Printesa si feciorul de curtean
Povestea pe care v-o spun acum este atât de veche încât nimeni nu mai stie unde s-a întamplat.Se spune doar ca traia cândva un împarat foarte bogat,care avea atâtea palate ca aproape nici el nu le mai stia numarul.Vara statea în în palatul poleit cu aur si batut cu pietre de jad si onix,primavara locuia în palatul de argint împodobit cu rubine si safire,iarna locuia în palatul de platina cu diamante si smaralde iar toamna se muta în palatul cel mai frumos,împodobit cu aur,argint si platina,cu podele din lemn de trandafir si esente exotice.
Atâtea bogatii avea acest împarat de nu le mai stia numarul,însa nu era deloc fericit.Întotdeauna împarateasa îsi dorise foarte mult un copil,dar zadarnic au încercat acest lucru.Merse la tot felul de vraci,vrajitori si tamaduitori doar,doar o sa aiba si ea bucuria de a aduce pe lume un suflet.Timpul trecea si cu toata bogatia si frumusetile pe care le aveau,împaratului si împaratesei le lipseau cel mai scump lucru din lume:un mostenitor.Dupa multe încercari,într-o noapte împarateasa avu un vis.I se arata o batrâna gârbovita,cu parul alb,adusa de spate,care avea atâtia ani încât le uita si ea numarul.Aceasta îi spuse împaratesei ca peste noua luni va aduce pe lume fata de o frumusete cum nimeni nu a mai vazut si nici nu va mai ve 22222u2024w dea vreodata,dar ca atunci când minunea se va întâmpla,împarateasa va muri.
Împarateasa se trezi din acest vis îngrozita,nu mai putu sa doarma întreaga noapte dar nu vru sa îl sperie pe împarat si nu îi spuse nimic.
Dupa câteva zile însa visul ce îl avu împarateasa deveni realitate.Când îi dadu de veste împaratului,acesta plin de fericire anunta toti curtenii si dadu porunca sa se organizeze un bal mare în cinstea acestui eveniment.Se aduna atâta lume încât deabia încapusera în palatul sau.De bucurie,împaratul chema la bal si pe cei bogati si pe cei saraci si tinu ospatul trei zile si trei nopti.Dar vremea trecu si se ivi si sorocul împaratesei.Uitasem sa va spun ca ea n-a amintit nimanui ce vis a avut si întradevar aduse pe lume dupa un chin îndelungat o faptura atât de frumoasa încât si moasele ramasesera înmarmurite.Mica printesa ce veni pe lume era mai alba ca spuma laptelui,avea niste ochi luminosi si negri si o gura rosie ca zmeura.Era atât de frumoasa de nu puteai sa îti iei ochii de pe chipul ei.Dar bucuria aducerii pe lume a unei asemenea minuni fu oarecum micsorata când împarateasa muri precum prevestise batrâna din vis.Mare le fu mâhnirea si împaratului si curtenilor pentru ca împarateasa fusese de o bunatate cum nu se mai vazuse.De acum împaratul îsi îndrepta toata dragostea spre fiinta aceea mica,uitând încetul cu încetul de pierderea împaratesei.
Vremea trecu si pe masura ce anii înaintau si fata împaratului se facea din ce în ce mai frumoasa,încât împaratul si curtenii nu mai conteneau sa se mire de frumusetea acesteia.Fata avea un par negru ca abanosul ce îi ajunsese pâna la calcâie,ochii negri atât de frumosi încât nu-i puteai privi ca ameteai,obrazul straveziu de alb si gura precum zmeura.Vremea trecu si fata împaratului crescu si ajunse la vremea maritisului.Împaratul care era de acum destul de batrân,se gândea ca veni vremea ca în locul lui sa vie un vlastar mai tânar.
Fata împaratului care nu numai ca era de o frumusete izbitoare, era si foarte desteapta si, desi împaratul îi aduse o gramada de printi sa-i prezinte, pentru a-si alege unul de sot, fata nu-l placea pe nici unul. Bietul împarat, daca vazu ca nu are nici un leac pentru a o convinge sa se marite , se gândi sa faca o întrecere.
