AFIRMATIA

AFIRMAŢIA

1. PRELIMINARII

În sens larg, afirmatia este termenul nemarcat al raportului polar afirmativ (pozitiv) / negativ, care caracterizeaza propozitiile si enunturile. Un enunt afirmativ (sau pozitiv) descrie o stare de lucruri, o actiune sau un obiect ca existente (Cartea a aparut.); enuntul negativ corespunzator îl contrazice, exprimând neadevarul sau, nonexistenta sau nerealizarea respectivei stari (Cartea nu a aparut.) (vezi Negatia). Spre deosebire de negatie, afirmatia nu are însa o marca specifica, forma pozitiva a propozitiilor fiind indicata de absenta marcilor negatiei. Propozitia pozitiva are însa o trasatura individualizanta: existenta unui substitut, profraza da, aflat într-o relatie de simetrie cu profraza negativa nu.

În sens restrâns, afirmatia este enuntul asertiv în forma pozitiva.  

Elementele specifice unui enunt asertiv pozitiv (profraza da, diverse adverbe modale de întarire) se pot folosi, în plan pragmatic-dialogic, si pentru exprimarea acordului, a acceptarii (asa cum mijloacele negatiei se folosesc pentru exprimarea dezacordului). Expresia acordului este sensul cel mai larg (si în esenta impropriu) în care se foloseste termenul afirmatie.

Asadar afirmatia, ca si negatia, apare la nivelul predicatiei semantico-sintactice (pentru care este preferabila desemnarea ca forma pozitiva), la nivelul enuntiativ (ca tip de enunt, afirmatia propriu-zisa) si la nivel dialogic (ca acceptare a unei propozitii sau ca exprimare a acordului). Între cele trei niveluri exista destule legaturi si mai ales mijloace de expresie comune; acestea, ca si paralela cu negatia, justifica tratarea lor în acelasi capitol.

Diferitele tipuri de enunturi se pot realiza în forma propozitionala pozitiva sau negativa. Enuntul asertiv (vezi Enuntul) pozitiv - tipul de enunt propriu-zis afirmativ - are o intonatie specifica, cu un contur descendent (vezi Organizarea prozodica a enuntului) si anumite preferinte de ordine a cuvintelor, reprezentând topica standard, cea mai frecventa. Esential este faptul ca predicatul enuntului afirmativ nu apare în forma negativa; alte componente sintactice ale propozitiei pot fi însa supuse unor negatii partiale (Nu ieri a venit scrisoarea., Nu cu ei am vorbit.), fara ca acest lucru sa transforme enuntul într-unul negativ.

Enunturile exclamative cu forma pozitiva nu constituie afirmatii propriu-zise, ci doar pres 20120g621u upun o afirmatie implicita: Ce frumoasa e! [= e frumoasa].

Unele enunturi exclamative cu forma pozitiva au o semnificatie negativa relativ fixata în limba, prin ironie: Asta-mi mai trebuia! [ Nu-mi mai trebuie asta.]. Nu este însa vorba de negatii propriu-zise, enuntiative, ci de efecte pragmatice plasate la nivelul implicitului.

si enunturile interogative pot avea forma pozitiva sau negativa, forma pozitiva fiind cea nemarcata. Interogatia partiala pozitiva primeste de preferinta un raspuns pozitiv, fara a exclude însa posibilitatea raspunsului negativ (în contexte în care exista presupozitii suplimentare care trebuie contrazise): - Unde ai fost ieri?
- La Ploiesti. vs Unde ai fost ieri? - N-am fost la Ploiesti. (vezi Tipuri de enunturi în functie de scopul comunicarii, 5.2.5.).

Idiomatic si în combinatie cu o intonatie exclamativa, unele interogatii partiale pozitive au capatat valoare retorica, presupunând un raspuns cu polaritate negativa: Cine sa-l asculte? De unde sa aiba el bani?!

