DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera S

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera s

sarpe. în mitologia clasica sarpele este unul dintre animalele cele mai ambigue si mai nelinistitoare. Capacitatea animalu­lui real de a aluneca rapid si silentios, imposibil de prins, pare sa se fi reflectat si în imaginea sa simbolica, aceasta pastrînd în toate povestirile mitice o anumita duali­tate, element negativ si pozitiv deopotriva. Printre caracteristicile sale pozitive, pe lînga capacitatea de a se face util oameni­lor si chiar de a se împrieteni cu ei (pentru o poveste de acest gen vezi Pindos), se numara si aceea de a distinge plantele otravitoare de cele benefice. Un mit spe­cific pe aceasta tema este cel al Moriei (vezi), unde un sarpe ucis de un gigant este înviat de perechea sa, care cunoaste anumite ierburi cu proprietati miraculoase (vezi si Plante). De asemenea, Glaucos, în copilarie, moare înecat într-un butoi cu miere si este înviat de Poliidos, ajutat de un sarpe care îi arata o planta cu virtuti magice. Convingerea referitoare la cunos­tintele medicale ale serpilor, împreuna cu schimbarea periodica a pielii sarpelui la începutul primaverii, aproape un semn palpabil al unei forme de regenerare si de renastere a vietii, au influentat probabil aparitia miturilor care leaga sarpele de zeul medicinei, Asclepios. Consacrati aces­tuia, serpii erau crescuti de preotii-medici ai zeului în sanctuarele sale, fiind tinuti poate în tholoi, labirinturi subterane, cum s-a presupus în cazul tholos-u\ui din Epidaur, unul din principalele centre de cult al zeului. Atunci cînd era inaugurat un nou sanctuar în onoarea zeului tama­duitor, de la Epidaur se trimiteau cîtiva serpi centrului nou aparut, pentru a deveni stramosii unei noi stirpe de animale sacre, iar celor mai de seama cetateni le revenea cinstea de a-i creste în propria casa pîna

cînd sanctuarul va fi fost pregatit sa-i primeasca (la Atena, de un asemenea pri­vilegiu s-a bucurat Sofocle, poetul tragic). Simbol prin excelenta al artei medicale datorita presupuselor sale capacitati de renastere si de permanenta reînnoire, ima­ginea sarpelui încolacit în jurul toiagului se va transmite pîna în zilele noastre, re-gasindu-se în emblema farmacistilor.

Animal cu dubla natura, sarpele nu aduce numai vindecare. El poate fi si un instrument al sedv ctiei si al înselaciunii: Apollo se transforma în sarpe pentru a o seduce pe frumoasa printesa Driope ; Zeus ia înfatisarea unei reptile multicolore pentru a dobîndi dragostea Persefonei, din unirea lor nascîndu-se Zagreus ; un gigan­tic sarpe divin o seduce pe Halia, fiica lui Sibaris, într-un crîng sacru al Artemisei, iar din aceasta unire se naste stirpea ofio-genilor, populatie mitica din Helespont (Aelianus, De natura animalium, 12.39).

sarpele este asociat însa mai cu seama tarîmului celuilalt si lumii subterane, dimensiune în care se prezinta ca simbol al mortii si este implicat în destinul unor figuri importante din mitologie. Este cazul lui Cadmos si al Harmoniei, cuplul feni­cian transformat dupa moarte într-o pere­che de serpi ce devin stapîni ai regatului mortilor. si în timpul vietii Cadmos avu­sese de-a face cu un sarpe: plecat în cau­tarea surorii sale Europa, rapita de Zeus metamorfozat în taur, el se instalase lînga un izvor pazit de un sarpe monstruos, care îi ucisese toti camarazii de expeditie de cum s-au apropiat de apa: înarmat cu o piatra, Cadmos a omorît gigantica reptila si i-a semanat dintii, din care a rasarit o stirpe de razboinici. în simbologia lumii de dincolo serpii au devenit personificarea lui Cadmos si a Harmoniei, iar în Iliria