Deci tatal fetei, dadu zvon peste mari si tari, în toate împaratiile, ca fata cea frumoasa vrea sa se marite.Venira tot felul de printi, care mai de care mai frumosi, mai înstariti si mai îndragostiti, dar fata nu parea ca este atrasa de vreunul.
Atunci, ce se gândi bietul împarat. Îi puse pe toti pretendentii la tot felul de probe, pentru a alege unul pe care sa-l placa printesa.Bietii tineri încercau care mai de care sa fie mai viteaz, care mai îndemânatec, dar fata nu parea impresionata de nici unul în mod deosebit.
Pâna la urma, dintre toti printii ce se întrecura pentru mâna printesei, unul se dovedi a fi mai viteaz, mai îndemânatec si mai aratos dintre toti, dar fetei tot nu-i placea.
Disperat, bietul împarat, ce se gândi, ca poate totusi va gasi un tânar care sa îi cada cu tronc printesei cele îndaratnice. si dadu de veste ca, pentru a alege un ginere, se va întrece printul cel mai viteaz cu cel mai viteaz fiu de curtean.Astfel se adunara fii de curteni din toate împaratiile pentru a dobândi prin vitejie si iscusinta mâna frumoasei fete.
si, dupa multe si grele întreceri, dintre toti fiii de curtean, se dovedi unul cel mai iscusit în a mânui sabia, cel mai întelept în a lua hotarâri si frumos precum soarele la rasarit.Avea un par galben precum spicul grâului, ochii de un albastru precum cerul senin, gura ca o rodie si era zvelt precum stejarul.
De cum îl zari, fata împaratului avu parca o tresarire în inima, dar nu lasa sa se vada acest lucru. Daca, pâna acum, nici nu era atenta la întrecerile tinerilor, când aparu voinicul acesta, atât de chipes de-ti lua ochii, fata paru brusc interesata si dori sa-l cunoasca.
Dar, cum spuneam la început, fata împaratului, pe cât era de frumoasa pe atât era de înteleapta si , pentru a o cuceri, tinerii trebuiau sa fie foarte dibaci.
Desi parea vadit atrasa de fiul de curtean, nu dorea ca cineva sa observe acest lucru si se gândi sa le dea tinerilor niste sarcini atât de grele încât nici unul sa nu le poata îndeplini.
Astfel, fata împaratului se gândi ca ar fi bine sa doreasca ceva imposibil de realizat, pentru a nu fi nevoita sa se marite cu vreunul din ei, desi baiatul de curtean îi era din ce în ce mai drag.
Pentru început, se gândi sa-i trimita în Ţara Nemuririi, pentru a-i aduce apa tineretii vesnice, stiind ca pentru a ajunge acolo, ar fi trebuit sa treaca prin grele încercari .
si astfel, tinerii pornira nerabdatori la drum, pentru a-i aduce cât mai curând, apa miraculoasa frumoasei printese. Dar pentru a-i putea supraveghea, fara a fi lânga ei, tânara trimise cu feciorii si câte un servitor.
Mersera ei ce mersera, trecând peste munti stâncosi, peste câmpii pustiite de caldura, prin paduri pline de hatisuri si ajunsera într-un sat în care nu locuiau decât doi batrâni si cei sapte nepoti ramasi orfani dupa ce ambii parinti fusesera omorâti.
Osteniti si flamânzi, cerura adapost si o lingura de mâncare.
Dar, bietii batrâni care erau foarte saraci, abia daca aveau ce mânca ei si copiii. Totusi, buni la suflet, nu îi refuzara pe niciunul si le dadura din fiertura lor.
Tânarul print nu vru sa manânce si le spuse ca aceea nu era mâncare demna de un print. Suparat le spuse sa le fie rusine ca îi dadeau unui oaspete de seama asemenea bucate.
Bietii batrâni îsi cerura mii de scuze de la print, dar ei nu aveau altceva sa-i ofere. Printul se mânie si pleca, desi batrânii luasera mâncarea de la gura nepotilor.
