râureni. O facem cu placere si în loc de alte comentarii vom cita câteva fraze din scrisoarea care însotea tabelul.

"Ceea ce nu întelegem noi toti sunt urmatoarele:

- Daca «Primaria» Râurenilor este «Primaria» Vâlcii, de ce conducerea Primariei nu este si conducerea Râurenilor?

- Daca gazul metan ajunge la Calimanesti, la Ocne, de ce nu poate ajunge si la Râureni?

Cu acest tabel am fost la Primarie, la Consiliul Judetean, la Centrul de Distribuire Gaz Metan Vâlcea, la Regia Gazului Metan.

Nu am primit nici un raspuns de la nimeni.

Nu ne miram daca ni se spune ca nici nu ne-am adresat nimanui".

Sensibilizare

R

ecentele reorientari ale simpatiilor electoratului est-european, virajul catre stânga arata, cât se poate de clar, naivitatea americanilor. Ei sunt, cum toata lumea stie, baieti buni. Modelul lor de societate e viabil si, înca ceva, pe deasupra: e performant. În graba de a impune acest model statelor mai vaduvite ale planetei, americanii uita, însa, ceva. Ca au de-a face cu cetateni saraci, cu oameni care nu au destul, uneori nu au nimic si care n-au ce pierde. Construirea unei clase de mijloc, nu saraca, nu bogata, ar fi o garantie ca electoratul nu s-ar reorienta catre doctrine utopice (vezi socialismul). În lipsa acesteia si în prezenta exemplarelor reusite (vezi miliardarii tranzitiei), electoratul simte ca se sufoca, îl apuca pandaliile si pune votul (era sa scriu botul), la doctrina utopica, fiindca ea, cel putin, promite marea cu sarea.

si, astfel, americanii din poveste încep sa pluseze cu armata stationata în Europa (vezi Bosnia), cu intense contacte diplomatice subterane, cu servicii secrete si ultrasecrete.

N-ar fi fost, oare, mai simplu pentru "baietii" americani sa iasa cu banul si sa schimbe brusc mentalitatile? Cine ar da o casa pentru o garsoniera? În fond ce e visul american? În fond, nu cumva America e mai mica decât reclama Americii?

Unde au gresit americanii

mi pare rau ca trebuie sa scriu aceste rânduri. Îmi pare rau, pentru ca ei stau în frig câte saisprezece ore pe zi. Stau noaptea în piata ca sa-si tina un loc pentru a doua zi. Vând ieftin pentru ca au cheltuieli mici. Oamenii se bucura si la o suta de lei. Vin multi si cumpara de la ei. Uneori se abat din drum sau fac un kilometru în plus ca sa economiseasca patru-cinci sute de lei.

si, totusi, trebuie sa scriu de rau despre ei. Nu despre ei, ca oameni. Ei, pietarii, cauta micul profit ca sa traiasca. Dar ei, mai precis activitatea lor, a(u) distrus comertul civilizat. Ţigania nu are scuze. Ar trebui acuzati aceia care au vândut magazinele unor amatori. Ar fi trebuit ca marile unitati sa nu fie niciodata vândute decât unor oameni de comert. Munca lor era o necesitate sociala imperioasa, era spre binele comunitatii.

La ce bun acest pseudo-liberalism comercial? E o grava eroare sa credem ca avem libertatea sa transformam ideea de comert civilizat în barbaria tarabelor. Nu cred ca se gândeste corect. De fapt, cred ca aproape nimeni nu mai gândeste. Nu dau doi bani pe marii manageri care se cred democrati, pe consilierii care nu taie raul acesta din radacina. E democratie, primesc. Dar nu democratia tarabelor, în spatele carora camatarii învârt miliarde si ne dau cu tifla.

Ei au distrus comertul civilizat

S

e facea ca era iarna, ca acum. Mai erau doi ani pâna în mileniul trei. M-am trezit de dimineata, nu putusem dormi deloc. Vecinii de deasupra facusera un chef pâna târziu. Îsi însurasera baiatul cel mic si acum erau în culmea fericirii. Acum pleca în armata, pe undeva pe lânga Constanta. Parintii nu-si faceau griji, unitatea lui era, de fapt, un depozit urias pentru iankeii de la baza NATO de la Agigea. Salutari de la Agigea, va scrie fiul lor câteva saptamâni mai târziu.

Am deschis televizorul. Presedintele tocmai daduse un comunicat. Zâmbea larg. Peste câteva zile pleca din New York si acum tinea sa informeze natiunea româna. Zâmbetul lui cunoscut se latea pe tot ecranul. Trecuse vremea luptelor de culise. Îmbatrânise putin. Acum nu se mai consuma deloc. Era un bibelou pe un raft. Un bibelou scump.

Am deschis ziarul de dimineata. De-abia l-am ridicat de jos. Avea aproape 1 kg. L-am deschis la pagina politica. Opozitia majoritara se opintea sa mai acumuleze putina putere economica. Putina mai ramasese. Baronii de ieri nu mai lasasera decât firimituri. Primul-ministru si partidul sau îl jeleau pe ultimul vlastar al florii de crin. Ciocul îi albise de tot. Leul era bine cotat la bursa din Tokyo.

Am iesit din casa. Desi ninsese abundent, strazile erau curate. În oras era liniste. Oamenii se grabeau spre serviciu. Toti se gândeau la slujba lor si la concediile de la vara. Ce bine ca depusesera cuponul. Dividendele erau suficiente pentru un concediu modest.

Am intrat în birou. Secretara mi-a zâmbit. Avea picioare lungi. Era frumoasa. Un vis. Da. Un vis.

Un vis

P

uterea unei natiuni sunt oamenii ei. Daca ei traiesc bine, daca au ce pune pe masa, daca au locuinte, cât de cât confortabile, daca au ce îmbraca, daca se pot plimba, daca au salarii omenesti, daca, în sfârsit, sunt fericiti, atunci oamenii acelei natiuni ar spune ca fac parte dintr-o natiune puternica. O natiune puternica este natiunea americana. Americanii par fara griji, desi tara are milioane de oameni care traiesc la limita saraciei. Aceasta dupa standardele lor, nu dupa ale noastre, care sunt pâinea si ceapa si mia de lei. Americanii par fara griji (în cea mai parte si sunt), pentru ca societatea americana are grija de nevoile fundamentale ale cetateanului. Pentru ca tara este bogata. Daca vom compara nivelul de trai al unui negru din Harlem si al unui somer din Ferentari s-ar constata o diferenta de la cer la pamânt. Veti spune ca România nu este bogata. E adevarat, ne aflam într-un cerc vicios. România are milioane de cetateni saraci, care fac o tara saraca. Va veni oare vremea când vom întelege acest lucru?

Unii se îndoiesc. Cu totii speram sa fim într-o zi cetatenii unei natiuni bogate...

Cerc vicios

n ultimii ani, românii au luat deseori contact cu strainii. Acest contact, uneori benefic pentru noi, ar fi trebuit sa ne faca sa întelegem câte ceva din modul lor de a fi. Îmi spunea, recent, un domn, personalitate a sportului vâlcean, cât de uimit a fost când a primit un delegat neamt, cu care a fost la masa, a petrecut o seara întreaga, s-a împrietenit si care, când a venit vorba de serviciu, a devenit brusc serios si a spus ceva de genul "slujba, slujba, drujba-drujba". O expresie aproape intraductibila, dar care vrea sa spuna, pe scurt, ca nu se amesteca, niciodata, în nici o situatie, doua lucruri extreme. La noi vina e generala: se amesteca prieteniile cu afacerile, relatiile de serviciu, cu cele de familie, seriozitatea cu luatul în bascalie. Aceasta mentalitate este moartea progresului. E greu sa fii serios. E foarte greu sa te autoeduci în sensul respectului fata de munca si fata de distractie. De aceea, comportamentul nemtilor ne smulge exclamatii admirative: "domnule, astia, când muncesc, muncesc, si când se distreaza, se distreaza".

Fara comentarii.

Drujba - drujba, slujba - slujba

T

rebuie sa fie, înainte de toate, un om tare. Un om care sa nu fi spus în viata lui de mai multe ori "Sa traiti" si sa fi stat aplecat pâna la pamânt. Un om care sa stie sa viseze si sa faca planuri. Unul care sa caute metode, sa caute solutii, sa aiba curajul de a face. Un om care se poate strecura cu discernamânt pe lânga lege, fara sa o încalce fundamental. Un om bogat care sa nu fie nevoit sa-i fure pe altii pentru sine. Daca vreti, un altruist.

Un om umblat, care a vazut cum stau altii, si suficient de puternic sa vrea sa faca si la el acasa, ca pe la altii. Unul care sa vorbeasca macar o limba straina, sa nu se faca de râs. Sa nu aiba probleme familiale, la care sa se gândeasca tot timpul. Admit ca poate avea si o amanta, în bratele careia sa se mai relaxeze un pic. Sa fie destul de tânar pentru asta si pentru munca sa. Sa fie nascut aici si nu venitura, cum zice poporul. Sa-si iubeasca fiii, daca îi are. Sa-si iubeasca si orasul.

Sa aiba autoritate si sa fi facut ceva în viata lui. Sa nu fie vreun betiv, desi îl aprob sa fie un bon-viveur. Sa fie intelectual, pentru ca, desi clasa muncitoare merita stima noastra (de aceea merge si în paradis), reprezentantii ei nu prea vad dincolo de cheia lui paispe. Sa aiba ori sa fi avut functii de conducere, fie si sub comunisti, fie si în securitate.

Sa stie sa vorbeasca, dar sa taca si sa faca.

Acesta este un portret-robot al candidatului la o functie de conducere publica. Primar, consilier, deputat ori senator. Încercati sa va vedeti în acest portret ca într-o oglinda. Daca sunteti pe aproape, e bine. Daca nu, mai bine lasati-va! Veti regreta si noi va vom înjura. Mai bine stati acasa, veti fi mai fericit. si noi la fel!

Portret - robot

E

ditorii unui ziar sunt întrebati adesea de cititorii interesati, de ce nu ataca un anume subiect, de ce nu se implica mai adânc în problemele comunitatii, de ce nu-l înfiereaza pe cutare, de ce nu rezolva cutare problema. Raspunsul nu e simplu de dat, pentru ca cititorul vine spre ziar cu o mentalitate învechita, care consta în a crede ca puterea ziarului e nelimitata, ca ziarul se poate substitui institutiilor statului democratic. Pâna acum sase ani, ziarele erau un fel de brat înarmat al propagandei. Chiar si astazi exista conceptia eronata si lesne de constatat, potrivit careia libertatea ziarului este sa faca ordine în orasul în care apare si, daca e cotidian national, în tara în care vede lumina tiparului. Un exemplu edificator în acest sens este ziarul ZIUA, ai carui editori si sprijinitori din umbra îl folosesc pentru atacuri murdare, total nejurnalistice si nedemocratice. Dezvaluirile sunt substanta vitala a unei institutii de presa, dar ele trebuie facute cu o constiinta curata, nepervertita de interesele unei caste. Ma opresc aici cu ZIUA. Va veni si vremea sa continuam aceasta analiza si sa spunem cât de mult rau face acest stil jurnalisticii românesti.

Ceea ce as dori sa subliniez astazi este ca un ziar trebuie întotdeauna sa-si vada lungul nasului, sa fie o oglinda a realitatii, sa nu se suprapuna niciodata acelor institutii ale statului, fie ele administrative, financiare, politienesti ori de supraveghere a securitatii nationale. Toate acestea sunt înzestrate special, au armate de oameni, dotari semnificative si trebuie lasate sa actioneze conform menirii lor. Mi s-ar putea reprosa, poate, supralicitarea rolului acestor institutii. Ar fi incorect, întrucât as fi convins sa accept o instabilitate perpetua, o evolutie a societatii anormala, cetateni distrofici, usor de manipulat, de prostit.

Intrarea în normalitate a României depinde si de ziare. Editorii si ziaristii vor fi nevoiti sa înteleaga în cele din urma ca munca lor consta în a spune ce s-a întâmplat, nu ceea ce ar dori ei sa se întâmple.

Puterea autoritatii

V

orbesc cu tine, ai citit cele doua întrebari si vad ca te intereseaza. Te întreb pe tine, fata sau baiat, domn sau doamna. Da, da, cu tine vorbesc, pentru ca si tu ai nemultumiri ca si mine. si tu îti spui mereu ca în acest oras nu prea ai unde sa te distrezi, ca sunt prea multe cârciumi pe kilometru patrat (dar nici una din care sa iesi realmente multumit), ca nu prea ai unde sa te duci cu prietenul, cu amanta (daca ai una), cu sotia (daca ai destui bani si crezi ca mai merita sa mai faci acest gest), ca nu exista un parc de distractii pentru copii (si ei se duc la Bârlog si se apuca de fumat), vezi si tu ca statiunile vâlcene s-au prafuit (nici macar pensionarii nu mai vin), ai auzit si tu de BINGO si de Casino (dar nu prea ai fonduri), te-ai distra si tu un pic, fir-ar mama ei de viata sa fie, ca ti-a ajuns toata ziua la scoala, la fabrica, la birou, ai iesi si tu un pic din peisaj (ca doar n-ai fost câstigat la barbut), ai face si tu un chef cu prietenii (dar nu la tine, ca nu-ti place balamucul), te-ai destrabala si tu un pic, ce naiba!

si te întrebi, ca si mine, de ce cumperi pamânt, ca-ti vor fi suficienti doi metri patrati, n-au oare dreptate aceia care zic ca în viata ramâi cu ce bagi în gura, cu ce, ma rog, stiti continuarea...? N-au ei dreptate?

Dar unde sa te distrezi? Unde?, ca industria distractiilor e cvasi-inexistenta la noi si mai e condusa de incompetenti si de indivizi dubiosi, rapace, semi-analfabeti, pusi sa faca banul si atât.

Noroc cu televiziunea prin cablu. Vorba ceea: daca nu poti, te uiti si tu la altii cum fac si comentezi. Asta e: împaca-te cu soarta ta, dar nu uita vorba celebrului psiholog Freud: spune-mi cum te distrezi, ca sa-ti spun cine esti cu adevarat!...

Te distrezi? Unde te distrezi?

A

sfaltul se uzeaza repede, aceasta viteza depinzând de frecventa cu care circula autovehiculele, de tipul acestora, de starea vremii. Straturile superioare de asfalt se înlocuiesc periodic, foarte rar se plombeaza, plombele fiind un paleativ si nu o vindecare totala. Or mai fi si alte probleme, dar aceasta este pe scurt teoria asfaltului.

În fiecare dimineata, de acasa si pâna la redactie, pe Calea lui Traian, ma gândesc la gropi si la incapacitatea acestui oras de a rezolva o problema tehnica. Atunci încerc sa pun în relatie realitatea sumbra a acestei strazi cu lipsa de bani si de interes a autoritatilor si cu slabiciunea cetatenilor Râmnicului. Calea lui Traian arata azi, februarie 1996, ca si cum ar fi fost bombardata de curând, soferii intra pe contrasens, încercând sa evite inevitabilul, masinile scrâsnesc, amortizoarele se duc dracului, jentile se strâmba si ele, soferii zic vorbe de mama, de Primarie, de primar, de tara. Interesant este ca si domnii învestiti cu raspundere merg pe aceleasi drumuri. As fi curios pe cine înjura ei în gând, dar si mai curios as fi sa aflu de la cei care pot sa dea un raspuns, care ar fi rezolvarea acestei povesti. Eu zic ca nu primarul, nu Primaria, nu tara sunt de vina pentru gropile de pe Calea lui Traian. Cred, mai degraba, ca e iarasi vorba de o delasare si de o indolenta, care ne este caracteristica. Cred ca toata lumea vede si stie, dar se face ca ploua. Eu zic ca ploua cu scuze în loc sa ploua cu decizii, cu cereri de fonduri, cu rezolvari. Pentru ca e mai usor. Pentru ca nimeni nu se implica. Pentru ca stam cu totii ca strutii, cu capul în nisip si corpul afara si juisam la gândul ca ne e bine.

Ca strutii

T

ragedia de la Baia Mare anuntata de PRO TV. Din nou victime, iarasi un AN, mereu întrebari. si totusi, ceva special, ceva care merita spus. Reportajul ne-a aratat, de data aceasta, un crâmpei din viata familiei pilotului, pe sotia acestuia si pe cei doi copii, camera lor de camin, saracia de neconceput în care traiau. Asadar, iata cum functioneaza grija fata de om, un om învestit cu o misiune de mare importanta, un om pentru care s-au cheltuit zeci de milioane în scolarizare si caruia i s-a dat sarcina de a apara viata altor oameni si de a proteja bunuri de sute de milioane. Sa locuiesti într-un camin, într-o garsoniera, îti creeaza o stare de disconfort, care îsi lasa amprenta pe tot ceea ce faci si atunci poti face greseli capitale.

Din nou aceeasi problema, evitata discret în discursurile parlamentare, prezidentiale, a inegalitatii rusinoase în care traiesc românii, dupa revolutie. Ce fel de societate construim noi? Una în care bisnitarii defileaza în masini luxoase, în care tiganii vin sa-si ridice alocatia de somaj cu Mercedes-ul, o societate care fabrica miliardari insolenti, care afirma ca au stiut sa speculeze viciile sistemului?

La polul opus, ca sa citez doar câteva exemple, trebuie amintiti ofiterii Armatei Române, familii întregi care dorm în camine de garnizoana, specialisti ai serviciilor de securitate nationala cu salarii de mizerie si profesionisti autentici, de mare valoare, care tradeaza, din saracie, secrete, pentru o mie de dolari.

Daca acesta este capitalismul visat, atunci sa recunoastem ca este un cosmar si sa facem, în masura în care mai este posibil, ceva. Macar ceva.

Cât valoreaza viata unui pilot român?

S

a plonjam putin în istoria recenta a României. Cincizeci de ani, veti fi de acord, reprezinta doar un fir de nisip în Istorie. Sa ne reamintim putin contextul în care a fost inventat si apoi propulsat pe orbita maresalul Antonescu. O tara cuprinsa de febra legionara, atunci. Observati cum functioneaza paralelismul. O tara cuprinsa de flagelul coruptiei, acum. Politicieni patrioti, dar si patrihoti, si atunci si acum. O Casa regala incapabila de a spune "nu" legionarilor, situata undeva între ciocanul german si nicovala sovietica, atunci. O Presedintie nesigura, care a scapat frâul din mâna, situata undeva între NATO si amenintarea renasterii Rusiei sovietice, acum.

O personalitate puternica, provenita din armata, un deus ex machina, un om care denunta eroarea legionara, atunci, dupa ce îmbracase camasa neagra, maresal Antonescu.

Un general de politie român care denunta coruptia Justitiei si care demisioneaza din fruntea I.G.P., în semn de protest, generalul Pitulescu, dupa câtiva ani buni, acum.

Daca ar fi sa urmarim firul rosu al istoriei, stim cu totii ce va urma. Cum spatiul nu-mi permite, va las pe dumneavoastra sa gânditi si sa speculati mai departe. Vorbim dupa un an, daca va mai permite cenzura.

"Maresalul" Pitulescu

D

omnul Al. I. este pensionar de ani de zile. E veteran de razboi si mai are, din spusele dumnealui, de trait doar câteva clipe. Eu îi doresc ani buni si ma grabesc sa dau tiparului acest material care cuprinde întrebari chinuitoare si, dupa parerea mea, o întreaga filozofie. Scrisoarea poate fi redusa la câteva întrebari, într-adevar demne de a fi cunoscute si gândite de noi toti. Ma întreaba domnul Al. I: cât cred eu ca o sa reziste o minciuna politica? Cred eu ca se poate construi ceva pe tradare, asa cum ai construi pe nisipuri miscatoare? Cred ca are România suficiente valori încât sa se poata lipsi de batrâni? Dar de copii mai are cineva grija? Când va redeveni ofiterul ceea ce era el pe vremea regalitatii? Când va fi redat statutul învatatorului, de stâlp al neamului românesc?

Când va putea România sa ridice, cu adevarat, frun-tea din tarâna? Când vor mai învata tinerii sa-si iubeasca, sa-si respecte tara si înaintasii? Când va fi onorata cum se cuvine biserica strabuna?

Stimate domnule Al. I., grele întrebari îmi puneti. M-a miscat profund scrisoarea dumneavoastra si va multumesc.

Îmi scrie un pensionar

F

ort Boyard este o emisiune a televiziunii franceze, un joc de grup în care participantii trec prin diferite peripetii, care le pun la încercare atât forta fizica, cât si cea a spiritului. Concursul este tensionat, bine legat, încântator. Dar vedetele incontestabile ale acestei emisiuni nu sunt realizatorii sau concurentii. Vedeta, pusa abil în valoare), este însusi fortul, o fortareata folosita ca închisoare, o constructie majestuoasa care înfrunta oceanul si sperie prin aparenta invulnerabilitate. O statistica recenta ne arata ca Fort Boyard a cunoscut o incredibila notorietate datorita acestei emisiuni. Mii de turisti vin anual aici, cheltuiesc milioane de franci, duc mai departe faima acestui loc.

Aceasta este o dovada a stiintei de a promova, a stiintei de a gândi si a face reclama. Ma gândesc cât de putin se cunoaste la noi aceasta tehnica si, prin urmare, cât de putin stim noi sa ne punem în valoare. I-am spus cândva unui domn, cu atributii în acest sens, ca va trebui sa trimitem oameni la scoli celebre pentru a putea deveni noi însine celebri. Ca va trebui sa învatam arta de a ne pune pe un piedestal. Ca nu mai merge cu teoria "noi suntem inteligenti si buni de la natura si mai destepti decât occidentalii". Am mai scris asta si o repet: America e mai mica decât reclama Americii. À bon entendeur, salut!

Fort Boyard

n momente de criza, spune o veche vorba româneasca, fiecare dintre noi îsi da arama pe fata. Atunci prietenii îsi dovedesc prietenia si dusmanii, câinosenia. Atunci se vede cu ochiul liber, pâna în maruntaiele constiintei, daca omul e om si porcul e porc. Într-un fel, ca sa intram în subiectul analizei noastre de astazi, alegerile sunt necesare si din acest punct de vedere. Ele scot la iveala si ultima urma de murdarie din suflete, din constiinte, din doctrine. Alegerile locale din acest an au dovedit cu prisosinta, daca mai era de dovedit, axioma de mai sus.

M-am uitat cu uimire cum s-au succedat comunicatele partidelor politice, care acuzau de frauda electorala, de brambureala organizatorica, de rea intentie sau lipsa de interes. În realitate, era vorba de greseli minore, care în nici un caz nu pot fi aduse în discutie atunci când tu, Partid, vorbesti de schimbare, vrei schimbare. Sa se anuleze alegerile! Contestam! Cutare din partidul de guvernamânt e vinovat... S-a gresit un buletin de vot, ne-au furat, dom'le... si alte si alte aberatii care nu demonstreaza, în final, decât incapacitatea de a domina clipa si de a vedea care este interesul esential pentru partid si pentru populatie.

La PRO TV am vazut, duminica seara, un monument de prostie politica. Erau, deci, lideri de partid, din mai toate partidele care vor sa însemne ceva pe scena politica româneasca. Acesti domni, pe lânga faptul ca ar trebui sa apartina unei elite politice a României de azi, sunt si colegi de Parlament, se saluta în fiecare zi, beau câte o cafea la bufet, mai schimba si câte o vorba, dau mâna, uneori se mai si îmbratiseaza complice. La televizor, acesti soimi de treaba devin ulii si se arunca unii pe altii, cu o violenta inimaginabila, care exclude eleganta politica si ideea de normalitate. Ce îsi disputa ei, de fapt, nu este trupul cazut la pamânt al lui Adrian Nastase - adica al partidului de guvernamânt - ci voturile bietului alegator, dezorientat, haituit între nostalgie si amagiri europene. Face exceptie de la regula si o confirma Gheorghe Funar, care are macar demnitatea de a nu lovi în partenerul cu care a condus pâna în acest moment tara. Figura cea mai penibila, cea mai jalnica, a facut-o Adrian Paunescu (Partidul Socialist al Muncii) care, cuprins subit de amnezie, a uitat ca partidul dumnealui este coautor la toate magariile pe care astazi le invoca senin si le arunca în spinarea PDSR-ului. Acest partid - PSM, despre care vom mai vorbi, se doreste un partid reformist de stânga, aparator al ideilor de protectie sociala. În fapt, PSM a demonstrat ca nu este în stare de respect fata de prietenul de ieri, PDSR. Sa ne asteptam la loialitate în viitor? Sa ne asteptam la un nou canal? Sa ne asteptam la o noua prigoana a fruntasilor politici de dreapta? Sa ne asteptam la un nou Aiud, la un nou Sighet? Sa ne asteptam, daca nu gândim tovaraseste, la o noua cenzura si la noi indicatii de partid si de stat?

Înainte de a fi comunist, sunt român, a spus Lucretiu Patrascanu si a platit cu viata pentru aceste cuvinte. Liderii politici din România se comporta, astazi, de parca ar exista mai multe feluri de români, unii liberali, altii taranisti, altii pesemisti, altii pedeseristi. Ei uita, în dorinta de a accede la Putere, ca exista, de fapt, o singura Românie si un singur suflet românesc, care nu trebuie chinuit si care trebuie sa renasca prin efortul conjugat al tuturor partidelor politice din România. Lectia alegerilor locale din 2 iunie suna ca o corectie aplicata la fundul gol, unui biet alegator, cu cureaua uda, de catre un paznic de celula, care crede ca numai el trebuie sa aiba pâine alba pe masa.

Ţara pierde miliarde, democratia costa, accesul la putere se face pe spinarea cetateanului, pe punga lui de contribuabil chinuit. Sa contesti acest efort de proportii înseamna sa vrei sa rasucesti cutitul într-o rana si asa mult prea deschisa. Iar partidele care probeaza acest orgoliu copilaresc, nu lucreaza pentru popor, ci pentru partide antinationale. Conventia si PDSR-ul si PSM-ul sunt trecatoare. România e vesnica si alcatuita dintr-un singur fel de români, iar daca vreti cu tot dinadinsul, pentru mine exista un singur partid: poporul român!

Votez pentru un singur partid

U

ltimele statistici ale Biroului Electoral Central arata clar ceea ce fusese estimat cu câteva luni în urma, prin sondajele de opinie: echilibrarea optiunilor electoratului român. Fapt interesant care merita subliniat fara nici un fel de alt comentariu, opozitia numita Conventie a câstigat în numeroase orase posturile de primar, dar si de consilieri judeteni si locali. Daca ne uitam la situatia din judetul Vâlcea, observam ca si aici lucrurile stau binisor pentru ei. Au opt posturi de consilieri, câtiva primari de comune, candidatii Conventiei conduc în turul doi la Râmnicu Vâlcea si, poate, Dragasani. Nu trebuie, însa, exagerata aceasta situatie, pentru ca nu trebuie niciodata sa zici hop pâna nu ai sarit pârleazul. (În paranteza fie spus, mi s-a relatat o situatie nitelus ridicola - orgoliul unor membri PNŢCD, care se si vedeau stapâni pe Primaria Râmnicului si începusera sa dea pe dinafara de orgoliu si înfumurare... Jocul democratic e greu si el presupune si diplomatie. Banul si diplomatia învârt lumea, se stie, din totdeauna. Poate nu ar fi inutil sa recomandam politicienilor vâlceni din Conventie sa-si domoleasca armasarii putin cam naravasi).

Adevarul este ca la Vâlcea, procentual, PDSR-ul este în frunte, are cei mai multi consilieri judeteni, cei mai multi primari. Un alt adevar, care îi surprinde pe unii neplacut, este situarea candidatilor PSM pe locuri frumoase în aceasta competitie. Desigur, e meritul lor, însa, ca democrati, noi nu putem fi în nici un caz de acord cu unele dintre metodele folosite, care ne amintesc de un trecut violent si regretabil din istoria ultimilor cincizeci de ani. Ramâne speranta ca si acest partid va prelua, în lunile si anii care vin, câte ceva din culanta politicienilor progresisti, absolut necesara sincronizarii României noastre cu Europa. Perpetuarea unor metode care aduc, pe alocuri, cu cele staliniste, nu face decât rau partidului si tarii. Cam aceasta ar fi situatia generala la alegerile locale din tara. În lunile care vin, lucrurile se vor lamuri pe deplin. USD-ul, alianta condusa de Petre Roman, si ea bine situata dupa aceste alegeri, va avea rolul de jolly-joker. Sunt posibile mari surprize. De fapt, în România totul este posibil. Suntem tara tuturor posibilitatilor, asta sa ne fie clar tuturor.

Vreau sa remarc însa ceva care depaseste jocul politic al partidelor si coboara discutia la nivelul cetateanului. E cunoscuta speculatia presei, cum ca primul-ministru Vacaroiu ar fi fost certat de unii conducatori ai PDSR ca a scumpit tigarile si ca aceasta masura ar fi determinat un absenteism major. Ei bine, aflam ca problema preturilor tigarilor se afla în studiu si ca ele se vor ieftini.

Acum cetateanul poate întelege mai bine rolul sau de conducator real al tarii. Pentru ca, se stie, si experienta democratiilor ne învata, nici un partid ajuns la putere nu îsi respecta integral promisiunile din alegeri. El, cetateanul, trebuie informat cu precizie despre rolul sau în mecanismul democratic al unei tari. El poate face si desface mai mult itele politicii românesti, si asa mai încurcate ca în alte democratii.

O simpla trecere în revista

I

postazele pe care le ia mesajul electoral în România verii lui 1996 sunt, cel putin din punctul de vedere ce tine de elementarul bun-simt, mai curând ciudate. Visceralitatea unor programe din partea stânga a spectrului politic nu necesita prea multe dovezi: ni se aduce aminte de stomacul rabdator de pâna în decembrie '89, ni se vorbeste cu duiosie ipocrita de locurile de munca stabile din industria cvasifalimentara de pe vremea comunistilor tâmpiti, si ni se flutura, ca o pânza rosie, în fata, fantoma urât mirositoare a unei ordini care nu accepta nici un fel de pozitie contrara. Pericolul din afara si nu dezastrul care se cladeste cu fiecare zi în interior este imperativul sub care se asaza aceste programe. Exponentii lor sunt, de cele mai multe ori, bine înfipti în avantajele de netagaduit ale deceniilor de totalitarism si în cele mai putin ascunse, dar nu cu mult mai legale, ale economiei de factura incerta de azi. Ei sunt deputati, stau la hotelul Bucuresti, iau un milion si ceva pe luna, la care adauga, cu o nerusinare calita de exercitiul îndelungat, alte si alte avantaje date de pozitia lor. stiu un deputat în aceasta tara, care si-a vândut constiinta, care si-a vândut partidul, pentru câteva contracte cu un gigant al industriei nationale. Acelasi deputat vorbeste astazi, senin, despre lupta de clasa, despre poporul muncitor, despre idealul de egalitate si fraternitate. Dar el manânca banii poporului degeaba si daca e sa adunam cuvintele, spuse în Parlament de augusta sa gura, revine un pret mediu de un milion si jumatate, la cuvânt. si atunci stau si ma întreb: cine face rau acestei tarisoare. Cine îi consuma fondurile si îi suge seva? Capitalistul fioros, ori dogmaticul care nu se poate debarasa de tabieturile sale mediocre? Când lumea merge înainte, în stil occidental, domnul deputat, sa zicem X, pentru ca el e arhetipul retrograzilor din aceasta tara, vrea sa ne imprime elegantul mers al racului. si asta, sa spunem lucrurilor pe nume, numai pentru avantajele sale si ale grupului propriu de comando. si atunci cât mai valoreaza cuvintele PATRIE, PATRIOTISM, POPOR? Atunci când patria se reduce la un clan partizan, patriotismul se confunda cu o lege a tacerii, iar poporul nu este altceva decât o simpla masa de votanti, agitati isteric din patru în patru ani de zile, atunci, într-adevar, minciuna a ajuns la rangul de adevar în aceasta tara, iar institutiile democratice devin, pe nesimtite, simple substantive comune într-un dictionar, prea devreme, al amintirilor.

Subconstientul alegatorului român

A

u existat pareri conform carora, în Constitutia României trebuia introdusa obligatia exercitarii votului de catre fiecare cetatean. Desi ideea nu e noua, trebuie sa spunem ca ea face parte din metodele dure pe care democratii de tip occidental le resping în mod categoric.

Obligatia de a vota mai exista înca în Europa, în unele landuri din Germania si într-un canton din Elvetia, în care, pentru amuzament, e bine sa stiti ca alegatorii sunt adunati în piata mare a orasului si voteaza prin ridicarea mâinii.

Sustinatorii obligativitatii votului în România sunt, în general, partidele cu doctrina dura, dar si cetatenii care sunt exasperati de absenta spiritului civic. Acestia sunt cetatenii ultradisciplinati de odinioara, activistii (zelosii), militarii si familiile lor, cadrele didactice si cei care fac politica, de la vladica si pâna la opinca, cei ce doresc, de fapt, sa-si pastreze privilegiile.

Democratii de tip nou, care stau totdeauna cu un ochi la Paris si cu celalalt la Washington, prefera tipul laissez-faire, adica sa-l lase pe alegator sa-i sanctioneze pe politicieni prin absenta de la vot. E greu de ales între aceste doua variante. Ar fi trebuit, poate, încercata prima varianta imediat dupa revolutie, când alegatorul era mai usor de convins si i se putea impune. Astazi, este evident pentru toata lumea ca s-a produs o modificare în structura mentalitatii colective, care, desi nu este radicala, exista. Românii si-au format în ultimii ani, care au fost ani ai libertatii, un mic concept despre democratie pe care si l-au exersat în 2 iunie.

Care ar fi cauza recentului absenteism major? Noi nu credem în ideile proferate de stânga, conform carora omul s-a saturat de mojiciile puterii. Oamenii au adoptat din instinct tipul democratic care nu le impune nimic si le lasa chiar libertatea de a-i pune pe altii sa voteze în locul lor. De unde vine marele pericol, de la faptul ca alesii sunt în unele cazuri ai unei minoritati disciplinate care îsi urmareste cu încapatânare scopul.

Ţara are de ales între trei alternative majore: schimbarea, status-quo-ul si reîntoarcerea în pas alergator catre trecut. Alegatorul trebuie sa înteleaga ca atunci când îsi exprima nemultumirea pentru rezultatul guvernarii si emite pretentii, trebuie sa-si puna întrebarea daca a votat sau nu. Daca a votat, trebuie sa se supuna votului majoritatii. Daca nu a votat, tipa degeaba, el este singurul vinovat.

Faceti un efort, duceti-va sa votati!

A

firmata adeseori, neluata în seama niciodata, puterea mass-media româneasca si-a aratat înca o data coltii. De data aceasta, presa scrisa si vorbita nu a mai facut micile sale jocuri, nu s-a mai jucat de-a editorialele, de-a Iliescu KGB, de-a anchetele demascatoare, de-a democratia, pe alocuri interesata. Pentru ca am ajuns la cuvântul interesata, e bine sa afirmam pentru uzul curiosilor, ca au ramas în România putine ziare independente. MAJORITATEA, si asta este o demonstratie care merita facuta ulterior, se afla la remorca unor partide, sunt finantate de cercuri de putere economica, financiara, politica. Noi n-am avea nimic împotriva ca un ziar sa depinda de cineva cu bani, onestitatea însa îl obliga pe editor sa recunoasca public acest lucru si sa nu se ascunda sub pulpana independentei.

Spuneam, deci, ca mass-media româneasca a câstigat recentele alegeri locale din România. Le-a câstigat pentru opozitie, desi le-ar fi putut câstiga foarte bine si pentru putere, daca puterea nu ar fi gresit flagrant în urma cu câtiva ani. Vehiculând sintagme cum ar fi nevoia de schimbare, criticând zi de zi greselile sau sovaielile guvernului, aducând în discutie pretinsa prietenie dinspre pahar si premierul Vacaroiu, vorbind despre îmbogatirea nepermisa a unor demnitari pedeseristi si asta într-o tara saraca, mass-media româneasca a indus cititorului sau ascultatorului imperioasa nevoie de schimbare. Nu avem nimic împotriva schimbarii, ea este necesara din când în când si în familie, cu atât mai mult în politica. Analizând însa forta organizatorica a unor partide, ajungem la concluzia ferma ca acestea nu ar fi obtinut nici pe departe succesul în alegeri fara sprijinul major primit de la mass-media româneasca. Campania uriasa desfasurata de PRO TV este cel mai ilustrativ exemplu în acest sens. Sa nu uitam ca la acest post lucreaza crema specialistilor din România, în domeniul audio-video, ca la PRO TV sunt specialisti americani unsi cu toate alifiile propagandei de tip occidental.

V-as ruga sa va gânditi ce forta are antiteza dintre imensa coada din fata postului de televiziune pentru câteva aparate electrocasnice si simplitatea taranilor de la Bobâlna.

PDSR-ul a câstigat la sate, opozitia la orase. Acolo unde nu a patruns televiziunea si nu se citesc ziarele, mentalitatile au ramas neschimbate. Acum vede partidul de guvernamânt cât rau a facut atunci când a pus biruri uriase pe spinarea bietilor editori, cât de rau a facut ca a scumpit hârtia de ziar pâna când aceasta a depasit pretul hârtiei din import, acum se vede cât de mare rau a facut difuzarea presei printr-un sistem greoi de monolit. Editorii si ziaristii pot fi multumiti. Ei au câstigat alegerile si au demonstrat înca o data cât de mare este puterea lor. Cei care au decis în urma cu câtiva ani ca e bine sa termine cu presa româneasca independenta au facut acestei natiuni un rau care nu mai poate fi îndreptat cu usurinta.

S-a deschis calea cumpararii mass-media de catre cercurile financiare din interior si din exterior, care numai dezinteresate nu sunt. S-a spulberat frumusetea si curatenia acestei meserii, care este dedicata în exclusivitate adevarului. S-a deschis drumul mânariilor de nivel înalt, nationale si internationale. Presa s-a degradat si s-a transformat într-un fel de femeie în casa, care, daca trebuie, spala si veceurile, câstiga si alegerile.

Îmi pare extrem de rau ca sunt nevoit sa scriu aceste rânduri. Spre deosebire de majoritatea confratilor, eu cred ca românii nu au votat nici partidul, nici omul. Au votat asa cum au auzit la tv, asa cum au citit în ziare. Au votat schimbarea...

P.S. Singura exceptie care confirma regula ar putea fi Televiziunea Româna, mai proasta ca niciodata. Daca Guvernul vrea vinovati, sa-i caute acolo. Sunt pititi în spatele camerelor de luat vederi.

Nu opozitia, ci mass-media româneasca a câstigat alegerile locale

U

na dintre cele mai surprinzatoare idei care-si fac acum aparitia este aceea ca politica si politicienii polueaza, ca, într-o lume maculata de agenti de toate soiurile, asta mai lipsea, poluarea politica. Aceste afirmatii apartin ecologistilor, ei însisi constituiti într-un partid politic, deci, factori poluanti. Sa fie politica si politicienii români agenti ai poluarii? Cetateanul simplu zice ca da, nu ma intereseaza, domnule, bazaconiile astora, fie ca sunt la putere, fie ca vor puterea, toti sunt la fel, nu urmaresc decât interesul personal, nu vor decât bani, masini, case, calatorii în strainatate. Acestor întrebari ale alegatorului simplu îi vom consacra tableta de astazi. Pentru ca el merita ce e mai bun, pentru ca el este cel care s-a hotarât, a ales si a decis pentru viitorul lui si, uneori, pentru viitorul vecinului lui.

