CASA AMINTIRILOR

CASA AMINTIRILOR

Alan


Reya


Lulu

In acea zi ploiasa de noiembrie, cand soarele insangera cerul, strapungandu-l cu razele-i abia rasarite, cand cantecul vantului suna a jale si norii, asemeni unor balauri, se apropiau cu repeziciune, luau nastere o fetita plapanda si un baietel voinic, in doua familii diferite. La doar cateva secunde si saloane diferenta, d 545e48f oua suflete se zbateau sa ramana in bratele ocrotitoare ale mamelor.
- Ce nume doriti pentru fetita, doamna Toma?
- Sotul meu si cu mine ne-am hotarat sa o numim Reya, ni se pare un nume foarte frumos si prea putin intalnit.
- Pot spune cu mana pe inima ca ati ales intr-adevar un nume frumos si in acelasi timp semnificativ, dat fiind faptul ca inseamna raza de soare, iar in momentul acesta razele dau o lupta grea impotriva norilor dusmanosi ce vor sa intunece privelistea.
O usoara tuse ii impiedica incercarea de a zambi si privind cu duiosie catre mana de om ce plangea din rasputeri, incercand parca sa arate cat de mult se lupta pentru viata sa, o lacrima se prelinse pe obrazul obosit al Mariei.... Maria Toma era sotia inginerului Sylve Toma, un important om de afaceri si o persoana cu un suflet mare. Reya Toma era primul lor copil ce-l concepusera cu mari greutati, dupa ani intregi de incercari esuate. Incepusera o lupta grea contra destinului necrutator, insa reusisera in sfarsit sa aiba o bucurie; o raza de lumina calcase pragul spre lume facandu-i cei mai fericiti pamanteni. Din pacate insa, greul nu fusese nici pe departe trecut, pentru ca micuta Reya avea mari probleme respiratorii si putea muri in orice clipa daca doctorii nu o supravegheau atent.
In salonul vecin, o alta faptura luase nastere la o diferenta de doar cateva minute. Micutul invingator purta numele de Alan Gomor si era unicul fiu al tinerei familii Gomor. Alenia si Miho erau doi tineri proaspat casatoriti ce-si doreau foarte mult un copil. Cu toate ca situatia lor materiala nu era tocmai buna, hotarasera sa-si asume acest risc.
- Felicitari, doamna Gomor, aveti un baietel cu o pofta imensa de viata, se auzi glasul moasei ce asistase la nastere; pare foarte sanatos. Uitati! Tineti-l putin in brate.
Glasciorul micutului rasuna pana pe coridorul spitalului, ajungand la urechile Mariei. Un sentiment de liniste ii inconjura inima la auzul acelui sunet angelic, isi privi inca o data fetita cu aceeasi duiosie, isi privi sotul ingrijorat de starea fetitei si un ultim zambet ii aluneca pe buze....
- Chemati doctorul! Chemati doctorul! S-a ivit o complicatie la sala de nasteri. Mama a intrat in fibrilatie, hemoragia nu se opreste...
- Ce se intampla? Maria!!! Ce s-a intamplat domnule doctor, intreba Sylve disperat. Pentru Dumnezeu, spuneti-mi va rog!
- Domnule Toma va rog sa parasiti salonul...
- Dar sotia mea...
Nu mai apuca sa zica nimic. Fu smuls cu brutalitate de langa Maria si fiica lor si fu lasat afara, iar singura legatura cu ceea ce se intampla inauntru era un geam gros si rece.... In gat ultimele cuvinte pareau ca nu vor sa iasa: "Maria, nu ma parasi!". Disperarea sa nu mai avea margini; se simtea pierdut, nu mai gasea niciun sens zilei de maine, dar ceva il trezi din reverie...

Tata, esti bine?
- Ce spui? Iarta-ma, iar eram cu gandul in alta parte.
- Tata ma ingrijorezi. Stiam ca mereu inaintea datei mortii mamei te intristezi ingrozitor, dar acum simt ca este ceva mai mult. Gandul tau pleaca departe, fata ta imbatraneste cu fiecare minut ce trece, iar cearcanele isi fac loc sub ochii tai blajini.
- Reya mea scumpa, nu-ti mai face atatea griji in privinta mea. Gandeste-te ca peste putin timp vei avea examenele de final de semestru. Astea ar trebui sa fie principalele tale preocupari.
- Dar tata....
- Sss... nu mai zice nimic si vino la batranul tau tata de-l pupa. Raza mea de soare...
O sclipire blanda rasari in ochii lui Sylve, privindu-si fetita ce acum devenise o adolescenta superba. Inalta ca mama sa, semana izbitor de mult cu Maria, lucru ce-i mai alina din durerea pierderii ei. Reya era o fetita strengara, iubea sporturile si ii placea sa fie lider. Era o frumusete de fata ce facea orice cap sa se intoarca; parul ca abanosul si ochii-i ca taciunea se armonizau perfect cu tenul masliniu mostenit tot de la mama ei. Sylve ii facea toate voile si cu toate astea nu era deloc rasfatata. Inca de mica, Reyei ii placusera masinutele mai mult decat papusile, era ca baietelul tatei, insa asta nu o impiedica sa se transforme intr-o adevarata printesa cand imprejurarile o cereau. Elegant imbracata si plina de rafinament, micuta Reya cucerea inimile tuturor celor prezenti la diferitele petreceri la care il insotea pe tatal sau. Parea sa fie doua persoane intr-una.
- Tata... mai adauga Reya cu o voce scazuta si capul plecat, trebuie sa-ti mai spun ceva... sper sa nu te superi.
Imaginandu-si despre ce ar putea fi vorba, Sylve lua o figura amuzata si cu un zambet putin ironic zise:
- Acum ce nazdravanie ai mai facut? De ce mai sunt chemat la scoala?
- Dar de unde ai stiut? intreba Reya contrariata si rusinata in acelasi timp, te-au anuntat de la scoala?
- Nu, nu m-au anuntat inca, insa am banuit ca despre asta este vorba; te cunosc prea bine gazulita mea.
Rosie la fata, se aseza pe piciorul batranului ei tata si incepu sa-i istoriseasca ultima nazdravanie, asa cum o facea de fiecare data, cu lux de amanunte. Amuzat de cate ciudatenii ii mai pot trece prin cap scumpei lui fetite, Sylve adauga intr-un final:
- Stai linistita scumpo, o sa vorbesc eu cu directorul si o sa-i explic ca tot ceea ce ai facut a fost in autoaparare si ca ar trebui sa-l pedepseasca pe acel baiat nazdravan, nu pe tine. Dar acum spune-mi: de ce devii asa agresiva cand un baiat se apropie de tine?
- Tata?! Pai... incerca sa zica Reya imbujorata, pai sa vezi... eu, eu n-am mai avut un prieten pana acum... si... sincer, nu stiu cum ar trebui sa reactionez. Devin agitata, si incep sa spun tampenii... dupa care il trimit la....
- E de ajuns, spuse Sylve cu gura pana la urechi, nu e nevoie sa continui, imi pot inchipui si singur.
- Ai putea... sa-mi spui tu... ce ar trebui sa fac?
- Bine, bine scumpo, cum sa nu. Iti voi spune cam la ce sa te astepti de la un baiat si cum ar trebui sa te comporti in preajma lui.
Reya ingenunghe langa fotoliul lui Sylve si, punanadu-si mainile in poala lui, il privi plina de curiozitate. Povestea tatalui ei o captiva complet si pana seara tarziu discutara numai despre asta. Inainte sa se duca in camera sa pentru a dormi, il saruta pe frunte de noapte buna si ii multumi pentru toate sfaturile date, promitandu-i ca va tine cont de ele.
Adormi tarziu desi se pusese destul de devreme in pat. De fiecare data cand incerca sa inchida ochii, ii aparea in minte figura mamei sale pe care o cunostea decat din pozele aratate de tatal sau. Dintr-o data un sentiment de vina o cuprinse si lacrimile ii udara obrajii caramelati. Pentru prima data in cei 17 ani ce trecusera de la moartea Mariei si de la nasterea ei, Reya se gandi ca poate din vina ei mama sa murise. Incerca sa suprime gandul asta, insa imaginea mamei in sala de nasteri continua sa ii apara in minte. Isi lua perna in brate si-o stranse tare; adormi in cele din urma, repetand ca-ntr-un delir: "iarta-ma mama".
Dimineata se trezi putin obosita dar, vazandu-si tatal in bucatarie, incerca sa disimuleze, evitand astfel eventualele intrebari. Lua in fuga o felie de paine prajita cu unt, isi pupa tatal si o zbughi pe usa sub pretextul ca ar fi in intarziere. In drum spre scoala isi revazu mintal orarul si se gandi ca nu avea niciun rost sa se grabeasca, pentru ca oricum plecase mult prea devreme de acasa. Intrand pe poarta liceului o zari pe Lulu, prietena ei cea mai buna. Reya se grabi s-o ajunga din urma si o sperie putin, aceasta vazand-o ii sari in brate:
- Reya! Ce-i cu miracolul asta? Spuse ea amuzata. Cum se face ca ne onorezi cu prezenta asa devreme?
- Din cate stiu, s-o onorezi cu prezenta pe buna ta prietena e un mod de a mentine prietenia mai mult, raspunse Reya intrand in jocul actoricesc al lui Lulu.
Rasera cu pofta si se imbratisara de parca nu s-ar fi vazut de multa vreme. Reya isi aprecia enorm prietena, o fata bine crescuta, cea mai mica dintre cei 5 frati ai familiei sale si care, in ciuda greutatilor materiale, era mereu zambareata.
Se cunoscusera inca din perioada in care erau in scoala generala, la petrecerea unei prietene comune. S-au inteles perfect din prima clipa, insa niciuna din ele nu a dat importanta acestui fapt, gandindu-se ca poate nu se vor mai revedea vreodata. La inceperea primului an de liceu, au constatat cu placere ca urmau sa fie colege de clasa. Aici a inceput o prietenie gingasa intre doua fete poznase, puse mereu pe sotii. Erau mai ceva ca doua surori. Unde era una trebuia sa fie si cealalalta. Pe parcurs lucrurile s-au mai schimbat, insa nu atat de mult incat prietenia lor sa se deterioreze. Nu mai erau in aceeasi clasa dar aveau posibilitatea de a se vedea in pauze, Lulu ramanand in acelasi liceu ca Reya. Nu-si mai petreceau tot timpul impreuna ca in primul an, dar in vacante nu se desparteau niciodata.
Se asezara pe bancuta lor speciala din parculetul liceului si incepura sa-si povesteasca despre activitatile lor din weekend-ul precedent. Din una-ntr-alta ajunsera la amintirile legate de liceu, de bancuta aceea si de prietenia lor.
- Cate amintiri poate duce o simpla bancuta... zise Lulu cu un aer melancolic deloc caracteristic firii sale.
- Da... aproba Reya, parand sa nu observe schimbarea prietenei sale, ti minte cand s-au certat acei indragostiti acolo, la umbra salciei de langa fantanita? Ai incercat sa imortalizezi momentul pe telefon, ca sa-l poti  transpune in cuvinte, in noul tau roman.
Inchizand ochii, Lulu incerca sa retraiasca acel moment si o urma de suras ii insenina fata. Cauta in telefon si, abtinandu-se cu greu de la ras, ii arata poza facuta atunci. Rasera amandoua cu pofta de idea ciudata a lui Lulu de a pastra atata timp acea poza. Insa nu toate amintirile legate de acea bancuta erau fericite... acea bucata de lemn purta in spatele ei si tristetile ascunse ale fetelor: suspinul primului dispret, furia unei note luate pe nedrept ori chiar singuratatea despartirii lor - perioada in care Reya fusese foarte bolnava, iar Lulu se retragea pe bancuta incurajandu-se cu gandul ca oricand Reya putea intra pe poarta liceului.
O liniste apasatoare se lasa intre ele la amintirea acelei intamplari neplacute. Amandoua priveau in jos cu privirea goala. Cateva lacrimi rasarira in ochii lor. Privindu-se, un sentiment ciudat de teama le invalui inima si mintea. Reya cuprinse fata lui Lulu intre palme si, incercand sa schiteze un zambet, ii zise:
- Promite-mi un lucru: niciodata, asculta-ma, niciodata sa nu lasam destinul sa ne desparta! Orice ar avea in plan pentru noi, sa-l obligam sa ne cuprinda pe amandoua.
- Reya...
Lasand frau liber lacrimilor, se imbratisara puternic, timp indelungat. Se linistira intr-un final si privindu-se zambira.
- Cred ca ne-a picurat ceva, zise Lulu cu un aer comic, altfel nu imi explic de ce am avea fetele umede.
Reya chicoti si o mai imbratisa o data pe buna ei prietena. Lulu se ridica, isi sterse urmele de lacrimi si ii zise Reyei ca trebuie sa plece la ora. Reya privi la ceas si constata cu parere de rau, ca ea mai avea de asteptat ceva timp pana sa inceapa orele ei; oftand ea isi privi prietena departandu-se si scoase o carte pentru a-si gasi ocupatie. Nu apuca sa se afunde bine in lectura, ca ceva ii atrase atentia: doi baieti mai mari isi bateau joc de un altul ce parea nou venit, deoarece Reya nu-si aminti sa-l mai fi vazut prin liceu. Cei doi erau bunii prieteni ai lui Darien, baiatul cu care se luase la cearta zilele trecute. Sore si Kei erau doua personaje ale liceului, erau considerati mascaricii clasei. O deranja enorm nesimtirea celor doi, astfel ca se hotari sa intervina:
- Hey, voi doi! le zise ea cu indrazneala. Imi puteti explica ce incercati sa faceti voi aici? "Doamne, iar se va ajunge la urechile directorului. Numai de tata mi-e jena." se gandi dupa ce se adresa baietilor.
- Cata onoare! Domnisoara Reya ni s-a adresat, zise unul dintre ei batjocorind-o.
- Sper ca pe noi n-o sa ne iei la bataie cum ai facut cu saracul Darien. Nu ne-am apropiat noi de tine, ci tu de noi, continua celalalt cu acelasi ton nesimtit.
Parand sa uite pentru o clipa de baiatul cel nou, cei doi se napustira cu botjocuri asupra Reyei, care aproape plangea de furie, insa nu le lasa ragaz si le raspunse istet, fara a le lasa impresia ca fusese lezata in amorul propriu:
- Voi chiar credeti ca am facut toate acele lucruri doar pentru ca nu stiu sa ma comport in apropierea unor idioti ca voi? Va inselati amarnic! Am vrut doar sa-i explic, in felul meu, ce inseamna sa respecti pe cineva care are deja o relatie.
- Tu chiar crezi ca o sa inghitim gogoasa asta? adauga Sore pe un ton ironic si apropiindu-se o cuprinse de umeri. Pe cine iti inchipui ca poti pacali. Tu n-ai avut niciodata un prieten, asa ca nu mai inventa astfel de scuze.
- De ce esti atat de sigur de ceea ce spui? riposta Reya desprinzandu-se din stransoarea mainilor lui.
Privi strengara catre baiatul nou, care fara sa-si dea seama de motiv, ramasese inca langa agresorii sai, cu toate ca avusese la un moment dat posibilitatea de a se face nevazut.
- Buna, iubitule! zise brusc Reya cu o voce senzuala. Fara sa mai stea pe ganduri, ii sari in brate presupusului prieten. Fa-mi jocul, ii sopti ea la ureche, astfel vom scapa amandoi cu fata curata.
- Buna, iubito! raspunse acesta incercand sa-si ascunda surprinderea si ii saruta buzele, ca sa faca scena mai credibila. Pe unde ai umblat? M-am ratacit in liceu cautandu-te.
- Imi pare rau ca te-am lasat singur. Promit ca nu se va mai repeta, adauga Reya fericita ca nu fusese data de gol.
Cei doi baieti incremenisera de uimire. Nu mai stiau ce sa creada. Satisfacuta de rezultat, Reya il lua de cot pe cel nou, zicandu-i ca vrea sa-i arate restul liceului. Intorcandu-se spre Kei si Sore, spuse malitios:
- La revedere baieti! Aveti grija de voi!
Ajungand la o oarecare departare de ei, Reya se asigura ca nu poate fi vazuta si ii dadu drumul cotului baiatului cel nou.
- Imi pare rau ca te-am atras in asta....
- Nu e nevoie sa te scuzi, ii zise el acoperindu-i buzele cu degetul aratator. Ar trebui sa-ti multumesc pentru ceea ce ai facut pentru mine, m-ai salvat de la o situatie penibila. Din cauza celor intamplate am uitat sa ne prezentam: ma numesc Alan. Imi pare bine!
- Reya... de asemenea. Esti nou, nu-i asa?
- Da. Presupun ca nu e foarte greu de observat, zise Alan zambind.
- Asa este, in plus eu cunosc aproape tot liceul.
- Cum se poate asta? intreba el amuzat.
- Pai, tatal meu este sponsorul principal al liceului si din acest motiv e in avantajul lor sa se dea bine pe langa fata celui ce practic detine scoala, il lamuri Reya cu un aer trist. Majoritatea celor care se apropie de mine o fac pentru ca se gandesc ca au ceva de gastigat de pe urma prieteniei cu mine. Asta ma deranjeaza enorm, urasc ipocrizia.
- Te inteleg. Dar eu n-am venit cu niciun gand ascuns la tine, ba din contra, tu esti cea care m-a abordat, adauga Alan, vrand sa o inveseleasca putin. Acum insa, avem o mica mare problema, aceea ca acei nesimtiti cred ca noi suntem impreuna. Cum ai de gand sa lamuresti neintelegerea asta?
- Ma gandeam ca, daca nu te deranjeaza, am putea continua farsa asta ceva timp... ce zici?
- Din partea mea nu e nicio problema, dar nu te vor deranja barfele ce vor iesi? Faptul ca tu, fata finantatorului liceului, esti prietena unuia dintre cei mai saraci elevi, va aduce dupa sine multe vorbe.
- Nu ma intereseaza asta. Atata timp cat cei ce conteaza vor stii adevarul si nu vor zice nimic, eu sunt multumita.
Zambira amandoi si schimbara subiectul, incercand sa se cunoasca mai bine. Simteau ca se cunosc de o viata, cu toate ca era prima data cand se vedeau. De faptul ca nu se mai intalnisera pana atunci, erau amandoi siguri; ea se tregea dintr-o familie instarita, pe cand el era fiul unor oameni simpli, ce se despartisera din cauza nepotrivirii de caracter. Mama lui se recasatorise impunandu-i un tata vitreg, iar de tatal natural lui nu mai auzise nimic de mult timp. Casatoria mamei ii adusese schimbarea numelui in Mikail, nume pe care-l ura pentru ca nu era al tatalui pe care il iubea atat de mult.

- La multi ani, scumpa mea!
- Multumesc tata! E superb cadoul de la tine. Abia astept sa i-l arat mamei, cand mergem la cimitir. Cu siguranta o sa-i placa si ei.
- Cu siguranta... Dimineata devreme vom merge in vizita la ea.
- Te iubesc, tata!
- Si eu te iubesc, raza mea de soare! Acum du-te la culcare, maine ne trezim devreme ca sa ai timp sa te intalnesti cu Lulu dupa-amiaza.
- Bine taticutule, dar incearca si tu sa dormi. Te vei simti mai bine astfel. Mama o sa se intristeze daca te vede abatut.
Sylve ii saruta fruntea si ii promise ca o sa adoarma si el in cele din urma. Neincrezatoare in promisiune, Reya merse insa in camera ei si de cum inchise ochii, adormi bustean.
O noua zi adusa de soare, se arata din umbra celei de ieri; era 26 noiembrie, ziua in care Reya se nascuse si ziua in care mama ei se stinsese din viata. In fiecare an, la aceasta data, Sylve si Reya mergeu la cimitir sa puna o floare la mormantul Mariei. Acesta era singurul loc in care micuta raza de soare isi gasea alinarea, cand o suferinta ii innegrea sufletul de amaraciune. Aici vorbea nestingherita cu mama ei, ii povestea ofurile si reflecta, intrebandu-se cum ar fi rezolvat Maria problemele. Cimitirul, era de asemenea si cel mai linistit loc, in care imaginatia ei putea zburda in voie. Adora arta fotografica si nu se dezlipea niciodata de aparatul de fotografiat. De foarte multe ori fusese mustrata de Sylve din cauza pozelor sumbre facute in cimitir, dar Reya la acestea tinea cel mai mult. Prin intermediul lor se simtea mai aproape de mama ei.
Ajunsi la cimitir, Reya si Sylve aprinsera cate o lumanare. Reya nu reusi sa-si retina o lacrima ce se rostogolii pe obrazul batut de vantul tomnatic. Ingenunche in fata mormantului si lasa floarea sa ii alunece din mana. Cu glasul stins incepu sa zica:
- Mama, mai adun un an la cei ce trec din viata mea. Sunt cu inca un an mai aproape de tine.
Lacrimile n-o mai lasara sa zica nimic. Sylve o ridica si o imbratisa puternic. Incerca sa o linisteasca, o ruga sa uite gandurile negre si ii saruta fruntea. Se asezara pe unul dintre mormintele din apropiere si privira in gol mult timp. Vantul ce ameninta sa se inteteasca, ii facu, in cele din urma, sa se pregateasca de plecare. Reya il ruga pe Sylve s-o lasa singura cateva momente. Resemnat, acesta accepta si se indeparta. Cateva picaturi de ploaie stropira firele de iarba ce dansau in ritmul vantului; soarele amiezii incerca sa iasa din umbra norilor, insa era zadarnic. Reya privi spectacolul sumbru dat de natura si suspina imbratisand piatra funerara a mamei ei. Fosnetul frunzelor ii transmise un sentiment ciudat de revigorare. Era ca si cum cineva i-ar fi poruncit sa zambeasca. Isi sterse lacrimile, ii flutura un sarut mamei si se indrepta spre masina, unde Sylve o astepta posomorat. Cu un zambet cald pe buze, Reya ii zise:
- Tata, cred ca mama vrea sa fim fericiti. Sa incercam ca de azi inainte sa zambim mai des.
- Oh, pisoias! Daca te vad pe tine fericita, mie mi-e de ajuns.
- Te iubesc tata!
- Si eu, comoara mea!
Urcara in masina si, inainte sa porneasca, Sylve isi incrucisa privirile cu cele ale Reyei, care ii zambi putin dezolata. Isi promisese in sinea ei sa zambeasca mai des, insa acum simtea ca nu poate. Zambetul ii pierea de pe chip cu cat se departa mai mult de cimitir. Privirea ii era piezisi si mintea departe. Se cufunda in vise, cladindu-si un viitor imaginar in care aparea si mama ei. Cu toate ca era constienta ca astfel de ganduri ii fac mai mult rau decat bine, nu inceta sa le creeze.
Cand ajunsera acasa, Lulu deja era acolo si ii astepta. Isi imbratisa prietena si il saluta politicos pe Sylve, care se bucura ca Reya nu ramanea singura.
- Scumpo, trebuie sa plec la firma. Tu iesi cu Lulu, dar vedeti unde mergeti pentru ca, din cate se pare, ploaia nu ne iarta nici azi.
- Nu-ti face griji tata, vom merge la localul obisnuit si vom sta acolo pana mai tarziu. Daca nu se opreste ploaia pana cand plecam, te sun.
- Da, asa e cel mai bine, incuviinta Sylve. Astept telefonul tau. La revedere fetelor, aveti grija ce faceti. Nu intrati in probleme, si zicand asta o privi amuzat pe Reya, care se simtea deja cu musca pe caciula. Ea ii darui un zambet, ceea ce-l facu sa plece linistit la lucru

