DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera U

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera U

Ucalegon (gr. O&xaXeŢOJv, -ovxoq; lat. Ucalegon, -ontis). Unul dintre batrînii sfet­nici ai Troiei; casa lui a ars cînd cetatea a fost distrusa (Iliada, 3.148); episodul este mentionat si de Vergiliu (Eneida, 2.312).

Udeos (gr. OuSouog, -ou). Numele unuia din­tre Sparti (vezi). Era considerat de unele traditii tatal prezicatorului Tiresias.

Ufens (lat. Ufens, -entis). Principe italic, aliatul lui Turnus în razboiul împotriva lui Enea. Vergiliu spune ca era vestit "prin faima si prin faptele de arme" {Eneida, 7.745); a fost ucis de troieni. A avut patru fii, pe care troienii i-au luat prizonieri, iar Enea i-a sacrificat în cinstea sufletului lui Palas. Era identificat cu un zeu fluvial, legat de rîul cu acelasi nume.

Ulise (gr. 'OSucrceuc;, -ewc;; lat. Ulysses, XJlyxes sau Ulixes, -is sau -ei). Numit de greci Odiseu (în traducere "cel urît", dupa cum se explica în Odiseea), a fost unul

dintre cei mai celebri eroi ai razboiului troian. Era fiul lui Laerte si al Anticleei sau, potrivit unei traditii mai tîrzii, al lui Sisif si al Anticleei; a fost rege în Itaca si sotul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia si actiunile întreprinse în timpul razboiului troian jus­tifica interpretarea numelui sau. 12412n1310m

Ulise a luat parte la razboi în calitate de fost pretendent (poate ca a fost chiar primul) la mîna Elenei. Potrivit traditiei (Apollodor, Biblioteca, 3.10.9), el 1-a sfa­tuit pe tatal Elenei cum sa-i aleaga sotul, propunînd ca toti pretendentii sa se adune, iar Elena sa aleaga, si ca toti sa jure ca îl vor ajutaipe cel ales daca cineva va încerca sa-i fure sotia. în urma acestui juramînt, cînd Elena a fost rapita de Paris, s-a orga­nizat expeditia grecilor împotriva Troiei.

Ulise aflase de la un oracol ca, daca pleca la razboi, nu avea sa se mai întoarca la ai sai decît dupa douazeci de ani, din care zece petrecuti pe cîmpul de lupta si

zece pe mare, pe drumul de întoarcere. Aceasta povestire, necunoscuta lui Homer, este relatata de izvoare mai tîrzii (Hyginus, Fabule, 95, dar aparea deja în Cipriile): cînd Agamemnon s-a dus în Itaca sa-1 cheme la razboi, Ulise s-a prefacut nebun, si-a pus pe cap un acoperamînt ciudat si a început sa are cîmpul, cu niste vesminte si o atitu­dine deloc potrivite pentru un rege. Pala-mede (vezi) i-a dat în vileag înselatoria, asezîndu-i-1 dinaintea plugului pe micul Telemah; ca sa nu-si omoare fiul, Ulise a fost nevoit sa admita ca nu era nebun.

La rîndul sau, Ulise 1-a demascat pe Ahile, care, ca sa scape de razboi, se deghizase în femeie si se ascunsese printre fiicele rege­lui Licomed din Sciros: i-a aratat cîteva arme pe care acesta le-a admirat, tradîn-du-si astfel firea razboinica (vezi Ahile).

Posthomerica este si traditia potrivit careia Ulise a nascocit siretlicul prin care Clitemnestra a fost convinsa sa o trimita în Aulis pe fiica sa Ifigenia, ce urma sa fie sacrificata spre a obtine vînturile prielnice pentru plecarea flotei grecesti: mamei i s-a spus ca fiica sa urma sa se casato­reasca cu Ahile în Aulis (vezi Ifigenia).

In timpul asediului Troiei, Ulise s-a dis­tins prin curajul, prudenta si elocventa sa, iar dupa moartea lui Ahile a participat la lupta pentru armele eroului, învingîndu-1 pe Aiax Telamonianul. Lui Ulise i se atri­buie un rol de prim-plan si în aducerea la Troia a lui Neoptolem, fiul lui Ahile, fara de care, potrivit unui oracol, cetatea nu avea sa cada niciodata în mîinile grecilor; din acelasi motiv si tot datorita lui Ulise a fost adus la Troia si Filoctet (vezi). O alta traditie (Apollodor, Epitome, 5.14) sustine ca lui i-a apartinut si ideea folosirii calului de lemn cu care grecii au reusit sa obtina victoria în razboiul troian (stratagema pe care Vergiliu o atribuie comandantilor greci: vezi Eneida, 2.12-20); în orice caz, Ulise s-a numarat printre eroii care au intrat în pîntecul calului. Calul, care purta inscriptia : "Atenei, din partea grecilor, în semn de recunostinta" (Apollodor, Epi­tome, 5.15), era atît de mare, încît pentru a-1 aduce în cetate troienii au trebuit sa darîme Portile Scheene. Tot în legatura cu caderea Troiei, Ulise este amintit printre grecii care au furat Paladionul (vezi).

