Anafora

ANAFORA

 PRELIMINARII

Anafora este relatia dintre doua elemente lingvistice, în care cel care apare ulterior în discurs (numit anaforic) nu are un sens de sine statator, ci este interpretat semantico-referential prin raportare la elementul deja aparut (antecedent sau sursa): anaforicul preia (partial sau total) valoarea referentiala sau sensul contextual al antecedentului. Raportul invers, mai rar (în care un element se interpreteaza prin raportare la unul succesiv), este considerat tot un tip de anafora, pentru care se foloseste însa si denumirea de catafora (elementul prin care aceasta se realizeaza fiind numit cataforic).

Termenul anafora desemneaza nu numai fenomenul lingvistic, relatia semantico-referentiala, ci si elementele concrete prin care aceasta se realizeaza (anaforicele si cataforicele).

Anafora este strâns legata de deixis (vezi Deixis), cu care are în comun mecanisme asemanatoare de preluare a interpretarii referentiale a unui element lingvistic de la alt element, aflat în context (în contextul lingvistic, în cazul anaforei, sau în cel situational, în cazul deixisului), precum si un inventar de mijloace lingvistice: multe deictice functioneaza si ca anaforice. Cele doua fenomene difera prin functiile specifice (deixisul realizeaza ancorarea în situatia de comunicare, anafora asigura un anumit tip de continuitate si coerenta a discursului). În plus, anafora presupune elemente specializate si reguli clar marcate de stabilire a referintei; regulile care stabilesc coreferentialitatea, instituind lanturi anaforice întinse adesea pe toata lungimea textului, sunt mult mai complexe decât cele ale deixisului.

Între deixis si anafora exista si zone de interferenta: asa-numitul deixis discursiv sau textual (vezi Deixis, 4) poate fi considerat o forma de anafora (vezi infra, 3.1).

2. ANAFORĂ SINTACTICĂ VS ANAFORĂ DISCURSIVĂ

Din punctul de vedere al functionarii, mai exact al caracterului obligatoriu sau neobligatoriu al aparitiei unui anume anaforic si al interpretarii sale prin referire la un anume antecedent, anafora poate fi legata (strict determinata sintactic, în interiorul propozitiei sau în raporturi de subordonare în fraza) sau libera (rezultat al unor alegeri pragmatice, manifestate mai ales la nivel interpropozitional si interfrastic).

Anafora legata, sintactica sau gramaticalizata se realizeaza prin clitice reflexive propriu-zise si reciproce, prin pronume si adverbe relative sau ca anafora zero. Identificarea referentului este certa, depinzând de reguli stricte, aplicabile în interiorul structurilor sintactice; de exemplu, cliticul în acuzativ reflexiv sau reciproc si forma accentuata corespunzatoare au referent identic cu cel al subiectului propozitiei în care se afla (a, b), iar relativul e identic referential cu antecedentul sau (c, d); subiectul neexprimat al conjunctivului, infinitivului si supinului este controlat de verbul regent (e, f, g):

(a) Marian₁ stie ca Dan₂ se considera (pe sine / pe el însusi ) superior.

(b) Parintii₁ au observat ca fratii₂ se suspecteaza (unul_2a pe altul_2b / între ei₂

(c) Vecina₁ mea admira casa₂ care îmi place si mie.

(d) Am ajuns la locul₁ unde ne vom opri.

(e) Mihai₁ a aflat ca [Ion]₂ stie Ř₂ sa cânte.

(f) Mihai₁ a aflat ca [Ion]₂ poate Ř₂ cânta.

(g) Mihai₁ a aflat ca [Ion]₂ are de scris Ř₂ un articol.

Anafora libera sau discursiva se realizeaza prin pronume personale, demonstrative, posesive, adverbe pronominale, ca anafora zero etc. Identificarea referentului, la nivel frastic si interfrastic, se bazeaza în primul rând pe conditii contextuale si preferinte ale uzului: depinde de numarul potentialilor antecedenti si de distanta textuala care îi desparte de anaforic, ca si de pregnanta referentului în constiinta vorbitorilor. Exista restrictii care pornesc chiar de la relatiile sintactice din interiorul propozitiei; de exemplu, pronumele complement direct sau indirect, daca nu este reflexiv, are obligatoriu alt referent decât subiectul ("[Dan]₁ îl₂ considera (pe el₂) superior"); contextul mai larg stabileste care anume este acest referent.

Anafora discursiva e în general ambigua, permitând mai multe interpretari. În exemplul Dan₁ a fost ieri la Ion₂, care se întâlnise cu Mircea₃. El_1/2/3/n i_1/2/3-a spus ca acela_1/2/3/n vorbise deja cu nepotul lui_1/2/3/n., fiecare dintre formele pronominale el, i, acela si lui poate fi coreferentiala cu oricare din cei trei antecedenti (_1/2/3) sau chiar cu un alt element din contextul anterior (_n); anumite restrictii privesc însa repartizarea reciproca a interpretarilor, în functie de stabilirea referentilor pentru celelalte pronume: unele alegeri le conditioneaza (le exclud) pe altele; daca subiectul va fi X₁, obiectul indirect si demonstrativul din subordonata vor fi obligatoriu diferite de X₁.

O marca gramaticala a anaforei este concordanta unor caracteristici gramaticale (de gen si numar) la antecedent si la anaforic (si la elementele acordate cu acesta): [Dan]₁ vorbeste cu [Maria]₂ despre [candidatii stângii]₃ si îi₂ spune ca ea / el / ei trebuie sa fie aleasa / ales / alesi în noua functie. Concordanta anaforicelor (care poate fi considerata o forma de acord) este determinata în primul rând de factori semantici în cazul referentilor animati (se realizeaza în functie de genul natural: [Victima]₁ se numeste Vasile, Ř₁ are 30 de ani si o barba lunga. Ř₁ A fost dus imediat la spital.) si se manifesta pur gramatical doar la inanimate: [Caietul]₁ nu mai era la locul lui , lânga [agenda]₂. Ř₁ A fost furat odata cu aceasta .

Se manifesta, chiar în româna vorbita, si tendinta de a realiza concordanta anaforica dupa criterii formale si nu semantice; de exemplu, în enuntul urmator presiunea factorului semantic ar fi determinat atribuirea unei valori de plural (masculin-neutru) reluarii anaforice si acordului pe care îl realizeaza predicatele respective; de fapt, sunt reluate informatiile gramaticale ale antecedentului lume (feminin + singular): [Multa lume]₁ a mai ramas atunci, adica Ř era hotarâta Ř₁ sa ramâie. (CORV).

În decodarea anaforei discursive joaca un rol fundamental semantica predicatelor, ansamblul enuntului si cunostintele de baza, comune, despre lume:

[Dana]₁ si₁-a adus la noi [pisica]₂. Acum Ř₂ e în cosul ei₂ si Ř₂ toarce.

[Dana]₁ si₁-a adus la noi [pisica]₂. Acum Ř₁ e la biroul ei₁ si Ř₁ citeste.

Acolo unde mai multe expresii lingvistice sunt posibili antecedenti ai anaforicului, alegerea se face în functie de scenariul cel mai probabil, care sa dea sens succesiunii de enunturi.

3. CONTINUITATE REFERENŢIALĂ VS RELUARE SEMANTICĂ

Din punctul de vedere al relatiei cu un referent, anafora acopera, de fapt, doua fenomene, tratate adesea împreuna, dar profund diferite: continuitatea referentiala (coreferentialitatea) si reluarea semantica (similitudinea categoriala). În cazul coreferentialitatii - de exemplu în enuntul Am vorbit cu un domn simpatic . Acesta mi-a povestit totul. - anafora este un substitut trimitând la un anume referent, care poate fi total sau partial identic cu cel deja introdus în discurs. În cazul reluarii semantice - Am vazut un film_1a simpatic_1b. Unul_1a la fel_1b am vazut acum o luna. - se substituie o expresie lingvistica, pentru a relua un sens deja activat si pentru a-l aplica altui referent.

Anafora prototipica are rol coreferential. Un caz particular al continuitatii referentiale îl constituie coreferentialitatea potentiala a anaforicului cu o variabila: [Fiecare]₁ poate avansa pâna îsi atinge limita incompetentei. ("22", 2002); [Cine]₁ va veni, acela va ocupa scaunul liber.; [Aceia]₁ care au gresit vor plati. etc.

3.1. Continuitatea referentiala

Anafora coreferentiala se poate clasifica în functie de tipul de referent: indivizi, repere temporale, spatiale, entitati abstracte, procese etc. În strânsa relatie cu aceste tipuri, antecedentul anaforei referentiale poate fi: un grup nominal (Au venit [trei prieteni din Bucuresti]₁, care₁ ramân aici pâna luni.); un circumstantial (grup prepozitional sau adverbial: Au venit [la ora 3]₁, când₁ se termina cursul.; A ajuns [sus]₁. Acolo₁ erau doua usi.); un grup verbal (Dan [a alergat toata ziua]₁, ceea ce₁
l-a obosit îngrozitor.) sau chiar un enunt ([Maria e desteapta.]₁ Toti spun asta₁).

Continuitatea referentiala se poate realiza ca: (a) identitate; (b) relatie cumulativa; (c) relatie partitiva; (d) relatie complementara; (e) asociere cognitiva.

(a) Anafora identitatii referentiale reia integral referentul antecedentului:

Am vizitat [o casa de vacanta cu doua etaje]₁. Peretii acesteia₁ erau vopsiti în roz

În cadrul anaforei referentiale se include asa-numita anafora evolutiva, ai carei referenti se modifica pe parcursul discursului: în enuntul [Copilul]₁ a crescut, Ř₁ a devenit la rândul sau tata. Azi el e bunic., formele copilul, Ř si el trimit la ipostaze modificate referential (prin trecerea timpului) ale aceleiasi persoane.

Din punct de vedere textual, referentul e întotdeauna modificat (ca obiect al cunoasterii) pe masura ce informatiile si evaluarile se acumuleaza, în progresia enunturilor.

(b) Anafora cumulativa (rezumativa, globalizanta) reia printr-o expresie unica mai multi referenti diferiti, chiar din mai multe enunturi:

Am vizitat [o vila]_1a, apoi [un apartament de bloc]_1b. Dan ne-a condus si la [o casuta cu gradina]_1c. Locuintele vazute_1abc erau însa foarte scumpe

Reluarea poate fi relativ simpla (însumare de elemente similare, printr-un termen plural sau cu sens colectiv; în masura în care echivalarea e completa, aceasta anafora ar putea apartine categoriei identitatii referentiale), sau mult mai complexa, atunci când rezuma continuturi informationale, uneori din întregi secvente de enunturi. O lunga naratiune poate fi urmata de un enunt continând un anaforic: [...]₁ Asta a fost tot.

Acest tip de anafora - care rezuma discursul însusi - poate fi interpretata si ca reprezentând un fenomen de deixis textual sau discursiv. E însa util sa se faca diferenta dintre un deixis discursiv propriu-zis, care trimite la expresia textuala (forme, cuvinte, parti dispuse spatial ale textului; de exemplu: Am explicat în cele de mai sus intentia noastra.) si anafora care reia continutul discursului, deci un tip de referent abstract (de exemplu: Aceasta este intentia noastra.).

Exista un numar limitat de substitute anaforice - cu sens asa-zis "neutru" - care pot îndeplini acest rol rezumativ: o, asta, aceasta (si la plural: astea, acestea).

Anafora rezumativa se realizeaza, mai des decât alte tipuri anaforice, ca o catafora:

Am mai spus-o₁: [avem voluptatea negativului]₁. ("Dilema", 1997).

(c) Anafora partitiva reia doar o parte din referentul antecedentului sau: Am vazut [multe case]_1a. Una_1b era destul de ieftina.

E de discutat daca în asemenea cazuri substitutele specializate au sens partitiv sau daca rolul anaforic nu ar trebui atribuit unei anafore zero a constructiei partitive: una = una dintre Ř.

(d)  Anafora complementara (care ar putea fi subsumata si anaforei partitive) presupune ca date un set de elemente sau o relatie; un element implicat într-o astfel de relatie - celalalt, dincolo - se decodeaza prin raportare referentiala la elementul complementar: Am vorbit cu [un frate]_1a, apoi cu celalalt_1b.; Am fost [la casa de la tara]_1a, apoi dincolo_1b.

(e) Anafora asociativa se bazeaza pe cunostintele despre lume si pe inferentele stabilite de destinatar: se presupune ca între referentul nou introdus de o expresie lingvistica si unul deja prezent în discurs se manifesta legatura referentiala cea mai directa posibila în contextul dat (o legatura de tip metonimic, parte-întreg, posesor-obiect posedat etc.). Acest tip de anafora se realizeaza în mod obligatoriu prin expresii lexicale pline, nu prin proforme (un referent non-evocat în enunt nu poate fi pronominalizat):

Am vizitat [o casa destul de spatioasa]_1a. Peretii_1b erau cam subtiri.

[Andrei]_1a a intrat în sala de mese. A pus paltonul_1b în cui

Uneori, anafora asociativa este deductibila chiar din semantica termenilor expliciti:

Zice ca într-o maternitate au nascut , în aceeasi seara, o ardeleanca, o moldoveanca si o negresa. Peste noapte, o infirmiera buimaca a încurcat copiii₁. ("Dilema", 2002).

 Reluarea semantica

Similitudinea categoriala (reluarea semantica) poate fi descrisa, în functie de clasele functionale implicate, ca având doua tipuri principale: cel care reia sensul unor nominale (potential sau real referentiale) si cel care echivaleaza predicatii semantice (grupuri predicative, adjective). Proformele cu aceasta functie au rolul de a evita repetitia.

Primul tip se poate realiza prin anumite uzuri ale unor pronume: demonstrative (acela), semiindependente (cel, al), nehotarâte (unul, altul):

A luat [valiza]₁ neagra si pe aceea / cea / una / alta rosie.

A luat [valiza]₁ lui Dan si pe a Mariei

În anumite contexte paralele, chiar cliticele personale pot avea aceasta functie: Dan si-a terminat [teza]₁ ieri iar Maria si-a terminat-o azi.

Al doilea tip se realizeaza prin indici ai similitudinii de genul: la fel, asemenea, tot asa, astfel de, precum si prin elipsa. Mijlocul cel mai putin echivoc este tocmai elipsa, care presupune paralelismul sintactic si recupereaza semnificatia elementului absent: Dan [a plecat]₁ la munte, Maria Ř la mare.

Celelalte forme ridica uneori probleme speciale, atunci când expresiile antecedente contin la rândul lor anafore care pot produce lecturi ambigue: [Dan]₁ [nu se întelege cu bunicul lui₁]_x si Maria la fel_x. Anafora la fel poate presupune în interiorul segmentului reluat identitatea relatiei (= "Maria nu se întelege cu bunicul ei.") sau identitatea referentului (= "Maria nu se întelege cu bunicul lui Dan.").

4. MIJLOACE DE EXPRESIE

Anafora se realizeaza prin mai multe mijloace gramaticale si lexicale. O posibila grupare functionala a acestora trebuie sa distinga substitutele anaforice (proformele) de expresiile nominale indexate.

Substitute anaforice pot fi - în unele dintre utilizarile lor - pronumele personale de persoana a III-a, pronumele reflexive si reciproce, pronumele semiindependente, adjectivele posesive de persoana a III-a, unele pronume demonstrative, nehotarâte, relative, adverbele demonstrative, numeralele, verbul a face însotit de cliticul de acuzativ o, unele adjective si locutiuni adjectivale si adverbiale; în plus, ca mijloace lipsite de suport lexical, anafora pronominala zero si elipsa. Pronumele sunt cele mai tipice substitute anaforice: A trecut testul [un doctor]₁. Despre acesta / el ti-am vorbit de multe ori. (vezi I, Pronumele. Preliminarii, 1.1).

Expresiile nominale indexate sunt grupuri nominale cu functie de anafora, care contin indici anaforici (respectiv articolul hotarât, adjectivul demonstrativ); elementul nominal intra cu antecedentul într-o relatie de repetitie lexicala, într-o relatie semantica de sinonimie, de hipo- sau hiperonimie, sau se leaga de acesta exclusiv pragmatic, inferential, pe baza unor informatii contextuale sau extralingvistice. În exemplul de mai jos, termenul doctor realizeaza o repetitie lexicala, medic este un sinonim, chirurg un hiponim, în vreme ce tânar si moldovean pot deveni substitute coreferentiale doar în functie de datele furnizate de context:

Au trecut testul [un doctor]₁ si un economist₂. Doctorul / Medicul / Chirurgul / Tânarul / Moldoveanul era la a doua încercare.

Rolul decisiv în declansarea interpretarii anaforice nu îl joaca relatiile semantice dintre elementele lexicale, ci indicele. Desigur, elementul cu rol de indice poate avea si alte functii decât cea anaforica (de exemplu, generica: Doctorul e un om cu o meserie frumoasa.), dupa cum si repetitia poate fi nonanaforica (A trecut testul un doctor. Un doctor e în genere un om cu o meserie frumoasa, care îi ajuta pe oameni.).

Între cele doua mari tipuri de expresii anaforice, diferentele sunt considerabile: substitutele pronominale nu au sens lexical si referinta proprie si orienteaza univoc decodarea spre sursa deja cunoscuta (de exemplu: el = baiatul, Dan, un om etc.); expresiile indexate sunt lexical pline, aducând adesea o reinterpretare a referentului, furnizând informatii noi si fiind în principiu interschimbabile cu sursa (de exemplu: Trecatorul s-a oprit sa-mi explice pentru cine era punga cu mâncare. Prietenul animalelor era foarte convingator. [...] Acest ins scund, agitat si vorbaret m-a tinut o ora în picioare în parc.).

În textele literare narative, expresiile anaforice indexate sunt adesea complexe si bogate în informatii, variind mult pe parcursul textului: Eram însurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma însala. Dealtminteri, era aceasta fata un continuu prilej de uimire. Începusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atât de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Sa tulburi atât de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atât de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau în jocul intim al personalitatii mele. (Camil Petrescu, Ultima noapte).

Ţinând cont de diferentele care apar si în interiorul celor doua categorii, se poate stabili o ierarhie a marcarii semantice: de la un minimum de marcare (anafora zero), trecând prin pronume, demonstrativ, pâna la grupul nominal plin. Ca regula pragmatica generala, formele slab marcate indica o coreferentialitate imediata, previzibila ([Dan]₁ îl₂ asteapta pe Ion₂ si Ř bea bere.: anafora zero - ca subiect al unei propozitii coordonate - indica identitatea referentiala cu subiectul primei propozitii), în vreme ce formele mai puternic marcate o contrazic ([Dan]₁ îl₂ asteapta pe Ion₂ si acesta bea bere.

Dintre elementele enumerate, unele sunt exclusiv anaforice, dar cele mai multe au si alte valori. Substitute exclusiv anaforice relatia cu antecedentul fiind determinata strict gramatical) sunt cliticele reflexive propriu-zise si reciproce. Pronumele semiindependent al este exclusiv anaforic, fara a fi obligatoriu controlat gramatical; el functioneaza atât interfrastic (Am venit cu masina Mariei. A mea e la reparat), cât si relativ lexicalizat (Ai lui nu-i dau bani).

Dintre indicii de coreferentialitate, au totdeauna rol anaforic unele adjective (precum respectiv: Mi-a adus pâna la urma o lucrare₁. Respectiva lucrare₁ era plina de greseli.).

Alte elemente lingvistice pot fi atât anaforice (atunci când se decodeaza prin referire la o alta unitate lingvistica prezenta în mesaj), cât si deictice (când se decodeaza în raport cu un element din contextul situational al comunicarii). Acestei categorii dublu functionale îi apartin: pronumele personale de persoana
a III-a, adjectivele posesive de persoana a III-a, pronumele demonstrative, pronumele semiindependent cel, unele numerale (primul, a doua), unele adverbe pronominale (demonstrative) - aici, atunci, asa. si dintre indicii de coreferentialitate, unii pot fi atât anaforici, cât si deictici: adjectivele pronominale demonstrative, articolul hotarât, numeralele ordinale.

O serie de unitati lingvistice pot avea functie atât anaforica, cât si de variabila; din aceasta categorie fac parte pronumele relative si unele pronume nehotarâte (unul, altul).

Timpurile verbale relative sau chiar toate timpurile în afara prezentului deictic (vezi I, Verbul. Timpul; II, Deixis) au fost uneori interpretate ca fenomene de anafora, în masura în care au nevoie de un reper temporal, care poate fi considerat "antecedent", pentru a-si manifesta semnificatia: La ora 3 a sunat ceasul. Noi toti dormeam (dormeam - raportat la reperele "la ora 3" si "a sunat"; a sunat - raportat la reperul prezentului enuntarii [acum]). Fenomenul este totusi diferit de cel al reluarii referentiale tipic anaforice (vezi I, Verbul. Timpul. Preliminarii).

E sigur ca exista o diferenta între anafora din textele orale, din conversatia spontana - si cea din textele culte, scrise. În textele orale spontane, anafora zero si pronumele personale de persoana a III-a domina clar, cu toate ambiguitatile pe care le pot provoca:

M-am gândit ca [Ř ] sta... [Ř ] fiind în zona, [Ř ] apartine cu medicul de familie de... de Vitan. Chiar daca [Ř_n] nu este medicul lui , un prim ajutor, acolo, îi_1/x dai ceva sa nu... ei, vreau sa spun ca l -a luat cetateanu ala₂-n masina, am mers si eu cu el_1/2, l₁-am dus la cinci medici. I -a dat baiatul ala_2/y... cinzeci de mii, în eventualitatea cazului când [Ř ] sa-ntoarce [Ř ] sa ia vrun taxi sau [Ř ] sa nu mai stea asa, si l -am dus si io la... medici de familie, la care_z mi-a iesit cabinetu-n fata, la ala_z am vrut sa intru. Sa-i ia o tensiune, sa-i dea o pastiluta, sa-i faca ceva, o apa si un zahar, ceva. Sa-i ... sa-l întinda pe un scaun, pe o masa, pa o banca... [...] Da i -am explicat înainte toate cele. Domnule, am dat de el , uitati asa, uitati asa,
i -am facut asa, i -am dres asa, [Ř ] a avut asa, transpiratie, cutare, i -am explicat. Restu ocupati-va. si la... la... lui i -am spus... tataie, ia ia de aici înca cinzeci de mii... I -am mai dat si io cinzeci de mii, daca e ceva de a..., de plata pentru domnu doctor₃,
s-aveti bani sa platiti. Adica l -am obligat: ba, vrei bani, uite-ti platesc, da fa-i ceva. Ce i -[Ř ] o fi facut ca a... [Ř ] a ramas în cabinet acolo cu el . (IVLRA)

În asemenea texte, la constituirea si identificarea lanturilor coreferentiale contribuie în primul rând pregnanta si persistenta referentului, ca si cunoasterea de baza a scenariilor prototipice. Nu atât regulile gramaticale si nu numai structurile tematico-discursive atribuie unui pronume coreferentialitatea cu un nume, ci mai ales compatibilitatea semantica a actiunilor în care referentul e implicat: în secventa Ce i₁-[Ř₃] o fi facut, cliticul se refera la bolnav si anafora zero la medic, pentru ca acesta este raportul actantial normal în scenariul dat ("cabinet medical"); în vreme ce în secventa [Ř ] a ramas în cabinet acolo cu el , participarea la scena statica lasa deschise ambele interpretari (atât anafora zero cât si pronumele se pot referi si la medic, si la pacient; desigur, cu o probabilitate mai mare ca persoana care ramâne în cabinet sa fie bolnavul).

La nivel discursiv, trebuie facuta diferenta între norma si uz: prima vizeaza sa elimine sau macar sa reduca ambiguitatea, pe care uzul o tolereaza, chiar cu riscul de a crea confuzii.

5. SUBSTITUTE ANAFORICE REFERENŢIALE

Substitutele anaforice (proformele) sunt mijloace lingvistice - apartinând mai multor clase lexico-gramaticale - specializate pentru functia anaforica; de obicei, aceasta nu este singura lor functie (cel mai adesea, pot fi si deictice).

5.1. Anafora zero

Cel mai frecvent mijloc anaforic, în româna, este categoria vida (anafora zero), corespunzând în primul rând neexprimarii subiectului unui verb la persoana a III-a, dar si neexprimarii unor complemente obligatorii ale verbului.

 O forma de anafora gramaticalizata (legata) este absenta subiectului exprimat la unele forme verbale nepersonale (infinitiv, gerunziu, supin) si în unele propozitii subordonate, absenta indicând coreferentialitatea cu subiectul sau cu obiectul verbului regent (vezi Subiectul, 3.2.2). Neexprimarea este un element functional în masura în care verbul cere obligatoriu subiect si mai ales în masura în care elementul zero are consecinte gramaticale în organizarea sintactica a propozitiei - manifestându-se, în primul rând, prin acord: Ion₁ stie ca [Ř₂] sunt bune.

Anumite verbe modale sau aspectuale nici nu permit ca verbul subordonat (la conjunctiv sau infinitiv) sa aiba un subiect altfel decât coreferential cu al lor: X poate [Ř_x] sa... / (a)...; X tinde [Ř_x] sa.../ a...; X începe [Ř_x] sa.../ a...: Mihai poate sa plece.; Ion tinde a ezita. / Zapada începe sa cada. Complementul indirect al unor verbe impersonale este coreferential cu subiectul celui de-al doilea verb: Îi_x vine [Ř_x] sa plânga.; Le_x ramâne [Ř_x] sa plece. etc. Complementul direct al verbelor factitive este obligatoriu coreferential cu subiectul verbului subordonat: X îl_y pune [Ř_y] sa...: Ion₁ îl₂ pune pe Dan₂ [Ř₂] sa-ti telefoneze. În asemenea cazuri de control si coreferentialitate obligatorie, realizarea normala este anafora zero: Ion tinde sa conteste ?el / *acesta / *doctorul decizia.; Ion îl ajuta pe Mihai sa mute ?el / *acesta / *doctorul mobila.

În alte subordonate (cu functia de argumente sau circumstantiale ale verbului), este posibila alegerea între mai multe substitute: Maria vrea sa vina mâine Ř / ea / aceasta / profesoara. etc.; Maria crede ca va veni mâine Ř / ea / aceasta / profesoara.; Maria a câstigat premiul, desi Ř / ea / aceasta / profesoara a întârziat la a doua proba. etc. În aceste situatii, absenta subiectului atrage în primul rând interpretarea coreferentiala: Maria₁ vrea [Ř₁] sa vina mâine. Maria₁ crede ca va veni mâine.; Maria₁ a câstigat premiul, desi a întârziat la a doua proba. Nu este totusi vorba de o constrângere gramaticala absoluta: în functie de context si de pregnanta discursiva a altui element, coreferentialitatea poate fi stabilita, chiar prin anafora zero, cu acel element: Doctorul₁ ar fi vrut sa vina azi. Maria₂ vrea sa vina mâine, pentru ca azi ea nu e acasa. Acest tip de constructie este nerecomandabil si evitat în genere în limba scrisa, din cauza ambiguitatii sale. În schimb, subiectul lexicalizat prin substantiv propriu, pronume demonstrativ sau expresie nominala indexata indica în aceste cazuri un referent diferit: Dan vrea ca Ion sa vina mâine.; Dan vrea ca acesta / acela sa vina mâine.; Dan vrea ca arhitectul sa vina mâine.

În toate cazurile de anafora zero, e posibila si o exprimare coreferentiala prin pronume personal folosit emfatic, ca situatie de dublare a subiectului, cu sau fara semiadverbe declansatoare de presupozitii: si, chiar, numai, doar, tot: Maria vrea sa vina si ea (chiar ea , numai ea , doar ea , tot ea ) mâine. Aceasta realizare anaforica ramâne însa ambigua (în cazurile în care subiectul nu este controlat de verbul regent): în functie de context, este posibila si lectura noncoreferentiala: [Ana e marea vedeta a sezonului.] Maria vrea sa vina si ea (chiar ea , numai ea , doar ea , tot ea ) mâine. Ambiguitatea este eliminata de intonatie si de prezenta marcilor suplimentare ale identitatii (adjectivul de întarire) - Maria₁ vrea sa vina ea însasi mâine. - care emfatizeaza subiectul, dar care nu se folosesc împreuna cu semiadverbele respective: ?Maria₁ vrea sa vina si ea însasi mâine.

În propozitii coordonate copulativ prin juxtapunere sau jonctiune, anafora zero cu functie de subiect se interpreteaza, în mod prototipic, prin coreferentialitate cu subiectul propozitiei care e primul membru al coordonarii; adesea coordonarea produce lanturi anaforice:

Tanasie lua pachetul, îl vârî în buzunarul larg al hainei si iesi.
(I. Grosan, Caravana).

Totusi, relatia de coreferentialitate nu este gramaticalizata în coordonare, depinzând în ultima instanta de factori discursivi: daca tema care se impune puternic este diferita, nu mai conteaza care este subiectul gramatical imediat anterior: El ce sa faca? Îi zice seful ceva si atunci pleaca. (nu subiectul primului termen al coordonarii - seful - este reluat anaforic de subiectul subînteles al verbului pleaca, ci complementul indirect, care fusese de altfel subiect al unui enunt anterior). Ca si în fenomenele de acord prin atractie sau de anacolut, nu conteaza structura strict sintactica, ci cea tematica.

Acelasi lucru se petrece la nivel transfrastic: mai multe enunturi succesive pot stabili, prin anafora zero a subiectului, relatia de coreferentialitate cu un antecedent dintr-un enunt anterior, realizând un lant anaforic:

Mara îi smulge aluia mic telefonul din mâna. E furioasa. [Ř Ezita. Nu stie ce anume m-ar jigni mai bine si astfel pierde ocazia de a o face. S-a blocat deja. (S. Preda, Partial color).

Între enunturi este însa si mai probabila legatura semantico-tematica a anaforei discursive, stabilitatea pozitiei sintactice nefiind o regula absoluta.

Anafora zero cu functie de subiect nu corespunde semantic doar situatiei prototipice de coreferentialitate simpla, putând exprima si o identitate rezumativa, cu antecedent global, abstract etc.: [Ř] E corect. A fost greu.

Anafora zero cu functie de complement obligatoriu al verbului este mai greu detectabila, atât pentru ca multe verbe au sensuri diferite (sau chiar omonimii) atunci când apar fara un anumit complement, cât si pentru ca relatia dintre verb si complement nu este marcata de mijloace gramaticale de tipul acordului dintre verb si subiect.

Se poate totusi vorbi de o anafora zero - adesea de tip rezumativ, partitiv sau asociativ - a complementului direct, indirect, sau a circumstantialului.

Obiectul direct cu sens general, abstract, global este de preferinta neexprimat în româna; enunturi de tipul Vad., Înteleg., stiu., înseamna de fapt Vad / Înteleg / stiu [Ř_OD]., complementul direct ("acest lucru") fiind interpretabil prin coreferentialitate cu un element precedent (exprimat adesea de un segment mai lung de text). Complementul direct poate corespunde, din punct de vedere semantico-referential, unei anafore partitive: Mai vreau. = Mai vreau [din acestea].

si circumstantialele obligatorii pentru sensul verbului sunt adesea exprimate prin anafora zero: V-au sunat din Ploiesti ca sa va spuna ca au ajuns deja [Ř_circ]
[= acolo].; interpretarea poate fi perfect coreferentiala sau asociativa, deductibila din context: Am deschis usa si am intrat [Ř_circ.]. Verbul a fi cu valoare existentiala - de plasare într-un anumit spatiu - presupune întotdeauna o anafora zero: [Ř_circ] Sunt flori si iarba mare.

Recunoasterea acestui tip de anafora zero este facilitata si de comparatia între limbi: în multe limbi, aceste pozitii - obiectul direct al unui verb de declaratie sau al unui verb desemnând un proces mental, partitivul, circumstantialul de plasare spatiala (mai ales în constructii prezentative) - sunt realizate prin pronume speciale.

Anafora zero poate aparea si în grupul adjectival, la adjectivele cu complement obligatoriu din punct de vedere semantic: Suntem în plin sezon [al tomatelor si ardeilor, al piersicilor si prunelor, al pepenilor galbeni si verzi]₁. Pietele sunt pline Ř . ("22", 2002; anafora partitiva).

 Anafora zero ca determinativ posesiv în grupul nominal este limitata la asa-numita "posesie inalienabila" - Maria ridica mâna Ř ; Ion lasa capul Ř în jos. (vezi Complementul posesiv) - , tip de relatie anaforica asociativa.

5.2. Anafora pronominala

Realizarea prin pronume a anaforei este probabil tipul cel mai caracteristic si mai complex, determinat atât de constrângeri gramaticale (anafora pronominala legata), cât si de fenomene discursive (anafora pronominala libera).

Anafora pronominala legata include situatii clar gramaticalizate de anafora cu antecedentul în aceeasi propozitie: cliticele reflexive, reciproce, de dativ posesiv reflexiv (vezi II, Constructii reflexive si constructii reciproce; I, Pronumele). Este un tip de anafora coreferentiala simpla.

 Cliticele reflexive (se, îsi) functioneaza ca anafora legata, indicând coreferentialitatea complementului direct si a celui indirect cu subiectul propozitiei în care se afla:

Tânarul₁ se₁ priveste în oglinda si ] îsi₁ adreseaza o schita de salut.

Formele accentuate ale reflexivului (sine, siesi) alterneaza cu cele ale pronumelui personal, eventual însotit de pronumele de întarire:

Ion₁ se₁ prezinta pe sine₁ / pe el₁ (însusi ca medic. Îsi₁ face siesi₁ / lui₁ (însusi rau.

Pentru complementul indirect si complementul direct, valoarea reflexiva a formelor accentuate este dezambiguizata de prezenta obligatorie a cliticelor, pe care formele lungi le dubleaza. În celelalte constructii - complemente prepozitionale - cliticele nu apar, iar reflexivele accentuate nu sunt obligatorii sau sunt chiar improbabile:

Dana₁ vorbeste despre ea₁ (însasi) / despre sine₁ ore în sir.

Maria₁ a reusit datorita ei₁ însesi₁ / *datorita siesi₁.

Cele doua modalitati pot alterna în enunt, la mica distanta:

Convalescentul₁ se afla pe drum catre el însusi₁, în asa fel încât el₁ poate ] spune despre sine ca [ ] este. (G. Liiceanu, Jurnalul).

Oricum, adjectivul de întarire apare curent postpus reflexivelor, devenind aproape un component obligatoriu al formei lungi (sine însusi, sie însusi):

Talentele creeaza, geniul se mistuie pe sine însusi. (A. Blandiana, Calitatea);

Anticul îndemn "Cunoaste-te pe tine însuti" ramâne tot ceea ce vreodata omul si-a cerut sie însusi mai greu. (ibid.).

Forma siesi nu accepta însa adjectiv de întarire (*siesi însusi): Primul îsi e suficient siesi, celalalt are mereu nevoie de altii. (ibid.).

Cliticele reciproce au constructii similare, doar relatia referentiala fiind diferita: cliticul reia referentul dublu al subiectului (doua grupuri nominale) sau referentul subiectului exprimat prin grup nominal la plural:

Dan₁ si Ion₁ se₁₊₂ saluta zâmbind. Tinerii₁ se₁ saluta reciproc.

În aceste constructii este exclus orice alt anaforic (pronume personal, demonstrativ etc.).

Formele de explicitare a valorii reciproce (unul pe altul, unul pe celalalt etc.) nu sunt la fel de gramaticalizate si pot avea utilizari discursive, la distanta:

La noi, dansatorii sunt în stare sa-si recunoasca unul_1a altuia_1b meritele. (LAI, 2004);

Cum s-ar fi putut încontra [banateanul]₁ cu [un sucevean] ? Habar n-aveau unul de celalalt . ("Dilema", 2002).

Cele doua pronume care intra în componenta structurii reiau global informatia anaforica de gen a antecedentilor: Ioana₁ si Maria₂ se₁₊₂ saluta [una pe alta]₁₊₂.
Nu este însa o corespondenta directa cu unul sau altul dintre antecedenti, fapt dovedit de imposibilitatea unor forme de gen diferentiate: *Ion si Maria se saluta unul pe alta.; * Maria si Ion se saluta una pe altul. etc. (vezi I, Pronumele reflexiv).

Dativul posesiv impune forme de coreferentialitate dezambiguizate din punctul de vedere al relatiei cu subiectul: structurile echivalente - constructiile cu genitivul pronumelui sau cu un posesiv - ar fi în limba de azi ambigue; de fapt unele dintre ele nu se folosesc decât pentru noncoreferentialitatea cu subiectul, în vreme ce constructiile cu dativ pasiv impun alegerea clara a unui clitic reflexiv sau personal. În enuntul [Dan]₁ e multumit ca pastreaza casa lui _., pronumele lui ar fi putut trimite la subiectul Dan sau la un alt antecedent din discurs; de fapt, în masura în care apare ca marcata fata de cea cu normala (cu dativ posesiv), constructia are interpretare noncoreferentiala. Constructiile cu dativ posesiv dezambiguizeaza relatia cu subiectul: [Dan]₁ e multumit ca îsi pastreaza casa. vs [Dan]₁ e multumit ca îi pastreaza casa.

 O anafora de tip special este cea reprezentata de elementul introductiv al propozitiilor relative cu antecedent (vezi Constructii cu propozitii relative): pronume si adverbe relative. Acestea sunt constrânse de reguli gramaticale de coreferentialitate, chiar daca de alt tip decât reflexivele. Coreferentialitatea se stabileste în mod non-ambiguu cu grupul nominal care preceda relativa si al carui centru este complinit de aceasta: [umbrela aceea rosie]₁ pe care₁ ai adus-o; [locul din oras]₁ unde ai fost ieri; [fata]₁ cu ai carei₁ colegi am stat de vorba.

Pronumele relativ ceea ce este specializat pentru anafora rezumativa, care reia global o idee exprimata anterior:

[A facut, cu alte cuvinte, efortul - deloc neglijabil - de a nu exista public,]₁ ceea ce₁ denota personalitate si tarie de caracter. ("Dilema

Nu întâmplator, antecedentul sau tipic este pronumele tot: [Tot]₁ ceea ce₁ se produce se totalizeaza într-o regiune specifica de valori. (E. Cioran, Schimbarea).

Ceea ce functioneaza ca anafora rezumativa si la nivel transfrastic (constructia este interpretabila si ca o segmentare a frazei, dar are o anume independenta):

[Statul "trebuie" sa renunte, macar formal, pur legislativ, la o parte din prerogativele si suveranitatea sa Ceea ce pentru o anumita mentalitate politica, înca dominanta, este imposibil de acceptat. (A. Marino, Pentru Europa).

 Anafora pronominala libera se realizeaza prin pronume personal propriu-zis, adjectiv posesiv, pronume demonstrativ.

 Pronumele personal de persoana a III-a functioneaza ca anaforic în doua situatii principale: (a) cu forma de nominativ si functia sintactica de subiect, în concurenta cu mijlocul tipic de realizare a acestei pozitii - anafora zero; (b) cu forme de acuzativ, genitiv si dativ, în toate celelalte pozitii sintactice, în care anafora zero este mai rara si mai greu de identificat. În aceste conditii, principala utilizare a pronumelui de persoana a III-a este la cazurile oblice.

(a) Cu forma de nominativ si cu functia sintactica de subiect, pronumele apare în pozitiile în care este obligatorie exprimarea lui, de exemplu cu un conjunctiv fara sa:

Anumite persoane îsi luau raspunderea afirmarii ca suntem gata [...] cu stiinta luptei pâna la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca inexpugnabila. (Camil Petrescu, Ultima noapte).

De asemenea, este folosit cu rol de emfatizare, contrast (Era întâi o tema a marilor bulevarde în cultura, felul pe care si l-a ales el de a trai cultural, digerând esentialul, spre deosebire de Cioran si Mircea Vulcanescu., G. Liiceanu, Jurnalul) sau pentru eliminarea unei ambiguitati a formei verbale prin opozitia de gen (el / ea, ei / ele) sau de numar (singular / plural): Dupa aceea vine si Botezatu si schimba ei impresii. (EZ, 2003), ori chiar personal / nedeterminat: Probabil ca trebuia sa relatez cât mai exact ce scria el acolo. (R. Petrescu, Eclipsa).

Exprimarea neobligatorie, alternând cu anafora zero (vezi supra), se întâlneste atât în propozitii subordonate ([Dan] Crede ca el a venit primul.) ori coordonate ([Dan] a venit si el e câstigatorul), cât si în succesiunea de enunturi ([Dan] a plecat. El avea dreptate.). Preferintele pentru interpretarea coreferentiala cu o expresie nominala cu functie de subiect din propozitia precedenta sunt mai reduse decât la anafora zero; în stabilirea relatiei de coreferentialitate intervine însa contextul, cu factori discursivi de complexitate vaariabila.

În cazurile de contrast si în genere în cele determinate de structura informationala a enuntului, prezenta pronumelui nu este obligatorie, dar e clar preferata atât anaforei zero, cât si demonstrativului. Pronumele apare adesea în situatii de continuitate tematica, când absenta sa ar aduce pe prima pozitie verbul-predicat:

Copiii României nu-si pierd vremea cu jocuri fara rost. Ei învata de mici ce înseamna munca si raspunderea, grija pentru cantitatea si calitatea muncii.
(C. T. Popescu, Copiii fiarei);

Calatoria în spatiu nu e o simpla translatie, ea forteaza în om schimbari care pot duce pâna la spargerea barierelor conditiei sale. (ibid.).

(b) La celelalte forme cazuale, de obicei pronumele nu este omisibil, ci doar substituibil cu un demonstrativ sau (la genitiv) cu un adjectiv posesiv: Confectiona din când în când baloane colorate si alerga cu ele pe câmp. (R. Petrescu, Eclipsa); Desigur, nu despre carte ca atare este vorba aici si nici despre autorul ei. (G. Liiceanu, Jurnalul); Vorbea cu ea / cu aceasta.; Povesteau ceva despre prietenul ei / prietenul sau / prietenul acesteia.

Pronumele personal se foloseste aproape exclusiv pentru coreferentialitatea de tipul simplei identitati. O forma pronominala - cliticul feminin singular o, cu asa-numita "valoare neutra" (vezi I, Pronumele) - este utilizata pentru coreferentialitatea rezumativa:

[Sporirea aceasta cantitativa în circuit intern nu e o solutie.]₁ O₁ stie si el, dar ce sa faca? ("22", 2002).

Adjectivul posesiv intra în concurenta limitata cu anafora zero (pentru posesia inalienabila, vezi supra, 5.1.3) si în variatie sistematica cu pronumele personal în genitiv (la persoana a III-a) si cu demonstrativele.

La nivelul normei, pronumele personal si posesivul sunt, în mod preferential, coreferentiale cu subiectul, în vreme ce demonstrativul indica noncoreferentialitatea:

Dan₁ vorbeste cu Ion₂ despre problemele lui₁ / sale₁.

Dan₁ vorbeste cu Ion₂ despre problemele acestuia₂.

În texte apar adesea situatii în care pronumele sau posesivul este ambiguu, eventual coreferential cu nominalul nonsubiect mai apropiat: El₁ spune ca [Ř₁] a fost invitat la guvern, la celebrul personaj₂, cu ocazia zilei sale_2/1 de nastere. (EZ, 2003).

Un echivalent lexical al posesivului, cu tendinte de gramaticalizare, este adjectivul propriu: A vorbit cu ei despre propriile preocupari.; cel mai adesea, însa, propriu este coocurent cu alte mijloace echivalente, în structuri pleonastice: propria sa mama, propria-i mama.

Pronumele demonstrative sunt mijloace anaforice folosite frecvent, principalele forme (acesta / acela) având roluri anaforice distincte, care nu corespund decât în parte diferentierii dintre diversele lor utilizari deictice (vezi Deixis). În esenta, acesta este un anaforic referential, reluând elementul disponibil cel mai apropiat din textul precedent (Dupa ce am vorbit cu [Ion]₁, m-am adresat lui [Dan]₂. Acesta a înteles imediat cum stau lucrurile.), dar si elementul cel mai prezent sau mai pregnant din punct de vedere discursiv. Adesea semnaleaza o schimbare tematica, aducând în pozitia de tema un element initial rematic, caruia i se modifica în acelasi timp functia sintactica: În multe situatii infractorii au fost ajutati chiar de [oameni din sistemul politic]₁, acestia primind în schimb «atentii». (RL, 2002). Diferenta pare a proveni în acest caz din structura tematica a succesiunii de enunturi: forma mai marcata (demonstrativul acesta) e posibila doar în cazul unei schimbari tematice (convertirea unui element rematic al propozitiei anterioare în noua tema). De aceea acesta e posibil în M-am întâlnit cu [Andrei]₁. Acesta₁ mi-a povestit ceva interesant., dar nu este tocmai acceptabil în secventa: [Andrei]₁ tocmai a venit. *Acesta₁ mi-a povestit ceva interesant.

Utilizarile pur anaforice mai frecvente ale demonstrativului acela sunt de referire la un element secundar ca importanta sau plasat la distanta în text: Daca, printr-o întâmplare , pentru [locuitorul_2a altei planete_2b sau al altui mileniu_2c n-ar ramâne ca marturie a [omului actual decât Strainul , acela si-ar putea face o idee suficient de exacta despre lume. (A. Blandiana, Calitatea), sau, în context narativ, de raportare la un reper trecut: Eram [în 1950]₁. Aceea₁ era perioada cea mai grea de dupa razboi.

Principala specializare a demonstrativelor este urmatoarea: acesta (= "cel despre care vorbesc") realizeaza în primul rând coeziunea anaforica; acela (= "cel care era atunci") marcheaza mai ales distanta narativa. De aceea cele doua proforme sunt substituibile în context narativ (a), dar nu în enunturile care iau ca reper momentul comunicarii (b):

(a) Atunci ma întâlnisem cu [Andrei]₁. Acesta₁ / Acela₁ mi-a povestit ceva interesant.

(b) M-am întâlnit cu [Andrei]₁. Acesta₁ *Acela₁ mi-a povestit ceva interesant.

Demonstrativele feminine în forma de singular si plural, în variantele standard aceasta, acestea si (chiar în mai mare masura) în cele popular-colocviale - asta, astea - au între functiile lor caracteristice pe aceea de a realiza anafora rezumativa, globala, abstracta (ca si în cazul pronumelui personalul o, genul specializat pentru valoarea abstracta este în româna femininul):

[Avem guvern]₁ - asta₁ nu e tocmai o noutate -, dar [avem un guvern spectacol]₂ - asta₂ e o noutate -, iar [spectacolul e ultramodern]₃ - si asta₃ e marea noutate.

si-l poate cineva imagina pe dl S. [pornit în cruciada contra lui A.N. ori I.I.]₁? Un liberal asta₁ ar trebui sa faca. (ibid.);

[Un caragialesc personaj launtric e gata neîncetat sa-si atribuie toate defectele, cu conditia sa i se recunoasca în unanimitate macar o calitate: tinuta morala.]₁ Aceasta₁ nu înseamna ca ne socotim, în toate episoadele vietii noastre, ireprosabili. (A. Plesu, Minima moralia).

Forma de plural acestea apare cu functie de anafora rezumativa mai ales în sintagma toate acestea: stiu toate acestea, si totusi simt nevoia navalei cuvintelor. (A. Blandiana, Calitatea).

si pronumele acelasi are utilizare tipic anaforica, atunci când e folosit (destul de rar) cu rol referential (În magazin a intrat [un domn scund] . Dupa o ora a aparut acelasi , cu o palarie noua.) si nu predicativ (Pare acelasi.).

Acelasi nu este anaforic atunci când se raporteaza la o situatie repetata (marcata prin argument multiplu, cuantificatori - toti - sau prin caracterul iterativ ori durativ al actiunii): Dan si Ion au aceeasi casa.; Toti spun acelasi lucru.; Face mereu / de mai multe ori acelasi lucru.; Continua sa fie / ramâne acelasi (om).

si locutiunea pronominala asa ceva are rolul de anafora abstracta si rezumativa: Îi raspunde: "Domnule, nu ai talent. Poate [ai geniu]₁, dar la asa ceva₁ nu ma pricep". (G. Liiceanu, Jurnalul).

Prin specializare lexicala, apar unele anaforice noi, cu circulatie de obicei limitata la anumite registre stilistice; forma respectivul, de exemplu, tinde sa capete valoare pronominala stabila:

Cu ocazia perchezitiei efectuate în biroul [consilierului s-au gasit si alte bunuri în valoare de peste 5 milioane lei pe care respectivul le primise de la diferite persoane. (EZ, 1999).

Anumite pronume nehotarâte, cu rol de cuantificatori - multi, putini, unul, fiecare -, pot functiona ca anafore partitive:

Ploua cu [daruri]₁. Multe nici nu vor ajunge vreodata întregi pâna jos

Animalele au fost favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele_1a traiesc în turme, altele_1b retrase în vizuini. (A. Blandiana, Calitatea);

Am în fata mea [o puzderie de cravate] si aproape fiecare dintre ele îmi evoca, neasteptat de precis, câte o secventa. (G. Liiceanu, Usa interzisa).

5.3. Numeralul cu rol anaforic

Numeralele (cardinal, colectiv si ordinal) sunt adesea anaforice, având valoare pronominala, de substitute (si realizând cu predilectie anafora partitiva): Au venit pachetele₁. Doua_1a sunt deteriorate. Amândoua_1a sunt rupte. Primul_1b e întreg. Este posibila si catafora: Doua dintre pachete₁ s-au pierdut. (vezi I, Numeralul).

5.4. Anafora adverbiala

Adverbele demonstrative - aici, acolo; acum, atunci - sunt substitute anaforice asemanatoare pronumelor demonstrative. Adverbele demonstrative de apropiere sunt la limita dintre deixisul discursiv si anafora, apropiindu-se mai mult de statutul de deictic; totusi, atunci când nu au sensul "în acest punct al discursului", ci se refera la continutul referential evocat într-o secventa anterioara apropiata, utilizarea lor este clar anaforica:

[Site-ul]₁ ofera date actualizate în timp real [...]. Exista aici si informatii despre multe dintre filmele de arta care nu au rulat niciodata la noi.

Adverbul acum functioneaza anaforic atunci când, într-o naratiune, transpune punctul de vedere al personajului sau al naratorului-personaj, referindu-se la o concomitenta în trecut si combinându-se cu timpuri verbale trecute. Adverbul poate relua un continut temporal explicit sau implicit:

Din cele 430 de pagini ale originalului nu reusiseram [în momentul X] sa depasim pagina 160. Târam acum în doi, ca pe un urias muribund care se stingea lent sub gesturile noastre, ceea ce pâna atunci târâsem, prin ani, de unul singur. (G. Liiceanu, Usa interzisa).

Functionarea anaforica a demonstrativelor de departare este mai simpla si mai evidenta:

Într-adevar, alte gazete aparute [în decembrie '89]₁ sau rebotezate atunci în graba si-au uitat originea.

Oamenii functiilor de stat se asaza [în tipare vechi]₁ ca într-un jilt primitor. Ei ne vorbesc de acolo₁ în limba noua de cristal. (ibid.).

Adverbele demonstrative de mod - asa, astfel - au o utilizare mai complexa, pentru ca pot relua tipuri diferite de informatii:

(a) pur modale (cu antecedent circumstantial): Merge [foarte repede] . Asa merge el întotdeauna.;

(b) propozitionale (cu antecedent întreaga propozitie): [Merge foarte repede] . Asa ajunge el departe.

Când reia predicate semantice (antecedentul fiind un atribut adjectival sau un nume predicativ), asa are valoare adjectivala si realizeaza o anafora semantica, nonreferentiala (vezi infra, 7: E trist₁. E asa de o luna.).

Foarte adesea, asa reia secvente întregi de enunt:

Vedem paiul din ochiul aproapelui si nu vedem bârna din ochiul nostru] , dar e fi­resc sa fie asa (A. Blandiana, Calitatea);

Te simteai câteodata cam straniu, ca si cum...] M-am oprit, dându-mi seama ca nu ma ascultau. Desi asa începuse totul. (R. Petrescu, Farsa);

si-am hotarât [ca prâslea sa aiba grija de oi, o munca oricum mai usoara [...] iar eu sa ma înham la munca câmpului.] Asa mi s-a parut echitabil.
(ibid.).

5.5. Profrazele da si nu

Profrazele reiau, integral sau partial, continutul propozitional al unui antecedent; da reia un continut afirmativ sau pozitiv (Ploua. - Da.) (vezi Afirmatia, 2), nu reia un continut pozitiv pe care îl transpune în forma negativa (Ploua sau nu ?) sau un continut negativ (Nu ploua . - Nu .) (vezi Negatia, 3.1). Profrazele pot constitui enunturi independente - [Merge la mare] ? - Da . / Nu - , propozitii subordonate - Cred ca da - sau predicate, însotite de reluari ale unor secvente din enuntul antecedent sau de elemente noi: La mare nu. Nu cu trenul.

5.6. Anafora verbala

Verbul a face are functie de substitut al unui grup verbal doar în combinatie cu un pronume personal sau demonstrativ cu sens neutru si forma feminina, care ocupa pozitia de complement direct al verbului (o face, face asta):

Dl S.₁ ar fi putut [reforma, fie si partial, dar în sens ireversibil, justitia, ar fi putut sa o disloce din actuala structura în care a încremenit.]₂ Nu a facut-o₂.

O.I.₁ [ridica valul de pe un mecanism al coruptiei pe care îl stiam cu totii]. O face din disperare. (EZ, 2003).

6. EXPRESII NOMINALE INDEXATE

Grupurile nominale referentiale, în care centrul e însotit de determinanti, pot functiona ca anaforice (vezi Grupul nominal). Reluarea prin nominal are un aspect gramatical (obligativitatea indexului de individualizare si de coreferentialitate, a determinantului) si un aspect lexico-semantic: repetarea nominalului, relatiile de sinonimie, hiperonimie sau asociere semantica bazata pe cunostintele despre lume.

Anafora, continând centre însotite obligatoriu de determinanti (articolul hotarât, adjectivul demonstrativ etc.), se realizeaza prin:

(a) repetarea nominalului:

A intrat în camera [un baiat] Baiatul / Acel baiat / Acelasi baiat se certase cu toti acum un an.

Asa continua mersul despicat al [lumii românesti]₁. Acea lume₁ agera la modernizarea prin cuvânt si statornica în moravurile ei premoderne

(b) reluarea prin sinonim:

A intrat în camera [un baiat] Tânarul era prietenul Mariei.

(c) reluarea prin hiperonim:

Iata-l de pilda pe [însusi primul ministru]₁ petrecând la Neptun o vacanta deplin premoderna. Omul are gesturi voievodale

(d) reluarea prin hiponim:

Mi-am pierdut [pisica] Siameza asta iesea cam des din curte.

O serie de substantive cu sens generic - lucru, problema, treaba, chestie - , însotite de determinanti, sunt mijloace tipice pentru anafora rezumativa, globalizanta:

[Am sa-l dezamagesc oare?]_1. De câte lucruri din mine sau din afara mea atârna [acest lucru]₁? (G. Liiceanu, Jurnalul);

Tot mai mult se pare ca de fapt noi trebuia sa ne opunem la granita sa se petreaca lucrul asta. (CORV);

Aflând chestia asta, mi-am zis ca [...] ar fi fost util [...] sa fi prevazut si un culoar cu inscriptia IRA. (C.T. Popescu, Copiii fiarei).

Expresiile nominale anaforice constituie un mijloc stilistic important, pentru ca pot schimba radical o perspectiva, aducând informatie noua pe care nu o aserteaza direct, ci o transmit implicit, prin identificarea coreferentialitatii:

Eram, nu demult, pe strazile unui oras de munte, si era cald, mai mult decât adolescenta vara îngaduia. Aerul coborâse peste acoperisuri, greu, obosit si, în acea apasare a cerului prea luminos, crengile înflorite încetau sa mai transmita bucurie. (A. Blandiana, Calitatea).

Clasa limitata a determinantilor cu rol anaforic se îmbogateste, mai ales în registrul colocvial, prin atragerea unor noi formule: în cauza, în discutie, cu pricina etc.:

Asa s-a manifestat actiunea acestui sistem în toate tarile pe care le-a stapânit: mai devreme sau mai târziu, a adus în frunte o mare parte din gunoiul uman al tarii în cauza. (C. T. Popescu, Copiii fiarei);

Actorul cu pricina s-a aratat neasteptat de volubil. (EZ, 2003).

7. SIMILITUDINEA CATEGORIALĂ (RELUAREA SEMANTICĂ)

Substitutele semantice sunt: la fel, aidoma, asemenea; astfel de; (tot) asa, tot astfel etc. Poate fi considerat un tip de similitudine categoriala prin anafora zero si elipsa: Dan a plecat₁ la munte, Maria [Ř₁] la mare.; Dan e mai înalt₁ decât Maria

Acelasi, altul, acel pot functiona atât semantic (analogic, ca indice de similaritate), cât si referential.

Pronumele semiindependente (articolul demonstrativ si cel genitival) sunt specializate (în unele dintre utilizarile lor) pentru a marca similitudinea categoriala: dictionarul mare si cel mic, paharul plin si cel din dreapta, varul meu si al Danei, în situatii în care în alte limbi se folosesc articolul hotarât, demonstrativul sau chiar repetarea nominalului; anaforicul al este adesea ambiguu, oscilând între valoarea coreferentiala (varul meu = varul Danei) si cea de similitudine categoriala (varul meu / varul Danei).

Acela este în multe cazuri un anaforic semantic, de similitudine categoriala: reluând sensul, nu si referentul anterior, si stabilindu-i alte restrictii referentiale
(S-a întâlnit cu primul [client]₁ si cu acela₁ trimis de Maria. alteori functioneaza ca o variabila ([Acela] care lupta de obicei câstiga

8. OBSERVAŢII FINALE

Semnificativa este si frecventa corelativelor anaforice - asa... cum, atâti... câti, acolo... unde - , care contribuie la coeziunea enuntului. Adesea corelativele nu stabilesc relatii coreferentiale cu un antecedent, ci sunt variabile cu sens deschis si contextual.

Relatia anaforica este uneori dezambiguizata cu ajutorul unor mijloace de întarire - tot, acelasi - care, asa cum pot intra în componenta expresiilor nominale, ca indici coreferentiali (acelasi om), se combina si cu substitutele (tot el, tot acolo : Totul porneste de la Capitala₁ si se sfârseste tot acolo ₁ "Dilema"