DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera S

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera s

sarpe. īn mitologia clasica sarpele este unul dintre animalele cele mai ambigue si mai nelinistitoare. Capacitatea animalu­lui real de a aluneca rapid si silentios, imposibil de prins, pare sa se fi reflectat si īn imaginea sa simbolica, aceasta pastrīnd īn toate povestirile mitice o anumita duali­tate, element negativ si pozitiv deopotriva. Printre caracteristicile sale pozitive, pe līnga capacitatea de a se face util oameni­lor si chiar de a se īmprieteni cu ei (pentru o poveste de acest gen vezi Pindos), se numara si aceea de a distinge plantele otravitoare de cele benefice. Un mit spe­cific pe aceasta tema este cel al Moriei (vezi), unde un sarpe ucis de un gigant este īnviat de perechea sa, care cunoaste anumite ierburi cu proprietati miraculoase (vezi si Plante). De asemenea, Glaucos, īn copilarie, moare īnecat īntr-un butoi cu miere si este īnviat de Poliidos, ajutat de un sarpe care īi arata o planta cu virtuti magice. Convingerea referitoare la cunos­tintele medicale ale serpilor, īmpreuna cu schimbarea periodica a pielii sarpelui la īnceputul primaverii, aproape un semn palpabil al unei forme de regenerare si de renastere a vietii, au influentat probabil aparitia miturilor care leaga sarpele de zeul medicinei, Asclepios. Consacrati aces­tuia, serpii erau crescuti de preotii-medici ai zeului īn sanctuarele sale, fiind tinuti poate īn tholoi, labirinturi subterane, cum s-a presupus īn cazul tholos-u\ui din Epidaur, unul din principalele centre de cult al zeului. Atunci cīnd era inaugurat un nou sanctuar īn onoarea zeului tama­duitor, de la Epidaur se trimiteau cītiva serpi centrului nou aparut, pentru a deveni stramosii unei noi stirpe de animale sacre, iar celor mai de seama cetateni le revenea cinstea de a-i creste īn propria casa pīna

cīnd sanctuarul va fi fost pregatit sa-i primeasca (la Atena, de un asemenea pri­vilegiu s-a bucurat Sofocle, poetul tragic). Simbol prin excelenta al artei medicale datorita presupuselor sale capacitati de renastere si de permanenta reīnnoire, ima­ginea sarpelui īncolacit īn jurul toiagului se va transmite pīna īn zilele noastre, re-gasindu-se īn emblema farmacistilor.

Animal cu dubla natura, sarpele nu aduce numai vindecare. El poate fi si un instrument al sedv ctiei si al īnselaciunii: Apollo se transforma īn sarpe pentru a o seduce pe frumoasa printesa Driope ; Zeus ia īnfatisarea unei reptile multicolore pentru a dobīndi dragostea Persefonei, din unirea lor nascīndu-se Zagreus ; un gigan­tic sarpe divin o seduce pe Halia, fiica lui Sibaris, īntr-un crīng sacru al Artemisei, iar din aceasta unire se naste stirpea ofio-genilor, populatie mitica din Helespont (Aelianus, De natura animalium, 12.39).

sarpele este asociat īnsa mai cu seama tarīmului celuilalt si lumii subterane, dimensiune īn care se prezinta ca simbol al mortii si este implicat īn destinul unor figuri importante din mitologie. Este cazul lui Cadmos si al Harmoniei, cuplul feni­cian transformat dupa moarte īntr-o pere­che de serpi ce devin stapīni ai regatului mortilor. si īn timpul vietii Cadmos avu­sese de-a face cu un sarpe: plecat īn cau­tarea surorii sale Europa, rapita de Zeus metamorfozat īn taur, el se instalase līnga un izvor pazit de un sarpe monstruos, care īi ucisese toti camarazii de expeditie de cum s-au apropiat de apa: īnarmat cu o piatra, Cadmos a omorīt gigantica reptila si i-a semanat dintii, din care a rasarit o stirpe de razboinici. īn simbologia lumii de dincolo serpii au devenit personificarea lui Cadmos si a Harmoniei, iar īn Iliria

