Fetita milostiva
'
Aproape de marginea unei
batrâne paduri, locuiau, într-o casuta tare
saracacioasa, o fetita cu batrâna ei
bunicuta. Ele erau foarte sarace, nu prea aveau ce mânca
si, fiind o iarna geroasa, trebuia ca cineva sa
strânga lemne de foc ca sa se încalzeasca.
Fetita se gândea ca atunci când va creste mare, va putea sa munceasca si atunci ele vor putea sa-si cumpere tot ceea ce 13413x2323n -si doreau si sa aiba o casa calduroasa.
Nu mai aveau în casa
decât un codru de pâine si era tare frig. Bunicuta i-a dat un
sal pe care sa si-l înfasoare în jurul capului si
al gâtului si o suveica groasa.
Fetita a pornit în
padure, înfometata, dar a pus deoparte bucata de pâine,
spunându-si ca o va mânca dupa ce termina de adunat
suficiente surcele si pentru a ajunge înapoi la bunicuta sa.
Dupa un timp a gasit un baietel pe-o buturuga care plângea. Fetitei i s-a facut mila de el si l-a întrebat: "De ce plângi?" Printre lacrimi, el i-a raspuns: "Mi-e foame!" Fetita i-a dat bucata ei de pâine spunând: "Tu esti mai flamând ca mine. Ia pâinea aceasta si manânc-o!" Baietelul a fugit bucuros înspre sat, multumindu-i.
Ea era si mai
bucuroasa ca l-a putut ajuta pe sarmanul acela. Nu dupa
mult timp, a întâlnit o fetita, la fel ca ea. Fetita tremura de
frig, caci era ger. Fetitei i s-a facut mila si de aceasta
data de a doua fetita si i-a dat salul ei din jurul
umerilor si a spatelui, ca sa-i acopere capul micut: "Încalzeste-te,
draga mea micuta!"
Pornind iar la drum, se gândea cum s-adune mai repede surcelele, ca sa se încalzeasca împreuna cu bunicuta ei, caci deja o apucase frigul.
A cautat mai departe prin padure, printre siluetele gri si despuiate ale copacilor. A întâlnit o batrânica singura, si parându-i-se ca seamana cu bunica ei, s-a apropiat de ea. A auzit-o plângând. Aceasta batrâna spunea: "Vai! Ce ma mai dor oasele de frig! Dac-as avea o suveica asa ca a ta, nu mi-ar mai fi asa de frig."
Fetita a avut mila
de ea si i-a dat suveica ce-i tinea cald la umeri si spate, gândindu-se
la bunicuta ei bolnava, care suferea de frig la fel.
Acum, înghetata, cu umerii goi, ea-si zicea ca doar sa mai adune câteva lemne si va ajunge înapoi acasa, într-o clipita si-i va fi din nou cald. Gândurile ei bune o însufleteau, cu fiecare pas pe care-l facea pe cararile padurii.
Cu micile-i bratele
pline de lemne si surcele, se îndrepta spre casa, dar un batrânel
îi aparu în cale. El era asa de slab si
saracacios, iar gerul întepator razbatea puternic
prin trupul sau bolnav si batrân.
El o ruga: "Fetito, da-mi te rog lemnele tale. Sunt prea barân si obosit pentru a cauta acum noaptea prin padure. Sunt neputincios, ajuta-ma..."
Noaptea se apropia cu
repeziciune si într-adevar nu se mai putea vedea calea prin padure
ca înainte. Fetita avu o mare mila si-i dadu toate lemnele
pe care le adunase, vazând ca era si mai sarac decât ea.
Acum ea îsi dorea
sa se întoarca înapoi în padure sa strânga din nou
surcele pentu foc. O cuprindea frigul noptii si al iernii, dar inima ei mare era încalzita de o
mare bucurie ca a putut ajuta pe oamenii sarmani cu care s-a întâlnit
în drumul ei.
Dar dintr-o data, în
locul batrânului aparu o puternica si minunata lumina.
Lumina o înconjura acoperind tot locul si un înger mare aparu în fata
ei si-i spuse: "Unde crezi ca mergi fara rasplata binelui
pe care l-ai facut? Pentru ca esti buna si milostiva
vei primi
un dar."
Caldura îi cuprinse trupul firav, iar din cer începu sa cada o ploaie stralucitoare de diamante si felurite pietre mari si scumpe pe pamânt.
Fetita începu sa
le adune de pe jos si le puse în poala ei. Însa când îsi ridica
privirea spre înger ca sa-i multumeasca, acesta nu mai era
acolo, ci disparuse. Ramase cu comoara în poala rochitei sale. Fericita, ea
se îndrepta cu pasi repezi spre
casuta bunicii sale si cu bogatiile primite, amândoua
au trait cu mult mai bine toata viata lor.
Acum puteau sa-si cumpere tot ce doreau. Nici nu mai erau sarace ci bogate, si puteau s-ajute pe cei mai saraci decât ele.
Sfârsit
|