Partea cea mai cunoscuta a povestii sale o reprezinta aventurile de dupa distruge­rea Troiei, descrise în Odiseea. Eroul care a contribuit din plin la cucerirea cetatii dusmane, în loc sa fie rasplatit de zei si de oameni, a trebuit sa înfrunte tot soiul de pericole si greutati ce au transformat cala­toria sa de întoarcere într-o permanenta confruntare cu moartea, ca o intermina­bila calatorie în infern, din care s-a întors nu ca un erou învingator, ci ca un batrîn cersetor, greu încercat si istovit, caruia numai o minune divina i-ar fi putut reda puterea de odinioara si pe care pîna si Penelopei i-a fost greu sa-1 recunoasca.

Odiseea povesteste ca Ulise si tovarasii sai, care au ridicat ancora pentru a se în­toarce în patrie, au ratacit pe mare si în cele mai îndepartate tinuturi vreme de zece ani: atît a trecut de la caderea Troiei pîna la întoarcerea sa în Itaca, iar în acest timp întîmplarile potrivnice, furia marii si vointa zeilor si a destinului l-au impli­cat într-o serie de evenimente dramatice. La începutul calatoriei sale, dupa ce a tre­cut prin tinuturile ciconilor si lotofagilor, a ajuns pe coasta de apus a Siciliei, unde împreuna cu doisprezece tovarasi a intrat în pestera ciclopului Polifem. Acesta i-a devorat pe sase dintre însotitorii sai si i-a luat prizonieri pe erou si pe ceilalti sase. Ulise 1-a îmbatat pe ciclop si i-a strapuns singurul ochi cu o tepusa înrosita în foc; cei sapte s-au ascuns sub pîntecele oilor lui Polifem, pe care acesta le-a mînat afara din pestera fara sa-si dea seama de siret­licul prizonierilor sai {Odiseea, 9). Orbirea ciclopului a avut consecinte nefaste pentru calatoria lui Ulise, întrucît a stîrnit mînia lui Poseidon, tatal lui Polifem.

Ulise a ajuns apoi în insula lui Eol, unde zeul i-a daruit la plecare un vas în care erau închise toate vînturile ce aveau sa ajute corabiile sa ajunga în patrie. Dar tovarasii lui Ulise au deschis vasul ca sa vada ce era înauntru, iar vînturile au sca­pat, împingînd corabiile înapoi pe insula lui Eol. Mîniat de felul în care fusese folo­sit darul sau, stapînul vînturilor a refuzat sa-1 mai ajute pe Ulise {Odiseea, 10).

Ulise si-a reluat ratacirile pe mare. Dupa ce s-a oprit la Telepilo,s, cetatea lui Lamos, si a scapat ca prin minune de lestrigoni, eroul a ajuns în insula Eea, unde locuia

ULISE

vrajitoarea Circe. Ulise si-a trimis cîtiva oameni în recunoastere, însa vrajitoarea i-a transformat în porci. Numai Eurilohos a scapat si s-a grabit sa-i povesteasca lui Ulise cele întîmplate; eroul a fost ajutat de Hermes, care i-a explicat cum putea sa reziste puterilor vrajitoarei. Astfel a reusit sa-si elibereze tovarasii, care au fost trans­formati din nou în oameni, si a fost primit cu bunavointa de Circe (Odiseea, 10-12). La sfatul acesteia, Ulise a trecut rîul Ocea-nos si a ajuns în tinutul cimerienilor, unde se afla intrarea în Hades. Aici 1-a consultat pe prezicatorul Tiresias, pe care 1-a între­bat cum putea sa se întoarca în insula unde se nascuse (vezi si Nekyia). S-a întors apoi cu tovarasii sai în insula Eea, iar Circe le-a trimis un vînt puternic, care le-a îndreptat corabiile spre insula sirenelor. Ca sa scape de magia cîntecului lor dulce, dar foarte periculos, Ulise le-a înfundat cu ceara urechile matelotilor, ca sa nu auda muzica, iar el s-a legat de catargul cora­biei, ramînînd asa pîna cînd cîntecele sire­nelor nu s-au mai auzit.