Desigur, daca luam în considerare bombardamentul mediatic din ultimele luni, politica pare a fi, prin stresul provocat bietului alegator, un puternic factor destructiv. Totusi, cetateanului nu-i este permis sa gândeasca cu usurinta acest subiect, întrucât acest lucru ar putea deveni periculos si s-ar întoarce, potrivit principiului bumerangului, drept în capul sau. Când spunem asta, ne gândim, mai ales, ca, prin participarea sau neparticiparea la vot, cetateanul îsi hotaraste soarta. Alesii, daca sunt buni, pot face bine unei natiuni întregi. Alternativa: cei rai pot darâma, în câtiva ani, si putinul bine pe care l-au preluat la guvernare.

Am ajuns într-un punct mort, într-o groapa de potential din care nu putem iesi decât printr-un impuls exterior, printr-un efect de tunel. Cine sa dea acest impuls? Americanii sau generalul Lebed? Ion Iliescu sau generalii români? PDSR-ul sau Conventia? PDSR-ul si PD-ul cu un singur candidat la presedintie, Petre Roman, sau opozitia unita în ceasul al doisprezecelea? Actualul presedinte al României care ar conduce o coalitie de centru-stânga. PDSR - PNŢCD, spre binele poporului român?

E clar ca se simte nevoia unui efect de tunel. si aceasta ni se pare întrebarea chinuitoare pentru lunile care mai ramân pâna la iarna. Unele voci spun ca nu vor fi alegeri în noiembrie, ca e mai convenabil pentru Opozitie sa preia puterea în primavara si, pentru Putere si pentru Parlament, sa supravietuiasca pâna atunci. Cetateanul este singurul care poate judeca iesind din inertie. Cum am mai spus, doar cetateanul ramâne suveran pe optiunea lui, dar afacerile politice subterane, de culise, ascunse ochiului public, pot sa genereze modificari genetice pentru un popor care si asa, nu prea stie pe ce lume se afla.

Politica, un alt fel de poluare

S

-au înmultit, în ultima vreme, stirile despre tinerii români morti pe meleaguri straine. Au fost mai întâi cei aruncati în ocean, în largul coastelor Spaniei. Acum aflam despre alti doi tineri împuscati în conditii dubioase în Germania, de catre politisti. Toate aceste tragice întâmplari ar trebui sa ne dea tuturor de gândit. Spun tuturor pentru ca noi suntem responsabili de plecarea acestora spre alte zari, în cautarea unui ban, furati de acelasi miraj al Occidentului, pe care îl aveau mai toti românii în urma cu zeci de ani. Tinerii nu pleaca din tara doar din romantism. Ei nu-si gasesc întotdeauna locul într-o tara care nu le ofera mai nimic, plecând de la o slujba si terminând cu perspectiva unei locuinte si a unei familii. Ei, tinerii, trebuie sa stie ca, fata de acum zece ani, conditiile din Occident s-au schimbat radical. În primul rând, românii nu mai sunt oropsitii regimului Ceausescu. Se considera de catre tot Vestul ca România este o tara care asigura toate libertatile fundamentale. Prin urmare, pentru tânarul român, care trece fraudulos frontiera si ajunge în spatiul Schengen, nu exista alta varianta decât aceea de sluga, fie ca e vorba de muncitori la negru (baietii) sau prostituate într-un bordel (fetele). Exista si exceptii care întaresc regula. Furtul creierelor functioneaza admirabil, tinerii specialisti sunt vânati si astazi de catre marile companii occidentale. Ei au locul pregatit si nu se situeaza în prima categorie.

Pentru cei necalificati, care nu stiu limba si nu au o rezerva de bani, mirajul se transforma repede în cosmar. Colac peste pupaza, românii au o faima atât de proasta datorita bandelor de hoti care actioneaza acolo, încât am vazut, recent, în Austria, oameni scuturându-se de teama numai la auzul cuvântului român.

Aceasta este realitatea, tinerii români trebuie s-o stie si s-o judece în consecinta.

Mirajul Occidentului continua sa ni se arate

în chip tragic

O

analiza facuta de specialistii vâlceni, în domeniul mass-media a aratat cu mult înainte de remarca domnului Adrian Nastase (referitoare la rolul presei în campania electorala), faptul ca nu Conventia, ci presa a câstigat (pentru opozitie, în general), multe posturi în recent consumatele alegeri locale. PDSR a pierdut acest canal de comunicare datorita politicii defectuoase din ultimii sase ani.

Acceptând ca necesitate ideea dezvoltarii unei prese libere (fapt de necontestat atât în tara cât si în afara ei), s-a pierdut din vedere importanta acestui sector vital în mecanismul intern al unei natiuni. Presa a evoluat mai întâi haotic, apoi s-a cristalizat si s-a directionat spre structuri de putere economica, financiara, politica, toate interesate în sustinerea propriilor interese.

PDSR a neglijat nepermis de mult acest sector, pe care s-a iluzionat sa-l împinga discret spre neputinta si disperare. Vom arata, speram credibil, cum functioneaza gândirea unui editor de ziare din provincie. Trebuie sa ne oprim putin aici: sintagma "presa locala" nu defineste numai presa dintr-un judet anume, ci si audienta cea mai mare în raport cu ziarele centrale, cu posturile de radio si televiziune din Bucuresti, inclusiv TVR. Toate sondajele de opinie au situat presa locala pe primul loc în topul mass-media românesc. De ce atunci primul-ministru se întâlneste numai cu sefi de publicatii centrale? De ce face Presedintia aceeasi greseala?

Daca exista editori cinstiti, necorupti de puterea banilor din Bucuresti, atunci ei vor fi gasiti în provincie. si pentru ei, primul-ministru, ori presedintele Iliescu, ori dl. Adrian Nastase si-ar putea gasi câteva ceasuri o data la doua saptamâni. Comunicarea ar fi directa, iar ziaristii ar putea vedea o alta realitate, cea dorita de interlocutori, ar vedea puterea cu alti ochi, ar învata sa o respecte.

De ce e grea viata editorilor si ziaristilor din provincie? În primul rând trebuie sa se stie ca absolut toti editorii din provincie sufera si condamna vehement câteva masuri care le fac viata si mai grea, si asa dificila datorita lipsei cronice de fonduri. Am enumera aici taxele locale (Legea 27), TVA-ul din publicitate, impozitele mari, lipsa cronica de hârtie si pretul ei urias, manoperele tipografice imense, lipsa facilitatilor pentru transport în cazul ziaristilor, nerespectarea reducerilor de pret pentru cazare. Cei care au crezut ca se astupa gura presei prin aceste presiuni economice s-au înselat. Ei au facut un rau imens partidului de guvernamânt, dar un rau greu de îndreptat l-au facut cetatenilor României. Tirajele au scazut, credibilitatea presei a scazut, ea a alunecat spre derizoriu si amanuntul picant. Puterea, într-o tara, are nevoie de canale de comunicare si nu de editori si ziaristi rebegiti.

Ar fi, deci, momentul sa se ia masuri concrete în acest domeniu.

Repetam, spre binele natiunii române. Ne vom trezi într-o zi cu editori germani si americani, care nu vor sti nici macar româneste, si ne vor învata democratia lor.

În raporturile directe dintre PDSR si detractorii sai, solutia este riposta imediata si nu întoarcerea celuilalt obraz. Presa este si ea o femeie neglijata, care, nebagata în seama, se uita în gradina celuilalt si nu este exclus (lucru demonstrat deja), sa-i si cedeze în speranta unei vieti mai bune. Cât de greu îi este unui guvern sa-i trateze pe cei 2000 de ziaristi profesionisti din România cel putin la fel de binevoitor ca pe minerii din subteran? Sa nu uite nimeni ca ziaristica este si ea minerit intelectual si ca profesia de ziarist este, din statistici, pe primul loc în topul meseriilor periculoase.

Exista în judetele patriei foarte multe ziare care trag sa moara, se sufoca. Aceste ziare ar trebui recuperate. Ar fi necesar, de asemenea, ca statul sa sprijine importul de tipografii, prin acordarea unor credite pe termen lung cu dobânzi reduse, importul de tehnologie audio-video si de retransmisie. Acordarea de licente radio TV ar trebui sa continue.

O situatie care ar trebui reglementata urgent este aceea a difuzorilor. Haosul difuzarii trebuie eliminat, fie prin desfiintarea colosului cu picioare de lut numit RODIPET, fie prin asezarea acestuia pe baze economice solide, moderne. RODIPET-ul a falimentat si falimenteaza publicatii, e o veritabila frâna în calea dezvoltarii culturale românesti. Privatizarea acestuia ar trebui facuta, deoarece RODIPET-ul ia, aproape fara munca, o treime din costul unui ziar, al cartilor si revistelor.

Poate nu ar fi lipsita de interes si ideea de a scoli în institutii prestigioase din lume un esalon de tineri ziaristi, alesi din fiecare judet al tarii. Acelasi lucru s-ar putea face cu specialistii în marketingul de presa si al publicatiilor prin presa. Sa spunem lucrurilor pe nume: atât publicatiile centrale, cât si cele locale sunt în marea lor majoritate conduse de sacali ai fostei prese de partid, cu viziuni erodate de tranzitia rapida pe care sunt nevoiti s-o traiasca. De aici necesitatea de schimbare si modernizare în sensul gândirii de perspectiva enuntat anterior.

Am expus aici câteva idei menite sa îmbunatateasca relatiile Puterii din România cu presa. O revitalizare a acestui raport s-ar rasfrânge, în timp, asupra întregii societati românesti. Într-o tara, spune "Manualul pentru ziaristii din Europa de Est" editat de BBC, este necesar ca presa sa mediatizeze toate actiunile Puterii. Nu de alta, dar cetateanul trebuie sa fie informat si sa sanctioneze, în cunostinta de cauza, toate greselile si magariile care pot fi facute de cei pe care i-a ales. si, de ce nu, sa nu-i mai aleaga atunci când are aceasta posibilitate. Adica, din patru în patru ani.

P.S. Am scris acest articol pentru toti cei care cocheteaza cu dorinta de a fi Putere în România.

Scrisoarea unui tânar editor

N

iciodata, cred, nu a fost mai grava situatia statiunilor vâlcene. De la aceasta concluzie si nu de la metaforele cu care ne prezentam strainatatii prin pliante, trebuie sa plecam. Duminica am vazut cu ochii mei aceasta situatie si simt nevoia sa trag acum un semnal de alarma; pâna nu e prea târziu. În ultimii ani, românii nu s-au prea înghesuit sa vina la statiune. Acum, de bine, de rau, oamenii mai pleaca de acasa, fie ca simt nevoia unei recreatii, fie ca au nevoie de tratament. Bani nu sunt nici acum, dar omul strânge un an ca sa-i poata cheltui în doua saptamâni.

Pleaca de acasa si ajunge la Râmnic si la "salba de statiuni care îl înconjoara". si ce gaseste aici? Jale cu J mare: preturi umflate, neglijenta, mizerie, iar, pe deasupra, un strat gros de indolenta, care, pe alocuri, frizeaza nesimtirea. Nici nu-mi vine sa cred, de pilda, ca exista oameni care îsi duc copiii la strandul din Ostrovul Calimanestiului. Duminica, apa era ca petrolul, uleioasa, de-a dreptul scârboasa. Ne mai miram ca ne îmbolnavim de boli de piele? În statisticile simandicosilor domni si doamne de la Sanepid, lucrurile par sa stea destul de bine. Realitatea e, însa, dramatica. Din doua una: ori acestia sunt platiti degeaba, ori ceva mult mai grav se întâmpla: accepta ca fatalitate mizeria. Sa nu ni se spuna ca si aici e vorba de lipsa de bani. A fi curat nu necesita decât putin simt si putina educatie. Reversul, doamnelor si domnilor, se numeste nesimtire crasa.

La Ocnele Mari si Ocnita, lucrurile stau si mai grav. Statiunile sunt niste cazaturi intrate într-un con de umbra, din care nu stiu daca le va mai scoate vreodata cineva.

Erau duminica sute de masini pentru un petec de balta sarata. Cârciumile, si cele de stat si cele private, mi s-au parut insalubre. Peste tot aceeasi regina numita nesimtire îsi facea mendrele. La Ocne si la Ocnita nu e apa curenta. WC-urile sunt infecte, adevarate focare de boli. Am înteles, stând de vorba cu localnicii, ca actualul primar face eforturi, însa nu sunt de ajuns numai bunele intentii. E nevoie de fapte concrete, de bani, de proiecte îndraznete, de o alta politica în turismul vâlcean.

Eu cred ca nu este de ajuns sa facem o politica de sprijinire a marilor întreprinderi. stim ca s-au facut si se mai fac demersuri de catre autoritati sa fie ajutate cu bani proveniti din credite externe unele întreprinderi - fanion ale judetului si ale tarii. E foarte buna aceasta preocupare, dar nu ar trebui uitate nici statiunile.

Investitiile în turismul vâlcean sunt minore, în comparatie cu necesitatile. Sentimentul de paragina e coplesitor. Noi am spus. Din pacate, nu avem decât aceasta putere...

Turismul vâlcean sub semnul indolentei

M

a voi opri azi la câteva aspecte generale ale discursului presedintelui Iliescu, prilejuit de depunerea oficiala a candidaturii pentru al doilea mandat constitutional. În treacat fie spus, presedintele însusi a subliniat "al doilea mandat constitutional" atunci când o voce din sala a strigat "al treilea!". Vocea sa a capatat accente grave în acest moment si de aici încolo discursul presedintelui a pastrat aceasta nota de gravitate, în ciuda exuberantei (asta ca sa fim draguti), pe care o manifestau unii dintre participantii la aceasta întâlnire. Tot în treacat, i-as remarca în acest sens si pe domnii deputati PDSR de Vâlcea, Baciu si Cautis, care, ca niste elevi silitori, se straduiau sa fie ultraremarcati de tovarasul învatator. Dar acesta, domnul Iliescu, avea probleme mult mai serioase. Ca martor ocular al acestei întâmplari, pe care eu o consider definitorie pentru ceea ce urmeaza sa ni se întâmple în viitorii patru ani, pot afirma ca discursul presedintelui Iliescu s-a schimbat considerabil. Acuzat si de la stânga si de la dreapta, de moliciune, prins oarecum între ciocanul stângii si nicovala dreptei, presedintele Iliescu pune acum piciorul în prag si vorbeste în termeni duri despre "sereleuri gen capusa, prin care se scurge banul public în buzunarul câtorva", de "stoparea hemoragiei de venit national", despre "o noua faza de relansare a economiei nationale", despre "reforma care trebuie asumata de fiecare agent economic", despre "marea problema a României, care este reducerea decalajelor fata de tarile occidentale", despre "conlucrarea tuturor fortelor politice pentru interesul national", despre "un pact social de solidaritate", despre "programul national de renastere a satului românesc".

Una peste alta, acest discurs este menit sa-i îngrijoreze pe toti cei care se afla în opozitie cu Ion Iliescu si cu partidul în fruntea caruia va candida la Presedintia României. Voi reveni cu un comentariu mai amplu despre aceasta adevarata schimbare la fata a presedintelui Iliescu.

Schimbarea la fata a presedintelui Iliescu

C

apitalistul da cu o mâna si ia cu zece, urmareste profitul si numai profitul. Pe el nu-l intereseaza daca tara e condusa de X sau Y. Important este ca acesti ixgreci sa-i garanteze investitia si profitul. Daca eu as fi capitalistul care a investit sute de milioane, chiar miliarde, în România, care mi-ar asigura continuitatea intereselor, ca orice om întelept, as merge la doua capete, sprijinindu-le discret pe amândoua. As opta însa pentru acela care propune o evolutie cu pasi mici si nu schimbari radicale, rasturnari de situatie (chiar daca acestea sunt, teoretic, pozitive). O instabilitate sociala, economica, politica nu serveste deloc economicului.

Aceasta este, dupa parerea mea, o grava eroare a opozitiei românesti. Conservatorismul cadrelor din armata, politie, servicii de securitate, învatamânt, dar si al celor de la sate va face un serviciu imens presedintelui Iliescu si PDSR-ului. Accentuând pe ideea de schimbare, opozitia actioneaza resortul fricii interioare a individului, care se si vede afara, ori cu privilegiile anulate. Sa nu mai vorbesc de greseala imensa de a pune un candidat la Presedintie care a pierdut deja doua partide de box politic. Din toate aceste observatii, cineva ar putea trage concluzia ca presedintele în functiune va câstiga cu usurinta al treilea mandat, în ciuda atacurilor venite si de la stânga si de la dreapta. Mergând pe speculatia anterioara (eu, capitalistul interesat), as avea nevoie de un guvern de coalitie, pe care, de aceasta data, l-ar accepta si opozitia. Aceasta stie ca, daca nu participa acum la guvernare, va fi foarte greu în viitor sa mai acceada la privilegiile puterii politice si economice. Lupii tineri din opozitie s-ar multumi, în cele din urma, chiar cu o bucata din caprioara. În acest punct al discutiei, toata lumea este multumita: si capitalistul, si presedintele, si opozitia. Totusi, acestia nu sunt tara si poporul român. Presedintele României are de dus o lupta extrem de dura. Oamenii sunt înca saraci si, luati de valul luptei politice, si presedintele, si PDSR-ul, si opozitia au uitat ca adevarata schimbare trebuie sa se produca în nivelul de trai al cetateanului.

Paradoxurile democratiei românesti

P

otrivit unor surse bine informate din staff-urile Conventiei Democrate si ale Uniunii Social-Democrate, este în toi batalia pentru fotoliul de prefect al judetului Vâlcea, precum si pentru scaunelul de subprefect. Sa spunem, mai întâi, ca, printr-o întelegere acceptata de toata lumea, prefecturile marilor judete din tara, cum ar fi Constanta, Timisoara, Brasov, Cluj, Craiova, Iasi, ca si prefectura Bucurestiului, vor reveni - cum e normal - reprezentantilor PNŢCD, liderul CDR. Am aflat ca pentru aceste posturi vor fi preferati oameni grei: cercetatori, profesori universitari etc., care nu au fost inclusi pe listele parlamentare ale CDR, fiind special pastrati în rezerva. Judetele mai mici, printre care si Vâlcea, vor fi împartite reprezentantilor celorlalte partide din Conventie, precum si aliatilor acesteia de ultima ora, USD. Pentru judetul Vâlcea, se vehiculeaza mai multe nume. În fruntea listei se afla senatorul serban Sandulescu, care ar dori sa fie prefect macar sase luni, pentru a face putina ordine în judet, aceasta însemnând asanarea mediilor corupte, vazute, cât si a celor nevazute, presupuse, sus-puse si subterane. În competitie se mai afla, cu sanse mari, inginerul Jean Decuseara, liberal, deputat, om echilibrat si cu un foarte puternic temperament. Se pomeneste în acest context si numele domnului Petre Stavaroiu, USD, unul dintre actualii vicepresedinti alesi ai Consiliului Judetean si presedinte al Organizatiei Vâlcea a PD. O sursa din interiorul PD ne-a precizat ca pentru fotoliul prefectului de Vâlcea ar fi preferati oameni tineri, între care si Mircea Gutau, consilier municipal. Nu este exclus ca acest post sa-i revina domnului Nicolae Jivan, liberal, considerat de unii ca o investitie ferma a noii puteri, iar de catre altii o eminenta cenusie. Intra în discutie, cu sanse egale, si un alt taranist, doctorul Adrian Purice, un om extrem de dinamic, adept înfocat al privatizarii si, în acelasi timp, conciliant. Pentru scaunel sunt vehiculate nume mai mici, dar care, rostite cu putere, pot sa dea fiori si mai mari. Deocamdata, atât! Vom reveni cu amanunte. Sursele noastre vegheaza!

Batalie (diplomatica) pentru Prefectura de Vâlcea

ara a votat schimbarea. Toti analistii au fost de acord ca acest lucru se impunea, pentru ca ea, Ţara, ajunsese într-o groapa de potential de unde nu mai putea iesi decât printr-un impuls exterior. si impulsul exterior se pare ca a venit sau a fost promis cu sfintenie. Altfel, nu-mi explic comportamentul ezitant al unora din fostul partid de guvernamânt (aripa tânara), al serviciilor secrete ("Da, am votat pentru schimbare" - Virgil Magureanu), bombardamentul mediatic nemaiîntâlnit pâna acum în România (cu PRO TV ca port-drapel), presiunile asupra constiintei cetateanului (scumpirea benzinei, cresterea vertiginoasa a dolarului, cresterea spectaculoasa a preturilor si altele, facute, toate, în perioada alegerilor). Spre deosebire de altii, s-o spunem pe sleau, eu admit ipoteza ca PDSR a fost înlaturat de la putere prin efortul concertat al unor forte politice si al unor institutii, care au putere de influentare în România. Sa nu mai amintesc aici de presiunile externe, ale FMI si ale altor organisme internationale, care au conditionat împrumuturile vitale economiei românesti de accelerarea reformelor.

N-as mai vrea sa amintesc aici nici comentariile facute de analistii politici occidentali ("România i-a înlaturat, pe cale democratica, pe fostii comunisti de la putere") dupa 17 noiembrie. si ea, Ţara se prezinta din nou cu fruntea sus Occidentului, dovedeste ca românii sunt un popor guvernabil, ca aici exista democratie reala, alternanta la putere, civilizatie, speranta.

Într-un fel, prin acest viraj remarcabil catre dreapta (o dreapta cosmetizata, care a câstigat cu sloganuri si promisiuni de stânga), revenim, ca natiune, în anul 1989, recuperam cei 7 ani pierduti în încercarea de a potoli re-formele radicale.

Evitate timp de 7 ani cu abilitate, reformele trebuie facute din nou. Ţara are nevoie de bani, de investitori, de tehnologie, de sprijin politic extern. "Prin noi însine" s-a dovedit o politica falimentara. Cine mai poate astazi, chiar si supradotat, sa razbeasca fara nici un sprijin?

S-a dus demult epoca în care baiatul de la tara vine la oras si ajunge cineva. Astazi razbesti numai daca ai inteligenta de a pluti în directia curentului. PDSR si Ion Iliescu au încercat, din rasputeri, sa dea iluzia aceasta. În realitate, vechiul slogan "Nu ne vindem tara" a fost nuantat cu teza "Mai bine o luam noi". Dar acest "noi" i-a costat mult, mult de tot. Noi, partidul. Noi, oamenii de buna credinta. Noi, credinta. Noi, patriotii. Dar si noi, noii fanarioti.

O vorba din popor spune ca nu e întelept sa-ti faci prea multi dusmani deodata. Este exact ceea ce a facut PDSR, ambitionându-se sa guverneze singur, sa mearga singur pe calea semireformelor. Aceasta ambitie a facut ca PDSR sa se comporte lamentabil, în special în ultimele luni de guvernare. Ambitia de a nu remania guvernul la timp, de a miza totul pe o carte, incapacitatea de autoanaliza au determinat o cadere de sus si au facilitat ascensiunea Opozitiei.

De multa vreme am observat ca exista în PDSR un fel de curent anti-PDSR. Prea erau stângace masurile, prea era lipsa de vointa politica, prea era multa încapatânare. Curentul anti-PDSR din PDSR merita analizat cu atentie. O voi face într-un alt capitol.

Revenind la teza înlaturarii PDSR de la putere, mi se pare elocventa declaratia lui Teodor Melescanu: "Am organizat alegeri libere, pe care le-am pierdut. Ce vreti mai multa democratie?" si iata cum tarii i s-a mai dat o sansa. Important este acum ca noii guvernanti sa înteleaga acest lucru. Pentru ca miza este modernizarea tarii si sincronizarea cu Occidentul, iar asta nu se poate face decât daca sapam pe fruntea Ţarii cuvântul "competenta". Ceea ce înseamna urcarea în fotolii, scaune si scaunele, oricum le-ar zice, a unor politicieni capabili, în stare sa faca din desert o gradina înfloritoare.

Cât despre Vechea Putere, ar fi bine sa se uite putin în oglinda si sa-si aranjeze coafura ciufulita. Daca nu cumva ar trebui sa se tunda la zero si sa-si dea cu gaz pe cap.

Asa ar trebui sa faca toti cei care joaca poker, au toti asii în mâna si nu au curajul sa supraliciteze potul.

Pe sleau

A

sa cum am scris, fortele politice care conduc, astazi, România se afla într-o cursa contracronometru: nu cu celelalte forte politice, cu cine stie ce alt dusman real sau închipuit, ci cu ei însisi, cu inertiile si promisiunile facute în campania electorala. Daca Guvernul a pornit-o ex-abrupto si, dupa parerea unora, a pornit cu stângul, Presedintia si presedintele Constantinescu, se pare ca se tine de programul stabilit. Destituirea consilierului prezidential implicat în afaceri cu Sever Muresan e un semnal la care nimeni nu se astepta. Arestarea lui Sever Muresan si al lui Miron Cozma reprezinta proba unei consecvente care poate fi stimabila. Acest lant de arestari, care poate fi continuat, naste însa si pericole: Guvernul si Presedintele nu prea mai au timp în încercarea lor de a demonstra ca România a devenit o tara sigura, ca flagelul coruptiei a fost eliminat, ca investitorii straini si banul lor (singurul lucru care ne doare), sunt în deplina siguranta. Spre deosebire de Ion Iliescu, actualul locatar de la Cotroceni (ca sa folosesc o expresie iubita de o buna parte a presei), Emil Constantinescu, taie în carne vie. E bine, e rau? Vom vedea. Ion Iliescu a ezitat mult timp sa ia o astfel de decizie si a cazut.

Sa fie începutul unei noi ere, a legalitatii, a sigurantei si a prosperitatii? Ori o era a razbunarii, a intolerantei, a pierderii definitive a trenului.

Emil Constantinescu taie în carne vie

S

unt unul dintre aceia care astazi privesc cu rezerve aspectele imediate ale realitatii. si asta nu pentru ca as fi un sceptic, ci pentru ca tocmai realitatea m-a obligat sa nu mai fiu naivul de acum sapte ani. Timp de sapte ani am crezut, pe rând, în: Revolutie, emanatii acesteia, Guvernul Roman, presedintele Iliescu, premierul Stolojan (apoi premierul Vacaroiu), am crezut cu multa naivitate în tot ceea ce urma sa se întâmple pozitiv în tara mea, în judetul meu, la firma mea. Ca un naiv ce am fost, asteptam sa ne aduca ceasul ceea ce nu adusese anul. si anii treceau, vorba poetului, ca paserile în zbor, si noi ramâneam cu iluziile noastre, cu optimismul nostru zdrobitor, cu necazurile si neîmplinirile noastre. si ne vaietam unii altora si ne înfierbântam în discutii, uneori ne mai si paruiam ca daca ar fi fost ceilalti ar fi fost mai bine etc., etc., ca ar trebui sa facem aia, ba ailalta, ca taranistii daca vin la putere vor face ordine, ca noul Presedinte nu se va mai înconjura de politicieni corupti. si altele si altele. Am început sa-i vedem pe toti la lucru. Nu spun ca e rau ceea ce au purces sa faca. Poate e bine si îmi doresc sa faca bine pentru binele tuturor. Ceea ce as dori însa sa subliniez este ca în materie de schimbari politice nimeni nu trebuie sa primeasca automat prezumtia de nevinovatie. Dimpotriva, mai bine sa-i banuim acum decât sa nu-i mai votam peste patru ani.

stim cu totii ca în judetul Vâlcea s-a nimerit (ori fusese stabilit), sa vina la putere liberalii. Decuseara, Jivan, Curcaneanu vor instaura, la rândul lor, o noua ordine judeteana. O noua ierarhie este necesara asa cum e necesar sa mai schimbi, din când în când, mobila prin casa. Cu conditia, însa, ca scaunele sa fie mai comode, canapeaua mai moale, iar lustrele sa lumineze mai discret, dar mai eficient. Auzim tot felul de zvonuri ca va fi schimbat seful Politiei, ca unii directori, care depind de Prefectura, vor ceda locurile, ca toti aceia care vor fi schimbati vor trebui sa faca politica liberala si nu neaparat sa intre în partid. De acord, dar asta nu înseamna ca oamenii ce vor fi unsi ca sefi de noua putere vor fi neaparat mai buni. Cred ca înainte de a schimba ceva si pe cineva, liderii liberali ar trebui sa explice public ce înteleg dumnealor prin liberalism, ce intentioneaza sa faca în anii care vin. Repet, "Contractul cu vâlcenii" are sansa de a deveni o perdea de fum. Liberalii, conducatorii de facto ai acestui judet, trebuie sa ia taurul de coarne înainte ca tribunele sa se salte în picioare. Pentru asta au la dispozitie un om care stia si ce nu stiam noi. Petre Bardasu, cel mai bun purtator de cuvânt din câti ar fi putut fi gasiti la Vâlcea?

Daca nu vor fi luate grabnic masuri transparente si, mai ales, pe întelesul tuturor, taurul va vedea rosu. si, din pacate, un toreador mort, sfâsiat de coarnele si copitele taurului, ramâne un toreador mort.

Noua ordine judeteana

C

înd toata tara înghetase de frig si de frica scumpirilor provocate de prematura crestere a pretului benzinei, ne-a fost dat sa traim un început de ianuarie bolsevic. Bolsevic? Da, acesta este cuvântul si nu mi-e deloc teama sa-l scriu. Lenin, Stalin si Trotki au perfectionat, fiecare în felul lor, celebrele cuvinte pe care le transcriu acum asa cum îmi vin: "Lasati, tovarasi, poporul sa rabde de foame si frig si dati-i cât mai multe jocuri de circ! Abia atunci el va fi pregatit pentru revolutia proletara."

Este exact ceea ce a înfaptuit cu abnegatie bunul nostru presedinte, Emil Constantinescu. Bunul si neînduplecatul nostru presedinte pe care, iata, evenimentele l-au luat cam pe nepregatite. Acum am înteles ca nici domnul nostru Emil nu prea are stofa de mare conducator de tara. Ca nu are nici consilieri sau are, dar, ma rog, sunt mai preocupati sa-si plaseze rudele apropiate, ba chiar si prietenele rudelor în posturi unde se cer adevarati specialisti, asta o stiam deja.

A spus-o tot presa, care l-a facut si care, daca e sa respectam o vorba din popor are si dreptul sa-l omoare, la figurat vorbind. Nepotismul e boala veche... Dar sa lasam vorbele si sa trecem la treaba. Declansarea campaniei anticoruptie respecta programul electoral al candidatului CDR. Ca ea, Coruptia, se implementase adânc în lumea politica româneasca, e un adevar pe care nu ne propunem sa-l demonstram aici. Dar ca acest program început cu Sever Muresan vine dupa bâlbâielile Guvernului Ciorbea, asta e un alt adevar pe care românii, destepti cum îi stim, l-au prins repede. Prima gafa ne arata clar ca în sectorul diversiuni de la Palat lucreaza aceiasi specialisti, care au facut si evenimentele de la Târgu Mures, si prima mineriada, si a doua mineriada, si Berevoiestiul, daca va mai aduceti aminte. Cât de rudimentar sa fie un român încât sa nu înteleaga ca "i se ia fata" si i se întuneca mintea, ca sa nu mai gândeasca la drama pe care i-o provoaca explozia preturilor?

Sa nu mai vorbesc despre Gafa zero. S-a gândit cumva presedintele ca declansarea luptei împotriva coruptiei poate avea un efect devastator pentru Ţara? Ca mass-media internationala abia asteapta sa prinda un astfel de subiect, ca pe o parte luptam sa-i aducem pe straini în tara si pe de alta ei vad la televizor ca România e o tara corupta, de gangsteri, în care nu merita sa investesti nici macar un dolar? Ce rost are un superorganism numit, daca retin bine, Consiliul National Anti Coruptie? Ce cauta sefii serviciilor de informatii în acest organism, daca suntem stat de drept unde Politia si Justitia au treaba lor, Parlamentul treaba lui si Presedintele pe-a lui?

Sa fi vrut domnul Emil Constantinescu sa nu fie cumva mai prejos de Gheorghiu-Dej, Ceausescu sau Iliescu, sau îi place si domniei sale postura de "parinte al natiunii" si "salvator al natiei"? Ma tem ca nu cumva aceasta campanie sa nu ne faca din nou celebri în lume, asa cum ne-am facut singuri cu copiii nostri bolnavi de SIDA si handicapatii care pentru unii din afara sunt grosul poporului român.

Arestarea lui Miron Cozma e o alta mâncare de peste. Ca "Poetul Huilei" e vinovat, asta o stiu si copiii dintr-a doua si toti cei care au vazut scenele cutremuratoare de la Bucuresti. Unii le-au trait pe pielea lor. Unul dintre acestia este chiar domnul Petre Roman, Cazutul de la Putere si Satisfacutul de astazi de o alta Putere. De ce a trebuit, oare, sa gafeze din nou presedintele întâlnindu-se cu liderii minerilor si implicându-se în scandalul care se profileaza, iarasi nu stiu. Ca doar nu domnia sa aresteaza ori elibereaza în aceasta tara, cu exceptia cazurilor de gratiere, bineînteles. Sa nu înteleaga presedintia ca arestarea liderului minerilor da satisfactie altui Presedinte, al Senatului, al doilea cap din stat, care nu se resemneaza niciodata sa fie al doilea, dar atrage ca un magnet ura celor pe care Miron Cozma i-a facut sa plateasca astazi doar 25 de bani kilowatul? Ca oricarui miner îi este mai aproape camasa decât adevarul? De aici, pâna la o noua venire a minerilor nu e decât un pas. si când vin minerii cad guverne si ghici ghicitoarea mea, cine profita?

si pentru ca tot s-a deschis sezonul la gafe prezidentiale, tin sa reamintesc natiunii vâlcene o alta, mai mare decât Palatul Cotroceni. Care va sa zica, Presedintele recomanda înfiintarea în fiecare judet a unui Consiliu Anti-Coruptie format din presedintele Consiliului Judetean, seful Parchetului, al Politiei, poate si primar. Ma întreb si va întreb daca nu cumva s-a declansat vreun razboi pe undeva, care sa justifice asemenea masuri exceptionale, cum numai în perioadele legionara si stalinista s-au mai pomenit. Pai, ce mai e atunci Justitia Româna când domnii Mitaru (revolutionar cu certificat, dar si acuzat de vicepresedintele PNTCD ca a tras foloase din apa de Bradisor), domnii Stanescu si Paul Constantinescu (acuzati de senatorul S de implicare în cazul Gorun) si alti domni hotarasc sa-l ancheteze pe motiv de coruptie pe cetateanul X? E democratie ori junta în tara asta? Cine pe cine judeca si cu drept? Parerea mea e ca magistratii români ar trebui sa se simta profund jigniti, ori sa se apuce de gradinarit lasând domnilor Mitaru si compania din toata tara mâna libera sa faca ordine. Ma cam ia cu frig si ma opresc aici. Cred ca presedintele citeste prea multe ziare si a vazut prea multe filme americane. Cineva ar trebui sa-i spuna domnului Presedinte adevarul. Pâna când nu va fi prea târziu.

Declar deschis sezonul la gafe

M

a surprinde si pe mine comunicatul presedintelui Constantinescu, comunicat ce se refera la constituirea unei comisii Anti-Coruptie la nivelul fiecarui judet, prin urmare si în judetul nostru. Mi-am exprimat nedumerirea într-unul din numerele trecute, am spus atunci ca nimic nu justifica acest gest, ca el anuleaza prerogativele unei puteri în stat numita putere judecatoreasca. Dar, tinând cont de colapsul economic si de starea jalnica în care se afla tara, acceptam si aceasta masura, mai ales ca ea vine din partea unui presedinte care a jurat sa faca imposibilul pentru bunastarea supusilor sai. Cu o singura conditie: ca din aceasta comisie sa faca parte oameni nepatati, caractere integre, suflete mari, dispuse sa ia taurul de coarne. Când spunem oameni nepatati se întelege ca este de datoria celor care pot face parte din aceasta comisie sa se recuze public, pâna la lamurirea oricaror banuieli care planeaza asupra lor.

De asemenea, credem ca din aceasta comisie trebuie sa faca parte si reprezentantii tuturor asa-numitelor puteri în stat, inclusiv presa. Presa, pentru o deplina transparenta a activitatilor acestei comisii. Este de la sine înteles ca presa, prin reprezentantii ei, va trebui sa pastreze secretul absolut, în faza de început a cercetarilor, si sa respecte (ca si întreaga comisie), secretul discutiilor, respectând deopotriva un principiu al statului de drept numit prezumtie de nevinovatie.

Dar, pentru ca nu sunt siguri ca va fi asa, patronii ziarului "CURIERUL DE VÂLCEA", ziar în care au aparut în ultimii sapte ani sute de cazuri, care au zguduit opinia publica vâlceana (dar care au ramas nepedepsite), au hotarât sa înfiinteze si ei o comisie.

Aceasta comisie este formata din voi, oamenii "CURIERULUI DE VÂLCEA", ziarul care din 1990 si pâna astazi a fost mândria tuturor vâlcenilor, pentru ca la Vâlcea s-a nascut primul cotidian particular din România. Revenind la coruptie, sa spunem public ceea ce stiti: toate dosarele pe care le-am publicat în ultimii ani au fost pastrate, cu grija, si vor fi redeschise.

Este adevarat, si asta nu e vina voastra, au fost epoci în care elanul vostru iacobin a trebuit temperat. Noi suntem o putere în stat pe care nu o apara decât adevarul. Când am constatat ca nu aveati suficiente probe, am preferat sa va aparam si sa ne aparam ziarul.

Astazi, suntem aparati si de viata. Viata impune sa spunem lucrurilor pe nume. Faceti acest lucru si veti avea sansa de a fi cel putin la fel de importanti ca domnul Mitaru et Co. Nu va temeti ca vom suferi. Spunând adevarul este posibil sa cada, sa se clatine capete mari, pe care toata lumea le credea încoronate pe viata. Spunând adevarul, în toata cruzimea lui, vom fi înjurati, dar si laudati. Peste un timp vor fi multi aceia care va vor iubi.

Spuneti lucrurilor pe nume: cum s-au facut marile averi din ultimii sapte ani, cum au fost cumparate functii, cum au fost cumparati oameni, cum au fost extorcate fonduri de miliarde, construite cladiri în buricul târgului, furate magazine, terenuri.

Spuneti adevarul, pentru ca orice adevar merita citit. O ultima idee: s-ar putea ca toate aceste demersuri, fiecare dintre ele meritând o ancheta, sa para cam de stânga. Dar, adevarul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Este pur si simplu adevarul vietii noastre, ratiunea gazetarului de a exista.

P.S. Îi rugam pe toti cei interesati în aflarea adevarului, persoane sau institutii, sa ni se alature. Marturia fiecarui vâlcean poate sta la baza însanatosirii climatului în care traim. Noi scriem si credem ca "Orice adevar merita citit".

Scrisoare deschisa ziaristilor de la "Curierul de Vâlcea"

n urma cu câteva luni, m-am apucat, plin de sârg, de o analiza a cauzelor care au dus la prabusirea PDSR, partidul domnului Iliescu. Las la o parte teza mea de atunci, conform careia PDSR-ul a cazut, vorba documentelor de partid, din ratiuni obiective, generate de necesitatea resincronizarii cu Vestul pentru o mai rapida ascensiune spre telul dorit: intrarea în NATO si penetrarea Consiliului Europei, ca natiune cu drepturi depline. Atunci atribuiam prabusirea PDSR unor forte externe. Mai târziu, am auzit si bancuri, extrem de rare în aceasta perioada de încrâncenare, care vorbeau de tradarea unor lideri (Ceausescu, Iliescu), facute de unele servicii secrete (Securitate, SRI). E posibil sa fie asa, dar, pâna una-alta, eu le iau drept glume si constat ca, în buna parte, pocainta la care este supus, astazi, acest partid politic are radacini adânci în doctrina (lipsa acesteia), în modul tulbure si amatoristic în care s-au comportat liderii, în lipsa de luciditate si ideal. PDSR nu a stiut niciodata ce a vrut. A dorit sa fie si un partid modern si un partid care îsi asuma trecutul în valorile sale necompromise. Vina primordiala îi apartine liderului sau necontestat, Ion Iliescu, prea dominat de mantia prezidentiala pentru a-si aminti disciplina de baza numita "Constructii de partid". Cei tineri, mai uleiosi si prooccidentali, au jucat cu pantofii lor de lac Hora Unirii cu liderii prafuiti, incapabili de a spune doua vorbe fara sa se bâlbâie. Totusi, în PDSR au existat multi tehnicieni, multi oameni verticali si buni profesionisti. Ce i-a facut pe acestia sa sustina orbeste o cauza pierduta? Dorinta de a-si pastra posturile? Obligatia pe care si-au luat-o fata de stapânire în calitate de manageri? Sau fata de salariati?

