DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera R

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera R

Racios (gr. 'Pooaog, -ou). Fiul lui Lebes, originar din Creta, s-a casatorit cu Manto (vezi), de la care a avut un fiu, prezicatorul Mopsos, si o fiica, Pamfilia, eponima a cetatii cu acelasi nume.

Radamante (gr. 'PaSajmvtfug, -uoc;; lat. Rhadamanthus, -i). Fiul lui Zeus si al Europei, era fratele regelui cretan Minos. Potrivit unei traditii (Apollodor, Biblioteca, 3.12) ar fi ajuns īn Beotia, casatorindu-se cu Alcmena dupa moartea lui Amfitrion. Renumit pentru spiritul sau justitiar, a devenit dupa moarte unul dintre judeca­torii din Hades.

► Prezente īn literatura antica. Genealogia sa este amintita īn Iliada, 14.321-322 ; ca ju­decator al mortilor apare īn Odiseea, 4.564, unde este numit "balaiul Radamante", epitet ce revine īn 7.323. Printre scriitorii greci care īl mentioneaza se numara si Pindar (Pythice, 2 si Olimpice, 2), iar printre cei latini, Vergiliu (Eneida, 6.566).

Ramnes (lat. Ramn.es, -etis). Personaj din Eneida (cīntul 9), unde este prezentat ca augur al lui Turnus, regele rutulilor. A fost ucis de Nisos, īn somn: "...iscusinta pro­rocirii de moarte nu putu sa-1 izbaveasca" (v. 328).

Ramnus (gr. 'Pajivoue;, -ouvtos). Orasel din Atica evidentiat printr-un important cult al zeitei Nemesis. īn sanctuarul acesteia se afla o celebra statuie care o reprezenta, opera a sculptorului Agoracrit. īn acelasi sanctuar era venerata si Temis.

Rampsinitos (gr. 'Pap.41Cv1.T05, -ou). Suve­ran al Egiptului, fiul lui Proteu. A īndraz­nit sa o provdace pe Demetra la o partida de zaruri, coborīnd pentru aceasta īn infern. īnvingīnd-o, s-a īntors pe pamīnt.

Rapsod (gr. pcc\|jo66g, -ou). īn lumea greaca rapsodul era poetul-cīntaret care, cu ocazia serbarilor publice, recita si cīnta compozitii poetice, cu precadere epice, dar si iambice, lirice sau elegiace. īn textele grecesti care ne-au parvenit, termenul apare pentru prima oara īn secolul al V-lea ī.Hr., iar eti­mologia sa este legata de verbul pairceiv, "a coase, a lipi" (compus cu substantivul d)6-rt, "cīntare, oda" - n.t.). Din aceasta eti­mologie (redata īntr-un pasaj din Pindar, Nemeene, 2.1) numerosi cercetatori au dedus ca, īn timp ce Aedul (vezi) era ade­seori si autorul compozitiilor pe care le cīnta si recita - sau, īn orice caz, dispunea de o maxima libertate de interventie asu­pra materialului poetic transmis de tradi­tie, pe care īl adapta si īl modifica dupa propriul gust si chiar īn functie de exi­gentele specifice ale auditoriului sau -, rapsodul se limita la a repeta ceea ce īi parvenise din trecut. Alti cercetatori con­sidera īn schimb ca si rapsodul desfasura o activitate poetica autonoma, intervenind asupra repertoriului traditional si īmbo-gatindu-1 īn diverse moduri. Dincolo de complicatele probleme referitoare la dife­rentierea rolurilor poetilor si rapsozilor, ramīne faptul ca acestia din urma au avut un rol de prima importanta īn transmi­terea si īmbogatirea patrimoniului mitic al lumii grecesti. Este posibil ca rapsozilor sa li se datoreze compunerea unora dintre imnurile homerice pastrate pīna la noi, imnuri dedicate diferitelor divinitati si care precedau recitarea unor parti din creatiile epice homerice.

Raros (gr. 'Pcxpoc;, -ou). Erou grec legat de mitul Demetrei si al lui Triptolem. Potrivit unor izvoare era tatal lui Triptolem, īn timp ce altele īl prezinta drept bunicul lui,

RĂPIRE

adica tatal lui Celeos; īn general īnsa acesta din urma este considerat fiul lui Eleusis (īntemeietorul mitic al cetatii cu acelasi nume - n.t.). īntr-o versiune a mi­tului, Raros este cel care a gazduit-o pe Demetra īn timpul peregrinarilor ei īn cau­tarea Persefonei, fiica sa rapita de Hades ; drept rasplata pentru ospitalitatea lui, Demetra 1-a īnvatat arta cultivarii griului, semanat de Raros pentru prima oara īn Eleusis, pe o cīmpie numita dupa el Rarion. Fertilitatea acestei cīmpii este amintita īn Imnul homeric catre Demetra : "Rarion [...], sīn de pamīnt nespus de darnic,/ Mai īnainte, dar acuma cu totul sterp : nepasa­tor/ Zacea lipsit de orice iarba; īsi ascunsese orzul alb,/ Supus īndemnului Demetrei cu glezne lungi. īn scurta vreme/ Aveau sa-1 napadeasca īnsa tulpini de grīu abia-nspi-cat,/ īn primavara, dupa care va geme lutul brazdei grase/ Sub peria de spice grele, legate mai apoi īn snopi" (vv. 450-456).