Interogatia totala pozitiva nu orienteaza (în absenta unor marci speciale) polaritatea raspunsului: Ai fost la Ploiesti? - Da. / Nu. Orientarea pozitiva a raspunsului poate fi însa realizata prin marcare suplimentara, de exemplu cu ajutorul profrazei da transformate în semnal al cererii de confirmare: Ai fost la Ploiesti, da? Aceasta orientare indica presupozitia locutorului, raspunsul real putând fi si negativ (dar de obicei întarit, tocmai pentru ca neaga o presupozitie).

Enunturile imperative pozitive beneficiaza în paradigma morfologica de forme verbale speciale, diferite de cele negative (da! / nu da!) (vezi I, Verbul. Modurile personale, 5.1.2).

2. PROFRAZA DA

Da substituie o propozitie pozitiva, reluând integral sau partial continutul propozitional al antecedentului sau (vezi Anafora, 5.5).

2.1. Relatia cu antecedentul

Antecedentul profrazei poate fi asertat ca atare (explicitat de un enunt asertiv), ca în (a), sau este presupus de un enunt exclamativ (b) ori de o interogativa totala (c):

(a) Afara ploua. Da, e tare urât.

(b) Cum mai ploua afara! Da, e tare urât.

(c) Afara ploua? Da, e tare urât.

Antecedentul poate fi o propozitie negativa, eventual redusa la profraza nu, cu care da intra într-o asociere contrastiva: Ieri n-au plecat toti; azi, da.; Puteau sa mai încerce: acolo nu, aici da.

Antecedentul poate fi o ipoteza sau o supozitie, asertata sau presupusa de o interogativa totala; în acest caz, profraza apare într-o structura conditionala: Poate ca a plecat. Daca da, e pacat.; Poate exista o solutie? Daca da, care este?.

Interogativele totale, fata de care da este raspuns sau parte din raspuns, apar în dialogul real (A: Student? B: Da, la masterat., IVLRA), în mimarea lui monologica (Oare sa fi plecat? Da, cred ca da.) sau în reproducerea acestuia în stil indirect (M-a întrebat daca au plecat. I-am raspuns ca da.).

Nu este însa posibila reluarea anaforica a unei asertiuni presupuse de o interogativa partiala: De când ploua afara? *Da, de o ora.

În cazul imperativelor, antecedentul e continutul propozitional (nu si cel modal, transpus din injonctiune în asertiune):

(d) Arunca ziarele, te rog! - Ziarele da, dar revista o pastrez.

Antecedentul profazei da poate fi si o secventa mai lunga de text, reluata (în dialog sau în monolog) prin anafora globalizanta sau anticipata cataforic:

Dincolo de culme exista însa întotdeauna cealalta panta a muntelui. De o parte si de alta a abscisei curbele sunt de sens contrar, dar identice. Da, fiecare cucerire umana a fost initial un act de nesupunere, dar în asemenea masura s-a impus acest adevar, încât în cele din urma orice act de ne­supunere a fost socotit o cucerire umana. (A. Blandiana, Calitatea).

Profraza poate relua continutul propozitional al antecedentului cu modificari implicite ale reperelor deictice: Te duci acolo? - Da [= ma duc acolo].

2.2. Aspecte pragmatice

Profraza da poate constitui ea însasi un enunt de tip asertiv (E acasa? - Da.) sau interogativ (E acasa. - Da?); enuntul interogativ cu antecedent obligatoriu (asertiv) contrazice însa conditia normala a interogatiei (ignorarea raspunsului), de aceea tinde sa se transforme într-o simpla marca dialogica, într-un semnal de apel.

Exista doua situatii principale de folosire a lui da interogativ:

(a) în contextul unei asertiuni a interlocutorului, fata de care da? reprezinta o cerere de reconfirmare: Au venit multi. - Da? A: Are-aici la... librarie. B: Da? A: Da. (IVLRA);

(b) în contextul unei interogative totale, formulate ca asertiune pozitiva urmata de profraza cu rol de semnal de apel, de cerere de confirmare: Au venit multi, da?. În aceasta situatie, este la fel de posibila (si echivalenta functional) marcarea prin profraza nu?, ca si prin alte semnale de apel: asa-i?; nu-i asa?; este? etc.