Asa cum mi s-a mai întâmplat, sunt nevoit sa constat ca PDSR nu poate fi analizat din exterior, fara ura si partinire. Astazi, la câteva zile dupa Conferinta Nationala a acestei miscari politice, vad cu ochiul liber cum gruparea devine partid. Cum se contureaza o doctrina de stânga, fara acel "centru" care facea ca PDRS sa fie nici cal, nici magar. Cum persista, ca aburul alcoolului într-o încapere, ideea fundamental gresita ca fara PDSR tara e pierduta. Daca liderii PDSR nu vor hotarî ca au pierdut partida pe mâna lor, îi asteapta dezastrul.

si dezastrul acestui partid va putea provoca mari dezechilibre în societatea româneasca. Pentru PDSR a venit vremea pocaintei, nu neaparat pentru greselile comise, ci, mai ales, pentru a demonstra românilor superioritatea credintei lor politice.

PDSR, partid politic neoprotestant?

n acceptiunea lui (deja) clasica, sportul este un mijloc de recreatie, de defulare, întaritor fizic si psihic, pentru individ, dar si pentru mase. Dar aceasta definitie vulgara e buna pentru studentii anului I de ANEF. Pentru noi, cei ce ne extaziem arareori, sportul e un instrument colosal. Cu acest instrument sibilinic se obtin bani, sume fabuloase, cu ajutorul carora mici state cu economii darâmate si-ar relansa programe întregi de dezvoltare, instrument financiar, dar si de propaganda, în care statele investesc si ele munti de bani în scopul de a-si face cunoscute valorile nationale si, prin ele, de a se face, ele însele, cunoscute. Vedeti bine ce concentrari de forte implica Olimpiadele, Campionatele Europene si Mondiale, cum se bat comitetele olimpice nationale sa organizeze unele competitii, ce lupte s-au dat ca sa fie subminate unele manifestari (Moscova si Atlanta, de pilda).

Într-un fel, sportul este o expresie a nationalismului, ba chiar a patriotismului, cu voia dumneavoastra.

Nu ne bate tuturor inima mai repede când auzim Imnul? N-am fost noi mândri ca suntem români când Nadia Comaneci a revolutionat lumea gimnasticii? si, amintiti-va, atunci îl înjurati pe Ceausescu si visam ca trecem Dunarea înot, în cautarea libertatii.

Sa fiu bine înteles. Acest tip de nationalism este caracteristic oricarui popor. Americani sau rusi, australieni sau francezi, români sau unguri lupta, sportiv, pentru suprematie. Competitia este în vinele tuturor si ea vine de departe, din vremea când lupta pentru supravietuire era principala ocupatie a individului.

Pe vremea când Coman era prim-secretarul acestui judet, sportul vâlcean a înflorit. Cum facea acest pasionat de sport sa rupa barierele puse de atotputernicul Partid, nu stiu. Ceea ce am aflat, însa, de la oameni care l-au cunoscut bine, e mult mai important. Coman a vazut ceea ce era de vazut: puterea si faima pe care ti le dadeau investitiile în miscarea sportiva. Nu e deloc întâmplator ca, azi, cei care iubesc sau lucreaza în lumea sportului îl pomenesc numai în cuvinte frumoase.

Asa a ajuns judetul Vâlcea, judet mic si, pâna la o alta demonstratie, un apendice al fostei Regiuni Arges, sa fie cunoscut în tara si strainatate mai mult prin echipele sportive si arbitrii sai, decât prin pitorescul si, sa zicem, celebritatea statiunilor sale. Râmnicul ajunsese, dupa Bucuresti, sa aiba cele mai multe echipe în prima liga, în jur de 9 - 10, din câte îmi amintesc. Coman a fost un precursor al gândirii miscarii sportive vâlcene si cine se va încumeta vreodata sa scrie o istorie a sportului vâlcean va trebui neaparat sa-l aseze acolo unde se cuvine.

De la acest Coman si pâna azi, istoria sportului vâlcean s-a scris si cu aur, dar si cu cenusa amestecata cu multe promisiuni. Echipa de handbal feminin, gratie managerilor Gavrilescu (sport) si Roibu (sponsor), a ramas în lumea valorilor europene si mondiale, dar, trece si ea, printr-o perioada de tranzitie, de reforme. Celelalte sporturi s-au stins încet, ca niste lumânari. Unele mai pâlpâie când cineva îsi mai aduce aminte. Baschetul, voleiul si fotbalul, tenisul de masa, sahul, luptele s-au prabusit realmente.

Fotbalul, pentru ca el ne intereseaza acum, a încaput pe mâna lui Vasile Gorun, care la acest capitol, are un foarte mic merit: acela de a fi mentinut echipa "în viata". Ca pe baza aceasta s-au învârtit sume mari de bani, e o alta problema. În fotbalul românesc sume de 100.000, 200.000 de dolari nu mai mira pe nimeni. Plus banii negri despre care mai bine nu mai vorbim. Fata de domnii Copos, Dinu, Vasile Gorun a fost un biet gainar - care a aspirat, de ce nu, sa intre în lumea mafiotilor "cu staif" din fotbal. Aceasta lume, potrivit afirmatiilor colegilor mei de la sport, e o alta lume, unde banii se învârt, se arunca si se cheltuie mai dihai ca la Cazino. Sportivi, antrenori, presedinti de cluburi, directori de publicatii sportive, ziaristi din presa scrisa si comentatori sportivi traiesc din aceasta economie subterana a sportului românesc. Atunci întelegem de ce s-au spalat pe mâini Pilatii vâlceni, care, vorba ceea, au "discens" bine unde nu trebuie sa-si bage mâinile, pentru ca s-ar fi ars foarte repede.

Totusi, ne permitem sa întrebam: Cine sunt iresponsabilii care au cedat echipa de fotbal Chimia lui Vasile Gorun? Cine se încumeta sa spuna azi lucrurilor pe nume? De ce acesti domni cu urechile si mâinile lungi fac acum pe niznaii, când nu unul, doi jucatori, ci aproape o echipa de valori a fost vânduta altor cluburi? Va avea prefectul Curcaneanu suficienta forta ca sa-si duca gândul bun pâna la capat?

Totusi, pâna una-alta, cineva trebuie sa faca ceva pentru biata echipa de fotbal Chimia Rm. Vâlcea, rebotezata F.C. Vâlcea. Dupa arestarea lui Gorun, echipa trece printr-o criza. Cineva totusi plateste, din moment ce tinerii fotbalisti se antreneaza la Govora, stau si manânca la hotel. Un inspector de la BCR, domnul Perta, m-a oprit deunazi si mi-a oferit o varianta pentru redresarea acestui club. El propune înfiintarea unui Consiliu de Onoare al Clubului, format din bancheri, manageri, oameni împatimiti, dar si cinstiti, care ar putea gestiona fondurile banesti si ajuta performanta sportiva. Ar putea fi un început.

Am facut o scurta trecere în revista. Sa mai spunem ceva: multi au vazut în timp salvarea în Oltchim. Dar, se stie, Oltchim are probleme în mentinerea stachetei la handbal fete, unde competitia este mai dura si cere mult mai multe investitii.

Ca manager, îl înteleg perfect pe domnul Roibu: considera inutila investitia în fotbal, câta vreme handbalul contribuie în mod spectaculos la crearea imaginii holdingului Oltchim si, de ce nu, a României. De fotbal ar trebui sa se ocupe altcineva, cu vocatie de începator si constructor, cu suficienti bani pentru a redresa o echipa - fanion pentru acest judet.

Din pacate, însa, la Vâlcea, banii sunt putini, judetul e mic, privatizarea merge slab iar privatizatii sunt saraci. Ei nu au bani de fotbal si, din pacate, cu un Oltchim nu se face primavara. Sa o iau de la început si sa spun cât de important poate fi sportul pentru un judet ca Vâlcea?

À bon entendeur, salut!

De ce se va alege praful de sportul vâlcean

n ultimele saptamâni, ziarul nostru a publicat mai multe puncte de vedere, care sanctionau nu campania anticoruptie declansata de Presedinte, ci formele hilare pe care le putea lua, uneori, aceasta. Ne-am spus atunci punctul de vedere si nu o sa-l mai repetam. Interesant pentru cititorul vâlcean e, mai ales, faptul ca tagma jefuitorilor pe care ne-am obisnuit sa-i numim "corupti" a intrat în panica. Coruptii se repliaza repede, sunt foarte adaptabili la mediu. Ei stiu ca nu e de glumit cu aceasta campanie, si-si iau masuri de precautie.

Ei apar mai des la televizor, tin conferinte, folosesc mass-media pentru a nega a priori orice amestec în murdariile pe care le-au comis. Pentru ei nu conteaza nimic, în afara privilegiilor dobândite fraudulos. Pentru aceasta, ei folosesc orice metoda, subliniez "orice metoda". Dorinta de onorabilitate si de rasturnare a valorilor e în firea lor. Se stie, orice gangster doreste la un moment dat sa devina negustor onorabil. Sub masca onorabilitatii, însa, se ascunde mârsavia, cu formele ei hidoase. Nu conteaza câti bani trebuie cheltuiti în acest scop, câte furturi de constiinte, câte sacrificii trebuie facute pentru aceasta.

Astazi ne vom opri la un exemplu concret. S-a scris în "Curierul" ca toate dosarele minciunilor din ultimii sapte ani au fost pastrate si ca vor fi reactualizate. Ca vom spune lucrurilor pe nume, indiferent câte capete mari vor trebui sa cada. Fata de acest radicalism al ziarului nostru, ce si-au spus dragii nostri corupti? "Ia, hai sa facem noi un ziar, doua, sa ne putem apara la o adica, sa aratam lumii ca noi suntem tari si mari...".

Pentru acest lucru reteta e simpla: în primul rând trebuie sa fii dispus sa pierzi bani. Un cotidian poate costa zeci de milioane lunar. Dar asta nu e nici o problema. "Avem, îsi spuse «onorabilul» nostru, destui bani. A avut balta ceva peste în ultimii ani. De ziaristi nu ducem lipsa, sunt destui falimentari de publicatii în Vâlcea, ziariste nesatisfacute si orgoliosi lipsiti de potenta talentului. Îi luam pe toti sub aripa noastra protectoare si îi punem la lucru. Le dam noi peste bot tuturor celor care ne vorbesc de rau. Le aratam noi lor!"

Cu acest discurs, bietii nostri fanarioti cred ca te pot însela pe tine, iubite cititor. Noi credem însa ca nu e asa: cu ziar sau fara ziar, acesti domni tot corupti si putrezi pâna în maduva oaselor ramân. Tu stii asta mai bine decât oricine. Noi ti-am spus-o cu încapatânare în ultimii ani. Mai zicem o data si sa nu zici ca nu ti-am spus.

Pazea, coruptii îsi fac ziar!

A

m observat cu tristete în ultima vreme cum actioneaza unul dintre factorii politici din România de azi. Am fost tristi dar nu prea. La urma urmei, e dreptul oamenilor politici de a-si alege mijloacele de atac, de a schimba pe oricine si orice în numele doctrinei pe care o promoveaza. Cetateanul este acela care sanctioneaza toate erorile, gafele, minciunile. De aceea ne numim stat democratic, de aceea exista alegeri. Asta e problema lor, a politicienilor.

Ca ziaristi, suntem însa îngrijorati de gama extrem de larga a manipularilor facute prin presa, de abaterile de la deontologia ziaristica. E drept ca la aceste acte infame se dedau, în special, confratii nostri din presa scrisa din Capitala. Ca ziaristi modesti, ce lucram în presa locala, am refuzat întotdeauna sa ne dedam la jocuri de culise, sa publicam dosare, care ar fi facut sa cada capete, vinovate sau nu. Cu atât mai mult, astazi, când exemplele negative abunda în jurul nostru.

Repetam, pentru cine are urechi de auzit: noi nu punem nimanui pistolul la tâmpla.

Noi nu punem nimanui pistolul la tâmpla

M

-am întors vinerea trecuta dintr-o lunga calatorie, i-as putea spune de studiu, din Canada. Am stat treizeci si trei de zile, într-o tara al carei sistem de organizare mi se pare aproape perfect. si asta pentru ca în aceasta tara - model si pentru americani, toata lumea, inclusiv politicienii, îsi vede de treaba ei. Munceste. Nu latra la luna, nu emite pareri personale, nu macina cuvinte inutil, economiseste resursele de energie intelectuala si le canalizeaza spre performanta. Ca orice ziarist si conducator de ziar, am citit presa româneasca locala si centrala, aparuta în zilele cât am lipsit din tara. Marturisesc ca nu am avut nici o surpriza, ca ea, presa româneasca locala si centrala, aparuta în zilele cât am lipsit din tara, sa scape odata din capcanele pe care i le întind zilnic politicienii.

Ceea ce m-a mirat foarte tare este intensificarea manipularilor pe care politicienii, constienti sau nu, le fac, prin presa, asupra alegatorilor. Sa nu-si dea acestia seama ca se afla într-un mare pericol? Ca orice cuvânt exprimat poate fi un bumerang? Ca, privit din perspectiva timpului, orice principiu de circumstanta poate deveni ridicol?

Ca aceste diversiuni s-au executat prin ziare ca "Ziua", "România Libera", "Dimineata", "Adevarul" nu ne intereseaza, decât ca material de studiu. Pe noi ne intereseaza presa locala si în special presa vâlceana. De ce a pierdut ea din credibilitate si, mai ales, de ce îsi permit unii politicieni locali (pentru ca noi i-am ales), sa faca, la adresa presei, acuzatii atât de grave. De ce nimeni în aceasta tara nu are bunul-simt sa recunoasca greseala, începând cu senatorul ICS si terminând cu deputatul YGREC. Se cred dumnealor invulnerabili? Da, asta se vede cu ochiul liber. Dar tot cu ochiul liber am vazut si noi, în ultimii sapte ani, si mai stim si de dinainte, cine au fost, si cine sunt domniile lor, fosta si actuala putere, cum si-au facut averile, cum au deturnat blocuri, cum au exportat grâu subventionat si si-au facut domenii în centrul orasului, cum si-au cumparat locuri în Parlament sau în consiliile judetene, cum si-au pus toate rudele în functii si si-au tras averi uriase, cum au manipulat constiinta de clasa a unui partid în interes personal si altele, si altele. Am fost tentat sa dau nume. Nu mai are nici un rost. Toata lumea stie despre cine este vorba si n-ar avea nici un rost pentru ca as gresi. A spune ca politicianul liberal D, ca peremistul P, ca pedeseristul C si taranistul S, ca pesemistul R sunt vinovati de una sau alta din chestiuni este greseala, pentru ca ei ar putea sa fie si mai vinovati. Noi nu punem nimanui pistolul la tâmpla pentru ca ne intereseaza sa muncim, sa supravietuim în hatisul de legi de dânsii inventate. Iata, am spus-o!

În rest, Canada merge mai departe...

Canada merge mai departe

A

m fost unul dintre putinii care au îndraznit sa critice, imediat dupa preluarea puterii, actuala coalitie guvernamentala si pe presedintele Constantinescu. Spuneam atunci ca nu e admisibil ca niste partide care au stat sapte ani pe tusa sa se concentreze în primul rând, asupra unor aspecte de suprafata (coruptia), în ciuda spectaculozitatii lor. Când "am declarat deschis sezonul de gafe", nici nu-mi închipuiam cât de repede vor gafa actualii guvernanti. si nici cât de mult. Gafele s-au tinut lant de parca domnii de la Putere se întreceau care mai de care sa dea în gropi.

Astazi, dupa câteva luni, situatia nu mai e deloc comica, nici macar tragicomica. E dramatica, de-a dreptul, pentru români, carora de-abia le mai ajung banii pentru mâncare. Guvernul a luat si nu a dat nimic în schimb. De promisiuni îi saturasera guvernele anterioare. si totusi, ca un facut, actuala putere, astazi, în ciuda sondajelor pe care si le comanda singura, supusa unui vot de încredere popular, s-ar aseza din nou pe bancile opozitiei. Ce-i de facut?

Miscari sociale, greve, veniri ale minerilor la Bucuresti ar însemna o noua catastrofa nationala. Acest guvern trebuie sa duca reforma pâna la capat. Sa privatizeze, nu sa vânda toata România pe un pumn de dolari. Sa actioneze ferm, dar întelegator cu românii. Domnul Ciorbea si companionii lui nu trebuie sa uite ca sunt români si nu extraterestri. Sa duca, daca pot, reforma pâna la capat, pâna acolo unde tot ceea ce a fost al românilor sa redevina al lor: fabrici si uzine, pamânt, farmacii, case etc. E dreptul lor, al românilor sa vânda unor semintii de aiurea ceea ce le-a revenit dupa aplicarea reformei.

Adica în conditii de normalitate.

si totusi, reforma trebuie dusa mai departe

ntr-o discutie particulara cu o persoana avizata în domeniul medical, doctorul Danes afirma ca, în absenta unei legi pentru asigurarile de sanatate si, prin urmare, a unor retributii adecvate ale medicilor, acestia, fara exceptie, vor primi mita. Bani, de preferinta bani. Asa a fost de când ne stim. Chiar daca uneori ne revoltam si chiar daca ei, medicii, sunt, în realitate, umiliti. Umiliti ca trebuie sa traiasca din "atentiile" patronului cu patru clase care, chiar daca ieri îl sfida, azi îi da bani. Îi da bani "ca sa-l faca bine". Sa-l vindece de o boala uneori rusinoasa. si dom' doctor ia banii, timid la primele experiente de soiul asta, apoi din ce în ce mai îndraznet. si ce altceva ar putea sa faca? Sa-si opereze pacientul cu gândul la banii de cosnita pe care nu i-ar putea asigura din umilul sau salariu? Sau sa se înghesuie în autobuzul care duhneste a transpiratie, îndreptându-se catre spital, pentru ca n-are bani sa-si cumpere o masina? As zice ca nu! si as mai zice ca daca bani pentru doctori nu sunt, nici sanatate nu va fi. Daca ar fi sa fim cinstiti, puscariile ar trebui sa geama de doctori. De doctori, de procurori, de politisti, de avocati si judecatori, de profesori, adica de intelectuali. E clar ca "buna ziua", SISTEMUL E GREsIT. Cum gresite ni se par aceste înscenari care nu vindeca, ci, dimpotriva, îmbolnavesc un corp de profesionisti. Teoria acarului Paun este perfect aplicabila si în acest caz. si ar mai fi ceva: au trecut aproape 200 de zile de la alegerile din noiembrie în care victoria s-a datorat, în special, intelectualilor români dornici de schimbare si satui de umilinte. Aceasta teroare dezlantuita împotriva lor, a intelectualilor români care traiesc într-un sistem vinovat, obligati sa ia mita de la primul pâna la ultimul (sub o forma sau alta), anunta, oare, o noua epoca "legionara"? La urma urmei, ca sa-l citez pe colegul nostru Sandu Abramovici, toti intelectualii pot fi considerati "jidani împutiti"?...

A început umilirea intelectualilor români

n '89, '90 si câtiva ani mai târziu, credeam cu totii ca procentul de trecere de la socialism la capitalism e o floare la ureche, ca vom fi noi în stare sa ne descurcam, ca doar suntem români, ce naiba. Ei bine, nu a fost asa, pentru simplul motiv ca a trebuit sa ne adaptam unor noi mentalitati în care banul juca si joaca rolul preponderent. Cel mai des folosit cuvânt din ultimii 7 ani, cuvântul "reforma", ascunde o vastitate de nuante, care scapa, de cele mai multe ori, chiar aceluia care îl pronunta, oricât de dibaci ar fi.

Nu vorbim de reforma, vorbim, printre altele, de o noua forma de proprietate, cea privata, care se opune cu succes (vezi tarile occidentale - si învata din ceea ce vezi!) greoiului mecanism etatist, birocratic, ale carui performante sunt reale, dar în nici un caz comparabile cu rezultatele obtinute de celalalt termen de comparatie.

Când spui "reforma", spui si schimbarea mentalitatilor si stim cât de greu se fac acestea. Uneori îti este greu sa recunosti ca înca mai vorbesti cu limba de lemn, ca înca mai gândesti în termeni tovarasesti, ca înca mai crezi într-o "revolutie". De boala aceasta sufera, înca, în România milioane de cetateni, institutii de stat, ziaristi, o parte din serviciile secrete, dintre politisti, si chiar o parte dintre politicieni.

Toti acestia ar trebui sa se întrebe, într-o zi, de ce ne milogim la Portile Occidentului, de ce cersim NATO, de ce nu merge economia nationala. Cu totii suntem vinovati si ar trebui sa recunoastem barbateste ca suntem incapabili sa folosim instrumentele noi pe care le avem în dotare, sublimate în sintagma proprietate privata. Sa lasam la o parte indolenta noastra proverbiala si sa facem ceva, începând de la curatenia în curte si terminând cu proiecte care angajeaza destine umane si dau capital unei natiuni.

Sa ne iasa din cap, pentru numele lui Dumnezeu, tâmpenia "sa moara capra vecinului" si sa facem ceva mai performant decât aceasta, care sa aduca nitel progres national. Pentru ca progresul national aduce cu sine ideea de demnitate nationala si atunci nu ar mai fi nevoie de gesturi de umilinta extrema în fata unor "lifte pagâne" (vezi NATO pentru ultima oara). Asa cum ne-ar pazi, ca natiune, de agresiunile unora mai bine dotati, mai sireti, care stiu si pot sa foloseasca absolut toate mijloacele în promovarea propriului interes, adica al celui national (cetatean bogat înseamna o tara bogata, si o tara bogata este o tara puternica).

Va veti întreba ce rost are aceasta introducere. Are. Pentru ca, în cazul despre care o sa va vorbesc în continuare, se întâlnesc, milimetric, toate relele acestei gândiri nationale putrede, care ne trage în jos, spre periferia civilizatiei si a timpului. România nu trebuie sa ramâna vesnic cu eticheta de tara retrograda, de delatori, de insi care îsi dau singuri cu ciocanul în cap si îsi taie picioarele cu secera. Pentru ca avem dreptul de a vorbi de la egal la egal cu oricine, oricât de american ar fi acesta. Cu o conditie: sa învatam sa muncim ca americanii, sa nu latram toata ziua si sa ne vaicarim.

Iata cazul: cineva, care apartine unei forte oculte, ultraretrograde, antioccidentale, a ordonat o campanie de presa împotriva unei societati comerciale privatizate suta la suta si a directorului acesteia. Firma se numeste Cozia Forest, iar directorul Nicolae Barbu. Cozia Forest, spuneam, a fost privatizata integral, spre deosebire de alte câteva zeci de mii, care nu sunt nici cai, nici magari, nici asini (Mebo, Pas, cotatii Rasdaq etc.). Pentru aceasta, reteta e simpla: se ia un ziarist oarecare, de la o publicatie oarecare, i se da un dosar si ordinul de atac. Începe demolarea, pentru ca, în creierul celui care a dat ordinul, ideea de privatizare vine dinspre "împutitii de capitalisti", de la "putregaiul omenirii care trage sa moara", de la un creier care este în largul lui în cutia craniana si care doreste o privatizare de timp colectivist, fara patron. Asa vede creierul respectiv interesul national. De ce? Cum? Unde? În ce fel? Cine? Continuam, mâine, ca sa fie mai palpitant.

sarpele care trage sa moara iese la drumul mare

S

a revenim la cazul nostru: Cozia Forest. De acum, de când ordinul a fost dat si dosarul transmis, ziaristul nostru se pune pe treaba visând la premiul Pullizer pentru jurnalism angajat. Scoate la lumina toata mizeria dintr-o întreprindere fosta socialista, astazi privata. Îl pune pe directorul acesteia în cele mai umilitoare însailari de fraza, declaratii ale unor fosti subalterni, fara sa verifice nimic. Se stie ca nici un director de întreprindere nu este sanctificat de angajatii sai, cu atât mai putin de aceia pe care i-a sanctionat sau i-a dat afara. De la firme de stat ori private. si acestia, delatorii, se pun pe informari, pe declaratii, care, mai pe scurt, vor sa dovedeasca tuturor cetatenilor lumii ca directorul nu e cinstit. Ca a luat, ca a dat, ca s-a facut stapân pe averea statului si a clasei muncitoare.

În cele patru episoade ale campaniei (se mai anunta, emfatic, multe altele), exista însa si pasaje care poarta o alta amprenta a mâinii profesionistului. Cine a dat dosarul ziaristului nostru? Cine l-a avut. Ca doar n-om fi atât de fraieri sa-l credem pe autorul articolului capabil sa faca munca unui profesionist al informatiilor. E treaba domnilor de acolo sa vada pe ce gaura s-a produs scurgerea. Unde s-a înmânat ziaristului acest dosar? Probabil la bere, unde premiul Pullizer devine premiul Pulita, vorba celor de la Academia Catavencu, si toate maruntisurile dintr-o societate comerciala devin cataclisme, iar directorul se metamorfozeaza într-un criminal de razboi.

Cea mai mare acuza din aceasta minipseudocampanie de presa este aceea ca directorul a devenit proprietarul întreprinderii. Afirmatii care nu pot fi probate, pentru ca nu exista documente, orice cetatean român fiind liber sa cumpere actiuni (daca are bani curati) si sa devina proprietar majoritar, adica patron. Aici se închide o alta paranteza, deja subliniata în episodul trecut. Orice director din România ar fi trebui sa aiba aceasta oportunitate de a detine cel putin 51% din numarul de actiuni ale unei întreprinderi. Altfel, ramâne la mâna Consiliului de Administratie, un fel de mini CAP. Legislatia promovata de PDSR nu a permis acest lucru si a deschis, pe furis, portita tuturor destabilizarilor posibile. Fara a fi xenofob, cred ca ar fi trebuit sa se faca mai mult: ca investitorul român sa aiba facilitati mai mari decât cel strain, care nu va plati niciodata o întreprindere româneasca la adevarata ei valoare (din cauza raportului leu - dolar, abil manipulat de Banca Nationala).

Daca directorul Nicolae Barbu a reusit sa devina majoritar la Cozia Forest, eu zic ca merita felicitat. Desi nu cred. S-a dovedit în pas cu timpul sau, cu reforma care propune tocmai acest lucru: concentrarea actionariatului pâna la nivelul de grup restrâns de proprietari sau de unic proprietar, varianta eficientei maxime a performantei productive.

Cozia Forest este o întreprindere vâlceana cu peste 3.000 de salariati. Unde sa cautam interesul care poarta fesul? Înauntru sau afara? Apostolul dreptatii ne lasa sa credem ca înauntru. Noi am cercetat mai putin si tot ceea ce vom spune mâine este adevarat. Pâna atunci, vorba lui Marius Tuca, noapte buna!

Post-scriptum: Daca s-ar închide fabrica de cherestea de la Brezoi, un oras în care saracia umbla pe strada, nu credeti ca venirea minerilor la Bucuresti ar fi o dulce joaca de copii?

sarpele care trage sa moara iese la drumul mare (II)

P

roza numita bombastic ancheta "Cozia Forest" respira un parfum de ziar de partid, ceva în genul vechiului "Orizont". Nu a fost mare lucru în demontarea mecanismului de producere a articolului, asa cum nu a fost nevoie de o cercetare minutioasa a adevarului existent la Cozia Forest si a minciunilor spuse cu gura plina. M-am mentinut la nivelul principiilor, de restul lasând loc altora, mai competenti, pentru ca sunt organe specializate. E de mirare ca Politia, Curtea de Conturi, Finantele Publice si altii, si altii nu au confirmat pâna acum teza ziaristului si a publicatiei.

Aceasta metoda a santajului de presa e deja istorie, pentru ca este falimentara. Un om inteligent a facut-o si acum nu prea mai are loc în judetul Vâlcea. Pentru el am rezervat o camera la Frasinei...

Revenind la cazul Cozia Forest si la nivelul principiilor, sa spunem ce viza si probabil ca mai vizeaza (viseaza) seria noastra de articole. Ar fi vorba, mai întâi, de favorizarea concurentei interne (oculte) si externe (tot oculte).

Sa mai spun ce importanta poate avea o întreprindere care prelucreaza lemn? O întreprindere cu peste 3000 de salariati? Care produce alte câteva mii de locuri de munca pe orizontala? (În firmele care prelucreaza cheresteaua pâna la nivelul de scobitoare?).

Sa mai spun ce pericol ar fi daca unitatea de la Brezoi s-ar închide? Ar putea disparea ca oras Brezoiul, un loc unde oamenii abia au ce mânca, un loc la limita saraciei românesti. Cu toate acestea, am citit de curând, exact acest loc a fost ales de o firma transnationala pentru a dezvolta un proiect fabulos.

Sa mai spunem ca Societatea Comerciala Cozia Forest ar putea sa nu mai primeasca nici un leu credit si s-ar putea prabusi ca un castel din carti de joc?

N-am sa mai adaug nimic. Nu stiu ce urmareste publicatia în care apar astfel de articole. stiu, din experienta de ziarist si editor, ca e din ce în ce mai greu sa faci rost de bani, sa platesti la timp salariile, sa întretii o stare de spirit onorabila în firma. Cred ca salariatii de la orice întreprindere, deci si cei de la Cozia Forest, ar trebui sa pupe, metaforic vorbind, mâna directorului care semneaza lunar statul de plata a salariilor de peste 1 miliard de lei, plus ceaseurile si impozitele aferente.

Sper ca totul sa para mai târziu o gluma de prost gust. Societatea noastra trebuie, într-un fel sau altul, sa-si regaseasca o cadenta a normalitatii.

Cu sau fara serpii care colcaie, înca, si încearca sa muste. Chiar daca trag sa moara. E un fior tragic în destinul acesta, al serpilor. Când li se face a moarte, ei ies la drumul cel mare...

sarpele care trage sa moara iese la drumul mare (III)

C

a unul dintre fostii angajati ai Combinatului Chimic, am nostalgii si multa, multa întelegere. Îmi amintesc foarte bine, era în 1980, cursa de dimineata, peronul, pasarela, mirosul întepator de noxe, atelierul în care maistrii ma puneau sa matur de doua ori pe zi, pauza de masa si glumele deocheate ale colegilor. Au trecut de atunci 17 ani, aproape o viata de om. Gigantul vâlcean numit Combinatul Chimic, care a dat pâine la zeci de mii de angajati, continua sa traiasca.

Se numeste Oltchim, dar oamenii îi spun tot combinat. Ce vreti, e combinatul lor, într-un fel, casa lor, speranta lor de a trai mai bine, de a avea un salariu, de a-si angaja fiul/fiica, de a iesi la pensie onorabil. stiu ca stiti toate astea. Ati fost si dumneavoastra în anii aceia un om al combinatului, mai mare ca mine, un biet muncitor de 19 ani, dar tot mic în comparatie cu managerul Roibu de azi. Într-un fel, nu mult, dar datorez si eu Combinatului faptul ca am o facultate. Mai mult chiar, functia mea de director general la "Curierul de Vâlcea" e o consecinta logica a stabilitatii judetene generata de fostul Combinat, astazi Oltchim SA. Ce s-ar fi întâmplat la Vâlcea daca nu ar fi existat Combinatul?

Se stie, judetul Vâlcea ar fi devenit un apendice al Regiunii Arges, un judet modest fara vigoare, orizont si înaltime. Dar nu a fost asa. Dupa '89, Oltchimul a reusit sa demonstreze lumii, si subliniez lumii, ca un gigant poate fi salvat, daca are un management corespunzator, un conducator onest si abil în acelasi timp. Îmi pare rau, trebuie sa spun, chiar daca se va spune ca va fac putin cultul personalitatii, ca înflorirea nemaiîntâlnita a fostului Combinat e opera oamenilor de acolo, dar si a dumneavoastra. Daca ar fi sa dau crezare vorbelor actualului prefect de Vâlcea, domnul Nicolae Curcaneanu, ati fost ca un burete, care a supt tot ceea ce a fost bun din lume si a încercat sa-l asimileze la Râmnicu Vâlcea, începând cu instalatiile ultramoderne la standarde mondiale si terminând cu ambitia de a avea cea mai buna echipa de handbal fete. Ati fost uleios, dar si dur.

O

ltchimul si-a dezvoltat o filozofie proprie, corecta, din moment ce a devenit, dintr-un "morman de fiare vechi", o unitate superprofitabila, râvnita azi de multe cercuri interesate. Ati ilustrat, muncind, teza ca industrializarea României nu a fost totalmente o conceptie eronata, din moment ce produsele dumneavoastra sunt competitive si numele Oltchim cunoscut în toata lumea. Ati îndraznit, ati fost ajutat de multi, de foarte multi sa reusiti. Faptul ca Oltchim este ceea ce este se datoreaza celor care au crezut ca pot reusi - oamenilor de la Oltchim si celor care aveau datoria sa apere acest bun câstigat: manageri, sefi de sectie, muncitori, dar si bancheri, reprezentanti ai Guvernului în teritoriu, vicepresedinti de banci, parlamentari, institutii ale statului.

Ati stiut sa va faceti relatii, sa impuneti modestie, disciplina, dar sa abordati si o morga europeana, care pentru unii se numeste aroganta, dar care face parte din tehnica de comportament manageriala.

Într-un fel, Oltchimul de azi face o legatura necesara între ceea ce a fost si viitor, între economia socialista si cea de piata. E un caz, atipic, de acord, de aceea le sta tuturor ca un os în gât. Nu cred sa existe în Europa de est un caz asemanator. Exemplul Oltchim, modelul Oltchim da, daca se poate spune asa, cu tifla tuturor organismelor europene si mondiale, Guvernului, care pune un gigant cu un profit de miliarde pe lista de lichidare. E absurd, dar e adevarat, tragic de adevarat.

Ce e de facut? Ce se va întâmpla cu oamenii de la Oltchim? Cine va prelua pachetul majoritar? Va respecta viitorul patron, oare, planul de dezvoltare minutios conceput de dumneavoastra? Veti ramâne manager?

Ati încercat sa raspundeti la toate aceste întrebari, duminica seara, într-o emisiune televizata, la statia afiliata PRO TV, numita pompos Radioteleviziunea Etalon, cândva, e adevarat, un etalon al presei locale.

I

ntrarea pe post duminica seara, în locul filmului, e o greseala care costa. Nu puteti cere, domnule Roibu, ca toti sa traiasca aceeasi tensiune cu dumneavoastra. Aveti dreptate, "Strada Hanovra" e un filmulet care, ca sa va citez, a mai fost dat de câteva ori pe post. Dar oamenii sunt simpli, ei nu au exercitiul marilor probleme, prefera filmul unor discutii cu adevarat esentiale pentru viata lor. Toti cei care au fost acolo ar fi trebuit sa stie asta, ca pretinsi profesionisti ai mass-media.

Amatorismul lor, provenit din ambitie, v-a costat pe dumneavoastra, singurul care a pierdut putin. Sa stiti ca oamenii se înflacareaza repede si nu stiu multe: înjura. Nu ati putut fi înteles pe deplin si la justa valoare. Prezenta dumneavoastra într-o emisiune trebuie pregatita cu grija si ea nu trebuie sa se transforme într-un arbitraj între doua televiziuni si doua ziare. Greutatea si importanta personalitatii dumneavoastra nu trebuie speculate în nici un fel de presa locala, unde, sa fim sinceri, toti suntem o apa si un pamânt. Din cauza lipsei de bani, fireste.

C

e rol avea ziarul nostru aratat neglijent cu degetul în aceasta emisiune nu înteleg nici astazi. M-a durut enorm, prezentarea ziarului "Curierul" ca pe un infractor. Ne-au sunat multi oameni la redactie si ne-au cerut lamuriri. Iata-le:

Senatorul PRM de Vâlcea, Nicolae Patru, a acordat un interviu colegului nostru Aurel Trusca. Fara sa puna la îndoiala cuvântul institutiei senatoriale si al unui senator care face parte dintr-un partid cunoscut pentru pozitia sa pro-româneasca, cei care conduc redactia au decis publicarea acestui semnal de alarma. De unde sa stie ei ca nu este asa? Dar daca era adevarat? Ne-ati reprosat ca nu v-am întrebat pe dumneavoastra. E drept, nu v-am întrebat, pentru ca la "Curierul" structura de conducere are libertati functionale nelimitate. I-am întrebat de ce nu au facut-o, iar ei mi-au raspuns ca nu s-au îndoit o clipa de cuvântul senatorului Patru, mai ales ca stiau, din campania electorala, ca dumneavoastra ati "votat" într-un clip publicitar difuzat insistent pentru alegerea lui Nicolae Patru ca senator. Ei nu au încercat sa faca un deserviciu Oltchimului. Din contra, au încercat sa avertizeze, prin vocea senatorului, de o astfel de posibilitate. si lor, ca angajati, si noua, ca patroni, ne pasa în mâna cui va pica pachetul majoritar de la Oltchim. Nici noi, cei de la "Curierul" nu ne dorim un al doilea Vilmar, someri, închiderea celei mai moderne forje din Europa. Daca dumneavoastra credeti ca spionajul economic e ceva de domeniul trecutului, va înselati amarnic. Acum e vremea lui.

"Curierul" a tinut tot timpul cu Oltchim. A tinut tot timpul cu oamenii lui, a raspuns asa cum a putut gesturilor de generozitate aratate în timp, v-a pretuit mereu pe dumneavoastra, omul nr. 1 al Oltchim. Am trecut cu vederea micile umilinte la care ne-ati supus. Noi ne-am dat seama ca actul dumneavoastra de conducere are ratiuni superioare si am înghitit totul cu stoicism. De aceea, îmi permit sa va spun, nu înteleg de ce nu mi-ati pomenit nimic despre nemultumirile dumneavoastra, joia trecuta, cu trei zile înainte de aceasta emisiune prefabricata, când venisem sa consemnez punctul dumneavoastra de vedere cu privire la externalizarea CET-ului? stiati ori nu stiati ca ne veti face zob duminica seara?

Aceasta lipsa de fair-play este inexplicabila.

