CAVALERUL sI MOARTEA
LEGENDĂ
Tot îmbracat în zale din cap pâna-n picioare
Pe calu-i alezan* de dincolo de mare
Care-si rodea într-una zabala toata-n spume
Sta contele Eude pe drumul ars de brume...
Treizeci de ani trecura de când pe-acest pamânt
El îsi cinstea stramoş 626g66g ;ii si numele lor sfânt
De neînvins în lupte câte i-au stat în cale;
Nu a simtit cum bate inima sa sub zale;
Se arunca în lupte unde stia ca partea
Ce lui i se cuvine nu este decât moartea,
si semana mari spaime si groaza, dar mirajul
Stralucitor al luptei îi întarea curajul
El nu cunoaste mila, nici dragostea n-o stie;
Palatul sau de nunta e cortul din pustie;
Dar gloria-i e scumpa si îi purta cununa
si numai când învinge surâde totdeauna...
În turnul crenelat e-ascuns al sau tezaur;
Dar el nu sta s-asculte sunând un corn de aur
si în castelu-atâtor miraje feudale
Nu vede rochii scumpe alunecând pe dale.
E singur si alearga ca sub un sfânt stindard
Cu calul sau prin ceturi ca marele Bayard,
Fara popas alearga si noaptea este sumbra;
si linistea-l scufunda în somn ca într-o umbra
si-adoarme obosit de cerul clar aproape
Pe care nu încearca sa si-l ia de pe pleoape.
Dar ce e cu acest sigiliu enigmatic
De care-i apasat ca de-un mister noptatec?
si simturile sale încep ca sa se stinga
Subtila lâncezeala nu poate s-o distinga...
si-ncet îi copleseste întreaga lui fiinta
Putere nu mai are sa lupte, nici vointa
si adoarme...
În câmpie nu este nici un freamat
Doar undeva, sub stele, parca se-aude-un geamat
si calul tot alearga si-adânc patrunde-n spatiu
Din negura tacuta el musca cu nesatiu;
Deodata, armasarul ce frica n-o cunoaste
Oprindu-se-si da seama ce groaza-n el se naste
Îsi încordeaza trupul si înapoi se-arunca
*cal arab de culoare roscata
De parca chiar stapânul sau i-ar fi dat porunca,
si sub aceste stranii si lacome lavine*
Necheaza lung în noapte: -Stapâne, vezi ce vine
În fata, spargând nopatea... acolo, dintre umbre
E-un spectru ce se-nalta imens, pe socluri sumbre
Grabeste-te, ia arma, viteazul meu stapân
Loveste cu pumnalul, puteri câte-ti ramân
Sa ne luptam cu spectrul, acum sa-l luam cu-asalt
Caci nu dam înapoi nici unul nici celalalt.
si contele Eude se pregati de lupta:
Roti-n vazduhuri spada si-n goana ne-ntrerupta
Spre spectru se arunca noi lauri sa-si ofere,
Dar chiar atunci o voce strapunse prin tacere
Strigând: -Tu, mie, mortii, vrei sa te-mpotrivesti?
Parea coroana lumii pe frunti împaratesti
si sub ale ei raze cu tremurari usoare
Eude vazu spectrul gigantic cum rasare
si-n fata lui se-opreste ca si un luptator
-Ce vrei cu mine, spectru rau, amenintator?
- L-a înfruntat Eude cu glasul îndraznet -
stii tu ca-n ochii mortii privit-am cu dispret
Ca am facut cu viata un sacru legamânt?
De unde vii, din ceruri, de jos, de pe pamânt
Vorbeste, cine esti? si vocea sepulcrala**
Usoara ca un suflu, dar plina de acreala,
Raspunse: -Ce-ti voi spune, asculta, pamântene
Sa stii ca eu sunt Moartea. Ce? Te cam umfil-n pene
În lumea ta de umbre vrei sa ne duci pe toti,
si-acuma si pe mine? Hai, du-ma daca poti
Îndata voi fi gata sa plec cu tine, dar
Acum, în clipa asta, as vrea sa-mi faci un dar.
-Ce dar? -As vrea, în viata, sa ma mai lupt odata.
-Cu cine? -Chiar cu tine, acum ori niciodata!
Eude îi raspunse. - si de ma vei învinge
Am sa accept ca steaua mea astazi se va stinge
Aceasta-mi e dorinta si ultimul cuvânt.
Îsi salta Moartea coasa din cer pâna-n pamânt;
-E pentru prima oara ca nu mi se supune
Un muritor, în clipa când steaua lui apune
Dar, fie, ne vom pune cununi de foc pe frunti
Dar daca vrei cu soarta, sarmane, sa te-nfrunti
Vei fi învins de mine, acum, fara-ndoiala
*avalanse
**mormântala
si vei fi pedepsit pentru-a ta-ndrazneala
Înfrângerea aceasta nu este o insulta,
Ci dreapta judecata. si-acum, ce spun, asculta:
-De tine-a fost iubirea mereu dispretuita
si inima-ti, sub zale, nu stie de ispita
Nici mila n-o cunoaste, când a batut la usa:
Din toate a ramas o mâna de cenusa.
Esti un razboinic care nimic nu a învatat
Ca dragostea deschide al cerului palat
Iar lupta sângeroasa, razboialele celebre
Sunt pentru Dumnezeu doar fumuri si tenebre
si ca în loc de glorii si vieti câte-ai ucis
O lacrima ti-ar da întregul Paradis
Fiind srârsitu-aproape în noaptea care vine
Aproape-i si ofranda a gratiei divine
În fata mortii tale vei sta înfricosat
si-ai vrea, pentru pacate, sa fii acum iertat
si regretând ca-n ora suprema n-ai avut
Femeia adorata pierduta-ntr-un sarut...
Însa a ta mândrie nu e mândrie, ci e
Iertarea de pacate pierduta-n vesnicie,
Caci tu vrei sa ma-nfrunti cu-o forta demiurga
Când eu, sirag de lacrimi as vrea din ochi sa curga
O, daca-n acest loc nu m-ai fi provocat,
Priveste frumusetea ce ti s-a destinat
Vezi, fara-a ta-ndrazneala, cum nici nu te-ai gândit
Cu ce fecioara pura azi te-ai logodit...
si chiar în clipa-aceea, când luna-n cer paleste
Apare o femeie si contele-o priveste:
Ea are puritate de înger si-n priviri
Îi straluceste-o raza a marilor iubiri
si trupul plin de gratii si delicat se-nclina
Asa cum este crinul în boarea serii lina.
Neînfricatul conte Eude-o cerceteaza
Asa cum sta calare doar a privi cuteaza
Ramâne mut si-n taina, o lacrima amara
Sub pleoapa-i înfloreste acum întâia oara
Descaleca în graba si în genunchi se-arunca
De parca-n el se-aude a sângelui porunca:
-Tu mi-ai fost harazita celesta frumusete
Dar pentru ca te pierd, vreau altii sa învete
Mai spune si himera în ochii lui se stinge
De parca-aripa rece a mortii o atinge
si contele se-ndreapta spre-a lumii suverana;
-Nu m-am temut de tine nicicum, Moarte tirana,
Dar ce-am sa spun acuma un adevar exprima:
A nu iubi pe nimeni e cea mai mare crima!
Cu lancea frânta-n mâna si cu armura sparta
Învins e cavalerul de Moarte si de Soarta...
si se lasa condus în profunzimi funebre,
Iar calul alezan se-nfasura-n tenebre.
(în româneste de Ion Potopin)
|