Ramase singure, fetele mersera in camera pentru ca Reya sa se poata schimba. Lulu se aseza pe pat in timp ce prietena ei rascolea, fara chef, sifonierul.
- Esti mai trista ca niciodata, Reya. De ce? S-a intamplat ceva la cimitir? indrazni Lulu sa intrebe.
- Nu Lulu, nu s-a intamplat nimic, ii zise Reya asezandu-se langa ea. Doar ca... as vrea, macar pentru o clipa, sa ma pot bucura de prezenta mamei. Ma intristez enorm cand il vad pe tata incercand sa-si ascunda propria amaraciune, pretinzand ca e puternic. Insa eu stiu cel mai bine cat de mult ii duce lipsa. Uneori cred ca ma considera vinovata de...
- Reya! striga Lulu intrigata. Sa nu mai spui niciodata o astfel de prostie. Nu a fost vina ta si nici tatal tau nu e de alta parere. Revino-ti!
Reya intoarse privirea si cu vocea scazuta zise:
- Am putea schimba subiectul? Oricum nu mai conteaza asta acum. Tot ceea ce mai are importanta pentru mine e urmatoarea clipa. Imi face rau sa privesc inapoi.
- Te inteleg si voi incheia discutia asta, dar cu o singura conditie: aceea de a nu te mai invinovati singura cand nu ai nicio vina. Ok?
- Ok. Promit. Acum spune-mi un lucru: e doar impresia mea sau tie iti place Alan?
- Mie? In niciun caz! Sau poate, doar putin. Dar tu esti cea care petrece cea mai mare parte din timp cu el. Tu nu-l placi deloc?
- Nu. Cum asa? Suntem doar buni prieteni "si asa vom ramane, daca lucrurile stau astfel", gandi Reya incercand sa nu se lase tradata de expresia fetei. "Daca tu il placi, eu nu ma pot baga". Ce zici de bluza asta? schimba brusc subiectul. N-am mai imbracat-o de veacuri si imi place enorm. Cred ca se potriveste cu blugii negrii.
- A cui inima vrei s-o furi? intreba Lulu amuzata. Ti-ai dat intalnire cu cineva la local si mie nu mi-ai zis?
- Pai... de fapt chiar ne intalnim cu cineva la local.
- Ce? Astept detalii chiar acum, nu scapi fara sa-mi spui cine e EL.
- Nu te gandii la ce nu trebuie, dar cred ca o sa-ti faca placere sa afli...
- Sa nu-mi spui ca...
- Exact! Chiar el. Si daca-ti spun si motivul, mori.
- Adica?
- E si ziua lui!
- Tu vorbesti serios? Cum se poate asa ceva?
- Nu stiu. Si eu am fost mirata cand am aflat. Si-ti mai spun o coincidenta bizara?
- Uimeste-ma!
- Suntem nascuti in acelasi an, doar la cateva minute diferenta.
- Ar fi culmea sa va fi nascut si in acelasi spital, adauga Lulu, amuzandu-se de ironia sortii.
- Nu cred ca e posibil asa ceva, "sau poate e? Nu, e imposibil!", ar fii prea de tot.
- Necunoscute sunt caile Domnului, zise Lulu, privind spre cer cu o figura evlavioasa.
- Frumoasa predica, Sfanta Lulu, rase Reya, aruncad cu o perna spre prietena ei. Cand organizeaza manastirea urmatoarea intrunire? Nu de alta, dar sa stiu cand fug de-acasa.
- Va rugam frumos, don'soara Reya, putin respect pentru inaltimea mea "Maica Lulu", adauga Lulu cu o seriozitate disimulata.
- Ah, piscotel. Ce figura esti. Merci mult! M-ai facut sa rad putin.
- Sunt aici oricand, draga Fulga.
Rasera indelung, Reya continuand sa se imbrace. Asezata turceste in fata sifonierului, mai arunca, in timp ce o asculta pe Lulu, cate o privire fugara spre fereastra, ce parea sa oglindeasca o alta lume dincolo de ea. O alta dimensiune parea sa isi intinda granitele in acel peisaj tomnatic. Frunzele uscate se lasau aninate in dansul vantului, iar copacii dezgoliti le plangeau amintirea. Cantecul jalnic al naturii se facea auzit pe la geamuri, facandu-le pe fete sa tresara putin.
Se hotarara intr-un final sa se desprinda de lumea fantastica, creata de vantul melancolic de toamna, si se indreptara spre iesire. Lulu era nerabdatoare sa ajunga la local, unde Alan probabil ca ajunsese deja. Asteptand taxiul, Reya tresari brusc:
- Asteapta-ma! Am uitat aparatul.
- Dar Reya... intarziem!
- Nu dureaza mult, stiu exact unde e. Stii bine ca nu ma pot desparti de aparatul meu foto.
- Uff... mereu faci la fel. Ma mir ca nu-ti pierzi si capul, la cat de imprastiata esti.
- Esti rea, zise Reya razand, si iesi pe usa cu aparatul in mana. Ai vazut? L-am gasit.
- Datu' Domnu'! o ironiza Lulu in gluma. Acum ce mai astepti de nu urci in taxi?
- Stai asa, ca mi-am prins tocul intr-o chestie.
- Esti de pomina, stiai? adauga Lulu pufnind in ras.
Reya ii urma exemplul si rase indelung, chiar ii dadura lacrimile. Urca intr-un final in taxi si, fericite, pornira spre local. Cativa stropi de ploaie indraznira sa se arate, insa nu intr-atat incat sa persiste peste zi, lasand norii sa fie imprastiati de mici si timide raze de soare. Orasul era viu, picaturile de ploaie nu-l speriasera, ba mai mult, invitasera iubitorii unor privelisti schimbatoare, la promenade de-a lungul bulevardului. Terasele erau impanzite de tineri ce cautau relaxarea dupa o saptamana de munca. Lulu urmarea cu privirea, placut surprinsa, acest decor, deloc caracteristic unui sfarsit de toamna. Adancita in reflectarea ei, visa, cu ochii deschisi, la viitor. Incerca sa-si inchipuie schimbarile ce ar putea surveni odata cu trecerea timpului; se imagina plecand pentru o vreme din oras, iar la intoarcere uimirea sa-i invaluie chipul. Crea o poveste numai a ei, in care lua nastere o idila intre ea si Alin, iar vremurile erau prielnice. Erau toti trei in Penel, studenti la cea mai buna universitate, formand un trio de nedespartit. Isi imagina o reintoarcere aparte. Voia sa viseze la schimbari, simtea nevoia sa creada ca absenta ei va aduce dupa sine lucruri noi si frumoase. Si-o inchipuia pe Reya gasindu-si iubirea la revenirea in tara si aveau sa-si lege destinele de persoanele iubite in acelasi timp, ramanand mereu prietene.
Reveria ii fu intrerupta cand taximetrustul spuse puternic:
- Pe unde doriti sa opresc?
- Ar fi mai bine sa opriti mai in fata, se auzi vocea Reyei, acolo, langa acea masina rosie. Hey, Lulu!
- Am ajuns?
- Da. Hai, coboara! Dar in ce galaxie te-am pierdut?
- Nu ma lua in seama, zise Lulu chicotind, ma stii doar; am si eu momente in care ma las purtata de vise.
- Tocmai asta e: ca tu nu esti melancolica din fire. Oricum, ai doar grija sa nu te pierzi de tot pe acolo si sa nu mai gasesti cale de intoarcere.
- Dramatizezi prea mult Reya! Esti atat de amuzanta cand iti faci griji.
Prefacandu-se imbufnata, Reya o cuprinse in brate pe Lulu si-i dadu o castana, adaugand cu zambetul pe fata:
- Asta e ca sa nu te mai amuzi pe seama mea, nebunico!

Intrara in local zambind si glumind. Caldura ce le invalui la intrare era atat de placuta; intregul ambient era placut. Atmosfera familiala creata de cei prezenti le facu pe fete sa se simta ca acasa. O usor miros de zahar ars cuprindea intreaga incapere, iar peretii de lemn, acoperiti cu tablouri vechi, aveau un aspect rustic. Muzica se auzea in surdina si zumzetul persoanelor dadea impresia unor furnicute harnicute.
Alan ajunsese de ceva timp deja si le astepta putin ingandurat. Comandase un cappuccino pe care-l savura cu o placere enorma. Dupa fiecare gura sorbita, el framanta lingurita in lichidul maroniu, vrand parca sa provoace un vartej. Privea pierdut spre fereastra, urmarind norii care parca nu voiau sa se indeparteze, insa erau siliti de razele sprintene de soare, ce cu greu ii biruisera.
Reya se apropie incet de Alan, nevrand sa-l trezeasca din reverie si se apleca usor spre urechea lui. O soapta suava lasa sa-i paraseasca buzele:
- Alan!
Chemarea calda ce-i paru deloc aievea lui Alan, il trezi parca dintr-un vis adanc.
- Reya!... Lulu! M-ati speriat putin.
- Scuze! Nu a fost cu intentie, zise Reya strengar. La multi ani! Adauga ea sarutandu-l pe obraz.
- La multi ani si tie! Geamana mea!
- Ar fi mai bine daca nu ai folosi cuvantul asta, se auzi si vocea lui Lulu in cele din urma, nu stiu de ce, dar imi da fiori.
- Daca pe tine te trec fiorii, inchipuie-ti cum ne-am simtit noi cand am aflat ca suntem nascuti in aceeasi zi!
- Alan are dreptate. A fost un moment tare straniu. Chiar nu ma asteptam.
- Eu propun sa nu mai vorbim despre asta, nu de alta da poate avem cosmar la noapte, zise Alan razand. Luati loc! Eu unul sunt curios sa vad ce am primit si, cu permisiunea voastra, am sa deschid cadourile. Voi intre timp comandati ce vreti.
- Sper sa-ti placa ce ti-am luat...
- Cu siguranta.
Alan desfacu darurile si ceea ce vazu ii incanta privirile: Reya ii cumparase un glob in interiorul caruia era o casa pe o plaja in miniatura; de la Lulu primii un tablou pictat de ea si o felicitare. Ambele cadouri ii facura mare placere. Se imbratisara toti trei calduros, apoi incepura sa vorbeasca de diferite lucruri.
Afara intunericul incepuse sa-i ia locul luminii, iar norii ingreunau inca cerul rosiatic, insa cadrul sumbru nu-i distragea pe cei trei amici de la discutia plina de interes, ce se desfasura aprinsa. Aflau lucruri noi unul despre altul, iar unele dezvaluiri ii lasau pur si simplu cu gura cascata.
- Spune-mi sincer, incepu Reya, care a fost motivul pentru care ai venit in orasul acesta, la liceul nostru?
- De fapt si de drept, raspunse Alan, mutarea asta a fost mai mult fara voia mea. Eu unul, la vremea aceea, as fi preferat sa raman in orasul meu, cu prietenii mei, in locul de care simteam ca apartin. Dar eu nu aveam niciun cuvant de spus dat fiind faptul ca sunt inca minor.
- Adultii astia isi inchipuie ca ei stiu mereu ce-i mai bine pentru noi, dar se inseala amarnic.
- Vezi tu, Lulu, mama mea voia sa fuga de tot ce-i amintea de tata si de aceea a hotarat, impreuna tatal meu vitreg, sa ne mutam departe. Parerea mea nici n-a contat. N-aveam incotro, decat sa-i urmez pana la capatul pamantului, daca ei asta voiau. Oricum nu mai conteaza. V-am cunoscut pe voi, ceea ce compenseaza tot ce am pierdut odata cu mutarea aceasta.
- Ok, ma faci sa rosesc, zise Reya acoperindu-si fata cu un servetel. Inceteaza!
- Cuvinte frumoase rostesti, adauga Lulu cu jumatata de gura si cu ochii in pamant. Sa stii ca vei fii mereu prietenul nostru, ridica privirea, indiferent daca o alta mutare a ta ne va desparti.
- Va propun sa facem un pact, dragi prieteni. Sa ne promitem ca orice s-ar intampla o sa tinem legatura si, peste ani, cand vom fi batranei, sa ne reintalnim si sa depanam amintiri cu nepoteii alaturi.
- Reya, ai o imaginatie atat de bogata...
- Alan, nu rade! zise Reya lasandu-si privirea sa se piarda dincolo de fereastra. Imagineaza-ti! Fiecare cu perechile noastre, sprijinindu-ne intr-un baston, povestind si amintindu-ne de momentele astea. Oh! Ce viata!
- Reya o iei razna rau de tot, zise Lulu razand.
Rasera toti trei, insa in spatele fiecarui zambet se ascundea o timida reflectare la ceea ce spusese Reya. Nu zisese nimic iesit din comun si la urma urmei, de ce nu ar putea avea finalitate? Muzica rasuna din cele mai ascunse colturi ale incaperii si parca se impreuna cu rasetele celor din jur. Clubul era plin, dar ei se simteau ca si cum ar fi fost singuri si nimic in jur nu ar fi avut viata. Pierdusera de mult sirul povestilor. Orele treceau ca adierile usoare de vant, clipele erau mai usoare ca aerul unei seri de toamna. Pe nesimtite, noapte isi facu loc si luna isi arata primele raze timide. Privind ceasul, Reya suspina adanc; ii era atat de greu sa se desparta de acea atmosfera placuta, de acea zi minunata, pe care ar fi vrut s-o pastreze pentru totdeauna.
Nici nu-si dadu seama cand ajunsese in taxi, despartirea de Alan parea un episod ce lipsea din memoria sa. O privi pe Lulu care se uita lung spre local, voind parca sa nu-l paraseasca. Imaginea asta o amuza putin. Era ca si cum ar fi privit la un catel luat cu forta de la mamica lui. Masina porni, lasand in urma ei doar o mica dara de fum ce se pierdu usor in negura serii. Alan isi ridica privirea spre cer in speranta ca va intalni, poate, vreo stea ratacita, insa cerul era mai mult negru decat albastru si nu era strapuns decat de secera lunii ce incerca sa se ascunda in spatele unui nor lenes. Putin dezamagit, merse spre casa, adancindu-se in ganduri. Pe aleea pustie parea un strain venit de pe alte meleaguri; isi ridicase gulerul de la jacheta, isi varase urechile in guler, iar mainile isi cautasera adapost in buzunare. Mergand alene, silueta i se contura in spatele umbrelor misterioase. Vantul domol i se juca prin buclele blonde si rebele, patrunzand usor si pe sub haine, lucrul asta il facu pe Alan sa se cutremure putin si sa se ghemuiasca si mai mult in propria-i singuratate.
"Ma-nfioara cumplit pustietatea asta, mii de ganduri se amesteca in mintea mea si parca toate au legatura... cu EA".

- De ce???
- Ce e? Ce s-a intamplat?
- S-a amanat un test...
- Reya!
- Da?! zambi ea caraghios, clipind des, ca o domnita indragostita.
- Of, Doamne... Ma bagi in sperieti si apoi imi vii cu asta. Am crezut ca e vorba de ceva mai grav.
- Draga mea Lulu, zise Reya, punandu-i o mana pe dupa umeri, spune-mi tu: ce poate fi mai grav pentru o tocilara ca mine, lua o fata de intelectuala, lasandu-si ochelarii pe nas, decat sa se amane un test. Zau daca am chef sa ma mai apuc iar de invatat.
- Lasa draga mea, ca stiu eu ca ti-a mai ramas inca ceva in cap si iti va fi foarte simplu. In plus nu esti tu tocilara: mie-mi spui?!
- Uneori chiar mi-as dori sa fiu.... Poate ca asa m-ar evita mai multi din cei care se dau bine pe langa mine doar din interes.
- Nici daca ai fi dracu in persoana nu te-ar evita... nici nu-ti inchipui ce pot face unii din pura convenienta.
- Pot intra in pamant? Vreau sa fiu un strut.
- Nu te mai prosti! Nu le poti face pe plac dusmanilor asa ca hai la ora si lasa balivernele pe alta data.
- Am istoria... urasc ora asta!
Lulu se departa putin si o privi din cap pana in picioare apoi zise raspicat si cu un aer de superioritate:
- Domnisoara, la scoala nu vii doar de placere, vii ca sa te cultivi! Ai inteles? Tineretu' din ziua de azi... Ce se va alege de lumea asta?
- Lulu, ti-am zis eu ca trebuie sa te faci comediant, zise Reya pufnind in ras. Am o idee: de ce nu vii la mine la ora? Oricum n-o sa remarce nimeni ca doar esti de-a casei. Ce zici?
- Sorry Reya, dar azi nu pot. Am simulare pentru testul de maine.
- Uff! exclama Reya imbufnata. E nasol.
- Sa stii! Dar ce sa-i faci? Ne resemnam... ca doar la asta sunt buni elevii.
- Ne vedem mai tarziu atunci.
- Da. Da-mi un pupic si nu mai fi suparata.
- Pa!
- Pa!
"Ce frig e azi! Cum poate o zi atat de frumoasa sa fie sfasietor de geroasa? Si atata singuratate se-ngana in jur; mi-e teama! Si nu de-un test sau de-o lucrare, e ceva mai mult. Gata! Termina! Un gand frumos e tot ce vreau. Lulu... ai grija de tine! Alan... unde esti? Lulu? Alan? Ce bine le-ar sta impreuna... in plus ea il place, nu vad de ce el nu ar placea-o. Dar eu? Ce vreau defapt? Ce trebuie sa vreau? Scarile astea-mi par infinite. Unde le e capatul? De ce suna clopotelul mai tare ca niciodata? Sunetul lui ma irita. Incotro se grabesc ceilalti? Eu n-am motiv sa ma grabesc... e o materie pe care o urasc. Profesoara mi se pare venita de pe alta planeta, atat la propriu cat si la figurat. Arata de parca s-ar fi jucat matele in capul ei... sau aia erau lilieci cumva? Ha, ha, ha! Iar ochelarii aia... pentru Dumnezeu! Unde a gasit ramele alea din epoca de piatra? Pe langa asta se imbraca de la second-hand si uita sa se spele cu lunile. Daca simtim macar o data pe an miros de parfum de la ea ne inchinam si-i multumim lui Dumnezeu ca a mai trezit-o, chiar si pentru o clipa...
Banca mea, vechea mea banca. Aici am stat cu Lulu cand inca era colega mea. Acum Vera a devenit colega mea de banca. Vera... n-am ce spune despre Vera, doar ca e prea linistita cateodata. Are prea putini prieteni insa. Seamana cu mine intr-un anume fel, numai ca ea incearca sa-si cumpere prietenii in loc sa-i castige, apoi se intreaba unde a gresit. Faptul ca are bani n-o face cu nimic mai buna decat ceilalti."
- Luati loc! Aveti absenti?
"Sa luam loc? Dar "buna ziua" cand s-a zis? Oricum nu mai conteaza. Ora asta am sa dorm putin. Nu va observa nimeni."

- Lulu, buna!
- Buna, Alan!
- Unde e Reya? Ea nu vine cu noi la plimbare?
- Pai... Reya are istoria. Nu putea lipsi. A zis ca vine data viitoare.
- Ce mai profesori! Obliga elevii sa vina in ultima saptamana pana si la cele mai insignifiante materii. Oricum e pacat ca nu e si ea.
- Daca nu vrei, nu mai iesim noi acum si asteptam sa fie si Reya libera.
- Nu, stai linistita! O sa ne distram si in doi. Vino! Am o surpriza pentru tine.
- Cum asa? Ce surpriza?
- Vino si ai sa vezi!
- Ok! Dar nu-mi plac in mod deosebit surprizele, pot fi si neplacute cateodata.
- Te asigur ca nu va fi deloc neplacuta surpriza mea.
Alan o lua de mana si o indemna sa-l urmeze. I se paru ciudat cand se vazu in fata parcului si-l intreba la ce surpriza se referise. Alan nu-i raspunse si continua sa o traga cu entuziasm dupa el. Lulu incerca sa afle unde era dusa, insa primi drept raspuns un zambet larg si un indemn gingas:
- Ai putina rabdare!
Intr-un final ajunsera intr-o parte a parcului in care ea nu mai fusese niciodata. Ce vazu acolo ii minuna ochii: un raulet ce curgea suav, ducea in cursul sau frunzele aramii ale copacilor ce se aflau de-o parte si de alta, iar patura colorata de la radacinile acestora era adapost si loc de joaca pentru doua veverite nazdravane. Intreaga priveliste era de vis; toamna parea mai calda in acel loc. Lulu se apropie mai mult de Alan, ii stranse bratul la piept si il privi adanc. Simtindu-si fata arzand, privi in sus descoperind alt cadru de vis oferit de crengile copacilor dezgoliti.
O randunica se aseza pe o crenguta si isi incepu cantecul; una din veverite, surprinsa de glasul suav al cantatoarei, se opri o clipa din jocul ei si privi cu mirare in jur. Urca repede in copac in ascunzatoarea sa indemnandu-si parca si tovarasa de joaca sa faca acelasi lucru.
Asistara amuzati amandoi la acest ritual, devenind din ce in ce mai apropiati. Dorind sa-i priveasca zambetul, Lulu intoarse capul spre Alan, dar dintr-o data se simti parca prea aproape. Inima incepu sa-i bata cu putere si singele ii strabatea cu intensitate tot corpul; un usor tremur o cuprinse. Alan o privi intens in ochi si, luandu-i barbia intre degete, isi apasa buzele peste ale ei. Ca-ntr-un delir, Lulu il lua in brate, dorind parca sa-l simta mai aproape. Il saruta cu atata patima, ca simtea cum inima sta sa-i plesneasca de emotie. Caldura buzelor ei il facu pe Alan sa tresara si o stranse mai tare la pieptul lui.
Vantul incepu sa sufle alene iar cativa fulgi se aratara timid impodo-bindu-le parul, insa ei ramasera neclintiti ca doua statui de piatra, in sarutul lor prelung. Podul de lemn deveni repede alb, dar soarele inca isi mai arunca razele plapande asupra lui.
Desprinzandu-se usor din al lor sarut, Alan si Lulu, se privira mirati de gestul pe care tocmai il facusera. Fastacit si totusi indraznet Alan isi atinti privirea asupra parului ei, ce parea a avea o stralucire ciudata in razele slabe ale soarelui. Fulgii facusera coroana pe fruntea albicioasa a lui Lulu si se topeau usor picurandu-i fata imbujorata. Respira greu, nu putea sa inteleaga ceea ce tocmai se intamplase; inima ii zvacnea puternic, dorind parca sa-i paraseasca trupul, ochi-i se adancira in albastrul linistitor al ochilor lui Alan ce o privea insistent si intregul sau trup cazuse intr-o amorteala placuta.
Erau inca imbratisati, iar timpul se scurgea pe langa ei in nestire. Lulu simtea ca cel pe care-l tinea in brate nu era Alan pe care il cunoastea ea. Trasaturile fetei lui tradau surprinderea pentru propriile-i fapte.
"E doar un vis... nu poate fi real!" gandi Lulu trista, privindu-l in continuare pe Alan. "Ochii lui albastrii par atat de reali totusi, si ma privesc pe mine, pe mine... Sunt asa de caraghiosi cu uimirea ce-i strabate. Seamana unui copil pierdut in neant. Imi place sa-i vad parul ud. Fulguletii de zapada i s-au topit in par si acum pare abia iesit de sub dus. Iar umbra mea ce ii acopera o parte din fata il face sa para atat de ciudat..."