sARPE

exista un presupus mormînt al lor, indicat de niste pietre în forma de serpi. sarpele este legat de moarte si în mitul Euridicei: încercînd sa scape de avansurile pasto­rului Aristeu, aceasta este muscata de un sarpe si moare; coborît în infern dupa ea, Orfeu încearca zadarnic sa o salveze (vezi Orfeu). Pericolul de a fi muscata mortal de serpi o pîndeste si pe Elena, frumoasa sotie a lui Menelaos, atunci cînd ajunge în insula Faros, plina de serpi: singurul anti­dot împotriva primejdioaselor reptile este o planta magica (vezi Polidamna). O poveste tenebroasa este si aceea a lui Erihtonios, nascut de Geea de la Hefaistos: imediat dupa nastere, acesta, închis într-un cos, le-a fost încredintat fiicelor lui Cecrops, regele Atenei, cu ordinul expres de a nu deschide cosul sub nici un motiv. încâlcind interdictia, fetele au gasit în el un copil înconjurat de serpi, sau un sarpe mon­struos, si, de spaima, au înnebunit (vezi Erihtonios). Potrivit unei traditii, sarpele lui Erihtonios continua sa traiasca la Atena, veghind Acropola, iar atenienii, "ca si cînd ar exista cu adevarat, îi aduc în fiecare luna drept ofranda o turta cu miere" (Herodot, 8.41). în contextul acestui mit, pe lînga rolul sau de aparitie nelinisti­toare si sinistra care provoaca groaza si nebunia fiicelor lui Cecrops, sarpele asuma si o semnificatie pozitiva, ca aparator al cetatii; aceeasi functie îi este atribuita si într-un mit amintit de Propertiu în lega­tura cu Lanuvium, cetatea asupra careia "din timpuri stravechi vegheaza un dragon batrîn"; tinere fecioare îi aduc periodic ofrande pe care le introduc într-o cavitate subterana (4.8.3 si urm.), pentru a asigura protectia cetatii si fertilitatea ogoarelor. Ca atribut pozitiv, sarpele apare si în repre­zentarile bine cunoscutei Zeite cu serpi din religia minoica, divinitate reprodusa în numeroase statuete cretane cu serpi înco­laciti în jurul bratelor ; în epoca clasica el este un atribut al Demetrei.

Printre victimele sarpelui se numara în mitologie si Filoctet, eroul grec amintit în Iliada : un sarpe îl musca de un picior, iar rana devine atît de purulenta, încît Filoc­tet este silit sa ramîna vreme de zece ani în insula Lemnos, izolat de oameni. sar­pele ca aducator de moarte apare si în mitologia latina. în Pharsalia, Lucan

descrie doua morti cumplite cauzate de serpi: cea a lui Aulus, un tînar stegar caruia muscatura unui sarpe îi provoaca o sete foarte intensa, si cea a lui Sabellius, pe care un alt soi de reptila îl musca de picioare, provocînd o cangrena imediata ce-i cuprinde în scurt timp tot corpul.

Lupta împotriva sarpelui constituie o ade­varata încercare pentru marii eroi, pentru ca în mit acesta se transforma deseori într-o creatura monstruoasa, care seamana prea putin chiar si cu cele mai temute reptile existente în natura, devenind un balaur urias, cu virtuti supranaturale. Impresio­nanta este de pilda fapta micului Heracle, care, abia nascut, sugruma doi serpi ce patrunsesera în odaia unde dormea, tri­misi de geloasa Hera; Heracle va trebui sa înfrunte mai tîrziu si un alt monstru, fie si numai vag înrudit cu sarpele, Hidra din Lerna, precum si pe acela care pazeste merele hesperidelor (vezi Heracle) ; iar un prieten al lui, arcasul cretan Alcon, ucide un sarpe care se încolacise în jurul trupului propriului sau copil (Valerius Flaccus, Argo-nautica, 1.598 si urm.). Viteazul fiu al lui Poseidon si al Salaminei, Cicreu, devine rege al insulei Salamina pentru ca a reusit sa ucida sarpele ce o devasta (Apollodor, Biblioteca, 3.12.7). si Iason trebuie sa în­frunte un sarpe, paznicul lînii de aur. sarpele îsi împrumuta de fapt înfatisarea tuturor dragonilor si fiintelor celor mai monstruoase si mai înfricosatoare din mitologie (vezi Balaur) ; poate ca si din aceasta cauza aparitia sa este interpretata de obicei ca o prevestire sinistra : un semn rau, vestitor de moarte, este de exemplu aparitia neasteptata în mijlocul luptatori­lor troieni a unui sarpe, scapat din ghea­rele unui vultur în zbor (Iliada, 12.200); iar sarpele de mare care îi ucide pe Laocoon si pe fiii sai nu este funest doar pentru tro­ianul strivit împreuna cu fiii lui nevino­vati : el anunta apropiatul sfîrsit al Troiei.