în timpul traversarii strîmtorii dintre Scila si Charibda, monstrul numit Scila a devorat sase tovarasi ai lui Ulise; acesta a ajuns în cele din urma pe coastele Tri-nacriei, unde o alta nenorocire s-a abatut asupra echipajului: nesocotind sfaturile prezicatorului Tiresias, cîtiva tovarasi ai lui Ulise au ucis boii sacri ai lui Helios, Soarele. în consecinta, imediat ce si-au reluat calatoria pe mare, Zeus le-a distrus nava cu un fulger si întregul echipaj a fost înghitit de valuri. Singurul care s-a salvat, agatîndu-se de catarg si de ramasitele corabiei, a fost Ulise, care, dupa ce a plutit în deriva zece zile, a fost aruncat de valuri pe insula Ogigia, unde traia nimfa Calipso (Odiseea,

Nimfa 1-a primit cu bunavointa pe Ulise si în curînd s-a îndragostit de el. Eroul a ramas pe insula sapte ani; dar, desi nimfa a vrut sa-i daruiasca, pentru a-1 tine lînga ea, nemurirea si tineretea eterna, lui înce­puse sa-i fie dor de casa. Numai la inter­ventia zeilor Calipso 1-a lasat sa plece, atunci cînd, la cererea Atenei, Hermes a înstiintat-o ca Zeus poruncise acest lucru. Nimfa a trebuit sa se supuna si 1-a învatat pe Ulise sa-si construiasca o pluta, cu care eroul a pornit din nou pe mare, singur.

Dupa optsprezece zile, vînturile l-au purtat în apropiere de Scheria, insula feacilor, iar Poseidon a declansat o furtuna care a distrus pluta eroului; însa, cu aju­torul Leucoteei si al Atenei, Ulise a reusit sa ajunga pe insula.

Epuizat, a adormit pe plaja si a fost tre­zit într-un tîrziu de rîsetele unor fete; printre ele se afla si Nausicaa, fiica regelui acelei insule, care 1-a condus la palat si 1-a prezentat parintilor sai, Alcinoos si Arete (Odiseea 6). La curte, naufragiatul a auzit de la poetul Demodocos povestea caderii Troiei, cîntata de aezi si de rapsozi. Amin­tirea acelor întîmplari, al caror protago­nist fusese cu ani în urma, 1-a impresionat pîna la lacrimi. Emotia sa nu a trecut ne­observata, iar suveranii au început sa-i puna întrebari. Atunci Ulise le-a spus cine era si le-a povestit aventurile sale ; regele a pregatit o corabie care urma sa-1 duca pe erou în Itaca, patria pe care nu o mai va­zuse de douazeci de ani.

între timp, în Itaca, tatal lui Ulise, Laerte, batrîn si îndurerat, se retrasese la tara, iar mama, Anticleea, murise de du­rere ; fiul sau Telemah devenise adult, iar Penelopa îi ramasese credincioasa, refu-zînd cererile insistente ale pretendentilor din insulele vecine, care pusesera practic stapînire pe palatul lui Ulise.

Pentru ca eroul sa nu fie recunoscut la întoarcerea în patrie, Atena 1-a trans­format într-un cersetor care nu putea trezi banuieli. Numai batrînul cîine Argos 1-a recunoscut. Ulise 1-a întîlnit mai întîi pe credinciosul Eumeu, care odinioara îi fusese servitor si porcar; pe cînd se afla în casa lui, s-a întors si Telemah de la Sparta si Pilos, unde se dusese ca sa afle vesti despre tatal sau. Ulise i-a dezvaluit fiului sau cine era (mai înainte fusese descoperit doar de Euricleea, o fosta servitoare care, ajutîndu-1 sa se spele, 1-a recunoscut dupa o cicatrice pe care o avea din tinerete) si împreuna cu acesta si-a planuit razbunarea.

Nu fara greutate, Penelopa a fost con­vinsa sa promita ca se va casatori cu cel ce avea sa cîstige o întrecere de tras cu arcul, care avea sa se desfasoare la palat, cu arcul si sagetile lui Ulise. Nici un pretendent nu a reusit sa foloseasca arcul eroului; Ulise a cerut atunci sa traga si el cu arcul si i-a strapuns pe pretendenti cu sagetile

ULISE

sale. Abia dupa aceea i-a spus Penelopei cine era si s-a dus sa-1 vada pe tatal sau. între timp, vestea uciderii petitorilor se raspîndise rapid în insulele vecine, iar ru­dele celor morti au pornit razboi împotriva lui Ulise; luînd înfatisarea lui Mentor, Atena a reinstaurat însa pacea si 1-a împa­cat pe rege cu poporul sau.

