DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera N

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera N

Naiade, vezi Nimfe.

Nanacos (gr. Navvocxoc;, -ou). Rege mitic din Frigia, care a trait înainte de potopul lui Deucalion. Era înzestrat cu darul pro­fetiei ; a prevazut potopul si a încercat sa-1 evite organizînd rugaciuni publice însotite de multe lacrimi, astfel încît „lacrimile lui Nanacos" devenisera proverbiale în greaca. A trait trei sute de ani; un oracol a proro­cit ; dupa moartea sa poporul lui va pieri; într-adevar, acesta a fost distrus de potopul care a venit la putin timp dupa disparitia lui Nanacos.

Prezente în literatura antica. Este amintit de Herodas (3.10) si de Stephanos din Bizant.

Nanas (gr. Navac,, -a). Regele pelasgilor din Teo^lia si urmasul regelui Pelasgos, la rîndul sau descendentul lui Foroneu si eroul care a dat numele regiunii Pelas-giotis din Tesalia. Potrivit mitului, înainte de razboiul troian, ca sa scape de invaziile populatiilor grecesti în Tesalia, Nanas si poporul sau au traversat Marea Adriatica si s-au stabilit în Italia, unde au aruncat ancora mai întîi la Spina, apoi la Cortona, ocupînd Etruria. Izvoarele confunda pe-lasgii lui Nanas cu tirenienii, sau etruscii, care însa, potrivit lui Herodot, proveneau din Asia Mica.

Prezente în literatura antica. Cea mai com­pleta versiune a povestirii despre aceasta migratie mitica îi apartine lui Dionysos din Halicarnas (1.28 si urm.), care face trimi­tere si la Herodot (1.57).

Nanos (gr. Navog, -ou). 1) în traducere, „ra­tacitorul"; acesta ar fi, în limba etrusca, numele lui Ulise (vezi), care, potrivit unei versiuni a aventurilor sale, s-a stabilit în ultima parte a vietii în tinutul etruscilor, a întemeiat treizeci de cetati si a murit la Cortona.

2) Rege indigen din regiunea Marsiliei, cu care colonii greci din Focida au încheiat un acord cînd si-au întemeiat colonia; Euxenos, 555n1314f Oikistes (vezi), s-a casatorit cu fiica sa (Athenaios, 13.576a).

Naos 1) (gr. Naot, -ou). Nepotul lui Eumol-pos, regele din Eleusis. Credincios cultului Demetrei, s-a supus oracolului din Delfi si a indrodus misterele zeitei în Arcadia.

► Prezente în literatura antica. Este amintit de Pausanias (8.15.1 si 3).

2) (gr. vaog, -ou). Termen grecesc ce indica templul. Etimologia lui este legata de verbul vaCw, „a locui", si arata ca în lumea greaca templul era conceput ca lo­cuinta a zeului (în interiorul lui se gasea, într-adevar, statuia de cult a divinitatii), mai degraba decît ca loc de adunare a cre­dinciosilor.

Napee (gr. Nonrcuai, -iov; lat. Napaeae, -arum). Cu acest nume erau desemnate în mitologia greaca nimfele ce traiau mai ales în vai si în locurile înguste dintre stînci (vezi Nimfe).

Naphthas (gr. vouptfae;, -a si vaq>#a; lat. naphtha, -ae). Cu acest nume este indicat în izvoarele clasice lichidul otravit cu care Medeea a impregnat vesmîntul si coroana trimise Creusei, fiica regelui Creon din Corint, de care era îndragostit Iason; Me­deea s-a razbunat astfel pe sotul necredin­cios, pentru ca imediat ce Creusa a îmbracat vesmîntul, acesta a luat foc si a ars, îm­preuna cu frumoasa fata, întregul palat regal si pe tatal ei, Creon (vezi si Medeea).

Napoli Pentru legendele relative la înte­meierea cetatii, o veche colonie a cetatii Cumae, vezi Partenope.

Narcis (gr. Napiao-croc;, -ou; lat. Narcissus, -i). Tînar nespus de frumos, fiul zeului

NARCIS

fluvial Cefisos si al nimfei Liriope, pe care rîul o sedusese învaluind-o cu apele sale. Desi era înconjurat de dragostea si admi­ratia celor care îl întîlneau, Narcis ramî-nea indiferent la atentiile si propunerile amoroase, preferind vînatoarea, la care era foarte iscusit. O varianta a mitului spune ca tatal sau era Amirintos, tovarasul cre­dincios al Artemisei, zeita vînatorii. De frumosul tînar s-a îndragostit nebuneste nimfa Echo, însa si ea a fost respinsa si s-a stins de durere, vazînd ca dragostea ei nu era împartasita (vezi Echo) ; în cele din urma, Nemesis a hotarît sa-1 pedepseasca pe Narcis, facîndu-1 sa-si vada chipul în apa unui izvor. Tînarul s-a îndragostit de acea imagine, mistuindu-se de dor, si s-a transformat în floarea care-i poarta numele. Trupul sau a disparut, lasînd în loc splendida narcisa.

La aceasta versiune a mitului, care este cea mai cunoscuta, se adauga altele, cu cîteva variante. în Beotia Narcis era con­siderat un tînar locuitor din Tespiai, iubit fara speranta de un alt tînar pe nume Ame-nias, foarte insistent. Plictisit de atentiile admiratorului sau, Narcis i-a trimis în dar o sabie, iar acesta, disperat, s-a sinucis, invocînd în acelasi timp blestemul divin împotriva celui pe care îl iubea. Zeii i-au îndeplinit dorinta si l-au facut pe Narcis sa se îndragosteasca de el însusi, vazîndu-si chipul oglindit în apa; disperat din cauza iubirii sale ce nu se putea împlini, Narcis s-a sinucis cu sabia, asa cum facuse si Ame-nias, iar în locul unde a curs sîngele lui a rasarit floarea care îi poarta numele. O alta varianta a mitului povesteste ca Nar­cis a încercat în zadar sa-si atinga propria imagine, aruncîndu-se în apa care o re­flecta, si a murit înecat; din trupul sau a rasarit mai apoi narcisa. O versiune dife­rita, mentionata de Pausanias, aminteste ca Narcis avea o sora geamana pe nume Narcisa, care îl însotea }a vînatoare si în aventurile vietii salbatice din padure. Narcis îsi iubea nespus sora, iar cînd aceasta a murit înainte de vreme el a fost coplesit de durere. într-o zi, uitîndu-se în apa unui izvor, si-a vazut chipul si 1-a confundat cu cel al Narcisei; de atunci, desi stia adevarul, a continuat sa se pri­veasca în apa, în încercarea disperata de a stabili o legatura cu sora pierduta.

Pe lînga faptul ca este legata de mitul frumosului tînar, narcisa apare asociata si cu alte personaje mitologice. în Imnul homeric catre Demetra (vv. 8 si urm.) se spune ca a fost „facuta sa-nsele pe fata cu obraji de floare [Persefona, fiica Deme-trei];/ Zeus însusi o ivi din glie de dragul Gazdei cu multi oaspeti [Hades sau Aido-neus, care o rapeste pe Persefona si o ia de sotie],/ Minune fara de pereche si toti priveau mirati la floare,/ Nemuritorii zei alaturi de oamenii cu viata scurta./ Din radacini crescu tulpina purtînd o suta de boboci,/ Miresmele din vîrf umplura vaz­duhul larg boltit deasupra/ si surîdea întreg pamîntul, noianul apelor sarate./ Uimita, fata îsi întinde pe data mîinile--amîndoua/ Sa ia podoaba rara; sesul braz­dat de drumuri s-a cascat/ si în cîmpia de la Nisa [...] sosit-a Craiul cu multi oas­peti", în acest imn, floarea se încarca de o dubla valenta simbolica: pe de o parte, este legata de zeitele fertilitatii si ale recol­telor, Demetra si Persefona; pe de alta parte însa, este floarea care duce direct în infern, iar în numele sau grecesc se poate recunoaste aceeasi radacina care apare în termeni precum va'pxT], vdpxr\<jiq, ce indica rigiditatea si toropeala si fac trimitere la lumea mortilor. Iar daca în Oedip la Colonos al lui Sofocle (vv. 681 si urm.) se mentioneaza ca ghirlandele în cinstea Demetrei si Persefonei se împleteau din narcise, este atestata si utilizarea acestei flori pentru ghirlandele funerare.

Raspîndirea cultului. Diferite marturii atesta ca, înca din epocile foarte vechi, lui Narcis îi era închinat un cult eroic. Stra-bon aminteste ca în apropierea sanctua­rului lui Amfiaraos se afla un cenotaf în care Narcis era venerat ca „erou al linistii"; el era chiar personificarea linistii, iar datorita acestei caracteristici era aso­ciat cu lumea mortilor. Pausanias mentio­neaza ca la Tespiai, în Beotia, exista un izvor sacru despre care se credea ca este izvorul lui Narcis; el se afla într-un tinut salbatic, numit Cannetos, cu multe ape si vegetatie abundenta.

Prezente în literatura antica. Narcisa este mentionata în Imnul homeric catre Deme­tra, pe care l-am citat, însa originea mitu­lui lui Narcis pare sa fie tîrzie : marturiile literare de care dispunem nu merg mai de­parte de epoca elenistica. Mitul este povestit

NAsTERE

de Ovidiu (Metamorfoze, 3.339 si urm.), Pausanias (8.29.4 si 9.31.6-7), Strabon (9.404), Conon (Narration.es, în Biblioteca lui Fotios, 186.24), Plotin (Enneade, 1.6.8).

Prezente în literatura moderna si contem­porana. Din legenda lui Narcis s-au inspi­rat H. de Acuna pentru a sa Poveste a lui Narcis, un poem de factura ovidiana; J.-C.L. Clinchamp de Malfilâtre în micul poem Narcis în insula Venerei; A.F. de Cas-tilho în Scrisorile lui Echo catre Narcis; Samuel Butler în oratoriul comic Narcis, iar în Italia - G.B. Marino în Adonis si Galeria. Personajul este evocat si de E. Gonzâlez Martînez, Noul Narcis (ver­suri) si A. Gide, Traite du Narcisse. Din numele miticului personaj deriva termenii „narcisism" si „narcisist", indicînd cultul propriei persoane, inclusiv în ceea ce pri­veste aspectele lui patologice, si exaltarea de sine; cu acest sens termenii sînt larg folositi în psihanaliza.

Iconografie. Reprezentarile antice legate de mitul lui Narcis pe care le cunoastem nu sînt anterioare perioadei elenistice. Personajul apare în fresce pompeiene, în mozaicuri din Antiohia si în reliefuri din epoca romana.

Nastere. în mitologie, tema nasterii do-bîndeste dimensiunile fantasticului si ale basmului, mai ales cînd avem de-a face cu nasterea miraculoasa a unor zei si eroi. Pe lînga aceste nasteri extraordinare, poves­tirile mitologice vorbesc despre nou-nas-cuti nedoriti, care imediat dupa nastere sînt abandonati, si despre nasterea unor oameni sau a unor semizei care se ivesc mai mult sau mai putin spontan din pie­tre, dinti sau plante.

Povestile despre copii abandonati dupa nastere sînt numeroase. De obicei este vorba despre copiii unui zeu si ai unei femei muritoare; ei vin pe lume întrucît mama încalca obligatia de a ramîne vir­gina, motiv pentru care prefera sa-i aban­doneze (ca în cazul gemenilor Romulus si Remus). Uneori însa copiii sînt parasiti la porunca unui oracol sau în urma unui vis ce îi previne pe parinti în legatura cu îngrozitoarele nenorociri care se vor abate asupra stirpei lor daca respectivul copil va trai (ca în cazul lui Oedip sau al lui Paris, fiul lui Priam din Troia).

Unii oameni sau semizei vin pe lume în mod miraculos, aparînd spontan din plante sau din obiecte neînsufletite. Mitologia îi aminteste pe stramosii tebanilor, asa-nu-mitii sparti, care rasar din dintii balau­rului semanati de Cadmos (vezi). Nu mai putin însemnat este miracolul înfaptuit dupa potop, cînd, trebuind sa reînvie nea­mul omenesc distrus, Deucalion a fost sfa­tuit de oracolul lui Temis sa arunce peste umar pietre; din aceste pietre au rasarit oameni. în mod semnificativ, anticii vor­beau despre radacina comuna a cuvîntului grecesc ce înseamna „popoare, oameni" si a celui ce indica pietrele (vezi Deucalion).

Un caz aparte îl constituie nasterea unor zei si a unor mari eroi. Poetii (începînd cu Hesiod si a sa Teogonie) ne ofera detaliile acestor povesti. Generatia urmasilor lui Cronos are parte de o nastere grea: „cînd Rhea s-a supus lui Cronos" (Teogonia, 453), a generat un mare numar de zei, pe care Cronos îi înghitea însa imediat ce se nas­teau, caci „aflase, datorita Gliei si Cerului cu mii de stele,/ Cum ca ursita-i harazeste sa fie-nvins de-un fiu al sau" (ibidem, 463--464). Lantul omorurilor este întrerupt de Zeus, pe care mama sa îl ascunde într-o pestera din Creta, dîndu-i lui Cronos sa înghita o piatra în locul nou-nascutului. Cu unele diferente, povestea nasterii lui Zeus se inspira dintr-un motiv comun cu cel al generatiei divine precedente, domi­nate de Cronos: si Cronos, fiul lui Uranos si al Geei, îsi înlatura tatal, care, la rîndul sau, îsi trimitea fiii în maruntaiele pamîn-tului, împiedicîndu-i sa vada lumina zilei (ibidem, 154 si urm.). în ciuda acestor poves­tiri întunecate, nu lipsesc cazurile cînd poetii descriu cu uimire plina de încîntare nasterea miraculoasa si mai putin înspai-mîntatoare a unor zei si eroi. Afrodita se naste din spuma marii sau dintr-o scoica; Atena apare din capul lui Zeus, înarmata si stralucitoare în platosa sa de aur, înfri­cosatoare la vedere; si pentru ca Atena fusese generata fara participarea Herei, sotia lui Zeus, aceasta îl aduce pe lume pe Hefaistos fara concursul lui Zeus. Semele, mama lui Dionysos, îl aduce pe acesta pe lume înainte de vreme, îngrozita de imagi­nea coplesitoarei puteri a lui Zeus ; regele zeilor îl salveaza însa pe micut închizîndu-1 în coapsa sa si ducînd astfel sarcina la

NATURĂ

termen. Nasterea lui Apollo si a Artemisei, gemenii Latonei, este amintita drept una dintre cele mai dificile, din cauza ostilitatii Herei fata de Latona, obligata sa rataceasca în cautarea unui loc unde sa-si poata aduce pe lume copiii. Extraordinara este si naste­rea lui Asclepios, scos viu din trupul mamei sale, Coronis, ce fusese ucisa de Apollo. în mod miraculos se nasc si Dioscurii, ce apar, asemenea Elenei, dintr-un ou (potrivit unei versiuni a mitului, ei erau fiii Ledei, pe care Zeus o sedusese luînd înfatisarea unei lebede); sau zeul Hermes, care imediat dupa nastere dovedeste o inventivitate si o forta iesite din comun ; sau Heracle, la a carui nastere participa Hera. Nu mai putin extraordinara este nasterea lui Perseu, fiul Danaei si al lui Zeus, care a ajuns la iubita sa sub forma unei ploi de aur. Miturile si povestirile ce ne-au parvenit în diferite versiuni vorbesc, printre altele, si despre nasterea lui Attis si a lui Agdistis. In cadrul filosofiei si al religiei, mai mult decît în cel al mitologiei propriu-zise, se pot plasa credintele relative la ciclul perpetuu al mortii si renasterii omului prin metem­psihoza, sintetizata exceptional în mitul platonician al lui Er (vezi).