Sarutul lui Alan si Lulu
"De ce am facut asta? De ce am simtit acea dorinta imensa de a o saruta? E atat de frumoasa... si totusi... e ceva ce ma impiedica sa cred ca am facut ceea ce trebuia." Alan ramase admirand-o pe Lulu, incercand sa-si alunge acel sentiment de iritatie. Ridicandu-si mana ce se odihnea pe spatele suav al fetei, Alan ii atinse fata ca mai apoi sa inceapa a se juca in paru-i ca spicul. O privi cu duiosie, incercand sa-si dea seama ce era in gandul ei. "Oare ce parere are acum despre mine? Speriata nu pare, din fericire. Oare... e posibil oare... ca ea sa simta ceva pentru mine iar eu sa nu-mi fi dat seama? Lulu, isi zambi in sine, meriti pe cineva mai bun ca mine..."
- Lulu...
- Da? raspunse ea ca trezita dintr-o reverie.
- Te-am suparat cumva?
- Nu, nu! Ce te face sa crezi asta?
- Am crezut ca reactia mea ti se va parea nepotrivita...
Lulu se desprinse din imbratisarea lui si se departa cativa pasi. Se ghemui putin pentru ca se lasase frigul si incepu aproape soptit:
- Alan, de ce ai facut asta?
- Am facut-o pentru ca asa am simtit, ii raspunse el apropiindu-se usor. Iti jur ca nu vreau sa te ranesc. Te plac foarte mult...
Auzindu-l, Lulu, care privea in directia opusa, isi intoarse privirea spre Alan si, urmarindu-i stralucirea ochilor, ii atinse cu degetele, usor buzele in dorinta de a-l face sa nu mai zica nimic. Nu mai voia sa auda nimic, ii era de ajuns, i se confirmase dorinta arzatoare pe care o avea.
Vantul suiera alene, scuturand si ultimele frunze ramase aninate de copacii tristi. Alan urmari cu privirea caderea uneia din ele ce ajunse pe umarul lui Lulu, apoi isi muta privirea spre buzele ei. Se apleca usor, inchise ochii si se apropie de obrazul ei. Lulu accepta, cutremurandu-se, sarutul si, simtindu-i respiratia fierbinte, intorse capul spre a-si putea impreuna buzele cu ale lui.
- Alan, urma ea soptit, dezlipindu-se din sarut, cum va fi de acum incolo?
- Cum vrei tu sa fie? ii raspunse el.
- Cum ii vom spune Reyei?
- Nu stiu! Crezi ca ar fi mai bine sa asteptam? zise Alan, eliberand-o, in cele din urma, din imbratisarea sa.
Lulu se departa putin si privi rauletul ce curgea linistit, ducand in spate frunzele galben-caramizii. Se sprijini de balustrada podului si ofta, vrand parca sa alunge indoiala ce o stapanea. Nu stia ce sa faca. Era constienta ca Reya ii era cea mai buna prietena si ca nu ar fi corect s-o priveze de adevar, insa ceva o facea sa creada ca era mai bine sa-i ascunda pentru o vreme cele intamplate.
- Ii vom spune in timp, intrerupse Lulu linistea ce patrunsese apasatoare intre ei. Cand vom fi siguri ca ce s-a intamplat este real.
- De asta vei putea fi mereu sigura, ii zise Alan prinzand-o de umeri. "Mereu sigura..." isi repeta in minte.
Parasira acel locul mirific in tacere, iar linistea ii urma mult timp. Nu aveau curajul sa-si vorbeasca, sfiindu-se de a nu spune ceva gresit. Cuvintele pareau uitate in gandurile lor pribege. Parcul era pustiu, parasit parca de vizitatorii veseli de alta data; furtuna ce ameninta sa dea navala ii speriase, imprastiindu-i in departari. Pasind singuratici pe alee, privirile pierdute le erau singurul ghid in tacerea dupa-amiezii. Ochii li se mai intalneau intamplator, pentru momente scurte, insa mereu cu sfiala si intrebatori. Voiau atat de mult ca cineva sa intrerupa acea liniste ce devenise mai grea ca o armura de otel, dar mersera si tot mersera, fara ca sa indrazneasca a zice ceva.
Ajunsera la iesire din parc. Ridicandu-si privirea din pamant, Lulu cauta un raspuns la Alan, un raspuns ce intarzia sa apara. Alan o privi la fel de insistent, insa lipsa cuvintelor continua sa-l macine. Nu stia ce sa-i spuna, nu stia ce sa hotarasca. Isi dorea atat de mult sa poate prevede viitorul si s-o poata asigura ca totul va fi exact cum isi doresc amandoi, sau oare, amandoi isi doreau asta? Dar a luat-o pe un drum si pe acela va trebui sa continue, va trebui sa-si asume responsabilitatea propriilor fapte. Astfel el se hotari sa vorbeasca.
- Lulu... facem cum iti doresti: daca vrei ca Reya sa afle, va afla. Nu am nimic impotriva.
Lulu nu-i zise nimic, doar isi muta privirea de la el gandind: "Usor iti e sa arunci povara adevarului pe umerii mei. Habar nu ai ce greu imi e sa iau o hotarare... sunt atatea lucruri in contradictoriu. Oare ce sa fac? Reya... poate nu-i momentul potrivit."
- Nu-i vom spune inca! zicand asta Lulu se departa incet de Alan, care pleca in directia opusa.
In momentul acela, cu mirare in priviri, iesi din ascunzatoarea sa, Mayra. Ea privise curioasa intregul episod, inghitise in sec in momentul in care Alan o sarutase pe Lulu si ii urmarise pentru a afla ce se intamplase cu adevarat. Nu-si putea crede urechilor; in conceptia sa si a tuturor celor din liceu, Reya si Alan erau impreuna, iar ceea ce tocmai vazuse o uimi profund. "Nu pot sa cred! Alan o inseala pe Reya... cu Lulu! E imposibil! Se pare ca nu e baiatul dragut si fidel care pretindea ca e." Mayra ramase mult timp privind in urma lor, inca nu putea sa se dezmeticeasca. Zambea in sinea ei. Ura ce-o simtea pentru Reya ii era acum satisfacuta.
Se cunosteau de cand erau mici. Tatal ei era prieten cu Sylve, insa a simtit mereu respingere in partea Reyei, pe care era invidioasa. Dorea sa aiba la fel de multe ca ea, dorea ca parintii ei sa-si arate iubirea fata de ea, cum facea Sylve cu Reya. La petreceri era mereu in umbra ei; in timp ce invitatii admirau "printesa", Mayra incerca sa-si inabuse lacrimile si dorinta de a-si elibera furia ce-o macina. Cu timpul ajunsese s-o urasca enorm si incerca prin orice mijloc s-o raneasca. In liceu lumea le considera surori: semanau foarte mult, insa numai fizic. Viata lor sociala coincidea in mare masura, la toate festivitatile la care era invitata mereu dadea peste Reya, cu toate astea Mayra incetase de mult s-o mai ocoleasca, stia ca acest lucru era imposibil.
Intr-un tarziu hotari sa plece, cu gandul ca inca o data va reusi s-o raneasca "De data asta o sa te doara << printeso>>, iar eu o sa fiu acolo sa sa ma bucur pentru nefericirea ta."
Ajunsa la liceu, Mayra o cauta grabita pe Reya. Constata ca ora de istorie se terminase de ceva timp si, putin dezamagita, continua sa intrebe de ea. Rasufla usurata cand o vazu langa fantanita, stand de vorba cu Vera. Tragand aer in piept si zambind malitios se apropie usor de cele doua fete. Le saluta cu ironie, apoi ii zise Reyei ca ar vrea sa discute putin cu ea.
- Sigur! Iarta-ma Vera, dar putem termina discutia mai tarziu?
- Da. Stai linistita! Oricum trebuie s-o caut si pe Anelice sa-i dai o carte. Ne vedem la ora.
- Ok. Vorbim atunci. ii zambi usor dupa care isi intoarse privirea spre Mayra, care devenise vizibil nerabdatoare. Acum te ascult! Ce aveai sa-mi spui de era asa important si nu mai putea astepta?
- Pai... voiam sa-ti deschid ochii! Sper ca dupa ce-ti voi povesti acum iti vei da seama cat de fideli iti sunt Alan si Lulu. Nu-ti spun asta cu rea vointa, vreau doar...
- Lasa prefacatoriile si treci la subiect, o intrerupse Reya.
- Oops, am atins o coarda sensibila: "printesa" nu suporta sa se vorbeasca rau de iubitul si de prietena ei. Si daca ti-as spune ca ei sunt impreuna?
In acel moment Reya simti cum pamantul ii fuge de sub picioare. Privea fata Mayrei, care era vizibil fericita de efectul vestii sale. O analiza asa cum n-o mai facuse pana atunci: observa cat ii semana, si totusi cate diferente erau intre ele, acei ochi de un negru pronuntat emanau atata ura, buzele rosii, mereu ingrijit rujate, chiar si corpul era in egala masura proportionat. De-odata, o cuprinse un sentiment de repulsie fata de cea care-i statea inainte si fata de asemanarea dintre ele. Vizibil ranita de cuvintele Mayrei, Reya incerca sa se apere, spunand aproape fara vlaga:
- Cat de mult iti place sa minti. Mereu ai incercat orice sa ma ranesti, unde vrei sa ajungi cu asta? Iti inchipui ca am sa te cred?
- Nu scumpa mea, nu-mi inchipui asta... sunt sigura, zise Mayra departandu-se si afisa un zambet demonic pe fata-i ce parea de inger.

Mayra

Reya Vera

Soarele parasise de mult cerul, insa luna nu-si arata inca fata, norii grei o ascundeau in spatele lor, vrand parca s-o fereasca de ceva neplacut. Felinarele luminau slab orasul, ce parea pustiit. Nici sufletul Reyei nu parea altfel, lacrimi amare simteau nevoia sa-i paraseasca ochii sfasiati de durere. Oricat incerca sa se consoleze cu gandul ca Lulu nu i-ar ascunde niciodata nimic, indoiala o macina tot mai mult. Stia ca Mayra, desi o ura si dorea s-o raneasca, niciodata nu o mintise, de ce ar fi facut-o acum?
Inchise ochii, dorind sa-si elibereze mintea si se ghemui usor pe bancheta masinii. Soferul o privi milos, o cunostea de mica si isi putea da seama ca ceva o framanta, insa, la fel ca-n alte dati, nu interveni, nu avea dreptul asta. Conduse mai departe tacut, doar radioul se auzea in surdina; era singurul sunet ce strapungea linistea coplesitoare din jur.
O lacrima ratacita reusi sa-i ude obrazul rumen. Ajunsese acasa insa nu dorea sa coboare din masina, ii era prea greu sa se mai miste, ar fi preferat sa ramana acolo.
- Domnisoara Reya! se auzi timid glasul soferului. Am ajuns!
- Multumesc Calvin. Cobor acum.
- Reya Scumpa mea, o intampina Sylve cu bucurie. Cum a fost azi la scoala?
- A fost obositor, tata, raspunse ea. Dar iti promit ca dupa ce imi fac un dus o sa fiu ca noua.
- Tocmai despre asta voiam sa-ti vorbesc. In seara asta avem musafiri.
- Da? intreba Reya facand ochii mari. Cine vine asa pe nepusa masa?
- Nu e chiar pe nepusa masa, pentru ca m-au anuntat de ceva timp ca vor veni, insa nu erau siguri cand.
- Despre cine e vorba?
- Familia Rogveni. Vor veni cu fiul lor Reik, un tanar dragut si educat pe care vreau sa-l cunosti.
- Dar tata... am mai vorbit despre acesti Reik. Din cate am auzit e foarte inganfat. Fetele de la club il detesta.
- Draga mea, nu te lua dupa aparente. Stii bine ca fetele de la club vorbesc doar din invidie. O sa te rog sa mergi, sa-ti faci acel dus de care ai zis, pentru a te revigora si apoi sa te imbraci in ceva frumos si elegant pentru a ne primii oaspetii impreuna.
- Bine tata! Asa voi face. "S-au gandit cand sa vina, in mijlocul saptamanii lor le arde de vizite."
Urca alene scarile, urmarita de privirile gingase ale tatalui ei. Nu voia deloc acea vizita. Nu se simtea in stare sa faca pe gazda dupa o zi teribila. Ajunse in camera si incepu sa-si dezbrace hainele rand pe rand. Se privi in oglinda iar lacrimile nu mai putura fi oprite, udandu-i sanii impliniti. Nu intelegea de ce plange, nu stia ce o doare mai tare faptul ca Lulu ii ascunsese relatia lor sau faptul ca Alan n-o alesese pe ea. Era confuza simtea lucruri care o ingrozeau, se considera un monstru pentru ca era geloasa pe cea mai buna prietena a ei. Dusul ce ii biciuia pielea cu picaturile fierbinti de apa o trezi usor din visare, devenind din ce in ce mai greu de suportat. Inchise robinetul si se infasura cu prosopul, incercand sa-si schimbe starea de spirit.
In timp ce-si usca parul zambi afectuos, constatand intentia tatalui ei. "Ai devenit Cupidon pentru o zi tata? Ce are bogatasul ala de il placi indeajuns incat sa mi-l prezinti? Batranelul meu iubit. Sper sa nu te inseli in privinta lui." Gandul ii fugi departe si nici nu-si dadu seama cat de repede trecuse timpul. Se napusti spre sifonier si alese rochia albastra cu bretele si o fonda la brau. Stia ca lui Sylve ii placea la nebunie s-o vada imbracata astfel si voia sa-i faca pe plac. Uitase pentru moment de cele intamplate si se pregatea pentru a primi invitatii. Auzi soneria si merse sa vada daca erau cei asteptati. Pe Maharet si Miles ii stia de mult, insa era tare curioasa cine era acest Reik pe care tatal ei il aprecia si care, totusi, era vorbit de rau de fetele de la club. Cobori scarile cu eleganta, stralucind asemeni unei printese. Cand ridica privirea sa-i salute pe nou-veniti, Reya avu un soc: "Tu?!". Reik ramase la fel de socat ca si ea.

Reik

- Reya, scumpa mea, vino sa-i saluti pe sotii Rogveni, o imbie Sylve.
Inca in stare de soc, Reya cobori ultimele trepte cu sfiala, parca s-ar fi temut sa nu cada. Il urmarea cu privirea pe Reik, pe a carui fata socul nu mai era la fel de vizbil. Ajunsesera fata in fata si nu-si puteau lua ochii unu de la altul. Sylve ramase surprins insa, interpreta scena, la fel ca si parintii lui Reik, ca fiind o simpla atractie intre cei doi tineri. Nu stia cat se insela. Uimirea din ochii lor nu avea nicio legatura cu atractia, ci se datora faptului ca se cunoscusera deja.
Cu un an in urma, Reya participase fara stirea tatalui sau la un concurs de fotografii, unde un tanar galant ii oferise loc langa el. A regretat mult timp ca nu l-a intrebat care-i era numele, insa dupa o vreme a uitat de acea experienta. Acum, aflandu-se in fata acelui tanar, nu-si putea crede ochilor. Reik reusi sa disimuleze mult mai bine insa era chiar mai socat decat Reya. El se indragostise de acea fetita strengara, a carei fata dezamagita, inca si-o amintea. O privea in ochi si un amalgam de sentimente il inabuseau, fericirea ca o revedea, surprinderea din urma aflarii identitatii ei, toate acestea il ameteau.
- Hei, copii! Cred ca e de ajuns, interveni Maharet amuzata.
- Scuza-ma Maharet! Bine ati venit pe la noi. A trecut ceva timp de cand nu v-am mai vazut pe la club, incepusem sa va simtim lispsa.
- Esti o draguta ca intotdeauna, Reya, zise Miles sarutandu-i mana.
- Intrati in salon, va rog! "Pentru Dumnezeu, cum s-a putut intampla asa ceva? Toti au observat reactia mea, pe cand el e un maestru in a-si ascunde sentimentele in spatele unui zambet fermecator. E un ingamfat!"
Intrara cu totii in salon si Sylve le oferi ceva de baut. Incepura sa povesteasca intamplarile prin care trecusera fiecare de la ultima lor reuniune. Discutiile se incingeau si toti pareau sa fi uitat episodul stanjenitor de la inceput. Insa nici Reya, nici Reik nu reusisera sa faca asta. Sub pretextul ca doreste sa cunoasca imprejurimile, acesta il ruga pe Sylve sa-i permita fiicei sale sa-l insoteasca la o scurta plimbare. Sylve accepta cu mare placere, era incantat ca fiul prietenilor sai era fermecat de scumpa lui fetita, insa Reya era suspicioasa. Nu-si putea da seama ce intentii avea, dar avea indoieli in privinta acestuia. Incuviinta sa-l insoteasca doar pentru a nu-l supara pe tatal ei. De cum iesira pe terasa, Reya se intoarse brusc spre Reik, schimbata total la fata.
- Spune-mi ce urmaresti? Ai de gand sa le spui la toti ca m-ai cunoscut in acea zi?
- Asta inseamna ca tatal tau nu stie nimic de mica ta escapada? intreba Reik amuzat.
- Poate ca parintii tai iti permit mai multe, insa tatal meu nu a fost niciodata de acord cu pasiunea aceasta a mea pentru imortalizarea peisajelor, obiectelor si chiar a sentimentelor intr-o simpla poza.
Reik continua sa rada, fapt ce o irita la culme pe Reya, care riposta:
- Poti sa razi cat vrei! Insa nu vei sti niciodata cum e sa fi exagerat de protejat. Daca mama ar fi trait probabil tata ar fi mai rezonabil. Zicand astea, in ochii Reyei isi facura aparitia lacrimi amare ce o bantuiau de cateva zile.
Reik se apropie de ea si ii cuprinse umerii. Ridicandu-i barbia pentru ca ochii lor sa se intalneasca, ii zise aproape soptit:
- Imi pare rau... n-am vrut sa-ti trezesc amintiri neplacute. Amuza-mentul meu nu se datoreaza motivului pecare l-ai presupus tu. Ma amuza simpla coincidenta ca si eu am fost la acel concurs fara stirea parintilor mei, la fel ca tine. Asa ca, dupa cate se pare, avem un mic secret comun. Reik ii zambi blajin si ii propuse sa intre inauntru pentru ca deja se lasase racoare.
Intrand, fura intampinati cu zambete complice, iar Sylve lua cuvantul:
- Eu, Maharet si Miles am hotarat de comun acord ca ar  fi foarte placut sa petrecem aceasta vacanta impreuna undeva la plaja. Oricum e ceva sigur ca nu va ninge aici asa ca nu avem niciun motiv sa ramanem sa ne plictisim.
- Maine la prima ora vom pleca, adauga Maharet cu acelasi zambet larg ce se observa pe chipurile celor trei.
- Dar tata... si cu Lu... "lu cum ramane" continua idea in gand, insa odata cu rostirea numelui ii revenira in minte cuvintele Mayrei.
Nu reusi sa mai zica nimic, ramase pur si simplu blocata. Toti ramasera uimiti, doar Reik o zgaltai putin, intreband-o ce se intampla. Revenindu-si, ii linisti pe toti invocand ca motiv stresul din ultima vreme.
- Probabil ca o calatorie imi va fi de mare ajutor. Cu toate ca mi se pare o hotarare pripita, poate ca ar fi bine venita o aventura. Zambi cald, privindu-l pe Reik, care observase deja tristetea din ochii ei.
"Ce s-o fi intamplat cu aceasta <<Lu>>? S-a intristat de indata ce i-a rostit numele... voi afla cu orice pret! Nu pot permite ca acesti ochi superbi sa exprime tristete. Nu atata timp cat imi stapanesc mintea si si sufletul."
- Inseamna ca asa ramane, ii intrerupse Miles, firul gandurilor. Ne vedem maine la prima ora. Acum vom merge sa ne pregatem bagajele.
- Da maine ne asteapta o zi fara un reper fix: vom merge unde ne vor duce drumurile si ne vom caza unde ne va placea mai mult.
- Imi place cum gandesti Maharet, zise Sylve in cele din urma.