Moartea lui Ulise nu este descrisa în Odiseea, ci în izvoare mai tîrzii; ea a fost provocata de marea pe care eroul o înfrun­tase de atîtea ori si de fiul sau si al Circei, Telegonos, care întreprinsese la rîndul sau o calatorie lunga si periculoasa pe mare, în cautarea tatalui sau. Telegonos 1-a omorît cu o lovitura de lance, nestiind ca îl avea în fata pe cel pe care îl cauta. Pentru de­talii în legatura cu moartea si funeraliile lui Ulise vezi Telegonos.

Epitete. Arcisiadul (de la Arcisios, care, potrivit unei traditii, era tatal lui Laerte); Laertiadul; cel priceput; cel siret; cel luminat; cel istet; divinul; cel statornic; cel cu inima mare.

Atribute. în general, Ulise nu are atribute particulare; în iconografie poate fi recunos­cut din episoadele mitologice în care apare. De la sfîrsitul secolului al V-lea î.Hr. este reprezentat uneori cu asa-numitul pilos, acoperamînt pentru cap de forma conica.

Rdspîndirea cultului. în figura lui Ulise au fost identificate trasaturile unei vechi divinitati marine originare probabil din Ar-cadia. La Sparta îi era închinat un heroon. Surprinzator, cultul sau nu este atestat în Itaca.

Prezente în literatura antica. Personaj de prim-plan în Iliada si protagonistul Odi-seii, Ulise reprezinta una dintre figurile cele mai celebre si mai frecvent întîlnite în literatura antica. Evenimentele dinainte si de dupa cele povestite în Odiseea fac obiec­tul Telegeniei, al Micii Iliade si al Cipriilor. Este amintit de Hesiod în Teogonia, de poe­tii lirici si de cei tragici. Apare în diferite tragedii, ca Telegonos (pierduta), Aiax si Filoctet de Sofocle si Hecuba si Ciclopul de Euripide, si în comedii ca Odiseea lui Cra-tinos (pierduta) si Odiseu fugar, opera paro­dica a lui Epiharm. în literatura latina apare mai ales în Eneida vergiliana, la Ovidiu {.Metamorfoze, 13 si 14) si într-o interesanta versiune a lui Seneca (Scrisori catre Lucilius, 88): aici se regaseste o tra­ditie întîlnita si la Pliniu, Solinus si altii,

potrivit careia Ulise a întreprins o calatorie dincolo de hotarele lumii cunoscute, dupa Coloanele lui Hercule, încereînd sa tra­verseze Atlanticul; în timpul expeditiei, a întemeiat cetatea Lisabona, dar a murit într-un naufragiu în apropiere de coasta Africii. în jurul faptelor lui Ulise s-au tesut numeroase legende, care s-au perpetuat în special în perioada medievala. ► Prezente în literatura medievala, moderna si contemporana. în Evul Mediu si în epoca moderna, succesul personajului lui Ulise este legat de cel al poemelor homerice si al Eneidei lui Vergiliu (trecînd deci prin reela-borarea si vulgarizarea acestor texte). O importanta fundamentala pentru toate reelaborarile ulterioare ale personajului a avut-o Roman de Troyes al lui Benoît de Saint Maure. Celebra a fost si Istoria tro-iana a lui Guido delle Colonne. în Comedia lui Dante, Ulise apare, împreuna cu Dio-mede, în cea de-a opta bolgie din al optulea cerc al infernului, printre cei vinovati de înselarea aproapelui (Infernul, 26). Dupa interpretarea dantesca, aparitiile persona­jului în epoca umanista si în cele urma­toare au fost numeroase. Printre cele mai celebre opere inspirate din mitul lui Ulise amintim tragedia Tînarul Ulise a lui D. Lazzarini, tragedia Ulise a lui I. Pinde-monte, Ulise al lui A. Tennyson, tragedia Ulise a lui F. Ponsard, Odiseea lui G. Fishta, poemul Odiseea al lui N. Kazantzakis, poe­zia Itaca a lui C. Kavafis, povestirea sati­rica Jurnalul Penelopei a lui K. Varnalis, drama Penelopa a lui W.S. Maugham, Arcul lui Ulise al lui G. Hauptmann, romanul Testamentul lui Odiseu al lui W. Jens, tragedia întoarcerea lui Ulise a lui S. Wyspianski, Capitanul Ulise al lui A. Savinio, dramele lui D. Walcott (The Odissey, a stage version) si B. Strauss (Itaca); de asemenea, reinterpretarile mitului lui Ulise propuse de P. Boitani, A. Spinosa (Ulise), L. Malerba (Itaca pentru totdeauna), C. Magris (Itaca si dincolo de ea), S. D'Arrigo (Horcynus Orca). Aventu­rile lui Ulise de Mary Lamb se adreseaza copiilor. O mentiune aparte, datorita com­plexitatii trimiterilor la Odiseea homerica si enormei importante în literatura con­temporana, merita Ulise al lui J. Joyce, în care fiecare episod este legat de un episod din poemul homeric (în special de cele refe­ritoare la Telemah, Nestor, Proteu, Calipso, lotofagi, Hades, Eol, lestrigoni, Scila si Charibda, sirene, ciclop, Nausicaa, cirezile Soarelui, Circe, Eumeu, Itaca si Penelopa).