Rase, mitul, vezi Vīrstele lumii.

Ratumena sau Ratumenna. Erou etrusc prezent īn legendele Romei din epoca lui Tarquinius Superbus. īnainte de a fi alun­gat din cetate, Tarquinius ordonase con­struirea unui templu īnchinat lui Iupiter Capitolinus, pentru īmpodobirea caruia a cerut modelarea unui car din teracota. Sarcina executarii lui a fost īncredintata atelierelor de coroplasti din Veies. Punī 252q1618c n-du-1 la ars īn cuptor, acestia au observat ca, īn loc sa se usuce, carul se umfla de parca ar fi dospit; obiectul a atins pro­portii gigantice, īncīt pentru scoaterea lui mestesugarii au fost nevoiti sa darīme cup­torul. Minunea a fost interpretata ca un semn al maretiei la care va ajunge cetatea pentru care fusese pregatit carul. Cei din Veies n-au mai vrut atunci sa trimita carul la Roma, pretextīnd ca Tarquinius Super­bus, care-1 ceruse, nu se mai afla de-acum īn cetate: sperau ca, pastrīndu-1 pentru ei, vor dobīndi puterea anuntata de prezi­catori. Un nou miracol a demonstrat īnsa ca dorinta zeilor era alta: īn timpul unei curse de care desfasurata la Veies, īnvin­gatorul, Ratumena, a fost tīrīt īn carul sau pīna la Roma, azvīrlit si ucis de caii furi­bunzi ce nu s-au oprit decīt īn fata templu­lui lui Iupiter Capitolinus, īnchinīndu-i-se. Locuitorii din Veies, īnspaimīntati de īntīm-

plare, au īnteles ca nu se puteau īmpotrivi vointei zeilor si au trimis carul la Roma.

► Prezente īn literatura antica. Legenda este transmisa de Plutarh (Publicola, 13) si de Pliniu (Naturalis historia, 8.54-161).

Rata. Mitologia clasica aminteste ratele ca fiind "profetese ale vīnturilor"; astfel le numesc Pliniu si Aelianus, īntrucīt se cre­dea ca aveau puterea sa prevada si sa anunte prin comportamentul lor variatiile meteorologice. Erau considerate pasarile sacre ale lui Poseidon. īn epoca imperiala romana, o data cu raspīndirea cultului lui Isis, i-au fost asociate si acestei zeite, careia initial īi erau consacrate īn Egipt. Un mit le punea īn legatura cu Penelopa, pentru a explica originea numelui acesteia (vezi Penelopa).

Rapire. Rapirea din dragoste este o prac­tica foarte raspīndita printre zeii Olimpului. Zeus o utilizeaza adesea: cu Europa, pe care o fura luīndu-si īnfatisarea unui taur, cu Egina sau cu Ganimede, pe acesta adu-cīndu-1 cu sine īn Olimp ; la fel procedeaza si Poseidon cu Amfitrita, pe care o rapeste cu ajutorul delfinilor sai, si Hades, stapī-nul infernului, cu Persefona - rapire ce constituie unul dintre episoadele cele mai importante din mitologie. si printre actiu­nile Dioscurilor se numara o rapire, cea a Leucipidelor: Dioscurii, Castor si Pollux, rapesc doua din cele trei fiice ale lui Leucip si se īnsoara cu ele, fapt ce provoaca īnsa o īndelungata disputa cu Idas si Linceu, carora le fusesera fagaduite cele doua tinere. Tezeu o rapeste pe frumoasa Elena din Sparta, cu ajutorul lui Piritoos; iar Piritoos, ajutat la rīndul lui de Tezeu, īsi propune nici mai mult, nici mai putin decīt rapirea Persefonei din regatul lui Hades (vezi Tezeu). O alta rapire memorabila, cea a Elenei de catre Paris, dezlantuie raz­boiul troian si constituie nucleul central al eposului homeric. īnnobilata de ilustre exemple divine, rapirea devine o tema roma-nesca, prezenta īn intriga multor povestiri si poeme cavaleresti din epoca elenistica si din Antichitatea tīrzie, avīnd adesea ca protagoniste tinere integre si pirati lipsiti de scrupule, īntr-o īmpletitura de aventuri mirobolante presarate cu disparitii, schim­bari de identitate si recunoasteri finale, īn spatiul latin, celebrei rapiri a sabinelor

RĂZBOI

mitul īi atribuia un rol determinant īn popularea Romei, la origine lipsita de femei (vezi Sabine, rapirea).