A doua zi, dis de dimineata, Maharet, Miles si Reik erau deja la Reya acasa. Bagajele erau pregatite si erau incarcate in masina de sapte locuri a lui Sylve. Reya si Maharet discutau despre noile produse cosmetice iar baietii stabileau ce mai trebuia luat. Ocazional, Reik o privea pe furis pe Reya, insa cand simtea ca aceasta isi intorcea privirea, se uita in alta parte. Reusea cu greu sa fie atent la tot ce se discuta, mintea zburandu-i departe.
- Asa deci... suntem gata de plecare, se auzi vocea lui Miles.
Aceasta confirmare aduse zambete pe fetele tuturor. Urcara in masina si Sylve trecu la volan. In dreapta lui urca Miles, iar pe banceta din spate se acomodara Maharet, Reik si Reya. La inceput fu liniste, toti fiind obositi si fara chef de vorba, Reya chiar adormi putin, capul ei alunecand usor pe umarul lui Reik. El o privi cu nostalgie; in mintea lui aparura acele imagini de la prima lor intalnire. Nu se schimase deloc de atunci, cel putin fizic: acelasi zambet angelic ii strabatea fata delicata, aceiasi ochi mari si negrii ii calauzeau privirile, chiar si parul si-l amintea la fel de lung, negru si matasos. Mult timp o privi asa, cu o dorinta arzatoare de a o saruta, insa acum ca ii aflase adevarata identitate nu credea ca ar fi corect fata de ea sa incerce asta. Nu se simtea la inaltimea ei. Dorea atat de mult s-o cucereasca si sa fie stapanul inimii sale. Gandurile-i fura intrerupte de o frana brusca ce  duse si la trezirea Reyei.
- Ce s-a intamplat tata? De ce ai franat asa?
- Stai linistita scumpa mea, era vorba doar de un catel abandonat. Nu voiam sa-l ranesc.
- Uite! E deja ranit... putem sa-l luam cu noi?
Sylve il privi pe Miles care se amuza, apoi, amuzat si el, ii zise Reyei ca poate cobori sa-l ia. Cu cea mai mare grija, il purta in brate si ii facu un mic culcus intre ea si Reik. Acesta o privi, placut surprins de naivitatea ei si mangaie usor bietul animal ce parea oarecum speriat. Pornira apoi din nou la drum, incarcati cu energie pozitiva. Radioul canta in surdina, in timp ce linistea se asternuse iar intre cei cinci drumeti. Maharet reusise sa atipeasca putin, Miles studia cu interes o harta, iar Silve privea plictisit drumul ce se intindea inaintea lui ca o mare infinita de praf. Reya ii oberva pe toti cu un aer de tristete. Nu stia de ce dar avea sentimentul ca niciunul nu era prezent, ca toti erau plecati undeva departe, adanciti in ganduri pribege. Il privi si pe Reik, cu teama insa. Ii observa una din maini mangaind catelusul, cu un gest protector. Cu toate astea si el privea in gol, urmarind absent multitudinea imaginilor ce se desfasurau de-a lungul drumului. Vantu-i scutura usor pletele satene, aninandu-le pe ale sale adieri. Ochi-i caprui pareau adanciti in necunoscutul visarii, hoinarind pribegi si clipind adesea spre zarea infinita. Reya ofta adanc si isi muta privirea, nu inainte, insa, de a-i oberva conturul ferm al buzelor, care-i ramase tiparit in minte. Vru sa scape de acea imagine, dar incercarile erau in zadar. "Dumnezeule, nu mai scap de imaginea lui... am nevoie de odihna cu siguranta." Se lasa usor pe spate si inchise ochii incercand sa se refugieze in lumea viselor. Mangaie incet coada catelusului, apoi vru sa isi treaca mana pe spatele lui. Ii facea o deosebita placere sa-l alinte. Mana ei se intalni cu mana lui Reik si in acel moment tresarira amandoi. Nu stiau ce se intamplase, se privira mirati, unul pe altul, fara insa a scoate vreun sunet. Nimeni altcineva nu observa mica intamplare, ei continuand sa se priveasca impietriti. In cele din urma, fara sa-si indrepte privirea in alta parte, Reik isi retrase usor mana, pentru ca mai apoi sa o prinda pe a Reyei. Ea rosi, dar nu privi in alta parte, se simtea electrizata de ochii lui, ce mai devreme pareau pierduti in departarile visarii. Incet, aproape cu sfiala, isi retrase mana mentinand insa privirea. La scurt timp catelusul se misca, nemaisimtind niciuna din mainile ocrotitoare ce-l mangaiau. Ii privea milos si nu intelegea de ce isi pierdusera interesul pentru el. In cele din urma, pentru a le capta atentia, se intinse lenes, casca usor si se facu din nou comod in poala Reyei. Reya cobori privirea ca sa-i vada mica parada. Amuzata, observa ca si Reik admira potaia, care acum dadea din codita rasfatandu-se. Il duse la pieptul ei, il gadila intre urechi si il pupa in bot, dupa care il aseza din nou in poala ei. Uitase micul incident de mai devreme si gandul ii zbura departe. Parea ca si Reik isi reluase placuta activitate de a admira peisajele aleatorii. Reya se lasa furata de vise, iar soarele parca dorea sa paraseasca acel cadru de toamna tarzie. Radioul canta incontinuare, melodia lenta acompania apusul soarelui obosit, linistea nu era spulberata de niciun zgomot suparator ci doar era insotita de un pian vechi ce canta cu jale.
Multa vreme trecu astfel, iar soarele isi arata si cele de pe urma raze. O miscare brusca ii facu pe toti sa tresara. Masina fu oprita, iar Miles si Sylve se privira cateva momente cu subinteles, dupa care, cu o privire complice, Sylve ii anunta pe toti:
- Aici vom innopta. Corturile sunt in spate.
- E locul perfect, adauga si Miles cu entuziasm.
- Dar nu inteleg cand v-a venit ideea asta nebuneasca de a dormi in cort, zise Maharet putin speriata de perspectiva unei nopti in mijlocul salbaticiei.
- Iubito, nu te mai gandi la ce e mai rau. Te cunosc prea bine si de aceea te asigur ca iti faci mult prea multe griji.
- Va fi o aventura mama. Mi-ai povestit ca va placeau aventurile cand erati tineri.
- Eram tineri, bine spus! Acum nu mai suntem la fel scumpul meu baiat. Insa tatal tau nu vrea sa priceapa asta inca.
- Maharet am venit sa ne distram, nu sa ma dojenesti pe mine.
- Are dreptate Miles, Maharet. Nu conteaza varsta atata timp cat va simtit voi tineri. Daca ati venit cu noi va trebui sa va distrati ca si noi, adauga Reya, facandu-i pe toti sa dea din cap in semn de aprobare.
Despachetara toate cele necesare taberei si facura un foc mic. Corturile se intindeau cu usurinta iar rasetele tuturor rasunau in departari. Pe cer, luna ii veghea fericita, inconjurata doar de stelele sprintene. Razele sale palide se intretaiau cu lumina focului jucaus ce lumina fetele drumetilor care se asezasera in jurul sau. Povesti de groaza asteptau sa fie spuse, impresiile vietii doreau sa fie impartasite, insa Reya voia altceva. Simtea ca nu avea stare si dorea sa se desprinda de acea veselie, ce parca o sufoca.
- Tata, pot sa ma plimb putin prin padure? Promit sa nu ma ratacesc.
- La ora asta?! intreba Maharet ingrijorata. E prea tarziu sa hoinaresti de una singura si prin padure, gandeste-te la cate ti s-ar putea intampla. E prea periculor Sylve, sper ca nu o vei lasa.
- Maharet, zise Reya pierzandu-si rabdarea.
- Cred ca esti de acord cu mine ca Maharet are dreptate, interveni Sylve. Nu te pot lasa sa mergi singura prin padure. Nu poti sti ce animale isi au lacasul in locul asta uitat de lume.
- Dar tata... te rog! Vreau sa iau o gura de aer inainte sa adorm.
- Suntem in aer liber, Reya. Ce poti cere mai mult? Daca eram la hotel as mai fi zis.
- Sylve, interveni in cele din urma Reik, pot sa merg eu cu ea, daca vrea neaparat sa intre in padure, cunosc destul de bine astfel de locuri, sunt antrenat pentru asa ceva. Ar cam fi timpul sa pun in aplicare tot ce am invatat in taberele de intructie in care am fost.
- Nu stiu ce sa zic Reik. Mi-e teama sa nu vi se intample ceva, in locurile astea nu poti sa stii de unde te paste pericolul.
- Baiatul meu stie ce stie, zise Miles, ia parte de mic la tabere in care sunt invatati arta supravietuirii. Eu zic ca Reya e pe maini bune.
- Te rog tata, accepta!
- Of! Bine, bine. Va puteti duce... si luati si catelul dupa voi,  va altfel ne mananca toata mancarea.
- Multumesc tata, zise Reya si ii sarutacu dulceata batranul obraz. Vino Darky, mergem la plimbare!
Sylve privea ingrijorat pe masura ce Reik si Reya se departau, adancindu-se in padurea neagra si nelinistitor de tacuta.

Razele plapande ale soarelui se reflectau in valurile calme ale marii, briza le mangaia usor trupurile caramelate, glasul pasarilor marine se auzea incet in departare, iar visul ii imbia sa-l urmeze. Paradisul li se intindea la picioare, cu peisajul lui viu colorat si plin de optimism.
Reya privea valurile albastre ce se apropiau atat de incet incat avea impresia ca timpul insusi trecea cu incetinitorul, picioarele sale se lasau incantate de atingerea suava a marii, infiorandu-se de fiecare data de placerea provocata. Intinsa pe spate, in nisip, se bucura de alinarea razelor protectoare, stropindu-se alene cu mici picaturi ale apei aduse de valuri. Doi ochi pribegi, chinuiti de dorinta, o pandeau din departare, ii urmareau fiecare gest, se contopeau cu fiecare forma a corpului ei atat de matur, si in acelasi timp, atat de firav.
Incerca sa se linisteasca intrand in mare; picaturile de apa ii stropeau fata ingandurata. Valurile ii biciuiau trupul atat de ravnit de alte fete, insa nu si de ea. Se simtea un nimic in prezenta ei, credea ca ea il vede doar ca pe un frate, voia insa ceva mai mult, isi dorea ca ea sa poata nutri aceleasi sentimente pe care le nutrea si el. Vazand ca focul ce-l avea la inima nu putea fi inabusit in mare, iesi infrant, prinvind o clipa spre cerul albastru. Isi sterse usor picaturile de apa ce-i impiedicau ochii sa se deschida si isi trecu mana prin pletele castanii.
Reya deschise incet ochii si privirea i se indrepta spre el, "Reik..." ii rasuna in minte. "Unde ai fost pana acum, chip angelic? Mi-e greu sa-mi inchipui ce s-ar fi intamplat daca in ziua aceea am fi facut cunostita... un an, a trecut un an de la prima noastra intalnire, si totusi ne cunostem de atat de putin timp..." inchise din nou ochii lasandu-se prada gandurilor. O umbra ciudata ii acoperi intregul corp. Deschise ochii...
- Reik?!
- Te deranjeaza daca iti tin companie?
- Nu! Nu! Cum asa?
Reik se apleca usor, sprijinindu-se in genunchiul stang, si cu mana dreapta lua cativa stropi cristalini si o uda pe Reya. Apoi mana-i poposi cateva momente pe abdomenu-i fin, mangaindu-l cu miscari circulare. Reya il privi mirata si se ridica in fund, cu fata spre el. El o privi in ochi incercand sa-si reprime sentimentele, insa mana lui aluneca usor spre obrazul fraged al Reyei, ajungand in apropierea buzelor. Isi dorea atat de mult sa o sa sarute, iar dorinta era mai puternica decat el. Isi apropie incet buzele de ale ei, o privii o clipa si inchise ochii. Reya la randul ei inchise ochii simtindu-si pulsul frematand puternic. Buzele lor se apropiau vertiginos, respiratiile li se contopeau, pulsul le crescuse intr-un ritm nebun, inima le batea la unison, o bobita cristalina de apa ramasese singurul obstacol in calea sarutului, cand, un strigat de durere se auzi brusc. Reik simti cum in momentul acela o intreaga lume i se destrama. Cu o imensa greutate deschise ochii si isi intoarse privirea spre locul din care provenise tipatul. Vazu un copil neajutorat zbatandu-se inutil sa iasa din ghearele fioroase ale valurilor ce crescusera impresionant de mult intr-un timp atat de scurt. Intr-o fractiune de secunda ii arunca Reyei o privire plina de durere si se ridica grabit de langa ea. Se arunca in bratele valurilor pentru a salva bietul baiat, ce dintr-o neatentie isi transformase placuta calatorie intr-un cosmar.
- Reik ai grija! se auzi Reya strigand.
Ii era teama, mainile i se impreunasera in semn de rugaciune, ochi-i refuzau sa vada intamplarea. Reik iesi trimfator cu bietul copil in brate. Valurile nu-l doborasera, dar poate ca ar fi preferat sa se intample asta. Privi mama baietelului care-i multumea sincer si-si strangea la piept odorul, inca speriat. Reya se apropie usor si il privi pentru a se asigura ca nu patise nimic. El nu voia s-o priveasca, inchise ochii si ii zise ca ar fi mai bine sa se intoarca la hotel, apoi ii intoarse spatele cautandu-si prosopul.
Tot drumul spre hotel nu scoasera un sunet. Povestea se repeta iar el se purta, ca si atunci, de parca ea ar fi avut vreo vina. In seara aceea, in padure sarutul lor fusese intrerupt de un zgomot ciudat ce se dovedise a fi un iepuras ranit. Frustrarea ce-l cuprinsese pe Reik in acel moment durase intreaga saptamana. Nici doua vorbe nu schimbasera, iar Reya se simtise ingrozitor crezand ca vina intreaga o purtase ea, insa ceea ce ii era necunoscut era faptul ca daca ar fi incercat sa vorbeasca deschis cu Reik, el ar fi acceptat cu draga inima. Incercase disperat sa discute cu ea insa constiinta nu-i permitea. Cand in sfarsit reusise sa faca pasul acesta, o saptamana se scursese deja si un alt obstacol isi facuse aparitia.
- Reik... - intrerupse Reya tacerea, in timp ce ascensorul isi inchidea usitele.
- Da?
- Cred ca ar trebui sa vorbim, pentru ca nu vreau sa se repete situatia de saptamana trecuta.
- Probabil ca nu e cel mai bun moment, Reya.
- Daca acum nu e un moment bun, atunci niciodata nu va fi.
- Dar...
- Te rog asculta-ma! Probabil ca esti la fel de confuz ca si mine in privinta intamplarilor din ultimele zile. Nu te condam, insa nu vreau ca legatura noastra sa se rupa inainte sa se fi finisat macar. Nu stiu exact in ce punct al relatiei noastre ne aflam, nu-mi pot imagina daca pe viitor vom fi buni prieteni sau ne vom uri ca cei mai aprigi dusmani...
- Dusmani?! Nici nu se pune problema, Reya eu...
- Lasa-ma te rog sa termin! Vreau un singur lucru de la noi, si anume sa incercam sa ne cunoastem mai bine, pentru ca nu vreau mai tarziu sa regretam ca nu am depus niciun efort. Daca toate astea presupun sa uitam ce s-a intamplat in ultima saptamana, vom uita si o vom lua de la capat. O sa incercam incetul cu incetul sa ne descoperim.
"Vrei atat de mult sa uiti incercarile mele de a te saruta? Se pare ca nu simti aceeasi dorinta pentru mine pe care o simt eu pentru tine. Insa da, vom incerca sa ne cunoastem, poate ca in timp vei capata aceste sentimente." Isi alunga ultima farama din gand si ii zambi usor. Ii prinse galant mana si i-o saruta zicand:
- Numele meu este Reik Rogveni, am 20 de ani, sunt student in anul II la Universitatea Culturii Teatrale din Chervol, recent transferat de la Universitatea Mediatoare din Karome. Ma pasioneaza actoria si arta in general; imi ocup timpul liber citind sau practicand diferite sporturi si imi face o deosebita placere sa te cunosc! Intra in joc! Ii sopti fugar dupa ce isi termina prezentarea.
- Pai sa vedem... Numele meu este Reya Toma, am 17 ani, sunt eleva in clasa a XI-a la Colegiul "Erika - Aripi Spre Cer" din Chervol, ador arta fotografica, iar timpul meu este dedicat aproape in totalitate acestei pasiuni, in restul timpului imi place sa-i fac mamei vizite la cimitir sau sa desenez ascultand muzica. Ca planuri de viitor am: sa urmez Universitatea Cliché din Penel, sa ajung sa fac echitatie, macar o data, si sa imi gasesc perechea alaturi de care sa-mi petrec tot restul vietii.
- Mi se pare inteligent din partea ta. Insa nu crezi ca e pare plictisitor sa ai mereu un plan?
- Mai degraba as zice ca e sigur... nu-mi place nesiguranta si de aceea facandu-mi planuri realizabile imi inlatur acest sentiment.
- Nu am crezut niciodata ca esti o persoana nesigura. Ma uimeste lucrul asta.
- Nu e ceva cu care sa ma pot lauda. Cred ca esti singurul caruia i-am marturisit acest defect, zicand asta ii zambi cald. E pentru prima data cand admit ca am un defect. Imi place sa ma ascund sub o masca perfecta pentru ca astfel mi-e mai usor sa accept faptul ca altii ma urasc. Daca m-ar uri pntru ceea ce sunt cu adevarat probabil durerea ar fi mult prea mare sa o pot depasi.
- Nu spune asta! De cate ori ai incercat sa fi tu insati intr-un cerc de straini? Niciodata nu vei sti adevarul daca nu vrei sa-l afli si te ascunzi de el. Nu-ti cere nimeni sa nu suferi si sa fi mereu puternica; din contra, dai dovada de mai multa credibilitate daca ii lasi pe cei de langa tine sa patrunda in universul tau si sa te cunoasca, sa-ti cunoasca slabiciunile. Viata inseamna bucurie si tristete, dar daca nu le impartasesti cu ceilalti nu poti afirma ca traiesti cu adevarat. Tristetea face parte din noi, fara ea existenta noastra nu ar avea valoare.
- Esti singurul din cei pe care-i cunosc, care e de parere ca tristetea da valoare vietii. Au fost putine momentele in care am incercat sa-i inteleg rostul si mereu concluzia era ca nu are niciunul. Mi se pare total inutila si e ca un ghimpe argintiu in inima.
- Dandu-i prea multa importanta devinde apasatoare si intunecata, insa lupta impotriva tristetii e pur psihologica. Dupa parerea mea, daca incerci sa te impotrivesti ei, te impotrivesti valurilor flamande, ce abia asteapta sa te prinda in gheare. Fa-i loc in viata ta si te va deranja tot mai putin. Zambeste atunci cand ceva te doare, nu te lasa doborata, lasa doar o lacrima sa-ti spele durerea amara. Inconjoara-te de prieteni si razi, asta e balsam pentru suflet.
- Gaseste mereu cuvintele potrivite pentru a alina sufletele celor ce au nevoie? Ma simt ca si cum as vorbi cu o persoana mult mai invarsta.
- Sa zicem ca iau afirmatia asta drept un compliment, zise Reik razand energic. Tot ce spun e din ce am trait, altfel nu as afirma cu atata tarie lucruri de care nu sunt sigur...
Reik fu intrerupt de zgomotul usilor invechite ale liftului, care se deschideau fara graba.
- Din ce secol e liftul asta? intreba Reya plictisita si putin iritata de faptul ca discutia lor fusese intrerupta atat de brutal.
- Esti haioasa cand te enervezi si vrei sa ascunzi asta, continua Reik amuzat. E o politica a hotelului ca acesta sa fie pastrat in original, in cea mai mare parte, pentru ca sunt anumite lucruri care necesita modernizare.
- Nu s-au gandit niciodata ca politica asta poate omori persoane?
- Pana acum nu a omorat pe nimeni.
- Mare minune!
Tot drumul spre camera se ciondanira pe tema asta si se amuzara copios. Pareau sa fi uitat toate cele intamplate pana atunci. Era pentru prima data cand isi permisesera sa se cunoasca atat de bine. In urma lor se intindea holul imens si pustiu, iar batranul hotel ramase intr-o liniste profunda.

- Mi-e somn! zise Reya cascand. De ce trebuie sa mergem atat de devreme acolo?
- Reya, esti o lenesa! Nu ai venit aici sa dormi, replica Sylve zambind. Ridica-te din pat! E deja tarziu. Habar n-ai ce pierzi.
- Tata, mi-e somn!
- Daca nu vii cu noi o sa regreti toata viata.
- Dar ce e asa important de vazut?
- Nu mai pune atatea intrebari si vino sa vezi cu proprii tai ochi.
- Off! Ce insistent esti! Sunt gata in cinci minute.
Reya se ridica alene din pat si fara prea multa tragere de inima se indrepta spre baie, unde o astepta un dus rece, ce avea s-o trezeasca de tot. Apa i se prelingea suav pe intregul trup asemeni mangaierii unor brate de lut. Fiecare picatura o alina cu raceala ei, iar somnul disparuse de mult. I-ar fi placut sa poata ramane asa o vesnicie, sa se bucure de jocul bobitelor de apa, sa simta pe pielea-i pura atingerea lor. Prea putin ii pasa de problemele vietii cand dusul ii alina gandurile. Insa ii era peste poate sa-si petreaca prea mult timp in locul evadarii sale. Iesi resemnata de sub dus, inconjurata doar de un prosop, prea micut parca, pentru ea. Isi privi chipul in oglinda si isi lasa mintea sa zboare o clipa. Urmari cum o picatura de apa se prelingea usor pe obrazu-i rumen, apoi privirea i se muta asupra parului ei de un negru dezolant. Se intreba de ce il tine atat de rar legat; i se parea ca ii da un anume farmec acea coada lasata pe spate. Inchise ochii si trase aer in piept.
Cand ii deschise din nou se afla deja pe bancheta din spate a masinii. "Acelasi lucru; ar fi trebuit sa ma obisnuiesc cu momentele astea pana acum. Nu e prima data cand mi se intampla sa mi se stearga din memorie anumite momente. Dar de fiecare data e altfel. E o senzatie bizara. Nici nu mai incerc sa ma inteleg, sunt lucruri multe prea ciudate si peste puterile mele de a le percepe in adevaratul lor sens. O viata nu mi-ar fi de ajuns sa le deslusesc."
Masina porni incet, lasand in urma ei o dara de praf si fum. Reya privi in dreapta-i pe Reik, ce nu eram mai entuziast decat ea. Somnoroasa isi sprijini capul de umarul lui privind cerul sangeriu, in al carui tron, mandrul soare se pregatea sa urce. Norii dominau regatul albastrui prevestind ploaia mult asteptata de sezonul rece; vantul se furisa printre crengile copacilor, lasandu-si sunetul infiorator sa evadeze in eter, iar dansul frunzelor frenetric lasa o impresie funebra. Bratul lui Reik ii inconjura umerii dezgoliti, mangaind-o duios. Miscarea lui era mecanica, gandul fiindu-i departe, adancit in delirul vietii efemere. Urmarea conturul orizontului cu privirea absenta si vlaguita; visul ce-l avusese inca il macina, incerca sa-i inteleaga rostul. Ii revenea in minte momentul in care o forta necunoscuta il smulgea din sarutul daruit cu atata dragoste Reyei, il persecuta amintirea unui alt esec si vru sa se desprinda din inchisoarea gandurilor.
Se misca brusc in incercarea-i de a se departa de amintirea visului, trezind-o din atipeala pe Reya. Ea se ridica si-l privi mirata, cu ochi intrebatori.
- Imi pare rau ca te-am trezit, raspunse Reik intrebarii nepuse inca. Ma luptam cu proprii demoni si nu am stiut cum sa evit sa te implic.
- Mai bine te opresti cu explicatiile aici, pentru ca ma bagi si mai mult in ceata, ii zise Reya confuza. Mi-e prea somn sa-ti pot intelege spusele, si am impresia ca tu singur nu te intelegi prea bine.
- Asa de mult ai ajuns sa ma cunosti? Imi citesti gandurile cumva? la gandul asta Reik se infiora, "nu, nu-mi poate citi gandurile" se calma singur.
- Copii, am ajuns! se auzi vocea lui Miles. Pregatiti-va sa cunoasteti Paradisul!
Fara niciun chef, iesira amandoi din masina urmati de Maharet si Miles. Sylve ramase cateva secunde, reflectand. Potopul de amintiri navalea peste el si era dureros de apasator, insa respira adanc si isi alunga si ultima farama de amintire. Cobori putin nelinistit, privind piezis minunatul peisaj ce se intindea in fata lui.
"A trecut mult timp, sopti doar pentru el, credeam ca n-o sa ma mai afecteze. Maria, taramul acesta plin de stralucire iti elogiaza, inca, amintirea..." Fara sa-si termine insa ideea, isi parasi gandurile si ii urma agale pe ceilalti. Reya si Reik erau fascinati de minunatiile ce parca se inclinau inaintea lor. Munti intregi acoperiti cu smaralde si cristale, copaci cu crengi aurite si ape argintii poleite de petalele marunte ce parasisera adapostul oferit de copaci, se intindeau la picioarele lor.
- Spune-mi ca nu visez! zise Reya usor. Reik e magnific locul acesta. Maharet, nu pot sa cred! De cand cunoasteti locul acesta?
- De foarte mult timp, scumpa mea. Aveam 20 de ani pe atunci. Am venit intamplator in locurile astea. Parintii voiau sa plec in Neko Valiente, la studii, insa nu le impartaseam placerea pentru acea tara, asa ca, fara stirea lor, am hotarat sa vin aici in Corientaka. Stiam doar ca e o tara micuta cu putini locuitori, iar cand am ajuns mi s-a spus ca voi fi cazata in orasul Tipocto. Am avut marea surpriza ca aici sa dau peste minunatiile astea, care nici azi nu inceteaza sa ma surprinda. Ce vedeti voi, nu e decat o parte din ceea ce ofera mirificul oras. Anii de facultate mi i-am petrecut aici inconjurata de frumusete si fericire, tot aici l-am intalnit si pe Miles, care venise pentru specializare. Din pacate, curand am fost nevoiti sa parasim orasul, deoarece parintii mei aveam mari probleme. Miles m-a urmat cu dragoste sincera si curand ne-am casatorit. Apoi ai aparut tu, Reik, si ne-a fost aprope imposibil sa ne reintoarcem. S-au intamplat multe astfel ca pana in ziua de azi, locul acesta reprezenta doar amintirea clipelor frumoase din tinerete. Tot aici s-au cunoscut si parintii tai Reya.
Auzind asta Reya ramase socata. Nu-si putea crede urechilor. Se intreba de ce niciodata Sylve nu-i spusese despre asta. Realiza ca de fapt, nu-i spusese mare lucru despre Maria si ca mare parte din viata lor impreuna ramanea un mister pentru ea. Vazand ca ramasese in urma, pleca ingandurata dupa Reik. Il prinse de brat atat de usor incat el abia o simtea. Simtea ca plutea, picioarele nu-i mai atingeau pamantul. Socul celor aflate si uimirea provocata de privelistea mirifica o faceau sa se simta aeriana.
Reik privea in jurul sau cu o curiozitate copilareasca si cu o nerabdare nefireasca de a scana totul in memorie. Inima i se zbatea frenetic in piept, ignorand incercarile lui Reik de a o linisti. Maharest si Miles pareau fericiti de reactia celor doi. Priveau induiosati la ei si retraiau momentele de vis ce le bucurasera tineretea.
- Seamana cu noi in acele timpuri, indrazni Maharet sa tulbure linistea cu soaptele-i suave.
- As vrea sa cred ca vor avea si ei aceeasi soarta fericita ca a noastra, sa devina un cuplu... ii raspunse Miles cu acelasi glas soptit, apoi o saruta usor pe frunte. Mi-e dor de acele timpuri de iubire.
- Inca ne putem iubi, Miles. Copii nu sunt o piedica in calea pasiunii noastre.
- Atunci crezi ca am putea sa disparem cateva secunde, minute, ore... oricum nu vor remarca absenta noastra.
- Iubitule...
Incet, incet, Miles si Maharet se facura nevazuti in umbra stralucitoa-relor privelisti. Sylve se retrasese de mult intr-un loc ascuns privirilor. Durerea revederii acelor meleaguri era apasatoare. Lacrimi pribegite incercau sa iasa la suprafata; amintirea il bantuia si acum, dupa atatia ani. Nici nu stia cati trecusera, le pierduse de mult sirul, insa avea consolarea ca traise, alaturi de Maria, clipe deosebite. Pana si numeroasele incercari de a o avea pe Reya, devenisera amintiri pretioase alaturi de iubita lui sotie. Se simtea batran acum, si-si dorea sa gaseasca pacea eterna. Privirea ii devenise trista si cerceta atent urmele lasate de trecerea anilor. Observa in treacat fericirea de pe chipul Reyei si al lui Reik.

