ANACOLUTUL

Anacolutul este un fenomen sintactic de discontinuitate în constructia propozitiei sau a frazei, o deviere de la normele sintaxei literare, specifica limbii populare si familiare, mai ales variantei orale. Anacolutul reprezinta o "fractura" la nivelul organizarii si al coerentei unui enunt, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la distanta, si modificarea constructiei sintactice dupa alt tipar structural. Anacolutul implica, în general, izolarea fonetica si sintactica a unei parti a enuntului, cu unele consecinte pragmatice si stilistice legate de tematizarea / focalizarea componentului izolat.

 ASPECTE  SINTACTICE

 Întreruperea constructiei sintactice se produce, de cele mai multe ori, prin intercalarea, între componentel 737k109h e unui enunt, a unuia sau a mai multor componente. Componentele intercalate pot avea structuri diferite, reprezentând:

− un grup sintactic (în cadrul unei propozitii): Harap-Alb, vazându-le asa, i se face mila de dânsele.(I. Creanga, Harap-Alb);

− mai multe grupuri sintactice (în cadrul unei propozitii): Atunci împaratul, vazând asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iar pe de alta se tulbura grozav. (I. Creanga, Harap-Alb);

− o propozitie (în cadrul unei fraze): Mosneagul, când a vazut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi si inima de bucurie. (I. Creanga, Fata babei);

− mai multe propozitii (în cadrul unei fraze): Împaratul a dat de stire prin crainicii sai în toata lumea ca oricine s-a afla sa-i faca, de la casa aceluia si pâna la curtile împaratesti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe si fel de fel de copaci, pe de o parte si pe de alta, si în copaci sa cânte tot felul de pasari, care nu se mai afla pe lumea asta, aceluia îi da fata. (I. Creanga, Povestea porcului);

− o constructie incidenta, care nu apartine structurii enuntului: Barbatul, ce sa-ti mai spun, nu-i ardea de nunta. (M. Sadoveanu, Judet al sarmanilor)

În sintaxa orala, întreruperea constructiei sintactice este involuntara, conditionata în plan afectiv si emotiv de circumstantele actului de comunicare, de lipsa planificarii prealabile a structurii enuntului, de starea si atitudinea locutorului (goluri de memorie, oboseala, nesiguranta), precum si de interventiile colocutorului / colocutorilor, având ca urmare pierderea controlului vorbitorului asupra ansamblului organizarii sintactice a enuntului.

În sintaxa limbii scrise, întreruperea constructiei sintactice este, în general, rezultatul elaborarii enuntului, ca organizare sintactica complexa, fiind uneori intentionata, în vederea reproducerii cât mai fidele a vorbirii populare, a obtinerii unor efecte stilistice.

În cazuri mai rare, întreruperea unei constructii sintactice are loc fara intercalarea unuia sau a mai multor componente ale aceluiasi enunt, reorganizarea constructiei facându-se direct, cu toata proximitatea celor doua parti ale enuntului anacolutic, componentul izolat si componentul modificat: Norocul, lui nu-i trebuie ochi. (apud serban 1970).

 Reluarea constructiei întrerupte se face într-o noua organizare sintactica, "deviata", în cadrul careia pozitiile si functiile sintactice, precum si relatiile unor componente ale enuntului se schimba. Dezorganizarea sintactica afecteaza acele componente ale enuntului ale caror relatii sintactice impun constrângeri de forma gramaticala de tipul acordului si al rectiunii. Prin anacolut sunt perturbate atât relatii de interdependenta (de tipul subiect - predicat): Omul, câtu-i pe pamânt, nu-i trebuie altceva decât sanatate., Cine nu munceste lucrul nu-i sporeste, cât si relatii de dependenta (de tipul regent - subordonat): Pe ticalos, sa-i dai o bataie strasnica. Reorganizarea constructiei sintactice se face cu numeroase modificari morfosintactice, care privesc realizarea categoriilor gramaticale de caz, persoana si numar (vezi infra, 2).

 Izolarea sintactica a unui component al constructiei anacolutice este marcata fonetic prin pauza si schimbare de intonatie, grafic prin virgule sau, mai rar, linie de pauza. Ierarhizarea componentelor enuntului se schimba prin plasarea componentului izolat în pozitie parantetica, tematica, fara deplasarea sa. Partea izolata a enuntului este focalizata, concentrând interesul comunicativ.