Principalele zeite ocrotitoare ale naste­rii erau Ilitia la greci si Lucina la romani; de asemenea, femeile care nasteau o invo­cau pe Iunona, precum si alte divinitati; dintre acestea se disting Latona, Dione (care a asistat-o la nastere), Genetilidele (venerate de lauze împreuna cu Afrodita) si Galintias în Grecia, iar la Roma - De-verra, Intercidonia, Pilumnus, Diana (la al carei sanctuar din Aricia femeile se du­ceau la Idele din august, rugîndu-se pentru o nastere usoara), nimfa Egeria, Nixele (zeite ce personificau eforturile femeilor care nasteau) si Carmenta (celebrata în timpul sarbatorilor numite Carmentalia).

Nastere, zei ai. Cu aceasta expresie erau indicati generic toti zeii, si în special zei­tele, ce ocroteau nasterea: Hera, Artemis, Ilitia etc.

Natalis dies. Expresie latina (în tradu­cere, „zi de nastere") care indica în general ziua de început: fie al vietii unui om (cores-punzînd, prin urmare, cu aniversarea), fie al unei cetati ori al unui edificiu (coincizînd cu aniversarea întemeierii: în cazul Romei,

21 aprilie), fie al domniei unui suveran (marcînd deci aniversarea urcarii acestuia pe tron). In functie de importanta eveni­mentului comemorat, aveau loc festivitati publice ori private mai mult sau mai putin solemne: la aniversarea cetatii Romei se desfasura o sarbatoare în cinstea zeului Pales (vezi).

Natio sau Nascio (lat. Natio, -onis). Zeita a nasterii, venerata în lumea romana. îi era închinat un templu în apropiere de Ardeea.

Natura. în mitologia clasica, natura con­stituie în general fundalul pentru faptele zeilor, eroilor si oamenilor, prezentîndu-se în maniere diferite, ce se reduc la doua aspecte principale : poate fi spontana, sal­batica si virgina; sau poate aparea ca na­tura organizata, modificata si „îmblînzita" de om. Putem considera ca aceste aspecte reprezinta o sinteza extrema a imaginii pamîntului. în Imnul homeric catre Afro­dita, unde se descrie o calatorie fantastica a zeitei calauzite de Hermes, aceasta de­clara : „Azi Argicidul care poarta nuia de aur m-a rapit/ [...] Am strabatut ogoare multe pe care-asuda muritorii,/ Coclauri unde nu sînt loturi, nici locuinte, însa umbla/ Salbaticiunile flamînde din vagauni întu­necoase" (vv. 121-124). Pamîntul lucrat li se pare oamenilor mai frumos si mai pri­mitor : este acel locus amoenus al latinilor, unde, spre deosebire de ceea ce ne-ar putea sugera sensibilitatea contemporana, nu triumfa natura necontaminata, ci dimpo­triva, natura coplesitoare si potential peri­culoasa este domolita prin munca omului; aceasta reprezinta confirmarea eliberarii omului din lanturile sclaviei si ale depen­dentei impuse de natura. Pentru aspectele mitologice legate de conceptia asupra naturii „îmblînzite" de om, vezi Gradina. Natura salbatica si virgina (locus horri-dus al latinilor) provoaca teama, nu doar pentru ca în sînul ei traiesc „salbaticiunile flamînde" despre care vorbeste Imnul, dar si pentru ca aici omul poate întîlni divi­nitatea sau poate vedea ceea muritorilor nu le este îngaduit sa vada. în mitologie, întîlnirile cu divinul au loc aproape întot­deauna în paduri, departe de zonele lo­cuite, lînga izvoarele la care ajung doar pastorii; de obicei, martorii aparitiilor

NAUFRAGIU

divine sînt tocmai pastorii, si nu taranii, ce se încadreaza în dimensiunea naturii cultivate si îmblînzite. Pentru a înlatura spaima provocata de natura salbatica, de codrul întunecat ce trezeste teama, religia greaca si, mai apoi, cea latina consacra padurile zeilor (pentru latini, lucus repre­zinta padurea sacra; vezi Padure).

între cei doi poli, natura salbatica/natura îmblînzita, se afla natura paradisiaca din Insulele Fericitilor (vezi Insula), înzestrata cu blîndetea naturii cultivate, dar care, spre deosebire de aceasta, da singura roade, fara interventia omului. Asemanatoare cu natura din Insulele Fericitilor este cea din salasul zeilor: în Odiseea (5.63 si urm.) Homer descrie splendida insula a nimfei Calipso, unde natura virgina e în acelasi timp blînda si plina de roade. Iar daca muritorilor le-a fost dat sa se bucure vreo­data de o astfel de natura, ce nu apartine lumii noastre, aceasta s-a întîmplat în vre­muri stravechi, pe care nu putem decît sa le regretam: este vorba de mitica vîrsta de aur despre care vorbesc Hesiod, Lucre-tiu si Vergiliu în a patra Egloga.

în limbile clasice nu exista termeni cores­punzatori pentru „mediu" si „peisaj", asa cum sînt ele întelese în limbile moderne si de sensibilitatea contemporana; de obicei peisajul e conceput analitic si concret si e prezentat ca o suma descriptiva de detalii. Astfel apare în mituri si în operele poetilor, de pilda în celebra nocturna a lui Alcman („Dorm muntii, vîrfuri, stînci, colnice, cra­paturi, si codrul, si tot ce pe pamînt se tîraste si traieste; si fiarele din munti, neamul albinelor, monstrii din adîncurile marii nelinistite; dorm neamurile de pasari ce-si deschid aripile", fragm. 89 Page); sau în descrierea insulei lui Calipso (pentru care vezi Gradina) ; sau în numeroase pa­saje din tragedii, unde natura este evocata în veritabile scenografii verbale (despre care nu stim pîna la ce punct corespund reproducerii lor mimetice în teatru): Sofocle plaseaza întîmplarile lui Filoctet, în trage­dia omonima, într-un loc salbatic ; un peisaj morbid înconjoara Teba în Antigona ; între mare si cer, pe stînci inaccesibile omului, se desfasoara actiunea din Prometeu înlan­tuit al lui Eschil; peisajul devine utopie, loc la care aspira sufletul în Fedra lui Euri-pide; are un rol central în Oedip la Colonos,

unde asistam la o interiorizare treptata a sa; si exemplele ar putea continua.

Natura, ciclul anotimpurilor, fertilitatea pamîntului si a animalelor se afla sub ocro­tirea multor zei greci si romani, în unii dintre ei regasindu-se, fragmentare si reflectate, caracteristici si particularitati ale Zeitei Mama, veche divinitate preindo--europeana (vezi Cybele) ; celor mai sem­nificative momente din viata naturii (mai precis, din îmblînzirea acesteia de catre om prin intermediul agriculturii si al cres­terii animalelor) le sînt dedicate multe dintre principalele sarbatori religioase, ce încearca sa obtina bunavointa naturii (vezi Agricultura).

De o conceptie particulara asupra naturii se poate lega în mitologie si tema meta­morfozelor, ce implica treceri continue de la un regn la altul, anulînd barierele si limitele (vezi Metamorfoza).

Pentru unele aspecte specifice ale mediu­lui natural vezi, de asemenea, Mare, Munte, Rîuri, Lac, Izvor, Padure, Pestera, precum si Animale, Copac, Plante, Pasari, Peste si pescuit, Flori si rubricile dedicate fiecarei specii în parte.

Naufragiu. Numeroase povestiri mitolo­gice se desfasoara pe mare, avînd ca tema naufragiul. Naufragiatul prin excelenta este Ulise, pe care furtunile continue, stîrnite de obicei de mînia zeilor, îl îndeparteaza de patrie, amînînd momentul întoarcerii sale în Itaca. Una dintre cele mai groaznice furtuni, descrisa în cîntul 5 din Odiseea (vv. 282 si urm.), îl surprinde pe cînd se îndeparteaza cu pluta pe care si-a con­struit-o de insula lui Calipso, unde naufra-giase; datorita interventiei miraculoase a „Zeitei Albe" (Leucoteea), Ino, fiica lui Cadmos, Ulise nu se îneaca, si cu ajutorul valului zeitei, dupa ce înoata doua zile si doua nopti, se salveaza, fiind aruncat de valuri pe insula feacilor. Din cauza furtunilor, o parte din flota sa naufragiase la capul Malia (ibidem, 9.62 si urm.).

Relatari despre naufragii se gaseau pro­babil si în nostoi, povestirile despre cala­toria de întoarcere a eroilor greci de la razboiul troian. Scrierile relative la nau­fragii s-au pastrat doar fragmentar, dar exista cu siguranta o traditie legata de aceasta tema, reluata în operele ulterioare. Un naufragiu teribil a provocat Nauplios,

NAUSITOOS

tatal lui Palamede. Deoarece în urma unei acuzatii nedrepte a lui Ulise tovarasii aces­tuia l-au ucis pe Palamede, Nauplios s-a razbunat cumplit: a aprins pe stîncile de la capul Cafareu, pe coasta insulei Eubeea, focuri care i-au înselat pe marinari. Con­vinsi ca se îndreapta spre luminile din port, acestia s-au zdrobit de stînci (Euripide, Elena, 1126-1131). O profetie a prezica­torului Helenos, care potrivit unora era fratele geaman al Casandrei, 1-a salvat pe Neoptolem de la moartea sigura pe mare în timpul unei furtuni, facîndu-1 sa se în­toarca la Troia pe uscat. Dintr-o furtuna cumplita a scapat si Idomeneu din Creta pe cînd se înapoia de la razboiul troian, multumita unui juramînt: a promis sa sacri­fice zeilor, daca acestia îl salvau, prima fiinta pe care avea sa o întîlneasca la în­toarcerea în patrie. El 1-a întîlnit mai întîi pe unul dintre fiii sai si nu a pregetat sa-1 omoare, stîrnind astfel mînia zeilor si oroa­rea oamenilor, care l-au alungat din Creta (vezi Idomeneu).

si printre peripetiile lui Enea, omul pe care Vergiliu îl defineste ca fiind „vînzolit pe mare/ si pe uscat de-a zeilor strîn-soare", se numara un naufragiu ce îl duce pe coasta Africii, în apropiere de Carta-gina, împreuna cu cîtiva tovarasi (rari nantes in gurgite vasto), si determina întîl-nirea lui cu regina Dido (Eneida, 1.81 si urm.). Potrivit mitului, numeroase nau-fragii din Marea Mediterana erau provo­cate de doua creaturi monstruoase, Scila si Charibda, care faceau extrem de dificila trecerea prin strîmtoarea Messina (vezi Scila si Charibda).

Pe un fundal diferit, de basm, un nau­fragiu îl are ca protagonist pe Ceranos (vezi, 3), salvat de un grup de delfini recunosca­tori pentru ca îl eliberase pe unul dintre ei din plasele pescarilor; fantastic este si epi­sodul în care Dionysos, pentru a scapa de piratii care îl capturasera si îl tineau prizo­nier pe corabia lor, intentionînd sa-1 vînda ca sclav, a facut ca pe catargul corabiei sa creasca vita-de-vie si i-a transformat în delfini pe pirati, ce au trait astfel un nau­fragiu particular (vezi Dionysos).

Naulon (gr. vocuXov, -ou). Literal, „chirie" sau „pret de trecere". Cu acest termen se indica în Grecia moneda pusa în gura mor­tului înainte de înmormîntare, pentru a-i

plati lui Charon trecerea în lumea de dincolo cu barca sa. Cuvîntul deriva din vauq, „am­barcatiune". Vezi Obolul lui Charon.

Nauplios (gr. NauirXiog, -ou ; lat. tiauplius, -i). Fiul lui Poseidon si al Danaidei Ami-mone si tatal lui Palamede, care este indicat cu patronimul Naupliadul. A fost întemeietorul portului Nauplia si regele Eubeei (Euripide, Elena, 767). Ca sa raz­bune moartea fiului sau, ucis de greci în timpul asediului Troiei, a asteptat întoar­cerea flotei grecesti dupa caderea cetatii; cînd corabiile se apropiau de tarmul Eu­beei, Nauplios a aprins focuri într-o zona extrem de periculoasa, pe malurile stîn-coase ale promontoriului Cafareu. înselati de focuri, grecii au gresit drumul si au naufragiat. Multe corabii au fost distruse, dar nici una nu era comandata de vreun general ilustru. Nauplios a fost pedepsit de Zeus pentru crima sa : el a murit, cîtiva ani mai tîrziu, tot într-un naufragiu.

Nausicaa (gr. Nauo"ixaot, -at; lat. Nausi-caa, -ae). Fiica lui Alcinoos, regele feacilor, si a Aretei; 1-a gasit pe Ulise atunci cînd acesta a naufragiat pe insula feacilor si 1-a însotit la curtea tatalui sau. Casatoria ei cu Ulise, dorita, potrivit Odiseii, de Alci­noos, nu a avut loc; traditiile tîrzii o pre­zinta pe Nausicaa drept sotia lui Telemah, fiul lui Ulise, cu care a avut un fiu, Perse-polis sau Perseptolis (vezi).

Prezente în literatura antica. Personajul apare în Odiseea, în special în 6.15 si urm. si 7.313 si urm., precum si în tragedia Nau­sicaa a lui Sofocle ; casatoria ei cu Telemah este amintita de Hellanicos.

Prezente în literatura moderna. Dintre relua­rile mitului, mentionam drama Nausicaa a lui Goethe, neterminata.

Nausitoos (gr. NocuaC-froog, -ou). 1) Regele feacilor, fiul lui Poseidon si al Peribeei. A domnit initial în Hiperia, de unde si-a condus poporul în insula Scheria; aici 1-a vizitat Ulise, potrivit Odiseii; migrarea feacilor a fost determinata de ocuparea Hiperiei de catre ciclopi. Nausitoos este tatal lui Antinous, regele feacilor care 1-a gazduit pe Ulise la curtea sa.

Prezente în literatura antica. Odiseea, 6.7 si urm. si 7.56 si urm.; Apollonios din Rodos, Argonauticele, 4.539 si urm.

NAUTES

2) Fiul lui Ulise si al lui Calipso si fratele lui Nausinoos sau, potrivit altei versiuni, fiul lui Ulise si al Circei si fratele lui Telegonos.

Prezente în literatura antica. Hesiod, Teo-gonia, 1017.