O interogativa totala formulata în prima sa parte ca o asertiune este dezambiguizata de o secventa finala alcatuita din perechea de profraze da / nu, în structura disjunctiva: da sau nu?. Aceasta secventa reprezinta anticiparea interogativa a raspunsului, prin explicitarea posibilitatilor de raspuns: A plecat, da sau nu?.

Aspecte sintactice

Din punct de vedere sintactic, profraza da functioneaza:

(a) ca un enunt complet, inanalizabil, care poate aparea singur, dar poate intra si în relatii de coordonare (copulativa si disjunctiva) cu o alta profraza: A gresit? si da, si nu.; Nici da, nici nu.; Vii, da sau nu?; (popular) Spune: da ori ba?. Enuntul propozitional da poate stabili relatii de coordonare cu alte propozitii; raportul adversativ este foarte frecvent, pentru ca ilustreaza miscarea dialogala a unui acord urmat de o obiectie:

A: E asfalt.

B: Da, dar întuneric. (IVLRA).

Profraza da poate îndeplini rolul de regent pentru orice tip de circumstantial: Da, daca vrei.; Da, mâine. Da, acolo. Profraza poate fi însotita de enunturi eliptice, juxtapuse, alcatuite doar dintr-un modalizator:

B: Complica intriga putin.

A: Da, exact. (ibid.)

sau din orice alt constituent; enuntul complet se reface pe baza repetitiei din dialog: - Cumpara carti pentru cineva? - Da, pentru nepotul ei.;

(b) ca o propozitie subordonata (fata de operatori modali, expresii de declaratie, verbe psihologice etc.); în acest caz, este precedata de conectorul specific. Destul de frecvent sunt reduse la secventa conjunctie + profraza propozitiile subiective: 

Este exagerata afirmatia ca toata cultura noastra se dovedeste a fi de acest tip? Poate ca da. (C. Noica, Mathesis);

Nu stiu daca auzisem de Petre Ţutea înainte de 1950; probabil ca da, însa nu intrase în repertoriul meu de nume. (Al. Paleologu, Despre lucrurile)

sau completivele directe: Cred ca da.; Zice ca da. De asemenea, este frecventa constructia ca propozitie conditionala:

Exista totusi competenta etica reala? si daca da, cine o întruchipeaza?
(A. Plesu, Minima moralia);

(c) ca un predicat, din al carui grup verbal se actualizeaza anumiti actanti si complemente, de exemplu subiectul (Divinul, asadar, nu poate lua orice masca; omul, în schimb, da., Noica, Modelul), numele predicativ (E simpatica? - Simpatica da. complementul direct (Ioana citeste? - Romane da, poezii nu.) etc.

Între valoarea de enunt si cea de predicat diferenta o fac adesea intonatia si pauza (asociate unor variatii de ordine a cuvintelor):

Accepta cineva? - Eu da. (da = predicat, cu subiectul eu actualizat);

Accepta cineva? - Da, eu. (da = enunt afirmativ, urmat de enuntul eliptic eu [accept]).

Structura adversativa ba da

Secventa ba da este specializata pentru antecedente negative care apar în asertiuni (a), interogative totale (b) si imperative (c); adversativul ba contrazice negatia, în vreme ce profraza da reia continutul propozitional în forma pozitiva:

(a) - Otilia, tu nu ma iubesti.

- Ba da, ba da, Felix. (G. Calinescu, Enigma Otiliei);

(b) - N-ati observat scrisori prin casa?

- Ba da, maica, avea multe. (G. Calinescu, Bietul Ioanide);

(c) - Nu pleca acum!

- Ba da!

Spre deosebire de da, care poate fi folosit si în afara dialogului, în contrast cu nu (El nu vine, ea da.), secventa ba da apare doar în context dialogal (inclusiv în dialogul mimat în monolog).

2.5. Marca fatica

Unele fenomene conversationale ies cu totul din sfera afirmatiei si chiar a acordului: profraza da si multe dintre echivalentele sale functionale (asa, bine, O.K. etc.) pot fi, de exemplu, folosite ca simple semnale de recunoastere, de verificare a contactului între interlocutori: Alo! - Da.; Ana! - Da. În dialogurile reale, aceasta functie fatica este foarte frecventa, da aparând suprapus peste replica interlocutorului, fara sa o întrerupa:

A: Mie mi-a spus domnu C*** ca ar fi suparati pe noi...