Pe līnga cazurile - cele mai frecvente īn mitologie - de rapire a unei femei de catre un zeu, un erou sau un muritor, apar si cele ale rapirilor de copii: Epafos, fiul lui Zeus si al lui Io, este rapit de Hera, iar Chrisipos, fiul lui Pelops, este rapit de Laios, care se īndragostise de el. Exista si mituri īn care cel rapit e un zeu: Dionysos de pilda, luat prizonier de piratii ce inten­tionau sa-1 vīnda ca sclav, dar ale caror planuri sīnt rasturnate de interventia mira­culoasa a zeului: corabia le este napadita de frunze de vita-de-vie iar ei sīnt trans­formati īn delfini (pentru detalii referi­toare la miturile mentionate vezi rubricile dedicate personajelor respective).

Razboi. Tema recurenta īn povestirile mitologice grecesti si romane, razboiul se afla sub tutela divina a lui Ares īn Grecia, a echivalentului sau Marte si a Bellonei (corespondenta lui Enio din mitologia greaca) la Roma. Ca zeita ocrotitoare a statului, si Atena/Minerva capata aspec­tul unei divinitati razboinice, care apara granitele tarii de dusmanii ce vin din afara, īnainte, īn timpul si dupa campaniile mili­tare, acestor divinitati li se adresau ruga­ciuni si li se aduceau sacrificii dupa un ritual precis, riguros codificat īn special la Roma, unde printre zeii carora le multu­meau generalii si īmparatii dupa cele­brarea victoriei se numara si Iupiter. De asemenea, la Roma armata era ocrotita si de Ianus, al carui templu (īn realitate un pasaj acoperit, propriu-zis o poarta), con­struit de Numa Pompilius, era deschis īn timp de razboi, pentru ca zeul sa poata sa iasa si sa īnsoteasca armata pe cīmpul de lupta, pe cīnd īn vreme de pace el ramīnea īnchis.

Pe plan propriu-zis mitologic, razboaiele cele mai faimoase, īn jurul carora s-au tesut īnca din Antichitate veritabile cicluri poetice, sīnt cel īmpotriva Troiei si raz­boiul celor sapte īmpotriva Tebei (vezi rubricile respective), ambele caracterizate de un motiv initial cu caracter privat si personal (rapirea sotiei lui Menelaos īn cazul razboiului troian; un conflict dinas­tic īntre doi frati, Eteocle si Polinice, īn cazul celui teban). Zeii iau parte īn special

la razboiul troian, fiind de partea unora sau a altora dintre combatanti, controlīnd de la distanta evenimentele, dar interve­nind adesea personal, eventual sub īnfati­sari false. Dincolo de faptul ca participa la razboaiele oamenilor, zeii sīnt, la rīndul lor, protagonistii unor batalii de proportii. Cea mai importanta este Titanomahia, lupta dintre titani, instalati la putere īm­preuna cu Cronos īn īmparatia zeilor, si olimpieni, īn fruntea carora se afla Zeus. Teribila lupta, un soi de razboi de succe­siune sau de conflict divin īntre generatii, s-a īncheiat cu victoria olimpienilor si cu proclamarea unui nou rege al zeilor, Zeus, pe cīnd titanii au fost aruncati īn Tartar, sub paza hecatonhirilor (vezi Titani). Un alt razboi primordial īn care zeii au fost protagonisti este Gigantomahia, o lupta crīncena īntre zeii din Olimp si gigantii nascuti din sīngele lui Uranos atunci cīnd acesta a fost castrat de Cronos. Zeii nu ar fi reusit sa obtina victoria daca nu ar fi fost ajutati de un erou cu o forta extraor­dinara, Heracle. Gigantii au fost īnvinsi unul cīte unul si, potrivit multor traditii, au fost īngropati sub vulcani (vezi Giganti). Pe līnga razboaiele oamenilor si cele ale zeilor, mitologia aminteste cel putin doua cazuri īn care sīnt implicate creaturi semi-divine. Primul īl constituie asa-numita Amazonomahie, lupta dintre poporul mitic al amazoanelor, razboinice si eroine curajoase, si Heracle, venit īmpreuna cu tovarasii sai sa fure cingatoarea reginei lor, Hipolita (vezi Heracle, a noua munca, si Amazoane). Alaturi de Amazonomahia lui Heracle izvoarele plaseaza o alta, aceea a lui Tezeu, care a rapit-o pe regina amazoanelor, Antiope, provocīndu-le ast­fel pe femeile razboinice, care au ajuns sa invadeze Atica si chiar Atena (vezi Tezeu). Cel de-al doilea mare razboi care īi are ca protagonisti pe semizei si o serie de crea­turi non-umane este Centauromahia, lupta care a izbucnit īn timpul banchetului de nunta al lui Piritoos, regele lapitilor, atunci cīnd centaurii, invitati datorita īnrudirii lor cu lapitii, au atacat mireasa si pe femeile lapitilor, provocīnd un razboi caruia mitologia i-a atribuit semnificatii simbolice complexe, vazīnd īn īnfrīngerea centaurilor depasirea unui stadiu de sal­baticie, de barbarie sau, prin intermediul