sARPE

exista un presupus mormīnt al lor, indicat de niste pietre īn forma de serpi. sarpele este legat de moarte si īn mitul Euridicei: īncercīnd sa scape de avansurile pasto­rului Aristeu, aceasta este muscata de un sarpe si moare; coborīt īn infern dupa ea, Orfeu īncearca zadarnic sa o salveze (vezi Orfeu). Pericolul de a fi muscata mortal de serpi o pīndeste si pe Elena, frumoasa sotie a lui Menelaos, atunci cīnd ajunge īn insula Faros, plina de serpi: singurul anti­dot īmpotriva primejdioaselor reptile este o planta magica (vezi Polidamna). O poveste tenebroasa este si aceea a lui Erihtonios, nascut de Geea de la Hefaistos: imediat dupa nastere, acesta, īnchis īntr-un cos, le-a fost īncredintat fiicelor lui Cecrops, regele Atenei, cu ordinul expres de a nu deschide cosul sub nici un motiv. īncālcind interdictia, fetele au gasit īn el un copil īnconjurat de serpi, sau un sarpe mon­struos, si, de spaima, au īnnebunit (vezi Erihtonios). Potrivit unei traditii, sarpele lui Erihtonios continua sa traiasca la Atena, veghind Acropola, iar atenienii, "ca si cīnd ar exista cu adevarat, īi aduc īn fiecare luna drept ofranda o turta cu miere" (Herodot, 8.41). īn contextul acestui mit, pe līnga rolul sau de aparitie nelinisti­toare si sinistra care provoaca groaza si nebunia fiicelor lui Cecrops, sarpele asuma si o semnificatie pozitiva, ca aparator al cetatii; aceeasi functie īi este atribuita si īntr-un mit amintit de Propertiu īn lega­tura cu Lanuvium, cetatea asupra careia "din timpuri stravechi vegheaza un dragon batrīn"; tinere fecioare īi aduc periodic ofrande pe care le introduc īntr-o cavitate subterana (4.8.3 si urm.), pentru a asigura protectia cetatii si fertilitatea ogoarelor. Ca atribut pozitiv, sarpele apare si īn repre­zentarile bine cunoscutei Zeite cu serpi din religia minoica, divinitate reprodusa īn numeroase statuete cretane cu serpi īnco­laciti īn jurul bratelor ; īn epoca clasica el este un atribut al Demetrei.

Printre victimele sarpelui se numara īn mitologie si Filoctet, eroul grec amintit īn Iliada : un sarpe īl musca de un picior, iar rana devine atīt de purulenta, īncīt Filoc­tet este silit sa ramīna vreme de zece ani īn insula Lemnos, izolat de oameni. sar­pele ca aducator de moarte apare si īn mitologia latina. īn Pharsalia, Lucan

descrie doua morti cumplite cauzate de serpi: cea a lui Aulus, un tīnar stegar caruia muscatura unui sarpe īi provoaca o sete foarte intensa, si cea a lui Sabellius, pe care un alt soi de reptila īl musca de picioare, provocīnd o cangrena imediata ce-i cuprinde īn scurt timp tot corpul.

Lupta īmpotriva sarpelui constituie o ade­varata īncercare pentru marii eroi, pentru ca īn mit acesta se transforma deseori īntr-o creatura monstruoasa, care seamana prea putin chiar si cu cele mai temute reptile existente īn natura, devenind un balaur urias, cu virtuti supranaturale. Impresio­nanta este de pilda fapta micului Heracle, care, abia nascut, sugruma doi serpi ce patrunsesera īn odaia unde dormea, tri­misi de geloasa Hera; Heracle va trebui sa īnfrunte mai tīrziu si un alt monstru, fie si numai vag īnrudit cu sarpele, Hidra din Lerna, precum si pe acela care pazeste merele hesperidelor (vezi Heracle) ; iar un prieten al lui, arcasul cretan Alcon, ucide un sarpe care se īncolacise īn jurul trupului propriului sau copil (Valerius Flaccus, Argo-nautica, 1.598 si urm.). Viteazul fiu al lui Poseidon si al Salaminei, Cicreu, devine rege al insulei Salamina pentru ca a reusit sa ucida sarpele ce o devasta (Apollodor, Biblioteca, 3.12.7). si Iason trebuie sa īn­frunte un sarpe, paznicul līnii de aur. sarpele īsi īmprumuta de fapt īnfatisarea tuturor dragonilor si fiintelor celor mai monstruoase si mai īnfricosatoare din mitologie (vezi Balaur) ; poate ca si din aceasta cauza aparitia sa este interpretata de obicei ca o prevestire sinistra : un semn rau, vestitor de moarte, este de exemplu aparitia neasteptata īn mijlocul luptatori­lor troieni a unui sarpe, scapat din ghea­rele unui vultur īn zbor (Iliada, 12.200); iar sarpele de mare care īi ucide pe Laocoon si pe fiii sai nu este funest doar pentru tro­ianul strivit īmpreuna cu fiii lui nevino­vati : el anunta apropiatul sfīrsit al Troiei.