B: Da.

A ... ca de ce nu i-am anuntat...

B: Da.

A: ... si domnu C*** a zis ca nu este treaba lor, ca este autonomie universitara si toate cele...

B: Da. (IVLRA) .

Ca semnal de raspuns (confirmare a contactului), da nu vizeaza un continut asertiv, deci nu mai poate fi considerat afirmatie.

3. RĂSPUNSUL AFIRMATIV sI EXPRIMAREA ACORDULUI

Sub denumirea extinsa de afirmatie sunt cuprinse mai multe forme, specifice dialogului, de raspuns afirmativ, de acceptare a unei propozitii deja exprimate sau
a presupozitiei acesteia, de exprimare a acordului cu interventia dialogala precedenta; tipurile si valorile lor depind de antecedent, de interventia precedenta cu rol de stimul: aceasta poate fi o întrebare, o asertiune, un enunt imperativ etc.

Mijloacele acordului sunt caracteristice dialogului; în textul monologic, ele apar atunci când este mimat dialogul, prin formularea unei întrebari la care se raspunde imediat:

Prevederea este adevaratul curaj ? Da, numai daca ea exista pentru a face posibil un curaj mai mare; da, daca ea este complicatul drum al unei mari îndrazneli; da, numai daca la capatul ei vom putea fi mai liberi, mai fericiti si mai putin prevazatori. (A. Blandiana, Calitatea).

De asemenea, în monolog se poate autoconfirma o afirmatie deja exprimata sau presupusa, împotriva unei posibile contestari:

Exista o forma suprema a acestei curiozitati: stupiditatea cu care ne privim unii pe altii. Da, stam la geam si ne privim unii pe altii. (C. Noica, De caelo).

Mijloacele acordului nu sunt numai de natura verbala: exista gesturi conventionalizate care pot îndeplini singure functia de marcare a acordului sau care pot însoti expresiile lingvistice (miscarea de sus în jos a capului, semne facute cu mâinile etc.).

3.1. Raspunsul afirmativ la o întrebare totala

Raspunsul afirmativ consta în asertarea unei propozitii careia prin întrebare i s-a presupus doar posibilitatea; se produce astfel o afirmatie propriu-zisa, adica un enunt asertiv afirmativ: Ai trimis scrisoarea? - Da.

În descrierea lingvistica a cuplului întrebare-raspuns trebuie incluse în parte si actele de limbaj indirecte, care folosesc interogatii cu alte valori pragmatice; unele structuri de raspuns pot fi nespecifice, comune atât raspunsului afirmativ cât si acceptarii unei cereri: - Ai putea sa închizi geamul? - Da., dar altele sunt specifice doar acceptarii: - Ai putea sa închizi geamul? - Bine.

Raspunsul afirmativ la o interogativa totala utilizeaza mai multe mijloace lingvistice. Implicarea locutorului este un fenomen gradual si continuu, care poate fi descris simplificat prin trei trepte: ca exprimare neutra, întarita si atenuata a afirmatiei. Primele doua situatii sunt cuprinse de obicei în categoria afirmatiei sigure sau categorice: grupare justificata, pentru ca mijloacele de întarire ajung, prin uz, simple echivalente ale unei afirmatii simple (Desigur.). Ultima situatie este numita a afirmatiei nesigure sau necategorice si e normal sa reuneasca doar acele elemente care orienteaza raspunsul în sens afirmativ. Exista si mijloace de expresie plasabile mai curând în preajma negatiei, precum si unele care ar putea alcatui o clasa separata, de raspunsuri indecise, plasate la distanta egala între negatie si afirmatie (E frumos afara. - Asa si-asa.).