Observa in treacat fericirea de pe chipul Reyei si al lui Reik. Erau prea prinsi in vartejul magicului joc de luminite pentru a observa altceva in jur.
- Ne-au lasat singuri! constata Reik stupefiat.
- Glumesti nu-i asa?
- Tare as vrea sa fie asa....
- Priveste! E tata, dar... Cine e omul acela?
Un moment de liniste se lasa intre cei doi si crisparea aparu pe chipul Reyei. Ceva nu era in regula, cersetorul acela nu-i inspira nimic bun, desi nu facea altceva decat sa ceara de pomana. Sau oare asta facea?
- Iata-te din nou aici, glasui cersetorul catre Sylve, ca si cand l-ar fi cunoscut de o viata.
- Cine esti? intreba el uimit si derutat, insa nu primi raspuns.
- Cand nu ti seama de sfaturile primite, consecintele sunt dureroase. Ingrijeste-te ca fata ta sa nu pateasca la fel ca tine!
- Ce vrei sa...
- Tata! se auzi vocea Reyei.
- Preafrumoasa domnisoara, grai cersetorul, bucurosi mi-s ochii ce te vad, insa tristetea ma rapune, caci soarta-ti e-mpotriva.
- Dar...
- Asculta si invata din greselile batranilor. Pamantul iti cere tribut, dar suferinta poate fi invinsa. Iubeste cu adevarat si vei cunoaste raspunsul la intrebari nepuse inca. Nu lasa timpul sa ia decizii in locul tau si ai mare incredere in fortele proprii. Credinta te va salva de la uitare.
Vantul incepu sa adie calm, cuvintele misteriosului om se agatau de mantia curentului cald ce le gadila fetele ingandurate, cerul isi adusese alaturi cativa norisori pufosi, iar pasarile zburau, pierdute parca, spre idealuri de neatins.

Mirosul rece al iernii cuprinsese camera abia luminata de primele raze ale soarelui, plapuma era prea grea s-o poata suporta, iar ticaitul ceasului ii irita urechile, obligand-o sa paraseasca visul in care se adancise. Se rasucea de pe o parte pe alta, in incercarea de a ignora zgomotul diminetii, insa nici macar perna nu ii mai era suficienta pentru a-l estompa. Renunta, intr-un final, sa se mai lupte, se ridica in capul oaselor si privi spre fereastra, oftand incet. Ramurelele dezgolite se lasau purtate de adierea rece a vantului, lovind din timp in timp geamul aburit. Reya se ridica definitiv din pat asezandu-se pe pervaz cu o carte in mana. Oricat ar fi incercat, insa, sa citeasca, gandul ii zbura la visul ciudat pe care-l avusese. Nu inceta sa-i apara, in fata ochilor, acel apartament micut si bizar. I se parea atat de familiar si totusi atat de strain. "Oare de ce nu avea geamuri? Parea atat de saracacios, insa avea un aer atat de primitor. Probabil m-as fi obisnuit sa traiesc astfel, departe de lume, unde nimeni sa nu ma cunoasca, iar muntele sa-mi fie aproape. Ce vis...".
Inchise ochii si isi imagina cum si-ar fi petrecut viata in varful muntelui. Timid, zambetul ii lumina fata. Deschise ochii si isi lasa capul pe spate. Parul-i desfacut se prelingea mladios pe umeri-i micuti, fluturand lin, in ritmul curentului ce patrundea prin deschizatura geamului. Privi absenta jocul pletelor sale, urmarind cu varful degetelor modelul cartii. Gandul i se pierdu prin amintiri, iar dorinta buzelor sale de a fi dominate de cele ale lui Reik o cuprinse brusc. Incerca sa o inabuse, insa imaginatia ii merse inainte, proiectandu-l in fata-i, in incercarea de a o saruta. Se lasa imbratisata de acea iluzie si inchise ochii. Ii deschise iar, insa socul ce-l avu, o facu sa se dezechilibreze; o mana ii aluneca pe geam, deschizandu-l larg, cartea-i cazu zgomotos printre crengile copacului, atingand asfaltul rece intr-un ecou sumbru, iar corpul sau ramase suspendat, in afara camerei, doar de un picior. Ramase acolo un timp, cu mainile-i atarnand blege, fiind inca in stare de soc. Piciorul incepuse s-o doara, insa il ignora, inchizand ochii pentru a revedea imaginea ce o luase prin surprindere. Nu mai era nicio indoiala: cel ce aparuse inaintea-i fusese Alan.
"Alan... Azi o sa ne revedem. E cea mai lunga despartire pe care am avut-o de cand ne-am cunoscut. Ciudat, dar nu ti-am simti lipsa in perioada asta." Se ridica din pozitia incomoda in care se afla si isi masa piciorul, a carui rana ii provoca o durere surda. Analiza zona afectata si constata ca scapase doar cu o vanataie, destul de maricica totusi. Merse in baie pentru a-si lua o fasa, pe care si-o prinse in jurul piciorului. Se aseza din nou pe pat, luand o perna in brate si acoperindu-se cu plapuma claduroasa. Brusc isi aminti de ultima zi inainte de vacanta si de tot ce ii spusese Mayra atunci. Stranse pumnii si incerca sa opreasca acele cuvinte sa-i revina in minte: "sunt impreuna". "Nu inteleg de ce ma deranjeaza. Pana la urma aveau tot dreptul sa faca asta, nimic nu-i impiedica. Relatia dintre mine si Alan a fost fictiva si am stiut mereu ca Lulu il place. N-ar trebui sa ma surprinda si, totusi, ma surprinde. De ce oare nu mi-au spus si mie? Lulu imi spunea orice, nu aveam secrete una de alta. Ce a determinat-o sa-mi ascunda adevarul? Doamne, imi fac prea multe ganduri. Probabil ca nici nu e adevarat ce mi-a zis Mayra. Fiinta aia nu stie ce sa mai inventeze pentru a ma face sa sufar. Mereu m-a urat dar niciodata nu am inteles de ce."
Lasandu-si gandurile sa caute raspunsuri la intrebarile sale, se ridica din pat si isi cauta haine pentru a se schimba. Cobori apoi in linving, unde Sylve deja se instalase comod, cu o cafeluta alaturi.
- Buna, tata!
- Buna, scumpo! Cum ai dormit?
- Destul de bine, raspunde Reya sarutandu-l pe frunte, insa spre dimineata am cam inghetat.
- Daca ai inghetat e numai vina ta si asta o stii prea bine. Ti-am zis de atatea ori sa nu mai lasi geamul deschis pe timp de noapte.
- Da... ma duc sa mananc ceva. Trebuie sa ma pregatesc de scoala.
- Yumire n-a ajuns inca. Va trebui sa mananci ce gasesti pe acolo. A sunat sa anunte ca va intarzia putin.
- A patit ceva?
- Nu cred. Mi-ar fi spus la telefon. Probabil iar a avut probleme cu fratele ei. Il stii doar.
- In cazul asta ma intorc in camera mea. Cand ajunge zi-i sa-mi pregateasca ceva usor si sa mi-l aduca in camera.
- Buna ziua! zise Yumire grabita. Ma scuzati ca am intarziat. Va sunt de folos cu ceva?
- Ai ajuns la momentul potrivit, ii zise Reya sarindu-i, zambitoare in brate. Pregateste-mi, te rog, ceva bun de mancare, cum numai tu stii. Te astept la mine in camera, dar sa te grabesti.
- Da conita, intr-o clipita m-am si infiintat cu dejunul.
Reya isi imbratisa tatal, dupa care o zbughi pe scari, simtind nevoia de a evada din living, fara vreo explicatie. Ajunsa in camera, inchise usa, alunecand pe ea si ghemuindu-se ca si cand s-ar fi temut de ceva. Se simtea ciudat, avea impresia ca ceva lipsea. Telefonul incepu sa sune. Nu raspunse. Auzi pasii grabiti ai Yumirei, ce se indreptau spre ea. Se ridica de langa usa si merse spre fereastra. Inima incepuse sa-i bata frenetic, sangele-i pulsa in vene dorind, parca, sa le strapunga, intr-un cuvant era nelinistita. Yumire batu discret la usa, zicand:
- Conita, e prietena ta Lulu!
Reya tresari la auzul acelui nume, insa incerca sa se controloze, deschizandu-i Yumirei.
- Multimesc! Masa e gata? o intreba incercand sa schiteze un zambet stramb. Adu-o mai repede ca mi-e foame!
- Acum conita, acum!
O privi din urma cu induiosare. Nu era cu mult mai mare decat ea, insa ii fusese mama, sora si prietena de cand se stia. Cand avusese vreo problema, cautase raspuns in adancul verde al ochilor ei si mereu intalnise alinare de care avea nevoie. Tinea mult la ea pentru asta, dar se simtea vinovata ca incepuse sa-i ascunda anumite lucruri, iar asta le indepartase mult. Gandul sau fu intrerupt de vocea lui Lulu care se auzi din telefon:
- Alo? Reya? Esti acolo? Raspunde-mi, te rog!
Realizand ca trecuse ceva timp de cand statea cu telefonul in mana, Reya raspunde grabita:
- Lulu? Iarta-ma ca te-am facut sa astepti. Vorbeam cu Yumire.
- Ma bucur ca mi-ai raspuns.... Am crezut ca nu vei dori s-o faci. Esti cumva suparata pe mine?
- Cum poti crede asta? Nu! Nicidecum! De unde ti-a venit o asemenea idee?
- Pai, cum nu ai mai dat niciun semn de viata in ultima vreme, am crezut ca nu mai vrei sa stii de mine, ca ti-am gresti cu ceva.
- Oh! Nu! Stai linistita. Din contra, toata vina imi apartine. Dar nici timp sa va anunt de plecare nu am avut. A fost o hotarare de ultima ora. Azi vii la scoala nu?
- Da, dar voi ajunge mai tarziu. Nu are niciun rost sa fiu printre primii. In plus mai am si putina treaba de facut pe acasa.
- Si eu voi veni mai tarziu. Sper sa ne intalnim. Mi-a fost dor de tine. Cum ti-ai petrecut vacanta?
- Probabil nu la fel de bine ca tine, insa nu ma pot plange. Tot ce pot sa-ti spun e ca m-am plimbat ca niciodata. Am facut muschi la picioare.
- Esti aceeasi glumeata din totdeauna. Asta inseamna ca intr-adevar te-ai distrat. Eu am multe sa-ti povestesc si multe n-or sa-ti vina a crede.
- Ma faci curioasa. Azi trebuie neaparat sa te vad. Si... lui Alan ii e dor de tine. Spuse aceste din urma cuvinte, cu teama parca, asteptand reactia Reyei.
- Ma bucur ca v-ati gandit la mine, veni raspunsul acesteia pe un ton neutru.
- Conita Reya! se auzi glasul Yumirei. Conita Reya, ai un mesaj de la un anume Reik. A zis ca te va vizita azi, daca il primesti normal.
- Yumire, cred ca glumeste! Spune-i, te rog, ca el e mereu bine venit in casa noastra. Din pacate azi sunt la scoala, insa daca doreste ma poate cauta acolo.
- Ii voi transmite mesajul.
- Multumesc Yumire!
- E vorba de vreo noua cucerire? se auzi glasul complice al lui Lulu.
- Lulu nici nu-ti imaginezi! ii raspunse Reya entuziasmata. Nici nu-ti imaginezi! Iti voi povesti cu lux de amanunte toata povestea. Habr n-ai prin ce am trecut saptamanile astea?
- Glumesti? L-ai cunoscut in vacanta?
- L-am mai intalnit o data, insa in vacanta asta am avut prilejul sa il cunosc cu adevarat. Am petrecut doua saptamani alaturi de o persoana minunata.
- Poftim?! Cum adica?
- Daca ar fi sa-ti spun toata povestea la telefon te-as pune in mare incurcatura. As fi probabil nevoita sa-ti platesc factura.
- Dar deja ma roade curiozitatea.
- Va trebui sa demonstrezi ca poti avea rabdare. Multumesc Yumire!
- Mananca acum ca de nu se va raci!
- Am inteles sa traiti! ii zise Reya. Ai auzit-o pe Yumire, trebuie sa mananc pana nu se raceste. Iti povestesc mai tarziu. Pa, pa!
- Dar Reya...

Yumire
Ii inchisese telefonul fara a o lasa sa mai zica altceva. Zambi viclean pentru sine si isi lasa gandul sa zboare la Reik. Se imbujora ca o adolescenta indragostita, scuturand din cap si razand de propria-i imaginatie. Se gandise la ce s-ar fi intamplat daca Reik ar fi cautat-o la liceu si cum toate fetele ar fi murit de invidie. Pentru prima data isi dorea sa provoace invidie in randul colegilor si asta nu datorita banilor, ci datorita faptului ca era iubita unui baiat atat de chipes.
Zambitoare, cobori scarile, pregatindu-se sa plece spre scoala. Din cauza neatentiei, fu cat pe-aci sa cada in nas, insa reusi sa-si recapete echilibrul la timp. Se resimti usor la piciorul de care ramasese suspendata, dar fericirea pe care o simtea o facu sa ignore totul. Isi lua "la revedere", in graba, de la tatal ei si o ruga pe Yumire sa ii stranga putin de prin camera. Iesi val-vartej din casa, emanand buna-dispozitie. Uimirea lui Calvin fu imensa; n-o mai vazuse de mult asa stralucitoare si rase in sinea lui gandindu-se: "S-a indragostit micuta doamna, alta explicatie nu-i!".
- Buna dimineata, Calvin!
- Intr-adevar buna, domnisoara Reya! Stralucitoare ca dumneavoastra.
- Calvin, esti un dragut. Masina e pregatita?
- Cum altfel, domnisora? Va asteapta ca intotdeauna.
- Ma bucur. Sa mergem!
- Urmatoarea oprire: liceul "Erika".
Motorul goni nervos pe soseaua ce se intindea la rotile automobilului, muzica se auzea in surdina, iar figurile pline de viata ale locuitorilor se zareau din ce in ce mai des. Orasul isi relua activitatea zilnica, iesind din hibernarea in care se claustrase pe timpul vacantei. Reya privi relaxata multimea de siluete ce se desfasura inaintea-i. Mintea-i era libera de orice gand si trupu-i parea ca pluteste deasupra grijilor. Era oare indragostita? Nu stia, insa, daca asta insemna sa fie indragostita, si-ar fi dorit sa ramana mereu astfel. Era impacata cu sine, problemele fiind de domeniul trecutului.
Masina opri in fata unei cladiri imense, ce fusese odata un palat, iar acum servea drept scoala, cea mai importanta scoala din regiune. Agitatia ce inconjura locul nu prevestea nimic bun. Reya iesi din masina si privi spre liceu. Deveni putin nelinistita, insa fara vreun motiv aparent. Isi lua "la revedere" de la Calvin si, cu pasi nesiguri, intra pe poarta. Privirile tuturor erau indreptate spre ea, lucru ce i se paru straniu, dori, totusi, sa nu baga asta in seama. Se uita in stanga si-n dreapta, toti susoteau si radeau pe ascuns.
- Ce bine si-a ascuns coarnele, zise un tip mai tare.
"La ce se refera? Nu inteleg! Ce le-a venit? Ce s-a intamplat cat am lipsit?" Reya isi punea o multime de intrebari, devenind din ce in ce mai agitata. Grabi pasul pentru a scapa de privirile celor din jur, ce o ameteau si o derutau complit. Privind in spate nu observa ca inaintea-i se pironise Mayra si o privea satisfacuta. Desi isi intoarse privirea, fu prea tarziu pentru a evita ciocnirea.
- Uita-te pe unde mergi, imprastiato! ii zise Mayra cu rautate. Te-au orbit "cornitele"? Sunt prea mari si nu mai vezi de ele?
- Ce vrei sa spui? Ce tot indrugi pe acolo?
- Nu te preface ca nu stii. Inteleg ca ti-e greu sa recunosti, dar amin-teste-ti ca eu am fost cea care ti-a deschis ochii. Ar trebui sa-mi multumesti.
In minte ii reveni o fraza: "voiam sa-ti deschid ochii". In momentul acela, Reya isi aminti ce-i zisese Mayra ultima data cand se intalnisera. Simti cum un pumnal de durere ii strapungea corpul, cerul i se sfarama deasupra-i, iar pamantul statea sa-i fuga de sub picioare. Furtuna de sentimente ce o navalisera o apasa cu o putere covarsitoare. Inchise ochi si isi acoperi urechile incercand sa se convinga ca totul era decat un vis urat, insa descoperi cu dezamagire ca era insasi cruda realitate. Inima-i ingheta la auzul unui glas atat de cunoscut:
- Reya, am auzit vestea. Imi pare asa rau pentru tine, insa gresala a fost a ta pnetru ca n-ai stiut sa alegi baiatul potrivit. Acum e prea tarziu.
Deschise cu greutate ochii si-l privi cu ura pe cel ce-i statea in fata.
- Sunteti potriviti unul pentru celalalt Darien! Doua hiene fara suflet. As fi fost doar un obstacol intre voi daca te-as fi ales pe tine. Nu ai mai fi avut sansa sa-ti gasesti scorpia pereche.
- "Printesa" a prins curaj, replica Mayra sadica. Spune-mi, cum e sa urasti pe cineva din tot sufletul? Iti place sentimentul? E acelasi pe care il am eu fata de tine.
- Ceea ce simt eu fata de tine in momentul acesta e total diferit de ceea ce simti tu pentru mine. Te compatimesc pentru ce ai ajuns. Mi-e mila de tine, crede-ma.
- Cum iti permiti?!
Un brat opri incercarea Mayrei de a o lovi pe Reya, primind priviri veninoase. Arzand de furie si cu mana claustrata in stransoarea propriului aliat, Mayra blestema ceasul in care se increzuse in Darien. Vocea acestuia veni spre a o linisti:
- Calmeaza-te iubito! Nu recurge la violenta, nu e cazul. Disperarea o face sa-si aleaga cuvinte usturatoare. Mai bine vino sa asistam la spectacol. Deja s-au strans destui curiosi care au aflat barfa. Nu ramane decat sa savuram momentul.
Reya realiza ca toti ochii erau atintiti asupra lor. Rasetele celor ce ascultasera conversatia o iritau si devenisera asurzitoare. Simti nevoia sa evadeze, insa parea ca mai mult se afunda in multimea de fete deformate si vise destramate. Nu intrezarea nicio speranta, fericirea ce-o simtise in dimineata aceea, parea sa nici nu fi existat. Umbrele disperarii pusesera stapanire pe ea, ar fi strigat dupa ajutor, insa glasul ii pierise printre suspine, ar fi alergat spre prima raza de speranta, insa in jurul sau se cladea intunericul, ii era frica.
Motorul nervos al unei motociclete atrase o parte din privirile ce-o bantuiau pe Reya, dar aceasta nu baga de seama. Un baiat superb cobori de pe motor si isi facu loc printre curiosii ce se holbau prostiti. Necunoscutul incerca sa afle motivul agitatiei, nu primi insa raspuns. Atragandu-i atentia, Mayra ii iesi inainte. Uimit, necunoscutul o privi cu atentie, dar o zari pe Reya in departare si se indrepta spre ea. Mayra ramase surprinsa de reactia acestuia, hotarandu-se sa-l urmareasca.
- Cum te numesti? facu acesta o ultima incercare.
- Reik, veni si raspunsul.
Se apropie de Reya si o vazu plangand. Ea nu parea sa-l fi observat. Incerca sa fuga de langa el, insa el o retinu din evadarea-i disperata, prinzand-o usor de brat. Ezita cateva clipe, dar in cele din urma o trase mai aproape de el. Reya nu schita niciun gest de-mpotrivire; era prea pierduta in durere. In mintea-i voci defaimatoare o amenintau cu rasul lor ironic. Era furioasa cum o viata nu fusese, ochii o usturau de dorinta lacrimilor reci, respira greu si apasat, dorea sa evadeze, sa-i faca pe toti sa dispara. Simti aievea atingerea lui Reik, care fara sa-i dea ragaz sa ramana surprinsa, se apropie mai mult de ea. Buzele sale fierbinti le invadara pe ale Reyei, descatusand in acel sarut o dorinta reprimada de prea mult timp. Murmurul celor din jur inceta, Mayra ramase fara respiratie, iar uimirea tuturor nu avea margini. In momentul acela un fulger amenintator isi descarca intreaga furie, infricosand multimea de curiosi prezenti.