Poate ca nici un sarpe din mitologie nu personifica īnsa caracteristicile animalu­lui - simbol htonian si semn prevestitor de moarte, imagine subterana legata īn acelasi timp, fie si numai prin contrast, de lumina solara a lui Apollo - mai bine ca sarpele Python. Pentru miturile referi­toare la el si pentru semnificatiile sale vezi Delfi, Pythia, Pytho, Python.

sOARECE

Natura dubla a sarpelui se manifesta īn miturile īn care acesta joaca rolul de inter­mediar īntre lumea divina si cea umana, oferindu-le oamenilor posibilitatea de a cunoaste viitorul: trimis de zei sa hra­neasca cu miere fiul nascut de Evadne de la Apollo, face din el un celebru prezicator, Iamos (vezi); īn legatura cu arta divinato-rie apare si īn mitul lui Tiresias, prorocul transformat īn femeie pentru ca a vazut doi serpi īmpreunīndu-se (vezi Tiresias) ; de la doi serpi, potrivit unei versiuni a mitului, a primit Casandra darul profetiei (scolie la Iliada, 7.44-45); īn copilarie, pre­zicatorul Melampus a gasit un sarpe mort, 1-a īnmormīntat potrivit datinii si i-a crescut progeniturile, dobīndind īn schimb darul clarviziunii (Apollodor, Biblioteca, 1.9.11). Vazut īn vis, sarpele este purtator de pre­vestiri sumbre si exprima vointa divina: īn Choeforele lui Eschil, Clitemnestra viseaza ca a nascut un sarpe, care o data cu laptele īi suge si un cheag de sīnge; Oreste, fiul ei, interpreteaza visul drept o prevestire a mortii mamei sale, care va fi ucisa chiar de el.

īn afara de Asclepios si Apollo, deja men­tionati, printre divinitatile care au ca atri­bute serpii se numara īn special Hermes, Higeea, Zeus, Atena, Demetra, Triptolem, zeul frigian Sabazios si Mithra. serpi īn loc de plete se agita pe capul Meduzei si al Gorgonelor, al eriniilor sau eumenidelor, uneori al Graielor; la Roma, serpii apar uneori ca simbol al larilor sau al manilor, spiritele mortilor. īn lumea celtica, sarpele este emblema zeului cornut Cernunnos, iar īn spatiul mediteranean, a Marii Mame.

soarece. Protagonist, alaturi de broaste, al unui scurt poem grecesc atribuit de antici lui Homer dar elaborat īn realitate īntr-o epoca ulterioara (Batrahomiomahia), bine reprezentat īn fabulistica si imortalizat de Horatiu īn Satire (2.6), īn celebra poveste a soarecelui de la oras si a celui de la tara, soarecele este prezent īn mitologie prin caracteristicile sale de veritabil flagel pentru recolte si prin voracitatea sa. Se povestea ca un preot al lui Apollo, Crinis, stīrnise mīnia zeului, care 1-a pedepsit tri-mitīnd o adevarata hoarda de soareci sa devasteze regiunea. Datorita lui Ordes, un pastor aflat īn slujba lui Crinis, mīnia di­vina a fost potolita, Apollo īnsusi ucigīnd,

cu arcul si sagetile sale, soarecii care continuau sa devasteze cīmpurile. īn semn de recunostinta fata de zeu si īn amintirea īmpacarii cu el, Crinis a ridicat la Chrise, īn Misia, un templu dedicat lui Apollo Sminteus, adica "al soarecilor" (vezi Crinis). Legatura dintre Apollo si soareci apare de altfel destul de ambigua: īn Troada soarecii erau animale sacre ale zeului si obiect de cult, poate pentru ca erau folositi drept hrana pentru serpi, la rīndul lor conaacrati diferitelor divinitati, inclusiv lui Asclepios, īntre acesta si Apollo existīnd o strīnsa relatie (vezi sarpe). O legatura īntre soarece si sarpe se evidentiaza si īn mitul lui Glaucos, fiul lui Minos: īn copilarie, acesta s-a īnecat īntr-un butoi cu miere īn timp ce urmarea un soarece; vrajitorul Poliidos a reusit sa-1 īnvie cu ajutorul unui sarpe, care i-a aratat o planta cu virtuti magice (vezi din nou sarpe). Atīt grecii, cīt si romanii atri­buiau soarecilor virtuti profetice si capa­citatea de a prevesti razboaie, cutremure si alte calamitati. Erau asociati de obicei prevestirilor nefaste, mai ales atunci cīnd, asa cum o confirma frecvent izvoarele, rodeau tezaurele templelor, nesovaind nici īn fata scuturilor de metal sau a coroa­nelor de aur.

sofran, vezi Crocos.

