DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera O

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera O

Oaie. Simbol al blîndetii, al supunerii, al obedientei pasive, oile se numarau printre victimele cel mai frecvent oferite drept jertfa divinitatilor; erau sacrificate în special lui Zeus, Herei, lui Ares, Afroditei si divini­tatilor corespunzatoare romane, precum si lui Silvanus si Terminus. împreuna cu un taur si un porc, oaia facea parte din sacri­ficiul roman numit Suovetaurilia (vezi).

Mitologia aminteste un celebru episod de metamorfozare în oaie: protagonista sa este Teofane, frumoasa fiica a regelui trac Bisaltes. înconjurata de numerosi preten­denti, aceasta era iubita însa si de Posei-don, care pentru a o pune la adapost de ceilalti îndragostiti a dus-o pe o insula si a transformat-o într-o oaie, luîndu-si la rîndul lui, pentru a o iubi, înfatisarea unui ber­bec. Din unirea lor s-a nascut berbecul cu lîna de aur, tinta expeditiei argonautilor si protagonist al mitului referitor la Frixos si Hele (vezi si Teofane).

Pentru alte mituri privitoare la oi, miei, capre si ovine în general, vezi si Miel, Ber­bec si Capra.

Oaxes sau Oaxos (gr. 'Oatîic sau "Oatog, -ou; lat. Oaxes, -is). Erou eponim al cetatii Oaxos, din insula Creta. Mentionat de Ver-giliu în prima Egloga - unde e posibil sa fie vorba despre o trimitere eronata la rîul Oxos -, era considerat de alte s 515p1518f urse fiul lui Acacalis.

Obarator. Straveche divinitate agrara a romanilor, care patrona muncile cîmpului.

Obelias (gr. bfieXiaq, -ou; si fapeXiog, bpeX(Tig). Denumirea unor prajituri speciale, în forma de piramida, aduse ca ofranda lui Dionysos.

Obnuntiatio. în lumea romana acest ter­men indica proclamarea, de catre auguri

sau magistrati, a unei prevestiri drept nefavorabila.

Obolul lui Charon. Denumirea populara a banului (numit în Grecia vauXov) pus în gura mortului în momentul înmormînta-rii. Opinia cea mai raspîndita cu privire la aceasta moneda este ca ea reflecta cre­dinta de origine straveche ca, pentru a trece sufletele mortilor peste apele Ahero-nului, Charon pretindea o retributie; potri­vit altor interpretari, obolul ar reprezenta vechiul obicei al îngroparii mortului îm­preuna cu toate bunurile sale, al caror simbol l-ar constitui acest banut. Traditia, raspîndita în lumea greaca, etrusca si romana, s-a mentinut în anumite zone si de-a lungul Evului Mediu, pastrîndu-se pîna în zilele noastre (vezi si Naulon).

Obsecratio. în lumea romana termenul indica o ceremonie de expiere tinuta în onoarea uneia sau mai multor divinitati pentru a îndeparta o nenorocire pe care prezicerile o anuntau ca iminenta.

Ocazia. Ca divinitate alegorica era vene­rata în lumea greaca - în special cu înce­pere din epoca clasica tîrzie si elenism - si în cea romana. Reprezenta personificarea momentului oportun, care se arata o sin­gura data, fugitiv, pentru a nu mai aparea apoi nicicînd. Mai mult decît o divinitate minora ce face obiectul unui cult aparte, a devenit un subiect frecvent în artele figurative, începînd cu reprezentarea lui Kairâs - nume însemnînd în limba greaca tocmai "ocazie" - realizata de Lisip, ma­rele sculptor grec din epoca lui Alexandru cel Mare. Lisip o înfatisase ca pe un tînar cu un smoc de par în frunte, dar cu ceafa rasa, pentru a sugera ca, daca nu-1 prinzi imediat, momentul oportun scapa si nu-1

OCCIDENT sI ORIENT

r

mai poti apuca ; precaritatea sa era simbo­lizata prin balanta asezata pe o lama subtire de brici. în lumea romana unele elemente iconografice erau schimbate: personajul putea fi barbat sau femeie, statea cu un picior ridicat iar cu celalalt sprijinit de o roata si tinea o pînza miscata de vînt, sugerînd rapiditatea cu care ocazia se înde­parteaza, pentru a nu mai reveni niciodata.

Occator. Veche divinitate romana legata de muncile agricole, în special de grapare.

Occident si Orient. în geografia mitica a anticilor, regiunile occidentale si orien­tale extreme (ca si cele septentrionale si meridionale mai îndepartate) se estom­peaza în necunoscut si devin scena pe care au loc întîmplari cu eroi, patria monstrilor si a creaturilor fantastice, locul unde salasluiesc sufletele mortilor.

Pentru greci, Apusul este în primul rînd teatrul peripetiilor lui Ulise dupa caderea Troiei, povestite în Odiseea, si al peregri­narilor celorlalti eroi greci care, asemenea lui, nu reusesc sa se întoarca direct în patrie (faptele acestora erau relatate în poemul Nostoi, ce face parte din asa-numi-tele poeme ciclice). Chiar daca în multe cazuri indiciile geografice sînt vagi si inspirate dintr-o geografie fantastica pe care zadarnic am încerca sa o reconstituim pe harti, referirile la regiuni reale din ba­zinul mediteranean occidental nu lipsesc, ele dînd masura extinderii progresive a cunostintelor geografice ale grecilor din vremuri îndepartate. Calatoriilor mitice ale lui Ulise si ale tovarasilor sai întorsi din razboiul troian anticii le atribuiau pri­mele faze ale colonizarii Apusului, punînd întemeierea cetatilor din Magna Grecia si Sicilia pe seama unor stramosi mitici. Refe­ritor la aceste aspecte ale raportului gre­cilor cu Occidentul, vezi Colonizare.

Ulise nu este totusi singurul - si nici primul - descoperitor al Apusului. în mito­logia greaca peripetiile sale sînt precedate de aventuroasa calatorie a lui Iason si a argonautilor, pe care poetii o situau cro­nologic cu o generatie înaintea expeditiei troiene. Povestea reîntoarcerii din cala­toria întreprinsa pentru dobîndirea lînii de aur se îmbogateste treptat, prin inter­mediul diverselor reluari ale mitului, cu un mare numar de aventuri si de episoade

care - în versiunile din epoca elenistico--romana - implica practic întreaga lume cunoscuta, indicînd în mod particular, în Occident, afirmarea cultului Herei, careia potrivit traditiei Iason a pus sa i se ridice un sanctuar la gura rîului Sele.

Celalalt mare descoperitor mitic al Occi­dentului este Heracle, ale carui actiuni se desfasoara în întreaga lume antica cunos­cuta, dar mai ales în aria occidentala, care îi pastreaza o vie amintire într-un mare numar de culturi si localitati : o data cu extinderea contactelor comerciale, grecii îi vor asimila lui Heracle multi eroi locali ale caror fapte de vitejie au devenit rînd pe rînd cunoscute. Spre deosebire de cei­lalti eroi amintiti, Heracle transforma în mod profund locurile prin care trece : daca Ulise le strabate mînat de curiozitatea-i înnascuta si de setea de cunoastere spe­cific umana, Heracle poposeste în ele si marcheaza nasterea civilizatiei, apoZis-ului, instituirea riturilor si a ceremoniilor reli­gioase. Actiunea care îl leaga cel mai strîns pe Heracle de Occident este cea a captura­rii boilor lui Gerion, monstrul tricorporal ce traieste la marginile lumii, în Apusul cel mai îndepartat. Prin incursiunile lui Heracle, bazinul occidental al Mediteranei este circumscris spatiului lumii civilizate locuit de greci. Intentiei de a conferi iden­titate greceasca populatiilor negrecesti din Apus îi corespunde si ciclul de mituri refe­ritoare la Dedal si Minos, care, pornind din Creta, strabat Mediterana occidentala lasînd urme vizibile ale trecerii lor (vezi, pe lînga rubricile dedicate fiecarui perso­naj în parte, si Colonizare).

Unii dintre eroii amintiti (Heracle, Ulise) ajung, în deplasarile lor, pîna la marginile occidentale ale lumii. Dincolo de Coloanele lui Hercule, dincolo de marginile pamîn-tului, chiar dincolo de rîul Oceanos, anticii plaseaza niste locuri fabuloase unde traiesc defunctii: sînt Insulele Fericitilor, rezervate eroilor, sau Insulele Fericite, în legatura cu care în Antichitate legendele se împle­teau cu relatari ale unor calatorii reale pe apele Atlanticului. Distantele fabuloase si imposibil de parcurs pîna la locurile unde apune soarele erau foarte potrivite pentru a sugera existenta acolo a unor pamînturi la care oamenilor nu le e dat sa ajunga ; în astfel de locuri îndepartate, într-un Apus

OCEANIDE

neprecizat, Platon situeaza regatul mitic al Atlantidei, insula ce a disparut în apele marii în scurtul rastimp al cîtorva ore.

Romanii, prin activitatea lor de expan­siune si de cucerire nu numai comerciala, dar si teritoriala si politica, plaseaza mar­ginile Apusului si tarîmurile necunoscu­tului în regiuni tot mai îndepartate si mai inaccesibile: pentru ei, care au navigat dincolo de Coloanele lui Hercule si au atins tarmurile Insulei Fericitilor, privitor la care ne-au lasat descrieri diverse (vezi Insula), geografia mitica se deplaseaza si locurile inaccesibile ale mitului se situ­eaza de preferinta înspre un nord fantastic si misterios (insula Thule) sau spre un sud inabordabil (hic sunt leones era tot ceea ce, de la o anumita latitudine în jos, se putea spune despre continentul african), adica spre regiuni unde, chiar si pentru experienta lor militara în vegherea gra­nitelor imperiului, lumea civilizata parea ca se sfîrseste cu adevarat.

Rasaritul a incitat si el fantezia poetilor si a mitografilor, într-o masura enorma cel putin în trei perioade diferite: în cea numita orientalizanta, cu începere din secolele VII-VI î.Hr., cînd prin intermediul comertului lumea mediteraneana a început sa cunoasca mai bine Orientul, produsele sale, traditiile sale legendare; în timpul lui Alexandru cel Mare, ale carui actiuni au constituit din multe puncte de vedere o calatorie mitica în sine si capabila sa puna armata lui Macedon în contact cu realitati fabuloase, atît de diferite de experienta comuna a unui grec, încît pareau de basm; si în epoca imperiala romana, cînd salvgar­darea granitelor agitate ale imperiului a determinat intensificarea contactelor dintre trupe si lumea rasariteana, de la care aces­tea vor importa îndeosebi obiceiuri si culte religioase. Orientul reprezenta pentru lumea clasica mai ales patria cultelor mis-terice (de pilda cel al lui Attis si Agdistis, apoi cultul lui Mithra), teritoriul diver­selor divinitati ale fertilitatii pamîntului si animalelor (Cybele, Astarte, Artemis din Efes, pentru a da numai cîteva exemple), locul de origine al unor monstri uluitori si al unor creaturi misterioase precum gri­fonii si pasarea Phoenix. Calatorii aventu­roase în Orient (unde, printre altele, erau localizate mitica tara a Colhidei si cea a

amazoanelor) le erau atribuite unor eroi culturali precum Triptolem sau chiar lui Heracle - în cadrul expeditiei sale împo­triva Troiei si în tara amazoanelor - ori zeului Dionysos, care pleaca din Tracia spre India, cucerind-o si întorcîndu-se însotit de cortegiul sau triumfal: un car tras de pantere si împodobit cu frunze de iedera si vita-de-vie, înconjurat de sileni, bacante, satiri.

Rasaritul si Apusul, desi atît de înde­partate unul de altul, sînt unite zilnic de parcursul lui Helios, Soarele, care în fie­care dimineata, precedat de carul Aurorei, pleaca din tara rasariteana a indienilor si, purtat de carul sau cel iute, traverseaza cerul urmînd un drum îngust care îl stra­bate prin mijloc; seara ajunge la Oceanul de Apus, unde caii, obositi, se scalda, iar el se odihneste într-un palat de aur. Pentru ca în dimineata urmatoare sa poata pleca din nou din tara indienilor, Soarele ajunge acolo trecînd în timpul noptii pe sub pa-mînt sau traversînd fluviul Oceanos, care înconjoara lumea, într-o barca în forma de cupa.

Oceanide (gr. 'Qxeocvfvai, -tov). Nume prin care în mitologia clasica erau indicate nimfele marii si ale apelor, fiice ale cu­plului Oceanos-Tethys. Aveau înfatisarea unor fecioare de o mare frumusete si traiau pe fundul marii sau în apropierea izvoare­lor si a apelor curgatoare. La unii autori clasici exista totusi o distinctie între ocea­nide, care traiesc pe fundul oceanului, nereide, care sînt nimfele Marii Medite-rane, si naiade, care sînt nimfele fîntînilor si izvoarelor. Numarul lor variaza destul de mult în sursele antice: în Teogonia, Hesiod enumera circa patruzeci de nimfe, dar spune si ca acestea erau mai mult de trei mii. înPrometeu înlantuit al lui Eschil, oceanidele constituie corul care încearca sa-i aduca alinare protagonistului.

Oceanos (gr. 'Qxeavog, -ou; lat. Oceanus, -i). Divinitate fluviala greaca, era consi­derat zeul apei care înconjoara Pamîntul. Este fiul Cerului si al Pamîntului si sotul lui Tethys, împreuna cu care a zamislit toti zeii fluviali (si fluviile) de pe Pamînt, în numar de trei mii, si nimfele apelor, de asemenea în numar de trei mii (vezi schema de la rubrica Cronos). Homer îl numeste

ODISEU

"rîul din care cu totii noi zeii ne tragem fiinta" si "al zeilor tata" (Iliada, 14.201 si 246). în viziunea vechilor greci, Pamîntul era o suprafata circulara plana, în jurul careia curgea un rîu perpetuu, numit Oceanos ; din el rasareau si în el apuneau soarele si stelele, iar pe malurile lui îsi aveau salasul sufletele mortilor.

Ţarmurile Oceanului sînt locuri ale mira­culosului, ale fantasticului, limitele extreme ale realitatii si începutul unei lumi fabu­loase, în afara de Cîmpiile Elizee, Insulele Fericitilor, Hades, acolo erau pamînturile locuite de monstri precum Eurition sau Gerion, fabuloasa gradina a Hesperidelor, patria Gorgonelor sau a gigantilor heca-tonhiri; aici sînt plasate uneori (mai ales în geografia homerica) popoare misteri­oase si fascinante, ca pigmeii, etiopienii sau cimerienii.

Imaginea lui Oceanos a suferit modifi­cari neînsemnate o data cu dezvoltarea cunostintelor geografice, acesta fiind iden­tificat cu apele exterioare ale Pamîntului, pentru a le distinge de marile interioare: termenul se refera în mod particular la Atlantic, dincolo de Coloanele lui Hercule, numit simplu Ocean si distinct de Medi-terana.

Prezente în literatura antica. Oceanos este citat frecvent de poeti, însa mai mult ca referinta geografica - fie si fabuloasa - decît ca personaj specific, cu întîmplari si legende proprii. Cea mai importanta carac­terizare a sa se afla în poemele homerice si la Hesiod; este mentionat în unele scrieri ale lui Ferecide si Athenaios, unde se poves­teste ca atunci cînd Heracle a încercat sa-1 traverseze în cupa Soarelui, Oceanos s-a mîniat, umflîndu-se enorm. Apare de ase­menea în Prometeu înlantuit al lui Eschil, la Pindar, în Imnul homeric catre Demetra si în Biblioteca lui Apollodor.

Iconografie. în artele figurative Oceanos contribuie, împreuna cu imaginea Pamîn­tului, la definirea în sens spatial sau geo­grafic a întîmplarilor mitice reprezentate. Apare frecvent pe sarcofagele romane, dar cele mai importante reprezentari ale sale sînt cea de pe Vasul Francois si cea de pe friza înfatisînd Gigantomahia, sculptata pe Altarul din Pergam.

Ocipete (gr. 'Qxutt^tti, -tic ; lat. Ocypetes, -es). Numele uneia dintre harpii.