Poate ca nici un sarpe din mitologie nu personifica însa caracteristicile animalu­lui - simbol htonian si semn prevestitor de moarte, imagine subterana legata în acelasi timp, fie si numai prin contrast, de lumina solara a lui Apollo - mai bine ca sarpele Python. Pentru miturile referi­toare la el si pentru semnificatiile sale vezi Delfi, Pythia, Pytho, Python.

sOARECE

Natura dubla a sarpelui se manifesta în miturile în care acesta joaca rolul de inter­mediar între lumea divina si cea umana, oferindu-le oamenilor posibilitatea de a cunoaste viitorul: trimis de zei sa hra­neasca cu miere fiul nascut de Evadne de la Apollo, face din el un celebru prezicator, Iamos (vezi); în legatura cu arta divinato-rie apare si în mitul lui Tiresias, prorocul transformat în femeie pentru ca a vazut doi serpi împreunîndu-se (vezi Tiresias) ; de la doi serpi, potrivit unei versiuni a mitului, a primit Casandra darul profetiei (scolie la Iliada, 7.44-45); în copilarie, pre­zicatorul Melampus a gasit un sarpe mort, 1-a înmormîntat potrivit datinii si i-a crescut progeniturile, dobîndind în schimb darul clarviziunii (Apollodor, Biblioteca, 1.9.11). Vazut în vis, sarpele este purtator de pre­vestiri sumbre si exprima vointa divina: în Choeforele lui Eschil, Clitemnestra viseaza ca a nascut un sarpe, care o data cu laptele îi suge si un cheag de sînge; Oreste, fiul ei, interpreteaza visul drept o prevestire a mortii mamei sale, care va fi ucisa chiar de el.

în afara de Asclepios si Apollo, deja men­tionati, printre divinitatile care au ca atri­bute serpii se numara în special Hermes, Higeea, Zeus, Atena, Demetra, Triptolem, zeul frigian Sabazios si Mithra. serpi în loc de plete se agita pe capul Meduzei si al Gorgonelor, al eriniilor sau eumenidelor, uneori al Graielor; la Roma, serpii apar uneori ca simbol al larilor sau al manilor, spiritele mortilor. în lumea celtica, sarpele este emblema zeului cornut Cernunnos, iar în spatiul mediteranean, a Marii Mame.

soarece. Protagonist, alaturi de broaste, al unui scurt poem grecesc atribuit de antici lui Homer dar elaborat în realitate într-o epoca ulterioara (Batrahomiomahia), bine reprezentat în fabulistica si imortalizat de Horatiu în Satire (2.6), în celebra poveste a soarecelui de la oras si a celui de la tara, soarecele este prezent în mitologie prin caracteristicile sale de veritabil flagel pentru recolte si prin voracitatea sa. Se povestea ca un preot al lui Apollo, Crinis, stîrnise mînia zeului, care 1-a pedepsit tri-mitînd o adevarata hoarda de soareci sa devasteze regiunea. Datorita lui Ordes, un pastor aflat în slujba lui Crinis, mînia di­vina a fost potolita, Apollo însusi ucigînd,

cu arcul si sagetile sale, soarecii care continuau sa devasteze cîmpurile. în semn de recunostinta fata de zeu si în amintirea împacarii cu el, Crinis a ridicat la Chrise, în Misia, un templu dedicat lui Apollo Sminteus, adica "al soarecilor" (vezi Crinis). Legatura dintre Apollo si soareci apare de altfel destul de ambigua: în Troada soarecii erau animale sacre ale zeului si obiect de cult, poate pentru ca erau folositi drept hrana pentru serpi, la rîndul lor conaacrati diferitelor divinitati, inclusiv lui Asclepios, între acesta si Apollo existînd o strînsa relatie (vezi sarpe). O legatura între soarece si sarpe se evidentiaza si în mitul lui Glaucos, fiul lui Minos: în copilarie, acesta s-a înecat într-un butoi cu miere în timp ce urmarea un soarece; vrajitorul Poliidos a reusit sa-1 învie cu ajutorul unui sarpe, care i-a aratat o planta cu virtuti magice (vezi din nou sarpe). Atît grecii, cît si romanii atri­buiau soarecilor virtuti profetice si capa­citatea de a prevesti razboaie, cutremure si alte calamitati. Erau asociati de obicei prevestirilor nefaste, mai ales atunci cînd, asa cum o confirma frecvent izvoarele, rodeau tezaurele templelor, nesovaind nici în fata scuturilor de metal sau a coroa­nelor de aur.

sofran, vezi Crocos.