REMUS

unor trimiteri transparente la evenimen­tele istorice grecesti, o alegorie a victoriei grecilor asupra persilor (vezi Centauri). Pe līnga aceste razboaie pe care le-am putea defini drept panelenice, īntrucīt au intrat īn patrimoniul colectiv de legende si tra­ditii al grecitatii si al īntregii lumi clasice, exista nenumarate alte episoade razboi­nice minore sau de interes si importanta locala, care opun cetati si state vecine, dinastii si eroi.

In lumea romana, pe līnga amintirea marilor razboaie mitice mostenita de la greci, s-a format un nucleu local de le­gende si traditii relative la mitul originii Romei, unde o importanta considerabila au avut episoadele īn care au fost impli­cate popoarele vecine si faptele eroilor, amintiti de altfel īn izvoarele istorice ca personaje ce au existat, probabil, īn reali­tate, chiar daca dupa moarte apar ideali­zati si puternic transfigurati īn literatura. Razboaiele pe care romanii le-au celebrat ca mituri legate de originea cetatii sīnt cele īn cadrul carora se situeaza episodul rapirii sabinelor, faptele Camillei, ale Hora-tiilor si Curiatilor, ale lui Cincinnatus, ale lui Horatiu Cocles, ale lui Mucius Scaevola si, īn general, episoadele care au precedat sau au īnsotit stabilirea lui Enea īn Latium, povestita de Vergiliu īn Eneida.

Razbunare. īn mitologia clasica, razbu­narea este personificata pentru prima data de catre Nemesis la Hesiod, unde este pre­zentata drept fiica a Noptii si o nenorocire pentru muritori (Teogonia, 223 si urm. si Munci si zile, 200); īn schimb, īn poemele homerice, nemesis este un concept abstract desemnīnd razbunarea divina care īi pedep­seste pe oameni pentru greselile lor, mai ales pentru cea mai teribila vina, hybris. īn legatura cu miturile relative la Razbu­nare ca divinitate vezi Nemesis.

Razbunatorul, vezi Ultor.

Recaranus (lat. Recaranus, -i). Cunoscut si sub numele Caranus sau Garanus, este protagonistul unei serii de aventuri atri­buite de alte izvoare lui Hercule. īnzestrat cu o forta prodigioasa, 1-a īnfruntat pe tīl-harul Cacus, care a īncercat sa-i fure cire­zile de boi la trecerea acestora pe teritoriul Romei. Prin interventia regelui Evandru, caruia Cacus īi era sclav, cirezile au fost

recuperate si īnapoiate proprietarului. īn semn de recunostinta, Recaranus a con­struit la poalele colinei Aventin un altar īnchinat lui Iupiter: Ara Maxima; aici a sacrificat o zecime din animalele sale, inaugurīnd astfel obiceiul ca o zecime din victimele sacrificate pe Ara Maxima sa-i fie oferite lui Hercule.

Recos, vezi Retus.

Redaratus. Straveche divinitate italica, ocrotitoare a muncilor cīmpului.

Rediculus. Vechi zeu al romanilor, patro­nul īntoarcerilor. Se spunea ca, ajuns īn apropierea templului acestuia de līnga Poarta Capena, Hannibal, influentat de zeu, a hotarīt sa nu asedieze Roma, facīnd cale īntoarsa.

Redux (lat. Redux, -ucis). Epitet al zeitei Fortuna, utilizat la Roma īn special īn epoca imperiala.

Regifugium (lat. Regifugium, -i). Sarba­toare religioasa romana care se celebra īn fiecare an la Roma pe 24 februarie. Cu origini foarte īndepartate, extrem de obscure si greu de interpretat, Regifugium evoca probabil un episod istoric din Roma īnceputurilor, legat de fuga regilor; epi­sodul respectiv este īnsa imposibil de pre­cizat. O paralela la aceasta sarbatoare o reprezenta Poplifugium (vezi), cu origini la fel de neclare. īn ceremonia religioasa ce constituia punctul culminant al sarba­torii Regifugium, la īncheierea sacrificiu­lui, rex sacrorum, evocīnd īn mod evident fuga regilor produsa īn īmprejurari necu­noscute noua, se īndeparta aproape īn fuga de adunare.