Exprimarea neutra se realizeaza prin:

(a) profraza da, care poate fi repetata, chiar de mai multe ori; repetarea poate fi, dupa caz, un simplu automatism (mijloc fatic de mentinere a contactului) sau o forma de subliniere (care o apropie de afirmatia întarita): Ploua? - Da, da...;

(b) interjectii, secvente sonore bisilabice a caror marcare în scris nu este complet fixata: aha, îhî, aha, mhm (CORV). Stilistic, acestea apartin registrului informal, popular si familiar;

(c) repetitia (totala sau partiala, cu omisiuni sau modificari, cu intonatie descendenta) a întrebarii: - Mai ploua afara? - Ploua.

Reluarea totala e cu atât mai posibila cu cât antecedentul este mai scurt (E destept? / E destept.); în cazul unui antecedent mai lung si mai complex, reluarea totala risca sa nu mai poata fi perceputa ca forma de afirmatie, ci ca un enunt-ecou, cu alte valori determinate contextual.

Repetitia unor componente ale întrebarii poate fi integrala sau - în cazul elementelor ancorate deictic în situatia de comunicare - adaptata morfologic (deictic), prin modificarea persoanei si a numarului, la instanta enuntiativa schimbata: - Ai gresit? - Am gresit.

Se pot repeta chiar parti din componenta unor pozitii sintactice, de exemplu unele prepozitii: A intrat în cabina cu bagajele? - Cu. În principiu nu se repeta cliticele, elementele atone, cele cu functie de instrument gramatical: Îi place sa minta? - *Îi; - Vor pleca - *Vor. La perfectul compus, este pastrat mai curând participiul decât auxiliarul: Au plecat? - Plecat. (*- Au).

Repetitia depinde de structura informationala a antecedentului: nu poate juca rolul de raspuns afirmativ decât reluarea unor elemente din secventa rematica, a secventei rematice în totalitate sau a întregului enunt. Reluarea unor elemente tematice nu poate reprezenta un raspuns. Asadar, este perfect posibila secventa
- Casa e frumoasa? - E frumoasa. / - Frumoasa., în vreme ce secventa - Casa e frumoasa? - Casa. - contine o replica afirmativa, dar cu functie de dezacord: prin izolare, elementele nonrematice sunt emfatizate (focalizate) si implica un contrast (Casa, da; dar...). La fel, repetitia din secventa dialogala - E frumos afara. - Afara. (= Numai afara) marcheaza un raspuns doar partial afirmativ. La întrebarea de identificare - Tu esti? nu se poate raspunde *Sunt., raspunsul trebuind sa contina confirmarea elementului rematic: Eu. sau Eu sunt.

Sunt posibile si chiar frecvente combinatiile mai multor mijloace, dintre care cel mai des întâlnita cuprinde profraza urmata de repetitie: Ati rezolvat situatia?
- Da, da, am rezolvat-o. Este posibila si ordinea inversa: Am rezolvat-o, da.; de fapt, marca da se poate intercala în puncte diferite ale enuntului, subliniind anumite secvente ale acestuia.

Raspunsul afirmativ la o întrebare se poate exprima si non-verbal, printr-un gest de aprobare; de altfel, acesta poate însoti oricare dintre mijloacele lingvistice enumerate.

Exprimarea întarita a raspunsului afirmativ se realizeaza prin:

(a) modalizatori epistemici de certitudine (vezi Modalizarea, 3.1): adverbele desigur, evident, sigur, bineînteles, fireste, natural, indiscutabil, adevarat, exact, corect; locutiunile fara îndoiala, fara nicio îndoiala, fara doar si poate, de buna seama, cu siguranta; enunturi eliptice, cuprinzând o modalizare: (n-am) nicio îndoiala.

Modalizatorii pot fi folositi singuri sau în combinatie cu mijloacele neutre (profraza, repetitia): - E frumos afara? - Desigur. / Da, desigur. / Desigur, e frumos. etc.