Efectul stilistic al izolarii sintactice consta în evidentierea semantica a componentului izolat, reliefarea sa expresiva sau persuasiva, contribuind la transformarea unei devieri a uzului sintactic într-o figura de constructie sintactica (metataxa).

 Inconsecventa sintactica reprezentata de anacolut se manifesta diferit în cadrul enuntului:

(a) Devierea sintactica afecteaza în întregime structura enuntului, care se scindeaza într-un component izolat si un component modificat, ambele incomplete: Fetele împaratului, întâmplându-se de fata când a fost lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au facut mila de dânsul. (I. Creanga, Harap-Alb)

(b) Discontinuitatea sintactica afecteaza numai o parte a enuntului, daca anacolutul este urmat de o constructie care restabileste continuitatea sintactica. Devierea sintactica este, în acest caz, corectata:

(b₁) Atunci împaratul, vazând asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iar pe de alta se tulbura grozav. (I. Creanga, Povestea porcului);

(b₂) Credinciosul împaratului, auzind aceste, pe de o parte, l-a cuprins spaima, iar pe de alta, s-a îndracit de ciuda. (I. Creanga, Povestea porcului).

În ambele enunturi, eliminarea constructiei deviate prin anacolut reface coerenta sintactica si logica a componentelor enuntului, eliminând izolarea unuia sau a mai multor componente: Atunci împaratul, vazând asa mare obraznicie [.], se tulbura grozav, respectiv, Credinciosul împaratului, auzind aceste  [.], s-a îndracit de ciuda.

Manifestarea partiala a devierii (numai a unor componente ale enuntului) arata ca anacolutul reprezinta, în constructia unui enunt, un "accident" sintactic, care nu este ireparabil.

În schimb, recuperarea continuitatii sintactice complica organizarea generala a enuntului, care se caracterizeaza prin discontinuitatea unor componente, combinata cu altele a caror organizare este coerenta. Componentul initial al constructiei, întrerupt si reluat prin doua constructii diferite, una afectata de anacolut si alta fara anacolut, este, pe de o parte, izolat fata de constructia sau componentele "deviate" si, pe de alta parte, neizolat fata de constructia care corecteaza discontinuitatea sintactica.

Fenomenul de anacolut se poate manifesta de mai multe ori în cuprinsul aceluiasi enunt, dezorganizând întreaga structura a enuntului: Omul, dupa ce vazuse acestea toate, nu-i mai pasa, încât vecinul sau tot nu-i venea sa creada. (M. Preda, Morometii)

2. ASPECTE MORFOSINTACTICE

Discontinuitatea sintactica reprezentata de constructiile anacolutice are manifestari diferite la nivelul realizarii formale a enuntului, care privesc categoriile gramaticale de caz, persoana si numar.

În functie de modificarile morfosintactice pe care le implica, se pot deosebi mai multe variante ale anacolutului.

 Anacolutul cazului, numit si antipalaga, înregistrat cel mai frecvent, se exprima prin nerespectarea unor restrictii de caz (rectiunea cazuala) sau de prepozitie (rectiune prepozitionala), impuse de centrul grupului verbal cu rol de predicat.

Schema prototipica a anacolutului cazului cuprinde un grup nominal sau pronominal al carui centru realizeaza o valoare de caz corespunzatoare pozitiei sintactice din structura unei propozitii principale sau subordonate, care devine neconforma cu regimul cazual sau prepozitional al regentului verbal din aceeasi propozitie sau din alta propozitie.

 De cele mai multe ori, anacolutul cazului afecteaza pozitia de nominativ-subiect, care ocupa, în general, primul loc în enunt, fiind puternic tematizata prin izolare (nominativus pendens). Cele mai multe anacoluturi ale cazului se explica prin tendinta spontana a vorbitorului de a începe un enunt cu subiectul, adesea un subiect personal.

Discontinuitatea sintactica a constructiei anacolutice consta în suspendarea relatiei de interdependenta a subiectului în nominativ cu predicatul si înlocuirea ei cu o relatie de dependenta fata de verbul sau constructia verbala cu functie de predicat, impusa de regimul cazual sau de regimul prepozitional.