Regillus. Lac din Antichitate (secat īn se­colul al XVII-lea) situat la sud de cetatea Gabii; potrivit traditiei, la īnceputul seco­lului al V-lea ī.Hr. aici a avut loc celebra batalie dintre romani si latini, cīstigata de cei dintīi datorita interventiei directe a gemenilor divini Castor si Pollux.

Regina. La Roma, epitet al Iunonei īn calitatea ei de sotie a lui Iupiter si regina a zejlor.

Reincarnare, vezi Metempsihoza. Remus, vezi Romulus.

REO

Reo (gr. 'Poiw, -oue;). Fiica lui Stafilos si sora Emiteei, si-a disputat cu aceasta dra­gostea lui Lircos (pentru detalii vezi Lracos). A fost apoi iubita de Zeus, dar cīnd Stafilos a aflat ca era īnsarcinata, a īnchis-o īntr-o lada si a aruncat-o īn mare. Valurile au purtat-o pīna pe coastele Eubeei sau Delosului, unde a nascut un fiu pe nume Anios. īn cele din urma Reo s-a casatorit cu un muritor, Zaregos. īntr-o versiune a mitului pe care majoritatea izvoarelor nu o urmeaza, Reo este considerata mama lui Iason si amanta lui Eson.

Prezente īn literatura antica. Diodor din Sicilia, 5.62 ; Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 1.

Resos (gr. 'Ptictoc;, -ou; lat. Rhesus, -i). 1) Zeu fluvial din Bitinia; era unul dintre fiii cuplului Oceanos-Tethys.

2) Fiul regelui trac Eioneu, īn alte ver­siuni fiul rīului Strimon si al muzei Ter-psihore, este mentionat īn Iliada ca unul dintre aliatii troienilor īn apararea cetatii īmpotriva grecilor.

Grecii aflasera de la un oracol ca Troia nu va cadea daca o singura data caii lui Resos cei albi ca neaua vor apuca sa se adape din rīul Xantos sau daca vor paste iarba ce crestea pe cīmpia din fata Troiei. De aceea, nici bine n-a apucat Resos sa ajunga la Troia si sa-si ridice corturile, ca Ulise si Diomede s-au apropiat īn timpul noptii de tabara, l-au ucis si i-au luat caii. Un indiciu din tragedia Resos lasa īn schimb sa se īnteleaga ca acesta n-ar fi murit, ci ar fi trait de atunci īncolo īntr-o pestera.

Prezente īn literatura antica. Capturarea cailor lui Resos de catre Ulise si Diomede este amintita īn Iliada, 10. Personajul este si protagonistul tragediei Resos, atribuita lui Euripide, paternitate asupra careia existau dubii īnca din Antichitate.

Retus (gr. 'PoTxoe;, -ou; lat. Rhoetus, -i). 1) Numit si Recos (sau Roicos), era unul dintre centauri; este mentionat īmpreuna cu alt centaur, Hileos, ca pretendent al Atalantei, īn Arcadia; a fost ucis de aceasta cu o sageata. īn versiunea raspīndita la poetii latini, se numara printre invitatii la nunta lui Piritoos, īn timpul careia este ucis de lapiti.

2) Unul dintre gigantii ucisi de Dionysos; este indicat mai frecvent cu numele Euritos.

3) Protagonist, sub numele de Roicos, al unei legende grecesti a carei actiune este plasata de unele izvoare la Ninive, īn Asi-ria. Roicos intrase īn gratiile hamadria-delor, nimfele arborilor, pentru ca salvase un stejar foarte batrīn aflat pe punctul de a se prabusi, ceea ce ar fi īnsemnat si con­damnarea la moarte a locuitoarelor sale (existenta acestora depindea de supravie­tuirea arborilor īn care salasluiau). Drept rasplata, hamadriadele i-au promis spri­jinul lor, anuntīndu-1 ca vor pastra lega­tura cu el prin intermediul unei albine si pretinzīndu-i devotament absolut. Roicos nu a respectat conditia impusa si a īntīm-pinat īn mod nepotrivit albina, care 1-a īntepat īn ochi, orbindu-1.

Rex Nemorensis. Sacerdot roman dedi­cat cultului Dianei Nemorensis. Pentru detalii vezi Nemorensis.