Pentru ca lucrurile trebuie lamurite, trebuie sa-i informam pe cititorii nostri ca exista un mare adevar în declaratia senatorului Patru consemnata de noi:

Nu Mihai Diculoiu, liderul sindicatului liber OLTCHIM, ci fratele sau bun, ec. Petre Diculoiu, sef Serviciu Privatizare si Registru al Comertului al societatii emitente, Oltchim SA, este una si aceeasi persoana cu Petre Diculoiu, agent de valori mobiliare al Societatii Romaxa SA. Daca nici acesta nu este un conflict de interese, daca senatorul greseste, atunci noi suntem vinovati. Documentele însa vorbesc limpede, prea limpede. Semnalul de alarma ramâne si el a fost tras. Unii ne-au rugat, chiar, sa va sugeram sa coborâti putin în centrul de Calcul si sa verificati ce cauta acolo societatile Romaxa si Romfin. Asta pentru ca am vazut ca nu va este indiferent ce se întâmpla cu actiunile Oltchim.

urierul de Vâlcea" nu judeca pe nimeni. El spune, pentru ca nu se crede buricul pamântului. El e creator de imagine si nu distrugator al ei. Din 1994, politica ziarului e una moderata, respectuoasa fata de cititori si factorii de putere, care lasa tuturor dreptul sa-si formeze o opinie. Ca ziarul nostru a "atentat" la imaginea Oltchim e fals. Noi ne-am temut tot timpul sa scriem, de pilda, despre unele accidente mortale, pentru ca am înteles mesajul superior transmis de conducere si raul pe care îl putem produce. si asta s-a petrecut chiar de curând.

ntelegem si nu ne suparam. Pentru Oltchim, pentru oamenii lui, a venit clipa suprema: privatizarea. Nu indiferent cum, nu indiferent cu cine. În aceasta conjunctura nu conteaza daca Merrill Linch, Nomura Securities ori grupul londonez Balli va prelua pachetul majoritar. Ci ce se va întâmpla de aici încolo! Nu este totuna daca manager general va fi Roibu, ori un anume domn Thompsen! Nu e lipsit de importanta daca holdingul va ramâne un tot, ori se va farâmita. E dramatic sa stii ca un alt manager sau tot acesta poate fi obligat de viitorii patroni sa concedieze 5000 de angajati, sa închida sectii. Pentru ca asa fac patronii, domnule Roibu. Ati fi naiv sa credeti ca un patron va fi înduiosat de soarta unor oameni. Managerul nu prea are sentiment, mai ales cel care lucreaza pentru un patron strain. V-o spun, pastrând proportiile, din experienta noastra de la "Curierul".

De aceea, cred ca trebuie sa va luptati în continuare. Va sunt alaturi mii de oameni, mii de vâlceni, care tin la viata lor, la familiile lor, la tara lor. Guvernul mai greseste, am scris la vremea aceea ("S-a deschis sezonul la gafe"), unii duc campanii iresponsabile (vezi cazul "Cozia Forest").

Daca am putea, am face ceva ca oamenilor de azi ai fostului Combinat sa le revina toata averea. Nu sta în puterile noastre, totul depinde de alte puteri, pentru care nu conteaza legea fundamentala a managementului: "când ceva merge bine, nu trebuie sa schimbi nimic"...

Sa fiti convins ca ziarul "Curierul de Vâlcea" nu va va sta si nu va sta nimanui, niciodata, în genunchi, dar el va ramâne, din dragoste, din ratiune, alaturi de toti oamenii Oltchimului.

Mult succes, domnule director general!

Nu ne este indiferent care va fi soarta oamenilor

de la OLTCHIM

V

esti îngrijoratoare ne parvin din bazinul carbonifer Berbesti: potrivit lor, aproape 2000 de salariati s-au înscris benevol pe listele de disponibilizari, în special de la exploatarile Copaceni si Cernisoara. Între 50 la suta si 75 la suta din angajatii acestor mine asteapta linistiti cele 20 de salarii promise de Guvern. Ei nu si-au pus niciodata problema ca aceste salarii s-ar putea sa nu le mai ajunga, ca banii se scurg printre degete mai repede decât apa; ca acele 20 de milioane pe care le vor lua amicii mei Bila, Gabi, Tavi nu vor ajunge pentru a începe o afacere. Ei si-au facut un calcul asemanator: mai bine sa plecam repede, cu bani în buzunare, decât sa ne dea ei afara! E uluitor cât de repede se destructureaza fragilul sistem din ultimii sapte ani!

Orice om are o gândire reziduala, tributara experientelor sale. La auzul vestilor descrise mai sus, am reactionat si eu eronat. Întâi mi-a venit ideea sa ma revolt si sa spun ca un om care procedeaza asa, schimbând statutul de angajat cu cel de somer, e un om caruia nu-i place munca, e un las, un iresponsabil! A fi somer e o rusine în unele tari normale din Vest. A fi somer, în Canada, e mai rusinos decât a fi puscarias. De ce? Pentru ca societatea impune un cult al muncii, iar cel care nu munceste nu are acces la un standard (standing) de viata normal, decent, îndestulator. Sunt vinovati amicii mei Bila, Gabi, Vlad, Tavi? Nu stiu ce sa mai spun. Cred ca aceasta situatie merita o ampla dezbatere, de aceea am trimis la Berbesti un redactor. În ziarul de luni, vom avea primele opinii. Pâna atunci, în antiteza cu exemplul precedent, un alt caz real.

Nae este un fost inginer la Berbesti. Anul trecut, un accident stupid i-a omorât copilul si i-a încarcat constiinta. În accident a mai murit o fata. Desi Nae era nevinovat, el a trebuit sa-si îngroape atât copilul, cât si vecina. Acest om a fost un om distrus. Dar Dumnezeu e mare si l-a ajutat. Nae a participat la loteria vizelor americane si a fost admis. A primit actele de la ambasada SUA si s-a pregatit sa plece. A întârziat cât a putut de mult plecarea. Într-o zi, însa, s-a hotarât: si-a cumparat bilet la cea mai ieftina companie care zbura spre New York, o companie ceha. A ajuns la New York pe aeroport si a fost pierdut. Nae nu stie o boaba englezeste. A cautat în cartea de telefon numele unor prieteni si al unui unchi, fost medic ginecolog la Vâlcea. L-a gasit, a locuit cu el câteva zile. În scurta vreme, avea serviciu. Modest, dar era un serviciu. Dupa doua luni, Nae s-a emancipat: s-a angajat pentru sase luni muncitor pe un pescador, în Alaska. Câstiga 5000 de dolari lunar, cu 4000 mai mult decât la fosta slujba. Înca nu vorbeste englezeste, dar e dispus sa lucreze 16 ore pe zi. Nae lucreaza "pâna cade lat jos", cum zicea Theodor Stolojan. El spera ca, într-o zi, soarta îi va surâde. Poate va deschide un cabinet medical împreuna cu unchiul sau. Imposibil? Nu, perfect adevarat. Nae are toate sansele. Existenta lui se consuma acum într-un sistem stabil, care se autoreproduce.

Exista asemanari? Judecati singuri ce a facut, în cazul amicului Nae, metafora copilului aruncat în apa. Dar amicii Bila, Nae, Vlad, Tavi? Este si România o tara a tuturor posibilitatilor? Da, cu o conditie: sa fii dispus sa muncesti 16 ore pe zi, ati putea raspunde. Unde? Cum? Cu ce? Pentru cât?

La aceste întrebari nu mai pot raspunde. Sau raspund fals, bieti prizonieri ai propriei lor gândiri reziduale.

Numai copilul aruncat în apa poate deveni un bun înotator

O

stire AM PRESS ne-a anuntat, ieri, ca o corporatie americana este interesata sa investeasca în mai multe obiective turistice din judetul Vâlcea. Pentru ca noi selectam din noianul de stiri pe care le primim de la agentiile cu care suntem conectati, pe cea de interes vâlcean o republicam astazi. E o stire de pagina 1, stire care revine asupra unui subiect deja cunoscut noua, poate si dumneavoastra, dintr-un interviu pe care l-am realizat, recent, cu prefectul Nicolae Curcaneanu.

Spunea atunci domnul Prefect ca americanul cu care a stat de vorba a ramas mut de uimire atunci când a vazut Vidra si ca ar fi fost în stare sa scoata din buzunar carnetul de cecuri si sa achite pe loc un miliard de dolari. "Un miliard de dolari"? "Da, un miliard" - mi-a raspuns si a adaugat ca va verifica daca omul respectiv este solvabil. De la discutia aceea si pâna azi, gura lumii a mai adaugat ceva povestii.

Se pare ca americanii au calculat din privire potentialul turistic al zonei. S-a mai auzit, de pilda, ca ei ar dori sa aduca turistii de la Viena, cu un hidroavion. Ar putea veni atât turisti din Statele Unite, cât si din Europa Occidentala. Am intra astfel într-un circuit, intrare care nu ar putea fi decât benefica pentru judet si pentru tara.

Vâlcea si-ar putea valorifica, fie si partial, puternica baza turistica pe care o are si la care nu s-a prea lucrat în ultimii ani. De la rateul cu investitia lui Ion Ţiriac în hotelurile de la Calimanesti, aproape nimic nu s-a mai auzit în turismul vâlcean. Ceva major, sa nu ma întelegeti gresit. si, totusi, continuam sa ne laudam cu plaiurile noastre vâlcene, cu statiunile, cu muntii...

Daca acesti investitori vin, va fi cu mare folos atât pentru ei, cât si pentru noi. Americani sau nu, macar sa aiba ei bani si dorinta de a face bani. Restul va veni de la sine.

Capitalismul ramâne, din pacate pentru noi, singura optiune viabila pentru România. De aceea spun, înca o data, ca sa se auda: din punctul meu de vedere, americanii sunt bineveniti!

Americanii sunt bineveniti

E

xista la aceasta ora, în România, un curent general de dreapta. Multi oameni, nededulciti la doctrine, fara apetenta filozofica, nu înteleg de ce sustin dreapta. Ei se delimiteaza în mod constient, de tot ceea ce a însemnat stânga de dinainte de '89, FSN sau PDSR-ul de dinainte de '97. Acesti oameni asociaza stânga cu ideile catastrofice ale socialismului, altii, dimpotriva, supraliciteaza latura pozitiva a acestuia. Traim în miezul unui ev aprins, vorba lui Nicolae Labis, ev care e, mai degraba, un talmes-balmes general, în care cu greu îsi mai fac loc gândirea echilibrata si bunul simt. Ieri, la Tribunalul Municipiului Bucuresti, s-a înregistrat un nou partid: Alianta pentru România, al carui lider, Teodor Melescanu, apare în sondaje ca a treia personalitate politica a momentului; ea vrea sa devina partidul bunului simt românesc, care sa se opuna, prin mijloace specifice (ca sa zicem asa), exceselor de dreapta, preponderente în acest moment, dar si gafelor PDSR-ului din ultimii ani.

Toate sunt bune si frumoase în intentie si atunci e necesar sa reamintim locul acela comun care spune ca si drumul spre iad e pavat cu aceleasi bune intentii. Dar, exista un DAR, care nu trebuie trecut sub tacere. Acest DAR se refera, în mod precis, la o tradare. Omul tradat, nu partidul, se numeste Ion Iliescu, un lider politic contestabil, daca doriti, dar un lider politic acuzabil de toate relele din România.

Iata de ce afirm asta: comitetul de initiativa al noului partid este constituit, în cea mai mare masura, din stafful electoral al fostului Presedinte Iliescu, adica din aceia care aveau misiunea de a-l readuce pe Iliescu pe scaunul prezidential. La vremea respectiva, ma miram de ce PDSR nu încearca sa-si îmbunatateasca imaginea, de ce se scumpeste benzina, de ce declaratiile contineau atâtea si atâtea gafe! N-am înteles nici atunci când, la festivitatea de lansare a candidaturii lui Ion Iliescu (la care am fost invitat si ma felicit ca m-am dus), acesti domni au organizat un spectacol ceausist pur-sânge, de parca nea Nicu era viu. S-a mai spus, PDSR a fost macinat din interior si dezintegrat ca partid de o echipa de profesionisti ai (contra) propagandei. Daca e sa-i laudam, sa spunem totusi ca Iosif Boda si ceata lui de profesionisti (în care am recunoscut mai multi activisti UASCR), l-au ajutat enorm pe actualul Presedinte Constantinescu, dupa parerea mea, în proportie de 50 % din victorie.

Cât de credibila este din acest punct de vedere "Alianta pentru România"? Vom vedea. Pâna atunci, voi mai observa câteva similitudini: nimeni nu construieste pe cadavre (vezi Nicolae Ceausescu - Ion Iliescu, Ion Iliescu - Teodor Melescanu); exista asemanari tulburatoare între fundamentalismul promovat de PSM si cel profesat de PNŢCD; destructurarea sistemului românesc continua cu mai mare ardoare decât pe vremea PDSR; PNŢCD tinde sa guverneze singur, ca si partidul de opereta al lui Ion Iliescu.

Traim pe pielea noastra un amurg al doctrinelor pure? Pentru ca, veti fi de acord, nu mai exista în România de azi nici o ideea clara, adica, pe sleau, nici stânga nu mai e stânga, nici dreapta nu mai vrea sa devina dreapta.

Va reusi în acest concert eclectic, "Alianta pentru România" sa devina un partid al bunului simt? Greu de crezut... Pâna atunci, s-a mai nascut înca un partid de opereta. Traiasca!

S-a mai nascut înca un partid de opereta. Traiasca!

S

untem cu totii de acord ca traim într-un amurg al ideologiilor, când nu mai conteaza prea mult daca baza doctrinara este una marxista, ori una conservatoare, de dreapta. Astazi, pentru români, ca si pentru alte popoare din estul Europei (mai putin pentru rusi, unde lucrurile sunt mai complicate), este esential sa functioneze economia. Modelul economic occidental, extrem de lucrativ, trebuie sa ia locul sistemului economic etatist de tip socialist, centralizat. Statele din est vor trebui înglobate si ele într-un astfel de sistem, unde raporturile de munca sunt altele, unde disciplina se învata din scoala primara, unde centrii de comanda sunt si ei diferiti. E evident pentru oricine ca România, ca si alte tari din est, nu poate emite mari pretentii si ca, desi nu este de acord, ea trebuie sa se supuna unei vointe economice globale. Pentru ca aceasta transformare, aceasta supunere oarba trebuie sa poarte un nume, i s-a spus Reforma. Adica, uneori, închideri de fabrici, lichidari, someri. De ce? Nimeni nu explica pentru ca nimeni nu are o perceptie generala a fenomenului de reforma.

De foarte multe ori deciziile se iau peste noapte, fara studii aprofundate, fara sentimente. Totusi, ceva se misca si miscarea se produce în sens pozitiv. Ce nu se întelege, uneori, este ratiunea pentru care reforma are atât de multe ruperi de ritm. Nimeni nu explica de ce nu s-a continuat politica de modernizare, de industrializare începuta de Ceausescu în anii '70. O explicatie simpla ar putea fi aceea ca o Românie în care s-ar fi investit în retehnologizare si care ar fi continuat politica de independenta politica si economica ar fi devenit un stat periculos de puternic, imposibil de supus, care ar fi încurcat multe planuri strategice. Desigur, explicatiile pot fi multe altele. Ceea ce percepem noi astazi, în ciuda tuturor Cassandrelor, este o revenire spre normalitate, este ideea de proprietate privata, fie ca este vorba de gospodarii individuale, fie de mari întreprinderi. Omul simplu e destul de multumit: casa lui, pamântul lui par protejate si asta îl face fericit.

Directorul de întreprindere privata poate sa ia decizii, imposibile altadata. Toate acestea si multe altele asemanatoare sunt partea frumoasa a marului numit Reforma din care toti suntem tentati sa muscam.

Privatizarea e un fenomen unic, care va genera într-un viitor foarte apropiat alte raporturi sociale, inclusiv o bunastare generala pe care astazi nu o întrezarim. E foarte greu, pentru unii, sa fie optimisti. Unii viseaza un nou Canal, unde urmasii tortionarilor de ieri îi vor judeca pe urmasii detinutilor de ieri. E o iluzie ridicola, care ne face mult rau si ne îndeparteaza de cercurile selecte al Lumii.

Problema noastra este una de adaptare si de eliminare a unor teze conservatoare. Cu totii va trebui sa realizam, pentru numele lui Dumnezeu, ca trebuie sa muncim, sa ne facem viata îmbelsugata, sa traim bine. Arderile ideologice trebuie sa se stinga încet, încet, în arderi de tip economic, de asimilare, de dezvoltare, de productie. Guvernele noastre trebuie si ele sa ia seama, sa explice si sa se implice în fenomenul numit reforma. Reforma este, uneori, un cal naravas, care trebuie bine strunit. Se stie, cazaturile de pe cal pot fi mortale.

Îndepartarea de popor e o gafa de proportii, care i-a pierdut pe multi conducatori de state. Aici ar trebui, dupa parerea mea, sa lucreze intens acest guvern. Cine sa-i spuna Presedintelui si Primului-Ministru ca se izoleaza, ca într-un cocon, într-o încrâncenare personala lipsita de sens? Ca sa reusesti astazi în România trebuie sa stii sa explici pe întelesul tuturor. Altfel, risti sa ratezi, iar ratarea, nu-i asa, costa. Cu toate acestea, eu spun raspicat: trebuie sa fim optimisti si sa ne gândim tot timpul cum sa facem sa reusim!

Reforma e un cal naravas, care trebuie bine strunit

C

hina. Înainte de orice, o supraputere demografica. Marele zid chinezesc se vede din spatiu ca si explozia economica din ultimii ani. Stat comunist, cu lideri considerati dogmatici, China ramâne pe atât de misterioasa, pe cât e de puternica. Unii ani au demonstrat ca într-un stat de dimensiunile Chinei pot coexista doua sisteme politico-economice, iar diferenta se vede, se simte. Cea mai mare piata din lume se deschide încet, dar sigur.

Toti presedintii României au avut ceva de învatat de la China. Ceausescu a importat si ceva zgura, materializata în Tezele din Aprilie, o curbura ideologica nefasta.

Iliescu a încercat, la rândul sau, o apropiere de China. A fost, la vremea dumnealui, criticat cu vehementa de actualul Presedinte, Emil Constantinescu.

În aceste zile, Presedintele Constantinescu este în China, prilej de mari învataminte, ocazie de a accelera o colaborare traditionala, în ambele sensuri. Daca americanii si vest-europenii privesc cu jind la China, atunci e loc si pentru o economie în dezvoltare, cum este cea româneasca.

S-ar putea ca Presedintele sa vina schimbat din acest voiaj. De ce? Pentru ca dumnealui, care mai face si mici gafe, dar, care este înainte de toate un om inteligent, va observa cu siguranta ceea ce nu se întâmpla azi în România: abandonarea definitiva a pedalei ideologice, care consuma prea multa energie si concentrarea acesteia în planul economic, acolo unde toate patimile se estompeaza si unde nu mai conteaza prea mult daca esti taranist sau membru PRM.

China este astazi un tablou urias pe care se poate vedea, zi de zi, cum lumea capitalista - în care conteaza capitalul, înfloreste, în timp ce partile comuniste stagneaza. Un fel de entuziasm a pus stapânire pe fiinta Presedintelui Constantinescu. Declaratia sa, înainte de plecarea în China, naste multe semne de întrebare, dar place, potoleste setea de sânge a poporului. Sunt si eu printre adversarii acestei pseudo-campanii împotriva coruptiei. Vad nimerita o concentrare asupra marilor infractori si infractiuni economice care au adus atingere statului, cetateanului si fiintei nationale. Poate ca, totusi, se gaseste cineva care sa-i spuna domnului Presedinte ca marile infractiuni s-au numit jocuri de întrajutorare, ca s-au facut astfel averi fabuloase, ca au fost scosi dolarii din tara cu geamantanele. Clujul si Pitestiul au fost, alaturi de Brasov, adevarate placi turnante ale marilor infractiuni. Le-au cazut victime numai oameni simpli, a caror credulitate a fost speculata ingenios. Daca domnul Presedinte vrea accelerarea luptei împotriva coruptiei, atunci trebuie sa stie unde sa caute. Poate vi se pare absurd, dar e bine sa se stie ca mai periculos decât Miron Cozma si mineriadele, decât fratii Paunescu si PDSR-ul, mai periculos decât orice, a fost, pentru primii ani de dupa Revolutie, orchestrarea unor asa-zise circuite de întrajutorare.

sefii lor de orchestra trebuie pedepsiti cu cruzime. Ei sunt marii trisori de dupa Revolutie, superbogatii de azi, mogulii politici de ieri, de azi, de mâine. Aici e buba care trebuie sparta.

De aici trebuie sa reînceapa reconstructia morala, de care face atâta caz domnul Constantinescu. Daca este om corect, o va face, dupa întoarcerea din China. Suntem siguri ca domnul Presedinte va întelege, singur, de ce jocurile de tip Caritas nu ar fi fost niciodata posibile în China, de ce exista acolo un început promitator de capitalism, de ce exista moralitate, de ce exista viitor.

La întoarcerea din China, Presedintele Constantinescu trebuie sa se ocupe de jocurile de tip Caritas. Adica, de marile infractiuni!

N

u doresc sa fac aici teoria chibritului si sa explic ceea ce înseamna liberalism. Sunt convins însa ca putini oameni din aceasta tara au habar de doctrina liberala. Liberali sunt multi, unii, ca domnul Jourdain, fara s-o stie. Dupa ani de presiune totalitara, tara s-a deschis. Greu, dar s-a deschis. Am intrat cu totii într-o epoca mai libera (la început) si liberala de-a dreptul, astazi. "Ai o firma privata?". Da, am raspuns unui domn liberal. "Vrei sa obtii profit?". Da, am zis. "Ţii la oamenii tai, la familia ta, la casa ta?". Evident! "Ei atunci sa stii de la mine ca esti liberal!". Aceste vorbe, care par simpliste, exprima, totusi, un mare adevar, adevarul conceptiei liberale, miezul. Restul e staniol ideologic si zgura de partid.

Din '90 încoace, miscarea liberala e dezbinata sistematic. În lumea liberala (a partidului liberal) exista chiar o filozofie a dezbinarii liberale.

Se spune, printre altele, ca domnul Câmpeanu, de pilda, s-a întors din Franta cu misiunea de a-i dezbina pe liberali si, ca în urma acestui succes, a mai primit o tresa, cea de general. Acuzatia e grava si ea nu a putut fi niciodata demonstrata. Desi are iz de calomnie, de o mârsavie groaznica, totusi, trebuie sa admitem ca ea a fost lansata pentru ca era necesara. La vremea aceea, tânara miscare liberala, o data coagulata, ar fi putut produce un dezechilibru major în structurile de putere din România.

La câtiva ani de la acel episod, tensiunile dintre liberali s-au mai estompat. Desi sunt înca divizati, liberalii au fost obligati sa strânga rândurile, sa stea spate în spate si sa se apere reciproc. "Dusmanul", adica fundamentalismul taranist, combinat cu jocul de pisica al Partidului Democrat (care cade aproape întotdeauna în picioare), îi obliga pe liberali sa fie uniti, sa-si combine puterile, averea, sa-si calce pe orgolii si sa uite tot ce-a fost.

România are un viitor liberal. E obligata la un viitor liberal, daca vrea sa se alature statelor occidentale, unde liberalismul economic si politic a produs minuni. Depinde acum de domnii Ionescu Quintus, Câmpeanu, Catarama, Patriciu, Popovici, Manolescu si de altii ca România sa aiba acest viitor.

Acest pol liberal în structurile politice românesti ar fi o alternativa de guvernare viabila pentru anul 2000. Liberalii sunt acum în cea mai buna pozitie: sunt senini, n-au încrâncenarea taranista (fapt pozitiv, dar si negativ, uneori), nici erodarea Partidului Democrat, nici oboseala PDSR-ului, nici radicalismului PUNR, PSM sau PRM. Nu au lideri marcati de anii de temnita, sunt si bogati si oameni de lume. Au permis patrunderea în partid a unor oameni, care fac cu brio trecerea de la socialism la capitalism ce va sa vie: (Un exemplu tipic este domnul deputat Decuseara, mare director pe vremea cealalta, dar si un rafinat si abil politician, astazi).

Acum e momentul pentru liberali. Vor sti ei sa lupte pentru cucerirea puterii? Vom vedea, întrucât, nu-i asa, depinde numai de ei.

Pot spune: "Am firma privata, vreau profit, tin la oamenii mei, la familia mea, la proprietatile mele.

Deci, sunt Liberal!"

D

reptul de proprietate este sfânt. De fapt, asa cum stiti, acest drept fundamenteaza viata individului si a societatii. În tarile în care acest drept a fost consfintit de lege, societatea s-a dezvoltat cu putere. De ce? Pentru ca, vorbind în termeni vulgari, omul lucreaza numai pentru sine, pentru familia sa. De cealalta parte stau utopiile colectiviste, statul socialist, ceapeurile, tovarasia. Cu totii stim de ce a dat faliment societatea socialista, chiar multilateral dezvoltata, cum era. Cu totii realizam ca nu era iesire din groapa de potential socialista. Ca ne faceam cu totii ca muncim si ca statul si partidul se faceau ca ne platesc. Ca proprietatile noastre erau reduse la petice de pamânt si ca marea noastra avere se reducea la o cutie de chibrituri numita apartament si la o rabla de masina numita Dacie. E adevarat ca au scapat tavalugului anumite zone. În aceste zone necolectivizate, oamenii au trait putin mai bine. Acolo, proprietatile au ramas si oamenii le-au exploatat cu succes. Majoritatea pamânturilor au fost, dupa '45, incluse cu forta în colective, fie ca s-au numit sovromuri, CAP, ori cum s-or fi numit. Unele pamânturi au fost confiscate, iar proprietarii declarati chiaburi, dusmani ai orânduirii socialiste, atentatori la ordinea de stat. Ce vina aveau acesti oameni? Ca parintii lor muncisera si le lasasera mostenire? Ca ei muncisera si-si cumparasera batoze, animale, gatere?

În numele revolutiei, toate proprietatile au fost compactate în marea proprietatea colectiva, un simulacru de proprietate, pe care timpul a declarat-o, dupa cum s-a vazut, falimentara.

Suntem acum la o jumatate de secol de la nationalizare, de la ceapizare. E momentul sa judecam putin, din perspectiva timpului, acel moment al Marii Erori Nationale. Numai astfel judeca ofensiva actualei puteri din România, care încearca restabilirea dreptului de proprietate, prin retrocedarea unor suprafete de pamânt, de paduri, a caselor nationalizate. O sa vi se para, poate, ciudat, dar domnul deputat taranist Lupu nici nu stie ce sustinator aprig are în persoana mea. De ce ciudat? Pentru ca, în ultimii ani nu a fost condei mai decis (în presa locala) sa apere tot ce a fost bun în perioada lui Nicolae Ceausescu, careia îi apartin prin nastere (1960), asa cum tot hotarât am fost în delimitarile mele fata de erorile sistemului comunist.

Astazi, lucrurile stau putin altfel si as dori sa ma explic în cele ce urmeaza. Cred ca astazi traim cu totii un moment al Marii Fatarnicii, în care, exact ca pe vremea congreselor partidului, spunem una si facem, ori gândim alta. Dar pe dos, adica vorbim de socialism noi, miliardarii, noi, cei privatizati, cei cu buticuri si masini de lux, cu învârteli de milioane obtinute prin pozitiile noastre privilegiate.

Am cunoscut oameni din Vâlcea care si-au construit averi fabuloase, din salarii de umili functionari. Cum au reusit? Doar ei stiu ca si-au folosit functiile, relatiile, capacitatea de a produce si vinde informatii, în interes personal.

Toti acestia alimenteaza astazi un curent neosocialist. Ei spun cu un rictus îngrozitor "Construiti, baieti, case, ca venim noi la putere si sa vedeti ce gradinita vom face aici!". De ce o fac, e limpede. Nu o fac pentru ca ar crede o iota din ceea ce spun, ci pentru ca ascendenta la putere e o cale de dominatie si de mentinere a privilegiilor. Le tâtâie fundul ca noua putere le va taia perspectiva de evolutie, de îmbogatire a lor, celor ce vin dintr-un moment revolut al istoriei. Daca e s-o spunem pe sleau, atunci sa stiti ca ceasul biologic al acestor indivizi s-a oprit la anul 1975, când în România era mai bine decât în vecini. Am mai scris ca e nevoie, mai mult ca oricând, de o sincronizare cu timpul Occidentului si nu cu unul al unei Românii a anului 1975. Ma delimitez în mod categoric de toti gagautii care promoveaza idei retrograde, fie ei politicieni, oameni de afaceri, ofiteri, ziaristi. Toti acesti oameni atenteaza, din egoism, la interesul natiunii, o trag în jos, acolo unde nu exista scapare. Nu spun ca ar fi nevoie de o "Noapte a Sfântului Bartolomeu". Ar fi tragic si toata demonstratia mea ar fi apa de ploaie. E nevoie de toleranta, o marca a democratiilor occidentale.

În acest context, mi se pare o datorie de onoare sa scriu ca daca bunicul meu ar fi avut 50 de hectare obtinute cinstit, acestea ar trebui sa-mi revina, în mod obligatoriu. As avea, astfel, garantia ca proprietatea este sfânta în aceasta tara. As munci sa devin mai bogat, as face firme, ferme, as angaja oameni, as construi case.

As avea pentru ce munci si nu m-as teme nici o clipa ca, într-o zi, ar veni sa-mi bata în poarta domnii Rotaru si Ceausu sa-mi spuna ca sunt chiabur, adica dusman al poporului.

Îmi pare rau, dar asta e realitatea, domnilor tovarasi!

Daca bunicul ar fi avut 50 de hectare de pamânt, ele ar fi trebuit sa-mi revina în mod obligatoriu

A

m urmarit, ca si dumneavoastra, o emisiune a Televiziunii Române în care era vorba despre generalul Pacepa. Trei oameni. Arachelian, Rosca Stanescu si Cristian Troncota, au repus pe tapet cazul Pacepa, asa cum ni se prezinta el astazi, adica tradare, ori altceva. Punctele de vedere ale lui Rosca Stanescu au fost foarte clare: generalul nu l-a tradat decât pe comandantul suprem, un dictator rosu care trebuia neaparat parasit pentru ca în România sa se întâmple ceva bun. Prin urmare, actul de tradare al generalului ar fi fost unul pozitiv, care ar fi permis schimbarea la fata a României, Revolutia, democratizarea tarii. Degeaba a încercat istoricul nostru sa contrabalanseze discutia, aducând argumente stiintifice si de bun-simt. De o parte stateau încrâncenarea, de cealalta principiile. Nu vreau sa intru acum în tenebrele acestei probleme, întrucât, atunci când vine vorba despre serviciile secrete, suntem cu totii niste ageamii. Totusi, ca unii care am trait acele vremuri, trebuie sa ne limitam la bunul simt. si iata ce spune bunul simt: ca orice militar, fie el politist, securist ori militar de cariera, de la soldat la general, jura, e adevarat, si pentru comandantul suprem, dar, în primul rând, pentru patrie si popor. Asta se întâmpla nu numai la noi, ci la toate popoarele. Nimeni nu a putut pâna acum sa ne dea un exemplu de tradare pozitiva. Tradarea este tradare si atât, fie ca e vorba de încalcarea cuvântului de onoare, fie ca e vorba de încalcarea juramântului militar. Când e vorba de tara, militarul care tradeaza fraternizeza cu inamicul tarii. El face rau la milioane de oameni în acelasi timp. Când e vorba de un fost sef al serviciilor secrete, tradarea nu mai poate fi justificata, nici macar la nivel de conversatie, sub nici un motiv. O tara este sigura nu numai atunci când frontierele sale sunt aparate si sigure, ci si atunci când organismele de stat sunt sigure, adica nepenetrate de inamic. Se stie ca dincolo de frontiere se termina prietenii si începe lupta. Când dincolo de frontiere se afla un fost sef al serviciilor secrete, lupta devine, pentru un timp, inegala. Cam asa s-a întâmplat si în cazul Pacepa, un cetatean american care iubeste, în opinia lui Sorin Rosca Stanescu, foarte mult România si vrea numai binele poporului român. În rest, vorba lui Shakespeare, totul e tacere si, vorba altui român american, Petre Popescu, dulce ca mierea e glontul patriei! Dar, daca nimic din ceea ce am scris nu poate fi justificat de momentele cu adevarat exceptionale pe care le-am trait?

Nu exista tradare pozitiva si dulce ca mierea e glontul patriei

ricât de multe diversiuni ar exploda în jurul nostru, oricât de multe palavre ar iesi din gura domnilor parlamentari români si maghiari, în sfârsit, oricât de multe intrigi s-ar tese în tara si în afara hotarelor ei, nimeni nu mai poate trece cu vederea starea de fapt în care se gasesc cetatenii români astazi: starea de saracie, uneori lucie, de cele mai multe ori, saracie la limita normalitatii. Toate guvernele post-revolutionare au vorbit de cresterea nivelului de trai; fiecare dintre acestea a facut putin, mult prea putin ca, în România de azi, cetatenii români sa simta ca traiesc. E o concluzie aspra, care trebuie sa dea tuturor de gândit: celor de la stânga, pentru ca ei nu fac aproape nimic pentru saracii acestei tari, si celor de dreapta, pentru ca lucrurile evolueaza rapid si s-ar putea ca, într-o zi, sa fie striviti de masa flamânzilor.

Ceea ce se întâmpla în jurul nostru arata cu precizie ca saracia e un lucru dramatic în România noastra cea de toate zilele. Fie ca e vorba de familii de profesori, fie ca e vorba de o familie oarecare de muncitori, se poate vorbi fara sa gresesti de saracie, de un nivel de viata sub limita normalitatii (a standardelor) europene. Deciziile brutale din ultima vreme (necesare, dar...) ale guvernului Ciorbea vor accentua aceasta stare de fapt. O saracie generalizata va face în viitor sa se observe din ce în ce mai bine contrastele. Putini sunt aceia care au reusit cu adevarat în ultimii sapte ani. În mintea lor s-a instalat confortabil dispretul pentru cel amarât, cel foarte putin smecher, cel cinstit pâna la saracie. În acest context, previziunile anumitor politologi români par sa se împlineasca: tara noastra se îndreapta cu viteza maxima spre statutul de republica sud-americana, unde jocul democratic a fost înlocuit cu democratia impusa de marile averi, de armata, de fortele de securitate. Daca admitem, macar o secunda, ca avem un viitor de acest fel, vom fi aruncati dincolo de limitele disperarii, acolo unde nu mai exista speranta. Va trebui sa luptam în primul rând cu noi însine, sa dam, cum se spune, lupta cea mai grea. Sa întelegem de unde vine raul, care îi împinge pe unii pensionari sa stea zile în sir la coada pentru câteva sticle de ulei, pe altii sa cerseasca sau sa faca cerere pentru cantina saracilor. Exista forme de lupta, carora trebuie sa le punem în valoare forta. Lupta sindicala este o modalitate compromisa în acest moment. Viitorul s-ar putea sa fie, însa, diferit. Trebuie sa credem în asta, chiar daca noua ne este bine. Trebuie sa ne punem întrebari si sa cerem raspunsuri. Ceva, ceva se misca, e prea multa agitatie în jur. Are România viitor?

Depinde numai de ei sau numai de noi?

Saracia continua sa fie marea problema a românilor

S

aptamâna trecuta, partidele politice care reprezinta stânga în Vâlcea au semnat un protocol de colaborare. Foarte bine. Asta e politica. Unirea stângii era necesara din momentul în care au fost evidente gafele guvernului, asezonate cu stângaciile penibile ale Presedintiei. Foarte bine, din pacate, însa, noi nu suntem pe PRO TV si politica nu e un show de televiziune. Nici macar la nivel judetean unde, îndeobste, lucrurile par simple atunci când le privesti din afara.

E aproape fenomenal ce se întâmpla cu stânga în Vâlcea si în întreaga Românie. Aproape ca nu-mi vine sa cred ca o traditie de cincizeci de ani s-a sters cu buretele în numai câtiva ani. Ceea ce a ramas, nu numai ca nu corespunde epocii pe care o traim, dar are si iz de vodevil, jucat undeva, într-o maghernita, la o margine de oras. As dori sa dezvolt, pentru ca asta ar putea explica de ce m-am lepadat de ideile de stânga, asa cum te lepezi de Satana. Precizez, pentru cei mai putin subtili, ca e vorba de ideile de stânga, asa cum sunt ele promovate de unii politicieni, care îsi spun de stânga si nu sunt de Stânga, ca ideal de egalitate, generozitate si echilibru social. S-a spus ca e o datorie pentru fiecare intelectual sa fie, într-o anumita etapa a vietii lui, de stânga. De stânga au fost si Lucretiu Patrascanu, dar si Iuliu Maniu, într-o epoca în care PNŢ mai inflama înca mintile românilor.

Un genial filozof român, suspectat de a fi unul din ideologii miscarii legionare, a afirmat ca e obligatoriu sa fii de stânga pâna la treizeci de ani. Daca, însa, depasesti aceasta vârsta si ramâi de stânga, ori esti tâmpit, ori esti ipocrit. Nu stiu cât de exact este acest citat, însa el e remarcabil: sintetizeaza perfect o etapa a evolutiei individului pe scara sociala, în devenirea lui ca fiinta.

Dar sa nu divaghez si sa ma întorc la fruntasii nostri de stânga. Domnii nostri Comanescu (PDSR), Rotaru (PSM), Batagan (PS), Patru (PRM) au pus mâna pe creion si au semnat un protocol de colaborare. Ura, as putea striga, e bine fratilor! Nu vedeti ca PNŢ-ul vâlcean se fragmenteaza din interior, ca subprefectul Tudor (fost PNL-cd) fuge la taranisti, ca PD e mai mult ca o lebada în patria sa (Vâlcea), ca liberalii sunt prea liberali? Momentul e bine ales, de acum, pe ei! Însa acum vine momentul adevarului. Cine pe cine?

Primul cine ar fi curentul general de dreapta care traverseaza lent, ca un marfar, mintile românilor. Se opreste în fiecare statie si, uneori, sta pe sinele de rezerva saptamâni de-a rândul. Acest curent de dreapta, alimentat puternic de unii fochisti din presa si din umbra, e prooccidental, pro-NATO, antisovietic (!) si anticomunist, anticeausist, uneori pare antiromânesc, adica antinational.

Toate defragmentarile pe care le propune Guvernul Ciorbea sunt târzii, dar necesare. Sunt lichidate întreprinderi, sunt arestati oameni pe criterii politice, se platesc polite unor categorii sociale (minerii). Nu curge lapte si miere în politica guvernamentala. E si fiere, uneori parca prea multa si prea stângaci administrata. si, totusi, oamenii tac, opozitia se face ca lupta. Dar, aici e marele adevar, permutarile operate de actuala putere sunt, în plan global, pozitive si se înscriu în efortul de tranzitie de la centralismul economic si politic socialist, la un capitalism, vazut ca o culme a eficientei economice, care nu mai trebuie demonstrata.

De ce tac oamenii? Asta ar fi mai greu de explicat în câteva cuvinte. Cunoscutul politolog Silviu Brucan a scris o carte remarcabila pe acest subiect. Brucan demonstreaza, cu binecunoscutul aplomb al teoreticianului marxist care este, ca evolutiile economice determina modificari previzibile în structura de clasa a societatii, care este prea putin afectata de accidente sau crize, cum sunt urcarea si caderea preturilor la burse, cresterea dolarului, rezultatele electorale, sau de moartea unui lider.

În termeni vulgari, vom spune si noi ca românii sunt mai putin afectati de erorile guvernului Ciorbea, de pretentiile de autonomie ale minoritatii maghiare si mai mult de cresterea pretului la ulei, la pâine (paturile mai sarace), a taxelor si impozitelor (clasa mijlocie). Românii au descoperit libertatea de a munci si altfel decât la stat; au descoperit alternativa de a avea propriul lor comert; de a calatori si de a-si face o casa cum au visat; s-au întors în satele lor, unde simtul de proprietate a înflorit cu zgomot. Toate astea arata ca Brucan nu s-a înselat si ca acest concept sociologic poate demonstra ca sistemul nostru social uniformizator s-a transformat lent, dar sigur, într-un sistem nou, care propune o clasa de mijloc puternica si ca aceasta transformare lenta este ireversibila. De aici încolo înceteaza sa mai functioneze metodele clasice ale luptei politice.

Acum trebuie sa vorbim si de celalalt cine, de politicienii de stânga, despre acesti domni ai nostri de la Vâlcea si de la Bucuresti, care parca vin din alta lume.

Domnul Rotaru, de pilda, ma lasa fara replica. Discursul dumnealui politic e ultraretrograd. si e ciudat, pentru ca domnul Rotaru e un om tânar, a stat câtiva ani la Hotel Bucuresti, lucreaza cu calculatorul.