(1) Fata împaratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au placut palaturile si socrii. (I. Creanga, Povestea porcului);

(2) Atunci ea, desi îi fugeau ochii de atâtea straluciri, se uita mai cu bagare de seama si îndata cunoaste podul cel minunat din aceea lume si palatul în care traise ea cu Fat-Frumos asa de putin si îndata i se umplura ochii de lacrimi.
(I. Creanga, Povestea porcului);

(3) Dar tu Ilie a lui Cocosila, ce-ti dadu nea Gheorghe când te însurasi?
(M. Preda, Morometii);

(4) Iara voinicul care s-a bizui sa vie ca s-o ceara de nevasta si n-a izbuti sa faca podul, asa cum ti-am spus, aceluia pe loc îi si taie capul. (I. Creanga, Povestea porcului);

(5) Drumetii adunati în jurul focului, tuturor li se muiasera inimile.
(M. Sadoveanu, Hanu Ancutei);

(6) Fratele meu, dupa cearta cu parintii, nu-mi mai pasa de el.;

(7) Cei ce cred, în adevar, ca limba si scrierea româna se va îndrepta dupa d. Cipariu sau Pumnul [.], cu aceia nu avem ce discuta. (T. Maiorescu, Limba româna);

(8) Eu, când ma gândesc la cele întâmplate, ma cuprinde o mare tristete.

"Ruptura" sau "fractura" sintactica afecteaza nominalul sau pronominalul în nominativ cu functie de subiect, care ramâne izolat, mai ales dupa intercalarea unuia sau a mai multor componente ale enuntului, fiind reluat printr-un pronominal personal neaccentuat (1, 2, 3), printr-un pronume demonstrativ (4) sau printr-un pronume nehotarât (5), în cazul dativ, cu functia de complement indirect, sau în cazul acuzativ cu prepozitie cu functia de complement prepozitional (6, 7), în conformitate cu rectiunea verbului-predicat (sau a unui subordonat al acestuia; vezi 7), mai rar în cazul acuzativ, cu functia de complement direct, în concordanta cu tranzitivitatea verbului-predicat (8).

Uneori nominativul - subiect, izolat fata de componentul deviat al constructiei, restabileste relatia de interdependenta cu un alt predicat din alta propozitie a frazei.

 În unele constructii anacolutice, devierea sintactica a constructiei întrerupte consta în înlocuirea nominalului-subiect în cazul nominativ cu alt nominal-subiect, în acelasi caz, acceptat de verbul-predicat:

Nu totdeauna denumirea unui termen este identica continutului acesteia, cum de pilda un sir întreg de institutii medievale românesti, desi poarta nume slave, continutul lor este deosebit de cele slave propriu-zise. (D. Bogdan, Paleografia).

 Un caz special al nominativului-subiect afectat de anacolut priveste subiectul propozitional, realizat ca o relativa libera, al carei conector îndeplineste functia de subiect al subordonatei relative, substituind nominalul-subiect al regentei (vezi Imbricarea, 1.1).

(1) Cine se duce si umbla dupa întelepciune îi merg toate apoi bine. (I. Zanne, Proverbele românilor);

(2) Cine strâca dragostile / Mânce-i grâu pasarile. (G. Dem. Teodorescu, Lirica populara);

(3) Cine se poarta asa urât, de el nici nu amintesc.

Forma de nominativ a pronumelui relativ-subiect, corespunzatoare relatiei de interdependenta cu predicatul subordonatei, nu corespunde regimului cazual de dativ (1, 2) sau regimului prepozitional (3) al verbului-predicat din regenta si, invers, în constructiile relative (4, 5), forma de dativ (4), respectiv de acuzativ prepozitional (5) a relativului pronominal, corespunzatoare relatiei acestuia din subordonata, nu corespunde pozitiei sintactice de nominativ, ceruta de relatia fata de verbul-predicat din regenta:

(4) Cui i-e foame, codri viseaza. (I. Zanne, Proverbele românilor);

(5) Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. (I. Zanne, Proverbele românilor).