Ociroe (gr.'QxupoTi, -T|g; lat. Ocyrhoe, -es). Numele uneia dintre oceanide, fiicele lui Oceanos.

Ocnus (gr. "Oxvog, -ou; lat. Ocnus, -i). 1) Unul dintre numele sub care este cunos­cut Bianor. Mai este numit si Aucnus (vezi). 2) Personaj care, în lumea de dincolo, împletea fara încetare o funie pe care de la celalalt capat o înghitea un magar. Pen­tru detalii referitoare la acest mit vezi rubrica Magar.

Ocresia sau Ocrisia (lat. Ocresia sau Ocrisia, -ae). în traditia romana era mama regelui Servius Tullius, care venise pe lume în împrejurari misterioase. Fiica (sau, potrivit altor versiuni, sotia) regelui din Corniculum, Ocresia era tinuta la Roma ca prizoniera de razboi dupa cuce­rirea cetatii sale de catre romani si fusese adusa ca sclava în palatul regelui Tarqui-nius Priscus. în una dintre salile palatului s-a produs miracolul: Ocresia a vazut în cenusa din vatra imaginea unui membru viril; închisa în camera sa, în timpul noptii a fost vizitata de zeu, zamislindu-1 astfel pe Servius Tullius.

► Prezente în literatura antica. Livius, 1.39 si urm.; Ovidiu, Fastele, 6.627 si urm.; Dionysos din Halicarnas, 4.2 ; Pliniu, Natu-ralis historia, 36.204.

Odios (gr. 'O8ioc -ou). 1) Numele unui crai­nic aheu amintit în Iliada (9.170).

2) Conducator al alizonilor care a luptat în razboiul troian, de partea troienilor. A fost ucis de Agamemnon (Iliada, 2.856 si 5.39).

Odiseu (gr. 'OSuCTaeug, -euq). Numele gre­cesc al eroului protagonist al poemului homeric Odiseea, care îl explica punîndu-1 în legatura cu verbul bSucrcreo-tfai, "a se mînia", Odiseu însemnînd asadar "cel care uraste, cel care se mînie"; numele ar putea fi interpretat însa în acelasi timp în forma pasiva, si nu activa, însemnînd "cel care este urît", cel încercat de suferinta si dure­rea provocate de ura (în special cea divina). Unele surse epigrafice au transmis si versiunea numelui cu l în loc de d, deci Olysseus în loc de Odysseus, forma care explica trecerea la latinescul Ulixes. Forma curenta a numelui este cea derivata din latina, Ulise, mai raspîndita decît cea

ODITES

calchiata dupa greaca, Odiseu. Pentru relatarea mitului vezi Ulise.

Odites (gr. 'OSittic, -ou). 1) Unul dintre fiii lui Heracle si ai Deianirei.

2) Unul dintre centaurii care au parti­cipat la lupta împotriva lapitilor în timpul nuntii lui Piritoos. A fost ucis de Mopsos, care i-a tintuit cu o sageata limba de bar­bie si barbia de beregata.

3) Razboinic etiopian. A fost ucis de Cli-menos la curtea regelui Cefeu, în timpul nuntii lui Perseu cu Andromeda.

Odontica (gr. xâ bSovxixd). Sarbatori reli­gioase grecesti si romane, cu caracter pri­vat si familial, care se tineau în semn de recunostinta fata de zei pentru copiii care împlinisera sapte luni, vîrsta în jurul careia începeau sa fie întarcati, o data cu cresterea primilor dinti.

Odrises (gr. '05puo"T|c;, -aSoq ; lat. Odryses, -is). Divinitate locala si eponima a Traciei, numita si Odrisia.

Odrisias (gr. 'O5pu«jiag, -ou; lat. Odrysius, -i). Epitet atribuit diverselor personaje mi­tologice (Boreas, Tezeu, Dionysos, Resos) care subliniaza legatura acestora cu Tra-cia, numita si Odrisia.

Oedip (gr. OifiiiToug, -oSog; lat. Oedipus, -i sau -odis). Fiul lui Laios, regele Tebei, si al Iocastei sau Epicastei, sora lui Creon, reprezinta una dintre cele mai tragice figuri din literatura si mitologia clasica. Laios a aflat de la un oracol ca urma sa moara ucis de propriul sau fiu (Eschil, Cei sapte împotriva Tebei); aceasta era pe­deapsa pentru ca se facuse vinovat fata de Pelops, care îl primise în casa lui pe cînd era exilat din Teba si caruia el îi rapise fiul, pe Chrisipos. Atunci cînd s-a nascut fiul sau, Oedip, Laios 1-a abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele ranite si legate. Copilul a fost gasit de un pastor de la curtea regelui Polibos din Corint si din cauza picioarelor sale ranite a fost numit Oedip ("cel cu picioarele umflate"). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care 1-a numit fiul sau, fara sa-i dezvaluie ade­varul asupra faptului ca fusese gasit.

Cînd a devenit adult, Oedip a vrut sa afle adevarul despre originea sa si a consultat oracolul din Delfi, care a pronuntat teribila

profetie ce avea sa-i tulbure viata: destinul lui Oedip era sa-si ucida tatal si sa comita un incest cu mama sa. Convins ca tatal sau era Polibos, Oedip s-a hotarît sa nu se întoarca la Corint, dar, pe cînd se înde­parta de Delfi, s-a întîlnit întîmplator cu Laios, adevaratul sau tata, si, în urma unei încaierari, 1-a omorît, fara sa banu­iasca cine era. Astfel, fara stirea lui, s-a adeverit prima parte a profetiei zeului din Delfi.

între timp, în împrejurimile Tebei îsi facuse aparitia Sfinxul, care, de pe o stînca înalta, teroriza întreaga regiune, spunîndu-le trecatorilor o ghicitoare si omorîndu-i pe cei care nu reuseau sa o dezlege. Prezenta Sfinxului devenise o nenorocire atît de mare, încît tebanii au fagaduit ca îi vor da tronul cetatii si mîna reginei Iocasta celui care va reusi sa alunge monstrul, dezle-gînd ghicitoarea.

Este vorba despre celebra ghicitoare cu privire la "fiinta cu patru picioare, apoi cu doua si apoi cu trei, dar cu un singur glas; cu cît are mai multe picioare, cu atît e mai slaba". Oedip a raspuns ca acea fiinta este omul, care în copilarie merge în patru labe, la maturitate sta în doua picioare, iar la batrînete se sprijina în baston.

Dupa ce ghicitoarea fost dezlegata, Sfinxul s-a aruncat de pe stînca de unde raspîndise groaza în împrejurimile Tebei, iar Oedip a obtinut, asa cum îi promisesera tebanii, tronul si mîna Iocastei, despre care nu stia ca este mama sa si cu care a avut patru fii: Eteocle, Polinice, Antigona si Ismena (dupa unele izvoare, acestia ar fi copiii Euriganeei, cu care el s-a casatorit dupa moartea Iocastei). Ca urmare a aces­tei uniri incestuoase, asupra Tebei si a împrejurimilor acesteia s-a abatut o mo­lima cumplita. Oracolul a spus ca uciderea lui Laios trebuia razbunata, iar prezicato­rul Tiresias i-a aratat lui Oedip ca vinovatul era chiar el.

Oedip vede acum limpede tristele întîm-plari în care a fost implicat; Iocasta se spânzura, iar el se pedepseste singur sco-tîndu-si ochii (de fapt, servitorii lui Laios sînt cei care îl orbesc). Oedip paraseste Teba si porneste în pribegie însotit de fiica sa Antigona, dar destinul îi pedepseste pe urmasii lui: fiii sai, Eteocle si Polinice, se omoara unul pe celalalt în razboi. în

OEDIP

Fenicienele, Euripide îl prezinta pe Oedip în fata lesurilor fiilor sai, pe cînd Antigona încearca sa-1 distraga din întunecata sa meditatie. Dupa o lunga pribegie, a gasit putina liniste în Atica, iar în apropiere de Atena, la Colonos, eumenidele l-au rapit de pe pamînt.

Potrivit Iliadei însa, dupa tragicele substi­tuiri de persoane în care a fost implicat, Oedip a murit în lupta.

Tragica poveste a lui Oedip si a celor apropiati lui a constituit una dintre cele mai bogate surse de inspiratie ale poeziei grecesti si ale literaturii din toate timpu­rile, avînd inclusiv în secolul XX - dupa aparitia conceptului de "complex al lui Oedip" formulat de Freud - un rol de prim--plan în istoria gîndirii.

► Rasplndirea cultului. Faptul ca Oedip a constituit obiectul unui veritabil cult este confirmat de izvoarele vechi (Pausanias, 1.28.7 si Valerius Maximus, V.3.ext.3), care vorbesc despre un mormînt si un altar al lui Oedip la Atena, situate chiar lînga Areo­pag, nu departe de Acropole. S-au stabilit legaturi între figura lui Oedip si cultul Demetrei, inclusiv potrivit unei informatii pe baza careia Eschil a fost acuzat ca ar fi violat, în tragedia sa Oedip, Misterele De­metrei, facîndu-le cunoscute desi acestea erau rezervate initiatilor.

► Prezente în literatura antica. Mitului lui Oedip îi este dedicat un poem epic din ciclul teban, Oedipodia, atribuit lui Kynaithon ; de asemenea, el este protagonistul unui alt poem al ciclului epic, Tebaida. Dupa cum am amintit, o versiune a mitului este citata de Homer în Iliada (23.679 si urm.). si Hesiod se îndeparteaza de versiunea cea mai cunoscuta a mitului; în Munci si zile (162-163) el aminteste moartea unor eroi "în fata Tebei cu sapte porti, pamînt cadmeic,/ Cînd pentru turme stapînite de-Oedip se înclestara-n lupta". Prezicerea oracolului consultat de Laios este amintita în Broastele lui Arisofan. Principalele iz­voare le constituie însa marii tragici greci, reluati mai apoi de o serie de autori latini: Eschil, Cei sapte împotriva Tebei, Laios si Oedip; Sofocle, Oedip rege si Oedip la Colonos ; Euripide, Fenicienele ; Seneca, Oedip si Fenicienele ; Statiu, Tebaida.

► Prezente în literatura medievala, moderna si contemporana. Dintre nenumaratele reluari ale mitului putem aminti Roman

de Thebes si de asemenea, ca sa citam doar titlurile cele mai celebre : Giovanni Andrea dell'Anguilara, Oedip; G. Gascoigne, Iocasta; E. Tesauro, Oedip; P. Corneille, Oedip; Voltaire, Oedip; J. Dryden si N. Lee, Oedip; P.J. Martello, Oedip tiran ; J.F. Ducis, Oedip la Admetos ; V.A. Ozerov, Oedip la Atena; F. Holderlin, Oedip tiran ; A. von Platen, Oedip romantic ; E. Fitzge-rald, Oedip la Atena ; G.B. Niccolini, Oedip în padurea eumenidelor; J. Peladan, Oedip si Sfinxul; H. von Hofmannsthal, Oedip si Sfinxul; P.J. Jouve, Sudoare de sînge ; P.B. Shelley, Oedip tiran ; W.B. Yeats, Oedip la Colonos; R. Pannwitz, Eliberarea lui Oedip ; A. Gide, Oedip ; J. Cocteau, Oedip rege (muzica de I. Stravinski) si Masina infernala ; H. Gh6on, Oedip et le crepuscule des dieux; A. Robbe-Grillet, Le gomme; M. Butor, Folosirea timpului; T. Tewfik--al-Hakim, Oedip; J. Baxter, Ispitele lui Oedip ; T.S. Eliot a reinterpretat figura lui Oedip în Marele om de stat. Este singulara trimiterea la Oedip din Oedipus aegyptiacus al lui A. Kircher, în care el afirma ca ar fi descifrat hieroglifele, propunînd o interpretare fantastica si scriind, la rîndul sau, despre aceasta. Povestea lui Oedip a fost transpusa adesea pe scenele muzicale (de Zingarelli în 1799, Charles Villiers Standford în 1887, Ruggero Leoncavallo în 1920 si Stravinski, pe care l-am amintit deja); de asemenea, a fost adusa pe marele ecran de P.P. Pasolini în 1967.

Cea mai celebra trimitere la mitul lui Oedip în epoca moderna este cea a lui S. Freud; în studiul asupra sexualitatii copiilor, el ilustreaza cu ajutorul conceptului "com­plexul lui Oedip" raportul afectiv dintre copil si parinti si gaseste reprezentat în mitul clasic conflictul dintre copil si parin­tele de acelasi sex. Lucrarea Anti-Oedip a lui G. Deleuze si F. Guattari este dedicata studiului nebuniei si schizofreniei. O lec­tura interesanta a mitului lui Oedip si a interpretarii sale freudiene ne ofera C. Lâvi--Strauss în Antropologia structurala, unde mitul este pus în legatura cu institutia casatoriei si relatiile de rudenie. Iconografie. Oedip apare reprezentat în numeroase exemple de pictura greceasca pe vase, în reliefurile urnelor etrusce si în reliefurile si mozaicurile romane. Scenele cel mai frecvent reproduse sînt cele în care el se afla în fata Sfinxului sau este însotit de Antigona.

OENEU

STIRPEA LUI OEDIP Ares -i- Afivdita

Harmonia-i- Cadinos

Autonoe Ino (Leucoteea) Agave

Penteu

I

Oclasos

Meneceu

Semele

Creon Hemon

Polidor -|- Nicteis Iliros

Labdacos

Hemon

Iocasta -|- Laios

Oedip

T

Iocasta

Eteocle

Polinice Antigona Ismena

Oeneu (gr. O'iveuc, -iu)g; lat Oeneus, -i). Celebru rege al Calidonului, cetate din tinu­tul Etoliei; s-a casatorit cu Alteea, deve­nind tatal lui Tideu, Meleagru, Gorge, al Deianirei si al altor descendenti. Dupa moartea Alteei s-a casatorit cu Peribeea, de la care, potrivit unei versiuni a mitului, 1-a avut pe Tideu (alte versiuni îl prezinta pe acesta drept fiul lui Ares). îndepartat de la domnie de fiii propriului sau frate Agreus, a fost razbunat de nepotul sau Diomede, care 1-a ucis pe Agreus si pe fiii lui si a recîstigat tronul lui Oeneu, pe care, întrucît acesta era de-acum prea batrîn, 1-a asezat pe Andremon, ginerele lui Oeneu. Diomede 1-a luat pe Oeneu cu el în Pelopo-nes, unde acesta a fost însa ucis de doi dintre fiii lui Agreus care reusisera sa scape din masacrul înfaptuit de Diomede.

în timpul domniei lui Oeneu este plasat celebrul episod referitor la mistretul care semana moarte si distrugere pe pamîn-turile Calidonului si care a fost ucis în urma unei magnifice vînatori (pentru care vezi Meleagru).

Tot în timpul domniei lui Oeneu oamenii au cultivat pentru prima data vita-de-vie si au produs vinul (Apollodor, Biblioteca, 1.8.1), care si-a luat numele (o^vog) de la acest personaj si a fost obtinut prin ames­tecare cu apa rîului Aheloos (Vergiliu,

Georgicele, 1.9). Potrivit unei traditii, Oeneu a fost initiat în tainele vinificatiei de catre Dionysos însusi, care se îndra­gostise de sotia acestuia, Alteea (Hyginus, Fabule, 129); conform acestei versiuni, Deianira era fiica Alteei si a lui Dionysos, nu a lui Oeneu. Acest filon de povestiri, reunit sub semnificatia numelui sau si al Alteei ("omul vinului" si, respectiv, "vinde-catoarea", a determinat considerarea lui Oeneu si a sotiei sale drept figuri divine antice legate de vin si de cultivarea vitei--de-vie.

► Prezente în literatura antica. în afara de pasajele deja citate, Oeneu este mentionat în Iliada, în Heroidele lui Ovidiu, în Fabulele lui Hyginus (129 si 172), precum si în unele scrieri ale lui Antoninus Liberales, Athe-naios, Diodor din Sicilia si Pausanias.