- Reik... fu singurul cuvant pe care putu Reya sa-l pronunte.
- Sa plecam de aici! veni indemnul sopit al lui Reik.
- Te rog ia-ma de aici!
Se urcara pe motocicleta si plecara, lasand in urma lor un nor gros de praf. Furia si neputinta Reyei se transmisera si lui Reik, care gonea la viteza maxima. Ea il stranse la pieptu-i simtindu-se in siguranta. Lacrimile amare se risipira, fiind inlocuite de un suspin dureros. El ii saruta mainile ce se odihneau pe pieptu-i, mergand din ce in ce mai repede. Dupa un timp, ajunsera intr-o poienita. Motorul fu oprit, insa ei ramasera mult nemiscati. Fiecare avea gandul departe, si nu voiau sa se intoarca in realitate.
Reik facu primul pas. Cobori, intorcandu-se spre Reya. O privi in liniste si se apropie de ea, ii atinse chipul chinuit de ganduri negre, isi trecu degetele peste buzele-i tremurande, o saruta pe frunte si starui in apropierea-i, simtind a ei respiratie sacadata. Reya isi infasura mainile in jurul gatului lui, il privi cu blandete si il saruta dulce. Buzele li se unira intr-un joc nebun. Simtamintele lor devenira salbatice, dezlantuind o pasiune dornica sa iasa la suprafata, dupa o perioada, prea mare, de claustrare. Natura insa nu parea sa le fie prietena. Vantul suiera furios rupand in calea-i mii de crengute, norii se adunau cu rapiditate, iar tunetele zdruncinau pajistea intr-un strigat disperat.
Lor nu le pasa, insa, de asta. Spectacolul infiorator dat de natura nu-i impresiona, fiind mult prea detasati de realitate. Mana lui Reik se juca prin parul ei negru, ce stralucea sub soarele palid al unei ierni moribunde, ii mangaia gatul caramelat si fin, alunecand usor pe conturul coloanei si odihnindu-se pe soldurile ei in timp ce picaturile reci de ploaie ii biciuiau, sperand sa-i desparta, insa erau total ignorate.
- Reya... sopti Reik. E cea mai frumoasa zi din viata mea.
- Reik, iti multumesc pentru tot! Iti multumesc pentru ca existi!
- Ce s-a intamplat acolo Reya? Ce voiau sa-ti faca?
- Sunt multe lucruri de povestit pentru a putea explica ce s-a intamplat in realitate. Pentru a-ti spune tot, trebuie mai intai sa aflu care este adevarul. Nu cred ca mai are vreo relevanta momentan, insa nu vreau sa fiu mintita. Trebuie sa aflu daca totul este o minciuna sau nu.
- Iti respect dorinta, nu te voi mai intreba nimic. Vreau doar sa ma bucur ca, in sfarsit, te am in brate, dupa o lunga asteptare.
- Nu esti singurul care a asteptat momentul acesta. Nu puteam, insa, sa-ti marturisesc nimic; eram nesigura de sentimentele tale.
- La fel m-am simtit si eu. Imi pare rau ca nu am avut curajul sa actionez la timp.
- Reik, nici acum nu e prea tarziu. Desi s-a intamplat totul intr-un astfel de moment, nu pot sa nu ma bucur de clipele petrecute in compania ta. De-ar fi si vremea mai blanda cu noi... chicoti Reya.
- Acum nu ma mai intereseaza nici vremea nici ceilalti, ma interesezi doar tu. Cate zile oi avea te voi iubi si iti voi demonstra ca batranul cersetor nu a avut dreptate...
- Nu vreau sa-mi amintesc asta! Era doar un biet nebun, nu are de unde sa stie cati ani vei trai tu. Recunosc, vorbele lui m-au infiorat atunci, insa mi-am dat seama ca erau doar rodul unui delir. Tu vei trai poate mai mult ca mine, pentru ca eu nu pot ramane in lumea asta fara tine.
- Eu voi trai atata timp cat tu ma vei iubi! Te iubesc, Reya!

Imbratisati, profitand de ultimele momente de vacanta, Alan si Lulu se gandeau la ceea ce ii astepta. Intentionau sa-i spuna Reyei adevarul despre ei. Nu doreau sa mai amane momentul, pastrand un secret ce nu-si avea rostul.
- Azi s-a purtat ciudat, incepu Lulu, intrerupand linistea ce se lasase intr ei. Am sunat-o si mi-a raspuns greu pentru ca  susotea ceva cu Yumire, iar cand a vorbit cu mine mi s-a parut tare aeriana.
- Aeriana in sensul bun sau sensul rau al cuvantului?
- In sensul bun, pentru ca spre final a zis ca o sa-mi povesteasca ceva si subiectul principal il reprezenta un anume Reik.
- Reik?! ingana Alan total schimbat la fata.
Lulu nu-i observa reactia si continua sa-i povesteasca purtarea ciudata a Reyei. El o asculta pierdut, abia intelegandu-i vorbele. Se stradui sa ramana atent la ceea ce zicea Lulu insa fu in zarad.
- Lulu, o sa intarziem, o intrerupse el brusc.
- Dar... incerca ea.
- Sa mergem! Trebuie sa ajungem la scoala macar la o ora.
Lulu se lasa ridicata, dar mirarea i se putea citi pe fata. Era contrariata de reactia lui Alan si nu il intelegea. Intreg drumul spre liceu nu scoasera niciun sunet. O liniste apasatoare ii tinea la distanta si fiecare era pierdut in propriile-i ganduri. Intr-un final, Lulu vru sa-i zica ceva, insa fu intrerupta de Alan, care arata intrigat spre agitatia ce domina incinta liceului. Se privira cateva momente incercand sa-si dea seama ce se petrecea. Erau nelinistiti, isi puteau imagina cu usurinta tot ce era mai rau. Se hotarara sa intre, insa dadura peste Vera care tocmai pleca de la scoala. Ii privi intrigata si vru sa plece fara a le spune un cuvant.
- Vera! zise Lulu. Stai! Unde pleci?
- Buna, Lulu, Alan!
- E doar o impresie sau ne eviti?
- Nu e nicio impresie, le-o taie ea scurt.
- Poti macar sa ne explici de ce reactionezi asa? intreba Alan intrigat.
- Nu cred ca am de ce sa va dau explicatii, dar fie. Motivul meu e ca urasc ipocritii.
- Cred ca glumesti, o ataca Lulu, razand nervos. Vorbesti ca si cum tu n-ai fi ipocrita cu diploma.
- Nu-ti permit! zise Vera ridicand mana s-o loveasca.
Alan interveni intre cele doua, incercand sa calmeze spiritele. Ii facu semn lui Lulu sa se abtina de la replici rautacioase si se intoarse catre Vera, vorbindu-i cat putea de docil in momentul acela:
- Am o rugaminte la tine Vera: vreau sa lasam jignirile la o parte si sa incercam sa vorbim civilizat. Sunt tare curios de ce ne faci ipocriti. Te rog lamureste-ne pentru ca, cel putin eu, n-am nici cea mai mica idee la ce te referi.
- Ma refer la faptul ca o inselati pe Reya chiar sub nasul ei. Nu pot sa cred ca tocmai tu, Lulu, ai facut asta. Iti era cea mai buna prietena.
- Dar...
- Niciun "dar"! vedeti agitatia aceea. Se datoreaza voua! Si va sfatuiesc sa nu intrati daca nu vreti sa fiti sfasiati de vii, pentru ca tot liceul a aflat despre idila voastra datorita Mayrei. Ce ati facut voi e de neconceput, insa cea mai mare lovitura a venit chiar din partea Reyei.
- Ce vrei sa spui?
- Ea ne-a uimit cel mai mult cand s-a sarutat cu acel tanar incantator. Dar frumusetea lui nu scuza faptul ca si ea te-a inselat, Alan. Nici nu mai stiu pe cine sa compatimesc. Sunteti toti o adunatura de ipocriti! Va meritati unul pe celalalt. Acum scuzati-ma, dar am lucruri mai importante de facut decat sa stau de vorba cu voi.
- Vera, o striga Alan in timp ce aceasta se indeparta cu pasi grabiti. Te asigur ca te inseli. Lucrurile se vor lamuri si toti veti afla adevarul. Nimeni nu a inselat pe nimeni.
- Daca spui tu... zise aceasta intorcandu-i spatele si mergand mai departe.
Alan o privi pe Lulu, care ramasese socata de cele ce aflase. O prinse de umeri si o zdruncina putin pentru a o face sa-si revina. In ochii ei aparu o lacrima. Buzele-i intredeschise voiau sa descatuseze cuvintele ce-i ramasesera claustrate in gat, innecand-o. Glasu-i pierise; tremura! Privirea-i intalni pe cea a lui Alan, cautand in acesta protectie si consolare. El o imbratisa puternic, promitandu-i ca totul va fi bine. O indeparta putin, ridicandu-i barbia, pentru ca privirile sa li se incruciseza din nou si ii sopti:
- Lulu, fii puternica! Sunt langa tine! Iti promit ca toata situatia se va rezolva. Sa mergem la Reya! Trebuie sa vorbim cu ea si sa lamurim tot ce s-a-ntamplat. Hai! Priveste-ma! Trebuie sa mergem, Lulu. Ploaia va incepe curand.
- Alan, mi-e frica! Mi-e teama ca am stricat totul, ca prietenia noastra va ramane doar cenusa aruncata-n vant. E numai vina mea!
- Nu-i adevarat, Lulu! In asta suntem doi. Suntem in egala masura vinovati ca ne-am tainuit iubirea. Reya e inteleapta, cu siguranta ne va intelege. Vom lamuri lucrurile si la liceu. Totul va fi ca inainte. Nu ai de ce sa te temi.
- Alan...
- Sa mergem.
In bataia vantului, incercand sa isi distraga atentia de la furtuna ce ameninta sa vina, cei doi pornira spre casa Reyei. Vijelia imprastia mana de oameni ce mai ramasesera neadapostiti, iar tunetele ingrozitoare speriau animalele abandonate, impanzind atmosfera, deja incarcata de neliniste. Drumul le fu anevoios; praful ridicat in aer de vantul furios le ingreuna avansarea, abia mai vedeau si aproape ca fura doborati de forta curentului. Se adapostira cateva momente intr-o cafenea pustiita.
- Ce s-a-ntamplat cu vremea? intreba Lulu terifiata.
- Crede-ma ca sunt la fel de uimit ca si tine. E ca si cum natura s-ar razbuna pe noi dintr-un oarecare motiv.
- Orice ar fi, e ingrozitor ce se intampla afara. Crezi ca vom ajunge teferi la Reya?
- Va pot ajuta cu ceva? intreba patronul cafenelei, iesind de sub tejghea.
Lulu si Alan tresarira speriati. Nu stiusera de prezenta acelei persoane in local. Nici pring gand nu le trecuse ca ar mai fi putut fi cineva acolo.
- Ma scuzati daca v-am speriat. Va asigur ca nu a fost cu intentie.
- Nu-i nimic, ii raspunse Alan, incercand sa isi modereze bataile inimii. Ne scuzati ca am intrat asa in local. Va asiguram ca nu avem nicio intentie sa va jefuim.
- Stai linistit, tinere. Daca as fi crezut asta, de mult ati fi zacut intr-o balta de sange. Insa am observat ca doar va refugiati din calea furtunii.
- Ne bucuram ca ne credeti, dar daca va deranjam putem sa plecam.
- Nu ma deranjati. Pe o vreme ca asta nu mi-ar placea sa raman singur. Ceva rau se petrece; cu siguranta nu anunta lucruri bune agitatia asta. Dar luati un loc. Sa va servesc cu ceva?
- Cred ca o ciocolata calda ar fi buna, zise Lulu facandu-se comoda pe una din canapele.
- Si eu vreau acelasi lucru. Sper sa se insenineze repede. Trebuie neaparat sa mergem la Reya.... si trebuie sa mergem azi!
- Lucrurile nu pot ramane nelamurite. Dar mi-e teama...
- Oricat de teama ne-ar fi, nu putem sa ne ascundem dupa deget.Am facut o mare gresala ascunzadu-i cele intamplate, iar acum trebuie sa reparam ce am stricat.
- Asa e... zise Lulu mai mult pentru ea, multumind pentru ciocolata calda, ce-i fusese adusa.
Se adanci in stofa grosolana a canapelei, vrand sa ignore manifestarea furioasa a naturii, ce se auzea in surdina. O perioada ramase amortita si pierduta in ganduri desarte, sugerate, parca, de cadrul macabru al cafenelei si al vremii de afara. Privirea-i pribeaga se plimba alene prin incapere. Clipea des din cauza luminii difuze, emanata de un candelabru greoi, ce parea vechi si prafuit, si asculta in tacere cadearea energica a picaturilor de ploaie. "Ploua... oare de ce tocmai azi? Imi aminteste de acea zi superba ce s-a transformat intr-un cosmar, incepand sa ploua ca si acum: acea zi cand Reya a cazut la pat din cauza unei boli ciudate. N-am inteles nici pana acum de la ce a pornit totul, tot ce stiu e ca puteam s-o pierd. Ca si atunci, azi mi-e teama c-o voi pierde... si asta din cauza unui secret stupid ce nu-si avea rostul. Reya... am promis ca vom fi prietene pe vecie. Oare acea promisiune mai are vreo valoare in fata greselilor mele?"
O melodie lenta, ciudata, incepu sa rasune din radioul lasat intr-un colt. Acordurile lirei, ce se auzeau ca-ntr-un ecou pierdut in zare, o induceau pe Lulu intr-o stare de somnolenta profunda, insa ea se zabatu din rasputeri sa reziste tentatiei de a adormi. Deschise cu greutate ochii impanziti si privi in jur. Aspectul localului se schimbase ori visa ea? Candele aprinse luminau slab tablourile imense, ce decorau peretii atinsi de trecerea timpului, sticle vechi, imbracate in panze de paianjen, stateau rasturnate pe raftul putrezit, asteptand ca vesnicia sa ia sfarsit, masute ruginite, acoperite de panze grosolane, roase de molii, sustineau vezele ciublite ale caror flori se ofilisera cu mult timp in urma; acestea erau imagini ce o infiorara ingrozitor pe Lulu. Stranse puternic din ochi vrand sa stearga din memorie ceea ce tocmai vazuse. Ii deschise, intr-un tarziu, privind cu teama de jur-imprejur si constata ca acele imagini cumplite disparusera. "Sa fi fost oare un vis? Cu siguranta! Dar vreau sa plec mai repede din locul asta, caci imi da prea multi fiori!"
- Alan! Cred ca ar trebui sa mergem. Aproape s-a intunecat si avem ceva de mers pana la Reya.
- Dar cum ne vom descurca pe vremea asta?
- Chiar tu ai spus ca trebuie sa lamurim lucrurile azi. Vom gasi noi o modalitate de a ajunge la timp, chiar si-ntr-un moment ca acesta. Oricum am incredere ca vremea se va remedia curand. Ploaia nu se mai avanta cu atata rapiditate catre pamant.
- Ai dreptate! Oricum in noaptea asta se vor intalni din nou cele doua luni. Niciodata natura nu a ripostat la un astfel de eveniment.
- Au trecut alti 1000 de ani... cerul va fi senin in noaptea asta pentru a primi imbratisarea lunilor Tooya si Tsukino.

Intalnirea lunilor....
- Ai zis ceva?
- Gandeam, doar, cu voce tare, raspunse ea zambind. In noaptea asta cerul va fi senin. Tare as vrea sa putem privi stelele pana la dimineata.
- Din pacate nu e posibil... prea multi si-ar face griji din cauza noastra.
- Mi-ar placea sa pot trai intr-o lume fara griji, fara temeri si fara rautati... sunt prea multe masti sub care trebuie sa invatam a privi. Am obosit sa ma lupt impotriva curentului pentru ca aprope de final barcile sa-mi fie scufundate.
- Reya... iti doresti lucruri aproape imposibile. Oamenii sunt si vor fi mereu rai. Nu-i putem schimba, oricat ne-am dori asta. Insa fiecare are propriul destin si nu poti sti niciodata cum se intoarce roata in favoarea ta; poti numai sa speri.
- Ma simt atat de bine in compania ta, Reik. Intotdeauna ai un raspuns potrivit la intrebarile ce ma macina neincetat. De ce nu ai aparut mai devreme in viata mea?
- Viata are propriul sens, desi nu-l intelegem mereu. Asa a fost sa fie si sa apar acum in viata ta sau sa apari tu in a mea. Tot ce conteaza, e ca am reusit sa ne intalnim, sa ne iubim...
- Reik... ma iubesti?
- Te iubesc cu aceeasi intensitate cu care natura se impotriveste uniunii noastre. Asa cum vantul ne sufla cu ura, vrand sa ne sperie, asa imi doresc eu, acum, sa te sarut cu pasiune si cum stopii de ploaie vor sa ne strapunga cu aciditatea lor, eu vreau ca mana mea sa-ti exploreze lin pielea catifelata... atat de mult te iubesc eu.
Privirile lor ramasera contopite mult timp, lasand uimirea de pe chipul Reyei sa persiste. Muti, nu schitau niciun gest, uitand de urletele disperate ale naturii, ce incerca, cu ultimele puteri, sa-i desparta. In jurul lor, totul incepea sa devina tacut, caci noaptea punea stapanire pe imparatia cerurilor, stelute timide se aratau, putin cate putin si raze palide anuntau marele eveniment.
- Reya, sa mergem acasa, ii sopti Reik imbratisand-o puternic. Se insereaza rapid.
- Sa mergem... sopti ea fara sunet, simtindu-l departandu-se din imbratisare.
Urcara ca prin vis pe motocicleta, parasind zgomotos locul marturiilor lor. In urma lasau doar praful, macinat si el de stropii reci, ce inca se zbateau sa mai razbata. Brusc, timpul ramase-n loc, nimic nu mai misca in jur. Amortisera toate: prima scanteie a lunii Tooya se arata fulgerator, apoi totul isi relua cursul firesc.
- Tooya...
- S-a-ntamplat ceva Reya?
- Nu, doar ca... nu-si continua ideea, ci doar isi adanci obrazul in spatele cald al lui Reik, vrand sa se simta protejata.
Sunetul motorului se opri brusc; ajunsesera. Se intreba daca nu cumva atipise, i se parea ca trecuse doar o clipa de cand se desprinsesera copacelul ce le tinuse adapost. Cobori ajutata de Reik si urca treptele casei cu o usoara nesiguranta. Nu intelegea ce i se intampla, bataile inimii i se accelerau, venele ii pulsau, vrand, parca, sa se sparga, intregul corp ii era cuprins de un tremur straniu si simtea ca la fiecare pas avea sa se prabusasca. Privi fugar cea dintai luna ce se aratase si simturile i se stabilizara, cu toate astea nelinistea o urmarea inca. Il urmari pe Reik, ce cu miscari elegante, ii deschise usa casei si facu un reverance caraghios. Zambi. Ii prinse mana intr-ale sale si intrara impreuna.
- Reya! se auzi un glas surprins.
- Lulu?! Alan?! veni raspunsul.
- Reya, noi vrem sa-ti vorbim.
- Alan, nu cred ca e cel mai potrivit moment.
- Dar... interveni Lulu. Ti-am gresit Reya si nu vrem sa negam asta. Vrem sa ne asumam raspunderea pentru fapta noastra. Nu mai putem amana momentul asta. Lucrurile trebuie lamurite... Nu vreau... nu vreau sa te pierd Reya. Esti singura mea prietena adevarata. Stiu ca prin ceea ce am facut acum ti-am demonstrat exact contrariul, insa iti mai cer o sansa... o ultima sansa. Lasa-ma sa-ti vorbesc.
Bratele lui Lulu o curpinsera pe Reya care nu schita niciun gest. Simti prelingandu-i-se pe umar lacrimile prietenei sale de o caldura dureroasa. Era uimita de propriul corp, caci acesta nu-i raspundea la comenzi. Cu mare greutate izbuti sa ridice o mana spre a o mangai pe Lulu. Isi lasa pleoapele sa i se rastorne peste priviri si se prabusi.
- Reya! se auzi, din capul scarilor, glasul plin de ingrijorare al lui Sylve.

Reya, nu te teme de trezire; furtuna nu te va cuprinde. Lasa-ti visul sa devina realitate, fara ca iluzia sa se sfarme in bucatelele firave, precum cele ce roiesc in jurul meu de milenii apasatoare. Deschide ochii si iarta, pentru ca, altfel, timpul iti va permite sa-ti regreti gresala. Deschide ochii si crezi intr-un viitor fara destin impus, caci vei reusi.
Pleoapele i se miscara incet, dezvelind ochii impanziti de visare. Simtea capu-i vuind si greutatea corpului nu-i permitea sa se ridice. Doar un cuvant reusi sa sopteasca:
- Tooya!
- Ai zis ceva? auzi Reya vocea prietenei sale.
- Unde sunt? Ce s-a intamplat?
- Stai linistita, incerca Reik s-o calmeze. Ai lesinat pentru cateva secunde. Acum totul este bine.
- Reik, simt ca-mi plezneste capul de durere... si mi-e frig...
- Aduc imediat o patura, spuse Yumire grabita, intr-o clipita m-am intors. Iacata si patura.
- Alan, Lulu, vreau sa vorbim.
- Si noi vrem acelasi lucru, incepu Alan. Trebuie sa iesim cu totii din conul acesta de umbra, in care-am intrat din ziua in care am incetat sa ne expunem adevaratele sentimente.
Linistea se lasa intre cei patru tineri. Sylve ii facu semn Yumire si se retrasera discret, pentru a-i lasa sa se destainuie. Cu privirea in pamant, Lulu vru sa-si inceapa istorisirea, insa usile si geamurile fura larg deschise de surprinzatoarea furtuna, ce se iscase din nimic. Casa intreaga fu zguduita de torentul de lacrimi varsate de natura crancena ce nu dura decat putine clipe. Urma un al doilea gol dimensional. Pana si planeta isi incetase rotirea. In incapere, un fluture auriu amortise, bataile aripilor sale ramasesera suspendate intr-o alta dimensiune. Parea mort. Privirea lui Alan era muta si plina de surprindere. Miscarile-i greoaie incercau sa-l desprinda din amorteala generala, ce cuprinsese intreagul loc. Se uita in jur dorind sa afle vreun alt suflu si il gasi: cu aceeasi privire intrebatoare, Reya parea disperata caci soaptele-i nu aveau ecou dincolo de buzele sale obosite. Nu stiau ce se intampla cu ei, erau inspaimantati si la unison isi lasara ochii sa se inchida. Cand ii deschisera Lulu deja isi terminase fraza si astepta in liniste confirmare din partea lui Alan. Nestiind ce sa-i raspunda, inclina doar capul spre inainte si primi in schimb un zambet cald. Pesemne ca facuse gestul potrivit.
Discutia lor lua sfarsit si hotarara sa-si petreaca putinele ore ramase pana la rasarit in compania stelelor. Erau toti obositi, insa nu puteau rata bizarul eveniment ce le fusese dat sa-l vada. Usa se deschise, scotand un mic sunet, parca de durere si cei patru iesira din casa peste care se asternuse un val de tacere. Alan se apropie de Reya, lasand-o pe Lulu in compania lui Reik. Isi aseza un brat peste umerii acesteia si o privi bland si intrebator, voia sa stie daca ceea ce vazuse fusese intr-adevar real. Fara sa-i zica un cuvant, Reya ii sopti:
- S-a intamplat la aparitia lunii Tsukino. Nici eu nu stiu ce anume, insa ceva ciudat s-a intamplat. Am simtit acelasi lucru cand a rasarit Tooya, cu toate ca a durat mult mai putin. A fost si la tine la fel?
Alan nu ii raspune, se multumi doar sa priveasca cele doua luni ce acum domneau in pace, peste marea bolta cereasca ce trimitea, din cand in cand, sclipiri lenese catre pamant.