Rex sacrifīculus sau Rex sacrorum. La

Roma, sacerdot caruia, la īnceputul epocii republicane, īi erau atribuite functiile reli­gioase īndeplinite īn timpul monarhiei de catre rege. Ocupa un loc extrem de impor­tant īn ierarhia religioasa, superior tuturor Flaminilor (vezi) si subordonat doar pon­tifului suprem (vezi Pontif), de care era desemnat si controlat. Rex sacrifīculus era ales pe viata si nu putea accede la alte functii religioase ori civile. Rolul sau cen­tral si-a pierdut treptat din importanta īn timpul republicii, fapt demonstrat de pre­zenta lui tot mai frecventa īn ritualuri al caror sens precis s-a pierdut (vezi de pilda Regifugium). Augustus a īncercat sa-i resta­bileasca autoritatea īn cadrul operei sale de recuperare a vechilor traditii ale Romei republicane; chiar daca este din ce īn ce mai neīnsemnata īn viata religioasa a statu­lui, functia acestui rex sacrifīculus ramīne īn vigoare pīna īn timpul lui Teodosius.

Rexenor (gr. "Pt^tjvwp, -opog). Fiul lui Nausitoos, era fratele lui Alcinoos, regele feacilor despre care Odiseea povesteste ca l-ar fi gazduit īn tara sa pe Ulise. A avut o fiica pe nume Arete, sotia lui Alcinoos si mama Nausicai. Rexenor a fost ucis de Apollo.

RIPEI, MUNŢI

Rhea (gr. 'Pea, -ag; lat. Rhea, -ae). Stra­veche divinitate feminina greaca legata de cultul pamīntului; era fiica lui Uranos (cerul) si a Geei (pamīntul) si sotia lui Cronos, de la care i-a nascut pe principalii zei ai Olimpului: Hestia, Demetra, Hera, Hades, Poseidon si Zeus (vezi schema de la rubrica Cronos). Cronos īsi īnghitea co­piii imediat ce se nasteau, īncercīnd astfel sa se sustraga destinului care īi fusese prezis si potrivit caruia urma sa fie detro­nat de unul dintre propriii lui fii. La nas­terea lui Zeus īnsa, Rhea, sfatuita de Uranos si Geea, s-a dus īn insula Creta, unde si-a pus la adapost nou-nascutul; lui Cronos i-a dat īn loc o piatra īnvelita īn scutece pe care acesta a īnghitit-o crezīnd ca era fiul lui (pentru detalii vezi Cronos si Zeus).

► Epitete. In toata Mediterana estica si īn Orient pīna la malurile Eufratului zeita era venerata sub o diversitate de apela­tive, multe dintre ele circulīnd simultan īn Frigia - centrul principal al cultului sau. Printre cele mai raspīndite - si care uneori reprezinta personificari diferite ale aces­teia - se numara Cybele, Agdistis, Nana, Dindimene, Maica Munteana si, mai gene­ral, Marea Mama sau Nascatoarea.

► Atribute. Rhea este reprezentata ca o femeie cu vesminte drapate, asezata pe tron, pur-tīnd pe cap un val si o coroana īn forma de cetate cu turnuri; īn general apare flan­cata de lei sau īntr-un car tras de lei.

► Raspīndirea cultului. Creta este unul dintre cele mai vechi centre atestate ale cultului Rheei; existau īnsa numeroase alte centre care īsi disputau onoarea de a fi locul de bastina al lui Zeus, unde ar fi fost gazduita nascatoarea divina. Traditiile privitoare la zeita sīnt foarte vechi si īn Asia Mica, unde Rhea este asimilata de greci cu "Marea Mama" asiatica si este venerata sub multe alte nume si apelative - Cybele, Dindi­mene, Agdistis, Nana etc. Sub numele Cybele era venerata īn Frigia, iar Agdistis era mai raspīndit īn Galatia, unde, la Pesi-nunt, exista unul dintre cele mai vechi centre de cult ale zeitei. Cu nume diverse si īn forme particulare, Rhea este atestata de traditii pīna la malurile Eufratului; īn Occident, identificarea cea mai apropiata pare sa fie cu Ops, mama lui Iupiter si sotia lui Saturn. Alaturi de cureti - legati īn traditie de nasterea lui Zeus (vezi

Cureti) -, iar īn Frigia de coribanti, facea obiectul unor ritualuri cu caracter uneori orgiastic.

Pausanias mentioneaza existenta unui tem­plu stravechi dedicat lui Cronos si Rheei, situat īn peribolul Olimpeionului din Atena.

► Iconografie. Rhea era reprezentata pe mo­numente celebre, precum Altarul din Per-gam si cel de pe Capitoliu. īncepīnd din secolul al V-lea ī.Hr. imagini ale ei apar si īn ceramica atica.

Rhea Silvia, vezi Komulus.