Ofelestes (gr. 'OcpeXeanic;, -ou). Razboinic troian, amintit în Iliada. A fost ucis de Teucros.

Ofeltes, vezi Arhemoros.

Ofeltios (gr. 'OtpeXtioc;, -ou). 1) Erou grec, participant la razboiul troian. A fost ucis de Hector (Iliada, 11.302).

2) Erou troian, de asemenea participant la razboiul troian. Cade în lupta rapus de Eurial (Iliada, 6.20).

OGLINDĂ

Offa (lat. offa, -ae). în lumea romana, turta farîmitata si data de mîncare gainilor sacre, al caror comportament era apoi observat pentru luarea auspiciilor (vezi Auguri).

Ofion (gr. 'Oepiojv, -ovog; lat. Ophion, -onis). 1) Regele titanilor. Cînd Cronos si Rhea au luat puterea, acesta a fost arun­cat în Tartar împreuna cu ceilalti titani si cu Eurinome, sotia sa.

2) Unul dintre giganti, protagonist al gigantomahiei lui Zeus. Mai-marele zeilor 1-a strivit, pravalind peste el un munte.

Ofranda, vezi Dar votiv si Sacrificiu.

Oftalmitis (gr.'O(p#aX|UTi£, -iSog). Epitet ("cea care vede bine, cea atenta") cu care era venerata în Sparta zeita Atena, careia îi fusese ridicat un templu de catre legis­latorul Licurg, orbit partial de Alcandru.

Ogiges (gr. 'QfUfiog, -ou; lat. Ogyges, -is sau Ogygus, -i). Erou grec, fiul lui Beotos si potrivit unor versiuni (Pausanias, 9.5.1) tatal lui Cadmos; a fost primul rege al Tebei, numita dupa el Ogigia. Figura lui este asociata cu un mare potop care s-ar fi abatut asupra Beotiei în timpul dom­niei sale.

Ogigia (gr. 'Qyuyia, -aq; lat. Ogygia, -ae). Insula "sacra prin vechimea sa", era lo­cuita de nimfa Calipso, care 1-a gazduit aici pe Ulise.

Oglinda. Tema oglinzii si a imaginii re­flectate, una dintre cele mai fascinante din literatura tuturor timpurilor, este prezenta si în mitologia clasica, fiind însotita de obicei de elemente colaterale sinistre, într-adevar, daca oglinda în sine este un obiect frivol, elegant, asociat ideii de fru­musete, mitologia pare sa apeleze la ea pentru a sugera contrariul: daca nu urîte­nia, cel putin îndoiala fata de propriul as­pect. Iar atunci cînd, asa cum se întîmpla în cazul lui Narcis, imaginea reflectata este de o frumusete atît de seducatoare, încît fascineaza însasi persoana care o pro­duce, nelinistea se insinueaza în mit în forme diferite si mai înselatoare. Oglinda si imaginea reflectata de ea, fie si recla-mîndu-se în ultima instanta de la ideea de frumos, sfîrsesc prin a se încarca de semni­ficatii sumbre, pe un fond de moarte si doliu.

Oglinda propriu-zisa, ca obiect stralucitor din bronz sau argint capabil sa restituie o imagine, este rareori mentionata ca atare în mitologie. în imnul Scaldei zeitei Palas, Calimah le recomanda femeilor ce se pre­gatesc sa îndeplineasca ablutiunea rituala a statuii zeitei Atena, care era spalata con­form unui rit stravechi: "Femei ahee, [...] nu luati oglinda: chipul va este tot frumos. La judecata frigianului pe Ida (aluzie la judecata lui Paris: vezi Paris) ea nu si-a aruncat privirea în cercul de alama. Nici Hera nu s-a oglindit. Doar Afrodita, luînd arama lucitoare, si-a potrivit a nu stiu cîta oara în par aceeasi bucla" (vv. 13 si urm.). Frumusetea nu induce nevoia de a se privi în oglinda: daca zeita cea mai frumoasa dintre toate apeleaza la ea, o face pentru ca nu e multumita de pieptanatura. Daca oglinda este rareori prezenta în mit, de obicei ca instrument al purei vanitati a celei mai frumoase zeite, mereu preocu­pata de propria înfatisare, tema mai gene­rala a imaginii reflectate este în schimb destul de frecventa. Cea mai cunoscuta legenda circumscrisa acestei teme este, fi­reste, cea a lui Narcis, frumosul tînar care s-a îndragostit de propriul chip, vazîndu-1 reflectat în apa limpede si nemiscata a unei fîntîni (vezi Narcis). Dar, asa cum se stie, povestea lui Narcis nu are un sfîrsit fericit. La fel ca Narcis, zeitele si nimfele folosesc adesea apa izvoarelor pe post de oglinda. Spre deosebire de cazul lui Nar­cis, în care protagonistul este încîntat de ceea ce vede în oglinda apei, fara sa se recunoasca în imaginea reflectata, unora li se întîmpla sa fie dezgustati de propria imagine, pe care o recunosc dar o resping, considerînd-o departe de adevar sau nepo­trivita. Atena, de pilda, vazîndu-si chipul în apa unei fîntîni în timp ce cînta la flaut, gaseste dezagreabila fata cu obrajii um­flati si trasaturile deformate de efortul de a scoate sunete din instrumentul cu pricina, pe care îl arunca: flautul va fi recuperat de Marsias, care va îndrazni sa-1 sfideze cu maiestria sa pe însusi Apollo, îndrep-tîndu-se astfel spre un sfîrsit îngrozitor (vezi Marsias). Folosindu-se cu abilitate de un scut din bronz foarte lucios, Perseu reuseste sa se apere de privirea Meduzei, ce avea puterea de a-i împietri pe cei asu­pra carora se fixa, si face în asa fel încît

OGMIOS

monstrul sa întoarca aceasta privire împo­triva lui însusi, reflectîndu-se în suprafata slefuita. în imaginile reflectate pe care ni le-a transmis mitologia, monstruozitatea sau cel putin urîtenia par sa prevaleze asupra frumusetii. Predomina aici în spe­cial dimensiunea neîncrederii, a surprizei, a imposibilitatii de a se recunoaste pe sine vazîndu-se din afara: Narcis crede ca vede alta persoana, Atena nu accepta sa se recu­noasca în imaginea reflectata a propriului chip, Meduza îsi face rau siesi. Psihologia contemporana va avea multe de spus pe aceasta tema si va elabora, prin Lacan, teoria "stadiului oglinzii" în dezvoltarea copilului.

Unele legende povestesc despre oglinzi magice, de origine persana potrivit lui Varro, în care se putea vedea viitorul. Se spunea ca si Pitagora ar fi avut o astfel de oglinda si ca, îndreptînd-o spre fata lunii, reusea sa vada în ea lucrurile neîntîmplate si persoanele nenascute înca, printr-un pro­ces opus sau, altfel spus, "în oglinda" fata de cel al necromantiei, care permite reve­derea celor ce nu mai sînt. Patrai (actualul Patras, în Ahaia) era sediul unui oracol mai putin obisnuit: în fata sanctuarului Demctr"i se afla o fîntîna cu apa mira­culoasa ; îndeplinind un anumit ritual, pelerinii introduceau în ea o oglinda si, scotînd-o, interpretau figurile formate pe suprafata uda drept raspunsuri la între­barile lor (Pausanias, 7.21.12).

în iconografie, în afara frecventelor scene "de gen" ce reproduc momente ale toaletei si ale vietii private a femeilor, oglinda apare si ca un atribut al reprezentarii alegorice a Prudentei (vezi).

Ogmios. Divinitate celtica identificata de romani cu Hercule, datorita unor caracte­ristici pe care cele doua figuri divine le aveau în comun: si Ogmios, la fel ca Her­cule, era prezentat ca un ucigator de mon­stri, dotat cu o forta extraordinara. Fortei muschilor Ogmios îi adauga însa puterea cuvîntului, fiind venerat ca zeu al elocin-tei; în aceasta calitate era reprezentat uneori ca un batrîn care atragea dupa sine multimile, indisolubil legate de limba sa.

Ohimos (gr. "Oxijjl°C> -ou). Primul fiu al lui Helios si al nimfei Rode. Rege al insulei Rodos, a avut-o drept sotie pe nimfa

Egetoria; fiica lor, Cidipe, s-a casatorit cu Cerhafos, fratele lui Ohimos.

Oicles sau Oicleos (gr. O'ixXî|c;, -iouq). Tatal lui Amfiaraos. Este mentionat în principal de Eschil, în Cei sapte împotriva Tebei, si în Odiseea, unde se spune ca era fiul lui Antifates si nepotul lui Melampus.

Oikistes (gr. o'uacnrfje;, -ou). Cu acest ter­men era indicat în lumea greaca seful unei expeditii care pornea din tara-mama pentru a întemeia o noua colonie. Acest fondator era de obicei reprezentantul unei familii nobile din cetatea de origine si se bucura de prestigiu absolut în colonia întemeiata, care se afla în întregime sub responsa­bilitatea sa. Multora li se aduceau dupa moarte onoruri divine sau li se închina un cult eroic; de asemenea, multe colonii recu­nosteau ca oikistes un personaj mitic sau divin. Uneori, oikistes era considerat epo­nimul cetatii; din numele sau deriva cel al coloniei.

Oileu (gr. O'iXeiSg, -ecug; lat. Oileus, -eos sau -ei). Rege al Locridei, tatal lui Aiax (vezi) Oileidul. Este mentionat printre participantii la expeditia argonautilor.

Oinotrope (gr. Civorponoi, -ojv). Fiicele lui Anios, numite astfel deoarece aveau puterea de a transforma în vin, grîu si ulei tot ce atingeau. Pentru detalii vezi Anios.

Olen (gr. 'QX^v, -tJvoc; ; lat. Olen, -eni sau Olenus, -i). 1) Personaj mitic, considerat cel mai vechi poet liric al Greciei. Sursele antice (Herodot, 4.35; Calimah) îl prezinta drept hiperborean sau lician, instalat ulte­rior în insula Delos, consacrata lui Apollo. Numele sau pare sa însemne "cîntaret din flaut".

2) Sotul Leteei; ca si ea, a fost trans­format în piatra. Episodul este mentionat de Ovidiu în Metamorfoze (10.69 si urm.), alte detalii nefiindu-ne însa cunoscute.

3) Numele unei cetati din Ahaia, legata în mitologie de povestea copilariei lui Zeus: capra care 1-a alaptat pe pruncul Zeus era numita de poeti "capra din Olen" (Olenia capella), deoarece se credea ca se nascuse lînga cetatea Olen, de unde a fost dusa în Creta. Potrivit unei alte versiuni, nimfa Amalteea, careia îi apartinea capra, era una dintre fiicele lui Olen.

OLIMPIADE

Olimp (gr. "OXujittos, -ou; lat. Olympus, -i). Lant muntos din Grecia, care separa Mace­donia de Tesalia; mai precis, partea rasa­riteana a lantului, care închide la nord valea Tempe si al carei vîrf cel mai înalt este vesnic acoperit de zapada. în mitolo­gia greaca Olimpul era resedinta dinastiei de divinitati al carei rege era Zeus. Poetii mai vechi erau convinsi ca zeii locuiesc exact pe vîrful cel mai înalt al Olimpului, unde, dupa cum scrie Homer, îsi aveau palatele, petrecîndu-si timpul în locuinta cea mai somptuoasa dintre toate, aceea a lui Zeus, ale carei porti erau pazite de Hore, feriti de privirea muritorilor printr-un strat impenetrabil de nori. si escaladarea Olimpului de catre Giganti (vezi) era înte­leasa de poetii antici în sens literal, nu ca o încercare de a ajunge la cer, ci pur si simplu pe acel vîrf al muntelui unde salas-luiau zeii. Poetii din epocile mai tîrzii vor transfera, în schimb, sediul zeilor în cer.

Olimpia (gr. '0Aujj.7ria, -ag; lat. Olympia, -ae). Numele unei cîmpii din Elida, scal­data de rîurile Alfeu si Cladeu, unde exista din vremuri stravechi un oracol al lui Zeus, în crîngul numit Altis (care înseamna chiar "padure"), pe colina învecinata fiind vene­rat zeul Cronos. Nu a existat niciodata o asezare propriu-zisa cu acest nume, faima universala dobîndind-o complexul de edi­ficii sacre ridicate aici în epoca istorica si de care se vor lega, din anul 776 î.Hr. (prima data mentionata de surse), celebrarile jocu­rilor numite "olimpice", jocuri panelenice ce se desfasurau o data la patru ani. Mitu­rile si legendele referitoare la Olimpia se întrepatrund strîns cu istoria acestor jocuri, reconstruindu-i originea mitica. Instituirea olimpiadelor avea la origine mitul lui Pelops si Enomaos: acesta din urma, rege al cetatii Pisa din Elida, pro­misese mîna fiicei sale Hipodamia celui ce l-ar fi putut învinge la cursa de care, iar Pelops a fost singurul care a reusit sa-1 întreaca (fie pentru ca a avut înhamati la car caii înaripati ai lui Poseidon, potrivit unei versiuni, fie pentru ca vizitiul lui Eno­maos, Mirtilos, i-a scos regelui scoabele de la rotile carului). Din cursa rituala de care ce s-a disputat la moartea lui Pelops ar fi derivat jocurile panelenice, în cadrul carora se repeta aceasta cursa, pe acelasi traseu

pe care se întrecusera Pelops si Enomaos. Cu toate acestea, în epoca istorica între­cerile constau initial doar în concursul de alergare. Mitul a fost îmbogatit cu detalii ulterioare: astfel, se spunea ca Heracle a plantat la Olimpia maslinul sacru al lui Zeus, pe care îl adusese cu sine la întoar­cerea din tara hiperboreenilor, si ca a instituit oficial concursurile olimpice pro-priu-zise, pastrîndu-le caracterul celebra-tiv în onoarea lui Pelops. Din maslinul sacru al lui Zeus erau luate ramurile ofe­rite drept unica recunoastere învingato­rilor, întemeierea mitica a jocurilor este evocata de Pindar în Olimpice, 10. Pentru alte detalii vezi Olimpiade.

Olimpiade (gr. 'OXufiTTiac;, -a'Soc;; lat. Olympia, -orum [certamina]). întreceri sportive de importanta fundamentala în istoria, religia si mitologia greaca, care se desfasurau o data la patru ani în cîmpia Olimpia, în nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult închinat din vremuri stravechi lui Zeus Olimpianul (vezi Olimpia). Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor fur­nizate de istoricul Timaios, începînd cu anul 776 î.Hr., data conventional accep­tata a primei olimpiade ; importanta lor a devenit enorma în întreaga Grecie, nu numai pentru ca jocurile, panelenice, s-au evidentiat într-o masura mult mai mare decît toate celelalte competitii panelenice, ci si datorita conventiei adoptate de isto­riografia elenistica de a data evenimentele istoriei grecesti facînd referire la nume­rotarea olimpiadelor.

La jocurile olimpice participau atleti proveniti din toate cetatile Greciei, care -sub protectia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetatile grecesti -, beneficiind de armistitiul sacru stipulat pentru toata durata întrecerilor, puteau ajunge nevata­mati la locul competitiei din centrele aflate în lupta, transferînd astfel rivali­tatile din planul militar în cel atletic (vezi si Agones). Necesitatea gazduirii unui mare numar de spectatori si de atleti si de a le oferi acestora din urma structurile necesare antrenamentelor si desfasurarii concursurilor a facut ca pe cîmpia Olim­piei, între rîurile Alfeu si Cladeu, sa apara

OLIMPIADE

numeroase constructii monumentale, ale caror ruine ofera si astazi privirilor un ansamblu extrem de sugestiv: palestre, stadion, gimnaziu, hipodrom, cladiri pen­tru primirea oaspetilor, alaturi de edificiile templiere închinate lui Zeus si Herei.