Un fulger amar isi lasa urma pe bolta fara stele, incerca sa strabata dincolo de ea. Incerca, si tot incerca, insa fara izbanda. Globul de cristal in care era captiv nu putea fi spart, astfel ca-si stingea lumina fara de speranta, privind cu jid spre imperiul acaparat de Tsukino si Tooya.
Doi ochi albastrii se plimbau, furiosi, peste imaginile ce se derulau rapid. Doreau sa tipe, doreau sa darame puternicul obstacol ce despartea cele doua lumi. O lacrima i se prelinse, rece, pe-al sau obraz de lut. O lacrima, un paradis de revolta si ochi-i albastrii izbugnira-ntr-un ragnet fara ecou. Din umbra, o calda privire urmarea cu blandete dezlantuirea printului sau. Cu pasi timizi si marunti, inainta spre el si-o mana-i poposi pe umar. El tresari. Se-ntoarse brusc si o privi nervos. Plecandu-si micutele pleope impodobite de lungi gene intunecate, ea se departa sfiosa, frica infiripandu-se in al ei suflet.
- Nu te teme. Nu-mi voi revarsa mania asupra ta, spuse el intorcandu-si privirea spre ferestra. Nu tu porti vina celor intamplate.
- Poate nu-s eu cea vinovata, insa durerea ce-o simt din neputinta, ma macina pe dinauntru; as vrea intreaga mea putere s-o folosesc spre a distruge tot ceea ce intuneca privirea calda de-alta data a celui ce inima mi-o tine-n palme.
- Dar... incerca sa graiasca rasucindu-se spre ea
- Nu e nevoie cuvinte, mi-ajung privirile strengare ce le primesc in pripa cand totul merge bine. Nu... nu spune nimic. Doar strange-ma o clipa la piept, sa-ti simt caldura bratelor atat de puternice, sa-ti ascult bataile inimii, imaginandu-mi ca sunt pentru mine.
Uimit de marturisirea ei, el o-mbratisa cu patima, trecandu-si degetele printre firele-i intunecate, caci paru-i era ca zmeura otravitoare. O-ndeparta spre a-si putea adanci privirea intr-a ei si isi furisa, indraznet, cealalalta mana pe spatele-i firav. Cuprinsi intr-un vartej nebun de sentimente, dansara pe muchia imbelsugatului delir, parand aruncati in bratele unei dulci iluzii si mangaiati de setea realitatii ireale.
- Cat mi-ar placea vecia s-o petrec in ale tale brate, insa...
- Kamiyo, nu! E deja prea mult ce-mi ceri. Eu nu pot iubi; noi nu putem iubi! Iubirea e un sentiment ce nu ne apartine, e un capriciu ce nu ni-l putem permite.
- Tenun... ce mult as vrea sa-ti spun ca-i o gresala tot ceea ce-mi spui acum. Dar stiu ca ai dreptate... si totusi...
- Nu... zise el cu duiosie, cuprinzandu-i fata in ale sale palme, e imposibil sa crezi asta.
- Dar ce ne impiedica sa speram? De ce lasi blestemul sa ne desparta? Sau poate nu-ti doresti sa-mi fi mereu alaturi...
- Te-ndoieste oare de asta? zise Tenun iritat si lumina unui fulger se-arata partinitoare. Crezi oare ca mie-mi e usor sa te am aproape si totusi sa stiu ca nu vei fi a mea vreodata?
- Sa ma-ndoiesc? Nu stiu macar de-i o minciuna ori de-i adevarul. De ce as crede-n ale tale vorbe, cand fapta ta nu ma mangaie? Spune-mi tu, oare Tooya sau Tsukino ari fi stat pe ganduri de s-ar fi alfat in locul nostru?
- Ce crude-ti sunt vorbele si tare ma ranesc... stii bine ca Tooya si Tsukino au avut o alta poveste... sunt singurii care-au reusit sa se opuna Sortii... Eu nu ma pot opune...
- Tu nu te poti opune Tenun, nu ai cum: tu ai fraiele in ale tale maini... caci tu esti insasi Soarta...

La marginea orasului, la umbra unor copacei marunti, patru tineri obositi intampinau primele raze de soare ce veneau sa risipeasca marele eveniment al celor doua luni. Era liniste. In departare nu se auzea decat ecoul surd al aripilor unui vant infrant. Mireasma crinilor marini impanzea larga campie inverzita si din timp in timp frunzele se miscau in bataia unui curent inexistent.
- Reya... prinse ecou o soapta.
- Alan, s-a intamplat ceva?
- Nu, doar ca ar fi mai bine sa mergem spre casa.
- Am atipit?
- Reya! se auzi vocea ragusita a lui Reik.
- Buna dimineata, Reik!
- Buna dimineata, raza mea de soare! Ai atipit bag de seama.
- Asa s-ar parea, dar tu unde ai fost?
- Am mers pe marginea prapastiei, incercand sa prelungesc la infinit imaginea celor doua luni ce semanau cu doua suflete ratacite si regasite dupa o infinitate apasatoare.
- Vecia le va fi mereu tovaras de drum. Asa spune legenda...
- O legenda putin cunoscuta de oameni si greu de inteles; interzisa chiar, de vechii tirani ai timpului.
Alan interveni, parand interesat de conversatie:
- E pentru prima data cand aud ca ar exista o astfel de legenda... sunt curios care-i este cursul narativ.
- E greu de spus, incepu Lulu ce pana atunci ascultase doar. Putini au fost aceia ce au indraznit sa transmita legenda dupa ce a fost interzisa, sunt vorbe ca nu ar fi o simpla legenda ci chiar o poveste adevarata... insa nimeni nu poate sti asta cu certitudine. Nici azi nu se vorbeste prea deschis despre asta. Multi inca se tem de consecinte dezastruoase la simpla amintire a evenimentelor de atunci.
- Lulu are dreptate, continua Reya. Cu mult timp in urma am descoperit in biroul tatei un carnetel ciudat, si cum curiozitatea era mai puternica decat mine, l-am deschis. Ceea ce, initial, parea a fi un simplu jurnal, m-a purtat prin aventurile trecutului intr-o maniera de nedescris. Lucru ce m-a facut sa uit de trecerea timpului si, cand tata a ajuns acasa, m-a descoperit citind inflacarata acel carnetel de notite. Tin minte si acum ca sangele mi-a inghetat in vene cand mi-a strigat numele cu un ton grav si destul de iritat. Dar s-a-ntamplat ceva ciudat in acel moment: un fluturas auriu s-a interpus intre mine si tata, vrand parca sa ma protejeze. Vazandu-l s-a calmat instantaneu. N-am inteles niciodata de ce. Insa la ceva timp, m-a surprins cu a sa dorinta de a-mi explica si povesti continutul carnetelului misterios. Era vorba despre secretele legendei si cum reusise el sa le descopere in marea lor majoritate. Stiu un lucru insa: a omis sa-mi spuna unele detalii, pentru ca anumite momente, anumite spatii temporale nu contineau informatii veridice.
- Cum ti-ai dat seama de asta? intreba Reik curios.
- N-a fost dificil sa remarc greutatea cu care trecea peste acele momente, incercand sa gaseasca vorbele potrivite. Eram mica, insa imi cunosteam tatal foarte bine; inca il cunosc. Nu s-a schimbat prea mult si il pot citi ca pe o carte deschisa.
- Eu sunt curios totusi care e legenda, spuse Alan. De unde vin eu, nici ca s-a auzit de asa ceva. Stiam doar ca este un fenomen astronomic foarte rar si foarte ciudat insa nimic mai mult de atat.
- Din cate am auzit si eu, interveni Lulu, se spune ca Tsukino si Tooya ar fi fost doi tineri ce proveneau din lumi sociale diferite. Ei s-ar fi intalnit din intamplare si dragostea s-ar fi infiripat in inimile lor din prima clipa. Intreaga societate le era impotriva, dar ei s-au incapatanat sa razbata printre spini, sa rupa legamantul cu pamantul si sa isi eternizeze iubirea, impotrivindu-se marelui Tenun.
- O gresala imensa, dupa parerea unora, o alegere perfecta dupa parerea altora, completa Reik. Insa ceea ce nu se stie cu adevarat este daca Tooya si Tsukino au ales sa devina astrii, astfel veghiand asupra cuplurilor al caror destin le este potrivnic, sau daca aceasta alegere a fost facuta de catre insusi Tenun, spre a-i pedepsi: dupa cum stim cu totii, lunile se intalnesc doar o data la 1000 de ani. O perioada extraordinar de mare, cel putin pentru noi.
- Pentru ei lucrurile stau altfel, zise Reya zambindu-i usor lui Reik. Pentru ei timpul capata alte dimensiuni si poate fi modelat. Intr-adevar totul are o limita si in cazul lor.
- M-ati zapacit de tot, constata Alan, privindu-si amicii cu o privire pierduta. Voi chiar credeti ca legenda e adevarata?
- Eu am unele dubii, insa tind sa cred ca da, ii raspunse senina, Lulu.
- Impartasesc sentimentele lui Lulu. Tin minte ca vorbeam des despre asta cu ceva timp in urma. Nu era zi in care sa nu deschidem subiectul.
- Asa e. Dar ce mai amuzant lucru era ca ne imaginam in locul lui Tsukino, asteptand al nostru Tooya sa apara. Poate nu e prea tarziu ne continuam jocul. Acum ca ne-am gasit perechile...
- Lulu ma sperii... cand ai devenit asa sentimentala? Cred ca deja m-ai intrecut.
- Nu cred ca voi reusi sa te intrec, nici macar daca-mi propun asta... zise Lulu amuzandu-se. Insa nu putem sti niciodata cat ne poate schimba iubirea, o iubire magica...
- Magica... repeta Alan aproape mecanic reflectand asupra cuvantului.
- Te-ai pierdut printre vise amice? intreba Reik cu zambetul pe buze, batandu-l usor pe spate. Deja ti-e teama urmari si te ascunzi intr-o lume a ta?
- Reik... il mustra Reya.
- Dar ce-am facut? raspunse el mimand un naiv.
- Nimic, doar abtine-te de la comentarii.
- Cum doreste stapana, zise el amuzat.
- Esti un mascarici, stiai? Nu cred ca voi putea fi vreodata trista, avandu-te langa mine.
- Ma simt onorat. Acum ma onorezi si tu cu un sarut?
- Numai cu unul? zise Reya, prefacandu-se ofensata.
- Am cerut prea mult? continua Reik un joc mult prea copilaresc pentru Alan care o privea ingandurat pe Lulu.
Jocul lor dura o vreme, pana ce o voce obosita se facu auzita dinspre orizont: era Sylve. Venise sa-i anunte ca trebuia sa plece o perioada pentru a supraveghea desfasurarea unei afaceri. Parea trist si imbatranit de probleme. Afacerile nu ii mai mergeau asa bine ca pe vremuri, iar oameni competenti nu gasea decat rar si atunci pentru putin timp, pentru ca il paraseau din diferite motive. Cearcanele ii impovarau fata frumoasa de alta data si privirea ii era crispata de valurile de griji ce se avantau ca balaurii dupa hrana. Pastra totusi acea blandete infinita din ochi-i cenusii. Blandetea si iubirea ce-o simtea pentru Reya il faceau sa mai uite de lumea cruda ce-i inhata anii, rand pe rand, fara sa-i ofere nimic in schimb. Ii oferi Reyei un mic sarut pe obrazul rumen si tanar si se retrase fara sa mai priveasca in urma. Avea un sentiment ciudat si dorea sa-l inlature. Pasi-i grabiti se auzeau tot mai putin, pierzandu-se in ecoul unei taceri mormantale.
Un fior rece o impovara pe Reya, lacrimi sarate facandu-si loc pe fata-i micuta. "Nu plange, Reya! Nu se va intampla nimic. E doar un gand negru ce nu isi va gasi infaptuirea in realitate. Dovedeste ca esti tare! Dovedeste ca ai crescut si iubirea te-a facut mai puternica!" Isi sterse urmele lacrimilor si se intoarse catre Reik. Ii zambi larg si il imbratisa puternic. Isi adanci fata in pieptul lui simtind cum un nou potop de lacrimi se zbatea sa ii invadeze fata. Se abtinu. Isi ridica privirea si absorbi cu ardoare imensul zambet afisat de Reik. Trase aer in piept si parfumul lui racoros ii umplu narile dandu-i o senzatie de revigorare. Se linistise.
O mana calda ii mangaie crestetul capului, incurcandu-i usor firele de par asemanatoare matasei. Era Lulu, ce se juca. Facea lucrul asta de multe ori cand o vedea trista. Reya o apuca de mana si incepu s-o gadile insistent. Se prabusira la pamant in hohote de ras. Baietii li se alaturara si ei, vrand parca sa dea uitarii toate evenimentele neplacute ce le intunecasera fruntile. Se amuzara copios, spunand glume pana ce sorele isi anunta plecarea, lasand doar stelele sa domneasca in marea imparatie intunecata.
- Reya... ti-e teama de ziua de maine? intreba Lulu stangandu-l mai tare pe Alan la pieptul sau.
- Singurul lucru de care mi-e teama in viata asta este singuratatea. Nesiguranta zilei de maine ma face doar sa ma bucur de ziua de azi. Si de ce nu as face-o? Clipa asta nu e vesnica, deci trebuie consumata cu folos.
- Cateodata te invidiez, stii? Habar n-am de unde iti tragi puterea de a merge mereu inainte fara sa te lasi doborata de obstacolele vietii.
- Faptul ca stiu ca nu merg singura pe cararile Destinului ma ajuta sa nu observ neajunsurile de care ma lovesc.
- Fetelor, maine va fi maine. Nu va mai ganditi la asta, interveni Alan. Eu zic sa mergem pe la casele noastre. Ne trebuie forte proaspete sa infruntam situatia ce ne asteapta.
- Va voi fi si eu alaturi. Impreuna suntem mai puternici.
- Ai devenic cliseic Reik. Dar asta nu ma impiedica sa te iubesc...

Zorii unei noi zile se aratara la fereastra insotiti de mici rafuieli ale vantului cald de sfarsit de iarna. Pasarele gingase isi cantau povestile in acorduri solitare, zburand din ramura in ramura. Era cald. Totul prinsese viata sub mangaierile dulci ale razelor unui soare pal. Reya deschise geamul, lasand mirosul florilor sa ii imbete simturile si adierile sa o racoreasca. Ofta usor la gandul ca ramasese singura intr-o casa mult prea mare pentru ea, dar se imbarbata repede si cobori in fuga spre bucatarie. Nu era nimeni. Yumire plecase sa-si viziteze fratele problematic, iar Calvin nu ajunsese inca.
Deschise frigiderul si scoase o cutie de lapte. Pe spatele ei gasi un biletel ce o amuza enorm; era de la Yumire: "Stiind cat de mult iti place laptele, mi-am permis sa-ti cumpar mai multe cutii, pentru ca sunt sigura ca fara mine nu ai fi stiut ce sa alegi. Sper sa nu te deranjeze mica mea indrazneala, scumpa prietena."
- Off, Yumire, te ador! striga Reya. Nu ai idee cat... ce m-as face eu fara tine? Tu ai tinut locul mamei... mereu...
Cu zambetul pe buze turna intr-un pahar continutul cutiei si isi facu loc pe un scaun pufos. Isi aminti ca intr-unul din sertare isi pusese la pastrare, mai demult, un jurnal. Il cauta, curioasa, prin toata bucataria, gasindu-l intr-un final. Se aseza din nou in scaunul sau, facandu-se comoda. Pe masura ce dadea paginile, mii de senzatii se avantau asupra ei. Se amuza de propria-i naivitate, insa se intrista atunci cand isi amintea framantarile copilariei. "Pare ciudat." Isi zise. "M-am schimbat atat de mult intr-un timp atat de scurt... ar fi fost atat de diferit daca..."
- Domnisoara Reya! Scuzati-mi intarzierea, dar batranelul asta a inceput sa se miste mai incet.
- Nu-i nimic Calvin, raspunse ea zambind. Nu ai intarziat oricum si, in plus, nu esti batran. Vrei un pahar cu lapte? Seveste-te din cutia mea.
- Cu mare placere ma voi sevi, scumpa domnisoara. Dar ce caiet este acesta?
- Jurnalul meu de acum cativa ani... mi-am adus aminte de el si l-am cautat. Nu pot crede nici acum, cat m-am schimbat in decursul a doi ani. E o diferenta enorma. Imi pot da seama din felul cum ma exprimam pe atunci. Faceam din orice tantar un armasar. Ma intreb cum as fi rezistat daca as fi avut atunci problemele pe care le am acum si realizez ca sunt inca mici pe langa ceea ce ma asteapta.
- Nu trebuie sa va descurajati gandindu-va la asta. Cu timpul problemele mari de acum vi se vor parea mici, dar nici cele ce vor veni nu vor avea o intensitate catastrofala. Important in viata, e sa ai intelepciunea sa treci peste toate, considerandu-le fleacuri si, totusi, fara sa le ignori.
- Usor de spus, greu de facut... dar sa mergem... nu vreau sa intarzii ca de fiecare data, azi e o zi importanta...
- Masina e pregatita; putem merge cand doriti.
- Multumesc Calvin. Sa-i dam bice!
Masina pleca din loc, lasand in urma ei casa ce devenea din ce in ce mai mica, departandu-se astfel de locul in care Reya se simtea protejata. Ajunsera la scoala. Calvin ii deschise portiera si Reya cobori tematoare. Trase aer in piept si ii zambi soferului, dupa care se indrepta spre poarta principala, unde o zarise pe Lulu alaturi de Alan. In drumul ei spre cei doi, fu oprita brusc, bratu-i devenind prizonierul unei maini puternice. Se intoarse speriata, dar fata-i se lumina cand zari chipul lui Reik. Ii sari la cat fericita, soptindu-i:
- Ai venit... te-ai tinut de cuvant.
- Nu te-as fi lasat singura pentru nimic in lume. Sa mergem!
- Neata', Reya! o intampina Lulu cu un zambet imens pe chip, strangand-o in brate.
Alan si Reik isi stransera mainile si se salutara politicos, cu toate astea privirile li se intalnira intr-o scanteie ciudata. Nu era ura, poate doar invidie, insa era clar ca ceva nu era la locul lui, ceva le spunea ca nu se vor putea intelege. Era o oarecare competitie intre ei, aparent, fara motiv.
Pasira in curtea liceului si mii de priviri ramasera atintite la ei. Nu se mai auzea niciun zgomot, fiecare glas in parte amutind de mirare. Mayra aparu in peisaj si ramase si ea la fel de uimita ca toti ceilalti. "Ce vrea sa insemne asta? gandi ea. Am fost pacaliti? In tot acest timp Reya si-a batut joc de mine? Cand i-am spus de Lulu si Alan parea surprinsa... sa se fi prefacut doar? Cum au putut sa rada de mine in halul ala? Am cazut de fraiera in fata ei..." Simtea cum privirile celor din jur se indreptau spre ea si rasete batjocoritoare o asaltau. Fugi rusinata si ranita in orgoliu, cautand un loc restrans sa se ascunda.
Vera se apropie sfioase de Reya si Lulu si, cu privirea pierduta incerca sa ingane cateva cuvinte:
- Nu stiu ce sa mai cred. A fost totul o minciuna? Relatia dintre tine si Alan a existat vreodata? Lamureste-ma, te rog, Reya.
- Imi pare rau, Vera! A fost secretul nostru, eu n-am fost niciodata cu Alan. Imi pare rau ca a trebuit sa fi si tu printre cei mintiti.
- Dar nu inteleg rostul acestei mascarade. Nu puteati spune de la bun inceput ca, de fapt Alan si Lulu erau cei ce aveau o relatie? Credeam ca aveati incredere in mine.
- Trebuie sa ne intelegi, zise Lulu, am avut motivele noastre sa ascundem adevarul. Nu am vrut sa te facem sa te simti prost... crede-ne, nu asta ne-a fost intentia, insa nu-ti puteam spune ce se intampla.
- Nu mai are nicio importanta acum. Imi pare rau ca am crezut ca putem fi prietene.
- Dar putem fi, Vera, intari Reya. Chiar daca nu-ti impartasim toate secretele noastre, ceea ce pana la urma e normal, asta nu ne impiedica sa fim prietene. Fii mai intelegatoare si poate asa vei avea mai mult de castigat.
- Ti-e usor sa zici asta Reya. Dar ai habar cum ma simt eu acum?
- Da! Stiu cum e sa crezi ca cei in care aveai incredere, te-au tradat. Dar am invatat sa iert si totul a fost in avantajul meu. De ce nu incerci sa faci si tu la fel? Nu vei sti niciodata ce se afla la capatul tunelului daca te intorci din drum.
- Reya, cred ca n-are rost, interveni Reik. Daca nu vrea sa inteleaga nu e problema ta. La urma urmei ea pierde o prietena excelenta.
- Poate ca ai dreptate, Reik. Sa mergem Lulu, Alan.
Ce patru amici se indepartara de Vera, care ramasese inlacrimata si plina de indoieli. Nu stia ce sa faca: sa o ierte pe Reya pentru ca-i ascunsese adevarul sau sa incerce s-o evite, ignorand-o ca si cand nu ar fi existat? Ii era greu sa se hotarasca. Avea un orgoliu la care tinea, insa ducea lipsa de prieteni si durerea acuta ce o simtea de fiecare data cand pierdea unul din putinii pe care-i avea, o macina cumplit. Oare ce avea sa faca? Cu o mie de intrebari bantuindu-i linistea, se indrepta spre sala de curs. Neatentia o facu sa se ciocneasca de cineva, de Mayra. Acesta ii arunca o privire fulgeratoare si o impinse puternic, doborand-o. Muta de uimire, Vera nici nu incerca sa se ridice. Simti doar o mana usoara ridicand-o cu grija. Isi intoarse privirea si o zari pe Reya ce parea ingrijorata.
- Ai patit ceva? murmura in surdina.
- Reya...
- Ajuta-ma, te rog, sa te ridic. Ai cam pus ceva kilograme pe tine vacanta asta, continua ea incercand s-o amuze. Trebuie sa mai dai jos.
- Nu inteleg de ce ma ajuti, o intrerupse Vera.
- Poate pentru ca mi s-a parut ca ai nevoie, veni raspunsul Reyei, in a carei voce se simtea iritarea. Te gandesti vreo secunda ca poate imi pasa Nu te inteleg... sincer. Esti o enigma pentru mine.
- Nu stiu ce vrei sa spui.
- Orice as face, pentru tine nu e bine. Mi-am construit o prietenie impreuna cu o persoana apropiata sufletului meu - ai inceput sa comentezi ca nu va dura si ma va dezamagi, am incercat sa ma apropii de tine - ai zis ca fac asta doar din convenienta dupa care mi-ai scos ochii pentru ca nu ti-am impartasit unul din cele mai importante secrete ale mele. Cum as putea sa te inteleg? Spune-mi ce ar trebui sa fac sa-ti intruu in gratii? Sa intelegi ca desi imi pasa de tine, am propria viata inafara posibilei noastre prietenii? Intelege ca nu pot sta legata de tine mereu doar ca sa-ti arat ca te consider o persoana.
- Esti atat de dura. Nu e asa cum zici. Oare stii tu cum e sa incerci sa descoperi prieteni in gramada de ipocriti? Ai habar cat de greu e atunci cand nu auzi o vorba buna decat pentru ca ai bani? Spune-mi: stii cum e?
- Normal ca stiu! Uita-te la mine. Sunt in aceeasi situatie ca tine, insa intre noi exista o diferenta: eu nu accept prietenii conditionate. Eu am gasit un sprijin adevarat in Lulu si nu am mai cautat altceva. M-am multumit cu putin si iata-ma acum. Am trei prieteni minunati pentru ca nu m-am lasat inselata de aparente si nu m-am pierdut printre ipocrizii. N-am devenit o mironosita si nu m-am laudat niciodata cu ce am. Oare iti suna cunoscuta situatia asta? De cate ori te-ai falit cu banii familiei tale? Si acum vii si-mi spui ca nu te poti descotorosi de ipocriti. Spune-mi tu acum: cine e de vina in toata treaba asta? Sau nu poti? Ti-e prea greu sa-ti recunosti gresala. Dar stii ceva? Poate ca incepe sa nu-mi mai pese. Nu mai vad rostul stradaniei zadarnice. Capitulez. Vezi-ti de viata ta! Eu nu ma mai amestec.
- Reya!
- Da...
- Iarta-ma!
Zicand asta, Vera o imbratisa puternic, ochi-i umezindu-se. Reya ramase total impresionata de reactia Verei. O imbratisa la randul ei si zambi fericita. Furtuna se indepartase de sufletele lor si aveau, in sfarsit, timp sa fie fericiti. Victoria era de partea lor.