Rifeu (lat. Rifeus, -i). 1) Erou troian care a participat la apararea Troiei alaturi de Enea. A fost ucis de greci īn timp ce, īm­preuna cu Enea, īncerca sa ajunga la forta­reata dupa ce Enea fusese avertizat īn vis de Hector ca situatia īn cetate devenea critica.

► Prezente īn literatura antica. Rifeu este prezent doar īn cīteva pasaje din Eneida (2.339, 394 si 426), dar mentionarea nu­melui sau este īnsotita aici de o profunda reflectie pe tema destinului uman si a sensului suferintei si mortii, reflectie asu­pra careia, independent de importanta reala a personajului, s-a concentrat īnca din Antichitate o īntreaga serie de comen­tarii si interpretari.

► Prezente īn literatura medievala. īn Para­disul, Dante īl plaseaza pe Rifeu printre cele cinci spirite care formeaza ochiul acvilei īn cerul celor drepti.

2) Unul dintre centauri. Era fiul lui Ixion si al Nefelei si a participat la nunta lui Piritoos, unde a fost ucis de Tezeu (pen­tru episodul luptei dintre lapiti si centauri vezi Lapiti).

Rinocolustes (gr. 'PivoxoXoucrtec;, -ou). Epi­tet bizar al lui Heracle, utilizat de obicei la Teba: īnseamna "taietorul de nasuri". (Potrivit lui Pausanias, 9.25.4, o explicatie a acestui epitet ar fi aceea ca, "asa cum spun tebanii, Heracle a retezat, īn semn de dispret, nasul solilor veniti din partea orhomenienilor pentru a cere bir" - n.t.)

Ripei, munti (gr. 'Pincua "Opt)). Mentionat de Homer, prezent si la alti poeti, istorici si geografi ulteriori, īn special greci, numele (cu sensul propriu de "munti vīntosi") indica un lant muntos situat īn nordul extrem al Europei. Au existat īncercari de identificare

RITIA

cu alte lanturi muntoase cunoscute (de exemplu cu Alpii), dar, pe masura avan­sarii cunostintelor geografice ale anticilor, localizarea se impunea tot mai la nord. Dincolo de acesti munti traia populatia mitica a hiperboreenilor.

Ritia (gr. 'Pima, -as). Sotia lui Apollo si mama coribantilor din Samotrace (Strabon, 10.472).

Ritualuri, vezi Casatorie, Funeralii, Magie, Mistere, Necromantie, Purificare, Sacrificiu.

Rīndunica. Pasare "sacra a zeilor casei si a Afroditei" (Aelianus, De natura ani-malium, 10.34), rīndunica este legata īn mitologie de povestea lui Tereu, Procne si Filomela (relatata pe larg de Ovidiu, Meta­morfoze, 6.424 si urm.), toti transformati īn pasari (soim sau pupaza, rīndunica, res­pectiv privighetoare). Tereu o luase de sotie pe Procne, dar era īndragostit de sora ei, Filomela; a primit-o si pe aceasta de la tatal lor, Pandion, spunīndu-le ca Procne murise. Pe Filomela a ascuns-o īntr-o pa­dure, tinīnd-o acolo la propria dispozitie, iar pentru a o īmpiedica sa comunice īn orice fel cu exteriorul, i-a taiat limba. Poves­tea are īnsa un epilog si mai tragic: dupa o serie īntreaga de aventuri, Filomela si Procne reusesc sa se īntīlneasca si īsi urzesc razbunarea, care include si o mīncare pre­gatita din carne de om (pentru detalii vezi Tereu). īn final, Filomela este transformata īntr-o privighetoare care se refugiaza prin paduri, īn timp ce Procne, metamorfozata īn rīndunica, se adaposteste pe sub acope­risurile caselor. Cele doua surori sīnt deseori confundate īntre ele (Apollodor, Biblioteca, 3.14.8), ceea ce nu are prea multa impor­tanta īn povestire; important este, asa cum spune Pausanias (1.41.9), ca amīndoua pasarile au un cīntec trist, ca o tīnguire. De altfel, deja Hesiod numea rīndunica "fiica lui Pandion cea cu vaiet ascutit" (Munci si zile, 568). Poate parea ciudata prezenta īntr-un mit atīt de sumbru a unei pasari a luminii, considerata prin traditie o vestitoare a primaverii. Dar daca este adevarat ca multi poeti leaga rīndunica de sosirea anotimpului frumos (de exemplu Horatiu, Epistole, 1.7.13 ; Athenaios, Deip-nosophistai, 8.360c) si o īnfatiseaza vesela,