ULM

Deosebit de interesante - fara sa fie propriu-zis literare - sînt încercarile de identificare a locurilor unde se desfasoara povestea lui Ulise, potrivit carora itinera­rul Odiseii a fost plasat fie în Mediterana, fie în îndepartatele mari din Nord, cu inevi­tabilele consecinte datorate cunostintelor geografice si calatoriilor reale ale anticilor.

Iconografie. Ulise si aventurile sale extra-. ordinare din timpul razboiului troian, pre­cum si calatoria sa pe mare au constituit un subiect îndragit de arta clasica, prezent în decoratiunile vaselor, în picturi si în numeroase sculpturi. Cea mai bogata docu­mentatie care s-a pastrat o reprezinta pic­tura pe vase, distribuita pe un mare arc de timp, de la marea amfora protoatica din Eleusis si craterul lui Aristhonotos pîna la acel oinochoe de la Egina, la exemplarele corintice si atice si la ceramica italiota. în marea majoritate a cazurilor, Ulise nu se distinge de celelalte personaje care populeaza scenele, vazute în special în dimensiunea lor corala, colectiva; prevaleaza mai de­graba interesul pentru episodul mitologic decît pentru personajul individual, care nu întotdeauna poate fi identificat cu usurinta, în operele mai vechi Ulise este reprezentat ca erou, ca luptator, iar uneori ca rege auster si solemn ; în epoca clasica si în cea elenis­tica se manifesta însa predilectia pentru tipul eroului obosit si încercat, reprezentat uneori ca naufragiat si cersetor. Nu stim nimic despre picturile unor maestri ca Polignot si Nicias, care l-au reprezentat probabil în scene elaborate si complexe; mai multe marturii ne ofera picturile pom-peiene, cele de pe Esquilin, pastrate în Biblioteca Vaticana, si, în sculptura, re­liefurile, cum sînt cele de pe o metopa a tezaurului de la Sele sau sculpturile din grota Sperlonga. O serie de deformari gro­testi ale personajului apar pe vasele cabi-rice si uneori în ceramica italiota.

Ulm. Era consacrat lui Morfeu si legat de lumea de dincolo, asa cum aminteste Ver­giliu în descrierea pe care o face marelui ulm ce trona în infern: "...la mijloc/ Un ulm gigant, umbros îsi desfasoara,/ Ca niste brate, cloambele batrîne./ S-au aciuat colo - asa se zice -/ Nimicnicele visuri, stînd lipite/ Pe fiecare frunza - cîte unul" (Eneida, 6.282-284). Functia fune­rara a ulmului este confirmata de mitul lui Eetion - regele Ciliciei si tatal Andro-macai -, ucis de Ahile: de jur împrejurul

mormîntului sau nimfele muntilor au plantat ulmi {Iliada, 6.419-420). într-un ulm, într-un plop, respectiv într-o salcie s-au transformat Hesperidele, disperate ca Heracle le furase merele de aur a caror paza le fusese încredintata (vezi Heracle, a unsprezecea munca); la umbra acestor arbori s-au odihnit argonautii în timpul expeditiei lor în cautarea lînii de aur. Ulmu­lui i se atribuiau si virtuti oraculare: se spune ca la Nuceria, într-o padure de ulmi consacrata zeitei Iunona, un arbore - cura­tat de ramuri pîna în vîrf pentru a face lumina unui altar - ar fi înflorit brusc, indicîndu-le romanilor un viitor luminos dupa o perioada umbrita de esecuri mili­tare (Pliniu, Naturalis historia, 16.132).

Ultio. Numele latin al zeitei considerate personificarea razbunarii (Tacitus, Anale, 3.18).

Ultor Gat. Ultor, -oris). în traducere, "raz­bunatorul" ; este un epitet al zeului roman Marte. Augustus i-a ridicat un templu la Roma, în For, vrînd sa comemoreze astfel razbunarea sa împotriva ucigasilor lui Cezar.

Umbra (gr. uxict, -aq ; lat. umbra, -ae). în mitologie termenul indica de obicei sufle­tele mortilor, iar "regatul umbrelor" este sinonim cu "regatul lui Hades", deci cu lumea de dincolo de mormînt. Umbre sînt si spectrele, fantomele mortilor care se în­torc printre cei vii terorizîndu-i. O legenda ce are drept protagonista umbra era amin­tita de Pausanias în legatura cu sanctua­rul lui Zeus Liceios din Arcadia: celui care calca în incinta sacra a templului, inter­zisa tuturor, îi era sortit sa moara înainte de sfîrsitul anului; în plus, în timpul ce-i mai ramînea de trait, avea sa fie lipsit de propria umbra.