"Timpul trece repede cand singuratatea nu mai e prin preajma, dar tot el e cel ce vindeca ranile sufletului si lasa in urma doar cicatrici, semne ale unor suferinti ramase in trecut. Ma simt impacata. Nu mai sunt inconjurata de singuratate, ci ma bucur de intelegerea prietenilor acum. Am reusit sa-mi depasesc temerile si naivitatea. O pot spune cu voce tare pentru ca am certitudinea ca ceea ce mi se intampla e real. Si pentru ca totul sa fie complet si implinirea mea sa fie deplina, apari tu. Salvarea mea din infern, cel ce m-a vegheat din umbra, dandu-mi sfaturi de care am invatat ca e bine sa tin seama. Scrisorile tale incurajatoare m-au ajutat sa trec prin perioada cea mai dificila a vietii mele. Sunt fericita. Sunt... alta. Pentru asta iti multumesc si tie. Numar zilele pana ce destinul imi va permite sa-mi intalnesc salvatorul, sa-i cunosc chipul, conturat doar din imaginatie, pe pagina alba a unui jurnal, martor al chinurilor mele. Mi te-am inchipuit asemeni unui inger, unul decazut si totusi cu aripi curate si-o aura orbitoare in jur. Chipul ti l-am creionat cu teama caci nu-l cunosc indeaproape, insa buzele ti le-am facut zambind. Poate nu la gandul ca ma vei intalni pe mine, o simpla fata cu ganduri o mie si probleme mult mai multe, ci doar zambind.
Poate ca sunt sacaitoare, recunosc. Ma amuza gandul ca ai putea arunca scrisoarea mea, fara macar s-o citesti, gandind "Oh Doamne cu ce pacoste m-am ales", dar ma si doare. Imaginea amuzanta se transforma, la final, intr-una de indiferenta ce-mi ingheata rasuflarea. Stii.... mi-e teama ca poate-ti voi parea copila. Esti mult mai mare ca mine si poate ca tu cauti altceva. Poate cauti o persoana care sa-ti asculte ofurile, nu sa ti le puna in carca pe ale ei, asa cum fac eu. Mi-e teama dar incerc sa-mi reprim gandul asta, sperand cu sinceritate ca, atunci cand va sosi momentul intalnirii, chipul iti va radia, emanand bucurie, asemeni chipului meu. Caci alt sentiment nu voi putea avea.
As vrea sa-ti vad ochii si sa le cunosc taina. Sa descopar durerile ce se ascund in spatele lor pentru a le putea inlatura. Locul in care te aflii nu e prea primitor; o stiu, dar mi-ai permite, oare, sa vin in vizita pentru a te cunoaste mai curand? Indraznesc sa-ti cer prea mult? Imi pare rau daca vorbele mele te supara. Poate ca nu ar trebui sa mai insist.
Ma comport ca o fetita stupida, care vrea sa afle cat mai curand ce-i va aduce mamica de ziua ei, care vrea sa deschida cadoul inainte de vreme. Da, asta esti pentru mine, un cadou oferit de destin, de Tenun... Am inceput oare sa aiurez? Asa ma simt acum. Sunt mii de sentimente ce-mi asalteaza sufletul, in timp ce mana-mi scrie cuvant dupa cuvant. Nu le pot opri si nici intelege, doar se scurg in fraze patetice adresate tie. Cred ca ar fi mai bine doar sa ma opresc. Am vrut sa-ti scriu doar pentru a-ti multumi si inchei prin a face asta: Iti multumesc din tot sufletul ca mi-ai fost aproape si te rog sa continui asa, doar daca... daca vrei..."

Scrise cu teama cea de pe urma fraza si nu stia daca facuse bine c-o scrisese. Avea indoieli si parca voia sa rupa intreaga pagina si s-o refaca. Dar ce motiv ar fi avut s-o refaca? Pusese in ea tot ceea ce simtise si chiar daca ar fi rescris-o de o suta de ori, acelasi lucru ar fi iesit in evidenta. Nu avea rost sa dea inapoi, asa ca se hotari si continua scrisoarea:

"Ca intotdeauna, iti astept raspunsul, de care am devenit dependenta. Te inteleg, totusi, daca vrei sa nu-mi mai dai vreun semn de viata, dragul meu Erwin.
                                           Eu raman a ta prietena, mereu fidela,
                                                         Vera!
P.S. Te rog primeste aceasta insignifianta bratara, ca semn al recunostintei ce-o simt fata de tine. Sper ca ai s-o purti de vei veni sa ma cunosti..."

Ultimele cuvinte fura asternute de o mana tremuranda; erau pline de speranta in ciuda tuturor aparentelor. Impaturi delicat scrisoarea. Ii aplica o urma de parfum si zambi incurajator doar pentru sine. O baga intr-unul din sertare, asteptand astfel, cel mai bun moment s-o poata trimite.

- Baiete, rasuna o voce iritata, ai mai primit o scrisoare! Vino sa ti-o iei, ca doar n-ai servitori.
- Nici nu te-as lua ca servitor, gardian. Faci prea multe nazuri, raspunse sarcastic detinutul. Fa un ultim efort si adu-mi scrisoarea. Fie-ti mila de rana pe care-am capatat-o de la favoritul tau.
- Mila, pe naiba! urla gardianul. Tu ai avut mila cand ti-ai injunghiat victimele? Te-ai gandit putin la familiile lor?
- Cu ce drept ma judeci tu pe mine? suiera printre dinti detinutul, incercand sa-si pastreze calmul. Nu stii nimic despre mine si cu toate astea te incapatanezi sa ma acuzi.
- Vrei sa spui ca esti un ingeras si ca esti acuzat pe nedrept? Asa spun toti si toti sunteti niste nenorociti de asasini.
Enervat, prizonierul, racni cu putere si, ridicandu-se intr-o clipita, isi apuca partenerul de conversatii de gulerul camasii si il trase intre gratii, aprapiindu-si fata de a lui. Din spatele conului de umbra, doi ochi verzi, tulburi, isi facura aparitia intr-o maniera demonica. Gardianul, inspaimantat, tremura in incercarea de a scapa din stramtoarea mainilor ferme.
- Potoleste-te, ca poate te reintalnesti cu scumpa ta carcera.
- Esti mai fricos ca o gaina, replica detinutul scarbit.
Vru sa-i mai spuna ceva, insa se abtinu, sustrangadu-i doar scrisoarea, dupa care il elibera. Ii intoarse spatele, deschizand usor scrisoarea; un zambet cald ii aluneca pe buze cand citi numele expeditorului.
- Te-a imblanzit de tot lupule! Te-a transformat in mielusel, remarca batjocoritor un alt destinut. Tot iubita, nu?
- Ai cumva probleme cu gura de nu ti-o poti tine inchisa? veni raspunsul rastit. Vezi-ti de treburile tale si stai naiba locului.
- Gata, sefu'. Cum porunceste bascalia ta.
Iritat la culme, marai la colegul de celula insa se opri de la alte actiuni. Se aseza linistit pe patul tare, sau mai bine zis pe bucata de metal ce tinea in loc de pat si incepu sa citeasca scrisoarea primita. Cu fiecare cuvant citit, uimirea i se arata pe chip, luminandu-l. Nu credea ca il va mai putea induiosa vreodata cineva asa cum o facuse... ea. Da, ea! Amintirea ei era dureroasa, asemenea unei rani inca deschise. Trecuse timpul insa timpul lui nu-i vindecase ranile cum facuse timpul amicei lui. Se bucura pentru ea dar era in acelasi timp invidios. Se amuza de propriile-i ganduri, o urma de tristete traversandu-i fruntea transpirata. Se hotari sa-i raspunda pentru a-i arata ca o considera mai mult decat o copilita sacaitoare, ca o apreciaza pentru sentimentele pe care le nutreste si ca ii era recunoscator la randu-i. Cauta o hartie curata si un pix pentru a putea incepe, in timp ce in mintea lui ideile incercau sa se lege cat mai frumos. Isi incepu entuziast scrisoarea.



"Draga Vera,

Iti multumesc inca o data pentru prietenia pe care mi-o daruiesti. Stii bine ca nu ma pricep la cuvinte, de aceea vreau sa fiu scurt. Nu de alta dar ma fac de ras si asta nu da bine, asa-i?(Un zambet imens pentru tine.)
Uite cum sta treaba. Apreciez ca vrei sa ma cunosti si ca tii atat de mult la mine, insa crede-ma ca ar fi de preferat sa asteptam pana ce... ei bine, pana ce voi iesi din inchisoare. Nu se cuvine ca o domnisoara de familie buna sa viziteze un detinut incarcerat. Nu mi-as ierta-o daca ti-as permite asta. Aici sunt tot felul de oameni si vorbele pe care le spun sunt jignitoare. Nu mi-ar placea sa aud asa ceva la adresa ta. Sper sa ma intelegi si sa nu fii suparata.
N-am inteles ce ai vrut sa spui prin faptul ca esti sacaitoare? Nu-i adevarat. Datorita tie am trecut peste multe in inchisoarea asta. M-am abtinut de la casapit detinuti enervanti doar pentru a primi eliberarea pe buna purtare. Ocazie cu care te voi putea cunoaste. Mi-esti draga prin insasi inocenta varstei tale si vreau sa te am in fata pentru a-mi confirma ca nu m-am inselat cand te-am acceptat. Programul in care am intrat mi-a schimbat viata caci te-am cunoscut.
Acum rad singur ca prostul pentru ca-mi amintesc cand mi-ai zis cat de ingrozita era mama ta la inceput. Ma bucur ca nu te-a convins sa renunti la program, ca nu te-a convins sa renunti la mine. Defapt eu sunt cel ce trebuie sa-ti multumeasca pentru tot efortul facut. Unii ar fi considerat ca nu merit nimic, nici macar mila... tu ai fost singura care si-a lasat privirea asupra mea si mi-ai oferit sprijinul de care aveam nevoie si pe care nu credeam ca-l voi mai primi vreodata. Nu dupa ce am vazut cum, rand pe rand, toti asa-zisii prieteni au inceput sa ma paraseasca. Nici parinti nu mi-au fost mereu aproape cum mi-ai fost tu.
Poate ca si eu te-am ajutat, dar cel mai important ajutor a venit de la tine, redandu-mi speranta ce-odata o pierdusem. Ne-am ajutat reciproc. Ma bucur ca te-am intalnit, Vera. Chiar ma bucur...
                                           Al tau prieten,
                                                      Erwin!
P.S. Cu siguranta voi purta bratara primita, atunci cand va veni momentul si ne vom putea privi in ochi. Imi place mult, iti multumesc!"

Trecusera doua zile de cand trimisese scrisoarea. Era momentul decisiv. Daca in posta gasea raspunsul, insemna ca in sfarsit reusise sa capete o farama de fericire, insa daca scartaitul unei vechi cutii nu aducea nicio veste mult asteptata, avea oare sa planga? Sau poate doar resemnarea avea sa vina odata cu timpul. Avea emotii. Fiori reci ii strabatura corpul cand mana intinsa cauta speranta in batrana cutie postala. Un zambet ii anima fata insa in reprima cand indoiala o cuprinse. Scoase plicul cu ochii inchisi. Statu asa doua secunde. Trase aer in piept si isi facu in cele din urma curaj. Citi pe nerasuflate destinatarul: Hurendo Vera, dupa care citi expeditorul: Rogveni Erwin. Simti picioarele-i inmoindu-se si scoase un strigat spart. 
- Ce s-a intamplat? isi facu loc prin aer sunetul unei voci speriate. Vera?! Ce crezi ca faci?
- Mylene! veni raspunsul entuziast acompaniat de o imbratisare. Mylene, sunt atat de fericita...
- Si de-asta trebuie sa tipi ca nebuna sa cred ca cine stie ce ti s-a intamplat? M-am speriat in ultimul hal. Ce cauti in pijamale si cu picioarele goale afara? Daca te vede mama, ai pus-o soro. Eu nu te scap de data asta.
- Esti asa rautacioasa, pitico. Dar nu conteaza. Stiai ca te iubesc? Azi ii iubesc pe toti. Sunt fericita. Ma duc in camera.
- Azi cred ca esti mai blonda ca niciodata. Ce-o mai fi apucat-o si p-asta? Cand si-o fi pierdut si ultimul neuron? In fine....
Mylene isi urma sora in casa, incercand s-o inteleaga. Dandu-si seama ca nu avea nicio sansa, se lasa pagubasa si o privi doar, oftand ca pentru o cauza pierduta, ca apoi sa se indrepte spre camera ei. Vera urca la randul ei in camera si plonja in pat, dorind parca sa-l darame caci intreaga camera se cutremura pentru cateva secunde. Privi emotionata scrisoarea, nereusind s-o deschida. Intr-un final lua cutitasul de scrisori si penetra bucata de hartie. Arunca plicul cat-colo si citi continutul scrisorii cu ochii bulbucati, iar sangele-i pulsa in obraji, inrosindu-i cu fiecare cuvant citit. Cu ultima farama de suflu, spuse cu voce tare ultimele cuvinte. Impaturi scrisoarea si, dubios de calma, privi spre sifonier visatoare. Calmitatea nu dura mult insa, caci un tipat de fericire imbratisa incaperea cutremurand-o pentru a doua oara. Un cap roscovan se ivi pe usa si cu scepticism zise:
- Esti chiar ridicola. Sau e doar un prim stadiu de nebunie?
Vera se amuza enorm de remarca surorii sale si ii dadu o castana.
- Ai habar macar cat de bine ma simt eu azi? Iti doresc sa ajungi si tu odata sa te simti la fel de implinita ca si mine... Cand vei creste poate, poate ma vei intelege. Esti inca mica. Si slaba. Ca un piscot, adauga Vera facand glume pe seama Mylenei. Stii... cred ca o sa ies la o plimbare.
- Ce? Singura, de nebuna?
- Nu chiar. Ma duc in vizita.
- Asta chiar e ciudat. Tu esti ciudata. Extraterestrule inapoiaza-mi sora! Doar va strica experimentele. Hai da-ti jos masca! Nu esti sora mea!
- Ti se pare doar. Ma simt mai bine, asta e singura diferenta.
- Singura diferenta? Si cum se face ca te porti frumos cu mine? Nu ma scoteai din "ignoranto" cat era ziua de lunga, iar acum ma imbratisezi, ba chiar de doua ori. Nu-mi spune mie ca doar te simti mai bine; astea-s gogosi.
- N-ai decat sa crezi ce vrei. Eu plec. Spune-i tu mamei.
- Dar...
- Pa, pa!
Vera se departa de fata perplexa a Mylenei, dorind sa scape de cuvintele ei. Stia ca avea dreptate. Se purtase atat de rau cu ea inca de mica. O urase, crezand-o o intrusa venita sa-i fure afectiunea mamei si se hotarase sa-i faca viata un infern. Cat regreta asta acum, insa isi propuse ca nu-i va mai face sau zice ceva ne la locul lui incepand din acea zi. Isi grabi pasul fara motiv si se trezi din adancul gandurilor chiar in fata unei case imense: casa Reyei. "Am ajuns... Sper sa fie acasa." Batu usor la usa apoi suna. O fata cu un zambet imens o intampina, intreband-o cine e si pe cine doreste sa vada. Se prezenta si in urmatorul minut se trezi mergand spre camera Reyei acompaniata de o persoana care deborda o fericire coplesitoare. Yumire o lasa in fata camerei si se retrase. Batu sfioasa si baga capul incet pe usa. La vederea ei, Reya o privi cu o uimire amuzanta ce i se citea in ochi. O invita sa intre, continuand sa o priveasca mirata. Vera izbugni in ras si o imbratisa.
- Trezeste-te, Reya! Nu visezi. Sunt chiar eu. Am vrut... sa-ti fac o vizita. Sper ca nu te-am deranjat.
- Nu, nu! Stai linistita. Sunt doar surprinsa. Nu ma asteptam sa vii vreodata in vizita.
- Te inteleg, si ti se citeste in ochi. Oh, esti atat de amuzanta!
- Sa inteleg ca asta e motivul pentru care razi? chicoti Reya.
- In parte, da. Azi ma simt excelent si am o pofta nebuna sa rad si sa-mi impartasesc sentimentele cuiva. Iti cer prea mult daca vreau sa-mi fi confidenta?
- Sigur ca nu! Cum sa crezi asta....
- Voiam sa fiu sigura. Citeste!
Zicand asta, ii intinse scrisoarea, putin mototolita, ce-o primise de la Erwin. Reya o lua si o privi confuza, insa incepu sa citeasca. Doar la final realiza ca aceasta fusese adresata Verei. Nu-si putea imagina de ce un detinut i-ar scrie ei, astfel ca o privi cu subinteles. Vera ii zambi si incepu sa-i povesteasca, cum incepuse totul. Incheie cerandu-i sfaturi si pareri.
- Sfaturi? Ce sfaturi as putea sa-ti dau eu? E o situatie diferita de tot ce am intalnit pana acum, ciudata si totusi, induiosetoare.
- Daca te-as ruga sa... ma acompaniezi cand il voi intalni, ai face asta pentru mine? Ai putea sa vii chiar si cu Reik si am iesi la prima mea intalnire in patru. Ar fi amuzant...
- Asa e! Ar fi nemaipomenit. Insa esti sigura ca asta vrei? Gandeste-te: e prima voastra intalnire, e cel mai romantic lucru ce ti se poate intampla, e un moment in care va veti cunoaste si asta necesita intimitate.
- Sa inteleg ca ma refuzi?
- Nu! Nu ma intelege prost. O sa vin daca asta-ti este dorinta.
- Unde sa vii? se auzi intrebarea ce le sperie pe fete. Buna, Reya!
- Lulu! Ai ajuns in sfarsit. Intra! Ia loc!
- V-am intrerupt de la o conversatie top secreta? Daca e asa, pot reveni mai tarziu.
- Lulu, nu fi prostuta. Nu pleci nicaieri, nu-i asa Vera?
- Asa e, consimti ea. Am nevoie de cat mai multe sfaturi posibile.
- Sfaturi despre ce? intreba Lulu in necunostinta de cauza.
- Offf! Va trebui sa spun din nou povestea. O sa dureze ceva.
- Ii voi povesti eu pe scurt, o intrerupse Reya. Va intelege si asa.
- Dar incepeti odata? Deja sunt curioasa.
- Nerabdatoare mai esti, se amuza Vera.
Reya incepu istorisirea si ochii lui Lulu se marira vizibil. Nu se astepta la o asemenea intamplare. O mai privi o data pe Vera sa fie sigura ca despre ea e vorba si se scarpina in cap zicand:
- Voi va bateti joc de mine?
- De ce crezi asta?
- Parca ar fi firul narativ al unui film sau al unei carti, nicidecum realitatea. Mi-e greu sa cred ca e adevarat.
- Nu am inventat nimic, zise Vera usor ofensata. Am drept dovada ultima scrisoare primita de la el. Citeste si convinge-te!
Camera se cufunda in tacere, fetele asteptand reactia lui Lulu. Pret de cateva secunde respiratia parea a li se fi intrerupt cand, chicotitul cristalin afisat de Lulu sparse linistea ce pusese stapanire pe incapere. Vera si Reya priveau una spre alta, neintelegand reactia prietenei lor. Lulu rase si mai tare privindu-le uimirea si hotari sa le explice motivul pentru care se amuza.
- Vezi tu, Vera, limbajul pe care-l foloseste prietenul tau e foarte interesant, dar si putin caraghios. Sa-mi fie cu iertare daca amuzamentul meu te deranjeaza, dar nu ma pot abtine. E totusi putin ciudat. Cat de bine il cunosti?
- Il cunosc doar atat cat mi-a povestit in scrisori. Sincer, n-am de unde sa stiu daca e adevarat tot ce mi-a spus. Dar un lucru e clar: nu e un infractor oarecare. Am o banuiala ca s-ar trage dintr-o familie buna. Evita sa vorbeasca despre asta si cred ca tocmai din acest motiv.
- Tocmai asta voiam sa iti spun, nu pare deloc un golan adunat de pe strada. Limbajul ii e afectat, intr-adevar, de faptul ca a petrecut ceva timp in inchisoare, insa invataturile primite intr-o familie buna nu se pot uita peste noapte.
- Asadar nu m-am inselat cand am dedus asta. Fetelor... credeti ca m-ati putea ajuta sa-mi caut o tinuta potrivita pentru a-l intalni?
- Sigur, zise Lulu increzatoare. O sa te facem sa arati superb. Si printesele vor fi geloase, asa e Reya.
- Intocmi, incuviinta ea energic. Daca te lasi pe mana noastra n-o sa-ti para rau. Cand va fi intalnirea?
- Am inteles ca va iesi cam intr-o luna, dar nu am stabilit o data anume. Intr-un timp ma indoiam ca ar vrea sa ma cunoasca.
- Nu zice asta, o incuraja Lulu. N-ar avea motiv sa nu vrea. Dar eu incep sa plang. In perioada aia voi fi plecata. Vreau si eu sa-l cunosc.
- Iti promit ca il voi tine aproape sa-l poti cunoaste si tu.
- Vezi ca o iau drept promisiune. Nu vrei sa stii ce iti voi face daca nu ti-o respecti. Sunt un dracusor si te pedepsesc.
Fetele se amuzara la cea de pe urma remarca a lui Lulu.si pastrara acea atmosfera placuta mult timp. Doi ochi obositi le priveau, din umbra, jocul copilaresc si stapanul lor zambi pentru sine la gandul ca Reya are prietene atat de bune. Un oftat amar ii scapa cand vru sa se indeparteze si ii desoperi prezenta. Reya il privi fericita si ii sari la gat, imbratisandu-l cu bratele sale lungi si caramelate. El o saruta pe crestet  si o privi la randu-i fericit. O mangaie cald si o mai stranse o data la piept ca dupa o revedere de cativa ani. In stransoare bratelor lui, Reya suspina usor, soptindu-i:
- Bine ai revenit acasa, tata!
- Bine te-am regasit, raza mea de soare!