POVESTEA CELOR DOI IEPURASI

De ce au iepurasii urechile atat de lungi

Sa faci rost de hrana in miezul iernii s-a dovedit a nu fi deloc simplu. Foamea avea dinti ascutiti si cei doi iepurasi s-au trezit cu noapte in cap, hotarati sa faca rost de ceva de mancare. Au stat un 818j98i timp in gura scorburii facandu-si planuri. Cand s-a crapat de-a binelea de ziua, au pornit spre ogorul candva plin de bunatati, in speranta ca vor mai gasi ceva sub covorul gros nea.

- Tot e bine, zise Tup plin de incredere. Asta toamna era plin de oameni pe aici, isi pazeau recoltele. Acum nu mai este nimeni, prin urmare o sa putem cauta linistiti, nu ne deranjeaza nimeni.

Top chicoti voioasa, siguranta din vocea prietenului sau ii dadea sperante.

Le-au inghetat repede labutele prin zapada rece, dar foamea cumplita i-a facut sa nu se abata din drum. O data ajunsi pe camp, au inceput sa scormoneasca prin zapada adunand intr-o gramajoara ceva sfecla si niste morcovi inghetati. Nu pareau prea apetisanti, dar cine isi mai putea permite sa faca mofturi? Dupa ce au facut o legaturica, iepurasii s-au inhamat sub greutate ei si au pornit spre adapost.

Inaintau anevoios prin omatul gros si nu parcursera nici o jumatate de drum, cand, din spatele tufisurilor de macies, auzira latraturi inspaimantatoare si niste bubuituri asurzitoare. Fie vorba intre noi, cu latratul erau obisnuiti, intreaga toamna isi vazusera vecinii, in timp ce isi faceau aprovizionarea, urmariti de cainii rai ai satenilor. Oarecum firesc, daca stai sa te gandesti, oamenii isi pazeau recoltele, muncisera la ele cat era vara de lunga, sub arsita.

Dar acum? Pentru ce ar mai pazi niste ramasite pe care le-au parasit in camp si de care nu mai aveau nici o trebuinta? Si cu bubuiturile alea ce sa fie, nu mai auzisera niciodata asa ceva. Arsura puternica pe care o simti Tup in codita il facu sa scape legaturica din labute.

- Auch! Ce a fost asta? Intreba el cu ochii umezi.

Top observa cum picura sangele din codita prietenului sau. Bubuiturile se intetira si ea a strigat speriata :

- Lasa mancarea deoparte, hai sa fugim repede la adapost, cred nu e de bine!

De data asta, picioarele lungi ii ajutau sa faca salturi ample, dar chiar si asa cainii se auzeau din ce in ce mai aproape, mai ca le simteau respiratia in ceafa.

Inima le batea nebuneste, cainii erau multi si mari si se apropiau cu repeziciune, fiind la randul lor buni alergatori.

- Hai sa ne despartim, striga Tup, si hai sa fugim in zig-zag, in felul asta o sa le fie mult mai greu sa ne urmareasca.

Nu pareau sa mai aiba vreo cale de scapare, cand Top isi aminti de pana fermecata de care nu se despartise nici o clipa. Sufla peste ea si se ruga in gand ca Doamna Ciocanitoare sa nu fie prea ocupata. Ca in orice basm frumos, Doamna Ciocanitoare aparu intr-o clipita si o prinse pe Top de urechi, ridicand-o in ultima clipa deasupra cetei de caini, care, intre timp reusira sa o impresoare. Si cum atarna ea, asa, in ciocul zburatoarei, urechile incepura sa i se lungeasca astfel ca Top ajunse la liziera padurii cu urechile lungi si inima cat un purice.

Abia atunci isi aduse aminte de prietenul aflat la anaghie si , aruncandu-si privirea in spate, il vazu pe acesta incoltit, la randul lui.

- Va rog, Doamna Ciocanitoare, salvati-l si pe Tup!.

- Mai ai o singura dorinta la dispozitie, esti sigura ca vrei lucrul asta? intreba ciocanitoarea uimita.

Daaa! Repede, va rog , trebuie sa va grabiti!