De ce atâta praf pe discursurile domnului Rotaru nu pot sa-mi explic. Daca ne ducem la Bucuresti, la sefii domnului Rotaru, vom gasi un poet remarcabil si sincer, numit Adrian Paunescu, care tine în cârca un cadavru politic numit Ilie Verdet. Cum mai poate crede Adrian Paunescu ca cenaclul sau va ridica în picioare mii de oameni, iarasi mi-e greu sa înteleg. Ideile de stânga, asa cum sunt ele promovate de domnii Rotaru, Paunescu si Verdet nu prind în primul rând pentru ca ele se adreseaza unui proletariat, care începe sa nu mai existe si apoi pentru ca politica e un lucru mult prea serios ca sa-l faci cântând sau scriind pe jumatati de coli A 4. Am toata stima pentru pensionarii de la PSM, le admir consecventa, dar îi asigur ca sunt ultimii mohicani ai unei epoci care nu se va mai întoarce vreodata.

Cu domnul Comanescu si PDSR, lucrurile stau nitelus mai complicat. Domnul Comanescu, de a carui sinceritate ma bucur, îmi spunea, zilele trecute, ca este îngrijorat pentru viitor, ca se gândeste la ceva lucrativ, care sa-i dea garantii pentru anii care vin. Acest om cinstit, putin greoi, dar om echilibrat si corect, a înteles ca viitorul înseamna bani.

PDSR, spre deosebire de Iulian Comanescu, a înteles acest lucru înca de când era la guvernare. A pierdut puterea pentru ca trebuia s-o piarda. Vor trece ani pâna când va reusi sa scape de etichetele pe care n-a stiut sa le dezlipeasca la timp. În mod paradoxal, Ion Iliescu face mari eforturi de sincronizare cu epoca. Daca ar veni numai de la Adrian Nastase, aceste eforturi ar mai avea ceva sens. Din pacate nu vin.

Despre domnul Batagan (PS) stiu prea putin. Era OK în rolul de lider sindical.

Despre domnul Mohora si partidul sau despre care s-a spus ca este construit pe scheletul unei banci (Columna) si al unui grup de interese stiu mai multe, dar nu le spun acum. Sunt însa de acord ca poti fi de stânga si sa vii la sedintele de partid cu Mercedesul. Dar asta nu înseamna ca esti pentru anii acestia, ci pentru cei de dupa 2010. Atunci se va putea, caci în parcare vor mai fi câteva zeci de masini bune.

Saracul domn Patru (PRM), e cel mai nepotrivit în aceasta alianta de stânga. Nicolae Patru e un om care a reusit în viata. E bogat, unii spun ca e miliardar. E liberal prin conceptii si prin avere. Cred ca nu va face niciodata casa buna cu tovarasul Rotaru. Daca privim spre Bucuresti, spre Vadim Tudor, vedem un om admirat de multi, dar care îsi da sistematic în petec. Problema lui Vadim si a PRM-ului ramâne una de optiune între a fi mascariciul national sau tribunul a carui voce cu inflexiuni profund patriotice ridica o tara în picioare.

Cam asta este situatia stângii la Vâlcea si în toata România. Stânga face eforturi mari de a reveni pe piata politica româneasca. Se observa cu ochiul liber o inadecvare a mijloacelor de lupta într-o epoca în care individul a alunecat spre ideea de proprietate individuala si spre egoismul de tip capitalist. Aceasta smecherie (capitalista) a prins si în România. PDSR-ul a fost criticat cu vehementa pentru ca nu a facut reforma de tip capitalist. Desi si-a zis de stânga si a frânat-o cât a putut, PDSR-ul a facut pasi liberali spre un capitalism pe care l-a vrut original, românesc. Capitalismul însa nu are nuante nationale, e capitalism, e dur, e pretutindeni acelasi. Ce are de facut Stânga în atare situatie? Mare lucru nu mai poate face în acest moment, dar poate deveni, cu adevarat, forta de opozitie, capabila sa se opuna amatorismului Puterii de azi. Asta numai daca îsi adecveaza discursul la transformarile pe care le-a suferit sistemul social românesc. Altfel, ziarele de stânga, iesirile pe post, sedintele de partid vor fi bani aruncati pe fereastra si timp pierdut.

Mi se pare, totusi, ca am uitat ceva:

Cuvântul vodevil este un substantiv neutru, cu pluralul vodeviluri. El vine din frantuzescul "vaudeville" si este explicat de "Dictionarul general al limbii române" ca o comedie usoara în al carei text sunt intercalate cuplete care se cânta pe melodii cunoscute".

Uniunea Stângii vâlcene e mareata, dar are iz de vodevil

A

m fost de acord ca România trebuie sa mearga spre o deschidere catre valorile europene si mondiale, catre o economie de piata, în care capitalul privat sa joaca un rol esential. Recunoastem pasii timizi ai fostei puteri din România catre acest deziderat. Am trait si încercarile actualei puteri din România de a taia în carne vie. O concluzie, însa, putem trage din aceste experimente politice: România nu o duce mai bine decât în anul 1989. Aceasta concluzie dramatica nu ne apartine. Ea apartine statisticienilor, care nu prevad nici pentru 1998 un an al marilor cresteri economice. Fara a fi împotriva investitiilor straine, necesare ca aerul, trebuie sa fim cu totii de acord ca, înainte de toate, capitalul românesc merita promovat si sprijinit. Nu se poate ca economia unei tari, precum România, sa se duca de râpa, ca inteligenta româneasca sa se risipeasca în cele patru colturi ale lumii.

UGIR 1903 si-a asumat aceasta sarcina. De remarcat este faptul ca în aceasta organizatie patronala putem gasi minti lucide din actuala putere, precum si simpatizanti ai altor idei politice. De ce? Pentru ca mult invocata sintagma "interesul national" nu are carnet de partid.

Interesul national nu are carnet de partid

B

ucuresti, joi 26 martie, ora 20,00: Când toata suflarea româneasca astepta cu sufletul la gura declaratia care ar fi putut sa puna capat crizei politice din România, întelegem prin aceasta decizia de demisie din functia de prim-ministru a domnului Victor Ciorbea, procuror de profesie, acesta si-a închipuit ca este asemenea Marilor Barbati ai PNŢ. A venit în fata natiunii si a comunicat ca domnia sa si-a prezentat în nenumarate rânduri demisia si ca aceasta nu i-a fost acceptata de catre conducerea coalitiei majoritare si de catre presedintele Constantinescu. Ca dumnealui întelege ca toti cei care i se opun (PD, în special), precum si, mai nou, aliatul principal, PNL, trebuie sa paraseasca Guvernul, dupa principiul comunist "cine nu este cu noi, este împotriva noastra".

Acest act de sinucidere politica semnat de premierul Ciorbea demonstreaza, înca o data, daca mai era necesar, ca exista o tulburare mentala la nivelul fortelor care conduc acum România.

Noi credem ca, mai mult ca sigur, acest act de sinucidere politica a fost dictat din exterior si ca el nu prevesteste nimic bun.

Lasând termenii politicosi la o parte, putem afirma ca Victor Ciorbea se crede Dumnezeu, ori ca este un ins ratacit într-o tara în care nimic nu mai merge, desi la început totul ne îndemna sa speram la mai bine.

În aceste conditii, în România totul este posibil. Se va gasi cineva sa-i spuna "nebunului" ca e nebun si el sa si creada?

Sinuciderea politica a premierului Ciorbea

P

entru a-i defini pe nemti, poporul român are multe vorbe memorabile. Daca un lucru e bun, el, sigur, trebuie sa fie nemtesc. Daca e sa facem o masuratoare precisa, atunci ea trebuie sa fie una nemteasca. Într-un cuvânt, Poporul stie instinctiv ceea ce politicienii uita adeseori. Dar nu as vrea sa ma ocup acum de erorile politicii românesti din ultimii opt ani. Ele sunt prea multe si prea grave pentru a putea fi judecate într-un articol de ziar.

As vrea sa ne ocupam, astazi, de un eveniment care mi-a atras atentia zilele trecute. Asadar, suntem onorati de vizita unei numeroase delegatii din Bavaria. Sunt, în cadrul acesteia, multe nume sonore: doamna Barbara Stramm, ministrul sanatatii din landul Bavaria, domnul Hinsken, secretar de stat în Ministerul Agriculturii, dar si nume mai putin sonore, oameni de afaceri, arhitecti, ziaristi, printre care si prietenul nostru, dr. Martin Balle. Toti acestia sunt aici pentru ca un mare entuziast, doctorul Ion Albescu, si sotia domniei sale, doamna Birgit Albescu, au dorit sa faca ceva pentru o suburbie a municipiului Râmnicu Vâlcea, Goranu.

si au facut, Slava Domnului, destule. Acestea se vad cu ochiul liber si sunt palpabile, sunt în România, sunt în folosul acestei tari. Cârcotasii - caci sunt si dintre acestia, din pacate - pot spune orice; dar Policlinica Straubing exista, este o realitate pe care nu o poate nega nimeni.

Marti, 14 aprilie 1998, a fost frig la Râmnic. si, totusi, delegatia germana a asistat cu stoicism la spectacolul de inaugurare a Salii Bavaria, construita cu finantare din Germania, dupa un model nemtesc. Copiii români au fost, ca de obicei, înduiosatori si au fost aplaudati la scena deschisa.

Cele trei fete bisericesti prezente, în frunte cu Prea Sfintia Sa Gherasim, episcopul Râmnicului, au binecuvântat lucrarea si i-au stropit cu apa sfintita pe credinciosii români si germani care zâmbeau discret, amuzati si încântati de spectaculozitatea ritualurilor noastre ortodoxe. Dar momentul cel mai important avea sa vina mai târziu. Consiliul Local al municipiului nostru a fost de acord cu atribuirea calitatii de cetatean de onoare al Râmnicului doamnei Albescu si domnului Franz Häring, directorul scolii Comerciale din Straubing, ca un semn de multumire pentru activitatea depusa de acestia în favoarea relatiilor româno-germane. Doamna Birgit Albescu, nemtoaica, a tinut un discurs în româneste, poate mai corect si mai nuantat decât o pot face multi dintre cei care au participat la aceasta manifestare. Pe mine, însa, m-a impresionat profund domnul Franz Häring, caruia îi curgeau lacrimi pe obraz în momentul în care primarul Sorin Zamfirescu îi înmâna însemnele de cetatean de onoare. Gânditi-va si dumneavoastra si fiti mândri: un Neamt plânge de Bucurie în România. În România din care provin si tiganii si hotii si mâncatorii de lebede. O Românie prea des mediatizata în negativ, în totalitatea ei, printr-o infima minoritate.

Domnul Franz Häring este un Neamt cu discernamânt. Domnia sa a venit de mai multe ori în judetul nostru, s-a zbatut la Straubing sa faca ceva pentru românii de aici, pe care i-a vazut întocmai cum sunt.

Demnitatea pe care a primit-o din partea românilor acest domn poate fi un indicator al faptului ca românii stiu sa fie recunoscatori, în felul lor, chiar daca sunt saraci.

Lacrimile abia retinute ale domnului Häring demonstreaza, daca mai era necesar, ca raceala germanilor fata de români este o poveste spusa pe fuga de un baron de Münchausen.

Când un Neamt plânge de Bucurie în România

A

u trecut si sarbatorile de Paste... Mie mi s-au parut deosebite cele de acum, poate si pentru ca anul acesta am fost în mai multe locuri din tara în cele trei zile. Am vazut oameni de diferite profesii, de diferite culturi, de la tara si de la oras, tineri sau vârstnici. Toti pareau descatusati, eliberati de fantasme, destinsi. Poate si din cauza vinului, din pricina oualor (si nu oualelor, cum au tot spus crainicii de la televiziune si de la radiourile vâlcene) a cozonacului, a bunei dispozitii. M-am uitat la fetele lor. Erau luminosi, asa cum mi-ar placea (si nu place - de la verbul a placea), sa-i vad tot timpul. Saracii români! Au atât de putine momente de sinceritate, încât te apuca si duiosia.

Bucuria zilelor de Pasti ar trebui sa se reverse cumva tot anul, încruntarea sa dispara si optimismul sa revina. Se pare însa ca exista cineva, care se încapatâneaza, din interes, desigur, sa ne abata sistematic de la cele Sfinte, de la cele simple, de la Adevar. Pentru toti atârna greu, vorba unui cântec foarte iubit de prietenii mei, teama de sinceritate. Aici ar trebui sa ma opresc putin si sa fac o paranteza. (Cântecul românesc e, totusi, extrem de iubit, cântat în cor, fredonat de cei putin si mai putin euforizati). Toti oamenii pe care i-am vazut în aceste zile mi s-au parut descatusati, oameni normali, care se bucura de zilele libere, de mâncarea buna, de prezenta celor dragi. S-ar putea oare sa existe o continuare normala a sarbatorilor? Am putea, oare, scapa de tirania unor politici meschine, interesate, care nu fac parte din spiritul nostru, românesc? Politici care, adesea, nu sunt decât continuatoarele celebrei pasiuni ideologice exercitate de partid si de biciul acestuia... Reîntoarcerea la normalitate ar fi preocuparea fireasca a noastra, Adevarurile vietii noastre, o misiune de onoare a fiecaruia. A refuza minciuna, o obligatie. Alternativa este o evolutie în Minciuna si Fariseism. O Ţara nu se poate evalua prin minciunile altora, minoritari, interesati sa-si traga banul împilându-i pe majoritari. Aceasta a fost concluzia mea dupa aceste sarbatori: sa spun adevarul, indiferent cât de mult rau îmi fac. Sa fiu sincer, indiferent câte demnitati as putea pierde. Sa-mi înfrâng teama de sinceritate, care ne cam domina, de multi ani pe noi, românii. Asta daca vreau sa fiu. Daca vreau si vrem cu totii sa Fim!

Pentru toti atârna greu / Teama de sinceritate

P

rima campanie din viata "Curierului" a adus, pâna astazi, 75 % laude si 25% înjuraturi. Asta cu o aproximatie voita de noi, ca sa le acordam si putina importanta celor care înjura. Înjura pentru ca nu înteleg, pentru ca nu au discernamânt, pentru ca înca nu li s-a ridicat ceata de pe ochi. Cine sunt ei, acestia, stim cu totii. Sunt aceia care au îmbratisat cauza, spun ei, celor multi si saraci, fara sa realizeze ca ei fac, fara voie, jocul unora, care au în mâna pâinea si cutitul, din care si cu care taie felii groase pentru propriile burdihane.

"Curierul", cred ca s-a vazut, si-a modificat putin discursul. Experimentarea unor tehnici noi de comunicare a informatiei catre cititor, catre cetatean, face parte dintr-un program nou. Prin acest program, credem, vom fi mai aproape de omul care ne citeste în fiecare zi. Pentru ca, iata ce se întâmpla: tara este condusa de o coalitie de dreapta, ca si judetul Vâlcea, unde, ca sa fim drepti, conduc mai mult liberalii si taranistii. si nu o fac rau deloc, figura prefectului Nicolae Curcaneanu, ca si a celorlalti, reusind, minus accesele orgolioase, sa ne faca sa uitam imaginea deja clasicizata a prefectului-prim-secretar si sa asigure un echilibru necesar. La rândul lor, tinerii lupi din PNŢCD cer o schimbare, pe care o marturiseste chiar deputatul Laurentiu Dumitrascu într-un interviu pe care-l publicam în pagina 5. Dar aceasta este o actiune politica în care nu ne amestecam.

Constiinta vâlcenilor, ca si a tuturor românilor, este în schimbare. Un ziar trebuie sa exprime ambele fatete ale unei realitati existente în constiinta cititorului sau. În acelasi timp în care se construieste o constiinta diferita, departe de cea de dinainte de '89, continua sa existe si una dogmatica, retrograda, pe care, pe nedrept, o vom numi aici de Stânga. Noi nu avem nimic cu aceasta filozofie, însa ne încapatânam sa credem ca ei, nu noi, ar trebui sa-si modernizeze discursul politic. Asta daca mai vor sa fie întelesi de oameni, de alegatori.

Oamenii, cum bine stiti, nu mai apreciaza deloc un lung si dezlânat discurs despre saracie, de care fug, asa cum alunga din gânduri ideea propriei morti. si primul ministru Radu Vasile e constient de asta. Oamenii vor sa-si recupereze pamântul, sa-si ia masina, sa-si faca o casa, vor, iata, sa faca unu - doi copii pe care sa fie în stare sa-i întretina, sa vina acasa si sa faca un dus cald dupa iesirea din schimbul trei. În fond, cam asta e viata. Oamenii vor modernitate si echilibru social si nu extremele "era mai bine pe vremea lui Ceausescu" sau "o minoritate bogata conduce o majoritate saraca".

Fara sa ne dam seama, clasa de mijloc, motorul tuturor societatilor eficiente (vedeti, evit sa scriu occidentale, ca sa menajez unele prejudecati), este deja formata, în nucleul sau.

Cine crede altfel se înseala amarnic si este demn de întelegerea noastra binevoitoare. Cu toate acestea, vom continua sa acordam, în ziarul nostru, spatii generoase Ideilor. Un ziar nu are dreptul sa judece, ci sa lase cititorilor sai acest privilegiu. Pregatiti-va sa ne scrieti, sa ne telefonati, sa ne vizitati, sa ne vorbiti. Asta numai daca aveti ceva de spus.

Editorul "Curierului" traieste si el, ca si dumneavoastra, între doua lumi. În România si nu în propriile fantasme.

Un lung si dezlânat discurs despre saracie nu serveste cauzei românesti

S

-a scris enorm despre rolul uneia sau alteia dintre generatii în procesul consolidarii unei natiuni. România moderna însasi este creatia unor tineri patrioti, spirite luminoase; scoliti în mari centre de civilizatie ale Europei timpului. Cu Pasoptistii, de pilda, a început, firav, e drept, sincronizarea cu valorile spirituale ale Lumii moderne. Francmasoni sau nu, Pasoptistii au adus friabilei (pe atunci) natiuni românesti, plusul de vlaga, tupeul de a cere sa fim considerati egalii batrânului nostru Continent, constiinta valorii, speranta luminarii unui neam în opinci, adapostit în bordeie.

De atunci, multe generatii au trait, creat, murit pe acest pamânt românesc. Daca facem un salt în timp si ne raportam la generatia parintilor mei, oameni de 60 de ani, am observa cu usurinta ca nici ei nu au trait degeaba. Ei au facut într-un sistem pe alocuri corect, pe alocuri strâmb, multe lucruri notabile. E evident ca este asa din moment ce actualul Executiv nu mai pridideste sa vânda multele valori acumulate în ultimii 50 de ani. Ajunsi aici, nu pot sa nu ma împiedic sa va comunic si acest sentiment amar: lor, generatiei, sa zicem, socialiste, li s-a facut o mare nedreptate; astazi, când ei traiesc cu o pensie de patru sute de mii, munca lor se vinde pe miliarde sau pe nimic unor minoritati sau unor insi apartinând unei semintii de aiurea. E cam amar, nu? În sfârsit, aceasta este situatia si nimeni se pare ca nu mai poate face nimic.

Ei sunt prea batrâni ca sa mai lupte, iar generatia care da în vara la facultate, sa-i spunem generatia Tehno, e prea zapacita de tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani ca sa mai înteleaga ceva.

Suntem cu totii într-un fund de sac paradoxal: generatia la putere vrea sincronizarea cu valorile din 1945 si neaga, implicit, ultimii 50 de ani; în structurile statului au ramas (nu aveau cum sa nu ramâna), oamenii vechii generatii socialiste, într-un fel revansarzi - ca o parte din cei la putere, si care, cu totii, sunt incapabili sa se reformeze, sa se sincronizeze rapid cu alte valori, care le sunt impuse. Ca sa nu mai vorbim de adaptarea acestora unei constiinte nationale destul de puternice, deformate. Pentru ca asta ne lipseste: vrem sa fim Vest, dar sa ramânem români. Vrem sa fim moderni, dar sa protejam fiinta nationala, Biserica, obiceiurile, limba. Cine sa faca asta? Dogmaticii din rangurile doi, trei? Niciodata! Ei sunt atât de sireti încât stiu sa mimeze totul, inclusiv pocainta si modernismul. stiu acest lucru mai bine decât oricine. Rezistenta acestor vajnici soldati, buni odinioara, ne va omorî într-o zi. Nu vom mai fi nici în caruta, nici în teleguta. De aceea eu cred cu tarie ca mai exista o sansa pentru România: schimbarea rapida a generatiilor din toate structurile si mentinerea valorilor în vârsta undeva, în decor, de unde sa poata asigura transferul de responsabilitate. Gânditi-va ce usurare! Câti tembeli sunt în ministere, în centrale, la Regii, câti oameni obositi sunt si în Armata si în serviciile secrete, câti prosti de-a dreptul! Gânditi-va înca o data, ce usurare! Câti bosorogi reprezinta tara în afara, în Ambasade si Consulate. Acolo toti acestia sunt România. Îmi pare rau sa am dreptate. Pentru ca, zau, am dreptate!

Mai exista o sansa pentru România: Schimbarea generatiilor

L

a prima vedere, diferenta dintre judetul nostru si cel cu capitala la Pitesti e minima. Aceleasi câmpuri, aceleasi blocuri, aceleasi orase, vorba cântecului, fabrici si uzine. Când te duci dimineata la Bucuresti, nici nu-ti dai seama. Abia atunci când cobori din masina ti se taie ceata si începi sa vezi cu ochii mintii tale. La Pitesti, de pilda, îti sar în ochi magazinele si preturile. Toate mult mai mici decât în Râmnic. Apoi numarul lor. Cred ca sunt câteva mii de firme si firmulite de la autostrada si pâna la Bascov, cam tot atâtea câte functioneaza (sunt active) în tot judetul Vâlcea. Nu vorbesc aici de firmele care comercializeaza accesorii auto - e normal sa fie asa la Pitesti - ci, de celelalte, care promoveaza tot felul de produse. În Piata din Pitesti, chiar si "rusii" au marfa mai buna si mai ieftina decât la noi.

Daca ne ridicam privirile, ne mira foarte faptul ca la Pitesti se construieste. O fac nu numai particularii, ci si statul. Numarul de blocuri date în folosinta dupa 1990 e incomparabil mai mare decât cel din Vâlcea, unde de-abia s-au construit doua-trei blocuri. Stai si te întrebi ce au facut în ultimii opt ani prefectii, presedintii Consiliului Judetean, primarii? Daca nu au tocat frunza la câini si banii de la Buget, atunci ei vor trebui sa explice într-o zi de ce exista diferente atât de mari între noi si judetul vecin. E aproape inadmisibil ca în Vâlcea locuintele sa coste atât de mult si Râmnicul sa fie cotat printre cele mai scumpe orase din tara!

Apartamentele costa, la noi, în medie, cu 20 % mai mult decât la Pitesti sau la Craiova, în timp ce judetul Vâlcea este printre fruntasii în topul somajului national.

Sa fie clar. Noi nu cautam aici vinovati, ci ne multumim sa tragem un semnal de alarma. Oricum, pe vinovati îi stie toata lumea. Ei, vinovatii, s-ar putea apara. Îmi vor spune, probabil, ca judetul Vâlcea este mult mai mic decât Argesul. E adevarat, însa nu cu mult, iar tratamentul la care sunt supuse judetele nu este unul discriminatoriu. E adevarat ca Vâlcea nu se compara ca putere industriala cu Argesul. La Pitesti exista 3-4 Oltchimuri (întreprinderi puternice), mai multi domni Roibu, în timp ce la Vâlcea stiti si dumneavoastra care este situatia.

La Vâlcea, marile întreprinderi s-au pulverizat (Vilmar, Vâlceana, Hervil, Finca, Uzinele Mecanice etc.), în timp ce la Pitesti ele au fost reabilitate prin noi investitii si noi investitori, cum este cazul interventiei grupului Ana Electronic într-o întreprindere amenintata cu închiderea. De ce toate acestea?

Sa admit acum, de dragul demonstratiei, ca povestea are radacini adânci. Totul vine de atunci, din 1967, de când s-a hotarât reorganizarea tarii, când familia mea s-a mutat de la Câmpulung Muscel la Rm. Vâlcea, când s-au înfiintat judetele si a fost destructurata fosta Regiune Arges, în care Râmnicul si orasele vâlcene erau, întrucâtva, o periferie.

Atunci s-a creat handicapul initial, care s-a adâncit în timp si continua dramatic astazi. În anii '70-80, Coman a reusit sa mai reduca din acest handicap cu vigoarea si aplombul sau, spun cei care l-au cunoscut bine. De atunci si pâna la prefectul Nicolae Curcaneanu s-a intrat la Vâlcea în anii stagnarii.

Dupa '89 lucrurile au mers din rau în mai rau. Fie am avut conducatori iresponsabili, fie incapabili, fie numai bine intentionati pentru propriile buzunare. Acum, lucrurile merg si mai greu, pentru ca în tara situatia s-a schimbat, iar actualului prefect îi vine extrem de greu sa schimbe mentalitatile.

Unde s-au scurs totusi fondurile alocate noua?

De ce nu au fost ajutate sa nu moara întreprinderile pe care le stim cu totii? De ce nu s-a valorificat imensul potential turistic al acestui judet? (Mi-e foarte greu sa jignesc pe cineva, însa turismul vâlcean trebuie promovat cu oameni destepti si nu cu niste papitoi... cu exceptiile de rigoare, desigur).

Iata o serie de întrebari, care sunt tot atâtea subiecte de meditatie pentru mai-marii acestui judet, deocamdata prapadit. Pastrând proportiile, în comparatie cu Argesul, Vâlcea seamana cu o Coree de Nord, care se uita pofticios peste frontiera, la Sud.

În comparatie cu Argesul, Vâlcea seamana cu o Coree de Nord

R

ecenta gafa a domnului Emil Constantinescu ma face sa cred, înca o data, ca Dumnezeu e mare, ca Dumnezeu e bun si milostiv. Ca, în marea Lui marinimie, accepta si inacceptabilul e tocmai pentru a dovedi tuturor care e calea cea dreapta, care sunt adevaratii purtatori ai facliei, luminatorii neamului, cum ar fi sa spunem. Ca PNŢCD s-a pacalit cu acest domn, fara îndoiala intelectual de rasa, e o alta certitudine. Ca, de altfel, si cu domnul Victor Ciorbea, un alt intelectual foarte capabil, dar totalmente inapt pentru ceea ce astazi se numeste stiinta politicii.

Un gafeur si un fixist în fruntea natiei române, asta, da, isprava. Nici daca erau studiati de la nastere, domniile lor nu ar fi putut fi mai bine alesi. Cine crede altfel e fie lipsit de discernamânt, fie orb de-a dreptul.

Eu nu cred ca acest partid politic, PNŢCD, merita o astfel de soarta. Ei, ca si liberalii, au însemnat ceva pentru neamul nostru, chinuit atât de noi, cât si de altii.

Cu domnul Emil Constantinescu se mai întâmpla ceva, Domnia sa, fost membru de partid, e un intelectual de rasa. Profesor universitar, doua facultati, vorbitor de limbi straine, cunoscut în mediile academice internationale. Cum poate un astfel de om sa fie înselat în fata e cu totul inexplicabil. Unde este discernamântul, unde este îndoiala, unde sunt pasul înapoi si gândul de-al doilea? Ori o fi vreo boala a demnitarilor, care nu mai vad albul când e alb si negrul când e negru?

Pentru mine, chiar daca ma voi supune unor critici, cu fiecare gafa a Presedintelui României moare putin si mitul intelectualului de rasa, facut pentru orice, numai pentru politica si stiinta conducerii nu.

Regret enorm ca Presedintele României nu-si întelege cu adevarat menirea. A vrut sa fie creator de imagine pentru România si nu a fost decât un diletant ministru de externe. Acum, de când avem un ministru de externe superperformant, Andrei Plesu, este purtator de cuvânt al unor adevarati profesionisti ai informatiei, dezinformarii si ai ingineriilor de tot felul.

Îmi pare rau, extrem de rau. Pentru ca, ma repet, creatorul de imagine, care s-a dorit a fi Emil Constantinescu, s-a transformat peste noapte în distrugator de imagine. si drumul spre iad e pavat cu bune intentii...

În rest, Presedintele ar trebui sa vada macar în al doisprezecelea ceas ca este lucrat de mari profesionisti, care nu vad cu ochi buni mitul intelectualului de rasa...

Cum moare mitul intelectualului de rasa

A

m mai vorbit despre erorile din politica actualei guvernari. Nu insist foarte mult, pentru ca acum vârful de lance al acesteia este un vâlcean. Înainte de orice, trebuie sa existe însa prezumtia de nevinovatie. Totusi, tin sa subliniez faptul ca drumul actualei coalitii majoritare, prin zgura mentalitatilor românesti, este unul benefic pentru neamul nostru. Ne-am îndepartat simtitor de mentalitatea înfioratoare a prostului, a politrucului fierar-betonist-activist, în industrie, în tot. Persista înca multe nedreptati care, nu-i asa, dor. Dreptul sacru de a detine o proprietate, lupta pentru aceasta îi confera actualei puteri din România dreptul la o medalie de aur.

Ce ne facem însa cu profitorii din spatele butaforiei politice românesti? Recentul scandal al tigarilor traficate ne demonstreaza ca, în spatele zâmbetelor de circumstanta, al întelegerilor între partenerii de coalitie, exista o lupta surda, care nu se poate sfârsi decât cu moartea (politica) a unuia sau altuia dintre parteneri.

Noi i-am zis "Sindromul Victor Ciorbea". El este expresia unei actiuni încapatânate si concertate, extrem de inteligent lucrata, prin care s-a încercat fluidizarea actului de conducere la nivelul puterii. stim cu totii ce s-a întâmplat. Victor Ciorbea a fost eliminat, iar astazi, cel putin, a renascut speranta ca lucrurile vor merge mai bine. Multi îsi închipuie ca meritul revine exclusiv Partidului Democrat, dar n-au dreptate. O analiza sumara ni-i arata, într-o coalitie sui-generis si pe liberali si pe moderatii din PNŢCD si pe cei din PD. Ba chiar si pe rasfatatii (ce delicat suna...) din UDMR. "Sindromul Victor Ciorbea" a fost o înfrângere a diletantismului radical.

Unii spun ca va veni sau a venit vremea lui Emil Constantinescu. Curând. Nu ma alatur lor, dar cred ca afacerea Otopeni e cel mai dur avertisment care putea sa-i fie dat presedintelui României.

Înconjurat de consilieri apartinând familiei doamnei Zoe Petre si alti domni si doamne cu ifose mic si grand-burgheze, presedintele nu poate fi decât un paravan. Un paravan în spatele caruia înfloreste mica bisnita. Presedintele însa guverneaza o tara saraca, cu oameni care se omoara între ei pentru o palma de pamânt si o claie de fân.

"Sindromul Victor Ciorbea" poate fi repetitiv. Parlamentul României, asa eterogen cum este, e un amestec exploziv. Ca, de altfel, toata tara.

Ar fi bine ca domnul Constantinescu sa citeasca acest editorial. Poate au grija domnii de la SPP...

Se va repeta povestea cu Victor Ciorbea?

A

m ascultat la TVR, cu mare rabdare, ipoteza unui profesionist al serviciilor secrete. Revolutia din '89 i-a dat un sut în fund. Dintr-un ofiter care asculta de ordin si traia dintr-un salariu de 3500 de lei, ultimii opt ani l-au transformat într-un prosper om de afaceri, care, practic, se joaca cu banii. Ca multi alti domni ofiteri, omul care ne-a vizitat la redactie si-a folosit din plin, toate cunostintele acumulate în scoala si în munca informativa pentru a face bani. Revolutia a venit pentru el ca o eliberare. Domnia sa ne-a oferit, pe tava, explicatia recentului scandal Otopeni. O publicam astazi în pagina trei pentru ca ni s-a parut deosebit de plauzibila. Dar, printre altele, omul nostru de afaceri ne-a servit si noua o diversiune. Am înghitit-o fara sa clipim si v-o relatam dumneavoastra, în câteva vorbe: nu exista un colonel Trutulescu, asa cum nu mai exista nici un general Pacepa. Totul este scenariu, conceput din ratiune, în conexiune directa cu marile servicii de spionaj ale lumii. Suntem tot noi, pentru noi, la vremuri noi, daca întelegeti ce vreau sa spun. Aceasta galusca cu mult zahar si vanilie are, totusi, gust. Cam amar, ce-i drept, dar care merita sa fie luat în considerare de dragul analizei. Marea problema este ca atunci când încerci sa întelegi realitatea serviciilor secrete cu instrumentele proprii ratiunii tale nu mai întelegi nimic. Te uiti în oglinda si nu te mai recunosti. La un moment dat ti se pare ca aduci cu colonelul Trutulescu în fotografia aceea de acum 20 de ani. Cu o ultima farâma de luciditate cauti în agenda telefonica numarul doctorului Badea, asa, ca sa-l ai la îndemâna. Te întrebi si întrebi la rândul tau, daca ele, însele, stimatele servicii secrete, mai înteleg ceva din harababura pe care au creat-o si o creeaza zilnic. Logic ar fi ca, macar ele, sa înteleaga câte ceva. Omul din fata mea ma asigura ca exista oameni lucizi, civili si ofiteri, care vor pune, într-un târziu, lucrurile la punct. Ca viata noastra se va normaliza dupa ce vor fi create multmediatizata clasa de mijloc si un nivel de trai acceptabil, dupa ce se va termina cu privatizarile, dupa ce...

Când viata devine o diversiune si normalul, aproape tot este pierdut. Pentru ca, bunaoara, eu, daca ma uit mai bine în oglinda, nu numai ca aduc putin cu domnul de la SPP disparut nu se stie unde. E mult mai mult si nu-mi vine nici sa cred: colonelul Trutulescu sunt eu.

Când viata devine o diversiune

A

cum doi ani, înaintea campaniei electorale, care avea sa duca la victoria în alegeri a lui Emil Constantinescu, am participat, ca invitat, la un seminar de lucru, la Cumpatu. Organizat de o fundatie necunoscuta, Multimedia, seminarul a fost primul si ultimul meu contact direct cu cel care avea sa devina Presedintele României. Erau acolo mai multi ziaristi de la publicatii din Muntenia si Oltenia, iar ca invitati au vorbit Eugen serbanescu (România libera) - viitorul purtator de cuvânt al Guvernului Ciorbea, Lia Trandafir - viitor consilier guvernamental, altii, toti aroganti, scolarizati în strainatate, care pareau a fi uitat semnificatia unor banale cuvinte românesti. Aceasta infatuare i-a uimit pe cei prezenti. Uimirea a fost deplina atunci când a aparut pe scena si Bogdan Teodorescu, viitorul secretar de stat de la Informatii, cel care avea sa paraseasca scena politica într-un mod curios, daca nu chiar rusinos. Uimirea a fost deplina si pentru mine. O parte din acesti oameni îmi erau cunoscuti din taberele de presa din studentia noastra. Bogdan Teodorescu, de pilda, era fostul redactor-sef adjunct al unei reviste studentesti bucurestene, Universitatea comunista, ori Convingeri comuniste. În taberele de la Costinesti ori Slanic Moldova era mereu tinta unor glumite, privit cu întelegere de marii ziaristi de la Opinia Studenteasca de la Iasi. Grasut, dar într-o continua agitatie, acest Bogdan Teodorescu reusea sa iasa mereu la suprafata, desi nu parea a fi avut vreun strop de talent.

V-am spus toate acestea ca o prefata la surpriza acelui weekend, de la Cumpatu. Pentru ca surpriza s-a numit chiar Emil Constantinescu, numit, înca de pe atunci, domnule Presedinte. A stat chiar lânga mine, iar discursul pe care ni l-a tinut, m-a impresionat. Domnul Emil Constantinescu avea o încredere oarba în victorie, o mentalitate de învingator. Om inteligent, rafinat chiar, a reusit de la primele vorbe sa-i impresioneze si pe ceilalti treizeci de ziaristi prezenti.

Asta pâna în finalul întâlnirii, când s-a produs dezastrul. Organizatorii, prin vocea lui Bogdan Teodorescu, l-au invitat pe candidatul Conventiei Democrate sa vorbeasca despre presa. Apoi s-a lasat linistea si a început sa se produca un gol în stomacul celor prezenti - Domnul Emil Constantinescu a vorbit ca un învatator, despre ceea ce domnia sa crede ca trebuie sa fie un articol de presa: o compunere banala, precisa, care sa respecte regula introducerii, a cuprinsului si încheierii. Ziaristii prezenti, multi dintre ei conducatori de publicatii, au ramas cu gura cascata... Dupa câteva momente de tacere, unii dintre ei au luat cuvântul si au încercat sa-i explice domnului Constantinescu cât de mult se înseala, cât de complex este un ziar, ca acest instrument de comunicare nu poate fi simplificat asa cum o facea dânsul.

Au fost câteva momente extrem de tensionate, care puteau degenera într-o cearta. Atunci, au intervenit organizatorii si au explicat pe larg ceea ce se încapatâna sa afirme Presedintele. Adica tot bagajul lor de cunostinte acumulat în strainatate, banalitati peste banalitati.

Astazi, la mai bine de doi ani, realizez ca în acel moment domnul Constantinescu începea sa îmbrace haina de victima a unora din consilierii sai. Trecerea timpului ne-a aratat tuturor ca un articol de ziar poate fi mai mult decât o banala schematizare cu introducere, cuprins si încheiere, ca Bogdan Teodorescu a cheltuit sute de mii de dolari încercând sa construiasca o imagine favorabila României - post din care a fost aruncat afara fara mila, Eugeniu serbanescu s-a dovedit un incapabil si este si el un fost s.a.m.d.

La mai bine de doi ani, domnul Presedinte al României, Emil Constantinescu, pare a fi din nou victima consilierilor sai. Serviciul Român de Informatii, singura institutie care nu a iesit sifonata din scandalul Otopeni - Ţigareta, i-a dat domnului Presedinte cel mai dur avertisment posibil. Dincolo de celelalte nuante (cum ar fi lupta fara mila pentru suprematie între serviciile secrete românesti), acest semnal de alarma va trebui înteles la justa lui valoare.

Desi am scris, de mai multe ori în ultima vreme, despre gafele presedintelui României, înteleg acum sa apar institutia prezidentiala si pe domnul Emil Constantinescu. Pentru ca simbolurile unei natiuni sunt si presedintele si institutia. Nu ma îndoiesc ca dupa acest scandal, Presedintele a înteles esentialul si ca va taia în carne vie. O parte din analisti opineaza ca însusi presedintele se va fi folosit de acest pretext ca sa faca putina curatenie la palat. Nu cred în teza autodemascarii, ea ar fi fost prea riscanta pentru imaginea tarii. Cred ca a venit clipa când domnul Constantinescu va începe sa judece singur, fara aportul orgolios si interesat al consilierilor sai, inclusiv al celebrei doamne Zoe Petre, din al carui discurs se retin doar nervozitatea si privirea distanta si superioara.

La ora când scriu aceste rânduri, colonelul Trutulescu a fost prins. Saptamâna care vine poate aduce unele surprize. Indiferent la ce va gânditi, nu luati în calcul teza suspendarii Presedintelui, ea ar putea fi distrugatoare pentru noi toti. Pe prim-plan trebuie sa ramâna reforma, menita sa ne situeze pe toti pe drumul cel bun.

Suspendarea presedintelui - dorita, poate, de unii - ne-ar face înca o data de râsul lumii.

Eu cred, totusi, ca domnul presedinte, fara o parte din consilierii sai, poate fi intuit ca un om superior. Drept pentru care am scris prezentul articol, fara sa respect regula clasica a introducerii, cuprinsului si încheierii.