Referitor la mitica populatie a schiapo-zilor, care îsi faceau umbra cu propriile picioare, vezi Schiapozi.

Umbro (lat. Umbro, -onis). Personaj din Eneida vergiliana (7.752 si urm.; 10.543 si urm.). Vergiliu îl prezinta ca pe un preot "viteaz între viteji", din poporul marsilor ("si el veni, maruvianul" - Marruvium, azi San Benedetto, era capitala marsilor - n.t.), "pe coif el are ca podoaba-o frunza/ De rodi­tor maslin", simbol al functiei sale de preot

URANOS

si prezicator, "si mester este,/ Cu îngînari si semne ale mîinii,/ Sa toropeasca-n somn napîrci si hidre/ Cu-otravitor rasunet, iar mînia/ El astfel le-o potoale; muscaturii/ Cu mestesug tamada îi aduce". In ciuda cunostintelor sale magice si medicale, nu a putut sa se vindece atunci cînd a fost ranit de troieni; a cazut, alaturi de Tur-nus, în lupta împotriva lui Enea: "Padu-rea-Angitiei te-a plîns pe tine,/ si lacul Fucinus te-a plîns, cu unda-i/ Cristalnica, si iezere stralimpezi" (Eneida, 7.759-60).

Uni. Numele unei zeite etrusce, asimilata cu Iunona a romanilor si Hera a grecilor.

Unicorn, vezi Coarne.

Unxia. 1) Epitet prin care era indicata în lumea romana zeita Iunona, cu trimitere la o ceremonie nuptiala în cursul careia usile casei mirilor erau unse cu grasime, pentru alungarea spiritelor potrivnice si a tuturor relelor.

2) Divinitate alegorica ce patrona utili­zarea alifiilor si parfumurilor.

Upis (gr. OÎjTrig, -iog; lat. Upis, -is). Epitet al Artemisei, prin care zeita era invocata ca protectoare a femeilor însarcinate. Unii scriitori, de pilda Vergiliu, utilizeaza ace­lasi termen cu referire la o fiinta mitica ce ar fi educat-o pe Artemis si care ulterior reapare, ca nimfa, în cortegiul sau. Alte surse latine, printre care Cicero, mentio­neaza un Upis, barbat, tatal Artemisei.

Urania (gr. Oupavta, -ag; lat. Urania, ae). 1) Fiica lui Zeus si a Mnemosinei, Memo­ria, si una din cele noua muze, ocrotitoa­rea astronomiei, dupa cum indica si numele ei ("celesta"). Era considerata mama lui Linos, aedul antic, fiul lui Apollo, si a lui Himeneu. Pentru alte detalii vezi Muze.

2) Numele unei nimfe, fiica lui Oceanos si a lui Tethys, care facea parte din cor­tegiul Persefonei.

Epitet al Afrodîtei, în traducere "celesta", opusa Afroditei Pandemios, "co­muna" sau "populara". Platon {Banchetul, 180) spune ca era fiica lui Uranos si ca zeul o zamislise singur, fara participare feminina.

Uranos (gr. Oupav6g, -ou; lat. Uranos, -i). Numele, în traducere "cerul", adesea "în­stelat", se refera la una dintre cele mai

vechi zeitati ale lumii grecesti, fiul lui Erebos si al Geei si sotul aceleiasi Geea (Pamântul).

împreuna cu Geea a zamislit o stirpe de fiinte divine: Oceanos, Ceos, Crios, Hipe-rion, Iapet, Teia, Rhea, Temis, Mnemosine, Phoebe, Tethys, Cronos, ciclopii - Brontes, Steropes si Arges - si hecatonhirii - Cotos, Briareu si Gies. în alte genealogii (de pilda, la Cicero) Uranos este tatal lui Mercur, nascut de Dia, si al Venerei, nascuta de Hemera.