În schimb, tânarul fiu de curtean, mânca cu pofta fiertura oferita de gazde si le multumi din toata inima pentru bunatatea lor. La toate cele întâmplate, servitorul baga de seama si le întipari în minte pentru a-i povesti fetei de împarat.
A doua zi, dupa ce tânarul se odihni, mai zabovi putin cu batrânii si îi ajuta în gospodaria saracaciosa pe care o aveau si vâna câtiva iepuri, câteva pasari, pe care le facu cadou batrânilor. Înainte sa plece, le multumi înca o data, iar batrânii îl sfatuira sa o apuce pe drumul cel mai lung, care era si cel mai sigur.
Pe drum, fiul de curtean se întâlni cu printul, care îl asteptase, fiindu-i frica ca acesta sa nu o apuce pe drumul bun si sa ajunga înaintea lui la apa miraculoasa.
Pornira împreuna la drum, fiind nevoiti sa înfrunte marea cea învolburata, paduri pline hatisuri, sa se lupte cu tot felul de lighioane si sa îndure frigul si caldura. Ajungând la un ogor, vazura la un moment dat, ca înhamat la plug , în loc de cal, era un om slab si pricajit.
Printul vru sa treaca mai departe, aratând ca nu-i pasa de acel nenorocit. Pe fiul de curtean, nu-l rabda inima sa treaca mai departe si-i spuse omului sa se dea la o parte pentru a înhama calul sau la plug. si astfel îi ara omului tot ogorul.
Bietul om care era vai de capul lui, singur si fara nici un animal, caci toate murisera de foame sau de batrânete, nu mai stia cum sa-i multumeasca si-l sfatui sa nu bea apa din izvorul la care va ajunge, oricât de sete îi va fi.
si plecara din nou la drum. La un moment dat, zaresc în departare un munte ce stralucea precum cristalul, iar la poalele lui tâsnea un izvor limpede de-ti lua ochii. Dar pe masura ce se apropiau de acel loc, parca acesta se departa.
Tot mergand ei si minunânde-se, întâlnira o fata oarba, care auzindu-i îi întreba:
Încotro mergeti voi, oameni buni ?
Cautam apa tineretii vesnice, spusera ei într-un glas!
Atunci tânara le raspunse :
- Daca vreti sa ajungeti la acel izvor, trebuie sa ma luati cu voi, pentru ca numai eu stiu drumul, altfel nu veti ajunge niciodata la el, cu cât mai aproape vi se va parea, cu atât el se va îndeparta.
Printul nu vru cu nici un chip sa auda de propunerea fetei, dar fiul de curten, milos din fire, o urca pe calul sau si el îsi continua drumul pe jos. Fata le spuse feciorilor ca apa izvorului ar fi tamaduit-o si si-ar fi recapatat vederea.
Nu mai mersera mult si ajunsera la izvor. Printul îsi umplu repede plosca cu apa tineretii si pleca înainte pentru a ajunge primul la printesa.
Însa tânarul fecior de curtean ramase alaturi de fata cea oarba, o ajuta sa se dea cu apa tamaduitoare pe la ochi, astepta sa-si recapete vederea si abia apoi se gândi sa-si umple plosca cu apa si sa plece la drum. Merse pe acelasi drum anevoios si plin de pericole si ajunse în cele din urma la fata de împarat.
Printul ajunsese de mult timp si era tare vesel si sigur pe el.
Fata împaratului îl anunta ca îl vor astepta si pe feciorul de curtean sa ajunga, spre nemultumirea printului.
Inima îi tresari din nou, când vazu ca ajunge si fiul de curtean. Desi era foarte fericita, nu lasa sa se vada acest lucru.
Mai mult, servitorul care mersese cu feciorii dupa apa tineretii, îi povesti fetei împaratului toate cele întâmplate cât fusesera plecati.
Desi în inima ei, fata îl îndragea din ce în ce mai mult pe feciorul de curtean, nu vru sa-i arate acest lucru si le multumi pentru apa miraculoasa, dar le spuse ca pentru a se putea hotarî pe care sa-l aleaga, vor trebui sa mai treaca prin niste probe.