În aceeasi categorie semantica intra alte structuri (diferite din punct de vedere sintactic): structuri modalizante de tipul sunt convins; sunt sigur (cu posibila gradatie: sunt extrem de sigur) si (mai rar) formule modalizatoare alcatuite din verbul
a fi la indicativ prezent si un adjectiv / adverb: e clar, e sigur, e adevarat, e evident;

(b) adverbul absolut, izolat din structuri în care întarea un modalizator (absolut sigur);

(c) elemente pragmatice care introduc si idei suplimentare (presupozitii negate, focalizare asupra unor componente): chiar (surpriza, contrazicerea asteptarilor), tocmai (transformarea enuntului anterior într-un argument pentru propria teza), vezi bine, cum sa nu, ba bine ca nu, si-nca cum etc.;

(d) enuntul chiar asa (e);

(e) reluarea unor secvente, amplificate prin mijloace de gradare (E frumos afara. - Foarte frumos.);

(f) reluarea unor secvente, prin sinonime care indica o intensitate mai mare, corectându-se astfel afirmatia anterioara, fara a-i schimba însa orientarea argumentativa (E frumos. - Superb.);

(g) marca pragmatica de raspuns cert pai (interjectie caracteristica oralitatii familiar-populare): de obicei la început de replica, precedând fara pauza profraza sau modalizatorul (Pai da.; Pai asa.; Pai sigur.; A: - Are multe suferinte. B: - Pai da doamna., IVLRA) sau elementul repetat, mai ales verbul (Pai este.; Pai doarme.); mai rar folosita autonom: Pai! Marca pragmatica interjectionala ei (Ei da!) semnaleaza suplimentar caracterul evident al raspunsului afirmativ.

Mijloacele exprimarii atenuate a raspunsului afirmativ sunt:

(a) profraza afirmativa mda, specializata pentru a marca dubiul, incertitudinea, neimplicarea;

(b) modalizatorii epistemici de incertitudine, folositi singuri sau în combinatie cu mijloacele neutre: poate, probabil, parca. În cadrul acestei categorii, apar diferente de selectie în functie de caracterul obiectiv vs subiectiv al judecatii: Afara ploua. - ?Poate / ?Probabil / Parca.; E un prost. - Poate / Probabil / ?Parca. Cu aceeasi functie apar diverse formule modalizatoare cu verb copulativ - e posibil - si chiar verbe si alte expresii lexicale cu semantica modala: cred, ma îndoiesc etc.;

(c) formule de aproximare: cam, oarecum, întrucâtva, aproximativ (si în combinare cu elemente reluate);

(d) enuntul cam asa (e).;

(e) enunturi la modul prezumtiv (asa o fi) si conditional (asa s-ar zice);

(f) formule evazive bazate pe repetitie: asa si-asa, si da si nu.

3.2. Replica afirmativa

Replica afirmativa urmeaza unei asertiuni pozitive, exprimând acceptarea continutului acesteia. Mijloacele de exprimare sunt în mare masura comune cu cele ale raspunsului afirmativ. Formele acordului depind însa în mod clar, în interiorul categoriei, de tipul semantic al asertiunii. De exemplu, nu sunt decât în parte comune formele de reactie la o asertiune descriptiva, la o judecata de valoare, la un enunt narativ, la un enunt cu continut expresiv (de descriere si manifestare a experientelor psihice ale emitatorului); de aici provin diferentele de acceptabilitate dintre o secventa perfect posibila, precum - Sunt un prost. - Da. si una mai putin probabila, de tipul: - Ma doare capul. - Da., unde de fapt profraza functioneaza ca semnal fatic, de receptie.

Acordul cu o asertiune non-expresiva - de exemplu E frumos afara. - se exprima neutru (Da.), întarit (Absolut.) sau atenuat (Oarecum.).

Exprimarea neutra a acordului se realizeaza prin:

(a) semnalul pragmatic da (profraza) - si repetat - Da, da. - chiar de mai multe ori (Da da da da da, CORV);

(b) interjectii, care sunt si marci de acord cu continutul exprimat anterior, spre deosebire de sunetele mai putin fixate (emisii nazale), care constituie simple semnale fatice, invitatii la continuarea dialogului (hm, î?, a!);

(c) repetitia (totala sau partiala, cu omisiuni sau modificari, cu intonatie descendenta) a enuntului anterior (E frumos / E.); repetitia cunoaste aceleasi constrângeri legate de structura informationala a enuntului descrise pentru raspunsul afirmativ. si în cazul replicii afirmative mai multe mijloace se pot combina, în primul rând profraza si repetitia:

- Voi erati loviti de altii.