Uranos îsi ura copiii: imediat dupa nas­tere îi îngropa în tenebre, ascunzîndu-i în pamînt si nelasîndu-i sa vada lumina. Aceasta îi pricinuia, potrivit lui Hesiod (Teogonia), o mare bucurie, în vreme ce Geea era îngrijorata, pe de o parte pentru soarta fiilor sai, iar pe de alta din cauza imensei poveri pe care trebuia sa o poarte, tinîndu-i înauntrul ei pe toti. Geea si-a îndemnat fiii sa se razvrateasca; numai Cronos nu s-a speriat de propunerea mamei sale si a devenit principalul autor al revoltei. înarmat cu secera pe care i-o daduse mama sa, a asteptat momentul prielnic si, cînd Uranos a venit noaptea sa-si viziteze sotia, 1-a atacat si 1-a castrat (vezi Cronos ; în legatura cu locul unde a avut loc acest episod vezi Corfu si Drepa-non). Din picaturile din sîngele lui Uranos cazute pe pamînt s-au nascut alte creaturi mitice: gigantii, nimfele meliade sau, po­trivit unor izvoare, Silen; din cele cazute în apa marii s-a nascut Afrodita (vezi). Potrivit traditiei transmise de Diodor din Sicilia, Uranos a fost primul rege al atlan-tilor. Acestora, popor drept si întelept care traia pe tarmurile Oceanului, el le-a dez­valuit secretele cultivarii pamîntului ale civilizatiei si - fapt important, dat fiind caracterul etiologic al legendei - ale obser­varii astrelor. Datorita virtutilor sale, dupa moarte Uranos a fost divinizat si identi­ficat cu bolta cereasca. Aceasta traditie îi atribuia patruzeci si cinci de fii, printre care Basileia, "regina", care i-a urmat la tron. în numeroasele informatii, adesea discordante, referitoare la Uranos putem surprinde ecourile unor doctrine cosmogo­nice de diferite origini, ce trimit frecvent la Uranos ca figura sugestiva si emblema­tica, însa si foarte vag caracterizata în mitologie si, prin urmare, foarte versatila.

URNĂ

Pentru rolul lui Uranos în teogonia orfîca vezi si Orfism.

► Raspîndirea cultului. în general, zeul era considerat destul de îndepartat de viata de zi cu zi a oamenilor. Aceasta explica probabil motivul pentru care nu sînt amin­tite locuri de cult sau altare ridicate în cinstea sa.

► Prezente In literatura antica. Principalele informatii referitoare la Uranos le avem din Teogonia lui Hesiod; exista trimiteri si la Platon (Timaios, 40e), Apollodor (Bi­blioteca, 1.1.1. si urm.), Diodor din Sicilia (3.57 si urm.), Cicero (De natura deorum, 3.17.44) si Macrobiu (Saturnaliile, 1.8.12).

► Iconografie. Reconstituirea iconografiei lui Uranos nu este sigura, din cauza inconsis­tentei documentelor relative la arta greaca, în Ion, Euripide aminteste si descrie un covor pe care erau reprezentate diferite divinitati celeste, printre care si Uranos (Ion, 1116). Imaginea zeului a fost recunos­cuta si pe Altarul din Pergam, unde apare ca o figura înaripata. în arta romana Ura­nos este reprezentat mai frecvent, inclusiv pentru ca devine adesea personificarea boltii ceresti. Este înfatisat pe armura statuii lui Augustus de la Prima Poarta.

Urna. Vas, de obicei din lut ars, utilizat în diferite contexte religioase; în el se punea cenusa mortilor în cadrul ceremoniilor funerare ce urmau ritualului incinerarii (o bogata colectie de astfel de urne provine din Etruria, unde întîlnim urne decorate cu scene mitologice legate de tema fune­rara) ; în lumea romana, termenul desemna si vasele în care se puneau asa-numitele sortes, tablitele sau pietricelele ce erau extrase pentru a obtine raspunsurile des­tinului în cadrul ritualului divinatoriu al cleromantiei (vezi Trie).

Urs. în mitologia greaca ursul este legat de trista poveste a nimfei arcadiene Calisto, care o însotea pe Artemis la vînatoare si care, obiect al iubirii lui Zeus, a fost pre­schimbata în ursoaica: fie de Zeus, care voia astfel sa o ascunda de geloasa Hera; fie de Artemis, furioasa ca însotitoarea sa o tradase alegînd placerile dragostei în locul vînatorii; fie de Hera însasi, asa cum relateaza Ovidiu (Metamorfoze, 2.401 si urm.). Ursoaica a fost apoi transformata în constelatie; conform unei alte versiuni a mitului, Ursa-Mare si Ursa-Mica repre-

zentau metamorfozele a doua ursoaice care îl crescusera pe Zeus în insula Creta (vezi si Calisto, Constelatii si Ursa). Doua ursoaice au crescut doi copii, abandonati dupa nastere în împrejurari diferite dar meniti sa-si încruciseze destinele, troianul Paris si eroina Atalanta (vezi). Potrivit unui alt mit, cu o ursoaica se împreunase Cefalos, fiul lui Deion. Acesta, dorind sa aiba copii, a apelat la oracolul din Delfi, care i-a prescris sa se împreuneze cu prima fiinta de sex feminin pe care o va întîlni. Pentru ca prima creatura femela peste care a dat a fost o ursoaica, el s-a supus oracolului. Ursoaica s-a transfor­mat, devenind o fata foarte frumoasa, de la care Cefalos 1-a avut pe Arcisios, stra­bun al lui Ulise. Consacrata Artemisei, zeita vînatoriî si protectoarea animalelor salbatice, ursoaica era protagonista unor culte particulare practicate în onoarea zei­tei : în timpul Brauroniilor (vezi), tinerele sale adepte se travesteau în ursoaice si erau numite astfel; si Artemis era uneori reprezentata cu cap de ursoaica.