Astfel, fata le dadu feciorilor câte un mar fermecat, care pentru ea, aveau o valoare deosebita si îi sfatui sa aiba grija de ele, pâna ce i le vor înapoia. Fiecare lua marul fermecat de la printesa si pornira spre casa. Printul dadu marul servitorului, spunându-i ca avea treburi importante de rezolvat.
În acelasi timp, feciorul de curtean, lua marul, care era de o frumusete nemaiîntâlnita, auriu si cu o forma perfecta si îl ascunse la piept, în dreptul inimii, gândindu-se la printesa.
A doua zi, tânarul fecior se gândi sa construiasca o colivie din argint, captusita cu matase si puf de lebada, pentru a nu fi lovit marul. Avea grija permanent, ca marul sa nu fie tinut la caldura prea mare sau sa nu fie nimeni prin preajma, pentru a nu-l mânca sau fura. Oriunde se ducea, lua si micuta colivie cu el.
În schimb printul, care nu dadu deloc importanta marului, îl lasa în grija servitorului sau, care vazându-l atât de copt si ispititor, într-o zi nu mai putu rabda si îl mânca pe nerasuflate.
Când printul descoperi acest lucru, pentru a nu se face de râs în fata printesei, se gândi la un plan pentru a-i putea fura marul feciorului de curtean. Asa ca în timp ce feciorul cel cinstit nu stia cum sa îngrijeasca mai bine marul încredintat de fata împaratului, printul nu stia cum sa puna mâna mai repede pe acesta.
Asa ca, într-o seara, pe când feciorul dormea, printul intra pe furis si îi fura marul cu tot cu colivie. Asa ca, atunci când fata împaratului îi chema la ea pe cei doi petitori, printul avea marul iar feciorul nu.
Vauând cele întâmplate, printesa se supara amarnic si plânse trei zile, dar nu avu ce face si îi promise printului ca se va marita cu el. Desi era foarte mâhnita, dadu ordin slugilor sa înceapa pregatirile de nunta.
Feciorul de curtean pleca la casa lui, mâhnit si aproape plângând, dar se pare ca norocul nu îl parasise chiar de tot si se întâlni cu servitorul printului, cel care mâncase marul.
Acesta paru surprins de supararea feciorului si îl întreba de ce fata împaratului nu îsi tinuse promisiunea facuta. Atunci feciorul îi povesti cum fusese pradat si înselat.
Servitorul printului, om cu sufletul curat si cinstit, întelese viclesugul stapânului sau si nu putu sa rabde aceasta mârsavie. Pleca pe data la printesa si îi povesti, într-un suflet, tot adevarul. Îsi ceru iertare, spunând ca nu era drept ca un om cu un suflet atât de nobil si bun ca feciorul de curtean sa fie pacalit si alungat într-un asemenea mod.
Auzind acestea, tare se mai bucura fata împaratului si îi multumi servitorului pentru fapta buna pe care tocmai o facuse.
Îi chema la ea, urgent, pe amândoi feciorii si le spuse ca stia tot adevarul. Pâna la urma, printul trebui sa-si recunoasca fapta infama si pleca cu coada între picioare.
Atunci fata se adresa feciorului pe care-l iubea cu sinceritate si îl întreba daca o iubea si o dorea de sotie. Nu mai era nevoie de nici o confirmare, deoarece i se citea pe chip dragostea pe care i-o purta printesei.
Drept rasplata pentru cinstea si bunatatea de care daduse dovada, primi titlul de PRINŢUL CEL BUN.
La nunta lor, care tinu trei zile si trei nopti, au invitat pe toti cei din împaratia lor, bogati sau saraci, precum si pe cei din împaratiile vecine, pentru a fi martori la iubirea lor.
Iar copiii, baieti si fete, au mostenit frumusetea mamei lor, cinstea si bunatatea tatalui, precum si întelepciune bunicilor.
si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti.
|