întrecerile, care vor suferi diverse trans­formari de-a lungul secolelor, se limitau initial la concursul de alergare pe o dis­tanta de 200 metri; treptat, programul competitiilor a fost extins si diversificat, astfel ca în jurul secolului al V-lea ele in­cludeau concursuri de alergare pe diferite distante (200, 400, 4300 metri), curse în care participantii alergau înarmati pe o distanta de 400 metri (hoplitodromia), lupte, pugilat, Pancration (vezi), pentatlo­nul - cuprinzînd concursul de alergare, lupta, aruncarea discului, aruncarea sulitei, saritura în lungime; de asemenea, întreceri calare si curse de bige si cvadrige (care cu doua, respectiv cu patru roti -n.t.), fara a mai vorbi de faptul ca unele întreceri (cursa de 200 metri, pugilatul, lupta) erau rezervate tinerilor cu vîrste cuprinse între doisprezece si optsprezece ani, iar între cursele calare existau unele destinate mînjilor. Jocurile erau deschise de spectaculoasele curse ale cvadrigelor si se încheiau cu hoplitodromia.

Data de începere a jocurilor, care se des­fasurau vara, era adusa la cunostinta întregii Grecii, cu mult înainte, de crainici speciali ce strabateau diferitele regiuni si anuntau armistitiul sacru, care începea cu o luna înaintea întrecerilor si se încheia la o luna dupa terminarea acestora. Atletii trebuiau sa îndeplineasca anumite condi­tii fundamentale: trebuiau sa fie în primul rînd cetateni greci liberi si sa nu fi suferit nici o condamnare; trebuiau sa se prezinte cu o luna înaintea începerii concursurilor la Olimpia, unde îsi definitivau antrena­mentul si erau supusi unui fel de examen de admitere, care avea si scopul de a înca­dra fiecare concurent în categoria de vîrsta corespunzatoare. Apoi, începeau jocurile; acestea durau cinci sau sase zile, cel putin în faza în care ajunsesera în epoca clasica, cînd desfasurarea lor pare sa fi fost orga­nizata dupa un program destul de regulat si consolidat; din cele cinci sau sase zile o buna parte era destinata ritualurilor reli­gioase. Printre cele mai importante amintim

juramîntul solemn prestat în prima zi în fata altarului lui Zeus Orkios, adica "protector al juramintelor", de catre atleti, antrenorii lor si arbitri, care jurau cu totii sa participe la jocuri cu lealitate si sa res­pecte regulile acestora; grandiosul sacri­ficiu a o suta de boi, care avea loc în fata templului lui Zeus, pe altar, în ziua a treia; si procesiunea din ultima zi, ce preceda încununarea învingatorilor cu ramuri de maslin, precum si fastuosul banchet cu

sacrificiile finale. Pentru învingatori, sar­batoarea continua la întoarcerea în patrie, unde erau de asemenea întîmpinati cu toate onorurile; în cinstea lor era oferit un ban­chet public la care se cînta un imn (special compus în onoarea lor si care le preamarea victoria), aveau parte de onoruri publice si, de obicei, li se ridica o statuie.

Jocurile prilejuiau un extraordinar aflux de public, care potrivit unor calcule putea atinge, în momentele de maxima stralu­cire a întrecerilor, chiar si doua sute de mii de spectatori (douazeci de mii, exclusiv barbati, puteau gasi loc pe stadion), atrasi nu numai de evenimentul sportiv, ci si de dimensiunea religioasa, de importanta tîrgului ce se tinea cu aceasta ocazie, de frumusetea operelor de arta adunate la Olimpia (printre care si statuia din fildes si aur a lui Zeus, aflata în sanctuarul zeului, opera a lui Fidias considerata una dintre cele sapte minuni ale lumii).

în epoca romana jocurile olimpice au cunoscut o deosebita dezvoltare datorita împaratului Nero, care la întrecerile tradi­tionale a adaugat si concursuri de muzica si de poezie: la acestea din urma a parti­cipat si el însusi, cîstigînd de sapte ori. Semnificatia originara a jocurilor era însa de-acum pierduta; ele vor cunoaste un de­clin inevitabil, sanctionat prin suprimarea lor în anul 393 d.Hr. de catre împaratul Teodosius, în contextul politicii sale de eliminare a oricarei urme a vechilor culte pagîne.

Sursele relatau uneori în mod discor­dant originea mitica si instituirea jocuri­lor olimpice (vezi si Olimpia). Unele dintre acestea, confirmate de Pindar în Olimpice, 1, pun la originea olimpiadelor jocurile fune­bre în onoarea lui Pelops (vezi), jocuri în amintirea carora întrecerile s-ar fi repetat apoi cu regularitate; alte traditii, reluate

OMOLEUS

de asemenea de Pindar în Olimpice, 10, fara sa nege legatura cu jocurile funebre în onoarea lui Pelops, îi atribuie totusi întemeierea jocurilor olimpice lui Heracle, care, dupa ce a deviat cursul rîului Alfeu pentru a curata cu apa sa grajdurile lui Augias (vezi Heracle), si dupa ce a înaltat o incinta sacra la mormîntul lui Pelops si a construit douasprezece altare, cîte unul pentru fiecare divinitate din Olimp, i-ar fi închinat acest loc lui Zeus si ar fi sadit crîngul sacru (alsos) de maslini salbatici din care si în epoca istorica se luau ramuri pentru cununile ce constituiau premiul destinat învingatorilor. Diverse traditii, mentionate de Pausanias, atribuie insti­tuirea olimpiadelor altor eroi, precum Ifitos, descendent al lui Oxilos, considerat la rîndul sau de unele surse creatorul jocu­rilor olimpice. Potrivit versiunii prezentate de Pausanias, Ifitos a initiat armistitiul sacru în timpul razboiului pe care îl purta cu regele spartan Licurg, transferînd în planul abilitatii atletice disputa militara care opunea cele doua cetati. Exista si o traditie conform careia jocurile olimpice au fost întemeiate de dactylii de pe mun­tele Ida, demonii care au vegheat copilaria lui Zeus si care au inventat aceste jocuri pentru a-1 înveseli pe micul zeu.

Olimpieni (gr. 'OXujiiuoi, -u>v; lat. Olympii, -orum). Termenul indica în mod colectiv zeii din generatia lui Zeus si din cea urmatoare, care, conform povestirii lui Hesiod din Teogonia, au luat locul prece­dentei stirpe divine conduse de Cronos, cea a titanilor. în particular, în literatura latina sînt indicati prin acest nume zeii principali, care în listele canonice apar în numar de doisprezece: Iupiter, Iunona, Marte, Neptun, Vulcan, Apollo, Vesta, Ceres, Diana, Minerva, Venus si Mercur.

Olimpos (gr. "OXup.7Tog, -ou; lat. Olympus, -i). Faimos cîntaret din flaut; se spunea ca ar fi fost creatorul acestui instrument si era considerat discipolul lui Marsias (Ovidiu, Metamorfoze, 6.393).

Olintos (gr. "OXuvtfoc,, -ou; lat. Olynthos si Olynthus, -i). Erou eponim al orasului Olin­tos, din Macedonia. Era considerat fiul rege­lui Strimon si fratele lui Resos si al lui Brangas; alte traditii îl prezentau drept

fiul lui Heracle si al nimfei Bolbe. A fost ucis de un leu în timpul unei partide de vînatoare.

Prezente în literatura antica. Conon, Narra-tiones, 4.

Olla extaris. Expresie latina prin care era indicat, în cadrul sacrificiilor, recipien­tul în care se ardeau viscerele animalelor sacrificate.

Olus (lat. Olus, -i). Gigant mitic legat în traditia romana de destinele Romei si de numele colinei capitoline. Potrivit legendei, în timpul lucrarilor de excavatie efectuate în vîrful Capitoliului pentru punerea funda­tiei templului lui Iupiter Optimus Maxi-mus, ar fi fost scos la iveala un craniu de proportii gigantice. Un prezicator etrusc, întrebat despre aceasta întîmplare mira­culoasa, a explicat ca era vorba de craniul lui Olus, un gigant mitic. Descoperirea era un semn ceresc ce indica destinul exceptio­nal rezervat Romei. Pornind de la aceasta descoperire a capului lui Olus (caput OH) s-a reconstruit paretimologia numelui colinei, deformat în Capitolium.

Prezente în literatura antica. Legenda de mai sus este relatata de Arnobiu si de Servius.

Omfale (gr. 'OuqxxXT), -J\q; lat. Omphale, -es). Regina a Lidiei si sotia lui Tmolos, dupa moartea caruia a domnit singura. Referitor la raporturile sale cu Heracle, care a slujit-o ca sclav, fiind silit sa-i îm­brace vesmintele în timp ce ea purta blana de leu si ghioaga eroului, vezi Heracle.

Omodamos (gr. 'Op.6Sa;ioe;, -ou). Demon malefic din mitologia greaca. Descris într-o epigrama pseudohomerica împotriva ola­rilor ca un spiridus ce distruge produsele ceramice în timpul pregatirii lor în ate­liere si în cuptoare, era însotit în activita­tea sa distructiva de o ceata de alti demoni cu diverse nume (Smaragos, Asbetos, Sabactes etc).

Omofagie. în ritualurile dionisiace, actul de a mînca un animal sacru în care se incarna o divinitate, cu scopul de a intra în comuniune mistica cu aceasta din urma.

Omoleus (gr. 'Op.oXu)eug, -ewc;). Erou grec, fiul lui Amfion si al Niobei. A participat îm­preuna cu Amfion la construirea zidurilor

OMPHALOS

Tebei si a dat numele sau uneia dintre portile cetatii.

Omphalos (gr. ojicpocXog, -ou; lat. ompha-los, -i). Termen grecesc desemnînd anu­mite pietre în forma de ombilic ce faceau obiectul unor culte arhaice (vezi Betel). Omphalos-ul prin excelenta era cel de la Delfi, o piatra sacra ce simboliza sanctua­rul si asupra originii careia circulau le­gende dintre cele mai diverse. Se spunea ca ar fi piatra de pe mormîntul lui Python, sarpele ucis la Delfi de Apollo, al carui cult s-a afirmat apoi acolo; de asemenea, se credea ca ar fi sigiliul de la mormîntul lui Dionysos. Alte legende sustineau ca ar fi vorba despre piatra ce indica buricul pamîntului, centrul exact al pamîntului: Zeus stabilise punctul central al lumii tri-mitînd în zbor doi vulturi, unul dinspre rasarit si celalalt dinspre apus, cele doua pasari întîlnindu-se la Delfi. Potrivit altei povestiri, piatra respectiva era cea care îi fusese data lui Cronos spre a o devora în locul nou-nascutului Zeus, si pe care Cronos a azvîrlit-o apoi tocmai la Delfi. Cilindrica si cu extremitatea superioara rotunjita, piatra era pastrata în locul cel mai sacru si mai inaccesibil al templului lui Apollo, lînga tripodul de pe care Pythia îsi rostea profetiile, înfasurata într-o plasa tesuta din lîna cenusie. Apollo însusi, legiuind cele ce se cuvin a fi savîrsite de oameni, o face "asezat unde-i buricul pamîntului" (Platon, Republica, 2.427c).

> Prezente în literatura antica. Omphalos-ul din Delfi este mentionat printre altii de Pindar, de Eschil {Eumenidele, 40) si de Euripide (Medeea, 668).

► Iconografie. Reprezentari ale omphalos-uhii sacru din Delfi sînt frecvent întîlnite, mai ales în ceramica atica. în muzeul din Delfi se pastreaza o sculptura ce îl înfatiseaza si care constituie o copie antica a pietrei considerate originala. Alte copii sînt pas­trate în diferite muzee.

Omul, originea sa, vezi Creatie.

Onirocritica. Arta interpretarii viselor la greci. Era considerata o arta divinatorie (vezi Divinatie).

Oniros (gr. "Oveipog, -ou). Personificarea somnului în mitologia greaca. Considerat fiul lui Erebos si al Noptii sau al Geei,

este prezentat în Iliada ca mesager al lui Zeus, fara sa aiba însa o personalitate defi­nita, fiind adesea confundat, inclusiv în iconografie, cu Hipnos, Somnul. Uneori, mai ales în traditia populara, se pare ca Oniros s-a multiplicat într-o serie de divi­nitati minore diverse, ale caror trasaturi ramîn oricum destul de vagi. Unicul spatiu în care Oniros pare sa aiba o anumita im­portanta este cel al cultelor oraculare care prevedeau ritualul incubatiei: zeul somnu­lui era în acest caz un important vehicul al transmiterii vointei divine catre credin­cios (vezi Incubatie si Vise).

Onoarea (lat. Honos si Honor, -is). Divi­nitate abstracta venerata la Roma ca per­sonificare a valorii militare si a virtutii morale. Aici îi erau dedicate diverse tem­ple (vezi Honos si Virtus).

Onocentauri (gr. 'OvoxevxaupoL, -wv ; lat. Onocentauri, -orum). Creaturi fantastice din mitologia greaca si romana, asema­natoare centaurilor, însa cu trup omenesc si picioare de magar.

Opalia (lat. Opalia, -um). Sarbatori reli­gioase care se celebrau la Roma în onoarea zeitei Ops. Se tineau la 19 decembrie, dupa Saturnalii, Ops fiind legata în cadrul cultului de figura lui Saturn. Momentul culminant al Opaliilor îl constituia o cursa de catîri, desfasurata pentru a o îndupleca pe zeita sa protejeze animalele de munca.

Opertanei dei. Expresie desemnînd la Roma zeii infernali (de la operio, "a acoperi, a ascunde").

Opistodom (gr. bTucr#66op.oc;, -ou; lat. opis-thodomus, -i). în templele grecesti, denu­mirea spatiului opus Pronaosului (vezi), situat în partea posterioara a edificiului. Uneori îndeplinea functii analoage celor ale pronaosului, aici pastrîndu-se darurile votive; mai frecvent era însa comparabil cu sacristia din bisericile crestine, unde pe lînga daruri erau pastrate obiectele desti­nate cultului si adesea documente si arhive de stat. Acesta este înca un motiv pentru care credinciosii nu aveau întotdeauna acces la opistodom.

Opora (gr.'Onopa, -ac;). Divinitate a recol­telor de grîne, fructe si vita-de-vie, perso­nificare a toamnei. Potrivit mitului, de ea

ORACOL

s-a îndragostit Sirius (constelatie de vara). Fara a avea o personalitate individuala clar conturata, Opora asuma în literatura caracteristicile unei personificari sau ale unei alegorii.

Ops (lat. Ops, Opis). Zeita romana a abun­dentei. Straveche divinitate agrara, consi­derata de origine sabina si introdusa la Roma, conform traditiei, de Titus Tatius, era venerata alaturi de zeul Consus, pro­tector al recoltelor, precum si de Vulcan, iar o alta traditie o raporta la Rhea, cu care era identificata; în virtutea acestei identificari, era considerata sotia lui Saturn si mama lui Iupiter.

Epitete. Consivia, datorita legaturii sale cu zeul Consus; Opifera (cu acest epitet era venerata de obicei împreuna cu zeul Vulcan).

Raspîndirea cultului. în Regia din Forul roman îi era consacrata o capela la care aveau acces doar Pontifex Maximus si ves­talele. In onoarea sa aveau loc diferite sar­batori religioase: Opiconsivia se celebrau la 25 august, în strînsa legatura cu zeul Consus, patronul recoltelor adunate, care era sarbatorit putin înainte, în cadrul Con-sualiilor; Opalia, imediat dupa Saturnalii, se celebrau la 19 decembrie. în cinstea sa se faceau sacrificii si în timpul Vulcana-liilor, la 23 august.

Optiletis (gr. 'OitTiXXeTig, -iSot). Epitet prin care era indicata uneori Atena, în calitatea ei de protectoare a vederii.

Opus (gr. 'Oiroeig, -oevxog sau ' -ouvtoc ; lat. Opus, -untis). Erou grec, epo­nim al opuntienilor din Locri. Era consi­derat fiul lui Locros si al Protogeniei si descendent al lui Deucalion si al Pirei, parintii acesteia din urma; de asemenea, considerat fiul lui Zeus.