În apararea institutiei Prezidentiale

S

untem cu totii fii de tarani. Exceptiile sunt putine, dar galagioase. Sunt, însa, suficient de multi ca sa confirme regula ca suntem cu totii fii de tarani. Am repetat fiindca îmi plac aceste cuvinte si, mai ales, pentru ca îmi aduc aminte de vacantele de la tara, cu duiosia lor, cu bunicii, cu vitele, cu palmele crapate si pline de pamânt ale rudelor, cu mamaliga rasturnata-n test si taiata cu ata, cu batutul untului în casa în putinei, cu atâtea si atâtea nostalgii.

Un preot de tara, Leon Dura, care ar fi meritat din plin o parohie la oras, mi-a povestit într-o seara de aprilie, cât de actuale sunt amintirile mele despre satul românesc. Ca acum, la douazeci si ceva de kilometri de oras, mai exista copii care nu stiu ce e lumina electrica, care n-au vazut televizor, care se spala în copaie o data pe luna, care nu au avut jucarii si care nu stiu ce-i aia periuta de dinti.

Aceste lucruri nu s-au întâmplat cândva, înainte ca Nicolae Ceausescu, în marea lui ambitie, sa hotarasca sa aprinda luminile socialismului la sate. Asta se întâmpla chiar azi, când tara e condusa de un partid care se doreste national-taranesc. Asta se întâmpla chiar azi, când marii nostri conducatori viseaza Europa si NATO. Asta se întâmpla chiar azi, când au rasarit ca ciupercile dupa ploaie, ifosele mic-burgheze si aerele nobiliare, cu tot cortegiul lor de "revindicari" (Dan Martian - va mai aduceti aminte?) Asta nu se întâmpla undeva, pe Luna. E vorba de România anului 1998, o tara de oameni saraci, care formam, aproape cu totii, a doua generatie încaltata. În 1945, anul la care se face adesea referinta, trei sferturi din acest popor nu vazuse pantofi decât la târguri sau la nemtii cotropitori. Cei mai multi purtau opinci, atunci când nu mergeau cu picioarele goale.

Îmi închipui ca asa trebuie sa fi fost în anii aceia si domnii Iliescu, Constantinescu, Radu Vasile, Babiuc, Virgil Magureanu. Daca nu ei, cu siguranta parintii lor au stiut dureros ce-i perechea de pantofi, mamaliga rece cu urzici, pasatul diluat cu lapte sau cu apa, ca sa ajunga la toti. De unde, ma întreb si va întreb, aceste vise burgheze la toti acesti oameni, care ne-au condus în ultimii opt ani? Din cartile de istorie? Din dorinte înabusite înainte de vreme? România are o palida traditie burgheza, noi am ars aceasta etapa si ne-am trezit brusc, ca si astazi, într-un capitalism feroce pe care multi nu l-au priceput deloc. Atunci?

Îmi veti replica, desigur, ca am uitat în ce an suntem, ca s-au schimbat timpurile. Nu-i deloc asa. De acord, reforma, una rapida, chiar, dar sa uitam de tot de unde am plecat?

Sa ne facem atât de multe iluzii? Sa fim atât de ipocriti si sa dam taranilor pamânt, cupoane, sperând ca le-am închis gurile?

Adevarata reforma va începe atunci când în centrul atentiei va fi omul de la tara, cu toate problemele lui, care sunt extraordinar de multe. Reforma adevarata va fi atunci când agricultura va fi bagata în seama si când vom ajunge din nou sa mâncam rosii românesti, nu numai turcesti, castraveti de la noi, nu din Spania. Reforma adevarata va fi atunci când copilul de la tara se va uita linistit la televizor, dupa ce a facut baie si s-a spalat pe dinti. Fie si pentru a-i vedea pe ecran pe domnii Iliescu, Roman, Constantinescu, vorbind cu zâmbetele lor largi despre spiritul european, civilizatie si marile probleme ale umanitatii.

P.S. Începând cu acest numar, va propunem un supliment dedicat oamenilor de la sate, pe umerii carora stam cu totii cocotati, în special ei, caricaturile de politicieni români, pentru care taranul român nu este decât un vot.

A doua generatie încaltata

Z

immer frei. Ungaria e plina de astfel de anunturi, scrise stângaci, cu creta albastra, pe cartoane agatate de un stâlp în fata caselor. Sunt si cartoane maiestrit pictate, asta înseamna ca proprietarul are un alt nivel sau si-a facut din asta o profesie. Am stat de mai multe ori într-una din aceste camere libere. În primul rând pentru ca ne costa mai putin, incomparabil mai putin decât la hotel, fie el si cel mai ieftin. Cu 10 marci poti dormi o noapte si masina îti este în siguranta. Opresti la poarta ungurului, spui "buna ziua" ori "Guten Tag" ori "Hello". De fapt ar fi suficient sa spui "Buna ziua", pentru gazda ta te-a filat deja, te-a cântarit din priviri, a vazut masina din România. Ţie ti-e putin teama, pentru ca te gândesti mereu la saracul Mihaila Cofariu si te întrebi daca nu cumva, peste noapte, vei fi înjunghiat "ca un porc de român" ce esti. Întrebi: cât? Gazda zice: 10 marci. Tu spui OK si ea te invita politicos în ceea ce urmeaza sa fie camera ta: o odaie curata ca lacrima, cu asternuturi impecabile, în care miroase exceptional. Nu a izmene unguresti, ci a curatenie. Scoti banii, gazda spune "morgen", la micul dejun. Noaptea trece ca un TGV (Train Grande Vitesse). Te trezesti. Gazda spune "iureghelt", poftiti la micul dejun! Când intri în sufragerie, aproape ca lesini. Pe masa mâncare cât pentru o familie întreaga, plus cei patru copii ai sotiei din prima casatorie. Te asezi sfios la masa si întrebi - cât? Gazda spune: nem, nem, 10 marci. Acum întelegi si te pui pe mâncat: ochiuri cu sunca si cascaval, pâine prajita cu unt, gusti din fiecare din cele patru feluri de brânza, bei un pahar cu lapte, daca vrei ceai, bei ceai, daca vrei cafeaua, bei cafeaua, daca mai vrei doua ochiuri, gazda îti face imediat, tu spui nu, multumesc, e de-ajuns si-ti desfaci repede o banana si o portocala, în timp ce sotia îti toarna înca o ceasca de cafea neagra. Ma rog, e o mica exagerare, care are menirea sa întareasca ideea. Te ridici de la masa cu greu si primul gest este acela de a scoate din buzunar cele zece marci. De fapt, scoti 15, cinci sa fie pentru micul dejun si atunci întinzi mâna si, deodata, simti cum spiritul maghiar se cabreaza, cum ochii gazdei se întuneca, devin oblici, iei cinci, dai zece, multumesti si pleci. Gazda spune la revedere si-ti da o carte de vizita. Te urci în masina si pleci linistit spre Budapesta, spre Viena. Bai, sa fie, îti zici! Ungurii astia, chiar sunt în Europa, bai frate! Ce dracu au ei în plus fata de noi? Pai, nici la Alutus nu puteam sa dorm asa cum am dormit aici cu zece marci, iar de mâncat, nici macar la vila lui Ceausescu de la Olanesti, nu mâncam. Ce dracu, ca doar si ei au fost comunisti, ca si noi!, iar prin 1970 veneau în excursii de bisnita la Timisoara, de unde carau tot ce se putea cara, de mâncare, în special. Cam cum am facut noi la începutul lui 1990 cu Iugoslavia si facem acum cu turcii. Sa fie acesti 20 de ani explicatia acestei diferente uriase dintre noi si ei sau e ceva mult mai subtil, mult mai rafinat, care nu poate fi analizat de un trecator român prin Pusta? Aceasta extraordinara libertate care te uimeste si care ne face pe noi, românii, sa ne uitam cu invidie peste granita este rezultanta unui experiment care se poate sintetiza în cuvintele spirit de toleranta, munca, schimbarea rapida a generatiilor si, îndeosebi, eliminarea spiritului dirijist din viata cetateanului maghiar. Nu exista asa ceva la noi, în turismul românesc: esti înca obligat sa anunti la politie ca un strain ti-a trecut pragul casei, ti-e teama sa primesti pe cineva în casa sa nu te faci de rusine ca nu ai apa calda, n-ai lemne etc., etc. Odata cu desfiintarea Oficiilor Judetene de Turism, nimeni nu a mai pus nimic în loc, nici macar un birou de informatii, care sa-ti spuna unde si ce sa vezi în zona. Cu toate ca am avut un ministru al turismului ungur, el nu a învatat nimic din foarte desele vizite în Ungaria. Turismul în Ungaria, ca si în toate tarile Europei, este o tâta din care se mulg dolarii. Noi stam si ne lamentam ca vine eclipsa, ca n-o sa avem unde sa-i cazam pe sutele de mii de turisti straini care ne vor calca meleagurile. E pipi sub clar de luna, atâta vreme cât în judetul Vâlcea nu ai de unde sa cumperi o harta, nu poti gasi un ghid care sa vorbeasca 2-3 limbi straine, la un nivel mediu si care sa-ti dea primele sfaturi, câta vreme unii responsabili din turism au nevoie de translator pentru a fi întelesi în limba româna si au, cel mult, "liceul la baza", câta vreme receptionerele si ospataritele sunt niste babe, angajate cândva în functie de performantele lor senzuale si dupa capacitatea de a memora fragmente din conversatiile clientilor. În acest timp, tinerii români îsi vând trupurile si mintea la Istambul, ori aiurea. si ne mai miram de ce pleaca din tara? În fine, poate nu e chiar asa, un lucru, însa e cert: ca orice om din turismul românesc, fie el patron, director sau picolo se simte dator sa-l ciupeasca pe client, român sau strain, nu are importanta, ca doar de aia a venit în concediu, ce naiba! Are banul, tantalaul! În rest, în turismul românesc toate lucrurile "merge" bine. Pentru ca, nu-i asa, noi avem cea mai frumoasa tara din lume si cel mai harnic popor.

Zimmer frei, camere de închiriat

tirea acestui an nu a fost nicidecum marea diversiune Trutulescu care, în fond, nici n-a fost o diversiune, ci un aranjament convenabil al partilor. Bomba anului 1998, în opinia analistilor de pe strada Calea lui Traian, a fost o moarte prin asfixiere. soferul primarului din Buzau, parca, si secretara Primariei au fost gasiti într-o masina, într-un garaj. Era frig si, în timp ce se dezbracau, el a dat drumul la motor. S-au încalzit încet-încet, în timp ce trageau în plamâni moartea. Gazul de esapament ucide lent. Iubirea fizica, mai ales când e savârsita pe ascuns, anuleaza unele simturi. Mai e si frica, frica paralizanta. Daca ne prinde nevasta-mea? Poate trece prostul de barbatu-meu pe-aici! Hai, repede, ca poate ma cheama primarul! Suna cinic, dar asa au murit doi oameni care, poate, se iubeau. Dincolo de acest exemplu ramâne primitivismul actului sexual savârsit în garaj, cu pantalonii în vine si fusta ridicata pâna peste cap. În graba, fara sentiment, fara satisfactie. Sex ca animalele.

Cazul este emblematic. El pune nu numai problema nivelului cultural al omului mediu, ci si al întregii societati, care nu întelege nimic din ceea ce i se întâmpla. Traim într-o tara plina de prejudecati, cu o religie putin toleranta, unde cultul femeii virgine înainte de casatorie continua sa fie dominant în familii si scoli. Majoritatea adolescentilor chestionati marturisesc ca au auzit vorbindu-se despre problema sexuala din carti si de la televizor. Traim timorati, cu gândul la sex, dar ne e frica. Pentru ca femeii din fata noastra nu i s-a vorbit nici macar odata, în copilarie, despre relatiile dintre sexe. La fel si barbatului, care l-a auzit adeseori pe taica-sau: "Da copilul afara, nu vezi ce porcarii dau astia?" Lipsa unui dialog firesc despre sex, despre viata, provoaca dramele de mai târziu. Dintre frustrati, viata selectioneaza, cu rigoarea unui antrenor emerit, pe functionarul artagos si prost, pe învatatoarea care tipa la copii si îi bate cu rautate, pe politicianul grizonat ajuns în Parlament, caruia nu-i mai ajung banii sa cumpere iubire. Acesti frustrati pot fi la un moment dat atât de multi încât ei pot modifica structura mentala a întregii societati. Toate tarile occidentale au trecut, în evolutia lor, printr-o faza a descatusarii sexuale: cântecele, revistele, filmele au promovat ceea ce s-ar putea numi eliberare sexuala. Noi n-am avut cum, pe vremea partidului cei care aveau excese hormonale si erau casatoriti erau victime sigure. În ipocrizia lui, partidul conducea o tara de familisti si interzisese avorturile. Sexul era controlat, pentru ca tovarasii sa poata munci pentru gloria tarii. Multi dintre avortonii care conduc astazi structurile de baza ale societatii românesti sunt tot aceia care filau cine pe care si cine cu cine. Pentru acestia, sexul este la fel de periculos ca si drogul, ca si gândirea libera. Ei nu vor îndrazni niciodata sa accepte ca un om casatorit se poate îndragosti de nevasta prietenului sau sau ca o fecioara îl poate dori pe prietenul tatalui sau. Cred ca traim într-o tara inhibata, unde nu exista toleranta nici pentru situatiile normale. De aici nefiresc de multele violuri, milioane de avorturi care mutileaza, copiii abandonati în crese si leagane. De aici o tara întreaga, care pe lânga ca nu are bani, pozeaza în fata mare în timp ce altii o penetreaza în fel si chip. De aici aceasta brambureala nationala construita special pentru ca nimeni, sub nici o forma, sa nu mai înteleaga ceva si sa-i lase pe altii sa-si faca jocurile. De aici drama celor care au gândit revolutia si nu au mai putut stapâni urmarile acesteia. Au dreptate cei care spun ca, în situatia în care suntem, ne-ar trebui o revolutie sexuala, care ne-ar darui tuturor macar o minima satisfactie, si ne-ar face sa uitam de toate si de toti.

O fata mare penetrata în fel si chip

candalul mocneste la Universitatea Craiova. Concetateanul nostru, Domnul Ion Craciunescu, pare a fi în centrul tuturor speculatiilor posibile si imposibile. Pâna una-alta, el este sigur ca va fi mazilit si declara ca este constient ca va fi împroscat cu noroi. Sunt putine comentarii de facut în aceasta situatie. În primul rând ar trebui spus ca "domnul economist" nu este o persoana oarecare. Este o vedeta, printre putinele vedete ale acestui oras. Are bani, a avut glorie, a cunoscut viata. În ultimul timp, a aparut adeseori în show-uri de televiziune. A vazut lumea si a cunoscut celebritati ale fotbalului mondial. A cunoscut, s-o spunem pe sleau, mafia fotbalului mondial, o adevarata industrie aducatoare de dolari si pozitii. O stie pe de rost pe cea româneasca. Ion Craciunescu are tot ce si-ar putea dori de la viata. În fotbal stie perfect regula jocului. stie driblingul, pasa directa, golul.

Un singur element a lipsit în viata lui Nelu Craciunescu, cum îi spun apropiatii: Puterea, care da sentimentul depasirii conditiei de om, puterea care înalta, puterea, care corupe. Puterea, pur si simplu. Ion Craciunescu a gustat din ambrozia si nectarul acesteia la Universitatea Craiova, unul dintre cele mai iubite cluburi de fotbal din România. Faptele sunt cunoscute: mariajul dintre nea Nelu si clubul din Banie pare a se sfârsi cu un divort în stil italian. Cu stropi si declaratii incendiare. Cu lacrimi. Fac aici o paranteza: nu exista lucru mai impresionant pe lumea aceasta decât un barbat în toata firea care plânge. Indiferent de motiv.

Ion Craciunescu a plâns pentru ca a fost înfrânt. Înfrânt nu de echipa Rapid, ci de unul dintre aceia pe care îl considerase partener loial: actionarul Universitatii, Ilinca. Înfrânt din interior, lucru care doare fabulos de tare.

Lectia de putere, caci asta a fost, a banului contra sentiment, contra spirit sportiv, contra demnitate. E de tinut minte. Aceasta lectie este valabila pentru toate palierele vietii noastre asezate de câtiva ani sub zodia banului.

Nu cred în asta, dar poate aveau dreptate cei care îl rugau pe Craciunescu sa preia F.C. Vâlcea. Avea tot ce i-ar fi trebuit si, poate, într-o zi ar fi fost nea Nelu Ilinca cel rau care dadea lectii de putere. Pasul urmator al domnului economist nu mai poate fi decât unul singur: UEFA, de unde ar reveni "costumat" în Poul Thomsen.

Domnul economist si lectia de putere

m în fata un fax prin care sunt invitat sa particip la sarbatorirea zilei de 9 mai - Ziua Europei. Se spune, printre altele, ca la aceasta manifestare de interes national tema principala a simpozionului se numeste "România în contextul cultural, politic si istoric european". Voi onora aceasta invitatie, pentru ca merita, cu adevarat, sa vorbim apasat despre apartenenta noastra la batrânul continent, fara lamentari, fara modestie. Mai ales ca aceasta zi are si o alta semnificatie, cu mult mai importanta. Este vorba de ziua proclamarii independentei României. Atunci, în 1877, au fost clipe de adevarat entuziasm national. Eliberarea de sub suzeranitate turceasca a fost un moment pe care noi, astazi, nu-l mai putem reproduce. Cuvintele palesc. Parcurgând însa izvoarele istorice avem tabloul exact al framântarilor din epoca pentru ca prea multa vreme trecuse de când începuse îngenuncherea noastra în fata Imperiului Otoman.

Daca parcurgem cartile de istorie ale neamului, lupta pentru eliberare nationala ni se arata ca o constanta. Nu intentionez sa fac aici o apologie a virtutilor românesti. Este suficient sa spunem ca justificarile lui Mihai Viteazul scrise, atentie, în 15 iulie 1595 sunt edificatoare: "Ceea ce am facut, toate le-am facut pentru credinta crestineasca, vazând eu ce se întâmpla în fiecare zi cu bietii crestini. M-am apucat sa ridic aceasta mare greutate cu aceasta tara saraca a noastra, ca sa fac un scut al lumii crestine". Aceste cuvinte, care au fost sigur pornite din inima, arata emotionant constiinta misiunii sale europene. Tot asa au actionat si alti principi români, Mircea cel Batrân, Iancu de Hunedoara si stefan cel Mare. A urmat Tudor Vladimirescu, apoi generatia lui Balcescu, apoi a fost Unirea, un prolog al cuceririi independentei si al formarii statului unitar român. Independenta i-a costat mult pe români. Nu avem suficient spatiu pentru o analiza aprofundata a problemei. În documente am gasit, cu emotie, marturia unei donatii de 10.000 lei, facuta de Prefectura Vâlcea pentru cumpararea de arme. Era septembrie 1877. Personalul unor santiere de constructii din judetul Vâlcea dona, tot atunci, suma de 211 lei. Sunt fapte marunte, fapte uitate, dar care ne dau o masura a ardorii cu care românii voiau formarea statului unitar.

Ecoul european a fost urias chiar daca murisera oameni si statul pierduse 100.000.000 de lei aur. Suma raportata la nivelul nostru de atunci era cu adevarat impresionanta. În centrul Râmnicului exista o statuie a Independentei. În cartile deschise de la baza acestei statui sunt gravate numele unor oameni, cazuti la datorie cu gândul la Ziua Independentei. O independenta care urma sa le aduca statutul de popor european. Ei n-au mai apucat aceasta zi.

100.000.000 lei de aur

rice competitie trebuie luata în serios. Chiar daca ea este una personala ori de grup, mai mare sau mai mica. Atunci când concurezi este în joc personalitatea ta, cu tot ceea ce tine de ea, esti tu, de prim rang ori ultimul om. Pierderea oricarui tip de concurs va lasa, fara sa-ti dai seama, brazde adânci în carnea eului tau. Marea lupta a sfârsitului de secol XX este una pentru imagine, fie ca e vorba de oameni obisnuiti, de tari, de aliante militare ori politice. Competitia pentru imagine a înlocuit, în ultimii 10 ani, lovituri directe. Lupta aceasta pentru imagine, facuta cu mijloace ultraprofesionale, extrem de rafinate, se poarta zilnic, ceas de ceas, minut cu minut, as zice chiar secunda de secunda. În orice clipa acumulezi puncte ori pierzi, traiesti mai bine ori mori.

Când e vorba de tari, competitia devine esentiala pentru o natiune. Nici macar un amanunt nu ar trebui neglijat, atunci când în concurs se pronunta un nume de tara. Când iesi cu România în fata, atunci nu te mai reprezinti pe tine, ci pe toti aceia care sunt România, o istorie, un prezent si un viitor.

Neglijentele se platesc deosebit de scump, cu pierderi de imagine mai periculoase decât pierderile de sânge. De a doua zi îti va fi mai greu sa recuperezi, pentru ca handicapul tau a crescut fata de altii.

În lupta pentru imagine nu se pot face transfuzii! La acest capitol, al imaginii, România sta slab, periculos de slab. Diversele "transfuzii" încercate în ultimii ani au dovedit, daca mai era necesar, cât de vulnerabili si de fraieri suntem, cât de mult si de hotarât ne furam singuri caciula. Lamentari ulterioare, caci suntem printre cei mai mari specialisti în domeniu, ne fac si mai ridicoli în ochii natiunilor lumii. As enumera aici, pentru demonstratie, campaniile antiromânesti pe care le ducem singuri: pericolul neocomunismului (într-o lume în care nici macar China.), omniprezenta fostei Securitati si redeschiderea dosarelor (la 8 ani dupa desfiintarea acesteia), copiii handicapati si orfani (accidente exploatate abil de micii si marii profitori), saracia, prostitutia, tiganii, coruptia. Exemplele ar putea continua, dar ele sunt deja cunoscute. În 1989 am deschis o cutie a Pandorei pe care, astazi, nu o mai putem închide. Recentul scandal Otopeni e un exemplu concludent în acest sens.

Dar sa revenim la conceptul de imagine cu o exemplificare. Saraca Malina Olinescu! Ce trebuie sa fi suferit pâna când din Israel au venit cele sase puncte! Stau si ma gândesc ce greu e sa astepti într-o mare tensiune nervoasa sa-ti dea cineva un punct, sa se mai rosteasca o data numele României si numele tau. A fost greu pentru mine în fata televizorului si aproape ca ma rugam sa ne mai adauge si noua, cineva, o steluta. Care nu a mai venit, nici macar de la Franta, marea campioana a francofoniei! Nu spun ca Eurovisionul de anul acesta a fost un concurs aranjat. Dar am vazut cu ochiul liber cum s-a facut intrarea în scena a câstigatoarei din Israel "o piesa care a stârnit vii controverse", cum cotizau Macedonenii, Nemtii, pentru Croatia, cum votau statele nordice pentru Finlanda si aceasta pentru Estonia, cum se dadea Angliei ceea ce era al Angliei!

Norocul nostru a fost Israelul! Numai noi, fraierii am crezut ca tineretea, frumusetea si vocea Malinei vor convinge juriul. Adevaratul concurs a fost înainte, la vizionari, unde, cu Romcescu al nostru, cu favoriti ca în 1970 (chiar daca e cetatean danez) nu am prea contat. Chiar si în muzica trebuie sa fii înconjurat de profesionisti ai imaginii, ca sa însemni ceva. Ori poate acestia au fost din categoria functionarilor tembeli de la ambasade care vând pasapoarte unor infractori?

Nu stiu. Cred, însa, ca am avut cea mai frumoasa crainica, pe Anca Ţurcasiu. O frumusete europeana, care va deveni în curând, prin casatorie, una americana.

O cântareata foarte buna, cu o senzualitate care nu poate fi trecuta cu vederea. Vor trece anii si vom vedea cât de putin am învatat din nenumaratele palme pe care, din pacate, ni le-am administrat singuri.

Noroc cu Israelul!

storia societatilor secrete este, probabil, cea mai pasionanta aventura. Dupa unii autori, nu exista traire mai puternica decât complotul, revolutia, schimbarea unei orânduiri. Dintre miscarile secrete, francmasoneria pare a fi una bine organizata, fascinanta prin demersul pe care-l propune si prin neputinta de a-i patrunde tainele. Desi marele maestru al francmasoneriei române (partea vazuta a ei) este un vâlcean, domnul Gheorghe Comanescu, noi nu mai cunoastem decât înca unul, pe Horia Nestorescu - Balcesti. Îl stim bine pe Horia Nestorescu - Balcesti. Cu pletele lui, cu viata lui închinata studierii operei lui Balcescu (un francmason de geniu), cu purtarea rebela si mersul adus, leganat. Cu cartea sa despre istoria francmasoneriei, cu plecarile sale în Italia, an de an, în cautarea locului de odihna al marelui Balcescu. În rest, oricine poate fi francmasonul de lânga noi, chiar daca nu este o personalitate extrem de cunoscuta. Francmasonii poarta doar uneori fulare rosii, aruncate neglijent peste umar, pulovere rosii, fac totul ca sa se distinga de masa amorfa a concetatenilor lor. Ca si Andrei Plesu si concetateanul nostru Doru Motoc iubeste fularele rosii, asta neînsemnând deloc apartenenta sa la o miscare secreta. Sa spunem, mai degraba, ca e vorba de un semn distinctiv pentru intelectualul hiperrafinat a carui boema este una de fildes. Spre deosebire de serviciile secrete oficiale, care folosesc informatia si de la tâmpiti si de la destepti, miscarile secrete de genul francmasoneriei recruteaza numai inteligente, capabile sa determine mutatii radicale în societate.

Din câte stim noi, la Rm. Vâlcea nu exista miscari cu adevarat secrete, sunt numai grupuri. Grupuri de prieteni care actioneaza la vedere, organizati în cluburi, asociatii, fundatii. Îmi închipui cu cât deliciu îi suspecteaza oficialii pe cei grupati în aceste cluburi si câta energie se consuma pentru aflarea ideilor pe care acestea le promoveaza. S-ar putea sa mai existe grupari de interese economice, marunte sau mai mari, dispuse sa apere o idee cu orice pret, prin manipulari abile si prin dezinformari delicate. Dar nu ne-am propus sa facem în acest editorial o istorie. Altceva am vrut sa spunem si uite ce introducere a iesit! Vroiam doar sa ne aratam indignati, sa-i înfieram cu mânie proletara pe acei domni si doamne, fii ai Vâlcii, ca si noi, care au organizat, sâmbata, la Bucuresti, în mare secret, Ziua fiilor Vâlcii. Ba, daca am înteles bine chiar si o Fundatie a fiilor Vâlcii. Despre acest eveniment am aflat de la Antena 1, presa vâlceana, ca si o parte din autoritati, nestiind chiar nimic. La aceasta manifestare am vazut nume de rezonanta: acad. Zugravesc, actorii Florin Zamfirescu si Cornel Vulpe, scriitori generali în retragere, profesori universitari, doctori etc. Ne-am întrebat de ce atâta tacere în jurul acestei sarbatori care ar fi trebuit sa fie un eveniment mediatic. În definitiv, Vâlcea nu este numai a celor prezenti acolo, a bucurestenilor cu radacinile aici, ci si a noastra, care, poate nu vom avea niciodata buletin de Capitala. Sa nu mai vorbim, ca ar fi fost onorant pentru toata lumea ca ziarele si televiziunile sa fi fost prezente acolo. Acum câtiva ani, toate personalitatile vâlcene erau prezente la sarbatoare, inclusiv cei pe care i-am vazut sâmbata la televizor. A venit chiar si presedintele României de atunci, Ion Iliescu. Acum, firul s-a rupt, ca si când ar exista o Vâlcea pedeserista, una taranista, una liberala, una democrata. Ca si când n-am avea atâtia vâlceni celebri în frunte cu actualul prim-ministru. Fara continuitate, prin dezbinare, fara unire si mediatizare, toate aceste sarbatori, gândite a fi momente înaltatoare esueaza în, sa zicem, susanele, desi cuvântul mi se pare cam dur. Sau daca vreti, prin aerul lor secret, închist, de casta, aceste sarbatori ne pot sugera, în cel mai bun caz ideea unei francmasonerii vâlcene.

stiu bine ce înseamna asta. Când eram mic, împreuna cu baietii de la bloc, din cartierul Traian, fostul Crasnaru, ne ascundem într-o curte, sapam transee si spuneam povesti. Când oboseam începeam sa ne aducem aminte de ispravile noastre din clasa I. Unii dintre noi, mai agitati, mai neastâmparati, visau sa schimbe lumea. Unii dintre ei mai viseaza si acum.

Noua francmasonerie vâlceana

ni de zile am ezitat sa ies în public, sa particip la petreceri, sa ma alatur unui grup de prieteni. Nici macar la petrecerile oficiale nu prea m-am dus. A fost o neglijenta de neiertat. Astazi, sfatuiesc pe toata lumea sa ia parte la viata mondena a orasului în care traieste, sa mearga la orice manifestare, la orice chef la care e invitat. La chefuri înfloresc caracterele si-ti dai seama de om, asa cum e el, nefardat, necenzurat de functie, de nevasta, de subalterni, de partener. Într-unul din "ghidurile managerului eficient" mi s-a explicat suficient de clar de ce trebuie sa participi la orice manifestare la care esti invitat, daca nu ai deja programul facut. Nu voi insista acum asupra acestui subiect, pentru ca si asa mi se reproseaza introducerile prea lungi. Retineti ideea.

De ieri, a început la Calimanesti a sasea editie a Promobusiness. Sunt bucuros ca pot scrie despre unul din succesele Vâlcii. Promobusiness a devenit cea mai importanta manifestare a genului din România. Cel putin asa a afirmat în cuvântul sau vechiul presedinte al Camerei de Comert Vâlcea, domnul Valentin Cismaru. În acest moment, nu pot confirma sau infirma acest lucru. Pot spune doar, din câte mi-am dat seama, o astfel de manifestare este foarte greu de organizat. Ea presupune o ampla desfasurare de forte, un consum de energie remarcabile. Asa cum am mai scris, am numai cuvinte de lauda pentru toti vâlcenii care fac eforturi sa-i aduca aici pe toti cei ce vor sa faca afaceri, sa investeasca, sa construiasca, sa dea de lucru prea multilor someri de la noi. Tot asa cum îi laud pe aceia care ies peste granita, care se misca prin lume, care înteleg ce vad si încearca sa aplice si la noi modelele performante. De multe ori, însa, obtuzitatea noastra ne joaca feste. Pe scurt nu prea raspundem unor invitatii aducatoare de mari oportunitati. În primele ore am vazut putini vizitatori la Calimanesti. E drept ca eram la doar câteva ore dupa deschidere si, probabil, în zilele urmatoare cei interesati vor fi numerosi.

Îmi aduc aminte de editiile anterioare: mai multa modestie, mai multa inhibare, mai putin fast. Astazi, lucrurile stau astfel: mai multa siguranta, un design mai "lucrat" chiar decât la PROPLANT, mai multa culanta. Mai mult respect fata de reprezentantii presei, ceea ce, vedeti, înseamna mult. Normalitate, ce frumos suna acest cuvânt! Pentru câteva ore am avut senzatia ca traim într-o tara unde oamenii sunt hotarâti sa faca afaceri, sa gaseasca parteneri, sa câstige bani. Pentru câteva clipe am uitat de coruptie, de demiteri si numiri pe criterii politice, de gafe si nedreptati. De ce?

Pentru ca asta e calea: drumul anevoios al constructiei începe asa, cu o discutie, cu un compliment, cu o parere, cu o mica afacere.

Desi nu-mi sta în caracter, astazi, laud. Îi laud pe organizatori, pe Valentin Cismaru, pe George Rotaru (care, mi s-a spus, a fost initiatorul acestei manifestari), pe domnul Gheorghe Rizoiu, pe toti cei pe care nu-i cunosc si care au si ei o contributie la acest succes. Laud manifestarea în sine. Asta e astazi. Reporterii Curierului vor sta însa pâna la sfârsit.

Astazi, laud!

arcurgând "Cotidianul" de ieri, am gasit o stire importanta: presa româneasca a ajuns pe primele locuri în sondajele britanicilor. Se considera aproape în unanimitate, ca scandalul "Otopeni" nu ar fi fost desconspirat fara insistenta si investigatiile mass-media românesti. România se afla în top si cu programele de televiziune si cu cea mai dezvoltata retea de radio din tarile de Est. Ce sa însemne asta? M-am întrebat; sa fie o recunoastere a faptului ca presa româneasca, primul domeniu al vietii noastre care s-a îndepartat de comunism, e, cu adevarat, una de exceptie? O recunoastere a fortei intelectului românesc? O curte, care mi se face, cu eleganta interesata? Sau putin din toate acestea la un loc?

Sa o luam metodic. Unu, presa nu a fost decât un instrument al scandalului "Otopeni". Câinele de paza al democratiei, cum le place unora sa-i spuna presei, a latrat pentru ca i s-a aratat pisica.

A latrat aproape la ordin, ca sa ma exprim în termeni militaresti. Doi, este adevarat ca presa româneasca are, în continuare, continut si forta. La fel cum rosiile românesti au gust, desi cele turcesti sunt mai mari si mai frumoase! Când tai o rosie turceasca si o manânci, ti se pare ca îi lipseste ceva, parca ai mânca zapada. Când vine cineva stabilit de ani de zile în Vest, asta observa mai întâi. Ca fructele si legumele noastre au gust, ca si ziarele, ca si emisiunile de televiziune. Au carne, spun ceva, se deosebesc fundamental de efeminatele lor surate din Vest.

Acestea pot parea, la un moment dat, fabuloase prin forma. Sunt însa forme aproape fara fond, asa cum, în unele cazuri, este societatea occidentala. Nu as dori, în nici un caz ca aceasta analiza sa para una antioccidentala, pentru ca nici nu este. Mi se pare însa firesc sa observ diferentele, care exista din plin.

Presa româneasca înca mai spune ceva, pentru ca ea înca mai este independenta. În Vest, marile ziare, editurile, editorii, ziaristii sunt circumscrisi (nu circumcisi) unor cercuri politice economice, sindicale, fac o politica a cuiva. Se spune, frecvent, ca nu exista presa independenta. Fals! Aproape toti ziaristii si editorii straini, care ne-au vizitat tara, au surâs întelegator atunci când au citit pe frontispiciile ziarelor cuvântul "independent". E treaba lor, pentru ca la ei nu mai exista presa independenta. Noi suntem înca într-o copilarie a democratiei si ne alintam ca asa va fi vesnic. Nu spun ca presa româneasca scapa influentelor. Dovada e chiar ziarul lui Cristoiu "Cotidianul", care ma emotioneaza profund. E atât de bine facut, încât el trebuie neaparat citit. Ca si "Curentul", de altfel. De ce zic ca nici macar Ion Cristoiu? O dovada mai buna decât interviul cu fiul presedintelui Constantinescu, menit sa-l disculpe, nu pot gasi acum. Interviul a aparut nesemnat, pare lucrat "minutios", nu are greseala. Asa ceva nu exista în presa, mai ales în genul publicistic numit "interviu" si, mai ales, la una din publicatiile lui Cristoiu.

E dovada cea mai clara a unui alt tip de profesionism.

Asta e acum marea ta întrebare: cine vei fi tu, cel care apasa pe butoane, ori robotelul?

În sfârsit, bucurati-va! Ca înca mai cititi ziare curate, ca înca mai puteti cumpara castraveti de la tarani autentici. În zece ani, poate în douazeci de ani, veti fi si dumneavoastra robotelul care se culca devreme, care nu întârzie la slujba, un rob al serviciului, care respecta regulile cu sfintenie, care face si drege asa cum dicteaza altcineva. Un adevarat occidental.

Câinele de paza al democratiei latra la ordin

eri seara, la Galeriile de Arta, au fost lansate trei volume de poezii. Doua dintre acestea apartin cunoscutului poet George Ţarnea: "Legiada" si "Abecedar bizar (de buzunar)". Cel de-al treilea este semnat de un debutant, Petre Tanasoaica si poarta numele "La umbra masinii de scris".

Astazi nu mai am chef sa mai scriu editorialul. În locul unei analize a realitatii noastre, asa cum se vede ea din provincie, ca un sublim omagiu pentru cei doi poeti si pentru actul de cultura savârsit, voi cita un poem impresionant: "Legea araturilor de primavara", vorbeste despre ei, despre mine si despre dumneavoastra într-un mod, as zice, crud si adevarat.

Ca sa închei, voi spune doar atât: câta vreme mai putem publica într-un ziar românesc un mesaj ca acesta, în limba româna, nu e totul pierdut.

Românu-i bun de pus la jug,

Sa traga pâna-n iad un plug,

Când vine vremea de arat

si n-are lot adevarat

Iar foamea-i singurul reper

Dintr-un program de trai prosper,

Detaliat pâna la os,

Sub forma visului frumos.

Ce daca n-are viitor

Românu-i foarte rabdator

si foarte învatat sa ia,

Din când în când, câte-o nuia,

Ba peste ochi, ba peste bot,

Pâna se vindeca de tot

si-nghite legea înjurând,

Cu alte gogorite-n gând,

Cu alte suferinte-n trup.

Ce daca jiglele îl rup,

Ce daca-l roade vreun resteu,

El n-are stare de ateu,

Sa se razbune pe destin,

si tot asteapta un festin

Promis, cândva, de niste sfinti,

În schimbul pasilor cuminti

Prin mocirlosul adevar,

Revizuit si tras de par,

Spre rasarit sau spre apus,

În functie de cine-i sus,

Ca el, românul curajos,

Va fi mereu, la fel de jos.

P.S. Începând de luni, de la ora 19,45 veti putea urmari, la Televiziunea Vâlcea 1, daca nu-si baga dracul coada, o continuare a editorialelor din "Curierul de Vâlcea". Emisiunea se va numi "Silviu Popescu - Show". Primii invitati vor fi George Ţarnea si Nicolae Jivan.

Legea araturilor de primavara

ltimele zile ne-au aratat ca a început o noua ofensiva, cea împotriva colosului Renel. Renelul este printre ultimele bastioane ale statului român. O dezintegrare a acestuia, s-o spun pe sleau, lasa România la cheremul tuturor smecherilor plini de bani, da sansa acestora sa ne joace si sa ne vânda oricui. Când spui RENEL, nu spui numai salarii mari. Ofensiva împotriva salariilor RENEL este una interesata. Pâna si prestigiosul ziar "Adevarul", prin vocea lui Cristian Tudor Popescu, se arunca vultureste pe grila de salarizare a oamenilor din Renel. Când miza unui joc e fabuloasa, se scot din mâneca toti asii. Dar când spui Renel, spui România, spui râuri, carbune, gaz, baraje, termocentrale, stâlpi de înalta tensiune, 60 % din averea unei natiuni. Renel nu este numai o vorba, cum a fost IMGB-ul. La Renel lucreaza mii de oameni. Prin importanta lui, Renel este mai pretios decât Parlamentul si Presedintia la un loc. Este chiar mai important decât ce-a de-a doua armata, care este CFR-ul. Cel putin asa crede Cornel Nistorescu. Dupa Renel, mai vin doar Armata si Biserica. O defectiune a acestuia ar dezorganiza întregul ansamblu al economiei nationale. Fara industrie, am fi din nou o tara agrara. Sau poate ca acesta e planul? În definitiv, putem citi "Adevarul" si la lumânare, nu-i asa?