 Cazul nominativ-subiect al unui pronominal (relativ sau nehotarât cu valoare relativa), pus în relatie de interdependenta cu verbul unei constructii gerunziale, poate fi reluat, într-o constructie anacolutica, de un nominal, cu alta referinta decât pronominalul izolat:

Masa era compusa din doua mesute mici, asezate cap la cap, care, neavând aceeasi forma si nici aceeasi înaltime, îmbinarea lor alcatuia o figura geometrica cu totul arbitrara

Erau doua case, care, fiind foarte vechi, zidurile lor aproape nu mai aveau aceeasi culoare.

 Anacolutul poate reprezenta discontinuitatea cazului dativ cu functie de complement indirect al unui pronominal (relativ sau nehotarât cu valoare relativa), pus în relatie cu un verb-predicat a carui relatie de interdependenta cu subiectul este nesatisfacuta:

As vrea sa spun ceva, dar gândurile s-au departat de mine ca trebuie sa le trag înapoi ca pe niste balonase captive, carora dându-le libera sfoara s-au ridicat si s-au lipit de tavan. (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

 Cazul afectat de anacolut poate fi acuzativul-complement direct al unui pronominal (relativ sau nehotarât cu valoare relativa), pus în relatie de interdependenta cu un verb-predicat (1) sau acuzativul-complement prepozitional al unui pronominal de acelasi tip, în relatie cu un verb-predicat regent cu regim de dativ (2, 3):

(1) Va fi fost o experienta a celor de dinainte, pe care oamenii acestia stând pe tusa, ca orice jucator care se respecta, învata mai mult pe tusa. (Radio, 1991);

(2) Pentru cine nu ajunge la timp, nu i se mai acorda premiu.;

(3) Negresit ca pentru oricare stie sa tina un condei cu trei degite si pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au patruns ca scrisul trebuie sa fie numai o urmare cugetata a gândirii si a studiului foarte lesne le vine a scrie "currente calamo" despre orice materie, stiuta sau necunoscuta lor. (Al. Odobescu, Pseudo-kinegetikos).

 Anacolutul persoanei priveste tot relatia de interdependenta dintre subiect si predicat, afectând acordul predicatului cu subiectul. Discontinuitatea constructiei sintactice se manifesta ca o necorespondenta fie între persoana verbului-predicat si cea a pronominalului-subiect: Ce folos sa citesc orice carte bisericeasca, daca nu stii a însemna macar câtusi de cât, e greu. (I. Creanga, Amintiri), fie între impersonalitatea verbului sau a constructiei verbale si persoana pronominalului subiect: Ea, când a vazut asta, a fost imposibil sa reziste.

Anacolutul persoanei este de multe ori efectul vorbirii directe legate:

(1) − Eu, domnule judecator, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, ma porcule? (I. L. Caragiale, Justitie);

(2) Spânul neputându-le strica hatârul, cheama pe Harap Alb de fata cu dânsele si-i învoi aceasta însa cu tocmala, ca în tot timpul ospatului sa steie numai la spatele stapânu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oiu vedč obraznicindu-se cumva, acolo pe loc îi si taiu capul. (I. Creanga, Harap-Alb).

 Anacolutul numarului, ca si cel al persoanei, priveste nu dezacordurile simple dintre subiect si predicat, care nu sunt considerate anacoluturi, ci discontinuitatea constructiei sub raportul numarului a diferitelor verbe-predicat ale enuntului, în relatie cu acelasi subiect: Dar fiindca te întorci [.] lasa-ti butea sa vina pe urma si aideti cu noi. (P. Ispirescu, Prâslea cel voinic).

 Anacolutul elementelor relationale, conjunctionale sau relative, se produce prin evitarea sau neglijarea conectorilor, având drept consecinta amestecul constructiilor subordonate cu cele coordonate, care dezorganizeaza întreaga structura a enuntului: Este o criza, care asculta-ma pe mine, ca dv nu stiti, care, ma-ntelegi.; Statul cum a devenit acuma, eu dupa cum vaz ca se petrece, ca nu sunt prost, înteleg si eu atâta lucru, fiindca nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândesti, te-apuca groaza, monser, groaza! (I. L. Caragiale, Caldura mare).

Gradul abaterii de la normele limbii literare a diferitelor variante de anacolut este apreciat diferit dupa efectul discontinuitatii sintactice asupra inteligibilitatii constructiei, a ambiguitatii sau a echivocului creat, precum si dupa efectele stilistice ale fenomenului.