Oracol. în religia clasica termenul indica fie locul unde divinitatea îsi reveleaza vointa prin intermediul semnelor sau al unor persoane pe care le inspira în mod direct, fie revelatia însasi si continuturile sale. Unele dintre templele si sanctuarele cele mai importante, în special din lumea greaca, adaposteau oracole. Referinte la sanctuare oraculare apar deja în poemele homerice, unde sînt citate oracolele din Delos, Dodona, Pytho. Dintre acestea, ora­colul din Delfi avea sa dobîndeasca un

rol de prima importanta în Mediterana rasariteana, contopind cultul lui Apollo cu cel dionisiac de origine orientala si asu-mînd un caracter universalist capabil sa raspunda cerintelor unor popoare cu tra­ditii dintre cele mai diferite. Oracolul din Delfi constituie un punct de plecare indis­pensabil pentru o întelegere adecvata a semnificatiei oracolelor în religia si în mitologia clasica.

Vechiul nume al localitatii, Pytho, men­tionat de Homer, era interpretat de surse în mod diferit (vezi Pytho). si în privinta originii oracolului interpretarile erau diverse: potrivit poetilor tragici (cf. Eschil, Eumenidele, 1 si urm.; Euripide, Ifigenia în Taurida, 1247 si urm.), în vremuri stra­vechi ar fi fost un oracol al Geei, de la care ar fi trecut la fiica sa Temis, iar de la aceasta la Phoebe, alta fiica a Geei, care i 1-a cedat apoi lui Apollo, urmasul sau. Alte versiuni (Pausanias, 10.5.6) sustin ca ora­colul era al Geei si al lui Poseidon, iar Apollo l-ar fi obtinut de la Poseidon ofe-rindu-i în schimb o insula din apropierea Argolidei. Dupa Euripide {Ifigenia în Taurida, 1259 si urm.), Apollo a dobîndit prin forta oracolul de la Temis. Ansamblul de versiuni uneori contradictorii cu privire la afirmarea oracolului din Delfi conduce la impresia unei lupte între doua credinte si culte - unul solar, celalalt mai vechi, htonian - pentru dominatia asupra unui extrem de important centru religios. în­semnatatea oracolului (si a oracolelor în general) pare sa se lege de o perioada -cea a caderii monarhiei homerice - în care aristocratia ajunsa la putere sesizeaza nece­sitatea de a obtine o legitimare a propriei autoritati si din punct de vedere religios, apelînd, prin urmare, la confirmarea si sprijinul divin ce-i puteau fi oferite de sanc­tuare. De aici si dependenta de cuvîntul oracolului a oricarui act de o anumita im­portanta si, în consecinta, cresterea con­stanta a ponderii politice si a însemnatatii oracolului din Delfi.

Mantica era bazata pe inspiratia divina a Pythiei, preoteasa ce rostea profetiile oracolului si care, respectînd în cele mai mici detalii un ceremonial foarte precis (vezi si Pythia si Delfi), exprima vointa zeului. Ni s-au pastrat numele cîtorva preo-tese ; cea mai faimoasa dintre ele, probabil

ORACOL

un personaj istoric si nu mitic, a fost Femonoe, amintita de Pausanias (10.5.7) ca fiind prima care si-a exprimat prezi­cerile în hexametri. Numarul extraordinar de mare al credinciosilor care apelau la oracol a facut ca în vremurile de aur pito-nisele solicitate sa profeteasca sa fie chiar si trei simultan; în plus, momentul în care se putea apela la oracol - initial limitat la o unica ocazie anuala, în luna numita Bision (februarie-martie), cînd se sarbatorea nas­terea zeului - a foat extina în perioadele de mare solicitare, ajungîndu-se la posibi­litatea consultarii oracolului în orice luna a anului.

Consultantii (exclusiv barbati) respectau un ritual precis ce poate fi dedus în special din anumite pasaje din Eschil (Choeforele, 1035 ; Eumenidele, 32, 40 si urm.) si Euri-pide (Ifigenia în Taurida, 1275 si Ion, 419): ofereau sacrificii, aduceau daruri menite sa îmbogateasca sanctuarul deja bogat, si doar daca auspiciile se aratau favorabile puteau formula în scris întrebarea. Apollo, cel putin la începuturi, era consultat mai ales în ce priveste purificarea si expierea, tocmai în virtutea caracteristicilor sale de divinitate a purificarii. Asa cum se stie dintr-un mare numar de anecdote, ras­punsul (de obicei un avertisment sau o sugestie mai degraba decît o prezicere pro-priu-zisa a viitorului) era exprimat în termeni adesea ambigui, care trebuiau la rîndul lor sa fie interpretati - ceea ce facea ca raspunsurile neconforme cu adevarul sa poata fi puse pe seama unor erori de interpretare, în timp ce oracolul în sine era considerat infailibil (clerul din Delfi, însarcinat cu interpretarea raspunsurilor, pentru a evita eventualele acuzatii de a fi raportat în mod eronat cuvintele Pythiei, atribuia eroarea manierei în care credin­ciosul îsi formulase întrebarea). Verdictele divine carora li s-ar fi putut reprosa par­tialitatea si lipsa de obiectivitate au fost si ele relativ putine. Transcrierea în forma definitiva a raspunsurilor zeului, în hexa­metri grecesti, era încredintata unei caste sacerdotale, posibil de origine cretana, care a dobîndit foarte curînd un prestigiu moral si o putere politica enorme, putînd influ­enta prin intermediul oracolului deciziile politice si militare ale mai-marilor vremii (de la batalii la aliante pentru formarea

de colonii: legat de acestea din urma, Apollo era venerat cu epitetul Archegetes, conducator al expeditiei coloniale) si în egala masura viata privata a indivizilor. Oracolul si preotii delfici se vor bucura de acest enorm prestigiu de-a lungul întregii Antichitati clasice; o data cu aparitia cres­tinismului a început declinul: oracolul din Delfi s-a mentinut - ultim bastion al reli­giei pagîne - pîna în epoca lui Iulian Apostatul, asistînd însa la împutinarea treptata a adeptilor aai si a grupurilor de pelerini veniti sa-1 consulte. Suprimarea sanctuarului, ordonata de Teodosius, a avut loc în anul 381.

Daca oracolul delfic a fost cel mai impor­tant din lumea greaca, el nu a fost totusi singurul. Vara, Apollo se revela în Delos, insula sacra unde se nascusera el si Arte-mis si unde era conservat palmierul la umbra caruia Leto îi nascuse pe gemenii divini. Oracolul din Delos era initial con­sacrat unei divinitati locale numite Anios, careia i-a urmat Apollo. Spre deosebire de cel din Delfi, oracolul din Delos se exprima cu o claritate deplina. Templul, fondat potri­vit traditiei de Erisihton, fiul lui Cecrops, le era foarte drag atenienilor, care, în amin­tirea unui legamînt facut cu ocazia expe­ditiei lui Tezeu împotriva Minotaurului, trimiteau în fiecare an o solie sacra la Delos (pe o corabie care, se spunea, era cea folo­sita la vremea sa de Tezeu) pentru a oferi zeului o hecatomba. în timpul expeditiei sacre, ce se desfasura în martie-aprilie, în Atena se suspenda executarea condamna­tilor la moarte; si Socrate a beneficiat de o asemenea amînare, pentru ca în acele zile cetatea trebuia sa se pastreze pura (Platon, Phaidon, 58b-c).

Dintre celelalte oracole principale ale lui Apollo îl amintim pe cel de la Didima, lînga Milet, administrat de preotii Branhizi; apoi, oracolul din Claros, unde raspunsul nu era dat de o profetesa, ci de un barbat; cel din Hierapolis, Siria, unde zeul se exprima fara intermediere umana, prin miscari, cuvinte si miracole înfaptuite de un simulacru al sau. Pe teritoriul Greciei propriu-zise, în afara de cel din Delfi, oracolele cele mai faimoase erau la Aba (în Focida), la Acref-nion (în Beotia, consacrat lui Apollo Ptoos), la Argos (consacrat lui Apollo Deiradides) si la Teba (consacrat lui Apollo Spodios).

ORACOL

Un oracol ce prezinta caracteristici deose­bite este cel al lui Trofonios, instituit prin vointa lui Apollo la Lebadeea, în Beotia: el implica un ritual complex în care actorul principal nu era o profetesa, ci consultantul însusi. Acesta, dupa o serie de ceremonii de purificare si de sacrificii care trebuiau sa asigure bunavointa zeului, se supunea unui ritual ce presupunea coborîrea într-o pestera subterana, unde, cu picioarele atîrnînd deasupra unei prapastii, în stare de halucinatie, simtea ca se prabuseste în gol, în prezenta lui Trofonios însusi. Rolul sacerdotilor era limitat aici la interpre­tarea viziunilor avute de consultant, care se configurau într-o coborîre personala în infern. O descriere a oracolului ne este oferita de Pausanias (9.39.5 si urm.; vezi si Pestera).

Mai vechi decît cel din Delfi si multa vreme socotit cel mai important din Grecia, înainte de a fi depasit de cel delfic, a fost oracolul lui Zeus de la Dodona. Considerat de origine egipteana, acesta ar fi fost pere­chea oracolului lui Zeus Ammonius din oaza egipteana Siwah. Potrivit lui Herodot (2.54-55), la originea celor doua oracole ar fi stat rapirea a doua preotese egiptene, duse în cele doua asezari unde si-au început activitatea profetica; sau, în alta versiune, zborul a doua porumbite, care au plecat din Teba si s-au oprit apoi în cele doua locuri. Cele trei profetese de la Dodona îsi alcatuiau raspunsurile dupa fosnetul frun­zelor din padurea de stejari ce înconjura sanctuarul; ele erau numite, respectînd legenda zborului porumbitelor, Peleiai (Peleiade), adica "porumbite", poate si pentru ca, asa cum sugereaza Herodot, modul lor de a vorbi semana cu un ciripit de pasari; iar zborul porumbeilor facea la rîndul sau obiectul interpretarii man-tice. O misterioasa casta sacerdotala, Sellii, traia în sanctuarul din Dodona: acestia sînt descrisi de Homer în Iliada ca inter­preti care "se culca [...] pe jos cu picioarele-n veci nelaute" (Iliada, 16.234 si urm.; vezi si Dodona).

Unele oracole din Grecia se bazau pe principiul Incubatiei (vezi), adica dadeau raspunsuri prin intermediul viselor trimise credinciosilor care dormeau în sanctuare. Oracole de acest gen erau cel al lui Amfia-raos de la Oropos, în Atica, asezat pe locul

unde, potrivit traditiei, Amfiaraos fusese înghitit de maruntaiele pamîntului si a ajuns, viu fiind, în împaratia mortilor (o relatare a episodului se gaseste în cartea a Vil-a a Tebaidei lui Statiu, confirmînd popularitatea de care se bucura mitul si în epoca romana), si mai ales cele - nume­roase - consacrate lui Asclepios, veritabile spitale unde tratamentele ce trebuiau ur­mate erau sugerate prin vise, iar credin­ciosii aveau nevoie de interpreti-medici. Sanctuare celebre consacrate lui Asclepios se aflau în Epidaur si Cos, dar si în Egina si Sicion.

Un oracol deosebit, desi mai putin cunos­cut, era cel din Patrai (actualul Patras, în Ahaia); aici, în fata sanctuarului Deme-trei, se afla o fîntîna în care, îndeplinind ritualuri adecvate, credinciosii ce sufereau de vreo boala introduceau o oglinda: sco-tînd-o din apa, interpretau figurile formate pe oglinda uda drept raspuns la întreba­rile lor (Pausanias, 7.21.12). La fel de inso­lit era modul în care exprima profetiile oracolul lui Hermes din sanctuarul de la Fare, în Ahaia: dupa ce formula întrebarea în fata statuii zeului, consultantul trebuia sa-si astupe urechile si sa traverseze piata; primele cuvinte pe care le auzea dupa ce-si destupa urechile trebuiau interpretate ca raspuns al zeului (Pausanias, 7.22.3). în schimb, oracolul lui Heracle din Bura, tot în Ahaia, era mai degraba asemanator unei sarade: pe o masa speciala se aruncau patru zaruri, iar raspunsul se obtinea consultînd un tabel de interpretare inscriptionat pe aceeasi masa si care explica semnificatia diferitelor combinatii posibile ce rezultau dupa o aruncare (Pausanias, 7.25.10). Printre oracolele grecesti mai excentrice se numara si cel din Efira, în Epir, unde se obtineau efecte de-a dreptul spectaculoase, probabil cu ajutorul unor mecanisme spe­ciale ce trebuiau sa creeze iluzia aparitiei spiritelor unor morti. Foarte frecventat si de greci - cel putin începînd din secolul al V-lea î.Hr. - a fost oracolul lui Ammon din oaza Siwah, aflata în desertul egip­tean : asa cum am aratat, desi de origine egipteana, acesta era considerat în lumea clasica un oracol al lui Zeus (printre cei mai celebri vizitatori ai sai s-a numarat si Alexandru cel Mare).

ORBIRE

Chiar daca oracolele cele mai faimoase ale Antichitatii au fost grecesti, Roma le-a avut si ea pe ale sale. Cele mai vestite erau cel al Sibilei din Cumae, cel al zeului Faunus din Tivoli si cele ale zeitei Fortuna din Palestrina (unul dintre cele mai vene­rate si mai frecventate) si din Antium. O culegere a raspunsurilor Sibilei din Cumae o reprezentau asa-numitele Carti Sibiline; pe lînga acestea mai exista o culegere atri­buita unui profet mitic si numita Carmina Marciana, inspirata de Marte. O serie de profetii redactate în hexametri, culese de un anume Iulian Caldeeanul, contemporan cu Marcus Aurelius, constituia asa-numi­tele "oracole caldeene", al caror limbaj bizar da pe alocuri senzatia ca avem realmente de-a face cu texte scrise în stare de transa: este vorba, în mare parte, de precepte refe­ritoare la cult (în special al Soarelui si al Focului) si de indicatii si sugestii pentru evocarea zeilor si iesirea sufletului din trup, într-o mixtura de elemente religioase si practici magice (pentru alte detalii si teme înrudite vezi si Divinatie, Haruspicii, Auguri, Prezicator).

Orbire. Mitologia înregistreaza mai multe personaje (poeti, prezicatori, ghicitori) afec­tati de diminuarea sau pierderea vederii. Cazul cel mai cunoscut este acela al lui Homer; potrivit unor izvoare antice, con­ditia sa era sugerata chiar de numele pe care îl purta: Homer ar putea însemna "cel care nu vede". Aceasta interpretare, adop­tata de scriitorii greci si latini, pare sa-si afle confirmarea în cîteva portrete antice ale aedului legendar, portrete care, pe lînga vîrsta înaintata, îi evidentiaza tocmai con­ditia de orb. Ideea cecitatii lui Homer apare în Imnul homeric catre Apollo (v. 172), adica prin secolul al Vl-lea î.Hr, inspirîn-du-se probabil din descrierea cîntaretului Demodocos, si el orb, amintit în Odiseea (8.62 si urm.), despre care se spune ca "muza-i dete darul/ Sa cînte-asa frumos ca nimeni altul". Precedente ale imaginii cîntaretului orb întîlnim în Orientul si în Egiptul antic; ele sînt legate, probabil, de constatarea ca uneori orbii pot fi în­zestrati cu minunate însusiri ale memo­riei. Iar memoria, potrivit unei maxime de la Delfi, "este vederea celui orb". Astfel, începînd cu Homer, orbul devine simbolul

poetului si al bardului itinerant. Orb este si cîntaretul mitic Tamiris, care s-a luat la întrecere cu muzele, fiind însa lipsit de vedere de catre acestea (Iliada, 2.594 si urm.).