soim. Simbol al divinitatii solare īn mito­logia egipteana, definit de Homer "mesager iute al lui Apollo", protagonist a numeroase povestiri, īnconjurat de credinte legendare, dotat cu calitati singulare si nu mai putin legendare, pe care partial le īmparte cu vulturul, de exemplu aceea de a putea privi soarele fara sa clipeasca, soimul apare des­tul de des īn mitologia clasica, īn special īn povestirile despre metamorfoze. Prota­gonistul unei astfel de povestiri este babi­lonianul Clinis, sotul Harpei si discipol credincios al lui Apollo, care a avut trei fii -Licios, Ortigios si Harpasos - si o fiica, Artemihe. Clinis a vrut sa sacrifice un magar īn cinstea lui Apollo, īmpotriva vointei zeului, īnsa cīnd se pregatea sa omoare animalul, acesta i-a sfīsiat pe el si pe toti ai sai. Lui Apollo i s-a facut īnsa mila de ei si i-a transformat īn pasari: Clinis a devenit vultur, Licios corb, Ortigios pitigoi, Harpe si Harpasos soimi, iar Arte­mihe o ciocīrlie sau o cinteza (vezi Clinis).

sOPĪRLĂ

0 alta transformare īl are ca protagonist pe Hierax, un print bogat din Asia Mica, foarte credincios Demetrei; el a salvat Troada de la foamete cu grīul din care, cu ajutorul Demetrei, īsi procurase mari cantitati. Foametea fusese īnsa provocata de Poseidon, care, mīniat, 1-a prefacut pe Hierax īn soim (vezi Hierax, 2). īn soim a fost transformat si Munihos, prezicatorul din Iliria pe care zeii l-au salvat astfel de un atac al tīlharilor (vezi Munihos, 2). si eroinele pot fi transformate uneori īn soimi; astfel s-a īntīmplat cu sotia īnteleptului Perifas, regele Aticii, care 1-a mīniat pe Zeus pentru ca supusii sai i-au īnchinat un templu si l-au venerat la fel ca pe regele zeilor. Datorita interventiei lui Apollo, pentru care Perifas avea un cult deosebit, Zeus nu 1-a fulgerat, asa cum intentionase la īnceput, ci 1-a preschimbat īn vultur, iar sotia sa a fost transformata īn soim (Ovidiu, Metamorfoze, 7.399-7.400); Anto-ninus Liberales, Transformationes, 6; Diodor din Sicilia, 4.69).

sopīrla. īn mitologia clasica sopīrla are semnificatii multiple. Simbol al īntelepciu­nii si norocului, era considerata emblema zeului Hermes si a egipteanului Serapis; īn acelasi timp īnsa era asociata cu serpii, cu care avea īn comun elementul htonian si cele mai īntunecate valori simbolice. La romani era raspīndita credinta ca pe timpul iernii sopīrla hiberneaza, iar pri­mavara se trezeste ; din acest motiv dobīn-deste o semnificatie simbolica funerara, reprezentīnd moartea si renasterea, si ade­sea era īnfatisata īn acest context pe pie-

trele de mormīnt romane sau, īn legatura cu tema somnului, aparea alaturi de ima­ginile īngerilor adormiti. Ovidiu aminteste un mit de metamorfoza ce o are drept pro­tagonista pe Ceres; aceasta ratacea prin lume, īn cautarea fiicei sale Proserpina, si, īnsetata, a batut la usa unei case unde o batrīna i-a dat o bautura dulce aromata cu orz prajit. Pofta cu care a baut Ceres 1-a facut pe un baiat ce trecea pe acolo sa rīda de ea, "numind-o lacoma. Ea s-a suparat si bautura de miere amestecata cu faina de orz, pe care īnca n-o bause, a aruncat-o pe copilul care vorbea. Fata acestuia s-a umplut de pete, mīinile i s-au transfor­mat īn picioare si o coada i s-a adaugat la membrele lui schimbate. Trupul i s-a chircit, pentru ca sa nu-i fie mare puterea de a vatama. S-a facut o mica sopīrla" (Ovidiu, Metamorfoze, 5.453 si urm.; vezi si Ascalabos).

Identificarea sopīrlei cu sarpele este atestata de o celebra sculptura a lui Pra-xitele, īnfatisīndu-1 pe Apollo, cunoscuta datorita unor copii si amintita de Pliniu {Naturalis historia, 34.70) ca reprezen­tarea lui Apollo Saurochtonos (omorīnd o sopīrla). īn sculptura lui Praxitele este transformata īntr-o reprezentare placuta si jucausa o tema religioasa si mitologica solemna si teribila, cea a luptei dintre Apollo, zeu solar, si sarpele Python, divini­tate htoniana ; īntrucīt Apollo are īnfatisa­rea delicata a unui copil, īnspaimīntatorul sarpe devine o sopīrla inofensiva, iar su­biectul - o sceneta cu accente vesele si copilaresti.