soim. Simbol al divinitatii solare în mito­logia egipteana, definit de Homer "mesager iute al lui Apollo", protagonist a numeroase povestiri, înconjurat de credinte legendare, dotat cu calitati singulare si nu mai putin legendare, pe care partial le împarte cu vulturul, de exemplu aceea de a putea privi soarele fara sa clipeasca, soimul apare des­tul de des în mitologia clasica, în special în povestirile despre metamorfoze. Prota­gonistul unei astfel de povestiri este babi­lonianul Clinis, sotul Harpei si discipol credincios al lui Apollo, care a avut trei fii -Licios, Ortigios si Harpasos - si o fiica, Artemihe. Clinis a vrut sa sacrifice un magar în cinstea lui Apollo, împotriva vointei zeului, însa cînd se pregatea sa omoare animalul, acesta i-a sfîsiat pe el si pe toti ai sai. Lui Apollo i s-a facut însa mila de ei si i-a transformat în pasari: Clinis a devenit vultur, Licios corb, Ortigios pitigoi, Harpe si Harpasos soimi, iar Arte­mihe o ciocîrlie sau o cinteza (vezi Clinis).

sOPÎRLĂ

0 alta transformare îl are ca protagonist pe Hierax, un print bogat din Asia Mica, foarte credincios Demetrei; el a salvat Troada de la foamete cu grîul din care, cu ajutorul Demetrei, îsi procurase mari cantitati. Foametea fusese însa provocata de Poseidon, care, mîniat, 1-a prefacut pe Hierax în soim (vezi Hierax, 2). în soim a fost transformat si Munihos, prezicatorul din Iliria pe care zeii l-au salvat astfel de un atac al tîlharilor (vezi Munihos, 2). si eroinele pot fi transformate uneori în soimi; astfel s-a întîmplat cu sotia înteleptului Perifas, regele Aticii, care 1-a mîniat pe Zeus pentru ca supusii sai i-au închinat un templu si l-au venerat la fel ca pe regele zeilor. Datorita interventiei lui Apollo, pentru care Perifas avea un cult deosebit, Zeus nu 1-a fulgerat, asa cum intentionase la început, ci 1-a preschimbat în vultur, iar sotia sa a fost transformata în soim (Ovidiu, Metamorfoze, 7.399-7.400); Anto-ninus Liberales, Transformationes, 6; Diodor din Sicilia, 4.69).

sopîrla. în mitologia clasica sopîrla are semnificatii multiple. Simbol al întelepciu­nii si norocului, era considerata emblema zeului Hermes si a egipteanului Serapis; în acelasi timp însa era asociata cu serpii, cu care avea în comun elementul htonian si cele mai întunecate valori simbolice. La romani era raspîndita credinta ca pe timpul iernii sopîrla hiberneaza, iar pri­mavara se trezeste ; din acest motiv dobîn-deste o semnificatie simbolica funerara, reprezentînd moartea si renasterea, si ade­sea era înfatisata în acest context pe pie-

trele de mormînt romane sau, în legatura cu tema somnului, aparea alaturi de ima­ginile îngerilor adormiti. Ovidiu aminteste un mit de metamorfoza ce o are drept pro­tagonista pe Ceres; aceasta ratacea prin lume, în cautarea fiicei sale Proserpina, si, însetata, a batut la usa unei case unde o batrîna i-a dat o bautura dulce aromata cu orz prajit. Pofta cu care a baut Ceres 1-a facut pe un baiat ce trecea pe acolo sa rîda de ea, "numind-o lacoma. Ea s-a suparat si bautura de miere amestecata cu faina de orz, pe care înca n-o bause, a aruncat-o pe copilul care vorbea. Fata acestuia s-a umplut de pete, mîinile i s-au transfor­mat în picioare si o coada i s-a adaugat la membrele lui schimbate. Trupul i s-a chircit, pentru ca sa nu-i fie mare puterea de a vatama. S-a facut o mica sopîrla" (Ovidiu, Metamorfoze, 5.453 si urm.; vezi si Ascalabos).

Identificarea sopîrlei cu sarpele este atestata de o celebra sculptura a lui Pra-xitele, înfatisîndu-1 pe Apollo, cunoscuta datorita unor copii si amintita de Pliniu {Naturalis historia, 34.70) ca reprezen­tarea lui Apollo Saurochtonos (omorînd o sopîrla). în sculptura lui Praxitele este transformata într-o reprezentare placuta si jucausa o tema religioasa si mitologica solemna si teribila, cea a luptei dintre Apollo, zeu solar, si sarpele Python, divini­tate htoniana ; întrucît Apollo are înfatisa­rea delicata a unui copil, înspaimîntatorul sarpe devine o sopîrla inofensiva, iar su­biectul - o sceneta cu accente vesele si copilaresti.