De multe ori, orbi sînt si prezicatorii, ca si cum viziunea viitorului sau a ceea ce pentru toti ceilalti oameni este inscrutabil presupune un tip de vedere aparte, ce o exclude pe aceea naturala omeneasca. Asemenea poetilor, prezicatorii sînt înzes­trati cu un dar aparte al zeilor, acela al viziunii si al profetiei. Uneori, orbirea pre­zicatorului este consecinta lucrurilor pe care, multumita clarviziunii sale, a izbutit sa le zareasca si care ar fi trebuit sa ramîna ascunse vederii omenesti, de pilda zeitele îmbaindu-se sau anumite taine divine. Este cazul prezicatorului Tiresias, orbit de Atena pentru ca o vazuse îm­baindu-se în apele unui izvor, sau de Hera, mîniata din cauza descrierii pe care el o facuse placerilor iubirii; orbirea îl obliga sa apeleze la fiica sa, Manto, la rîndul ei prezicatoare, care îi descrie amanuntit zborul pasarilor, iar el, datorita clarviziu­nii sale, este în masura sa-1 interpreteze. Ca pedeapsa divina, orbirea îl loveste si pe Fineu, un alt prezicator mitic, care îsi orbise fiii în urma unei acuzatii minci­noase a mamei lor vitrege, fiind pedepsit cu acelasi chin. Orbirea apare si în mitul lui Orion, care este pedepsit în acest chip pentru ca încercase sa o violeze pe Merope, fiica lui Enopion; el îsi ya redobîndi vederea în urma unei calatorii întreprinse în Orient, în cautarea razelor soarelui în masura a-1 însanatosi. Orb, însa într-un context diferit, este si Oedip, care îsi ia singur vederea, pedepsindu-se astfel pen­tru a-si ispasi crima dubla. Despre auto-orbire vorbeste si o traditie referitoare la un personaj istoric, filosoful Democrit, care si-ar fi luat vederea pentru a-si îm­piedica mintea sa fie distrasa de imaginile lumii exterioare. încercarea de a exclude viziunea fizica a lumii pentru a privilegia dimensiunea memoriei, a clarviziunii divine sau a reflectiei filosofice presupune, ca o consecinta, ca, în lumea arhaica si clasica, ochiul poetilor si al profetilor se stinge în orbire pentru a lasa loc unor viziuni neo­menesti, în Antichitatea tîrzie, aceeasi îm­prejurare conduce la rezultate diametral

J

OREIOS

opuse, acordînd, atît în filosofie (sa ne gîndim la Plotin), cît si în iconografie, o importanta enorma privirii: ochii mari, fixati într-o viziune ce nu apartine acestei lumi caracterizeaza nenumarate imagini începînd cu secolul al III-lea.

Uneori, zeii aduc orbirea, lipsindu-i pe oameni nu numai de vedere, ci si de ratiune, rapindu-le mintile pentru a-i pedepsi, dar adesea si pentru a-i salva. în anumite rituri misterice, cum sînt acelea ale lui Trofonios de la Lebadeea, initierea cuprindea si o experienta de orbire fictiva, obtinuta prin închiderea credinciosului în adîncul peste­rii oraculare, unde acesta ramînea, pentru un interval de timp variabil, experimentînd întunericul absolut si pierderea notiunii de timp si de spatiu. Nevederea reprezinta o dimensiune ce duce la lumea htoniana, la zeitatile subterane: figura lui Fineu trebuie legata de dimensiunea infernala, întrucît palatul sau se afla la hotarul împaratiei tenebrelor, a carei intrare el i-o poate indica lui Frixos (vezi Fineu). Pentru Homer, lumea infernala este "întunecata negura a lui Hades", unde se pune accent pe o vedere confuza si pe lipsa de lumina. Dimpotriva, zeul care vede totul este Helios, Soarele, în masura sa lumineze cu razele sale orice ungher. De aceea, Soarele cunoaste totul: în Imnul homeric catre Demetra, el este cel care îi dezvaluie zeitei, disperata din cauza disparitiei fiicei sale Persefona, ca Aidoneus, sau Hades, regele infernului, a rapit-o; tot el dezvaluie tai­nele celorlalte zeitati, ca iubirea, zadarnic ascunsa, a Afroditei pentru Ares, care stîr-neste mînia lui Hefaistos (pentru detalii, vezi Persefona si, respectiv, Hefaistos).

Daca cei doi ochi reprezinta normalita-tea conditiei omenesti, iar prezenta mai multora (ca în cazul lui Argos, care avea un numar neprecizat de ochi, probabil o suta, din care cîtiva erau mereu deschisi, chiar atunci cînd ceilalti dormeau) carac­terizeaza creaturile monstruoase ori înzes­trate cu capacitati vizuale extraordinare, mai exista si fapturi care nu sînt oarbe, dar au o vedere redusa, dispunînd de un singur ochi. Este cazul ciclopilor: Polifem e protagonistul celui mai celebru episod de orbire din mitologia clasica. Limitarea sa (un singur ochi în mijlocul fruntii) îl pla­seaza într-un stadiu primitiv sau grosolan,

într-o conditie de capacitate marginita în ce priveste nu numai vederea, ci si înte­legerea (dupa cum arata prostia cu care striga, o data orbit, fara sa-si dea seama de implicatiile afirmatiilor sale, ca "Ni­meni" 1-a lovit). Orbirea în sine reprezinta unul din cele mai sugestive episoade din întreaga Odisee, prilejuind un mare numar de reprezentari în operele de arta antice: "Cînd paru-n foc sta gata sa s-aprinda,/ Macar ca-i verde, [...] atunci îl iau din vatra,/ M-apropii de ciclop. Ceilalti alaturi/ îmi stau; un zeu curaj nebun ne-nsufla./ Ai mei însfaca parul, si tuguiul/ îl afundara-n ochiul lui. Eu grabnic/ Ma salt în sus si-nvîrt. Precum cînd unul/ O grinda de corabii sfredeleste/ Cu sfredelul, ceilalti de jos unealta/ O-nsfaca de-o curea de ambe laturi/ si repede o misca, de se-nvîrte/ Mereu tot sfredelind, asa si-n ochiul/ Ciclopului roteam noi arzatorul/ Taciune, de curgea în juru-i sînge./ Se pîrjolira pleoape si sprîncene,/ Se mistui a ochiului lumina,/ si ochiul sfîrîia din radacina./ Precum cînd un fierar, gatind un mare/ Topor sau un hîrlet, în apa rece/ înfige fierul ars, calindu-1 astfel/ si otelindu-1, sfîrîie-atunci fierul/ Grozav, asa tot sfîrîia si ochiul/ Ciclopului, cînd rasuceam noi parul" {Odiseea, 9.378-394).

Orbona (lat. Orbona, -ae). Divinitate vene­rata de romani ca protectoare a femeilor sterile si a parintilor care si-au pierdut fiii.

Orcus (lat. Orcus, -i). Termen utilizat uneori în poezia latina pentru a indica infernul (vezi Lumea de dincolo). Utilizat deja de Ennius, termenul apare la Plaut si la Cicero ca sinonim al lui Pluton, însa, desi acestia îl considera o figura divina, mitologia nu a transmis povestiri referitoare la el si nu i-a definit caracteristicile.

Oreade (gr. 'OpeiaSeg, -aiv ; lat. Oreades, -um). Nume prin care sînt indicate în gene­ral nimfele muntilor. în functie de mun­tele pe care locuiau, puteau primi si un nume specific. Sursele literare ne-au trans­mis numele ideelor (oreadele care traiau pe muntele Ida), al citeronidelor (cele de pe muntele Citeron) si multe altele.

Oreios (gr. "Opeiog, -ou). Epitet al lui Dio-nysos, numit astfel întrucît era venerat pe

ORESITROPOS

munti (gr. oros, "munte" - n.t.). Peregri­narile pe munti faceau într-adevar parte din ritualurile Misterelor Dionisiace.

Oresitropos (gr. 'OpecriTpoTiog, -ou). Nu­mele unuia dintre cîinii lui Acteon.

Oreste (gr. 'Opeerrrig, -ou; lat. Orestes, -ae si -is). Erou grec, fiul lui Agamemnon si al Clitemnestrei si fratele Electrei si al Ifi-geniei (vezi schema de la rubrica Atridul). Cînd Egist si Clitemnestra i-au asasinat tatal, Oreste a fost salvat de sora sa Elec-tra, care 1-a ajutat sa ajunga în secret la Strofios, regele Focidei si sotul Anaxibiei, sora lui Agamemnon. Aici a fost crescut Oreste, legînd o prietenie profunda si dura­bila cu fiul regelui, Pilade. Devenit adult, el s-a întors în taina la Argos împreuna cu Pilade si a razbunat moartea tatalui sau, ucigîndu-i pe Clitemnestra si Egist. Dupa ce si-a ucis mama a fost însa urmarit de erinii, care i-au provocat nebunia, silindu-1 sa vagabondeze dintr-un loc în altul, prada delirului. în cele din urma, la sugestia Atenei, s-a refugiat în cetatea ateniana, unde s-a prezentat în fata Areopagului, tribunalul cetatii, caruia zeii îi încredin­tasera sarcina de a decide soarta eroului (cf. Eschil, Orestia).

Potrivit unei alte versiuni (Euripide), Apollo i-a revelat ca s-ar putea vindeca de nebunie doar mergînd la Chersones, în Tau-rida, si luînd de acolo statuia lui Artemis. Ascultînd oracolul, Oreste a plecat la drum cu prietenul Pilade; la sosirea în Taurida cei doi au fost capturati de oamenii locului, care, potrivit obiceiurilor lor, au hotarît sa îi sacrifice lui Artemis întrucît erau straini. Preoteasa lui Artemis ce trebuia sa se ocupe de acest sacrificiu era însa Ifigenia, sora lui Oreste ; cei doi frati s-au recunoscut si, împreuna cu Pilade, au fugit din Taurida, luînd cu ei statuia.

Dupa întoarcerea în Pelopones, Oreste a luat în stapînire regatul Micenei, care fusese al tatalui sau, si s-a casatorit cu Hermione, fiica lui Menelaos, dupa ce 1-a ucis pe Neoptolem (vezi).

Daca povestea lui Oreste poate fi rezu­mata în linii mari astfel, toti poetii care au scris despre el i-au adus modificari, uneori semnificative. In versiunea home­rica, de exemplu, care se profileaza mai cu seama în Odiseea, Oreste îi ucide pe Egist

si Clitemnestra fara sa sovaie; elementul eriniilor nu apare, iar fapta sa este un pur gest de justitie. Versiunea lui Stesihor si cea a lui Pindar au ca loc de desfasurare Sparta; în plus, la Stesihor, Clitemnestra are un teribil vis premonitoriu; îndata dupa ce o ucide, Oreste începe sa fie urmarit de erinii, iar Apollo îi da un arc pentru a se apara împotriva lor. Eriniile îsi declan­seaza imediat persecutiile si în versiunea lui Eschil, în timp ce la Sofocle Oreste încearca doar o ezitare fireasca în fata ma-tricidului; tema eriniilor reapare la Euri­pide, eliberarea de acestea complicîndu-se prin lunga calatorie spre pamîntul Tau-ridei, asa cum s-a vazut. Facînd abstractie de variantele prezentate de mitografi tîrzii, precum Hyginus, care uneori încearca sa lege copilaria sau batrînetea lui Oreste de alte personaje ale mitului, este interesant de observat ca în timpul lui Pausanias exis­tau înca multe localitati ce pastrau mar­turii si amintiri legate de tragicul destin al personajului: la Megalopolis, în Mese-nia, era un loc unde - se spunea - Oreste, pentru a se vindeca de nebunie, si-a smuls cu dintii un deget; la Atena exista un altar ce amintea verdictul prin care Areopagul îl eliberase de persecutia eriniilor; în alte locuri era indicata prezenta unor altare unde eroul fusese purificat s.a.m.d. Apoi, unele episoade si elemente ale povestii sale erau relatate în tragedii pierdute sau reproduse în imagini pictate pe vase, fara ca sursele cunoscute de noi sa fi pastrat vreo marturie privitoare la ele.

► Prezente în literatura antica. Cele mai importante sînt reprezentate de Homer, Iliada si Odiseea ; Nostoi (poem ciclic); Ste­sihor, Orestia ; Pindar, Pythice, 11; Eschil, Orestia (trilogie cuprinzînd Agamemnon, Choeforele, Eumenidele); Euripide, Elec-tra, Ifigenia în Taurida si Oreste ; Blossius Aemilius Dracontius, Oreste.

► Prezente în literatura moderna si contem­porana. G. Rucellai, Oreste (tragedie inspi­rata din Ifigenia în Taurida a lui Euripide); Voltaire, Oreste ; V. Alfieri, Oreste; W. Goethe, Ifigenia în Taurida ; H. von Hofmannstahl, Electra; J.-P. Sartre, Mustele; E. O'Neill, Din jale se întrupeaza Electra ; G. Ritsos, Oreste.

► Iconografie. Mitul lui Oreste este frecvent reprezentat în arta greaca, în special în pictura pe vase. Scenele reproduse cel mai

ORFEU

des sînt cele referitoare la Egistofonie (uciderea lui Egist - n.t.) si la persecutia eriniilor; mai putin frecvent este repre­zentat episodul matricidului. în sculptura, subiectul era prezent în doua metope ale templului Heraion de la gura rîului Sele, devenind apoi destul de raspîndit în epoca elenistica; în arta romana, povestea lui Oreste era reprezentata adesea în pictura si pe sarcofage.

Oresteu (gr. "Opeo-freug, -iuq; lat. Ores-theuSj -i). Erou grec, fiu al lui Deuealion si

rege al Etoliei. Este amintit ca martor al unui miracol unic: una dintre catelele sale a adus pe lume o bucata de lemn, pe care Oresteu a îngropat-o si din care a rasarit în mod miraculos o coarda de vita-de-vie încarcata cu ciorchini de struguri. Sur­prins de aceasta minune, Oresteu i-a dat fiului sau numele Fitios, care are aceeasi radacina ca si verbul grecesc (puTeuw, "a creste, a cultiva" (Pausanias, 10.38.1).

Orfeu (gr. 'Opcpeug, -ewg; lat. Orpheus, -eos sau -ei). Personaj din mitologia greaca, considerat cel mai celebru dintre poetii care au trait înaintea lui Homer. Potrivit traditiei celei mai raspîndite, era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) si al muzei Ca-liope si a trait în Tracia în epoca argonau­tilor, pe care i-a însotit în expeditia întreprinsa în cautarea lînii de aur. Apollo însusi i-a daruit lira, iar muzele l-au înva­tat sa cînte la ea; cu acest instrument el fermeca, raspîndind armonii divine, nu numai animalele salbatice, ci pîna si pie­trele, arborii si obiectele neînsufletite de pe povîrnisurile Olimpului, care se miscau din loc si îl urmau ca sa asculte minu­natele sunete ale lirei sale de aur.

Dupa întoarcerea din expeditia argonau­tilor (în timpul careia, cu arta sa, a reusit sa domoleasca valurile marii în furtuna si sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat în Tracia, unde s-a casatorit cu nimfa Euridice. într-o zi, fugind ca sa scape de pastorul Aristeu, aceasta a fost mus­cata de un sarpe veninos si a murit: Orfeu a urmat-o atunci în salasul lui Hades, tot cu lira în mîna, reusind sa suspende cu ajutorul ei pîna si chinurile damnatilor; arta sa 1-a ajutat sa-si redobîndeasca sotia de la cele mai crude dintre divinitatile gre­cilor. Rugamintile aveau sa-i fie îndepli­nite însa cu o conditie : nu trebuia, pentru

nici un motiv, sa se întoarca spre a-si privi sotia pîna ce nu vor fi iesit amîndoi din casa lui Hades. Orfeu a respectat aceasta conditie pîna în pragul infernului; cînd era însa gata sa treaca hotarul fatal, îm­pins de teama si nerabdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucînd s-o vada pe Euridice disparînd din nou în adîncurile infernului. Un pasaj din tragedia Alcesta a lui Euri-pide sugereaza totusi si existenta unei alte versiuni a mitului, potrivit careia Euridice a fost salvata,

Disperarea provocata de pierderea defi­nitiva a Euridicei 1-a facut pe Orfeu sa dis­pretuiasca si sa insulte femeile din Tracia; în cele din urma, exasperate, acestea s-au razbunat sfîsiindu-1 în bucati, prada exta­zului specific orgiilor bahice (conform ver­siunii lui Eschil, reluata cu unele variante de Pausanias, 9.30.5).