Sa revenim la salariile mari din Renel. E falsa lista prezentata de "Adevarul" din mai multe motive. Unu: în principiu, desi acestea depasesc media celor din economia nationala, catre ele trebuie sa tindem cu totii. Un salariu de 400 - 700 dolari este, la preturile din România de azi, un salariu bun. Bun si nu foarte bun. Doi: vinovatii pentru starea actuala a economiei românesti pot fi regasiti în fostele si actualele puteri. Hatisul de legi si impozite în care ne-au bagat, au facut ca românii sa traiasca prost. Asta în timp ce domnii parlamentari si-au votat cheltuieli de miliarde, bat lumea, încaseaza diurne grase si fac legi care ne împileaza si mai mult. Trei: ar trebui ca "Adevarul" sa spuna cât reprezinta salariile oamenilor din balanta Renel. Patru: ar trebui sa ni se spuna ca salariile mari înseamna contributii mari pentru buget, sub forma CAS unu la suta, trei la suta impozite. Acesti bani merg tot la stat. Cinci: scaderea salariilor nu va determina ieftinirea kilowattului. Experienta CET-ului Govora, care odata externalizat a dat cu tifla Oltchim-ului si Sodei, ar trebui sa ne dea tuturor de gândit.

As putea continua. Îi voi lasa însa pe cei implicati sa o faca. Începând cu acest numar, publicam reactii ale sindicatelor si patronatului din Renel. Povestea acestui colos nu e una simpla. stiu sigur ca salariile mari sunt o simpla diversiune. În fond, alta e problema. Daca las la o parte implicatiile interesului national, ale sigurantei nationale, tot ramâne partea economica. Ea este fundamentala. În lupta pentru dezmembrarea acestei regii s-ar putea sa curga sânge românesc. De ce? Pentru ca e clar ca "buna ziua"" cine va stapâni Renel-ul, va stapâni România.

Cine va stapâni RENEL, va stapâni România

-am întrebat de multe ori de ce contemporanii mei, români, retin cu mare usurinta detalii ale unor întâmplari facile si nume de oameni lipsiti de importanta. De ce, de pilda, cântaretii de muzica usoara sunt mai iubiti, sunt mai cunoscuti si mai bine platiti, mai onorati decât carturarii, a caror opera duce spiritul limbii si al neamului peste timp. Întrebarile mele sunt retorice. Cauzele se cunosc. Cauzele se cunosc si nu mai insist acum asupra lor. Facilul este însa trecator, în timp ce marile întâmplari ale spiritului (ne) supravietuiesc. Spuneti-mi, oare de ce nu ati auzit de scriitorul Valeriu Anania? Dar de teologul Bartolomeu Anania? Sa fie o vina a establishmentului vâlcean si românesc? Sa fie vorba de o modestie adevarata? Oricum ar fi, eu ramân la parerea mea: nu am învatat înca sa ne pretuim valorile asa cum se cuvine, sa investim bani, energie, suflet si inteligenta reale pentru a le putea, a ne putea aseza, ca popor, într-o lumina noua.

De cele mai multe ori propaganda româneasca este facuta de oameni cu spiritul nevoias. Rezultatele sunt pe masura, adica ridicol de modeste, dar nu e cazul sa particularizam.

Astazi se întâmpla la Horezu o exceptie de la cele zise mai înainte. Va fi lansat un volum intitulat "Cerurile Oltului". În fapt, este vorba despre o reeditare a unei carti de 332 de pagini aparuta în 1991 la Râmnicu Vâlcea, al carei editor a fost Episcopia Râmnicului si Argesului. Titlul complet al primei editii este "Cerurile Oltului: scolile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice al lui Dumitru F. Dumitru.

Cartea ce va fi lansata azi ma contrazice aproape total. "Cerurile Oltului" este un volum cu o grafica de exceptie. El a aparut la Editura PRO, a beneficiat cam de tot ceea ce era mai bun astazi, în România. Ca si în alte situatii, consilierul editorial Dinu Sararu a vazut bine, l-a convins pe magnatul televiziunii PRO TV, domnul Adrian Sârbu, sa investeasca. I-a convins si pe altii. Despre carte spune foarte mult si prezenta unor personalitati prezente la Horezu. Din invitatia pe care am primit-o, va citez doar câteva nume, cum ar fi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, Preasfintitul Gherasim, Episcop al Râmnicului, academicianul Virgil Cândea, vicepresedintele Academiei Române. Ce altceva cauta acesti oameni la lansare, decât sa onoreze cu prezenta si cu spiritul lor autorul si opera sa?

Sa vorbim putin si despre legenda cartii si autor. "Fa-o cum o faci, numai fa-o!", se pare ca i-ar fi spus neobositul episcop Gherasim lui Bartolomeu Anania, chemat sa demonstreze, cu geniul lui, ca nu exista numai un orgoliu omenesc în pretentia oltenilor de a sti ca aici sunt monumente bisericesti la fel de multe si de frumoase ca în Moldova. Daca nu chiar mai multe. Orgoliul Episcopului Gherasim a fost motorul. Sublim orgoliu! (Despre aceasta fata bisericeasca, despre acest Mare Om, cred ca nu s-a vorbit destul. Sper din tot sufletul sa o facem la timpul prezent. Ar fi o imensa nedreptate sa se întâmple altfel).

Scriitorul Valeriu Anania, nascut la Glavile la 18 martie 1921, l-a luat de brat pe teologul Bartolomeu Anania, care în afara de alte demnitati bisericesti a ocupat-o si pe aceea de director al Cancelariei Episcopiei Misionare Ortodoxe din America. Valeriu Anania brat la brat cu Bartolomeu Anania. Se spune ca au stat zile în sir, alaturi de fotograf, sa vada cum rasare soarele pe turla unei biserici, sa prinda aura dumnezeiasca a unei cruci de lemn. A iesit o capodopera de spirit liber cugetator si ortodoxism. De spirit românesc.

"Cerurile Oltului" face parte dintr-un program mai amplu, care sper sa nu fie abandonat în cele din urma. În privinta promovarii spiritului românesc nu trebuie sa existe odihna si scuze. si altii fac la fel. Am fost la Salzburg de cinci-sase ori. De fiecare data, l-am întâlnit pe prietenul Egon Lutz, functionar al Guvernului austriac, atasat românilor si bisericii noastre ortodoxe prin gratia si delicatetea preotului Dumitru Viezuianu. De fiecare data, subliniez, Egon Lutz mi-a dat un fel de "Cerurile Salzburgului". Cartea vorbeste despre maretia unui oras, care a fost cândva capitala Bavariei, a spiritului german. Astazi, Bavaria are numai o parte austriaca.

De câtiva ani n-am mai trecut prin Austria. Acum câteva saptamâni am vrut sa-i arat unui prieten mausoleul episcopului de Salzburg, un print al crestinatatii, considerat la vremea lui mai important decât Papa de la Roma. Am scos din biblioteca unul din volume daruite de Egon Lutz si, la rândul meu, l-am daruit. Cartea e acum, la loc de cinste, pe masa unuia dintre cei mai importanti editori bavarezi.

Orgoliul Preasfintitului Gherasim

ntâlnesc în fiecare zi oameni. Viata în provincie are, pe lânga un munte de insatisfactii, câteva delicii. Printre acestea, mentionez satisfactia comunicarii cu oamenii, fie ei cersetori, saraci sau bogati, de stânga, de centru ori de dreapta. Oamenii, spre deosebire de ceea ce se încearca a ni se inocula, gândesc, au discernamânt, au opinii. De foarte multe ori, mai interesante, mai suculente decât ale acelora, ce sa-i faci, ne-am obisnuit sa-i numim VIP-uri. Multi dintre ei continua sa creada ca vom iesi la liman într-o buna zi. Foarte multi dintre acestia cred ca mai exista forte care vegheaza, care tin cumpana dreapta, care au grija ca tara sa aiba un viitor. Când vorbesc despre viitor, oamenii se gândesc, cu îngrijorare, la copii.

Când sunt indignati, oamenii înjura. Sa nu credeti ca sagetile lor nervoase sunt dirijate numai catre putere! Opozitia e facuta zob si ea, mai ales pentru ca, atunci când a fost Putere, nu si-a vazut decât de interesele personale. Oamenii sunt încurcati atunci când vine vorba de o alternativa. Multi dintre ei n-o vad, sau vad un nationalism de tip România Mare, autoritar, dar drept. Retorica Stângii e din ce mai confuza, din ce în ce mai aproape de livresc. Oamenii vad si stiu ca în spatele cortinei politice functioneaza o institutie al carei rol este remodelarea economiei, dupa niste criterii pe care numai ea le întelege. Multi dintre oamenii pe care-i întâlnesc zilnic s-au iluzionat ca serviciile secrete stiu totul si fac câte ceva ca sa fie bine. Altii, mai cinici, cred ca tocmai aceste foruri ale Sigurantei Nationale sunt profitorii, ca ele îsi trag bucati mari din Tortul National.

Adevarul, aceasta nestemata rara, a devenit de negasit. În spatele cortinelor de fum, ale bombardamentului mediatic, se simte uriasa lucratura. De la Gheorghiu-Dej la Emil Constantinescu li s-a spus românilor ca poporul din care fac parte este unul puternic, cu radacini înfipte adânc în istoria batrânului nostru Continent. Astazi ei se simt un fel de paria al Europei-unite-fara-noi. Cine manipuleaza destinul poporului din care, din fericire sau nu, facem parte? Oamenii vin catre noi, sau beau o bere si arunca o întrebare la care nimeni nu stie sa raspunda. Ce se va întâmpla cu noi, ca doar n-au murit toti patriotii români! Ba, poate ca asta e! Au murit cu totii, încercând sa se izoleze în mijlocul propriilor interese, o mlastina inventata de altii care stau pe mal si rânjesc.

Ai tu viitor, Omule, care citesti aceste rânduri? Daca stii raspunsul spune-mi-l si mie...

Altii care stau pe mal si rânjesc

M

i s-a atras atentia în ultimul timp ca îl mediatizez prea mult pe primarul Sorin Zamfirescu. Ei, si? Am ridicat eu din umeri, nu merita sustinut acest om? Pâna una-alta este primarul orasului în care traim, a fost ales, nu are doispe clase, nu e un mototol, dimpotriva, e aprig la mânie, e un ambitios. E omul care vrea sa faca ceva. Da, dar nu stii dumneata unele lucruri. Nu stiu, e adevarat, dar daca le stiti, va rog, spuneti-mi-le dumneavoastra. Sunt perfect de acord sa le public în ziar, sub semnatura dumneavoastra, cu buletin si cod numeric. Ei, pai, nu. sa vezi! Ce sa vad, daca omul are smenuri, nu e treaba mea. Într-oi zi va fi prins de cei care se ocupa cu prinderea. Daca este vinovat de ceva. Pâna una-alta eu sunt multumit de Primarul Sorin Zamfirescu.

Pentru ca a facut ceva pentru acest oras si pentru locuitorii sai. Iar mandatul sau electoral e departe de a fi pe sfârsite. E adevarat, îi are aproape pe cei mai buni consilieri locali din ultimii opt ani. Asa cum îl are pe purtatorul de cuvânt, Daniel Ionescu, unul dintre cei mai dotati oameni care au trecut prin redactia "Curierului de Vâlcea".

Ce vina are Sorin Zamfirescu în întâmplarile unor sarbatori ca aceasta de azi, când sarbatorim 610 ani de când a fost atestat orasul nostru? Ca va fi primar si în anul eclipsei, ca stie sau a învatat sa faca propaganda mare unui orasel mic? Chestiile astea cu steme, steaguri, manifestari publice, coruri etc. dau foarte bine pentru oras si, mai ales, pentru cetatean. E o tehnica menita a-l scoate pe locuitorul Râmnicului din apatie, din nefericirile zilnice pe care nu le-a produs Primarul. Asa cum nu primarul e vinovat, întotdeauna, de gropile din Libertatii sau de câinii vagabonzi.

Un ziarist tembel si neterminat se amuza copios dupa ce a mai trântit un titlu neinspirat: "Mama, ce i-am tras-o primarului". El stie de la altii ca domnului primar îi e cam frica de presa, desi, la drept vorbind, nu prea are de ce. Primarul, în general, e un fel de print local. Primarul Râmnicului a fost ales si nu numit de partidul sau, unde trebuie, de cele mai multe ori, sa speli toaletele si sa faci temenele înainte de a capata un oscior.

Primarul li se pare unora arogant si gomos. Dar Sorin Zamfirescu e demn. Nu a ezitat nici o clipa sa-i desfida pe aceia care au încercat sa-l calce în picioare. Se judeca cu justitiarul Sandulescu serban Bujorel. Are personalitate si un fel de vointa aristocratica. Apreciez aceste lucruri la oricare personalitate publica. Institutia primarului e una de reprezentativitate atât în interior, cât si afara sau în fata unor delagatii straine.

În ultimul an, primarul Râmnicului a evoluat extrem de mult. De la functia de director al Socom, la functia de primar e o distanta uriasa care se masoara în responsabilitati, nervi, griji, înjuraturi, calomnii si, mai rar, demnitati, calatorii, respect.

Orice democratie promoveaza respectul fata de autoritati, indiferent care sunt acelea. Acest lucru trebuie înteles de cetatean, fie el si gazetar. Nu exista o scoala de primari, asa cum nu exista nici una de gazetari. Eforturile unui om de a lumina orasul (amintiti-va de feeria de asta iarna), de a-l face mai curat, de a-I construi o legenda, de a-i crea o imagine merita subliniate cu rosu. Atunci când ceea ce face e bine.

Ţin cu Sorin Zamfirescu pentru simplul motiv ca este primarul orasului în care traiesc.

În sfârsit, trebuie sa va linistesc: Sorin Zamfirescu nu a dat niciodata nimic "Curierului". Am scris acest articol nu pentru primarul Sorin Zamfirescu, ci din dragoste de Râmnic.

Din dragoste de urbe

n ziarul "Curentul" nr. 114 din data de 20 mai a.c. am gasit un articol pe care îl redam integral: "Potrivit unor surse din IJP Constanta, cercetarile realizate în baza actualei campanii de combatere a contrabandei cu tigari au relevat ca în perioada 1996 - 1998 firma Romolt Impex SRL a generalului Florica a importat 9 milioane pachete tigarete ASSOS, dar nu direct din Grecia, ci prin intermediul unei firme fantoma intermediare, având adresa unei casute postale din Insulele Virgine Britanice.

Cu ajutorul acestui artificiu, uzual în lumea contrabandistilor, fostul comisar sef al Garzii Financiare a reusit sa obtina facturi în baza carora importa baxuri de tigari ASSOS la pretul de 15 dolari SUA, contra tarifului uzual de piata, de 120 dolari SUA. Aceleasi surse din politie ne-au dezvaluit ca, în ciuda tratamentului, legal aplicat de Directia Regionala Vamala Constanta, pentru importurile de tigari realizate de firma generalului Florica, fiind taxat cu 100 dolari USD/box, în baza HG 864/95, conform limitelor minimale, patronul firmei Romolt SRL a reusit sa obtina rambursarea a 1,1 miliarde lei de la Ministerul Finantelor. Suma respectiva a fost considerata, pe baza unei contestatii, drept diferenta de garantie platita în vara de patronul firmei Romolt Impex SRL, pentru "vamuirea incorecta" a tigarilor la valoarea de 100 USD/box în loc de 15 USD/box, cât dovedeau facturile de import".

Ziarul nostru a relatat pe larg asupra afacerii "Ţigareta X" si despre implicatiile ei în judetul Vâlcea. Am încercat sa cercetam acest caz. Reporterii care se ocupa de investigarea lui au reusit sa desluseasca pâna în prezent doar câteva din itele acestei uriase afaceri. Ei sunt ajutati în acest demers de organele de Politie si Procuratura care cerceteaza la Bucuresti activitatea fratelui Florica. În cele din urma, acesta, dl. general, va trebui sa sacrifice pe cineva. Marea mea satisfactie ar fi ca omul sacrificat sa fie din Vâlcea. S-au adunat prea multe întrebari fara raspuns în acest judet. Cum e posibil ca o firma cu sediul într-un apartament la etajul III din Rm. Vâlcea sa aiba derulari de zeci de miliarde de lei numai într-un singur an de zile? Cum e posibil sa existe o factura de 2,671 miliarde lei emisa catre o firma din Bucuresti si care sa nu ridice semne de întrebare? Unde au fost organele statului român, care sanctioneaza toate firmele mici si minuscule, le dau amenzi care depasesc capitalul lor social? Ce au facut controalele de fond ale Ministerului Finantelor si Politiei? A controlat vreodata cineva firma Romolt? Iar daca da, trebuie sa ni se spuna numele inspectorilor care au efectuat controlul si rezultatele acestuia. Ceva pute rau la Vâlcea, un judet considerat pe nedrept rosu, cu una dintre cele mai mari rate ale somajului din România, dar în care nivelul preturilor îl situeaza pe locul 5 în topul oraselor în care viata omului costa cel mai mult. Acest ceva pute rau trebuie cercetat în amanunt si eradicat. Nu dorim sa parem panicarzi, dar trebuie sa-i spunem omului simplu, care trece prin fata redactiei ziarului nostru, ca în timp ce el primeste decizia de trecere în somaj, se scobeste în buzunare ca sa-si poata cumpara o pâine, exista niste domni care se joaca de-a magnatii. Ei nu sunt singuri. Lumea animalelor ne-a învatat ca exista lantul trofic în care râma, gusterele, sobolanul, ariciul, vulpea si vânatorul sunt legati între ei. Trebuie sa existe o retea de oameni cu functii, de o aparenta onorabilitate, care sa asigure functionarea verigilor lantului trofic. În acest moment, Curierul cunoaste doar râma, gusterele si sobolanul. Poate ca Politia vâlceana tace, Finantele sunt cumsecade, vom face tot posibilul sa aratam tuturor adevarul: cum se cade.

Ceva pute rau la Râmnicu Vâlcea

S

e întâmpla niste lucruri foarte interesante în ultima vreme! Ca un urs care iese din hibernare, miscarea de stânga da semne de coagulare. Iesirea la rampa a Forumului social-democrat pare a electriza unele spirite letargice, arunca o lumina cu totul noua asupra unei realitati românesti care se prafuieste, întocmai unui tablou uitat într-un pod, pe zi ce trece. Nici nu stiu cum sa interpretez acest moment. Judecând lucrurile dupa forta discursului tinut de dl. Razvan Theodorescu, am putea spune ca aceste momente par sa anunte un nou partid de centru - stânga sau, în cel mai rau caz, o alianta de partide de stânga. Un CDR de stânga, asa cum la prima vedere se profileaza o Alianta Civica de stânga, Forumul Democrat. Acelasi model, alte principii. Sa fie vorba de aceeasi Marie cu alta palarie? Timpul si iesirile ulterioare la rampa ne vor dovedi care sunt, cu adevarat, intentiile acestor "pionieri" ai unui alt fel de democratie. Asa cum observa si Ion Cristoiu, românul de azi nu mai e acela de dinainte de 1989. Nu e un capitalist, dar nici la comunism nu mai vrea, în ruptul capului, sa se mai întoarca. A avut o schimbare lenta, a ales PDSR. A vrut o schimbare totala, a ales CDR. Multi dintre românii de azi refuza vioi social-democratia promovata de PDSR. În acelasi timp, foarte multi s-au convins ca ideile de dreapta promovate de CDR nu au o sustinere în planul realitatii sau ca ele se produc mult prea lent ca sa afecteze în bine viata alegatorului. Pe aceasta observatie se bazeaza si nucleul care a constituit Forumul Democrat. Retorica partidelor de stânga, PSM si PS a ramas una încremenita într-un limbaj caduc si fara stralucire, chiar daca el e bazat pe principii sanatoase, morale.

Românul este, ca individ, într-o epoca de schimbari. Fara sa-si dea seama, el a trecut de la liniste si siguranta în saracie (1989), la neliniste si risipa de energie în interes personal (1998). Nu mi se pare ca suntem un popor ravasit. Suntem doar prost organizat si incredibil de amatoristic condusi.

Daca ne referim la retorica PSM, despre care am spus ca ni se pare putin prafuita, merita sa aducem în discutie si discursul lui Adrian Paunescu, tinut la Conferinta judeteana a PSM de duminica, 17 mai 1998. Explicând de ce a hotarât sa renunte la activitatea politica, Adrian Paunescu a lansat o diatriba închistarii si dogmelor din PSM, curentelor "bolsevice" si "socialiste curate". E absolut remarcabila aceasta izbitura de ciocan care, cred, ar trebui sa fie o lectura obligatorie pentru fiecare politician, de stânga ori de dreapta.

Pentru acest discurs Adrian Paunescu ar fi fost spânzurat în anii '50 si dat afara din partid în anii '70. Am citit cu atentie diatriba lui Adrian Paunescu, înregistrata pe banda magnetica de redactorul "Curierului" care a participat la Conferinta. Exista o mare vointa de sincronizare cu epoca. Se simte liberalul, ca si la Razvan Theodorescu. Liberalismul lor, altoit pe straturi culturale adânci, anunta lucruri mari pentru miscarea de stânga. Mi se pare interesant sa notez aici ca si politicienilor apartinând celorlalte doctrine li s-au potolit elanurile. La Conferinta PSM de duminica au participat, ca invitati, 28 de persoane din PDSR, PNL (a fost admirat mesajul transmis de Marian Popescu), PD, PUNR, APR, PNŢCD etc., lucru nemaiîntâlnit înainte. Sa fi venit vremea luciditatii, a interesului românesc conjugat cu cel strain (si nu invers), a recuperarii demnitatii nationale, a constructiei adevarate?

Ca un urs care iese din hibernare

C

eea ce scriu, astazi, e stiut. Am scris, eu însumi, în nenumarate rânduri despre turismul vâlcean. De curând, ziarul nostru a publicat o serie de reportaje si interviuri din toate statiunile vâlcene. În unele locuri merge foarte bine, în altele nu se misca nimic. Managerii acuza lipsa de fonduri pentru dotari, au nevoie de investitii enorme pentru a schimba fata statiunilor. Se cauta investitori seriosi, cu bani si multa încredere. Acestia se cam lasa rugati. S-au pierdut oportunitati uriase în primii ani de dupa '89, iar astazi cota noastra de tara este una dintre cele mai mici. Ne-au luat pâna si bulgarii!

E inutil sa ne întrebam de ce. De ce nu merge, asa cum ar trebui, România? De ce exista atâtea si atâtea blocaje? Simple întrebari la care nici macar primul-ministru nu ne poate raspunde.

Pentru ca a venit vorba de domnul Prim-ministru sa-i adresam astazi si dumnealui rugamintea de a-si întoarce putin fata catre judetul sau. Rugamintea vine de la multi vâlceni. Ei cred ca traiesc într-un judet cu care Mama Natura a fost generoasa, poate prea generoasa. S-a vorbit despre potentialul agricol al acestui judet. S-a vorbit, mai ales, despre turism. Unii cred ca domnul prim-ministru Vasile ar trebui sa-l invite într-un week-end pe ministrul Turismului, Frunzaverde.

Sa ia, amândoi, la pas, statiunile, sa mearga pe Valea Oltului, sa urce la Voineasa. Ar vedea si domnul Frunzaverde (pentru ca Radu Vasile stie) cât de daruit este acest tinut al Vâlcii si cât de putini bani îi trebuie sa-si dezvolte baza turistica. Se crede ca Vâlcea este, dupa Brasov, judetul cu cel mai mare potential turistic. Are statiuni pentru vara si pentru iarna. Are apa si munte. Peste si struguri, tuica si sare.

Cât de usor este sa aloci fonduri, se stie deja - din usurinta cu care domnii parlamentari îsi maresc bugetul de cheltuieli. Cât de greu este sa trimiti banii pentru dezvoltarea unor zone, se stie, de asemenea, din indolenta cu care se lasa necheltuiti milioane de ECU dati de Comunitatea Europeana pentru dezvoltare.

E ridicol, dar cu atâtia ministri vâlceni (Vasile, Berceanu, Ene), cu atâtia parlamentari, cu Guvernatorul Mugur Isarescu nu avem un lobby pentru acest judet minunat. La Vâlcea înca mai merge foarte bine industria chimica, pentru ca a avut un manageriat de exceptie. Ce se va întâmpla în viitor, nimeni nu poate sti. Îmi fac griji pentru acest judet, care pare parasit de toti. Îmi fac griji si scriu, pentru ca asta e singura mea putere.

Invitati-l la Vâlcea pe domnul Frunzaverde!

m fost câtiva ani profesor de Limba si literatura româna. Îmi amintesc si acum, probabil îmi voi aminti pâna la moarte, cum am ajuns cu autobuzul în satul unde fusesem repartizat. La doar 40 de km de Cluj-Napoca, viata avea alte dimensiuni. Aproape nimic nu mai semana cu orasul, poate doar costumul botit al directorului meu, al carui nume l-am si uitat. Nici macar vorba nu mai era aceeasi. Descopeream cu uimire, în vorbirea curenta a satenilor, arhaisme despre care aveam vagi cunostinte de la orele de lingvistica. În satul în care predam, scoala era cea mai impozanta cladire. Colegii mei de catedra nu aveau nici ei multa scoala. Terminasera liceul si fusesera angajati ca profesori. Directorul însusi avea un amarât de institut de trei ani si o cultura la nivelul unui taietor de lemne. Ba, mint, avea pretentii, pentru ca avea vechime, era om serios, cu familie si casa în comuna vecina. De fapt, era un zero taiat, care conducea câtiva absolventi de liceu, angajati de nevoie si pe pile si, în plus, un profesor care nu se împaca deloc cu starea de surghiun careia trebuia sa-I faca fata.

În aceste conditii si cu o baza materiala compusa din câteva carti si vreo zece planse, elevii nu învatau aproape nimic. E drept, ca nici parintii lor nu se sinchiseau, tot ce vroiau era sa stie sa scrie si sa socoteasca. Nici nu aveau nevoie, gospodariile lor fiind modele de autarhie. scoala era obligatorie si îi faceau, cu greu, fata. Mai importante erau oile, coliba unde îsi petreceau verile, lemnele, câinii. Motii de la Baisoara nu puneau pret decât pe bani, erau capitalisti avant la lettre. Când îi întrebai, ridicau din umeri. De ce nu vine copilul la scoala, bade Vasile? Apai, o avut ma-sa traba cu iel, no! si se închidea în sine, scurtând discutia.

Astazi vorbim de reforma scolii. Mi se pare si mie un lux cinic, atâta vreme cât nivelul satelor noastre ramâne unul subcultural. si astazi, la Muntele Baisorii, satul stagiunii mele, nu exista doctor si politist, nu sunt telefoane, televizoarele prind Bucurestiul numai în anumite zone. Sa vorbim de o reforma a scolii, atâta vreme cât nu exista bani pentru a-i stimula pe profesori sa se stabileasca la tara? Câta vreme satele noastre par iesite din comuna primitiva?

Despre apropiata reforma a învatamântului nici dascalii de la oras nu au o parere prea buna. si ei se întreaba, ca si motii mei, ce rost are o schimbare, daca nu exista bani pentru ei si pentru dotari materiale minime? Pe de alta parte, alte întrebari fara raspuns: ce rost are sa reformam învatamântul, daca diplomele nu mai au nici o valoare? Sau, ce rost are sa investim într-un elev superdotat, daca el va fi "vânat" de altii si va lucra, mai târziu pentru o alta natiune?

scoala româneasca, desi este redutabila, pare pusa în fata unei dileme. Modernizare fara bani nu se poate, dar nici stagnarea nu mai este o cale. Nici din aceasta dilema nu se va putea iesi, daca nu se gândeste tot ansamblul. si ansamblul poate fi societatea româneasca, o scoala de cartier, ori scoala din satul motilor mei.

Interdependenta familie-elev-profesor este una dintre cele mai delicate. Investitiile pe termen lung sunt benefice întregii natiuni. Dar cine mai sta astazi sa gândeasca la viitor?

scoala, un lux cinic

interesant sa urmarim cum se finalizeaza afacerea "Ţigareta". Ceea ce trebuie sa observam, însa, e ca, pâna acum, nu a cazut în plasa decât plevusca. Va spunem cu certitudine ca o parte din pestisori se vor strecura prin ochiurile plasei. Mult mai interesant si de o extrema importanta este sa întelegem urmarile acestui caz. Undeva, în penumbra, se lucreaza de multa vreme, din moment ce, la nici o luna si jumatate, a fost restructurat Serviciul de Protectie si Paza, iar UM 0215 a fost rasa din schema organizatorica a Ministerului de Interne. Când desfiintezi un serviciu de informatii, trebuie sa existe motive extrem de serioase. Nu ne cereti sa vi le spunem, nu le vom sti, nici noi, în totalitate, niciodata. Ne amintim, însa, scandalurile de acum câtiva ani, când serviciile secrete se calcau pe bataturi si nu mai aveau loc pe Terasa Anda. Trebuie sa existe, din punctul de vedere al profesionistilor în informatii, o ratiune suprema care motiveaza o decizie atât de brutala. Vom încerca în zilele urmatoare, sa gasim raspunsul la aceasta întrebare. Macar partial, pentru ca suntem constienti de implicatiile acestor schimbari profunde în mecanismele de siguranta ale statului român. Scandalul "Ţigareta" ne-a convins, înca o data, ca a existat o concurenta, daca nu chiar o lupta pe viata si pe moarte, între structurile de informatii din România. stim acum cine au fost "victimele". stim si numele "nasului", pentru ca este unul singur pentru toata lumea. stim si care a fost ratiunea pentru care "Nasu" si-a urecheat "finii" cu un profesionalism si o eleganta de care nu-l credeam capabil. Dupa atâta suspans, trebuie sa gasim în tot raul si un bine. Chiar când credeam ca totul este pierdut, ca nu mai exista nici o structura în stare sa tina piept marilor probleme românesti, hop, iata ca ni se dovedeste contrariul. Exista profesionism si profesionisti. Se stie de când lumea, serviciile secrete au fost si sunt într-o permanenta lupta pentru apararea intereselor nationale. Americanii si rusii au scris pagini de mare rasunet în istoria mondiala a spionajului. Pentru noi, victoria SRI (uite ca l-am descoperit pe "Nasu"), e o dovada ca înca ne mai putem apara singuri. Vom vedea, în lunile urmatoare, daca optimismul nostru este unul corect, daca s-au platit niste polite sau au existat ratiuni superioare. Despre acest subiect, politicienii au pareri diferite, desigur, în functie si de interesele lor personale. Cert este ca înfiintarea unor structuri asemanatoare, care faceau aproape acelasi lucru, a fost o greseala. Cine a achitat nota de plata dupa "nunta", iar se stie. Nu, nu sunt "finii". Esti chiar tu, contribuabilule!

Când Nasu' îsi urecheaza finii

A

u trecut deja opt ani de când fac presa la Râmnicu Vâlcea. Privind retrospectiv, trebuie sa va marturisesc ca niciodata nu am stat atât de mult într-un singur loc. Aceasta tenacitate nu mi-a stat în fire. Ea a venit cu trecerea anilor, cu maturizarea mea, cu esecurile si cu bucuriile pe care le-am trait facând ziare. A face un ziar, poate singura mea bucurie deplina. Ma si mir astazi, de cele peste 2000 de numere ale publicatiei la care lucrez din 1990. Desigur, nu am fost singur. Am fost înconjurat de profesionisti, asa cum întelegeam noi profesionalismul. Noi, cei iesiti dintr-un sistem rigid, care promova alte doctrine politice, alte modalitati de a construi ziare, reportaje, informatii. Fara sa ne dam seama, ne-am schimbat cu totii. Unii mai mult, altii mai putin, în functie de caractere, cultura, firi. Ziarele s-au schimbat si ele. Când privesc astazi colectia ziarului "Curierul de Vâlcea ma înduioseaza profund toate stângaciile noastre.

Îmi spun ca nu-i nimic, eram poate mai curati, mai luminosi, mai aproape de adevarul pe care trebuia, aveam datoria sa-l spunem. Nu stiu daca l-am spus întotdeauna.

De câtva timp, construiesc un volum de eseuri, care se refera la acesti ani petrecuti în redactie, cu voluptatea vârstei pierdute la ziarul local. Ma tot întreb si întreb în stânga si în dreapta, daca a fi ziarist de provincie e chin, e sarbatoare, e patima sau blestem. Am spus odata ca un ziarist de provincie are nesansa de a nu ramâne nici macar în istoria propriului sau ziar. E adevarat.

Când rasfoiesc colectiile ziarului nostru, ca, de altfel toate celelalte ziare aparute la Râmnicu Vâlcea în ultimii opt ani, îmi dau seama ce dureros, ce amar este acest adevar. Îmi dau seama ca locul numit provincie te prafuieste rapid, daca nu evadezi în vis. Jurnalism de calitate nu poti face întotdeauna atunci când traiesti într-o provincie a spiritului.

Jurnalism de calitate s-ar putea face însa si aici. Cu o conditie numita onestitate. Apoi vin toate celelalte: abilitatile jurnalistului capabil sa asimileze noua tehnologie, sa foloseasca informatia, sa-si apropie tehnici, proceduri si atitudini.

As insista aici asupra jurnalistului de calitate, onest. Nu o data, inamicii liberei exprimari pateaza ideea de standard ziaristic. Fie ca sunt manageri, politicieni, ofiteri, ziaristi, toti acestia fac un rau urias uneia dintre cele mai curate si mai necesare meserii. Ei vad presa într-un mod interesat, dirijist, care anuleaza frumusetea unui adevar spus pe de-a-ntregul.

E adevarat, presa cere cititori.

Dar asta e o alta problema.

Jurnalismul de calitate

andoare, ce minunat suna acest cuvânt! Multi dintre noi si-o pierd în timp, odata cu vârsta. Copiii, tot copiii sunt candizi, sunt sinceri, sunt delicati. Candoarea lor, însa, poate ascunde lucruri grave, rautati ale maturilor, pe care nimeni nu le stie, nimeni nu le observa, nimeni nu le spune. Copiii vorbesc despre aceste rautati, fara sa banuiasca ce sta ascuns, în spatele lor. O fetita din clasa a IV-a mi-a povestit ieri niste lucruri urâte, le-as zice chiar îngrozitoare. Nu am înca nici un urmas, de aceea am stat departe de mediul scolar în ultimii cinci-sase ani. Am întrebat-o pe fetita din povestea noastra ce mai e pe la scoala. "E bine, mai avem putin si luam vacanta, scapam." Faceti banchet?, am între-bat-o. "Daa, cum sa nu facem, strângem bani". Pai nu strâng parintii, am zis eu nedumerit. "Nu, trebuie sa aducem noi la scoala si pentru banchet si pentru doamna". Pai, pentru doamna de ce? "Pentru ca asa se face, asa fac toti în fiecare an". si anul asta ce cadou îi faceti doamnei?" "Nu stiu, am vrut sa-i luam un lantic, dar doamna ne-a zis ca are destule, sa-i luam mai bine un set de oale de inox cu capac de Jena." Am ramas ca la dentist. si-i luati? "Pai, da!"

Am mai auzit aceste povesti cu învatatori, diriginti, profesori, cadouri. Dar niciodata nu am sesizat ca buchetul de flori s-a transformat într-o afacere. Ca recunostinta exprimata elegant, artistic, printr-o floare, a luat forma unui comert grotesc. Oale de inox cu capac de Jena? Nici acum când scriu nu-mi vine sa cred. Ieri seara am dat telefoane, i-am întrebat pe toti cei care au copii, daca povestea fetitei e credibila. "Bineînteles" mi-au râs ei în nas. E chiar modesta doamna fetitei tale. "Se cer si se dau covoare, aspiratoare, blanuri si câte si mai câte. si asta nu numai la sfârsit de an. La fiecare sarbatoare mai importanta. De unde stiti, ati dat voi, am insistat? "Pai tu pe ce lume traiesti, am dat si dam!"

Mai, sa fie! Sa fi ajuns scoala româneasca sa se prostitueze în asemenea hal? A ajuns, din moment ce exista asemenea întâmplari. Daca a ajuns, haideti sa ne punem întrebarea de ce a ajuns? Din cauza salariilor mici? Sunt cadrele didactice atât de rapace? Desigur, nu putem generaliza. Trebuie, totusi, sa tragem acest semnal de alarma. Nu-mi vine sa cred ca aceasta institutie a vietii noastre, poate cea mai importanta, s-a pervertit în asemenea hal. Sau ma însel eu, e "recenta poveste" a adaptarii la economia de piata? Mai multe nu pot sa scriu. De ce? De Jena.

Oale de inox cu capac de Jena

R

omâni fiind, întelegem cu greu realitatea în care traim. De multe ori, de prea multe ori, nu mai vedem padurea din cauza copacilor si, de aceea, ni se întâmpla toate câte ni se întâmpla. Nici cei care ar trebui sa vada corect, se pare ca nu mai vad. Ma refer aici, în special, la politicienii români, prinsi în plasa intereselor personale, de grup, de partid, dar si de institutii. De aceea, e reconfortant sa vezi cum gândesc altii, cum interpreteaza altii partitura vietii tale, cum te vad altii. Pe noi, altii ne vad, în general, prost. si aceasta nu e numai vina lor. Suntem partasi la "crima", fie din inconstienta, fie din delasare. Asa ni s-au întâmplat toate: am fost "tara copiilor handicapati", "tara securistilor", "tara neocomunistilor", "tara tiganilor", "tara lui HIV" s.a.m.d. Câte din aceste sintagme au fost corecte? Nici una.

Cât rau ne-au facut aceste etichete, care ne-au fost lipite pe frunti? Cu siguranta, ele ne-au facut mult, mult rau, noua, natiunii române. Nu e momentul si nici locul sa cautam vinovatii desi, va jur, am câteva teze si antiteze care ma obsedeaza. As spune, ca sa închei acest moment, ca în orice rau trebuie sa ne cautam tot timpul pe noi, sa cautam Binele. Acum o luna, ne-a vizitat judetul o delegatie din Germania. Germanii au venit la Râmnicu Vâlcea ca sa inaugureze o noua constructie a Policlinicii Straubing, din Goranu. A fost o delegatie puternica, daca luam în considerare un ministru secretar de stat si un ministru al Sanatatii din Bavaria. A venit si un editor, dr. Martin Balle, un om superinteligent si extrem de cultivat. Vi l-am prezentat atunci când a tinut o prelegere ziaristilor de la "Curierul". Ne-am vazut de câteva ori în acele zile. Martin Balle ne-a uimit cu simtul lui de patrundere a realitatii vietii de la Vâlcea. Punea mereu întrebari, la care cunostea, parca, raspunsul. Punea, mai ales, întrebari incomode, ca orice ziarist.

La câtva timp dupa plecarea din România, doctorul Ion Albescu, omul care a facut atât de multe lucruri pentru apropierea dintre germanii din Straubing si românii din Vâlcea, ne-a adus câteva ziare. În cele circa 100 de pagini ale fiecarui ziar!, am gasit si câteva pagini care povestesc despre calatoria în România. Ele sunt cu adevarat surprinzatoare, mai ales, prin tonul optimist pe care le degaja, prin respectul fata de valorile românesti întâlnite aici. Fotografii color, mari, le arata germanilor o alta Românie, o alta fateta a unei monede pe care tot germanii o stiau calpa. Cel mai interesant pasaj ni s-a parut a fi cel în care apare managerul Valmetex, Ion Ilie, considerat aici un om de moda veche, care le sta unora ca un os de peste în gât. Atunci când i l-am prezentat pe Ion Ilie lui Martin Balle, am vrut, de fapt, sa-i prezint o alta voce, pe care eu o consider distincta în concertul general vâlcean. Interesanta a fost, în ceea ce îl priveste pe managerul Valmetex, identitatea de pareri dintre opinia doctorului Balle si a mea.

Nu cred ca a fost complezenta în articolele aparute în STRAUBINGER TAGBLATT. Occidentalii nu cunosc asa-zisa "recunostinta". Ei sunt corecti si merg înainte. Ar mai fi multe de zis. Lasam cititorului dreptul de a-si forma o opinie. Citind articolele pe care le publicam începând de azi, însotite de fotografiile aparute în ziarul german, veti mai descoperi si alte idei interesante. Veti descoperi aceeasi Românie, dar cu alta palarie. Eu însumi am descoperit ceva: ca un adevar crud, spus pe de-a-ntregul, valoreaza cât o mie de minciuni elegant si profesional fardate.