In toate miturile amintite ursul apare la feminin (întrucît termenul grecesc care indica acest animal este de genul feminin), si chiar si în afara mitologiei izvoarele antice se limiteaza adesea la a descrie instinctul matern al ursilor. în acest con­text se situeaza extravaganta însemnare a. lui Pliniu (Naturalis historia, 8.216), reluata si de alte surse, potrivit careia ursuletii nou-nascuti sînt fiinte lipsite de forma: mama este cea care, lingîndu-i cu insistenta, le da putin cîte putin forma corpului.

Ursa (gr. "Apxtoc;, -ou; lat. Arctos, -us). Numele indica înca din Antichitate doua constelatii dintre cele mai cunoscute: Ursa-Mare (Ursa Maior), numita si Car sau Carul-Mare (Plaustrum), al carei nume latinesc mai vechi era Septem Triones, adica "cei sapte boi înjugati la plug", sau Septentrio, cu epitetul Maior pentru a o distinge de constelatia Ursa-Mica, numita Septentrio Minor. Aceasta din urma (Ursa Minor) era numita la rîndul sau Car (mai precis Carul-Mic) si Cynosura, "coada de cîine", datorita asemanarii sale cu forma unei cozi de cîine rasturnate. în fata Ursei-Mari se afla constelatia numita de antici Bootes, Arctophylax sau Arcturos ;

UTERINA

acest din urma nume a sfîrsit prin a indica doar steaua principala a constelatiei.

Toate constelatiile mentionate sînt legate în mitologie de nimfa arcadiana Calisto, fiica lui Licaon. Transformata de Zeus într-o ursoaica, Calisto a fost vînata de propriul ei fiu, Arcas, iar cînd tînarul era pe punc­tul de a o ucide, Zeus i-a transformat pe amîndoi în constelatii. Calisto a devenit Ursa-Mare, iar Arcas s-a transformat în Ursa-Mica sau în Bootes (vezi si Calisto pentru alte variante ale mitului; de ase­menea, vezi Constelatii).

► Epitete. Epitetele prin care sînt indicate constelatiile amintite sînt legate în mod constant de catre poeti de familia si locul de origine ale lui Calisto: de aceea, sînt frecvente apelative precum Lycaonis Arctos, Maenalia Arctos si Maenalis Ursa, de la

■ numele muntelui Menalos din Arcadia; Erymanthes Ursa (tot de la numele unui munte din Arcadia, Erimant); Parrhasides stellae (de la numele cetatii arcadiene Parasiaj. Trebuie remarcat ca în timp ce majoritatea izvoarelor identificau conste­latia Bootes cu Arcas, uneori aceasta era asociata cu Icarios sau cu fiica lui, Eri-gone; de aceea, Septem Triones poarta si numele de Boves Icarii.

Usil. Divinitate etrusca, identificata cu Soarele.

Usturoi. în lumea greaca si în cea romana se credea ca usturoiul protejeaza împo­triva deochiului. înca din Antichitate, în Grecia si mai ales în Sicilia, este atestat obiceiul de a tine catei de usturoi legati cu un fir de lîna rosie la usa casei sau lînga pat. Pliniu îi atribuia puterea de a tine departe serpii si de a pazi de nebunie. De altfel, puterea sa împotriva serpilor era atestata înca din Egiptul antic. în timpul unor sarbatori religioase grecesti (mai ales la Tesmoforia si Sciroforia), cînd femeile trebuiau sa pastreze o castitate absoluta, exista obiceiul ca ele sa manînce usturoi, despre care se spunea ca ajuta în acest sens. La Roma însa, unde usturoiul facea parte din meniul obisnuit al mili­tarilor, fiind considerat un simbol al însu­sirilor razboinice, cei ce tocmai mîncasera usturoi trebuiau sa ramîna în afara tem­plului Cybelei. într-o Epoda deosebit de savuroasa, Horatiu compara usturoiul cu cea mai teribila otrava: "Daca cineva, cu nelegiuita mîna, si-a sugrumat batrî-nul tata, sa fie condamnat sa manînce usturoi, mai cumplit decît cucuta" (Epode, 3.1 si urm.).

Uterina. Divinitate romana care era invo­cata ca ocrotitoare a femeilor ce nasteau si a noului-nascut.