Dupa moartea sa, muzele i-au adunat ramasitele si le-au îngropat la Libetra, pe muntele Olimp ; potrivit traditiei (Filostrat si Fanocles), capul lui Orfeu a fost aruncat în fluviul Hebru, de unde a ajuns în mare, fiind dus de valuri pe insula Lesbos. Aici, întrucît continua sa vorbeasca, pronuntînd oracole, în concurenta cu Apollo, a fost redus definitiv la tacere de Apollo însusi. Poetii spun ca si lira sa a fost adusa în Lesbos; ambele traditii se refereau probabil la recu­noasterea rolului de prima marime pe care insula Lesbos 1-a avut în Grecia în dome­niul muzicii si al poeziei.

Astronomii sustineau ca lira lui Orfeu a fost transformata în constelatie de catre Zeus, la interventia lui Apollo si a muzelor.

Miticului poet si cîntaret trac îi erau atribuite numeroase compozitii poetice; multe dintre ele sînt creatii ale literatilor scolii alexandrine, în timp ce data compu­nerii altora nu poate fi plasata mai devreme de secolul al Vl-lea î.Hr.

în ansamblu, miturile referitoare la Orfeu par sa îsi aiba originea în traditii diverse si uneori contradictorii, grupate abia ulterior într-o secventa mai organica. Astfel, personajul este considerat originar cînd din Tracia, cînd din regiunea mun­telui Olimp ; rolului sau de aed i se adauga acela (presupus si de unii cercetatori din epoca contemporana) de mare preot trac, a carui existenta istorica era socotita posi­bila ; diversele episoade mitice (dragostea

ORFEU

pentru Euridice si calatoria în infern, par­ticiparea la expeditia argonautilor etc.) apar în esenta fara legatura între ele, independente. însasi opera sa poetica se prezinta ca un ansamblu destul de etero­gen, alcatuit din imnuri si o opera de dimensiuni mai mari, Argonautica, cu o cronologie incerta si variata. în realitate, complexul miturilor referitoare la Orfeu si cel al operei literare puse pe seama sa reprezinta marturia unei experiente mis­tice si religioase fundamentale traite în Grecia în jurul secolelor VII-VI î.Hr., cu­noscuta în general sub numele de Orfism (vezi): fenomen larg raspîndit si cu origini probabil mult mai îndepartate, manifestat în special în domeniile literar, filosofic si religios, cu efecte a caror prezenta este clar atestata de izvoarele literare, chiar si atunci cînd orfismului îi este negata cali­tatea de religie propriu-zisa.

Atribute. Pîna în secolele V-IV î.Hr. Orfeu este reprezentat fie în vesminte grecesti, cu chiton ori cu alta îmbracaminte lunga pîna la glezne, fie gol ori pe jumatate dez­bracat ; doar în epoca urmatoare el apare îmbracat în vesminte tracice, cu boneta tipica din piele de vulpe, înlocuita, în plina epoca elenistica, de boneta frigiana, înso­tita de o îmbracaminte luxoasa, lunga si brodata, sau uneori pe jumatate dezbracat, doar cu o mantie scurta pîna la genunchi. Prezenta lirei este un element aproape constant si permite o identificare sigura a personajului.

Raspîndirea cultului. Orfeu se bucura de o veneratie aparte în locurile asociate de mit cu viata sa: muntele Olimp, TYacia, Libe-tra, insula Lesbos, orasul Dion din Mace­donia. Pentru aspectele religioase legate de figura lui Orfeu vezi Orfism.

Prezente în literatura antica. Mentionat, asa cum s-a vazut, ca poet el însusi si autor de opere poetico-religioase, în literatura clasica Orfeu este amintit frecvent si în contextul miturilor referitoare la el. Numele lui apare pentru prima oara, din cît se pare, într-o scriere a lui Ibicos din Rhegium, în secolul al VH-lea î.Hr.; par­ticiparea sa la aventurile argonautilor si celebra poveste a iubirii pentru Euridice sînt amintite mai ales de Eschil (Copiii, Edonii), Platon, Hermesianax, Fanocles, Aristofan (Broastele); în Culex, la Vergiliu (Georgicele, 4), Ovidiu (Metamorfoze, 10

si 11), Lucan (Orfeu, versuri pierdute), Valerius Flaccus (Argonautice) si în ano­nimele Argonautice orfice.

> Prezente în literatura medievala, moderna si contemporana. Personajul Orfeu a fost exploatat enorm de literatura din toate timpurile. B. Metge, în Visul, îl plaseaza printre protagonistii dialogului sau ima­ginar cu Tiresias si Ioan I al Cataloniei si Aragonului. Un scurt poem englezesc, inti­tulat Sir Orpheus, reia punctele importante ale mitului sau. De o mare celebritate s-a bucurat Povestea lui Orfeu scrisa de Poli-ziano, careia i-au urmat Orfeu si Euridice a lui R. Henryson, Orphoei tragoedia a lui Tebaldeo (versiune a operei lui Poliziano), El marido mas firme de Lope de Vega, libre­tul Euridice al lui O. Rinuccini, poemele Orfeu de J. de Jâuregui si Orfeu în limba castiliana de J. Perez de Montalbân, Divi­nul Orfeu de Calder6n de la Barca, libretul lui Ranieri de' Calzabigi pentru Orfeu si Euridice de Gluck, Orphoei tragoedia, tra­gedie în cinci acte, probabil o versiune a operei lui Poliziano (secolul al XVIII-lea), tragedia Ditirambul trandafirului de A. Si-kelianâs, bazata pe presupusele ultime cu­vinte ale muribundului Orfeu, Orfeu de J. Cocteau, baletul Orfeu vaduv de A. Sa-vinio, Orfeu în infern de G. Raimondi, drama Orfeu negru de V. de Moraes, drama Euridice de J. Anouilh, romanul Orfeu în paradis de L. Santucci. în povestirea întoar­cerea Euridicei, cu subtila ironie, Gesualdo Bufalino sugereaza ca, la iesirea din infern, Orfeu s-a uitat înapoi intentionat. Ca sim­bol al artei poetice, Orfeu este mentionat într-un mare numar de compozitii, de la Sonetele catre Orfeu ale lui R.M. Rilke pîna la Orfeu razvratit de M. Torga si Cîntecele orfice ale lui D. Campana.

Deosebit de importante sînt si cîteva opere muzicale dedicate personajului, de la Orfeu de Monteverdi la operele lui Peri, Caccini, Gluck, Haydn, Offenbach, Casella, A. Savi-nio (sus-mentionatul Orfeu vaduv).

> Iconografie. Orfeu era reprezentat, potrivit lui Pausanias (10.30.6), în celebra Nekyia, fresca asa-numitei Lesche a cnidienilor de la Delfi, care s-a pierdut; cunoastem în schimb o metopa a Tezaurului sicionienilor de la Delfi si numeroase reprezentari pe vase pictate, ale caror teme predilecte sînt coborîrea lui Orfeu în infern, Orfeu si Euri­dice, Orfeu cîntînd din lira ; nu lipsesc nici reprezentarile mortii violente a cîntare-tului. în lumea elenistico-romana, Orfeu

ORFISM

este frecvent înfatisat în picturile din Pompei si într-un mare numar de mozai­curi pavimentale provenind în special din Italia, Africa si Galia. în acest tip de repre­zentari prevaleaza clar iconografia lui Orfeu în calitate de cîntaret care îmblîn-zeste fiarele, subiect ce se preteaza la solu­tii foarte aerisite si elaborate, cu figuri de animale si peisaje. Schema iconografica a lui Orfeu fermecînd animalele se va regasi pe scara larga în arta crestina, unde va fi reluata fara variante substantiale si încar­cata de noi semnificatii simbolice, pîna la a deveni reprezentarea canonica a Bunului Pastor.

Orfîsm. Asociat cu miticul poet si cîntaret trac Orfeu (vezi), numele indica un curent de gîndire si o experienta religioasa si mis­tica manifestata în Grecia probabil cu înce­pere din secolul al VH-lea î.Hr. si legata de forme de gîndire precum pitagorismul. Orfismul este atestat de o serie de texte literare (imnuri si o compozitie de mari dimensiuni, Argonautica) atribuite de tra­ditie lui Orfeu însusi, texte ce sînt însa în realitate opera a diversi autori si dintre care o parte au fost probabil compuse în secolul al Vl-lea î.Hr. Aceste texte, con­siderate punct de referinta esential al orfismului, nu sînt lipsite de ambiguitati si pun problema de a întelege daca se poate vorbi despre simple opere literare si poe­tice sau daca, dimpotriva, ele constituie reflectarea unei noi religii propriu-zise sau cel putin a unei noi atitudini religioase si filosofice. Asupra acestei probleme, pentru rezolvarea careia sursele antice nu ne sînt întotdeauna de ajutor, s-au oprit cerceta­torii moderni, care, dincolo de divergentele în privinta unor puncte chiar si fundamen­tale, au clarificat cel putin caracteristicile cele mai semnificative ale orfismului. Au fost evidentiate raporturile dintre orfism si pitagorism si dintre orfism si filosofia platoniciana; a fost reliefat aspectul doc­trinar legat de viziunea asupra lumii de dincolo, considerata loc de rasplata pentru cei buni si de pedeapsa pentru cei rai, potri­vit unei conceptii fara corespondent în gîn-direa greaca anterioara ; a fost subliniata aparitia în textele orfice a conceptiei doc­trinei metempsihotice sau a transmigrarii sufletelor, la care se refera Piridar în Olim­pice, 2 si care beneficiaza de o elaborare mult mai complexa la Platon. Au fost apoi

studiate acele pasaje (de la Platon la Herodot, de la Hipolit al lui Euripide la Broastele lui Aristofan) în care par sa existe referiri mai precise la orfism ca an­samblu de norme si doctrine cu caracter religios. Rezulta de aici un cadru care, chiar daca mi îngaduie afirmarea exis­tentei orfismului ca religie propriu-zisa, permite totusi recunoasterea destul de clara a existentei în religia greaca tradi­tionala a unui punct de cotitura, al carui autor si martor a fost orfismul, adunînd adeptii în jurul unei serii de credinte (me­tempsihoza, o lume de dincolo ca rasplata a meritelor din viata pamînteasca) si de norme (devotiunea, castitatea, abtinerea de la consumul de carne etc). Din punctul de vedere al mitologiei, deosebit de inte­resanta este cosmogonia orfica, la baza careia este plasat Cronos, Timpul, parin­tele Eterului, al Haosului si al lui Erebos. Cronos a zamislit în Eter un ou, din care s-a nascut Phanes : acesta a fost creatorul tuturor zeilor si primul suveran divin (vezi si Ou). Phanes si Noaptea, fiica sa, îi vor zamisli pe Uranos si Geea, iar din acestia se va naste stirpea zeilor, potrivit teogo-niei traditionale (vezi Teogonie). Din unirea lui Zeus cu Demetra va aparea apoi Core, de la care se va naste Dionysos, cunoscut si sub numele de Zagreus: pe cînd era copil, titanii l-au atras cu niste jucarii si au izbutit în felul acesta sa-i vina lesne de hac, sfîsiindu-1 în bucati si devorîndu-1; credeau ca astfel îl vor împiedica pe Zeus sa-i transmita puterea ; Atena a reusit sa salveze însa inima lui Zagreus, i-a dat-o lui Zeus iar acesta, înghitind-o, a zamislit un nou Dionysos, fiul Semelei. Orficii con­siderau ca la natura umana participa atît divinitatea, cît si dimensiunea titanica si rea, oamenii provenind din cenusa tita­nilor care ucisesera si devorasera copilul divin. în acest ansamblu, uneori contra­dictoriu, de vechi legende cosmogonice apareau adesea variante : de pilda, în locul lui Phanes apare uneori figura lui Eros.

Orgie (gr. xa 'opŢia; lat. orgia, -orum). Termen grecesc (neutru plural) care la ori­gine desemna în mod generic actele reli­gioase. Era utilizat în particular pentru a indica ritualurile misterice, mai ales cele dionisiace. Acestea din urma permiteau credinciosului sa intre în comuniune cu

ORHOMENOS

zeul, eliberîndu-i instinctele de constrînge-rile impuse de rationalitate si de regulile convietuirii civilizate si lasînd cale libera unor forme de veritabila alienare mentala sau isterie colectiva, care erau canalizate în ritualul religios. Aspectele specifice ras­turnarii ordinii civile si sociale ce carac­terizau riualurile dionisiace (de exemplu, ciopîrtirea de viu a unui animal si consu­marea carnii sale în stare cruda, ratacirile în stare de salbaticie pe munti, abolirea normelor si a con8trîngerilor impuse de societate vietii sexuale) au contribuit în timp, începînd înca din epoca elenistica, la a conferi termenului semnificatia pe care o are în prezent în limbile moderne.

Orhomenos (gr.'Opxo^evâg, -ou; lat. Orho-menos sau Orhomenus, -i). Erou grec, fiul lui Zeus si al Hesionei. Era considerat epo­nimul cetatii Orhomenos din Beotia.

Orient, vezi Occident si Orient.

Orion (gr. 'QpCwv, -wvog ; lat. Orion, -onis). Gigant si vînator mitic grec, renumit pentru frumusetea sa, fiul lui Hirieu din Hiria, Beotia. Pentru mitul referitor la nasterea sa, mai degraba straniu si probabil destul de tîrziu, vezi Hirieu. Ajuns în insula Chios, Orion s-a îndragostit de Merope, fiica rege­lui Enopion; beat fiind, a violat-o ; cu aju­torul lui Dionysos, Enopion 1-a pedepsit orbindu-1. Orion a apelat atunci la oracol, de la care a aflat ca îsi putea recapata vederea doar expunîndu-si ochii razelor soarelui. S-a îndreptat spre Lemnos, unde traia Hefaistos; acesta i 1-a dat drept calauza pe Chedalion, care 1-a însotit în Rasarit, în cautarea razelor de soare ce trebuiau sa-1 lecuiasca. Cînd ochii i s-au vindecat, Orion si-a reluat viata de vînator, potrivit urtor versiuni alaturi de Artemis. Cauzele mortii sale sînt descrise diferit de poeti. Conform unora, Orion a fost rapit de Eos, Aurora, care se îndragostise de el; acest lucru le-a displacut însa zeilor, si în special Artemisei, care 1-a ucis cu una din­tre sagetile ei, în insula Ortigia. Conform altora, el era iubit de Artemis, dar împo­triva vointei lui Apollo, care, indignat de sentimentele surorii sale, a amagit-o folo-sindu-se de un siretlic subtil: magulindu-i orgoliul de iscusita în ale vînatorii, a pro­vocat-o sa tinteasca un punct îndepartat de pe ocean cu sageata sa: acel punct era

însa capul lui Orion, care înota spre ea si care a fost astfel ucis de cea pe care o iubea. Potrivit unei a treia versiuni, rela­tata de Horatiu, Orion a fost ucis tot de Artemis, care 1-a lovit cu sagetile ei, dar pentru ca Orion o siluise. O a patra ver­siune afirma ca acesta a fost muscat de un scorpion, iar cînd Asclepios, zeul medici-nei, a încercat sa-1 readuca la viata pe gigant, Zeus 1-a trasnit pentru ca îndraz­nise sa se împotriveasca legilor firii.

Dupa moarte, Orion a fost înaltat printre astri, în constelatia care îi poarta numele (vezi Constelatii).

Atribute. Orion este reprezentat ca un gigant, purtînd o spada, o cingatoare, o ghioaga si o piele de leu.

Prezente în literatura antica. Homer, Odi­seea, 5 si 11; Hesiod, Munci si zile ; Corinna, întoarcerea lui Orion (poezie lirica); Ovidiu, Metamorfoze, 8 si 13 si Fastele, 5 ; Horatiu, Carmina, 2 si 3.

Oritia (gr. 'QpeCflma, -aq; lat. Orithyia, -ae). Fiica lui Erehteu, rege al Atenei, si a Praxiteei; a fost rapita de Boreas si dusa în Tracia, unde i-a nascut pe Cleopatra, Chione, Zetes si Calais.

Ormenos (gr. "Opjievos, -ou; lat. Ormenus, -i). 1) Fiul lui Cerhafos si tatal lui Amin-tor, indicat prin patronimul Ormenidul.