Aceeasi Românie, cu alta palarie!

T

e paralizeaza, mai ales daca te stii în defect. În cel mai bun caz, te înfioara. Pe unii îi doare în cot de sefi. Relatiile dintre acestia si seful lor s-au cimentat în timp, dupa principiul "sefule, ai nevoie de ceva, ti-am adus niste vin de la tara, sunt singura trei zile, al meu e în delegatie". Frica de sef nu e un concept nou. E vechi de când lumea si a fost observat cu precadere în ultimii opt ani. În mod normal, frica de sef ar trebui sa fie un factor de progres. Când stii ca vine seful sa te controleze, îti faci munca mai bine, esti mai atent, îti vin idei noi. De fapt, sunt tot cele vechi, sunt regulile pe care ar trebui sa le respecti cu sfintenie. Esti platit pentru asta. Dar cine mai sta sa judece normal în ziua de azi? A disparut, e drept, principiul "Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim".

Economia s-a privatizat, iar patronii nu prea stiu de gluma. Ei vor profit, cer si, uneori, dau. Dau ca sa poata cere mai mult. Majoritatea angajatilor români, potrivit unui studiu recent, acuza o lehamite cronica. Pare de neînteles de ce. Au trecut vremurile când eram cu totii platiti la fel, când nu conta daca munceai sau trageai mâta de coada. Teoretic, ar trebui sa existe astazi o noua conceptie despre munca. Daca nu la serviciu, macar în propria gospodarie. Dar nici aici lucrurile nu stau prea bine. Aici, în familie, frica de sef îsi manifesta, ca sa zic asa, plenar, utilitatea. Sotul îsi trage sotia de mâneca, îi impune. Sau invers. Sau poate e de vina nevoia, care te împinge de la spate. În familie este capitalism, uneori unul mai crunt decât la serviciu. Când copiii tipa si vor de mâncare, când e nevoie de bani pentru întretinere, când sunt necesari bani pentru haine, lucrurile se schimba.

Sa anuleze lehamitea asta frica de sef, progresul, viata mai buna? S-ar putea. Altfel, nu-mi explic de ce ieri, la ceas de amiaza, într-o mare întreprindere de stat unde mai functioneaza vechile principii, inclusiv acela "sa vând ceva, sa fac bani de-o tuica", toata lumea intrase într-o panica vecina cu nebunia. Era o frenezie generala, ceva mai fain decât într-un stup de albine. M-am întrebat si eu, ce dracu i-a apucat pe astia? Am stat si am observat atent miscarile oamenilor, care actionau ca pe sârma. Atunci am observat masinile de Bucuresti, luxoase, negre, spalate. Venisera sefii!

P.S. Experienta ultimelor doua luni mi-a aratat ca exista, totusi, o alternativa. Principiul "laissez faire", dublat de reguli stricte si salarii multumitoare, daca nu bune. Frica de sef e, astfel fardata, mai eficienta decât bâta.

Frica de sef

A

m stat de vorba trei ore cu un intelectual din Ardeal. Nu-l mai vazusem de multa vreme, aproape ca-l uitasem, desi, într-o vreme, mi-a fost aproape acolo, la Cluj. O mâna întinsa valora mult în 1986. Poate n-am sa pot niciodata sa-i multumesc cum se cuvine pentru ajutorul sau. Dar nu asta e problema. Mi-a vorbit mult, poate prea mult, despre situatia românilor din Ardeal, ca sa nu-mi dau seama ca-l obsedeaza subiectul. Ca, de altfel, pe oricare intelectual român de la Cluj.

La fiecare fraza, revenea obsesiv cuvântul "maghiar". Erau si altele, secuiul, Attila, federalizare, nu se mai poate repeta scenariul iugoslav, am un prieten ungur. Toate acestea pot spune multe în gura unui intelectual de la Cluj, scriitor interesant, nascut la Vâlcea, care nu poate fi în nici un caz învinuit de nationalism extremist. Trairea în cultura spiritualizeaza si îndeparteaza orice urma de radicalism.

Aici, însa, la acest om, am vazut ceva cu adevarat interesant: încapatânarea de a crede în victoria tolerantei asupra agresivitatilor unor extreme, oricare ar fi acestea. Am vorbit despre biserica greco-catolica si ortodoxism, despre casatoriile mixte, despre limba româna pe care o vorbesc românii si limbile româna si maghiara (pe care le vorbesc maghiarii si "în care traiesc doi oameni"), despre Papa si Bartolomeu Anania, un prelat ortodox luminat.

Sa fiu sincer, m-a îngrijorat starea de spirit a acestui om. Ea exprima un fel de fatalism, caruia dumnealui îi spunea bun-simt românesc, un soi de resemnare în fata unei vointe superioare. Când îl întrebam "care", îmi vorbea despre intelectualii si activisti nationali, despre bani si libertate. Ca om care a trait în Ardeal câtiva ani, e drept, într-un sat românesc, îmi permit sa înteleg si sa nu fiu de acord.

Ca orice minoritate, cea maghiara consuma (prea) multa energie pentru a se afirma. O fac, uneori, împotriva unor elementare reguli ale convietuirii cu majoritarii. Sa fiu categoric, o fac cu multa nesimtire, dar cu succes, din moment ce obtin de la factorii de putere orice privilegiu îsi doresc. I-am spus si domnului cu care am stat de vorba, nu cred o iota din teza anihilarii prin hipertoleranta. Nu e vorba de asa ceva nicaieri în lume, nici macar în Statele Unite, unde nationalism înseamna sa vorbesti doar limba engleza, engleza americana, care tine loc de istorie, izvoare, arheologie, de trecut. Engleza, ca factor integrator, ca instrument de afirmare a nationalismului american.

E adevarat, pe de alta parte, ca si minoritatile au dreptul la afirmarea propriilor valori. La Cluj, în Ardeal, daca dau crezare starii de spirit a interlocutorului meu, e vorba de ceva mult mai grav: minoritatea se suie în capul majoritatii, iar aceasta se resemneaza, ca asa a fost sa fie. Nu e nimeni vinovat, dar multi sufera.

Aceste lucruri se vad confuz de la Râmnicul Vâlcea. Se pare însa ca acolo ele stau cu totul si cu totul diferit. si acesta nu este decât începutul.

Nu cred într-o Românie federalizata, cum nici nu-mi convine sa ma gândesc la trei state românesti. Ba chiar la patru, daca punem la socoteala si fosta Moldova sovietica.

Nu cred, de asemenea, ca un stat unitar românesc este "un vis comunist, în care merita sa ne bagam picioarele" din dorinta noastra (falsa) de europenizare.

România, România Mare nu sunt meritul unor activisti sau ofiteri. Un stat unitar românesc a fost gândit si de liberali, care l-au si realizat, dar si de unii taranisti. Ba, poate, trebuie sa acordam si unora dintre activisti si ofiteri ceea ce poate fi al lor: faptul ca astazi putem circula liber, de la Arad la Iasi, de la Bucuresti la Timisoara. Liberi, adica fara pasaport, între granitele firesti ale unei tari care ne apartine: România.

Restul e literatura de propaganda, unde nu trebuie sa-si bage dracul resemnarii coada.

O discutie cu un intelectual ardelean

ntr-o binecuvântata poveste româneasca, o gaina a început într-o zi sa faca oua de aur. Încântat de performanta gainii-minune, care apartinea babei, mosul l-a alungat din ograda pe cocos. În fond, l-a trimis în lume sa se descurce si sa devina, la rându-i, la fel de performant ca gaina babei. Cocosul a plecat si, norocos fiind, a gasit punguta boierului plina cu galbeni. S-a întors acasa aureolat, bogat si multumit. Au trait fericiti pâna la adânci batrâneti, daca nu cumva or mai trai si astazi.

Au trecut de atunci 28 de ani, de când cocosul a gasit punguta boierului. Ca orice punguta, cea din povestea noastra adaptata realitatilor prezentului, s-a golit. si astfel, sarbatorirea triumfala a celei de a 28-a întoarceri victorioase a Cocosului de Hurez, pentru ca la el ne referim, s-a dovedit a fi, eufemistic vorbind, un semiesec. Desi organizatorii si-au dat toata silinta, editia din acest an a avut o stralucire palida. Au fost multe nemultumiri, legate, mai ales, de bani. Pe cele legate de premii le întelegem de la bun început, pentru ca totdeauna vor exista nemultumiri printre perdanti. Pe cele legate, însa, de organizare, de protocol, nu vrem sa le întelegem. E umilitor sa stii ca vii de la sute de kilometri, ca ti se deconteaza cheltuielile de deplasare si sa nu se întâmple asa. E la fel de jenant sa-ti caute cineva în ceasul al XII-lea un loc de dormit si o felie cu salam. E ridicol sa lasi grosul efortului organizatoric pe umerii bietei primarii din Horezu, care si asa e cam lipsita de fonduri. Totusi, printre organizatorii de anul acesta au fost si Ministerul Culturii, Prefectura si Consiliul Judetean Vâlcea, daca nu cumva, dintr-un formalism care ne caracterizeaza, ei au fost trecuti asa, de kiki, în prezentare. "Cocosul de Hurez" nu este un simplu târg al ceramicii populare românesti, asa cum scria în program. El este mai mult decât atât, el trebuie sa fie un moment de valorificare propagandistica, în sensul cel mai modern al cuvântului, a tuturor valorilor românesti, în special a culturii populare. La aceasta cultura populara viseaza multe popoare europene, cam vaduvite. Sa nu mai vorbim de unele popoare de rit nou, care nici macar nu îndraznesc sa viseze. Traditia culturii populare românesti i-a încântat pe toti românii si pe toti strainii care au cunoscut-o. S-o întinam astfel, din delasare, din lipsa de profesionalism, din neadaptarea la prezent, e echivalent cu o crima, cu sacrificarea cocosului pentru o ciorba de potroace.

Faptul ca Ministerul Culturii nu da bani pentru o manifestare ca aceasta, sau da prea putini, nu e scuzabil nici macar prin eleganta teza a europenismului. Faptul ca organizarea unei manifestari atât de importante este lasata pe umerii unui entuziast ca Gheorghe Deaconu poate fi înteles. De neînteles este, pentru noi, cum se poate rata o manifestare care trebuie sa fie un adevarat festival national si international. Nimeni nu a auzit vreun spot de prezentare pe televiziunea nationala, macar, în timp ce tot felul de susanele sunt mediatizate copios. Eu cred ca în tara asta multi si-au pierdut mintile. Ei nu mai vad, în primul rând, ca nu se mai poate face propaganda cu tehnicile din anii '70. În al doilea rând, se întelege gresit ideea de promovare a valorilor nationale. Daca nu facem un bussiness din asta, macar sa o facem pentru noi si pentru generatiile care vor urma. Câta vreme nu vom analiza unde am gresit, nu ne vom putea plânge ca nu exista o dimensiune internationala a "Cocosului de Hurez". Mi-e jena sa spun, dar "Cocosului de Hurez" îi trebuie un Creier care sa-i înteleaga importanta si care sa fie capabil, mai apoi, sa-l puna în valoare. Cu bani si nu cu bune intentii, care duc, aproape totdeauna, în Iad!

Sacrificarea Cocosului pentru o ciorba de potroace

inuta în secret, schimbarea conducerii Bancii Comerciale Române, sucursala Vâlcea, pare iminenta. Desi misterul planeaza, am reusit sa aflam, totusi, câteva lucruri. Cauzele care au determinat conducerea bancii centrale par sa fie de ordin mai degraba subiectiv, decât acela care tin de competenta si profesionalism. Se spune ca una dintre acestea ar fi legata de atentia acordata senatorului PDSR de Vâlcea, domnul Stelian Marin, fost vicepresedinte al BCR. Se mai spune si ca, gelosi pe succesul BCR Vâlcea, alti domni directori ar fi pus ochii pe postul domnului Gheorghe Vladescu.

Se mai invoca si motive legate de nerespectarea prudentei bancare, care sunt, spun oamenii din banca, doar pretexte. Desi conducerea BCR Vâlcea, în special directorul Vladescu, este apreciata de toti managerii de firma vâlceni, se pare ca nimeni nu îndrazneste sa sufle o vorba Presedintelui BCR, distinsul bancher Ghica. De ce tac toti managerii vâlceni, care au gasit în persoana directorului Vladescu tot sprijinul pentru planurile de dezvoltare ale societatilor lor?

Un lucru e cert si el trebuie spus aici: Gheorghe Vladescu este un foarte bun om de banca. Chiar daca liderii vâlceni ai Conventiei alearga cu limba scoasa dupa un director, nu-l vor gasi. Se va repeta povestea cu Ion Câlea, schimbat pe nedrept de la conducerea Directiei Agricole Vâlcea si care este acum rechemat.

Ce spune domnul prefect Curcaneanu, cunoscut prin obiectivitatea si fair-play-ul dumnealui?

Criteriile politice pot fi bune oriunde, dar nu în banci. Banul nu are culoare si miros, tot asa cum profesionalismul nu are carnet de partid.

Ieri, când a fost la BCR, casiera "Curierului" a stat la coada sa depuna banii. Tot ieri, în faimoasa cladire a BCR, construita în anii când tot domnii Ghica si Vladescu erau Presedinte si, respectiv, director de sucursala, zeci de oameni depuneau bani. Tot ieri, la aceeasi ora, în toate celelalte banci vâlcene, erau cam tot atâtia depunatori.

De ce trebuie schimbat profesionistul

Gheorghe Vladescu

e 2 ianuarie am iesit la plimbare prin oras. Nu era nimeni pe strada. Orasul parea aproape parasit. L-am colindat de la un capat la altul. si pot sa va spun ca niciodata Râmnicul nu mi s-a parut mai prafuit, mai lipsit de sperante. Era ziua, pentru ca noaptea orasul arata feeric, iar cenusiul se estompa. Era ziua si cladirile pareau cenusii, strazile cenusii, oamenii, putini, dar si ei cenusii, într-o Românie cenusie. si, atentie, vorbesc despre un oras considerat ca fiind unul dintre cele mai curate din tara. Ţara noastra, la 9 ani dupa decembrie '89.

Atunci, în decembrie '89, am crezut ca ne-am despartit pentru totdeauna de spiritul dogmatic al unei epoci pe care o uram aproape cu totii. Am crezut ca a venit timpul ca spiritul liberal sa triumfe. LIBERAL, adica nou, LIBERAL, adica altceva. Adica, foarte departe de "doctrina" fostului Comitet de Stat al Planificarii. Dupa 9 ani, PNL, partid alaturi de PNŢCD la vârful conducerii României, reinventeaza politica liberala si da un nou sens conceptului filozofic de liberalism. Reinventeaza liberalismul antiliberal. Sa vrei sa restrângi rolul statului în economia unei tari înseamna sa fii liberal. Sa vrei sa construiesti o clasa de mijloc, puternica, înseamna sa fii liberal. Sa fii modern în gândire, sa te sincronizezi cu modelele performante ale prezentului mondial înseamna sa fii liberal. Dar sa te întorci, asa cum o face liberalul de stil nou, Decebal Traian Remes, la politica fostului CSP, înseamna sa reinventezi si economicul deopotriva. Înseamna sa transformi gândirea liberala într-un bici aducator de fonduri la bugetul statului, sa te transformi tu, ministru liberal, într-un perceptor ordinar, sa pui taxe pe scaune, pe biciclete, pe bordeie si pe materialul din care sunt facute bordeiele. Înseamna sa ne iei pe toti drept prosti.

Am stat mult sa ma gândesc ce ratiuni au determinat actiunile ministrului de Finante. Nici o logica normala nu le permitea. Poate, mi-am zis, aceste masuri, citeste biruri, erau necesare pentru echilibrarea bugetului, într-o vreme când firmele private mor sub povara impozitelor, iar firmele de stat sunt lichidate cu buna stiinta si date, pe sub mâna, clientilor politici din tara si din afara ei. De ce a fost nevoie de minciuna cu reducerea fiscalitatii, când liberalii nu au facut decât s-o amplifice, scapa oricarei ratiuni normale. Poate era nevoie sa distrugem un popor întreg ca sa construim o elita nesimtita si bogata. Poate am pus taxe pe cafea, alcool, tigari ca sa reziste marii mafioti si sa moara buticarul din colt. Sa-l distrugem pe investitorul român, pe MESIA. Vedeti în aceste masuri începutul destramarii coalitiei majoritare! Cu intentie sau nu, Decebal Traian Remes a demonstrat alegatorilor Conventiei Democratice, putini câti mai sunt, ca nu se pot astepta la nimic bun de la cei pe care i-au ales. Din acest moment, nici tunurile Armatei (Diaconescu) puse pe alegatori, nici toate trupele ministrului Dejeu nu vor putea opri degringolada în care va intra coalitia care conduce astazi România. Din doua, una. Ori Decebal Traian este un kamikadze care stie cu precizie ca românii merita sa fie luati drept prosti. Ca ei nu vor reactiona în nici un fel ori ca, într-adevar, mamaliga româneasca nu explodeaza. Pentru ca sunt român, exclud a doua varianta. si cred cu tarie ca, atât liberalii, cât si inocentii taranisti, daca mai continua cu astfel de masuri, sunt sortiti sa se întoarca acolo de unde au plecat. În cartile de istorie, unde nu exista culoare si totul este cenusiu.

Liberalismul antiliberal

E

în firea omeneasca sa vrei sa fii altceva decât ceea ce esti si ce vede toata lumea. De aceea ne îmbracam mai frumos în zilele de sarbatoare. Daca nu pe noi, macar pe copiii nostri, sa vada toata lumea de ce suntem noi în stare.

Dupa "mineriada" de la Râmnic, nu numai Râmnicul a iesit terfelit. Au fost si oameni ai Puterii, dar si ai Opozitiei. Au fost si politisti, dar si ziaristi. Valabil si pentru Ţara, testul celei de-a cincea mineriade de la Râmnic ne-a aratat tuturor asa cum suntem cu adevarat noi, vâlcenii: incapabili sa judecam lucrurile drept, fara patimi, fara orgolii hiperdimensionate, fara ura, cu toleranta. De fapt, asta ne îndeparteaza pe toti de Occidentul unde nu ne vom gasi niciodata locul. Mândria tembela de a voi sa fim altceva decât ceea ce suntem.

Vitejii de dupa razboi

N

u trebuie sa fii un mare analist politic pentru a întelege ceea ce se întâmpla astazi în România. Nici macar nu trebuie sa fii în Bucuresti, locul unde, îndeobste, se întâmpla toate minunile. Saptamâna trecuta, Bucurestiul s-a mutat la Rm. Vâlcea. Râmnicul, blajinul oras al pensionarilor, de odinioara, a devenit scena pe care s-a jucat finalul spectacolului tragi-comic al celei de-a 5-a mineriade. Ceea ce stim noi, râmnicenii, cum îi place sa spuna foarte potrivit domnului primar Sorin Zamfirescu, difera foarte mult de ceea ce a vazut tara întreaga. Batalia de la Costesti si finalul shakespearian de la Mânastirea Cozia ne-au facut pe toti vâlcenii martori într-un proces care a început sa se deruleze în tara noastra. Sa spunem pe scurt câteva adevaruri pe care nici macar prestigiosul ziar "Adevarul" nu le-a spus în cruzimea lor, ca sa nu mai vorbim de stirile strâmbe si reportajele schioape si ciungi de la Antena 1, PRO TV si TVR 1. si anume ca la Costesti, ca si în toate comunele si satele pâna la Târgu Jiu, taranii au primit vestea venirii minerilor cu un entuziasm de nedescris. Acesta a fost atât de mare încât i-a scos pe unii dintre ei din starea lor obisnuita, din grijile lor obisnuite si i-a facut sa-si piarda mintile devenind violenti pâna la cruzime. Cruzime cu care au spart capul unor copii nevinovati din trupele de jandarmi si unor politisti. Adevarul este ca în aceste locuri taranii au strigat si "Vadim", dar si "Moarte taranistilor"!, ca au strigat "Jos Guvernul"!, ca unii dintre ei s-au costumat si si-au pus coarne si barba. Unul dintre acesti tarani, care era cât pe-aci sa ma ia la bataie, i-a descris pe ziaristii prezenti la Costesti drept mincinosi si slugi, care nu spun adevarul si care executa orbeste ordinele patronilor lor. Ceea ce nu este întru totul adevarat. Strigatul acesta de furie al taranilor români a putut fi lesne exploatat de cei care doreau sa scoata un profit politic din aceasta asa-zisa a 5-a mineriada. Cu investitii minime, partidele politice de stânga, puternic reprezentate în aceste zone, au reusit sa-si scoata un profit maxim, ilustrând fara voie teza ca managementul publicitatii politice poate fi reinventat. Dar nu numai ei sunt aceia care au un profit urias din aceasta poveste si care urmeaza sa traga ponoasele. Filele afacerii mineriada 5 duc undeva la Bucuresti, acolo unde se afla vestitul CoCoPo al PNŢCD, primul-ministru taranist Radu Vasile, precum si candidatul taranist pentru functia de presedinte al României, Emil Constantinescu.

Cu câteva saptamâni în urma, înainte de sfârsitul anului 1998, presa româneasca punea în evidenta falia care exista între cele doua tabere din PNŢCD: tinerii, condusi de Radu Vasile, si talibanii, în fruntea carora venerabilul Ion Diaconescu înca mai respira politic. În fond, este vorba de doua discursuri politice diferite: cel moderat, reprezentat de Radu Vasile, si cel radical, în glasul caruia gasim semitonurile lui Victor Ciorbea si ale lui Remus Opris.

Ca este asa si nu altfel o probeaza lupta politica de la Vâlcea dintre tânarul deputat Laurentiu Dumitrascu, profesor de matematica, care are putin peste 30 de ani, si venerabilul senator serban Sandulescu, un radical pe care Vâlcea nu putea sa-l mai încapa. La Vâlcea au învins tinerii si, cu exceptia unor declaratii de circumstanta, apele s-au mai limpezit, senatorul ramânând întrucâtva într-un con de umbra, dupa ce a acuzat cea mai buna parte a presei vâlcene de mafiotism. Din Vâlcea se trage si familia premierului Radu Vasile.

La Bucuresti, însa, lupta continua. Marea întrebare a celor care analizeaza cazul ramâne aceasta: de a cui parte va fi presedintele României, Emil Constantinescu? Care presedinte, potrivit ziarului "Libertatea", si-ar fi subordonat aproape toata conducerea institutiilor statului cu care poate fi controlata România si cu care aceasta "poate fi pusa cu botul pe labe" (Ion Cristoiu), inclusiv vestitul Consiliu Suprem de Aparare a Ţarii. O declaratie extrem de dura, care are putine sanse sa fie adevarata, dar care e menita sa ne puna pe gânduri.

Este, de acum, evident pentru toata lumea ca politia româna, condusa de ex-ministrul Dejeu, s-a defectat. Ca, atât în Defileul Jiului, cât si la barajul de la Costesti, ordinul de "laissez-passer" a fost dat de foarte de sus, atât ex-ministrul Dejeu, cât si bratul sau armat, generalul Teodor Zaharia, omul de casa al presedintelui Constantinescu (am citat din "Cotidianul"), fiind direct implicati. Sa ne ocupam, acum, putin si de ceea ce am putea numi drama colonelului Dinu, seful Inspectoratului Vâlcea al M.I. Bucurestean, om delicat si subtire, colonelul Dinu a fost instalat, la Vâlcea, dupa numirea ministrului Dejeu în functie. Atunci am realizat pentru "CURIERUL DE VÂLCEA" unul dintre cele mai ample interviuri care s-au publicat vreodata în acest ziar. Colonelul Dinu mi s-a parut a fi un om cu convingeri ferme, nici nostalgic dupa epoca Nicolae Ceausescu, nici ahtiat dupa crestin-democratie, un politist pur si simplu, care se trage dintr-o familie de tarani din judetul Dolj, care îsi iubeste profesia si a carui dorinta intima era sa se termine odata "exodul" vâlcean si sa se întoarca la familie în Bucuresti. La Vâlcea, colonelul Dinu a avut un singur succes rasunator: rezolvarea cazului Gorun, care ilustra perfect teza presedintelui Constantinescu de lupta împotriva marii coruptii, caz în care s-a întrecut pe sine senatorul serban Sandulescu. Timpul care a trecut de la rezolvarea acestui caz, de la arestarea lui Gorun si pâna azi, ne-a demonstrat ca aceasta campanie de lupta împotriva coruptiei a fost un mare fâs tras pentru cancelariile occidentale. Asta în timp ce continuau vijelios actiunile de destructurare a economiei românesti, facute nu în beneficiul cetatenilor români (evit sa scriu a poporului român), ci în favoarea unor cercuri politice si a unor structuri de putere. Putem, oare, sa-l comparam pe mafiotul vâlcean Vasile Gorun (am citat din serban Sandulescu), cu aceia care au permis vânzarea unor importante întreprinderi românesti pe câtiva dolari? În comparatie cu acestia, care au produs un rau iremediabil României si cetatenilor acestui stat, înca democrat, Vasile Gorun merita sa aiba un cazier curat si sa fie eliberat de urgenta. Dar sa nu exageram si sa ne întoarcem la colonelul Dinu. Ce putea sa faca colonelul Dinu în fata unui ordin primit de la un superior? Sa-l execute întocmai si fara sovaire. Ceea ce a si facut, la fel ca si colonelul Codita de la Gorj. În structurile de comanda ale celor doua baraje se aflau ofiteri cu rang superior celui de colonel si nu cred ca functia lor, care a doborât gradul de general, a fost aceea de sefi ai dispozitivelor de aparare, cum încearca unii sa ne convinga, post-factum. Colonelul Dinu a ascultat, deci, de superiori. Fortele de ordine nu au ripostat cu violenta, actiune care ar fi dus, pur si simplu, la macelarirea lor. De ce, atunci, si-a schimbat brusc optica prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcaneanu, si a cerut înlocuirea colonelului Dinu? De ce sa fie umilit un ofiter superior al politiei române si pedepsit? Pentru ca asa doreste prefectul Nicolae Curcaneanu? Oare, nu domnul prefect Nicolae Curcaneanu a calatorit în masina cu domnul colonel Dinu si ne-a asigurat pe noi, toti vâlcenii, ca de Costesti nu se va trece? De ce aceasta schimbare curioasa pentru un om cunoscut, îndeobste, pentru demnitatea sa orgolioasa, cum este prefectul de Vâlcea? De toate acestea, ca si de altele, vâlcenii s-au prins. De la vâlceanul simplu, la intelectualul vâlcean.

Sa recapitulam: avem de-a a face cu o mineriada petrecuta în timpul guvernarii PNŢCD. Miron Cozma este eliberat în timpul guvernarii PNŢCD. Minerii trec de barajele conduse de ofiteri numiti în timpul guvernarii PNŢCD. Ministrul de Interne este un om al PNŢCD. Minerii vor sa mearga la Bucuresti pentru a negocia cu primul-ministru, Radu Vasile, PNŢCD. Un ministru al Partidului Democrat, Berceanu, aprinde fitilul. Un alt ministru PD, Basescu, are grija ca fitilul sa arda pâna la capat. Al treilea ministru PD, Babiuc, are grija de normele de protectia muncii. Cei trei B sunt membri ai Partidului Democrat, partid aliat, cu cine credeti? Cu PNŢCD.

P.S. Va aduceti aminte de celebrul adagio: partidul bate sindicatul si uteceul face patul? Nimic nou sub soare, în afara de rolul PNL. Poate cel mai important pentru întelegerea capcanei în care sta sa cada PNŢCD.

O capcana fatala pentru PNŢCD

NŢCD e un partid mort. Nici un semn clinic, nici un osciloscop sau tensiometru nu mai indica vreo urma de viata în corpul partidului asa-zis istoric. Nici socul electric, cu amperaj mare, comandat de Cozma, nu a reusit sa miste, macar spasmodic, membrele anchilozate ale taranistilor. Lectia mineriadei nu le-a servit deloc. N-au învatat nimic. Cu aceiasi ochi goi de orice licar inteligent, ei privesc realitatea fara sa o vada".

Aceste cuvinte au aparut în ziarul "Adevarul" din 29 ianuarie, sub semnatura lui Adrian Ursu. PNŢCD este definit de autor drept un partid fara prezent si fara viitor. Cu acest tip de duritate ziarul "Adevarul", nu ne-a rasfatat pâna acum. Dimpotriva, ne-a servit povesti siropoase menite sa ne faca sa întelegem ca partidele care compun coalitia din România, inclusiv PNŢCD, reprezinta calea spre democratie si îndepartarea de comunism. Ce element, daca nu lectia asa-zisei mineriade a cincea, sa fi determinat aceasta schimbare radicala de atitudine? "Adevarul" este cel mai citit ziar din România de astazi, iar îngrijorarea acestuia fata de imobilismul practicat de actuala putere, unde PNŢCD e lider, este legitima. Spunând aceste lucruri, nu pot sa nu fac o pauza si sa subliniez atât pentru cititorul marunt, cât si pentru analistul versat al ziarului "Curierul de Vâlcea", ca trebuie sa facem o distinctie între cautarea lucida a cauzelor care au determinat venirea lui Cozma la Râmnicu Vâlcea si mecanismul diabolic continut în acuzatiile de tentativa de subminare a puterii de stat din România. Alaturi de libertatea presei, care continua sa fie una reala (cu mici disfunctionalitati), dreptul de a-ti exprima optiunea politica prin vot reprezinta una dintre putinele libertati câstigate dupa Revolutia din decembrie 1989. Acesta este mecanismul democratic prin care cetatenii României pot da un vot de blam puterii care i-a dezamagit.

As vrea, acum, sa ma întorc la Râmnicu Vâlcea, în zilele venirii minerilor. Trebuie sa afirm înca o data ceea ce este un truism, un adevar cunoscut de toata lumea: vâlcenii nu au fraternizat cu minerii, asa cum se spune. De altfel, am fost prezenti în momentul în care se constituia prima pagina a "Curierului" si eu sunt cel care a titrat "sute de vâlceni au fraternizat cu minerii", si nu mii, asa cum se putea auzi la posturile nationale de televiziune. Adevarul e ca aceste sute au devenit în câteva ore câteva mii. Nu stiu câti, poate doua-trei mii, poate mai multi. Daca este sa-i numaram si pe "gura-casca" de pe strazi, acest numar ar putea fi cu mult mai mare.

Totusi, Râmnicu Vâlcea are 120.000 de locuitori si sunt de acord cu aceia care spun ca vâlcenii care au iesit pe strazi sa-i aplaude pe mineri nu au fost reprezentativi. Cum reprezentativi nu au fost nici cei care au participat la marsul de condamnare a actiunii primilor si care nu au facut decât sa rasuceasca cutitul într-o rana care nu se va închide prea curând (în paranteza fie spus, trebuie sa afirm ca detest violenta celor care au manifestat în fata prefecturii si voi reveni aici, dar ca mie, personal, marsul organizat de Alianta Civica si Asociatia "Pro Democratia" mi s-a parut absolut funebru). O antiteza îngrijoratoare, care arata cât de jos este moralul vâlcenilor. Dar, ce faceau în acest timp restul de 117.000 de locuitori ai Râmnicului, admitând ca la aceste violente au participat circa 3000 de persoane? Pentru ca atâtia trebuie sa fi fost simpatizantii stângii care au vrut caderea guvernului si tot cam atâtia cei care au dorit sustinerea lui. Va spun eu ce faceau! Se uitau la televizor, cu mic, cu mare, cei care nu erau la serviciu si se minunau! Unii, evident, tineau cu minerii, altii erau împotriva lor. Pentru toti, însa, începea sa luceasca o speranta. Ca, în sfârsit, dupa ce vor fi încheiat pacea cu minerii sau dupa ce va fi cazut Guvernul, guvernantii îsi vor întoarce fata catre fiecare dintre ei. Ca vor întelege cât de greu este sa poti plati la începutul anului taxa pe cladiri (crunta inventie a antiliberalului ministru liberal Remes, coleg de partid al domnului Curcaneanu), taxa Basescu (nu mai comentez), întretinerea la bloc, curentul electric, factura telefonica, cablul TV, asigurarea la masina, cresa, caminul, facultatea copiilor si altele pe care le stiti fiecare dintre dumneavoastra mai bine. În total, sume care depasesc cu mult dublul venitului net al unei familii modeste. În aceste conditii, cum sa nu ne miram ca în sufletul acestor oameni care locuiesc în acelasi oras cu noi a mijit o raza de speranta! Vâlceanul simplu, care statea acasa si se uita la televizor, s-a bucurat atunci pentru ca a sperat ca, ori Guvernul va cadea, ori va întelege ca trebuie sa faca ceva si pentru el. Nici un om nu si-a pus, atunci, problema ca minerii actioneaza neconstitutional si ca sfideaza legile de baza ale statului de drept, care definesc o democratie. Acesti oameni nu pot fi condamnati si ei nu vor uita.

S-ar putea sa ma întrebati de ce scriu acum toate acestea. Pentru ca eu nu cred ca PNŢCD, partid care vine, în sigla si nu chiar în spirit, dintr-un trecut glorios al României, merita sa fie înfierat cu mânie proletara, asa cum face domnul Nicolae Curcaneanu cu toti cei care au strigat "Jos prefectul!", adica reprezentantul Guvernului în teritoriu (iarasi în paranteza fie spus, sa creada dumnealui ca îi putea spune cineva lui Cozma "Ai grija, ca dai în reprezentantul Guvernului în teritoriu!" - nici un om normal nu se exprima asa în momente de criza, cum a fost momentul de la Costesti - exprimare de altfel si foarte dificila, încercati si pronuntati).

PNŢCD are la Vâlcea cel putin doi oameni care, daca nu pot fi numiti exceptionali pentru ca nu mai au loc de domnul prefect, sunt doi lideri în toate mintile (cu mici greseli, pe care le facem toti, de altfel). Ei se numesc Sorin Zamfirescu, primar ales al Râmnicului - minus iesirile orgolioase nejustificate si Laurentiu Dumitrascu, deputat PNŢCD ales de vâlceni - minus declaratiile uneori insuficient gândite si trecute prin logica matematica a creierului sau. Pentru acesti doi lideri vâlceni ai PNŢCD, oameni lucizi, cu care se poate sta de vorba, scriu acest articol si pentru altii ca ei, care sunt sigur ca exista în acest partid, cum este exceptionalul ministru al Educatiei Nationale, Andrei Marga. Ei trebuie, dupa parerea mea, sa înteleaga primii aceasta capcana în care sta sa cada partidul lor. Caci partidul lor va trebui sa duca tara fie spre alegeri anticipate, ceea ce nu este de dorit, fie spre alegerile din anul 2000, ceea ce pare imposibil. Asta pentru ca România sa ramâna un stat democratic si ca sa mai avem o sansa sa iesim cu capul sus în lume. PNŢCD are de îndeplinit pentru aceasta o singura conditie: sa-si întoarca fata catre poporul român, macar catre cetatenii care l-au votat si pe care i-a scos din minti atât de mult, i-a transformat în niste oameni primitivi.

P.S. Printre alte drepturi câstigate dupa moartea a peste o mie de oameni în 1989, românii au câstigat dreptul elementar de a se sindicaliza si de a protesta atunci când le ajunge cutitul la os, de a manifesta si de a spune ca nu mai pot. Nici o hotarâre a unui prefect, primar sau tribunal nu poate încalca un drept continut în legea fundamentala a unui stat: Constitutia. Acest lucru este valabil în Statele Unite ale Americii. Pentru cei care nu stiu, România nu mai este un stat totalitar. La noi, justitia este legata la ochi cu batista în care îsi sufla nasul, din când în când, ministrul de justitie, oricare ar fi acesta.

O capcana fatala pentru PNŢCD (2)

P

e zi ce trece, elementele care ne duc la adevarul despre cea de a 5-a mineriada se înmultesc. Am subliniat pâna acum faptul ca dincolo de aparente sta un adevar fundamental: nu ne este prea usor sa suportam mereu fraza de dânsii inventata, cu care ne apleaca zi de zi în jug (Eminescu). Adica reforma. Am fi de acord si cu ea, daca aceasta reforma s-ar face pentru noi toti si nu în beneficiul unor minoritati politice cu pretentii europene si globaliste, care pretuiesc ideea de mondializare, fara a lua în seama suferintele unui popor care i-a propulsat în vârful piramidei. Sa stie ca acest popor suporta multe, dar are o limita a rabdarii.

Putini sunt aceia care si-au pastrat, în zilele mineriadei, coloana vertebrala dreapta. Vom reveni, pentru ca dorim sa ramâna negru pe alb ceea ce vom scrie despre ei. Astazi, ne vom opri la singurul element care merita sa fie laudat în toata aceasta poveste numita mineriada si pe care noi o consideram cusuta cu ata alba. Ni se pare demn de toata lauda efortul pe care l-a depus în aplanarea acestui conflict social Biserica Ortodoxa Româna, prin reprezentantii sai. Alaturi de episcopul Ioan de Harghita si Covasna, Prea Sfintia Sa Gherasim Cristea, episcop de Râmnic, a cautat si a gasit calea de mijloc între doua extreme. Din câte am aflat, si stie deja toata lumea, vorba blajina, comunicarea tainica între duhovnic si mirean, rugaciunea adresata Domnului, semnul crucii facut de toti cei prezenti au detensionat o atmosfera care ameninta sa pulverizeze negocierile. Daca vreti, a fost un miracol care ne-a aratat tuturor ca Biserica ramâne un stâlp al natiunii române. Poate singura neatinsa de ifose si mentalitati straine de fiinta acestui popor. S-a scris si se va scrie prea putin despre acest episcop de Râmnic, care nu este un erou de carton si care, de la înaltimea venerabilei sale vârste, nu conteneste sa se mai mire cum de mai exista unii cu mintea carora un acord parafat în Casa Domnului, cu o închinaciune, poate fi încalcat. Acest pacat de moarte îi trimite pe acei eroi de carton, despre care vom scrie mai târziu, într-o zona a spiritului gregar, unde nu exista decât morala interesului, fie el si cel de partid. Gherasim Cristea merita laudat, alaturi de toti ceilalti reprezentanti ai clerului prezenti la Cozia, spre deosebire de unii politicieni. Slujitorii Bisericii au demonstrat ca acest popor are o singura coloana vertebrala si ca Biserica crede în învatatura care ne cere noua, tuturor, sa nu vrem moartea pacatosului, ci îndreptarea lui. Toti cei care iau numele Domnului, Dumnezeului lor, în desert, vor sa se delimiteze de noi, prostii. Exista si pentru ei o pedeapsa, care va veni atunci când va fi sa fie. Cum zicea prefectul Nicolae Curcaneanu: "va veni o vreme când fiecare va plati pentru faptele sale".

P.S. La ora când scriu acest articol, prefectul si primarul vorbesc la Televiziunea Româna despre importanta Eclipsei pentru plaiurile vâlcene. Prea târziu! Vâlcenii au ramas pentru tot restul tarii "derbedeii" care a vrut sa dea jos prefectul, Guvernul si Presedintele. (Oare, cine a oferit Lumii aceasta imagine întunecata despre Vâlcea si vâlceni?) Ceea ce nu stiu acesti doi distinsi domni este ca eclipsa a început de foarte multa vreme. Între timp, PNŢCD a cazut în capcana, asa cum prorocisem: se spune prin târg ca dl. Sorin Zamfirescu s-a hotarât sa-si tina conferintele de presa fara deputatul Laurentiu Dumitrascu, iar la Spitalul Judetean a fost numit un nou director, doctorul Ploscaru, membru PNL. si schimbari vor mai fi, cu siguranta, pentru ca Satana e în ei, nu în noi, cum ziceam, prostii.

O capcana fatala pentru PNŢCD (3)

Document Info

Accesari: 6991
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare