DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera i

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera î

încaltari Cu toate ca povestirile mitologice nu descriu foarte des încaltarile diferitelor personaje, se cunosc cel putin cîteva cazuri de sandale miraculoase. în primul rînd, este vorba de sandalele vrajite ale lui Her-mes (sau Mercur), care constituie atributul sau tipic de mesager al zeilor, permitîndu-i sa parcurga cu mare repeziciune distante enorme. Mai sînt si sandalele lui Perseu, tot înaripate, fara care acestuia i-ar fi fost cu neputinta sa întreprinda greaua misiune de a reteza capul Meduzei (vezi Perseu). O sandala se afla în centrul mitului lui Rodo-pis, un soi de Cenusareasa a Greciei clasice, careia o acvila i-a furat un pantofior pe cînd se scalda într-un rîu; Psametic, farao­nul Egiptului, încîntat de pantofior si dorind sa-i cunoasca posesoarea cu orice pret, a cutreierat întregul regat ca s-o gaseasca (vezi Rodopis).

Inmormîntare, vezi Funeralii.

însemne, cultul. în lumea romana, fie­care tabara militara avea o capela în care se pastrau, alaturi de statuile zeilor vene­rati de legiuni, iar în epoca imperiala alaturi de statuile zeilor ocrotitori ai împaratului, însemnele militare, carora le era închinat un veritabil cult. în zilele festive, aceste însemne erau împodobite si unse cu alifii si parfumuri, iar cu ocazia victoriilor mili­tare aveau loc sacrificii în cinstea lor. Se credea ca în însemne se materializau honos si virtus ale armatei, desi acestea nu erau considerate divinitati propriu-zise. însem­nul principal era vulturul. în apropierea lor puteau sa se refugieze rugatorii, care deveneau astfel inviolabili.

întrecere vezi Agones si Jocuri.

înviere întoarcerea de la moarte la viata este un destin rezervat în mitologie doar

cîtorva eroi, care îl obtin ca pe o favoare speciala din partea divinitatilor pentru un merit personal sau la interventia altor eroi dragi zeilor. A-i îngadui unui defunct reve­nirea la viata este într-adevar o preroga­tiva a zeilor, care pot acorda sau anula dupa bunul lor plac o favoare atît de pre­tioasa. O acorda, de exemplu, Alcestei, care a acceptat sa moara în locul sotului sau Admetos: actul ei de generozitate este astfel rasplatit. O neaga în schimb Euri-dicei, pentru ca Orfeu, nerespectîndu-le pre­scriptiile, s-a întor, sa-si priveasca sotia la iesirea din infern. Asclepios îsi atrage o pedeapsa teribila pentru tulburarea legi­lor naturale presupusa de înviere. Fiindca a îndraznit - cu ajutorul cunostintelor de medicina pe care si le însusise de la cen­taurul Chiron - sa învie din proprie ini­tiativa numerosi eroi, precum Glaucos, Licurg, Capaneu si Hipolit, contravenind astfel legilor firii, el a fost trasnit de Zeus, fiind transformat ulterior în constelatie si devenind zeul medicinei.

Printre eroii din mitologie care se bucura de sansa de a reveni la viata dupa ce au murit se numara Pelops, ucis si taiat în bucati de tatal sau Tantal pe cînd era copil, pentru a le servi drept prînz zeilor. Nici unul dintre zeii invitati la banchet nu s-a atins de mîncarea astfel pregatita, cu excep­tia Demetrei, care, înfometata, a apucat sa-i manînce un umar. La porunca lui Zeus, Pelops a fost înviat si reîntregit, umarul lipsa fiindu-i înlocuit cu unul de fildes. si destinul lui Hipolit este unul al mortii si învierii: prin mijlocirea zeitei Artemis, al carei discipol era, Hipolit este readus la viata dupa ce fusese ucis de propriii cai, speriati de un monstru marin. Traditia sustine ca autorul miracolului, la ordinul Atenei, ar fi fost Asclepios; legenda latina

ÎNVINGĂTORUL

relata ca dupa înviere Diana 1-a ascuns pe Hipolit în crîngul sacru al nimfei Egeria, unde acesta a trait incognito sub numele Virbius ("de doua ori barbat", din lat. vir si bis). Alte mituri îl amintesc printre cei înviati de Asclepios si pe Androgeu, fiul lui Minos (Propertiu, 2.1.61.62). Protago­nistul unei învieri miraculoase a fost si Zagreus (vezi).

învierea se configureaza simbolic, în diverse naratiuni, nu atît ca o revenire la viata dupa moarte, cît ca o întoarcere din lumea infernala a unui personaj care a coborît acolo viu fiind: dificultatea si peri­colele unei astfel de calatorii impun asis­tenta din partea unui zeu sau a unui erou (Heracle, Apollo, Orfeu). Coborîti în infern ca sa o rapeasca pe Persefona, cei doi nedes­partiti prieteni Tezeu si Piritoos, de pilda, nu pot iesi de acolo decît cu ajutorul lui Heracle (vezi Tezeu). Patasirea lumii mor­tilor presupune trecerea unor probe: inter­dictia de a privi înapoi, în cazul lui Orfeu, reprezinta doar o varianta a celei impuse Persefonei: potrivit Imnului homeric catre Demetra, conditia iesirii din regatul lui Hades este pentru Persefona aceea de a nu mînca; fiindca a gustat un sîmbure de rodie, existenta ei va fi legata pentru tot­deauna - chiar daca numai periodic - de lumea subterana.

Exista si mituri în care învierea apare ca rezultatul unor practici magice. In unele dintre ele, întoarcerea la viata a unui de­funct este obtinuta prin utilizarea unor plante cu puteri miraculoase. Asa se întîmpla cu Glaucos, readus la viata prin interventia vrajitorului Poliidos, cu aju­torul unor ierburi magice indicate de un sarpe (vezi Glaucos, 3 si Poliidos) ; un caz similar este cel al lidianului Tilos, muscat de un sarpe veninos si înviat de sora sa Moria, care foloseste în acest scop o planta magica (pentru detalii vezi Moria).

Pentru oameni, în orice caz, învierea nu reprezinta decît o amînare a momentului mortii definitive. în emotionanta poveste a Laodamiei si a lui Protesilaos, eroina îi implora pe zei sa-i ofere posibilitatea de a-si mai vedea o data sotul, primul raz­boinic grec ucis în razboiul troian, imediat

dupa debarcarea pe plajele cetatii inamice (vezi Protesilaos) ; suferinta si dorul sînt atît de mari, încît ea pune sa i se faca un manechin cu înfatisarea eroului, în contem­plarea caruia îsi cauta zadarnic alinare. Hermes îl readuce pe Protesilaos pe pamînt, dar numai pentru cîteva ore, la sfîrsitul carora, sfîsiata de gîndul ca este pe cale sa-1 piarda pentru totdeauna pe cel iubit, Laodamia se sinucide (vezi Laodamia).

Mitologia clasica a imaginat o pasare fabuloasa ce a devenit înca din Antichi­tate un simbol al învierii: este pasarea Phoenix, care dupa o viata îndelungata se regenereaza din propria cenusa si, unica reprezentanta a speciei sale, îi asigura la infinit continuitatea. si în simbologia crestina aceasta pasare pare sa fi devenit o emblema a învierii. Nazuinta umana spre înfrîngerea mortii, vizibila în toate povestirile mitice referitoare la învierea diverselor personaje, este prezenta - chiar daca în forme diferite si mai elaborate din punct de vedere filosofic si religios - si în doctrina metempsihozei, care teoretizeaza nasterea omului în ipostaze noi dupa moarte si revenirea sa pe pamînt prin reincarnari succesive; cea mai completa si mai sugestiva expunere în cheie mitica a teoriei metempsihozei, însusita de adep­tii sectelor orfico-pitagoreice si ai doctrine­lor misterice, apare la sfîrsitul dialogului platonician Republica, în mitul lui Er (vezi; vezi si Metempsihoza).

Legata de tema permanentei succesiuni a anotimpurilor, care sugereaza constant alternanta mortii si renasterii naturii, ideea de înviere se regaseste prin urmare si sub aspectul vietii agricole si a naturii în gene­ral ; divinitati emblematice din acest punct de vedere sînt în spatiul greco-roman De­metra si Persefona, alaturi de un zeu egip­tean adoptat aici, Osiris, ucis de fratele sau Seth si înviat de Isis, sotia sa.

învingatoarea (lat. Victrix, -icis). Epitet al zeitei Venus (vezi).

învingatorul (lat. Victor, -oris). Epitet cu care erau venerate diferite divinitati, în special Iupiter, Marte si Hercule.

Jocuri. în mitologia si religia clasica, termenul se refera în special: 1) la jocurile funebre ce aveau loc cu ocazia ceremo­niilor funerare în cinstea unui personaj ilustru, a unui erou sau a unui luptator deosebit de curajos; 2) la jocurile sportive care se desfasurau în sanctuare cu ocazia marilor sarbatori religioase, în special a celor panelenice (olimpice, pythice, istmice, nemeene); 3) la competitiile cu caracter muzical si poetic ce aveau loc în cursul anumitor sarbatori; 4) la jocurile publice organizate la Roma în special în epoca impe­riala, cuprinzînd întreceri sportive, batalii navale si spectacole la circ. Pentru toate aceste aspecte vezi Agones si Ludi. în afara de ocaziile publice si oficiale, numeroase jocuri îsi gaseau locul în viata cotidiana, dupa cum atesta picturile, mozaicurile, documentele epigrafice, materialul arheo­logic si diferite pasaje din izvoarele lite­rare, iar o reflectare a cîtorva dintre ele se poate surprinde si în cadrul mitului. Nu sînt rare cazurile în care zeii si eroii se dedica jocului atunci cînd sînt lipsiti de griji sau încredinteaza rezultatului unei partide ori al unui joc de îndemînare sau de noroc solutionarea disputelor. Astfel, Arte-mis este reprezentata adesea în timp ce se joaca împreuna cu tinerele fecioare din cortegiul sau; Persefona se joaca cu tova­rasele sale, culegînd flori, atunci cînd este rapita de Hades; acelasi lucru este valabil si pentru Europa, de care Zeus se apropie sub înfatisarea unui taur; Hiacintos se distreaza jucînd jocul inelelor împreuna cu Apollo; Nausicaa si tovarasele sale se joaca cu mingea dupa ce si-au spalat ves­mintele, cînd Ulise acosteaza pe insula fea-cilor (Odiseea, 6.100 si urm.); Ahile si Aiax joaca zaruri, dupa cum este ilustrat, urmînd textul Iliadei, pe o celebra amfora atica cu

figuri negre realizata de pictorul atenian Exekias ; iar Ganimede se joaca cu cercul pe un vas atic cu figuri rosii. Jucariile de diferite tipuri fac adesea parte dintre obiec­tele funerare ale copiilor (papusi, animale de lut si de lemn, sfîrleze etc).

Judecata lui Paris, vezi Paris

Juramînt (gr. "Opxog, -ou; lat. sacramen-tum, -i). în mitologia greaca, Juramîntul era considerat fiul Certei (Hesiod, Teogo-nia, 231; Munci si zile, 219 si 804) si un zeu nascut în prezenta eriniilor "ca pedeapsa pentru juramintele false". în poezia lui Hesiod, personificarea sa era legata de cea a Justitiei, în special sub înfatisarea zeitei Dike (vezi). în lumea greaca, actul jura-mîntului avea o evidenta valoare reli­gioasa. Era îndeplinit chemîndu-i pe zei ca martori ai unei promisiuni pe care oamenii si-o faceau unii altora, iar în cazul unui juramînt oficial exista un ritual pre­cis, care era urmat constant. Formula era stabilita dinainte cu rigurozitate: cel care jura trebuia sa stea în picioare, cu palmele îndreptate spre cer, iar adesea la sfîrsitul promisiunii avea loc un sacrificiu în cin­stea zeilor chemati ca martori. Dintre acestia, cel mai des invocati erau Zeus, Poseidon si Helios la Atena, Apollo la Delfi si principalii zei ai Olimpului în locurile unde aveau sanctuare sau le erau dedicate culte particulare. în Sicilia, juramintele solemne se rosteau chemîndu-i ca martori pe Palici, doi zei temuti, fiii gemeni ai lui Zeus, carora le era dedicat un cult în apro­piere de lacul Naftia, în regiunea Lentini; juramintele solemne erau scrise pe o tablita care era aruncata apoi în apele lacului. Daca tablita plutea, aceasta însemna ca Palicii îi confirmau veridicitatea; daca se scufunda, era vorba de un juramînt fals si,

JUSTIŢIE

potrivit traditiei, gemenii divini îi orbeau pe cei ce jurau strîmb. si juramintele rostite de zei aveau un garant: Styx, divinitate infernala identificata adesea cu rîul din infern si, potrivit unor traditii, zeita care a nascut-o pe Persefona, în locul Demetrei, amintita în versiunile cele mai cunoscute ale povestirii.

Numeroase episoade mitologice erau centrate pe un juramînt care îi implica pe protagonisti si reprezenta "motorul" poves­tirii. Cel mai celebru dintre toate juramin­tele - si care a avut si cele mai importante consecinte - a fost cel impus de Ulise pre­tendentilor la mîna Elenei: ei s-au angajat sa-1 ajute pe acela pe care Elena avea sa-1 aleaga drept sot. De aceea atunci cînd Elena, devenita sotia lui Menelaos, a fost rapita de Paris, iar Menelaos a cerut ca juramîntul sa fie respectat, nici unul dintre eroii care odinioara aspirasera la mîna celei mai frumoase grecoaice nu a putut sa evite participarea la razboi, nici macar Ulise, desi, potrivit unor traditii, a facut tot posi­bilul (vezi Ulise), prefacîndu-se chiar ca este nebun. Consecinta juramîntului care îi lega pe pretendenti a fost razboiul tro­ian. Un alt juramînt important este cel al lui Minos (vezi), care a promis sa-i ofere lui Poseidon cel mai frumos taur din cireada sa (sau cel pe care zeul avea sa-1 faca sa iasa din apa marii, pentru a-si arata pre­ferinta) daca acesta îl ajuta sa domneasca nestînjenit asupra Cretei; dinaintea fru­musetii taurului însa Minos si-a uitat jura­mîntul si a oprit animalul pentru sine. Cel ce jurase fals a fost pedepsit cu dragostea nefireasca pe care sotia sa Pasifae a nu­trit-o pentru acel taur, concepînd cu el mon­struosul Minotaur si punînd în miscare mecanismul care avea sa duca la eveni­mente extrem de grave - razboiul dintre Creta lui Minos si Atena lui Tezeu (vezi si Dedal, Minotaurul, Pasifae, Tezeu). Cazu­rile de juraminte nerespectate, ce atrag mînia si pedeapsa divina, sînt frecvente în întreaga mitologie greaca. Un juramînt respectat, însa prin comiterea unui sacrile­giu, este cel din mitul lui Idomeneu, regele Cretei, care, întorcîndu-se din razboiul îm­potriva Troiei, i-a implorat pe zei sa-i sal­veze flota în timpul unei furtuni cumplite si a jurat ca va sacrifica în cinstea lor cea

dintîi fiinta care îi va iesi în cale dupa ce va acosta. Obligat sa-si respecte promisiunea, el si-a sacrificat propriul fiu, pentru ca pe el îl întîlnise primul la întoarcere ; astfel a provocat însa mînia zeilor, o molima si revolta supusilor sai, care l-au alungat din Creta (vezi Idomeneu).

în lumea romana, juramîntul nu a fost personificat, asa cum se întîmplase în reli­gia si poezia greaca veche. Juramintele se aflau sub ocrotirea zeului Sancus (vezi). Termenul corespunzator {sacramentum) în­seamna literal "consacrat zeilor" si indica initial actul prin care un om se consacra divinitatii, expunîndu-se în acelasi timp mîniei divine în cazul în care nu respecta promisiunea continuta în formula jura­mîntului. O suma de bani sau un anumit numar de vite ori alte daruri în natura constituiau zalogul legamîntului, zalog la care cel ce jura fals trebuia sa renunte si care era apoi varsat în vistieriile statului sau le era dat pontifilor. în mediul militar exista un ritual foarte complex pentru jura­mîntul recrutilor, care trebuiau sa jure so­lemn credinta de fiecare data cînd erau chemati la arme pentru o campanie. în perioada republicana, ceremonia cuprin­dea citirea unei formule rituale complexe de catre un soldat si repetarea de catre fiecare recrut a unei expresii de confir­mare mai scurte {idem in me). în epoca imperiala, juramîntul se facea în momen­tul urcarii pe tron a împaratului si era reînnoit la aniversarea acestui eveniment; de asemenea, era repetat în fiecare an la începutul lunii ianuarie, iar cu trecerea timpului a dobîndit o valoare tot mai preg­nant politica, pe lînga cea religioasa ini­tiala ; de altfel, în epoca imperiala el a devenit obligatoriu si pentru functionarii publici. Pentru a da mai multa greutate unui juramînt se recurgea uneori la Exe-cratie (vezi).

Justitie. în mitologia greaca, justitia este pusa sub ocrotirea directa a lui Zeus, regele zeilor, care este garantul ei; el o adminis­treaza, impunîndu-le zeilor si oamenilor sa o respecte si alcatuind legile ce permit aplicarea ei în viata practica. Ca ocrotitor al dreptatii, Zeus îi încredinteaza lui Minos, în insula Creta, legile care vor permite respectarea ei în întregul regat. Legatura

JUSTIŢIE

indisolubila dintre Zeus si dreptate este subliniata în opera Munci si zile a lui Hesiod: "Prin vaz si-auz da-mi ascultare, rosteste doar judete drepte", îl invoca poe­tul (vv. 9-10). In acest rol de stapîn al drep­tatii, lui Zeus i se alatura Temis si Dike. Cea dintîi, al carei nume indica tocmai norma, regula, legea convietuirii oameni­lor, este reprezentata în poemele homerice ca personificarea ordinii lucrurilor si ga­ranta respectului reciproc între oameni, precum si a raporturilor dintre oameni si zei (vezi Temis); în aceasta calitate îl are alaturi, ca sprijin, pe Ares (Imnul homeric catre Ares, 4). Cea de-a doua, Dike, fiica lui Zeus, este prezentata cu precadere în izvoarele clasice, mai ales în tragedie, ca razbunatoare a nedreptatilor si devine ade­sea o zeita de temut, întrucît pedepseste cu regularitate (vezi Dike). Muritorilor însa nu le este dat sa stie momentul si modul în care vor fi pedepsiti; Dike nu intervine atunci cînd se asteapta omul, deci pentru ca dreptatea sa triumfe este nevoie de mult timp si de trecerea mai multor generatii, în numeroa-se tragedii, nucleul îl constituie tocmai tensiunea puternica dintre nedrep­tatea comisa - sau suferita - si nume­roasele generatii ce trebuie sa se succeada pentru ca sa se faca dreptate, cu o im­plicare a urmasilor celui care a comis sau a suferit nedreptatea, ducînd la întrebari

pline de spaima asupra legaturii existente între triumful dreptatii si timp, asupra responsabilitatii individului pentru vinile stramosilor, asupra pedepselor ce îi lovesc pe aceia care oamenilor li se par nevino­vati si asupra aparentului dezinteres al zeilor fata de oameni, ori asupra invidiei sau geloziei lor fata de fericirea ome­neasca (vezi Phthonos) ; toate aceste teme ofera poeziei tragice grecesti si filosofiei cele mai însemnate puncte de plecare pen­tru meditatie. Diferenta dintre conditia umana si cea fericita din timpul vîrstei de aur pare sa fie reprezentata emblematic de faptul ca Astreea, la rîndul sau zeita a dreptatii, fiica lui Zeus si a lui Temis, care în epoca de aur traia printre oameni, din cauza raspîndirii rautatii omenesti a parasit lumea si s-a retras în cer, trans-formîndu-se în constelatia Fecioarei (vezi Astreea).

Acest mit a patruns în lumea romana, care îl aminteste în versurile lui Ovidiu si ale lui Lucan. La Roma, Iustitia apare ca o divinitate alegorica personificînd res­pectarea legii si a normei, al caror garant este Iupiter. Ca alegorie este reprezentata adesea pe monede; atributele ei, sabia si balanta, pun în evidenta pe de o parte caracterul sau implacabil, ce îi era propriu si zeitei Dike a grecilor, iar pe de alta parte echitatea si supremul echilibru.