2) Tatal lui Ctesios, care era regele insulei Siria, si bunicul lui Eumeu, cre­dinciosul porcar al lui Ulise din Itaca (Odiseea, 15.414).

Ornitomantie. Arta divinatorie bazata pe interpretarea zborului si cîntecului pa­sarilor. Era practicata de greci, etrusci si romani (vezi Auguri).

Ornitos (gr. "Opvurog, -ou; lat. Ornytus, -i). 1) Razboinic grec. împreuna cu Hioxos a întemeiat o colonie greceasca în Caria.

2) Razboinic troian, însotitor al lui Enea dupa caderea Troiei.

3) Razboinic din Cizicos. A fost ucis de argonauti.

Orontes (gr. 'Op6vTT|C, -ou; lat. Orontes, -is). Tînar erou ranit de Dionysos si care apoi s-a sinucis. în epoca romana, cînd cursul fluviului Orontes a fost deviat, s-a descoperit un sarcofag continînd trupul unui barbat de statura peste medie, pe

OSCHOFORIA

care oracolul din Claros, interpelat, 1-a declarat a fi al tînarului Orontes amintit de mitologie.

► Prezente în literatura antica. întîmplarea este relatata de Pausanias (8.29.3-4).

Orseis (gr. 'Opcr-r^c. -(Soc,). Una dintre nimfe. S-a casatorit cu Hellen si a devenit mama lui Eol, Doros si Xutos.

Orsilohos (gr. 'OpaiXoxog, -ou). 1) Erou grec, fiul rîului Alfeu si tatal lui Diocles. Este mentionat în Iliada (5.546).

2) Erou grec, fiul lui Diocles, nepot al omonimului mentionat la nr. 1 si fratele geaman al lui Creton. A participat la raz­boiul troian, fiind ucis de Enea. Este amin­tit în Iliada (V.542 si 549).

3) Erou troian. A fost ucis de Teucros în timpul asediului Troiei (Iliada, 8.274).

Ortia (gr. 'Op*ia, -ac;; lat. Orthia, -ae). Epitet cu care era venerata Artemis în Sparta; la altarul ei tinerii spartani tre­buiau sa se supuna flagelarii rituale numita diamastigosis (vezi Amfistenes si Initiere).

Ortigia (gr. 'OpxuyCa., -ae;; lat. Ortygia, -ae si Ortygie, -es). Numele indica diferite locuri din lumea antica ce se pretindeau a fi legate într-un fel sau altul de cultul lui Apollo si al Artemisei, despre care sus­tineau ca s-ar fi nascut acolo. Ortigia era vechiul nume al insulei Delos, unde s-au nascut, potrivit versiunii celei mai ras-pîndite a mitului, fratii divini; numele era legat de ortyx, prepelita. Ortigia era si o insula din preajma Siracuzei; acelasi nume îl purta si o padure din Efes, considerata la rîndul ei locul natal al lui Apollo si Arte­mis ; în sfîrsit, Ortigia era un epitet al însesi zeitei Artemis.

Ortigios (gr. 'Opxuf ioc;, -ou; lat. Ortygius, -i). Epitet utilizat uneori pentru a-1 indica pe Apollo, nascut în Ortigia, vechiul nume al insulei Delos.

Ortros (gr. "Op-^pou, -ou; lat. Orthrus, -i). Cîinele cu doua capete al lui Gerion (vezi Heracle, a zecea munca).

Orz. Ca si celelalte cereale, orzul era con­sacrat Demetrei si asociat în mitologie cul­tului Persefonei si, la Roma, celui al zeitei Ceres. Cea mai veche referire la orz cu

raportare la figura Demetrei se afla în Imnul homeric catre Demetra: aici este amintita uscaciunea pamîntului, care, pe cînd Demetra ratacea în cautarea fiicei sale Persefona, rapita de Hades, "îsi as­cunsese orzul alb", provocînd foamete (ibidem, 452); tot aici este amintita si o bautura obtinuta din "apa si faina de orz amestecata cu menta proaspata" (ibidem, 209), pe care zeita a baut-o "spre a pune datinei temeiul" (ibidem, 211). Este vorba despre asa-numitul Ciceqn (veai), bautura a carei reteta Demetra i-o da Metanirei, care a gazduit-o în casa ei în timpul pere­grinarilor, si care în contextul imnului pare sa sugereze bautura rezervata initiatilor în Misterele Eleusine. Orzul este o planta legata de cultele fertilitatii si de lumea infernala, îmbinare extrem de frecventa în religia si în mitologia antica; în acest dublu sens apare în lumea egipteana, legat de cultul lui Osiris; simbologia sa a cunoscut o raspîndire mai larga în regiu­nile Europei septentrionale decît în lumea mediteraneana.

Osa (gr. "Oao-a, -r\q; lat. Ossa, -ae). Munte din Tesalia, situat în vecinatatea Olimpului, de care îl desparte valea Tempe. O legenda spune ca în vechime cei doi munti faceau parte din acelasi masiv, care a fost des­picat în doua de Heracle. Potrivit altei tra­ditii, Osa, alaturi de Olimp si Pelion, se aflase în centrul luptei gigantilor împo­triva zeilor olimpieni: gigantii încercasera sa escaladeze Olimpul punînd unul peste altul ceilalti doi munti (vezi si Pelion).

Oschoforia (gr. xa 'Qaxocpopia, -yv). Sar­batori religioase grecesti celebrate la Atena în ziua a saptea a lunii Pianepsion (octombrie-noiembrie; vezi Calendar), o data cu Pianepsiile, care dadeau numele lunii respective. Sarbatori ale culesului viei (numele deriva din u)ctx°C> coarda de vita-de-vie), acestea îsi aveau momentul culminant într-o procesiune care, de la sanc­tuarul lui Dionysos din Atena, ajungea la templul Atenei Scirade, la Faleron, si era precedata de doi baieti travestiti în fetite care duceau o coarda de vita-de-vie încar­cata cu ciorchini de struguri. Pe Unga parade si întreceri atletice, aici se des­fasurau si concursuri de epitafuri (Aulus Gellius, Noctes Atticae, 15.20). La Atena,

OSCILLA

Oschoforiile nu se tineau doar întru celebrarea culesului viei, ci si în memoria plecarii în Creta a tinerilor ce urmau sa-i fie dati hrana Minotaurului (vezi); tra­ditia sustinea ca Oschoforiile fusesera insti­tuite de fapt de Tezeu, pentru a sarbatori victoria repurtata asupra monstrului cre-tan, si fiecare element al mitului era pus în legatura cu acea mitica sarbatoare de multumire: cei doi baieti travestiti în fetite evocau doi tineri de stirpe nobila care înlo-cuisera, în grupul destinat sa fie mîncat de Minotaur, doua tinere femei care lip­seau la numar; femeile participante la rit personificau mamele victimelor desem­nate, care potrivit traditiei le adusesera de mîncare celor ce urmau sa plece, spu-nîndu-le în acelasi timp povesti pentru a-i încuraja si a le da speranta (si stim într-adevar ca în timpul Oschoforiilor se spuneau povesti).

Oscilla, vezi Aiora, Copac.

Osiris (gr. "Ocipic, -1605; lat. Osiris, -idis). Divinitate egipteana, adoptata ulterior de cultele grecesti si romane. Traditia egip­teana îl considera sotul lui Isis si vechi rege al Egiptului; în plus, îi atribuia meri­tul de a-si fi ridicat poporul din existenta primitiva pe care o ducea, facîndu-i cunos­cuta agricultura si viata civilizata. Asociat cu fertilitatea, a fost pus de Herodot în legatura cu Dionysos: "Osiris este în limba greaca Dionysos" (2.144). si calatoriile sale prin lume, la finele carora îi învata pe oameni arta agriculturii si legile vietii civilizate, prezinta afinitati cu mitul lui Dionysos din spatiul grecesc, cunoscut de noi din izvoarele clasice. Potrivit unei tra­ditii egiptene, la întoarcerea în Egipt, Osi­ris a fost ucis de fratele sau, Seth (vezi), care 1-a taiat în bucati si 1-a aruncat în apele Nilului. Isis a reusit totusi, dupa lungi cautari, sa-1 gaseasca, sa-i realca-tuiasca trupul cu ajutorul lui Horus si sa-i redea puterea pierduta. Osiris devine astfel stapînul mortilor si în aproape toate izvoarele apare în postura de rege al infer­nului. Cultul îl alatura adesea, pe lînga Isis, si altor divinitati precum Serapis, Anubis, Harpocrate. A avut un rol deosebit de important în lumea romana, o data cu raspîndirea cultelor lui Isis (vezi).

Ossilago (lat. Ossilago, -inis). Straveche divinitate romana, considerata protectoa­rea formarii oaselor copiilor. Era invocata în cazurile de fractura si pentru orice boala a oaselor. Vezi si Ossipagina.

Ossipagina. Straveche divinitate romana venerata ca protectoare a procesului de întarire a oaselor nou-nascutilor. Era men­tionata în Indigitamenta (vezi), liste de divinitati si de rugaciuni compilate de pontifi. Vezi si Ossilago.

Otos (gr. ^rQxog, -ou; lat. Otus, -i). Gigant, fratele lui Efialtes, cei doi fiind numiti Aloizi. Pentru detalii vezi Aloeu.

Otreu (gr.'Otpeug, -£ws). Fiul lui Dimas si rege al Frigiei. Potrivit unor izvoare ulte­rioare lui Homer, era bunicul lui Priam din partea mamei, sau cumnatul lui, adica fratele Hecubei. A participat alaturi de Priam la lupta împotriva amazoanelor. Avea o fiica, sub înfatisarea si sub numele careia s-a ascuns Afrodita atunci cînd s-a unit .u Anhise.

> Prezente în literatura antica. Otreu este mentionat în Iliada (3.186), în Imnul homeric catre Afrodita (111 si 146) si în Biblioteca lui Apollodor (3.146).

Otriadul (gr. 'OflpuaSTis, -°^u \ lat- Othrya-des, -ae). Patronim indicîndu-1 pe Pantus -fiul lui Otris -, amintit în Eneida ca preot troian al lui Apollo.

Ou. în numeroase culturi, oul este sim­bolul nasterii si al vietii sau al renasterii ciclice a naturii si anotimpurilor. Nasterea lumii dintr-un ou este o idee ce se rega­seste la multe civilizatii antice, de la cea greaca la cea celtica, de la cea feniciana la cea egipteana, unde oul reprezinta imagi­nea si modelul totalitatii. Fara sa fie pri­mul în sens absolut, oul este germenul primelor diferentieri. în unele vechi teo-gonii, Noaptea genereaza un Ou primor­dial, ale carui jumatati, scindîndu-se, formeaza Pamîntul si Cerul, ce reprezinta capacul. în cadrul orfismului, exista o lega­tura între unele divinitati si ou: potrivit doctrinei orfice, Eros s-a nascut dintr-un ou depus de Noapte, care a fost fecundata de Vînt. si Phanes, divinitatea orficilor cunoscuta sub diferite nume (Protogonos, Erikepaios, Metis), se naste dintr-un ou

OXINIOS

depus de Cronos. Legatura dintre ou si tema nasterii - si în special cea a renas­terii - este evidentiata în mitologie de Phoenix, pasarea mitica; trupul pasarii moarte este pus într-un ou de smirna con­fectionat de pasarea cea tînara, care îl duce apoi în zbor în sanctuarul lui Helios, unde îl îngroapa (vezi Phoenix).

Cel mai cunoscut mit clasic despre nas­terea dintr-un ou este cel al Elenei, fru­moasa sotie a lui Menelaos, referitor la care exista numeroase legende. Se povestea ca Leda, sotia lui Tindar, s-a unit în aceeasi noapte si cu sotul ei si cu Zeus, care a luat înfatisarea unei lebede. în urma acestei duble uniri, Leda a depus un ou sau doua, din care s-au nascut doua perechi de copii, asociati diferit în functie de izvoare: Elena, Clitemnestra si Dioscurii Castor si Pollux. Potrivit unei variante a mitului, în aceasta poveste are un rol si zeita Nemesis: vrînd sa scape de Zeus, care o urmarea, ea s-a preschimbat în gîsca, dar Zeus s-a trans­format în lebada si a reusit sa o prinda. Din unirea lor a rezultat un ou, pe care un pastor 1-a gasit si i 1-a dus Ledei; din ou s-a nascut Elena, pe care Leda a crescut-o ca pe propria ei fiica (Apollodor, Biblioteca, 3.10.7). La Sparta exista un templu închi­nat sotiilor Dioscurilor, Hileira si Phoebe ; de tavan era atîrnat un ou înfasat, iden­tificat de traditie cu oul produs de Leda (Pausanias, 3.16.1). Un ou asemanator se gasea în templul lui Nemesis de la Ramnus.

Elena si Dioscurii nu sînt însa singurele personaje mitologice nascute dintr-un ou. Molionizii, doi frati gemeni pe nume Euritos si Cteatos, fiii lui Poseidon si ai Molionei, s-au nascut dintr-un ou de argint, asema­nator cu cel din care au aparut fiii Ledei. într-o poveste de origine orientala se relata ca în fluviul Eufrat a cazut într-o zi din cer un ou mare. Oul a fost adus pe mal de pesti si îngrijit de porumbei; din el s-a nascut zeita Venus, care a fost numita Siria (Hyginus, Fabule, 197).

Oxilos (gr. "OtuXog, -ou; lat. Oxylus, -i). Erou din Etolia. Potrivit unor traditii era fiul lui Ares si al Protogeniei, în timp ce altele îl considerau fiul lui Hemon, la rîndul

sau fiu al lui Toas; în ambele cazuri se recunostea descendenta sa din Etolos, epo­nimul Etoliei. Conform unei legende, Oxilos, originar din Elida, a trebuit sa-si paraseasca tinutul natal pentru a merge sa se purifice dupa ce, într-un incident petrecut în timpul unei întreceri de aruncarea discului, îsi ucisese propriul frate, pe Termios. Oxilos s-a dus în regiunea curetilor, la nord de golful Corint, pe care a rebotezat-o Etolia, în onoarea strabunului sau Etolos. Dupa ce perioada de ispasire a luat sfîrsit, eroul i-a întîlnit pe Heraclizi, care l-au ales sa-i calauzeasca în expeditia lor pentru cuce­rirea Peloponesului. Un oracol le prescri-sese sa-si ia drept calauza un personaj cu trei ochi, iar Heraclizii au recunoscut per­sonajul indicat tocmai în Oxilos, care îsi pierduse un ochi, iar atunci cînd l-au întîlnit acesta mergea calare pe un magar, totali-zînd astfel, cu al lui si cu cei ai animalului, cei trei ochi de care pomenise profetia. în schimbul ajutorului dat Heraclizilor, Oxilos a cerut - iar dorinta i-a fost îndeplinita -sa fie reinstalat pe tronul Elidei. Printre numeroasele initiative care îi erau atribuite se numara si reluarea jocurilor olimpice, iesite din uz dupa instituirea lor de catre Heracle ; Oxilos le-a promovat printr-o ac­tiune atît de viguroasa, încît unele traditii îi atribuiau lui instituirea acestor jocuri. Legenda povestea ca Oxilos s-a casatorit cu Pieria, de la care a avut doi fii, Etolos, mort de tînar, si Laias, care i-a urmat pe tronul Elidei.

Prezente în literatura antica. Povestea lui Oxilos este reconstituita în special din di­verse pasaje din Pausanias si Strabon, pre­cum si din Biblioteca lui Apollodor (2.8.3).

Oxinios (gr.'Otuviog, -ou; lat. Oxynius, -i). Erou troian, fiul lui Hector si fratele lui Scamandrios. în momentul caderii Troiei, Priam i-a pus pe cei doi frati la adapost în Lidia. Dupa caderea cetatii si masacrarea aproape în totalitate a eroilor troieni, Oxi­nios si Scamandrios au luat în stapînire regatul ce îi apartinuse lui Priam si au întemeiat o noua cetate.

Prezente în literatura antica. Este amintit doar în izvoare tîrzii (Conon, Narratio-nes, 46).