3) Cîrmaciul corabiei cu care Tezeu a întreprins expeditia în insula Creta împo­triva Minotaurului.

Prezente in literatura antica. Plutarh, Tezeu, 17.

Nautes (gr. NctuTTis, -ou; lat. Nautes, -is). Batrîn erou troian care 1-a urmat pe Enea dupa caderea Troiei; la debarcarea în Sici-lia, 1-a sfatuit pe acesta sa nu ramîna pe insula, ci sa se îndrepte spre Latium. Era considerat stramosul mitic al nobilei fa­milii romane a Nautilor (Vergiliu, Eneida, 5.704 si urm.). O traditie secundara poves­tea ca Nautes a salvat Paladionul în timpul incendiului de la Troia si ca 1-a adus în Italia, încredintîndu-1 urmasilor sai.

Naxos (gr. Natot, -ou; lat. Naxos sau Naxus, -i). Celebra insula din Marea Egee, cea mai mare dintre Ciclade, cunoscuta din vremurile stravechi pentru vinul pro­dus aici. Mitologia o asocia cu faptele lui Dionysos si ale Ariadnei: potrivit unei ver­siuni a mitului, Tezeu a parasit-o aici pe Ariadna, care a fost gasita de Dionysos (vezi Ariadna). în Antichitate era faimoasa pentru cultul lui Dionysos.

Nebris (gr. vef3pL£, -iSog). Cu acest termen era indicat în Grecia vesmîntul din piele de caprior purtat de bacante în timpul sar­batorilor dionisiace (Euripide, Bacantele, 24, 136, 696).

Nebunie. într-un prim sens, foarte gene­ral, nebunia este prezentata în literatura clasica si în special în mitologie ca rezultat al unei interventii divine, externe omului, care îl îndeparteaza de sine si care în multe cazuri constituie preludiul unei nenorociri si mai mari. în poemele homerice, nebunia este redata adesea cu termenul ate, ce indica orbirea, încetosarea vremelnica a mintii din cauza unei interventii demonice externe. Potrivit oratorului Licurg, „cînd mînia demonilor nenoroceste un om, mai întîi îi ia din minte dreapta întelegere si îl calauzeste catre cea mai rea judecata, ca

sa nu fie constient de propriile-i greseli" (In Leocratem, 92). Sau, dupa cum spune Sofocle, „astfel zice întelepciunea unei ma­xime celebre: uneori raul pare sa fie bine, cînd zeii încîlcesc si orbesc mintea omului" (Antigona, 620-624). Este conceptul expri­mat în latina prin maxima quem deus vuit perdere, prius dementat. Prin urmare, nebunia este în primul rînd o înselaciune a zeilor, care traseaza astfel cai de obicei invizibile pentru muritori sau îi pedepsesc pe oameni pentru vreo vina.

în al doilea rînd, nebunia se poate pre­zenta, tocmai pentru ca este atribuita unei interventii divine, ca o alterare a conditii­lor normale ale omului ce duce la dobîndi-rea unor bunuri superioare; în acest sens, Socrate poate afirma ca „cel mai mare bine ne vine din nebunie" (Platon, Phaidros, 244a). Platon distinge patru tipuri de alte­rare a conditiilor normale datorita inter­ventiei divine: mînia profetica, aflata sub ocrotirea lui Apollo; cea rituala, al carei patron este Dionysos; cea poetica, pusa sub inspiratia muzelor; si cea erotica, inspi­rata de Eros si Afrodita (ibidem). Pentru aceste aspecte vezi Mania.

Termenul „nebunie" capata un al treilea sens cînd se refera la o tulburare de ori­gine patologica, în care nu intervin zeii sau demonii. Cazuri precum cel al Cleomenei sau cel al lui Cambise, relatate de Herodot (6.84; 3.33), intra în aceasta categorie. Ele sînt însa mult mai rare în mitologia cla­sica, unde se povestesc mai ales episoade care pot fi conduse la primul si la cel de-al doilea sens al nebuniei, indicate anterior.

Exemple de personaje atinse de nebunie se gasesc si în poemele homerice. Ulise e zeflemisit ca fiind „cam ticnit" de Melantos si de petitori cînd vine în Itaca în zdrente de cersetor (Odiseea, 18.327; 20.377). O traditie necunoscuta de Homer povesteste de asemenea ca Ulise se prefacuse ca este nebun pentru a evita sa plece la razboiul împotriva Troiei (Hyginus, Fabule, 95; vezi Ulise). si Polifem, care, cuprins de durere dupa ce a fost orbit de Ulise, le striga celor­lalti ciclopi: „Nimeni ma omoara" (Odiseea, 9.410 si urm.), reprezinta un exemplu de nebunie - cel putin astfel este considerata de ceilalti tovarasi, care îl lasa în seama destinului sau. si „nobilul Aiax a fost ata­cat, dezonorat de nebunie" (Sofocle, Aiax,

NECROMANŢIE

216-217), care 1-a facut sa recurga la „vorbe de batjocura, pe care nu un om, ci un zeu i le spunea" (vv. 243-244). Potrivit versiunii mitului ce i-a inspirat pe tragici, Aiax si-a pierdut mintile pentru ca nu i-au fost încredintate armele lui Ahile, care i-au fost date lui Ulise. Apucat în timpul noptii de nebunie, a decimat cirezile des­tinate soldatilor greci, iar cînd a avut un moment de luciditate si si-a dat seama de nenorocirea sa, s-a sinucis. O scena de ne­bunie impresionanta este cea a lui Oedip, descrisa de Sofocle; dupa moartea Iocas-tei, acesta „a dat buzna în casa strigînd, si de atunci n-am mai putut privi nenoro­cirea ei, ci ne-am uitat tinta la el, care mergea de colo-colo furios, cerînd sa i se dea o sabie. [...] In furia sa, un zeu i-a aratat ce cauta, si nu vreunul dintre noi, cei care eram acolo. Urlînd disperat, s-a napustit pe usa..." (Sofocle, Oedip rege, 1252 si urm.). Nu mai putin precisa este descrierea nebuniei lui Heracle, care, pe cînd aducea un sacrificiu pentru purifi­carea casei contaminate de uciderea lui Licos (vezi Heracle, Faptele ulterioare), „dintr-o data s-a oprit si a ramas în tacere. Tatal implora, iar copiii s-au uitat la el. Nu mai era acelasi. îsi rotea ochii tulbu­rat, globul era umflat si plin de sînge, pe barba deasa îi curgeau balele. Cu un rîs nebun, a început sa vorbeasca. [...] Apoi, miscîndu-se si neavînd nici un car, zicea ca-1 are. [...] Servitorilor le venea sa rîda si sa tremure de spaima în acelasi timp. [...] si-a scos chitonul si a început sa lupte împotriva nimanui si se proclama învin­gator asupra nimanui dupa ce ceruse atentie" (Euripide, Heracle, 929 si urm.). Nebunia apare si în alte povestiri mito­logice, ca acelea care îi au ca protagonisti pe Attis (vezi Attis si Agdistis), pe fiicele lui Pretos, Pretidele (vezi Pretos), pe Aglauride (vezi Aglauros) sau pe Licurg (vezi, 1) si pe multi altii. Nebunia are un rol central în mitul lui Oreste, pe care eri­niile l-au facut sa-si piarda mintile dupa ce si-a omorît mama (vezi Oreste). Erinii-lor, teribilele zeite ale razbunarii, le revine sarcina de a declansa nebunia ca pedeapsa divina: „Cînd ne-am nascut, cînta corul eriniilor în Eumenidele lui Eschil, ne-a fost impusa aceasta soarta". Cîntecul lor este „nebunie, delir pentru distrugerea

sufletului, imnul eriniilor care cucereste inima, fara lira, pierzania muritorilor" (Eumenidele, 341 si urm.). în figura eri­niilor lui Eschil se incarneaza aspectul cel mai groaznic al nebuniei, cel al pedepsei cu care zeii îi lovesc pe muritori. Asa cum arata gramaticul Aristofan în argumentul Eumenidelor lui Eschil, numai Atena le poate potoli pe erinii, care dupa interven­tia sa sînt numite eumenide, literal „bine­voitoare" (vezi Eumenide).

Daca se exclud formele de nebunie legate de posedarea divina (cele mentionate în pasajul citat din Platon si cele despre care se vorbeste la rubrica Mania), mitologia ne prezinta îndeobste nebuni furiosi, dez­lantuiti si periculosi. Numai rareori (ca în Heracle al lui Euripide sau în episoadele de nebunie simulata, ca aceea 3 lui Ulise) exista un mic spatiu pentru un zîmbet, provocat de bizareria comportamentelor induse de nebunie celor pe care îi atinge. De obicei însa predomina dimensiunea tra­gica, întrucît atunci cînd nu este un dar al cerului, nebunia e o pedeapsa a zeilor si, ca atare, nu îngaduie rîsul, care ar repre­zenta o atenuare a tensiunii si o forma de eliberare.

Necesitatea (gr. 'Avaf xt], -t|c; ; lat. Necessi-tas, -atis). Personificarea Necesitatii, nu­mita de greci Ananke, era vazuta ca o zeita puternica, pe care nu o puteau evita nici oamenii, nici zeii. în unele reprezentari din epoca romana apare cu niste cuie de bronz în mîna, pe care le folosea ca sa fixeze hotarîrile Destinului. Este numita uneori „Moira cea puternica"; potrivit unei versiuni a mitului, Moirele nu sînt fiicele lui Zeus, ci urmasele, prin partenogeneza, ale Necesitatii.

Necromantie. Forma de Divinatie (vezi) care consta în stabilirea unui contact (ade­sea prin intermediul experientei incubatiei într-un anumit sanctuar) cu mortii, în spe­cial cu personajele mitologice carora li se atribuiau virtuti profetice, cu scopul de a obtine raspunsuri în legatura cu evenimen­tele viitoare. Necromantia a fost foarte ras-pîndita atît în Grecia (unde a aparut, se pare, în Tesalia), cît si la Roma si în lumea romana. Printre cei care se ocupau de necro­mantie, Cicero îi aminteste pe Vatinius si Appius Claudius Pulchrus; Varro susti­nea ca ea fusese descoperita de Pitagora.

NECTAR

O celebra scena de necromantie gasim în cîntul 11 din Odiseea (vv. 23 si urm.), unde Ulise, urmînd indicatiile vrajitoarei Circe, ofera o libatie sufletelor celor morti si ucide pentru ei doua oi negre într-o groapa sapata în acest scop; mortii vin sa bea sîngele, ceea ce le permite sa comunice o vreme cu cei vii. Astfel, Ulise poate sa ia legatura cu tovarasul sau Elpenor, cu mama sa Anticleea si cu prezicatorul Tiresias (vezi si Nekyja). în poezia latina, o scena sugestiva de ritualuri si sacrificii destinate sa-i deschida lui Enea portile lumii infernale si sa-i permita sa vor­beasca cu mortii se gaseste în cîntul 6 al Eneidei.

Nectar. Bautura divina, ce era consumata de zei si conferea nemurirea. Identificat uneori cu ambrozia, însa cel mai adesea asociat cu aceasta, nectarul le era rezervat numai în mod exceptional muritorilor.

Neda (gr. Ne6a, -r|£; lat. Neda, -ae). Nimfa din Arcadia, fiica lui Oceanos. Din iubirea ei cu Zeus s-au nascut cele patru muze amintite în traditia mai veche: Telxiope, Aoide, Arhe si Melete. în cinstea ei, Rhea a dat numele Neda unui izvor care a tîsnit din pamîntul arid al Arcadiei - unde toate rîurile secasera — dupa ce 1-a nascut pe Zeus, pe cînd cauta apa ca sa spele copilul si a lovit pamîntul cu sceptrul, implorînd-o pe Geea.

► Prezente în literatura antica. Este amintita de Calimah în Imn catre Zeus; de aseme­nea, apare în cîteva pasaje din Pausanias si într-o trimitere a lui Cicero (De natura deorum, 3.54), a carei interpretare ramîne incerta.

Neenia. Sarbatori religioase celebrate la Roma în cinstea lui Bacchus atunci cînd se bea pentru prima oara vinul nou.

Neera (gr. Neoupa, -ac;; lat. Neaera, -ae). Numele apare frecvent în poezia clasica; pe lînga faptul ca indica o serie de figuri feminine, este si apelativul mai multor nimfe.

Nefalion (gr. NncpaXCojv, -wvoc;). Erou cre-tan legat de mitul lui Heracle. Era fiul lui Minos si al nimfei Paria; împreuna cu fratii sai Eurimedon, Chrises si Filolaos s-a stabilit în insula Paros. Pe acolo a trecut Heracle în timpul expeditiei pentru

obtinerea cingatorii Hipolitei (pentru detalii vezi Heracle), dar în timpul sederii sale în insula Nefalion si fratii sai i-au ucis doi tovarasi. Eroul s-a razbunat omorîndu-i la rîndul sau pe fiii lui Minos.

► Prezente In literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 2.5.9; 3.1.2.

Nefast (lat. nefastus). La Roma, ceea ce era interzis de religie, mai precis ziua în care nu erau îngaduite adunarile si jude­catile (de la sensul literal al cuvîntului: „[ziua] în care nu se poate vorbi"). In calen­darul roman, zilele nefaste erau inidicate cu litera N; la baza instituirii lor, pe lînga motivele propriu-zis religioase, se semna­leaza si corespondenta lor cu o serie de evenimente negative pentru cetate, cum sînt luptele terminate cu o înfrîngere. Pen­tru alte detalii vezi Calendar.

Nefele (gr. NecpeXfi, -r\q ; lat. Nephele, -es). Literal, „nor". Era sotia lui Atamas si mama lui Frixos si a Helei; dupa ea, Hele este numita Nefelida. Pentru detalii vezi Atamas.

Nefelida (gr. NecpeXic;, -ifioc;). Epitet cu care era indicata Hele (vezi), fiica Nefelei.

Nekyia (gr. vexmcc, -ac;). Termen grecesc ce se refera propriu-zis la ritul magic prin care se intra în legatura cu sufletele morti­lor, cu scopul de a afla ce se va'întîmpla în viitor; deriva din grecescul vixuq, „mort". Cu acest termen se indica de obicei cîntul 11 din Odiseea, unde are loc ritualul pentru invocarea sufletului lui Tiresias, care tre­buie sa îi dea lui Ulise indicatii privitoare la întoarcerea sa în patrie. în povestirea homerica, Ulise si tovarasii sai urmeaza instructiunile vrajitoarei Circe: navigheaza o zi pe rîul Oceanos, pîna cînd ajung la intrarea în lumea infernala, situata în Vestul extrem; aici sapa o groapa în care pun ofrandele pentru morti; acestea tre­buie sa intre în pamînt ca sa ajunga în lumea de dincolo. Ofrandele constau în lapte, miere, vin si apa, presarate cu faina de orz; deasupra lor sînt sacrificate o oaie neagra si un berbec. Sîngele victimelor atrage sufletele mortilor care, bînd din el, îsi recapata amintirea vietii lor pamîntesti si puterea de a-1 vedea si de a-1 recunoaste pe Ulise, care face parte din lumea celor vii. Astfel, Tiresias poate sa ia legatura cu Ulise si sa-i arate drumul de întoarcere în

NEMESIS

patrie. Pe lînga acest episod, ce constituie Nekyia prin excelenta si a fost ales în lumea greaca într-o serie de opere picturale deo­sebit de importante (subiectul a fost repre­zentat, printre altii, de Polignot, în sala de reuniuni (Lesche) a cnidienilor de la Delfi), o „a doua Nekyia" ar constitui-o epi­sodul coborîrii sufletelor pretendentilor în infern, unde îi întîlnesc pe eroii greci care participasera la razboiul troian (Odiseea, 24.1 si urm.). Vezi si Necromantie.

Neleu (gr. NnXeug, -ewg; lat. Neleus, -eos sau -ei). 1) Erou grec, fiul lui Poseidon si al lui Tiro, fiica lui Salmoneu (vezi schema de la rubrica Pelias). Potrivit traditiei, Tiro s-a îndragostit de apele rîului Enipeu (vezi), însa Poseidon era îndragostit la rîndul lui de ea si s-a transformat în rîu ca sa o cucereasca. Din unirea lor s-au nascut doi fii. Neleu si fratele sau geaman, Pelias, au fost abandonati de mama lor, dar au fost gasiti de un cioban, care i-a crescut. Mai tîrziu, Neleu si Pelias au aflat care era adevarata lor origine. Dupa moartea lui Creteu, regele din Iolcos, care se casato­rise între timp cu mama lor, au urcat pe tron, îndepartîndu-1 pe Eson, fiul lui Tiro si al lui Creteu. Curînd însa au aparut disensiuni între cei doi frati si Pelias 1-a alungat pe Neleu, ramînînd sa domneasca singur; Neleu a devenit rege în Pilos, cetate pe care a întemeiat-o.

Neleu s-a casatorit cu Chloris, fiica Nio-bei, si a avut doisprezece fii; toti fiii sai, cu exceptia lui Nestor (vezi), au fost ucisi de Heracle atunci cînd acesta a pornit raz­boi împotriva cetatii Pilos, în timpul expe­ditiei pentru prinderea boilor lui Gerion (vezi Heracle).

► Prezente în literatura antica. Este amintit de Homer în Iliada (11.671 si urm.) si în Odiseea (11.235 si urm.), de Pindar în Pythice, 4, de autorul anonim al operei Carmen Nelei, de Ovidiu în Metamorfoze (12.530 si urm.), de mitografi ca Apollodor si Hyginus, precum si în unele pasaje din Pausanias.

2) Urmasul celui dintîi si fiul lui Codros, regele Atenei. Unele izvoare îl considera întemeietorul cetatii Milet.

Nemeea (gr. Nejiea, -ag; lat. Nemea, -ae sau Nemee, -es). Vale de la granita de miaza­noapte a Argolidei, între Cleone si Fliont,

celebra în mitologie datorita muncilor lui Heracle (lupta împotriva leului din Ne­meea : vezi Heracle). Din doi în doi ani aici aveau loc, dupa modelul jocurilor olimpice, jocurile Nemeene (vezi).

Nemeene, jocuri (gr. io. Nejieioc; lat. Nemea, -orum). întreceri (vezi Agones) celebrate în Grecia, în valea Nemeea din Pelopones, la sanctuarul lui Zeus Nemeios. Aveau loc din doi în doi ani, în anii al doilea si al patrulea ai fiecarei olimpiade, catre sfîrsitul verii; au fost jocuri pan-elenice (la care luau parte grecii din toate regiunile) începînd cu anul 573 î.Hr., cînd sînt atestate. Initial în cadrul lor aveau loc întreceri atletice si curse de cai; în epoca elenistica au fost introduse si com­petitiile muzicale. învingatorii (în cinstea unora dintre ei Pindar a scris Nemeenele) erau premiati cu o cununa din telina proas­pata, în legatura cu instituirea jocurilor exista variante diferite. Potrivit unei tra­ditii, ea se datoreaza lui Heracle, care a vrut sa comemoreze astfel victoria asupra leului din Nemeea (vezi Heracle) ; potrivit unei reconstituiri diferite, jocurile au fost instituite de Adrast, Amfiaraos si cei sapte eroi care, în frunte cu Polinice, au par­ticipat la expeditia împotriva Tebei (vezi Cei sapte împotriva Tebei) pentru a-1 come­mora pe Arhemoros (Ofeltes), fiul lui Licurg, regele din Nemeea; micul Arhe­moros a murit din cauza neatentiei doicii sale, Hipsipile, care 1-a asezat pe pamînt ca sa le arate unor razboinici din Argos un izvor si nu a vazut ca acolo era un sarpe veninos, care s-a încolacit în jurul copilu­lui si 1-a ucis.

Nemeios (gr. Nep.eiog, -ou; lat. Nemeaeus, -i). Epitet cu care era venerat Zeus în sanc­tuarul din valea Nemeea din Pelopones.

Nemesia (gr. Nejieo-eioc, -uv). 1) Epitet cu care erau indicate eriniile sau furiile, ca divinitati razbunatoare (de la grecescul vljieerig, „razbunare").

2) Sarbatori religioase grecesti care aveau loc la Atena în luna Boedromion (vezi Calendar), în cinstea mortilor. Sînt asociate cu Necisiile sau Genesiile, în ca­drul carora era celebrata Geea si se come­morau mortii.

Nemesis (gr. Nejiecug, -ewg; lat. Nemesis, -is). Numele, derivat din grecescu

NEMETONA

„a se mînia", indica mînia îndreptatita fata de pacatul hybris-u\ui si, mai precis, o in­dica pe zeita care pedepseste acest hybris. Initial ea reprezenta probabil un soi de echilibru între lucrurile bune si cele rele care li se întîmplau oamenilor si din acest motiv, pe lînga faptul ca pedepsea crimele, le trimitea nenorociri celor ce i se pareau prea norocosi, din gelozie fata de cei care aveau de toate si erau prea fericiti. Pentru ca pedepsea si aducea nenorociri, a sfîrsit prin a fi asimilata eriniilor sau, în lumea romana, furiilor.

Zeita Nemesis reprezinta personificarea ideilor morale abstracte, dar apare ca o divinitate bine definita înca din epocile vechi. Pe cînd la Homer cuvîntul indica mai degraba o idee etica decît o persona­litate divina propriu-zisa, în poemul ciclic Cipriile se configureaza ca divinitate femi­nina iubita de Zeus; ca sa scape de insis­tentele regelui zeilor, ea se transforma în diferite animale si, în cele din urma, se uneste cu el sub forma unei gîste. Din uni­rea lor se naste Elena, pe care alte izvoare o considera fiica Ledei (în aceasta versiune însa Leda este doar o doica, ei fiindu-i dat în grija oul produs de Nemesis). Personali­tatea lui Nemesis ca figura divina poate fi reconstituita si din Teogonia lui Hesiod, unde este amintita ca fiica a Noptii.

în epocile mai tîrzii, zeita tinde sa se confunde cu alte divinitati ce reprezinta personificarea unor concepte analoage celor din care a aparut figura lui Nemesis ; astfel, o vedem alaturîndu-se sau identifi-cîndu-se cu eriniile, pe care le-am mentio­nat deja, dar si cu Tyche, Victoria, Psyche sau Isis.

Epitete. Adrasteia (întrucît instituirea cultului sau îi era atribuita lui Adrast); Ramnusia (de la sanctuarul din Ramnus).

Atribute. Sînt mai ales simboluri ce se refera la rolul sau punitiv si de echilibrare a destinului, dar uneori se confunda cu atributele altor divinitati, cu care Nemesis este asociata. Din acest motiv, în reprezen­tarile ei apar adesea aripile, roata, balanta, grifonul etc.

Raspîndirea cultului. Principalul centru de cult al lui Nemesis se afla la Eamnus, în Atica; zeita era venerata si la Smirna, în Beotia, unde, potrivit traditiei, cultul sau a fost introdus de Adrast.

Prezente în literatura antica. Transformarile lui Nemesis sînt amintite în Cipriile, pre­cum si de Apollodor, 3.10.7; originea sa e mentionata de Hesiod, Teogonia, 223 si urm. De asemenea, Nemesis apare în diferite pasaje din Iliada si din Odiseea, în operele tragicilor (Eschil, Cei sapte împotriva Tebei, 233 si urm.; Sofocle, Filoctet, 601 si urm. si Electra, 792 si urm.), la Pausanias si Herodot (1.34). Catul (64.395 si 66.71) o prezinta ca pe o divinitate razboinica si o defineste drept „fecioara din Ramnus", fara sa o numeasca.

Iconografie. Cea mai celebra sculptura reprezentînd-o pe Nemesis este cea a lui Agoracrit de la Ramnus, care se afla pro­babil în sanctuarul zeitei; sculptura ne-a parvenit fragmentar, însa s-au pastrat mai multe copii. Se poate face o comparatie cu Demetra din Rotonda Vaticanului, despre care unii cred ca e mai probabil sa fie o statuie a lui Nemesis. în epocile mai recente, sculpturile o reprezentau într-o atitudine caracteristica, mai precis scuipînd într-un fald al mantiei (scuipatul în sîn era un gest obisnuit pentru îndepartarea deochiului: cf. Teocrit, Idile, 6.39 si alti autori).

Nemetona. în religia celtilor din Galia, astfel se numea o divinitate feminina ce aparea alaturi de zeul razboiului, Hesus, identificat de romani cu Marte.

Nemoralia. Sarbatori religioase celebrate de romani în cinstea Dianei, zeita padu­rilor, cu trimitere la padurea din Aricia (vezi).

Nemorensis (lat. Nemorensis, -is). Epitet cu care era indicata în lumea romana zeita Diana, de la padurea sacra din Aricia (vezi), unde îi era închinat un cult particular. Padurea sacra (nemus) se afla pe malul lacului Nemis, al carui nume deriva din cel al padurii; aici veneau în pelerinaj femeile romane, si cele latine în general, cerîndu-i Dianei o nastere usoara si fara complicatii. Ca zeita a lunii, Diana era asociata fenomenelor de gestatie si nas­tere. De asemenea, aici avea loc un ritual unic, foarte vechi: preotul zeitei, numit rex nemorensis, putea fi provocat la lupta de un sclav fugar, iar înfruntarea dura pîna cînd sclavul era ucis sau, dimpotriva, obtinea victoria, cîstigînd astfel nu doar libertatea, ci si titlul de rex nemorensis al preotului învins.

NEMURIRE

Nemurire. în povestirile mitologice, ne­murirea reprezinta conditia zeilor. De fapt, ei nu sînt eterni, adica nu exista de la începutul lumii; pentru fiecare se recon­stituie cu precizie nasterea (adesea mira­culoasa si exceptionala) si genealogia. Ei nu cunosc însa moartea; adesea au o copi­larie (ca în cazul lui Hermes, care de altfel demonstreaza ca are calitati exceptionale înca din fasa) si cresc, dar o data ajunsi la o maturitate ideala, ce corespunde depli­natatii fortelor, nu mai îmbatrînesc si nu mor. Din acest motiv sînt numiti adesea „nemuritorii". Nemurirea este conditia co­muna a tuturor zeilor, dar nu si a tuturor eroilor. Cu cîteva exceptii (de pilda Heracle), acestia din urma mor, asemenea oameni­lor ; dupa coborîrea lor în infern însa sînt venerati pe pamînt ca divinitati, iar în lumea de dincolo au parte de un destin special, diferit de cel al muritorilor de rînd, întrucît duc o viata linistita si lipsita de griji în Insulele Fericitilor (vezi Erou). în lumea romana, de un soi de eroizare beneficiaza împaratii, care - asa cum povesteste traditia în cazul lui Romulus -aveau parte de Apoteoza (vezi), ceea ce nu excludea experienta mortii.

si oamenilor li se recunostea totusi o componenta imortala — sufletul, care, spre deosebire de trup, ducea si dupa moarte o existenta autonoma si eterna (vezi Suflet) în infern sau, potrivit altor doctrine (orfism, pitagorism), se reincarna, parcurgînd de fiecare data un itinerar complex al mortii si renasterii în trupuri diferite.

Trupul omenesc este însa condamnat în mod fatal la moarte. Mitul aminteste doar cîteva cazuri de indivizi pentru care zeii încearca sa obtina darul nemuririi. Cel mai celebru este cazul lui Ahile, pe care mama sa Thetis 1-a îmbaiat în apa Styxului, pen­tru a-1 face invulnerabil si deci nemuritor, tinîndu-1 de un calcîi, ce a ramas singura sa parte vulnerabila. Potrivit altor versiuni ale mitului, Thetis încercase sa-i faca ne­muritori si pe ceilalti fii ai sai, asezîndu-i în foc ; aceasta metoda a fost folosita si de Demetra, care i-a aplicat-o lui Demofon, fiul lui Celeos si al Metanirei, ce o gazdui-sera în timpul sederii sale pe pamînt, pe cînd îsi cauta fiica. Copilul crestea foarte repede, dar cînd mama sa 1-a vazut într-o noapte în mijlocul flacarilor s-a înspaimîn-

tat si a împiedicat-o pe zeita sa continue (pentru detalii vezi Celeos). Dup,a cum putea sa-i faca pe oameni nemuritori, tot astfel focul putea pune capat vietii lor, atunci cînd supravietuirea era legata de o lance sau de un taciune (este cazul lui Meleagru sau, în mitologia romana, al lui Mamercus): nemurirea depindea de buna conservare a obiectelor respective, care, arzînd, au provocat moartea ambelor per­sonaje, în alte cazuri, zeii le daruiesc nemu­rirea celor pe care îi îndragesc dîndu-le sa bea ambrozie, asa cum se întîmpla în mi­tul lui Ixion. Aproape întotdeauna mitolo­gia ne prezinta povestiri despre oameni care sînt pe punctul de a dobîndi nemuri­rea, dar care, din diferite motive, revin la conditia lor de muritori. înduiosatorul mit al lui Eos si Titonos pare sa simbolizeze imposibilitatea omului de a se apropia de conditia fericita a nemuritorilor: lui Tito­nos, un muritor îndragit de Eos, zeii i-au îngaduit sa traiasca vesnic. Eos (Aurora) însasi a obtinut pentru el aceasta favoare, dar a uitat sa le ceara zeilor sa-i daruiasca, pe lînga nemurire, si tineretea vesnica. Ceea ce ar putea parea un dar minunat devine astfel o sursa de suferinte cumplite pentru bietul Titonos, destinat sa îmba-trîneasca la nesfîrsit, uscîndu-se si chir-cindu-se, devenind incapabil de orice forma de autonomie, pierzîndu-si practic caracte­risticile umane si ducîndu-si zilele într-un cos de rachita (vezi Titonos). Cînd nemu­rirea devine un sinonim al suferintei fara sfîrsit, ea nu mai este un dar îndelung rîvnit, ci un privilegiu stînjenitor fata de care moartea este preferabila. înteleptul centaur Chiron, chinuit de o rana pe care i-o facuse Heracle cu una dintre sagetile sale otravite si care nu se putea vindeca, îi ofera lui Prometeu nemurirea sa; astfel, Prometeu îi pune capat zilelor, iar Chiron face ca titanul sa nu cunoasca moartea.

în alte cazuri, nemurirea aproape atinsa este refuzata de zei pentru a-1 pedepsi pe cel care nu este demn de ea, asa cum se întîmpla cu Tideu, pentru care Atena obti­nuse de la Zeus darul nemuririi; Tideu însa a început sa manînce creierul dusma­nului sau Melanipos pe care tocmai îl uci­sese, iar acest gest inuman a determinat-o pe Atena sa nu-i acorde nemurirea (vezi Tideu).

NENIA

Nenia (lat. Nenia sau Naenia, -ae). Cu acest termen erau indicate în latina cîn-tecele si lamentatiile funebre intonate de bocitoare si de rudele celui mort, iar uneori si formulele magice. Era amintita si o zeita a cîntecelor funebre cu acelasi nume, pe care unele izvoare îl considera un sinonim pentru Moarte. Macrobiu sustine ca zeita Nenia avea putere asupra oamenilor din momentul cînd începea agonia, si din acest motiv era invocata la capatîiul lor în ulti­mele clipe de yiata. Neniei îi era închinat un templu la Roma, în apropiere de Porta Viminalis.

Neokoros (gr. vewxopog, -ou; lat. neocorus, -i). Cu acest termen era indicat în templele grecesti cel ce se ocupa de curatenie si de întretinerea edificiului si a obiectelor sacre. In ciuda faptului ca era modest, la Delfi acest rol se bucura de un deosebit prestigiu si putea capata caracteristicile unei functii pe viata. In lumea romana, neocorus a devenit o functie onorifica, atri­buita nu doar unor indivizi, ci si unor cetati care se remarcasera prin devotiunea fata de un anumit zeu sau prin credinta fata de cultul împaratului.

Neoptolem (gr. NeonT6A€u.og, -ou; lat. Neoptolemus, -i). în traducere, „tînarul razboinic", numit si Pirus, „cel cu par blond"; era fiul lui Ahile si al Deidamiei, fiica lui Licomed. Este numit uneori Ahi-lidul, dupa numele tatalui, si Pelidul sau Eacidul, dupa numele strabunilor sai.

Neoptolem a crescut în palatul lui Lico­med de la Sciros, unde altadata se refugiase tatal sau, îmbracat în femeie si amestecat printre fiicele lui Licomed ca sa nu plece în razboiul împotriva Troiei (vezi Ahile) ; asa cum se întîmplase în trecut cu tatal sau, si Neoptolem a fost tulburat din viata linistita de la palat de catre Ulise, la po­runca oracolului care prorocise ca numai daca Neoptolem si Filoctet (vezi) aveau sa se afle pe cîmpul de lupta, Troia avea sa cada în mîinile grecilor.

în razboi, Neoptolem s-a dovedit un demn urmas al tatalui sau si s-a distins prin curaj si eroism. S-a numarat printre raz­boinicii ascunsi în calul de lemn dus în cetate; dupa caderea acesteia, el 1-a ucis pe Priam, regele Troiei, pe altarul lui Apollo si a sacrificat-o pe Polixena în cinstea spi-

ritului tatalui sau. Uciderea lui Priam a stîrnit însa mînia lui Apollo, al carui altar fusese profanat; ca sa-1 pedepseasca, zeul a facut ca el sa nu se mai întoarca în pa­trie. Neoptolem nu a mai ajuns niciodata în tinutul sau natal, Ftia din Tesalia, si nici la Sciros, ci s-a stabilit în Epir, în tinutul molosilor, devenind regele acestora si întemeietorul unei dinastii din care aveau sa faca parte, de-a lungul veacurilor, suve­rani ce se laudau ca îi sînt urmasi si care se numeau de obicei Neoptolem sau Pirus. Ei afirmau ca sînt urmasii lui Molosos, fiul lui Neoptolem si al Andromacai, sotia lui Hector, care dupa caderea Troiei, la îm­partirea prazii de razboi, i-a fost daruita lui Neoptolem. El s-a casatorit apoi cu Hermione, frumoasa fiica a Elenei si a lui Menelaos, însa a fost ucis de Oreste, ca­ruia Hermione îi fusese promisa de sotie. Se cunoaste si o alta versiune a mitului, potrivit careia Apollo, ca sa-1 pedepseasca pe Neoptolem pentru sacrilegiul comis prin uciderea lui Priam, a facut ca el sa moara la Delfi, în timpul unei încaierari (Pindar, Nemeene, 7.33 si urm.).

Epitete. Ahilidul, Pelidul, Eacidul.

Raspîndirea cultului. Neoptolem era vene­rat în Epir ca stramos al familiei regale. De asemenea, îi era închinat un cult la Delfi ; potrivit lui Pausanias (1.4.4), cultul sau dateaza din epoca tîrzie.

Prezente în literatura antica. Principalul izvor ce cuprinde episoadele din razboiul troian care l-au avut ca protagonist pe Neoptolem este Iliada ; în Odiseea (3.188--189; 4.5 si urm.) sînt amintite evenimen­tele urmatoare si casatoria lui cu Hermione. Faptele lui Neoptolem faceau si obiectul Micii Iliade. Uciderea lui Priam si mînia lui Apollo sînt descrise de Pindar (Peane, 6.100 si urm.) si Vergiliu (Eneida, 2.513 si urm.). în versiunea vergiliana, Neoptolem apare într-o lumina sinistra: el îl ucide nu doar pe Priam, ci si pe micul Polites, fiul acestuia, si tot el îl arunca dintr-un turn pe micul Astianax, fiul lui Hector. Pentru moartea lui Neoptolem în încaierare cf. Pin­dar, Nemeene, 7. De asemenea, Neoptolem este mentionat de Sofocle (Filoctet), Euri-pide (Andromaca), Accius (Neoptolem), Livius Andronicus (Hermione) si Pacuvius (Hermione), ultimele doua pierdute.

Prezente în literatura moderna. J. Racine, Andromaca ; P.J. de Crâbillon, Pyrrhus.

NEREIDE

Iconografie. Neoptolem apare frecvent în arta greco-romana, în ceramica, mozaicuri si picturile murale, în special în scenele din Ilioupersis, în timp ce o ucide pe Poli-xena pe mormîntul lui Ahile sau cînd îl omoara pe Priam pe altarul lui Apollo.

Nephalia (gr. vncpdXta [ta]). Cu acest ter­men (în traducere, „fara vin", de la forma verbala vVjcpii), „a fi cumpatat") erau indi­cate în Grecia libatiile de lichide ce nu contineau vin, de pilda cele de lapte si miere (Eschil, Eumenidele, 107). Printre divinitatile carora li se ofereau libatii fara vin se numarau eumenidele (Sofocle, Oedip rege, 100).

Neptun (lat. Neptunus, -i). Identificat în epoca tîrzie cu zeul grec Poseidon (vezi), Neptun era o veche divinitate romana, propriu-zis nu a marii, ci a apelor interne si în special a izvoarelor.

Nu avem informatii precise în legatura cu aspectele mai vechi ale acestui zeu; stim ca era venerat împreuna cu zeita Sala-cia, si ea asociata izvoarelor; de aseme­nea, stim ca etruscii aveau un zeu numit Nethuns. Nu este însa limpede pîna la ce punct cultul lui Nethuns 1-a influentat pe cel al lui Neptun sau daca, dimpotriva, este debitor cultului romanilor. Pare sigur doar faptul ca identificarea cu Poseidon a fost determinanta pentru o conturare mai precisa a figurii zeului, caruia îi sînt atri­buite toate caracteristicile lui Poseidon, cu prerogativele sale tipice si mai ales cu dom­nia sa asupra marilor, pe care romanii, ce initial nu fusesera un popor de marinari, o neglijasera complet în cazul figurii mai vechi a acelui Neptun local. Cultul lui Neptun/Poseidon începe sa se afirme la Roma în special dupa primele victorii ro­mane pe mare, deci nu înainte de primul razboi punic.

Este interesant sa observam ca în epoca imperiala cultul lui Neptun s-a raspîndit si în provincii, recuperînd însa, în zonele de miazanoapte ale imperiului, legatura originara cu apele interne: în aceste pro­vincii, Neptun si-a reluat aspectul de zeu al izvoarelor si a fost asociat unor culte locale.

Atribute. Sînt cele proprii lui Poseidon: tridentul, caii-de-mare, delfinii etc.

Raspîndirea cultului. Principalul templu închinat lui Neptun/Poseidon se afla la

Roma, pe Cîmpul lui Marte. Sarbatorile solemne ale zeului (Neptunalia) aveau loc în capitala, în luna iulie; atunci credin­ciosii construiau adaposturi din ramuri (umbrae) într-o padure din apropierea Romei, unde aveau loc serbari si libatii. Acest aspect al cultului ar confirma natura initiala a lui Neptun: aceea de zeu al izvoa­relor, si nu al marii.

► Iconografie. Neptun apare în diferite relie­furi si picturi din epoca romana. Dintre acestea se remarca Altarul lui Domitius Ahenobarbus, coloana de la Magonza si un mozaic de la Constantina. Pentru alte detalii vezi Poseidon.

Neptunalia. Sarbatori religioase celebrate la Roma în cinstea lui Neptun. Aveau loc în fiecare an la 23 iulie; atunci se con­struiau umbrare din frunze, pentru a-i feri pe credinciosi de caldura verii. Spre sfîrsi-tul epocii imperiale, la aceste sarbatori s-au adaugat jocuri sportive (numite Ludi Neptunales) care cuprindeau naumahii (batalii navale simulate, ce se desfasu­rau pe lacuri special create, prin inunda­rea circurilor sau amfiteatrelor) si curse de cai.

Neptunis (gr. Neirtouvic, -iSot). Epitet cu care este indicata uneori Hipolita, regina amazoanelor.

Nereea (gr. Napadi, -T|g). Numele unei nimfe iubite de zeul Soarelui, Helios.

Nereide (gr. NripTjtâes, -uv ; lat. Nereides, -um). Nume cu care sînt indicate, colectiv, cele cincizeci de fiice ale lui Nereu si ale lui Doris. Nereidele erau nimfele marine din Mediterana, diferite de naiade, nim­fele izvoarelor, si de oceanide, nimfele Oceanului. Cea mai celebra nereida a fost Thetis, mama lui Ahile. Nereidele erau considerate divinitati blînde si binevoi­toare, care locuiau împreuna cu tatal lor pe fundul marii; de asemenea, se credea ca îi ocroteau pe marinari. Erau venerate în diferite localitati din Grecia, în special în cetatile de pe coasta si în principalele porturi. Se spunea ca erau niste tinere splendide, însa nu rareori sînt reprezen­tate cu trupul pe jumatate de om, pe juma­tate de peste. Legatura lor cu marea este evidentiata si de numele unora dintre ele : una se numeste Glauce, „cea albastra", alta Thalia, „cea verde" etc.

NEREU

> Iconografie. Nereidele apar adesea în arta greaca si în cea romana, atît în pictura, cît si în sculptura (în special în reliefuri). Din­tre monumentele cele mai importante care ne ajuta sa reconstituim iconografia nerei­delor se disting, pe lînga diferite picturi din cetatile vezuviene, asa-numitul Monu­ment al nereidelor de la Xantos, în Licia (aflat în prezent la British Museum) si Alta­rul lui Domitius Ahenobarbus, din epoca romana, aflat actualmente la Gliptoteca din Miinchen.

NEREIDELE

lliada, 18.38-49 si 5.51

Hesiod,

Teogonia,

Apollodor, Biblioteca, 1.2.7

Acteea, Agave, Amathia, Amfi-nome, Amfitoe, Apseude, Calia-nasa, Calianira, Cimodoce, Cimotoe, Climene, Dexamene, Dinamene, Doris, Doto, Ferusa, Galateea, Glauce, Halia, Ianasa, Ianira, Iera, limnoreia, Melite, Mera, Nemerte, Neseia, Oritia, Panope, Proto, Speio, Thalia, Thetis, Toe (total: 34 de nume)

Acteea, Agave, Amfitrita, Auto-noe, Cimo, Cimodoce, Cimotoe, Dinamene, Doris, Doto, Eione, Erato, Eucrante, Eudora, Euli-mene, Eunice, Eupompe, Eva-gore, Evarne, Ferusa, Galateea, Galene, Glauce, Glauconome, Halimede, Hiponoe, Hipotoe, Laomedia, Liagore, Lisianasa, Melite, Menipe, Nemerte, Ne­seia, Neso, Panope, Pasiteea, Pontoporeia, Pronoe, Proto, Psa-mate, Pulinoe, Sao, Speio, Temisto, Thalia, Thetis, Toe (total: 48 de nume)

Acteea, Agave, Amfitrita, Auto-noe, Calipso, Ceto, Cimo, Cimo­toe, Cranto, Dero, Dinamene, Dione, Doto, Eione, Erato, Eu­crante, Eudora, Eulimene, Eu-molpe, Eunice, Evagore, Ferusa, Galateea, Glauconome, Halia, Halimede, Hiponoe, Hipotoe, Ianira, Ione, Limnoreia, Lisiana-nasa, Melite, Nausitoe, Neome-ris, Neseia, Panope, Pantomedusa, Plexaure, Polinome, Proto, Psa-mate, Sao, Speio, Thetis (total: 45 de nume)

Hyginus,

Fabule

(praef.,

Nume

comune

tuturor

listelor

Acteea, Agave, Amathia, Amfi-nome, Amfitoe, Apseude, Aretusa, Asia, Beroe, Calianasa, Cidipe, Cimodoce, Cimotoe, Cleio, Cli­mene, Creneis, Deiopeea, Dexa­mene, Dinamene, Doris, Doto, Drimo, Efira, Euridice, Ferusa, Filodoce, Galateea, Glauce, Ia­nasa, Ianira, Iera, Leucotoe, Licoriade, Ligeea, Limnoreia, Melite, Mera, Nemerte, Neseia, Opis, Oritia, Panope, Proto, Speio, Thalia, Toe (total: 46 de nume)

Acteea, Agave, Cimotoe, Dina­mene, Doto, Ferusa, Galateea, Melite, Nesaia sau Neseia, Pa­nope, Proto, Speio sau Spio (total: 12 nume)

Nereu (gr. Nnpeuc, -iwq; lat. Nereus, -i). Definit de Homer „batrînul marii", era pri­mul nascut al lui Pontos si al Geei si sotul lui Doris, cu care a avut cincizeci de fiice, numite Nereide (vezi), si un fiu, Nerites (vezi; vezi si schema de la rubrica Geea) ; Hesiod (Teogonia, 233 si urm.) îl descrie ca pe un întelept binevoitor si cinstit, care nu minte niciodata si se remarca prin spi­ritul de dreptate si bunatatea sa. Se credea ca traieste pe fundul marii si ca fusese regele acesteia înainte de Poseidon; de fapt, regatul sau era Mediterana, mai precis Marea Egee. Asemenea altor divinitati marine, avea capacitatea de a prezice vii­torul si de a se transforma, aratîndu-li-se oamenilor sub diferite înfatisari.

► Prezente în literatura antica. Homer; Hesiod, Teogonia ; Pindar; Aelianus.

Nerine (gr. NnpT|ÎVTi, -t\q ; lat. Nerine, -es). Numele uneia dintre fiicele lui Nereu (vezi Nereide). Este amintita de Catul (64.28), care prin acest nume face trimitere la The­tis, si de Vergiliu (Bucolicele, 7.37), care se refera însa la Galateea.

Nerites (gr. NTipiTng, -ou ; lat. Nerites, -is). Fiul lui Nereu si al lui Doris. Era un tînar nespus de frumos, ce traia în apele marii si a fost iubit de Afrodita; pentru ca a refuzat sa lase apele marii si sa o urmeze pe zeita în Olimp a fost transformat de Afrodita într-o molusca ce sta lipita de stînci sau într-o scoica. Potrivit unei legende

NEVĂSTUICĂ

diferite, care, ca si prima, îl asociaza pe Nerites cu molustele si scoicile, el a fost iubit de Poseidon, pe care îl urma peste tot, miscîndu-se foarte repede si iscusit pe valurile marii. Gelos pe viteza sa, Helios 1-a transformat într-o scoica nemiscata, lipita de o stînca.

► Prezente în literatura antica. Aelianus, De natura animalium, 14.28.

Neritos (gr. Nf)piTog, -ou; lat. Neritos sau Neritus, -i). Munte din insula Itaca, aco­perit de paduri. Din numele lui deriva epi­tetul Neritios cu care este indicat uneori Ulise, originar din Itaca.

Neroniene, jocuri (lat. Neronia, -orum). Jocuri instituite la Roma de împaratul Nero în anul 60 d.Hr. Aveau loc din cinci în cinci ani si cuprindeau întreceri sportive ase­manatoare cu cele care se desfasurau la Olimpia, precum si competitii muzicale si poetice. La sfîrsitul domniei lui Nero au fost suspendate.

Nerthus (lat. Nerthus, -us). Numele unei vechi zeite germane, amintita de Tacitus în Germania (40). Potrivit versiunii lui Taci­tus, se credea ca zeita calatorea într-un car mare prin tinuturile triburilor din Danemarca, aducînd cu ea bunastarea si prosperitatea. Era identificata cu Pamîn-tul-Mama.

Nestor (gr. Necrtwp, -opog; lat. Nestor, -oris). Rege din Pilos, fiul lui Neleu si al lui Chloris. Este singurul dintre cei doi­sprezece fii ai lui Neleu care nu a fost ucis de Heracle atunci cînd acesta a atacat cetatea Pilos (vezi Neleu si Heracle, în special prinderea boilor lui Gerion). Este amintit ca un razboinic foarte curajos ; i-a învins pe locuitorii din Arcadia si Elida ; a participat la razboiul lapitilor împoriva centaurilor si e mentionat printre eroii care au luat parte la expeditia argonautilor si printre participantii la vînatoarea mistre­tului din Calidon.

Era batrîn cînd a izbucnit razboiul împo­triva Troiei, însa a participat la expeditie; dupa caderea cetatii s-a întors în patrie si a ajuns cu bine la Pilos. Vîrsta lui înaintata este amintita de toate izvoarele, desi par excesivi cei 200 de ani atribuiti de Ovidiu (Metamorfoze, 12.187 si urm.). în Iliada, pe lînga respectul impus de vîrsta înain-

tata si de experienta lui, apare pe alocuri constatarea, subtila si uneori amuzanta, a inutilitatii sfaturilor sale ; consultat înainte de hotarîrile importante, solicitat pentru sfaturile sale întelepte, el nu reuseste nici­odata sa actioneze incisiv, iar sfaturile care dau cu adevarat rezultate nu îi apartin lui, ci lui Ulise. Este semnificativ lungul discurs de încurajare adresat fiului sau Antiloh în timpul jocurilor funebre în cin­stea lui Patroclu; atunci, spune Homer, „îl învata numai bine, desi priceput era fiul:/ «Fatul meu, tu Antiloh, te iubira Poseidon si Zeus/ Tînar cum esti si te învatara-n tot chipul strunitul/ Cailor si-nvatatura mai buna nu-ti trebuie alta...»" (Iliada, 23.305 si urm.). Traditia spune ca Nestor a dom­nit peste trei generatii de oameni si ca era faimos pentru întelepciunea sa.

Prezente în literatura antica. în special Homer, Iliada si Odiseea.

Iconografie. Nestor este reprezentat într-o serie de episoade din razboiul troian; apare în pictura atica pe vase. E înfatisat în pic­turile din Mormîntul Francois de la Vulci, unde este însotit de inscriptia cu numele sau etrusc, Nestur. Ruinele miceniene de la Pilos sînt indicate în mod conventional ca Palatul lui Nestor.

Nesus (gr. Neacroc;, -ou; lat.Nessus, -i). Nu­mele unui centaur. Pentru detalii vezi Heracle .

Nevastuica. Mitologia povesteste ca Moi-rele o transformasera în nevastuica pe Galintias pentru ca le înselase (vezi Galin-tias). Acest animal aparea în unele povestiri si în unele credinte fanteziste si legendare. Potrivit lui Plutarh, pe vremea sa multi credeau ca „nevastuica concepe pe ureche si naste pe gura: ar fi, prin urmare, ima­ginea formarii cuvîntului" (De Iside et Osiride, 381). Nevastuica este mentionata uneori în fabule, unde apare ca animal de prada, rau si, cîteodata, cam prost (de exem­plu la Esop, 77 : aici o nevastuica, lingînd o pila de fier, vede cum sîngele curge, dar nu îsi da seama ca din limba ei, si sfîrseste prin a si-o roade toata). De mentionat ca în limba greaca nevastuica si pisica sînt indicate prin acelasi termen, ceea ce con­duce la imposibilitatea de a preciza întot­deauna cu siguranta absoluta despre care dintre cele doua animale este vorba în tex­tele literare.

NICEEA

Niceea (gr. Nixcua, -ag). Numele unei naiade, fiica rîului Sangarios si a zeitei Cybele, asociata legendelor despre Dio-nysos si eponima cetatii Niceea. Fecioara iscusita si indiferenta fata de atentiile amoroase, carora le prefera vînatoarea, 1-a ucis pe pastorul Himnos din Frigia, care o curta insistent. Eros, cu complicitatea celor­lalti zei, indignati cu totii de cruzimea Ni-ceei, a hotarît sa razbune iubirea pe care ea o dispretuia, facîndu-1 pe Dionysos sa se îndragosteasca de naiada. Zeul a va­zut-o pe cînd se scalda într-un izvor si, ca sa-i învinga îndaratnicia, nu a ezitat sa transforme apa izvorului în vin; cuprinsa de betie, naiada i-a cedat, iar dupa ce s-a trezit s-a convertit la iubire. Din unirea lor s-au nascut mai multi fii, printre care Teles si Satiros. O traditie diferita poves­tea ca, atunci cînd si-a revenit, dîndu-si seama ca îi cedase zeului, Niceea si-a luat viata. în cinstea ei Dionysos a întemeiat cetatea Niceea.

► Prezente în literatura antica. Nonnos din Panopolis, Dionisiacele, 15 si 16.

Niceforos (gr. Nixr\<f>6poq, -ou). Epitet (în traducere, „cel ce aduce victoria") cu care erau indicate în Grecia anumite divinitati, în special Zeus si Atena. în epoca elenis­tica, la Pergam aveau loc, din trei în trei ani, Niceforiile, sarbatori religioase închi­nate Atenei Nicefora, ce cuprindeau între­ceri atletice, hipice si muzicale.

Niceteria (gr. xâ Nixt|ttjpicx). Sarbatori religioase grecesti care aveau loc anual la Atena, în ziua 3 a lunii Boedromion (vezi Calendar). Initial aveau scopul sa o cele­breze pe Atena si sa comemoreze victoria ei asupra lui Poseidon în disputa pentru suprematia religioasa în Atica; în epoca clasica, la aceasta trimitere mitica s-a adau­gat una istorica, atunci cînd Niceteriile au devenit o ocazie pentru comemorarea vic­toriei de la Plateea din anul 479 î.Hr.

Nicomahos (gr. Nixo;kxxoc, -ou). Fiul lui Mahaon si al Anticleei si, pe linie paterna, nepotul zeului medicinei, Asclepios. Avea un frate pe nume Gorgasos, împreuna cu care a domnit în cetatea Fere din Mesenia si a fost venerat, dupa moarte, ca erou datorita vindecarilor miraculoase înfap­tuite multumita priceperii sale.

► Prezente în literatura antica. Pausanias, 4.3.10 si 30.3.

Nicostratos (gr. NixooTpotToc;, -ou). Erou grec, fiul Elenei si al lui Menelaos, nascut probabil dupa întoarcerea celor doi de la Troia; potrivit traditiei homerice, în vre­mea razboiului troian, Elena si Menelaos aveau doar o fiica, Hermione, iar un alt fiu, Megapentes, s-a nascut din legatura lui Menelaos cu o sclava. Pentru alte detalii vezi si Megapentes.

Nictelios (gr. NuxTeXiot, -ou; lat. Nycte-lius, -i). Epitet cu care era venerat Dio­nysos, cu trimitere la sarbatorile numite Nictelia (din grecescul vut, „noapte") ce aveau loc în cinstea lui.

Nicteu (gr. Nuxteuc;, -ewc;; lat. Nycteus, -eos sau -ei). în traducere, „Nocturnul"; era fiul lui Hirieu si tatal Antiopei, indicata cu patronimul Nicteida. Cînd Antiope a fost rapita de Epopeu, regele din Sicion, Nicteu, care domnea la Teba ca tutore al lui Lab-dacop a invadat Teba cu o armata tebana. A fost însa învins si a murit din cauza ranilor capatate în timpul luptei; pe tronul Tebei a urcat atunci fratele sau Licos.

Nictimene (gr. NuxtujjlIvt], -r\q; lat. Nycty-mene, -es). Fiica lui Epopeu, regele din Les-bos. A fost violata de tatal sau si, cuprinsa de rusine, s-a ascuns într-o padure, nemai-aratîndu-se oamenilor, pîna cînd Atena a transformat-o într-o bufnita (Ovidiu, Metamorfoze, 2.590 si urm.).

Nictimos (gr. Nuxxijiog, -ou; lat. Nyctimus, -i). Fiul lui Liacon. Cînd tatal sau a în­draznit sa îi dea lui Zeus sa manînce carne de om, ca sa se convinga de omnistiinta lui, Nictimos a fost singurul care a scapat de mînia zeului, pe cînd tatal si fratii sai au fost ucisi (pentru detalii vezi Licaon). A devenit regele Arcadiei (pe al carei tron va urca, dupa moartea sa, Arcas) si a fost martorul potopului lui Deucalion, care a avut loc în vremea domniei sale (Apollo-dor, Biblioteca, 3.8.1; Pausanias, 8.3.1). în unele versiuni ale povestirii însa Nictimos a fost copilul pe care Licaon i 1-a dat lui Zeus sa-1 manînce.

Nike (gr. Nix-n, -i\q; lat. Victoria, -ae). Numita Victoria de romani, era zeita vic­toriei ; se credea ca era fiica Atenei si a lui

NIMB

Styx si sora lui Zelos (avîntul), a lui Cratos (forta) si a lui Bia (violenta). Potrivit altor versiuni ale mitului, era fiica lui Palas (Hesiod, Teogonia, 384). Era venerata atît ca divinitate individuala, cît si în asociere cu alte figuri divine majore, în special cu Zeus si Atena; în plus, termenul „Nike" constituie un apelativ al acesteia din urma.

Atribute. în iconografie seamana mult cu Atena. De obicei este înaripata si are un palmier, o coroana sau panglici, simbol al victoriei, adesea e reprezentata ridieînd un trofeu, scriind numele unui învingator pe un scut sau mînînd carul unui erou.

Raspîndirea cultului. A fost venerata atît în Grecia, cît si la Roma, mai ales în epoca imperiala. Pe Acropola ateniana se afla un templu în cinstea ei si a Atenei (micul templu al Atenei Nike). Este semnificativ faptul ca initial cultul sau era asociat victoriilor obtinute în cadrul întrecerilor sportive si atletice, ceea ce explica marea ei popularitate, în special în Grecia si în legatura cu marile evenimente sportive. Abia mai tîrziu a fost asociata victoriilor militare. în epoca arhaica si în cea clasica nu era venerata individual, ci împreuna cu alte divinitati, în special cu Atena (Atena Nike) si Zeus; astfel era venerata îndeo­sebi la Megara, Rodos, Olimpia si Atena. Singura, independent de alte divinitati majore, Nike a fost venerata începînd cu epoca elenistica, mai ales la Tralles, Afro-disia si în alte localitati. în lumea romana a fost personalizata si asociata cu figura conducatorului individual (Cezar, Sylla etc.) sau cu cea a împaratului.

Prezente In literatura antica. Nike apare în Teogonia lui Hesiod; în Imnul homeric 8.4 se face trimitere la o alta descendenta a zeitei, care ar fi fiica lui Ares.

Iconografie. Pe lînga numeroase reprezen­tari în pictura greceasca pe vase, Nike con­stituie subiectul mai multor sculpturi celebre; dintre acestea o amintim pe Nike de la Delos, înfatisata cu patru aripi, în atitudinea tipica a „alergarii în genunchi" ; Nike a lui Fidias apare, ca atribut, pe mîna statuii criselefantine a Atenei Partenos ; opera aceluiasi Fidias era Nike repre­zentata ca atribut al statuii colosale a lui Zeus din Olimpia; marea statuie acrotera a lui Peonios din Mende, de la Olimpia; imaginile zeitei ce decoreaza balustrada templului Atenei Nike de pe Acropola ateniana, în relief; figurile de pe acrote-

rele din sanctuarul de la Epidaur; celebra Nike din Samotrace (Luvru); figura lui Nike sculptata pe friza Altarului din Per-gam. în arta romana, reprezentarea zeitei îsi gaseste un loc original, aparînd frecvent pe arcurile de triumf. De asemenea, în arta romana figura ei s-a bucurat de un mare succes ca alegorie a victoriei asupra mortii.

Nil (gr. NeTXog, -ou ; lat. Nilus, -i). în mito­logia greaca, marele fluviu al Egiptului era considerat un zeu al apelor, fiul lui Oeeanos, legat de mitul lui Io. Astfel, se povestea ca Epafos, fiul lui Io, s-a casa­torit cu Memfis, fiica fluviului Nil, si ca din unirea lor s-a nascut Libia, strabuna neamului lui Agenor si Belos (pentru de­talii vezi numele personajelor citate). Pen­tru o traditie diferita privitoare la originea numelui fluviului vezi Nileu, 1.

► Iconografie. Cea mai celebra reprezentare Nilului care s-a pastrat din Antichitatea clasica o constituie marele grup din mar­mura înfatisînd fluviul personificat, pe jumatate culcat (asa cum se obisnuieste în iconografia rîurilor, ca simbol al lungimii sau al curgerii apelor) si înconjurat de sai­sprezece îngeri simbolizînd abundenta si bogatia roadelor sale; de asemenea, fiecare înger reprezinta unul dintre cele saispre­zece brate ale fluviului (Vatican, Braccio Nuovo). Fluviul egiptean, nepersonificat, dar transformat într-un element de peisaj, constituie fundalul multor picturi si mozai­curi din epoca elenistica si din cea romana, produse adesea la Alexandria, dintre care cel mai celebru este asa-numitul mozaic al Nilului provenind din templul Fortunei Primigenia de la Palestrina. O alegorie a fecunditatii fluviului este reprezentata pe o splendida cupa din sardonix, cunoscuta drept Cupa Farnese (Napoli, Muzeul Na­tional).

Nileu (gr. NeiXeut, -eujg). 1) Suveran mitic al Egiptului, al carui nume i-a fost dat Nilului, în amintirea numeroaselor lucrari de asanare pe care le-a întreprins. Este amintit de Diodor din Sicilia (1.19 si 63). 2) Numele unuia dintre centaurii ucisi de Heracle în lupta care a izbucnit între centauri si lapiti la nunta lui Piritoos (vezi Centauri).

Nimb. Halou de lumina, de obicei în forma de disc, ce înconjoara mai ales capul perso­najelor divine sau al figurilor alegorice. în

NIMFE

lumea greaca si în cea romana, nimbul se dispune initial în jurul întregii figuri, nu doar al capului, si aste asociat cu preca­dere divinitatilor solare. Adesea însoteste epifania zeului, dupa cum aminteste Ver-giliu atunci cînd o prezinta pe Minerva înfatisîndu-i-se lui Enea într-un nimb stralucitor. în epoca romana devine si un simbol al împaratului, aparînd în jurul capului acestuia sub forma fie de disc, fie de raze.

Nimfe (gr. Nu/iq>ou, -wv; lat. Nymphae, •arum). Zeitati feminine secundare din mitologia clasica, pe care grecii si mai apoi romanii le-au plasat peste tot în natura, în mare si în izvoare, în rîuri si în pesteri, în copaci si în munti. Nimfele erau îm­partite în mai multe clase, în functie de partea din natura pe care o reprezentau. Astfel, existau nimfele marii, ale apelor, ale muntilor si pesterilor, ale trecatorilor si copacilor.

Dintre nimfele marii faceau parte ocea-nidele, sau nimfele Oceanului, fiicele lui Oceanos, si nereidele, nimfele din Marea Mediterana, fiicele lui Nereu.

Printre nimfele apelor se numarau naia­dele, nimfele izvoarelor, lacurilor, rîurilor, pîraielor si cascadelor, potamidele, iria-dele si creneidele. Multe dintre ele erau nimfele unor izvoare despre care se credea ca le dadeau puteri supranaturale celor ce-si potoleau setea cu apa lor. La rîndul lor, nim­fele erau înzestrate cu virtuti profetice, si se credea ca si ele le puteau da oamenilor puteri supranaturale. De aceea, despre clarvazatori, poeti si nebuni se spunea ca erau posedati de nimfe (termenul folosit în latina era lymphati sau lymphatici).

Nimfele muntilor, oreadele sau orestia-dele, erau si nimfe ale pesterilor; adesea numele lor derivau din cele ale muntilor si regiunilor în care traiau.

Nimfe erau si napeele, ce traiau în tre­catori si în locurile înguste dintre stînci.

Nimfele copacilor se numeau driade si hamadriade (din grecescul Spog), ori na-pee; se credea ca mureau o data cu arbo­rele în care îsi aveau salasul si împreuna cu care venisera pe lume. Dintre ele, cele mai cunoscute erau meliadele, nimfele fra­sinilor.

De asemenea, existau nimfe legate de anumite localitati; numele lor derivau din cele ale locurilor cu care erau asociate;

astfel, sînt amintite aheloidele, nisiadele sau niseidele, dodonidele, lemniile etc.

Nu toate nimfele erau nemuritoare, ci numai unele dintre ele, care dobîndisera nemurirea în urma anumitor întîmplari. într-un fragment din Hesiod (171) s-a pas­trat o povestire singulara despre vîrsta pîna la care poate trai o nimfa.

Nimfele puteau fi binevoitoare cu oame­nii, dar si foarte periculoase; de pilda, nim­fele izvoarelor puteau fi „teribile pentru oamenii ce traiesc în aer liber" (Teocrit, 13.44).

Rasplndirea cultului. De obicei, nimfelor le era închinat un cult local, legat de re­giunile unde se credea ca traiesc. Adesea, cultul se desfasura în pesteri. Li se adu­ceau ca ofrande miei si iezi, lapte si ulei; în general se evita vinul.

în Grecia, nimfele erau venerate mai ales în rîndul poporului; nu avem informatii ca ar fi existat un cult oficial închinat lor ca divinitati individuale si autonome, în schimb avem marturii despre veneratia de care se bucurau în cadrul privat si popular, în lumea romana, nimfele au ramas întot­deauna legate de divinitatile locale ale izvoarelor si au fost celebrate împreuna cu zeul Fontus, caruia îi erau închinate sar­batorile solemne de la 13 octombrie. Exista un templu al nimfelor pe Cîmpul lui Marte ; din epoca tîrzie dateaza în schimb nume­roase temple închinate nimfelor, adesea private, unde se desfasurau diferite rituri si adesea aveau loc ceremoniile nuptiale (vezi Nimfeum).

Prezente în literatura. Nimfele sînt citate frecvent în operele literare vechi, mai ales de poeti. Apar adesea si în perioadele mai recente; un exemplu al succesului lor îl constituie o serie de opere ca Ninfale fieso-lano sau Ninfale d'Admeto ale lui Boccaccio. De asemenea, ele sînt des mentionate în poezia umanista si, ulterior, mai ales în poezia pastorala. Nimfei Tibrului i-a dedi­cat un mic poem pastoral F.M. Molza, iar Nimfa Avara este amintita în Fluierul lui Marino. în limbajul curent, termenul „nimfa" indica o fata foarte frumoasa, uneori cu obiceiuri nu tocmai ireprosabile, pe cînd expresia „nimfa Egeria" îl desem­neaza pe cel ce da sfaturi si sugestii, ase­menea Egeriei (vezi), care îl sfatuia pe Numa Pompilius.

Iconografie. Desi apare în mai multe rîn-duri în pictura greceasca pe vase (de pilda, pe Vasul Francois) si în reliefurile romane,

NISA

imaginea nimfelor nu are caracteristici par­ticulare ; de obicei, nimfele sînt figuri femi­nine generice, tinere, cu vesminte drapate.

Nimfeum. Termenul, care se refera la toate templele închinate muzelor, este folosit în lumea romana mai ales pentru a indica fintînile sacre ale nimfelor, de obicei monu­mentale.

Ninos (gr. Nivog, -ou; lat. Ninus, -i). Fiul lui Belos (Ba'al) sau al lui Cronos, sau ur­masul lui Heracle, întrucît era nepotul lui Alceu, fiul lui Heracle si al Omfalei. Era întemeietorul mitic al Imperiului babilo­nian si al cetatii Ninive, care îi poarta numele (daca nu cumva a fost numita astfel dupa Nana, o divinitate feminina a apelor venerata în Babilon). S-a casatorit cu regina Semiramis, care i-a urmat la tron dupa moartea lui si care, înainte de a-i deveni sotie, a fost casatorita cu un functionar de rang înalt. Se spunea ca Ninos a inventat arta militara, domeniu în care s-a dovedit deosebit de înzestrat, cucerind întreaga Asie, mai putin India.

► Prezente în literatura antica. Este mentio­nat în special în operele istoricilor (Herodot, 1.7; Diodor din Sicilia, 2.1 si urm. si 20 si urm.).

Niobe (gr. Nidp-r), -r\q; lat. Niobe, -es sau Nioba, -ae). Fiica lui Tantal si sotia lui Amfion, regele Tebei (vezi schema de la rubrica Atreu). A avut multi fii si, mîndra de numarul lor, a îndraznit sa spuna ca era mai presus chiar decît Latona (vezi), care avusese numai doi, pe Artemis si Apollo. Ca sa o pedepseasca pentru trufia ei, acestia i-au ucis pe toti fiii Niobei (Niobizii), strapungîndu-i cu sagetile. La rîndul ei, Niobe a fost transformata de Zeus într-o piatra de pe muntele Sipilos, din care se spunea ca vara se prelingeau lacri­mile sale (Pausanias, 8.2.7). Trupurile fiilor sai au ramas neîngropate noua zile, pentru ca Zeus îi transformase în pietre pe toti cei prezenti; în cele din urma, mortii au fost îngropati chiar de zei.

Izvoarele ne ofera informatii diferite în legatura cu numarul fiilor Niobei; cele mai multe spun ca Niobe avea sapte fii si sapte fiice (Ovidiu, Metamorfoze, 6.182-183) sau sase fii si sase fiice (Iliada, 24.604). Potri­vit altei traditii, una dintre fiicele Niobei, Chloris, nu a fost ucisa ; ea avea sa devina

mama lui Nestor. în aceasta versiune se spunea ca Nestor, longevivul erou din Pilos, a trait atîtia ani cîti le rapise Apollo fiilor Niobei (Hyginus, Fabule, 9 si 10).

în figura Niobei se întrezareste cea a mamei neamului omenesc, un soi de zeita si mama primordiala ; acest fapt ar fi con­firmat de o serie de versiuni mai complexe ale mitului, care, independent de povestea fiilor ucisi de Apollo si Artemis, o amin­tesc pe Niobe ca prima sotie a lui Zeus, ca tovarasa lui Foroneu sau, în general, ca mama neamurilor grecesti. Platon, în Timaios, 22a (vezi si Apollodor, 2.1), spune ca a fost cea dintîi muritoare iubita de Zeus. Prin urmare, numarul mare al fiilor Niobei despre care vorbesc miturile putea sa reflecte vechea credinta ca ea a dat nastere diferitelor neamuri de greci.

Prezente în literatura antica. Niobe este amintita în numeroase texte literare antice. Cea mai completa povestire ne-a fost trans­misa de Homer, iar apoi de Eschil si Sofocle, în doua tragedii intitulate Niobe, care nu s-au pastrat, apoi de Bachilide, Pindar, Sappho, Calimah, iar în lumea romana — de Ovidiu, Metamorfoze, 6.146 si urm.

Iconografie. Probabil ca în lumea antica s-a bucurat de mare faima o celebra fresca a lui Polignot, reprezentînd uciderea Nio-bizilor, care s-a pierdut; ea a stat, cu sigu­ranta, la baza a numeroase reprezentari care ni s-au transmis pe vase ceramice. Dintre acestea se remarca mai ales vasul atic numit „al Niobizilor", expus la Luvru. Subiectul este reprezentat, de asemenea, în pictura pompeiana. Dintre sculpturile cele mai celebre le amintim pe cea a Nio-bidei din Gradinile lui Sallustius si grupul Niobizilor din templul lui Apollo Sosianus de pe Cîmpul lui Marte de la Roma, men­tionat în texte; operele sînt realizate dupa originale grecesti.

Nireu (gr. Nipeut, -tus; lat. Nireus, -eos sau -ei). Fiul lui Charopos si al Aglaei; este amintit drept cel mai curajos dintre eroii care au luptat la Troia, dupa Ahile (.Iliada, 2.671 si urm.).

Nisa (gr. Noctcc, -r\q; lat. Nysa sau Nyssa, -ae). Locul legendar unde a fost crescut micul Dionysos. Din acest motiv, zeul era numit Niseos (sau cu alte forme derivate), si mai multe locuri sacre ale sale au primit

NISEOS

în Antichitate acest nume. Potrivit Imnului homeric catre Demetra (17), în cîmpia Nisa (într-o localitate neprecizata) Persefona a fost rapita de zeul infernului, Hades sau Aidoneus.

Niseos (gr. Nicrouog, -ou). Epitet cu care este indicat uneori Dionysos; provine de la Nisa, locul mitic unde a crescut zeul.

Nisiade sau Niseide (gr. NucrictSec;, -wv sau NucrouSeg, -iuv ; lat. Nyseides sau Nysia-des, -um). Numele nimfelor din Nisa (vezi) care, potrivit traditiei, l-au crescut pe Dio­nysos ; ele se numeau Ciseis, Nisa, Erato, Erifia, Bromia si Polimnos.

Nisos (gr. NTcjog, -ou ; lat. Nisus, -i). 1) Rege din Megara, tatal Scilei. A murit din cauza cruzimii fiicei sale, care, îndragostita de Minos, regele Cretei, ce asedia Megara, nu a ezitat sa îi smulga firul de par de pur­pura (sau de aur) de care depindea viata lui (Apollodor, Biblioteca, 3.15.8). Minos a tras foloase de pe urma acestei fapte, pen­tru ca Nisos a murit, iar cetatea a cazut; regele cretan a fost însa atît de tulburat de atitudinea Scilei, încît, ca s-o pedep­seasca, a poruncit sa fie legata la prova corabiei sale si a aruncat-o în golful Saronic. Potrivit unei alte versiuni, Minos, dezgus­tat de fapta Scilei, a parasit Megara, iar fiica regelui s-a aruncat în mare, încercînd sa-i urmeze corabia. Atunci Nisos, care fusese transformat în vultur-de-mare, s-a aruncat asupra fiicei sale, dar aceasta a fost preschimbata la rîndul ei într-un peste sau într-o pasare de mare. De atunci se spune ca aceste doua animale se urmaresc fara încetare. Alte detalii ale legendei sînt influentate de faptul ca izvoarele confunda uneori figura Scilei, fiica lui Nisos, cu cea a fiicei lui Forcus, care avea acelasi nume (vezi Scila si Charibda). Din legenda lui Nisos si a Scilei îsi trag numele promon­toriul Scylleos si cetatea Niseea, portul Megara.

► Prezente în literatura antica. Ciris, mic poem din asa-numitul Apendix vergilian; Ovidiu, Metamorfoze, 8.

2) Fiul lui Hirtacos si prietenul nedes­partit al lui Eurial. Cei doi au fost tova­rasii credinciosi ai eroului troian Enea si l-au însotit în calatoria sa în Italia, însa au murit în timpul unui atac nocturn asu­pra taberei rutulilor.

Prezente în literatura. Povestirea, creata de Vergiliu în cîntul 9 al Eneidei, este una dintre cele mai celebre din acest poem, si din ea s-au inspirat alte episoade celebre din literatura. I-a servit drept model în special lui Ariosto, pentru povestea lui Clo-ridano si a lui Medoro din Orlando furios.