Cu ultimele puteri, Doamna Ciocanitoare il smulse si pe Tup din coltii cainilor care incepusera sa-l smotoceasca si isi promise ca incepand cu anul urmator sa fie mult mai atenta cu ousoarele ei, astfel incat sa nu mai fie nevoita sa afaca astfel de promisiuni paguboase.

In siguranta adapostului, Top ingriji ranile prietenului sau si o buna bucata de vreme nu schimbara nici o vorba. Parca nici foamea nu o mai simteau din cauza spaimei prin care trecusera.

Intr-un tarziu, cand Stimabila Cartita ce isi avea adapostul in apropierea scorburii lor, le-a facut obisnuita vizita de seara au aflat cum sta treaba cu vanatorii imbracati in haine albe de camuflaj, cu cainii bine hraniti si antrenati special pentru vanatoare, cu armele mari incarcate cu alice ucigatoare. Veste deloc imbucuratoare.

Profitand de faptul ca Bufnita cea Sfatoasa ramane treaza toata noaptea, Top dadu fuguta pana la dumneaei si o ruga sa ii imprumute pentru cateva zile Cartea Padurii. Dupa multe ezitari, Bufnita fu de accord, dar numai cu conditia ca Top sa-si puna labuta, drept semnatura, pe o frunza mare de brusture, pe care bibliotecara padurii tinea o evidenta foarte stricta a circulatiei cartilor.

Asa stand lucrurile, iepurasii au ramas iarasi nemancati si, poate, acea noapte li s-a parut cea mai lunga din viata lor.

Dimineata,Tup porni hotarat sa recupereze legaturica cu mancare din mijlocul campului si de data asta nici nu vru sa auda ca Top sa il insoteasca.

- Mai mult ma incurci decat sa ma ajuti, marai el prefacut, nu vezi ca abia te misti? In realitate isi facea mari griji pentru mica lui prietena, dar stia ca daca o sa-i explice adevaratul motiv, ea nu ar accepta in ruptul capului sa ramana la adapost.

Top ramase imbufnata in scorbura si incerca sa faca si ea ceva util, curatind prin saracia lucie ce domnea in casuta lor.

Tup se intoarse purtand victorios legaturica cu mancare. Incepand cu acea zi, decreta ca el o sa faca rost de mancare pentru amandoi. E drept, nu prea multa, dar suficient cat sa le ajunga sa treaca cu bine peste iarna lunga.

Top rasfoia cat era ziua de lunga Cartea Padurii, carte mare si greu de inteles pentru o vietate atat de naiva ca ea. Dar isi dadea toata silinta si seara, adeseori , discuta cu Tup si prietenii care veneau in vizita, anumite lucruri pe care nu le intelegea prea bine. Si chiar daca adeseori nu era de acord cu explicatiile primite, continua sa citeasca si incerca sa inteleaga rostul lucrurilor stabilite acolo.

Tot din Carte afla ca se apropie Craciunul si ca, fiind o mare sarbatoare, casuta trebuie sa fie foarte curata, sa aiba un bradut frumos impodobit, sa cante colinde si sa ofere daruri.

Dar de unde toate acestea, se intreba iepurita, cand ei abia o duceau de pe o zi pe alta?

O sa faca rost, cu orice prêt, nu o sa se lase mai prejos decat ceilalti. Preocupata nevoie mare sa pregateasca totul asa cum se cuvine pentru Craciun, Top strabatu padurea in lung si-n lat, procurand toate cele de trebuinta si trebalui de dimineata pana seara in scorbura lor, care devenea pe zi ce trecea mai frumoasa.

E drept ca si Tup iesi mai des pentru aprovizionare in saptamana aceea, aproape de fiecare data trecand prin pericole teribile. Dar intre timp invatase tactica vanatorilor si a cainilor si reusea de fiecare data sa ii pacaleasca si sa ajunga cu bine acasa. Seara tot mai multi prieteni se adunau in casuta lor pentru a-i asculta peripetiile, deoarece Tup avea un har aparte in a povesti, chiar daca mai exagera- pe ici, pe colo- spre amuzamentul musafirilor. Si se distrau copios pe seama intamplarilor.

Ei, acum ca stiti cum s-au ales iepurasii cu urechi si picioare atat de lungi, urmeaza sa aflati cum au petrecut ei seara de Craciun si cum au scapat de iarna grea din acel an.