- Da da. Da. Eram loviti, da' si Profesoru... (CORV);

(d) Specific acordului cu o asertiune (dar imposibil ca raspuns la o interogativa) este enuntul asa e. (asa-i.).

Dupa o asertiune pot aparea si marcile discursive asa,   bine, OK; functia lor esentiala este însa de stabilire fatica a acordului, mai mult decât de confirmare si asumare a continutului propozitional din asertiunea precedenta:

D.M.A.: Eu discut de campanie, doamna M., si de decizia pe care am dezbatut-o împreuna la CNA...

M.M.: Asa, si? (TVR, 2003).

Exprimarea întarita a acordului cu o asertiune se realizeaza prin:

(a) modalizatori epistemici de certitudine (desigur, evident, fara îndoiala etc.), eventual în combinatie cu profraza si cu repetitia;

(b) adverbul absolut;

c) unele elemente pragmatice care introduc si idei suplimentare (chiar, tocmai, vezi bine; cum sa nu, ba bine ca nu);

(d) reluarea amplificata (Ploua. - Ploua tare.);

(e) particula pai în combinatie cu alte mijloace (Pai ploua.).

Acordul atenuat se exprima prin: a) semnalul mda si echivalentele sale (mde; ma rog?); b) modalizatori de incertitudine (poate, parca); formule de aproximare (oarecum) etc.:

- În alte zone se cheama surate.

 Cam asa, cam surate-n ale parti. (CORV).

Acceptarea unor acte injonctive, predictive, promisive

Acceptarea unor acte de limbaj realizate cel mai adesea prin enunturi imperative (de exemplu: a unei injonctiuni de tipul Vino mâine!) are unele mijloace specifice de exprimare; nu poate recurge la multi dintre modalizatorii epistemici, nici la formule de aproximare. Acest lucru se explica prin faptul ca acceptarea nu mai priveste în aceste cazuri continutul propozitional sau presupozitional al enunturilor, ci actul de vorbire însusi.

 Exprimarea neutra se realizeaza prin mijloace comune cu ale raspunsului afirmativ: semnalul pragmatic da (si repetat), interjectii (îhî), repetitie. Specifice sunt adverbul asa si mai ales bine, ca si bun folosit adverbial; locutiunea în regula si - în limbajul oral - anglicismul OK [=okéĭ]. Caracteristica este si folosirea verbului a fi la conjunctiv, ca formula de acord concesiv, atenuat: fie. Acordul asupra unei actiuni are mijloace proprii de expresie, care pot însa îndeplini functia de marci fatice ale acordului, actionând doar în plan pragmatic, nu si semantic-referential (nu confirma valoarea de adevar a unor continuturi si nu pot deveni raspunsuri la întrebari). De exemplu, locutiunea de acord are functie specifica de replica de acceptare fata de injonctive (a) sau de confirmare a actului de evaluare (b); nu si de confirmare a continutului asertiv (c) sau de raspuns la întrebare (d); este însa posibila ca marca fatica si conector argumentativ (c'):

(a) Da-mi drumul de aici! - De acord...

(b) A fost o întâmplare stupida. - De acord.

(c) Afara ninge. - (?) De acord.

(c') Afara ninge. - De acord, dar te rog sa nu schimbi vorba!

(d) Afara ninge? - *De acord.

Exprimarea întarita se obtine cu ajutorul modalizatorilor: pot fi folosite unele formule de modalizare epistemica - desigur, sigur, fireste, evident; e sigur (nu însa si: adevarat, corect etc.) -, dar mai ales cele evaluative - perfect, super, minunat; e perfect - si deontice: neaparat, negresit, musai; e obligatoriu. Acestea nu pot marca raspunsul afirmativ la o întrebare totala, nici acordul cu o asertiune.

Exprimarea atenuata se realizeaza mai ales cu ajutorul marcilor mda, mde, a modalizatorilor deontici de posibilitate si permisivitate, dintre care unii sunt polivalenti (poate), altii sunt specifici actului de limbaj-stimul (eventual).