Nix (gr. Nut, -jctog; lat. Nox, -ctis). Perso­nificare a noptii, zeita cu acest nume era fiica Haosului si sora lui Erebos, cu care a zamislit Eterul si Ziua. Hesiod spune ca era si mama lui Hipnos, Somnul, si a lui Thanatos, Moartea. Homer (Jliada, 14.261) aminteste teama pe care ea i-o provoaca chiar si regelui zeilor, Zeus. Nix salasluia în întunericul din Hades. Un mit orfic o lega de originea lumii si o facea protago­nista unei vechi cosmogonii; potrivit acestei legende, Nix era o pasare mare cu aripi negre care, fecundata de vînt, a depus un ou de argint în tenebre. Din ou a iesit Eros, zeul dragostei, cu aripi de aur; în ou se afla lumea întreaga, generata de Nix.

Potrivit lui Hesiod, printre fiii Noptii se numara, pe lînga cei mentionati pîna acum, Moirele, Discordia sau Eris, zeul Momos (Sarcasmul), Hesperidele si zeita Nemesis.

Raspîndirea cultului. Nix nu avea un cult foarte raspîndit, ci mai degraba se regasea în mit si în poezie. si în afara mediului orfic era asociata cu oracolele. Un docu­ment epigrafic din templul Demetrei de la Pergam contine o dedicatie în cinstea ei.

Prezente în literatura antica. Este amintita în Iliada, în Teogonia si într-un pasaj din opera Munci si zile a lui Hesiod (v. 17); Euripide o citeaza în Ion.

Nixe (lat. Nixae, -arum). Divinitati romane, în numar de trei, venerate ca ocrotitoare ale eforturilor femeilor care nasteau. O sta­tuie ce le reproducea se afla la Roma, în templul Triadei Capitoline, în fata cellei dedicate zeitei Minerva.

Prezente în literatura antica. împreuna cu zeita Lucina, sînt amintite de Ovidiu (Meta­morfoze, 9.294).

Noctulius (lat. Noctulius, -i). Zeul noptii si al somnului, venerat în lumea romana, pe care îl cunoastem din izvoarele epigrafice.

Nocturnius (lat. Nocturnius, -i). Zeul întunericului, venerat la Roma si în lumea romana.

NOUMENIA

Nodinus. Veche divinitate venerata de ro­mani, ce ocrotea nutretul. Numele deriva, se pare, din nodus, în acceptiunea de „nod al plantelor", aflat pe tulpina si din care rasar mugurii si ramurile.

Nodul gordian, vezi Gordios.

Noduterensis. Veche divinitate agrara a romanilor, ce ocrotea macinarea cerealelor (de la nodus, cu semnificatia mentionata la rubrica Nodinus, si terrere, „a toca marunt, a macina").

Nomeus (gr. Nojieuc;, -ewc;; lat. Nomius, -i). în traducere, „cel ce duce la pascut", „pas­torul". Cu acest epitet sînt indicate divini­tatile care ocrotesc turmele si pastorii, ca Apollo, Pan, Hermes si Aristeu. în lumea romana, epitetul îi era atribuit uneori zeitei Pales (vezi).

Nomos (gr. Nop.05, -ou). Divinitate alego­rica amintita de Pindar ca „rege al murito­rilor si al nemuritorilor" si ca personificare a destinului, ce rasplateste si pedepseste dupa dreptate.

Nonacriates (gr. Nuvocxpiarnc;, -ou). Epitet cu care era venerat Apollo. Deriva din nu­mele cetatii Nonacris din Arcadia, unde zeului îi era închinat un cult particular.

Nonele caprotine (lat. Nonae caprotinae). Sarbatoare religioasa romana celebrata în cinstea Iunonei. Pentru detalii vezi Filotis si Smochin.

Nonios (gr. Nwviog, -ou). Numele unuia

dintre caii lui Pluton.

Nor. în mitologia greaca exista o eroina cu acest nume: Nefele, în traducere „norul", sotia lui Atamas si mama lui Frixos si a Helei (vezi Atamas) ; în general însa norul apare în diferite povestiri mitologice sub forma de fantasma ori ca sa-i ascunda si sa-i faca invizibili pe oameni si pe zei. Povestile despre norii-fantoma sînt multe. Hera a facut un nor ce avea înfatisarea Elenei, frumoasa sotie a lui Menelaos; aceasta imagine i-a fost data lui Paris, pe cînd adevarata Elena era dusa în Egipt; astfel, razboiul troian ar reprezenta zece ani de varsari de sînge pentru o umbra (Herodot, 2.112 si urm.; mitul este reluat de Euripide în Elena si a fost relatat pro­babil pentru prima oara de Stesihor). Tot

Hera a facut un nor (potrivit altora, acesta era opera lui Zeus) ce avea înfatisarea ei; cu acest nor 1-a înselat pe Ixion, care voia sa o violeze. Unindu-se cu norul, Ixion a zamislit centaurii.

Ca un val ce îi ascunde pe oameni si pe zei de ochii muritorilor apare norul din povestea Molionizilor, care ar fi fost ucisi de Nestor din Pilos daca Poseidon nu le-ar fi venit în ajutor, învaluindu-i într-un nor; în acelasi fel, Artemis a învaluit-o într-un nor pe nimfa Aretusa ca sa o salveze din fata zeului fluvial Alfeu, care o urmarea. în Iliada, zeii nu ezita sa intervina pe cîmpul de lupta ca sa-i apere pe eroii pe care îi ocrotesc, ascunzîndu-i într-o ceata deasa. Asa se întîmpla cu Paris, salvat de Afro-dita în timpul luptei cu Menelaos, descrisa în cîntul 3 al poemului: „...lesne [...] îl smulge Afrodita/ Ca o zeita pe-ascuns si-1 duce prin negura acasa,/ într-o camara-n iatac, unde fumega dulci mirodenii" (vv. 380-382). Cu aceeasi consistenta impalpa­bila si înselatoare a norilor si a cetii apar, în Odiseea si în Eneida, sufletele mortilor pe care cei doi protagonisti, Ulise si, respec­tiv, Enea, îi întîlnesc în lumea de dincolo.

Nortia (lat. Nortia sau Nurtia, -ae). Divi­nitate etrusca a norocului; era venerata în special la Volsinii (Livius, 7.3.7). Cel mai interesant cult care îi era închinat (si despre care ne dau informatii izvoarele, de pilda Livius ; nu întotdeauna însa aces­tea îi înteleg semnificatia exacta) consta în înfigerea unui cui în peretele templului sau de la Volsinii, cu ocazia anumitor sar­batori, fie, dupa cum spune Livius, pentru a indica masura timpului ce trece (un cui pe an), fie, asa cum presupun cercetatorii moderni, pentru a „tintui" de perete even­tualele calamitati, boli si nenorociri (vezi Cuiul anului). Unii autori antici (Horatiu, Carmina, 1.35) o identificau pe Nortia cu Norocul si Necesitatea.

Nostoi, vezi Calatorie.

Notos (gr. Noto£, -ou ; lat. Notus, -i). Numit Notos de greci si Austrus de romani, era vîntul din sud, mai precis din sud-vest, ce aducea ploaie si ceata. Notos era divinizat; Hesiod spune ca el era fiul lui Astreos si al lui Eos, Aurora (Teogonla, 380; 870).

Noumenia (gr. Nouu.tivio, -ac;). Cu acest termen (în traducere, „luna noua") se indica

NOVENDIALIS

în limba greaca prima zi a fiecarei luni. Era întotdeauna o zi cu luna noua si îi era închinata lui Apollo Noumenios.

Novendialis (lat. novendialis sau novem-dialis). în traducere, „interval de noua zile". Cu acest termen era indicata la Roma o perioada de noua zile ce era asociata de obicei înmormîntarilor; dupa îngroparea mortului urma o perioada de doliu strict, ce dura noua zile si se încheia cu un sacri­ficiu. Acelasi termen putea indica o peri­oada de noua zile de sarbatori si sacrificii cu scop apotropaic, pentru înlaturarea unei nenorociri ce se abatuse asupra comunitatii.

Novensides sau Novensiles (lat. Noven-sides sau Novensiles). Vechi divinitati vene­rate la Roma, care, potrivit unor izvoare, apartineau religiei sabine si au fost adop­tate de cea romana. Caracteristicile lor sînt neclare ; anticii, care nu stiau cu sigu­ranta care era originea numelui, credeau ca poate fi asociat cu numarul noua, însa cu mari rezerve.

Nuc. Mitologia greaca asociaza originea nucului cu figura Cariei, fiica lui Dion, regele Laconiei, si sora Orfei si a lui Lico. Apollo, pe care mama fetelor 1-a gazduit odata, a vrut sa o rasplateasca pe regina si le-a înzestrat pe fiicele ei cu darul pro­fetiei, cu conditia ca ele sa nu încerce sa patrunda tainele zeilor. Dionysos s-a îndra­gostit de Caria, iar aceasta a raspuns iubi­rii zeului; însa pentru ca surorile ei au încercat în toate felurile sa-1 iscodeasca pe zeu, încalcînd astfel juramîntul facut lui Apollo, au fost pedepsite si transformate în stînci pe muntele Taiget. Caria a fost transformata mai apoi, la interventia lui Dionysos, în nuc (în greaca xccpucx). în Laco-nia este atestat cultul Artemisei Cariatida, legat de legenda Cariei. Templul zeitei avea coloane din lemn de nuc, care, potrivit tra­ditiei, reprezentau o serie de figuri femi­nine si despre care unii cred ca ar sta la originea tipologiei statuilor-coloane numite cariatide.

într-o traditie populara raspîndita în lumea romana, nucile erau considerate testiculele lui Iupiter si simbolizau fertili­tatea si abundenta; de aceea exista obice­iul ca în timpul ceremoniei nuptiale romane sa se arunce cu nuci în cei doi miri: fie ca zgomotul lor trebuia sa acopere strigatele

miresei, a carei rapire era simulata (dupa cum spune Festus), fie ca valoarea lor sacra statea în dubla protectie a fructului, con­stituita din coaja verde si din cea lemnoasa (asa cum arata Pliniu).

Nucul este protagonistul unui cîntec ele­giac latin, intitulat Nux, atribuit de traditia antica lui Ovidiu, dar care, cu siguranta, nu îi apartine; este povestea plîngerilor unui nuc în care strengarii de pe drum arunca cu pietre.

Numa Pompilius (lat. Numa, -ae Pompi-lius, -i). Potrivit legendei traditionale, Numa Pompilius a fost al doilea rege al Romei, dupa Romulus; era originar din Sabina si a fost ales rege la un an dupa moartea lui Romulus, cînd romanii erau satui de interregnul senatului. Traditia îl aminteste ca pe un om plin de întelepciune si pietas; în ciuda dificultatilor de ordin cronologic, se credea ca maestrul sau a fost filosoful Pitagora.

Potrivit traditiei romane, domnia lui Numa Pompilius a fost lunga si linistita; suveranul s-a preocupat în mod deosebit sa raspîndeasca în rîndul supusilor sai reli­gia care avea sa devina apoi traditionala. Se spunea ca în aceasta întreprindere a fost ajutat de nimfa Egeria, o camena care îl iubea si cu care se întîlnea într-o padure din apropierea Romei. Romanii îl venerau ca fondator al întregii lor traditii religi­oase ; i se atribuia, printre altele, institui­rea celor mai înalte functii religioase din stat, ca pontifex, augurii, flaminii, vestalele sau salienii. De asemenea, se credea ca el a ridicat templul lui Ianus (în realitate mai degraba un soi de poarta decît un tem­plu), care a ramas închis pe întreaga durata a domniei sale (vezi Ianus). Potrivit traditiei, a murit dupa 39 sau 43 de ani de domnie.

► Prezente în literatura antica. Lui Numa îi este dedicata una din Vietile lui Plutarh. Trimiteri la legenda sa în raport cu istoria antica a Romei gasim la Livius (1.18 si urm.).

Numen (lat. Numen, -inis). Termen folosit în religia romana pentru a indica vointa divina (de la verbul nuere, „a face un semn cu capul") si care a ajuns sa desemneze chiar divinitatea. Poetii din epoca impe­riala utilizau termenul ca sinonim pentru „zeu", si cu acest sens el a patruns în lim­bile occidentale.

NUNTĂ

Numeria. Zeita venerata în lumea romana ca ocrotitoare a calculelor si a artimeticii. Era venerata în special de femeile însar­cinate, întrucît se credea ca le ajuta sa calculeze data cînd aveau sa nasca.

Numicius (lat. Numicius, -i). Zeu fluvial roman si sotul Annei, sora Didonei. Potri­vit unei versiuni a legendei, Enea a disparut în mod misterios în apele sale. într-o padure aflata în apropierea sa, romanii îl venerau ca Iupiter Indiges ; tot în apropierea sa se afla si padurea sacra a Annei Perenna.

Numitor (gr. Nop.fJTU)p, -opoq; lat. Numitor, -oris). Rege mitic din Alba Longa, fiul lui Procas, tatal Rheei Silvia si bunicul lui Romulus si al lui Remus. A fost înlaturat de la putere de fratele sau, Amulius, însa Romulus si Remus l-au readus pe tron. Se credea ca este urmasul lui Iulus si deci al lui Enea. O traditie îi atribuie lui Numitor un rol relevant în salvarea lui Romulus si a lui Remus (pentru povestea carora vezi Romulus) ; cînd a aflat ca fiica sa, Rhea Silvia, urma sa nasca, a luat doi copii pe care i-a abandonat, înlocuindu-i astfel pe gemenii adusi pe lume de fiica sa, iar pe acestia i-a încredintat pastorului Faus-tulus, care i-a crescut. Cînd Romulus si Remus au crescut si au devenit pastori, ca si tatal lor adoptiv, Numitor a provocat o cearta între pastorii sai si cei doi gemeni;

chemat sa rezolve disputa, regele Amulius nu a ezitat sa convoace partile în cauza la Alba, nebanuind ca Numitor îi întindea o cursa. Atunci Numitor le-a spus celor doi gemeni povestea lor si, ajutat de toti cei­lalti, 1-a înlaturat cu usurinta pe Amulius si a revenit pe tron.

► Prezente în literatura antica. Dintre ver­siunile povestirii despre originea Romei, Livius (1, 3 si urm.), Plutarh (Romulus, 3 si urm.), Dionysos din Halicarnas (1, 76 si urm.) si Strabon (5,3,2) acorda yn spatiu

larg faptelor lui Numitor.

Nundina. Astfel era numita în lumea ro­mana zeita ce ocrotea acordarea numelor nou-nascutilor. Ritul avea loc la noua zile dupa nastere, de unde si numele zeitei, ce face trimitere la „cea de-a noua zi".

Nundinae (lat. Nundinae). în traducere, „a noua zi". Sarbatoare romana, instituita, potrivit traditiei, de regele Romei Servius Tullius. Cadea din opt în opt zile, iar în Roma republicana corespundea cu tîrgul cetatii, unde veneau sa-si vînda produsele (dar si, indirect, sa participe la viata pu­blica) taranii de la cîmpie.

Nundinator. Cu acest epitet era venerat în lumea romana zeul Mercur, ca ocrotitor al tîrgurilor periodice (vezi Nundinae).

Nunta, vezi Casatorie.