vioaie, plina de viata, trasatura amintita cel mai frecvent este cīntecul ei, nelinis­titor, sinistru, purtator de moarte : aidoma lui vibreaza coarda īntinsa a arcului lui Ulise, pe care eroul īl īncearca īnainte de masacrarea petitorilor (21.411), iar īn Ana­creontice, 10, poetul blestema acest cīntec care īl trezeste. O alta poveste macabra printre protagonistii careia se numara o rīndunica este cea a lui Chelidon (vezi), la fel de tragica si marcata de delicte ca si aceea despre Procne, Tereu si Filomela. si īn ciclul de mituri referitoare la Isis si Osiris rīndunica apare īntr-un context sumbru, de moarte: īn timpul peregrina­rilor sale prin lume īn cautarea cosciugu­lui lui Osiris, Isis ajunge la curtea regelui din Byblos, unde regina, Nemano, o pri­meste ca doica a copiilor sai. Potrivit unei povestiri ce prezinta o serie de elemente comune cu mitul Demetrei ajunse la Celeos si Metanira (vezi Celeos pentru detalii), Isis īl tinea noaptea īn foc pe fiul nou--nascut al reginei, pentru a-i asigura ast­fel n-murirea; totodata, transformata īn rīndunica, ea zbura īn jurul sicriului lui Osiris, care se afla pe acoperisul palatului, scotīnd tīnguitoarele tipete specifice aces­tei pasari (Plutarh, De Iside et Osiride, 15 si urm.). Cu ciripitul rīndunelei este com­parat si limbajul "barbar si necunoscut" al profetesei Casandra (Eschil, Agamemnon, 1050 si urm.). īn lumea romana, uciderea unei rīndunele era considerata aducatoare de nenoroc: īn popor era raspīndita credinta ca spiritele copiilor morti se reincarnau īn rīndunele, putīndu-se astfel īntoarce sa-si viziteze casele.

Rīndunica este prezentata dintr-o per­spectiva mai luminoasa īn fabulistica, unde apare adesea īn strīnsa legatura cu viata oamenilor, pe līnga care īsi constru­ieste cuibul si traieste. Una dintre fabu­lele lui Esop (348) subliniaza frumusetea delicata a pasarii, īn timp ce alta īncearca sa atenueze dramatismul teribilului mit al lui Tereu: "Rīndunica īi spunea ciorii: «Eu sīnt o fata, si sīnt din Atena, si sīnt de stirpe regeasca, si sīnt fiica regelui Atenei», si povestea apoi despre Tereu, si despre tot ce īndurase, si despre taierea limbii. «Ţi-e limba taiata», zise cioara, «si pala­vragesti atīta! Ce s-ar īntīmpla daca ai mai avea si limba?»" (fabula 350).

ROBIGO

Rīsul (gr. feXoc;, -ou; lat. Risus, -us). Per­sonificarea rīsului era venerata īn Sparta, unde Licurg īi ridicase o coloana surmon-tata de o statuie. La Hipata, īn Tesalia, Rīsul (Gelos) era sarbatorit anual īn cadrul unor ceremonii specifice. īn lumea romana Risus era, de asemenea, zeul care personi­fica rīsul, bucuria, veselia ; aparea de obi­cei alaturi de Venus si Amor, ca īnsotitor al acestora, fiind īnsa mai mult o alegorie poetica decīt o divinitate propriu-zisa.

Rīuri. īn mitologia clasica, rīurile erau divinizate, fiind considerate copiii lui Ocea-nos (la rīndul sau un "fluviu cum nu-i altul pe pamīnt": Hesiod, Teogonia, 242) si ai lui Tethys : "Lung sir de-nvolburate fluvii nascura Tethys si Oceanos:/ Alfeul, Nilul, Eridanul cel īnzestrat cu-adīnci bulboane,/ Strimonul si Meandrul, Istrul ce-si mīna undele marete,/ si Phasis, Resos, Aheloos avīnd vīrtejuri argintii, / Asisderi Rodios si Nesos, Heptaporos si Haliacmon,/ Ur­mati de Grenicos, Aisepos si de zeiescul Simois,/ Peneul, Hermos si Caicos, o apa ce īncīnta ochiul,/ Sangarios, suvoiul mare si Ladon, si Partenios,/ Apoi Evenos si Ar-descos, Scamandrul, albie divina" (ibidem, 336-345). La rīndul lor, rīurile erau tatii nimfelor si puteau avea fii unindu-se cu femeile muritoare; astfel, genealogiile mitice le prezentau ca stramosi ai unor īntregi populatii si neamuri de eroi. Lor li se īnchinau culte, rituri si sacrificii. īn apele lor se sacrificau suvite de par (cf. Iliada, 3.276 si urm.), erau īnecati tauri sau cai (pentru detalii vezi Cal), iar īnainte de a le privi trebuia sa te supui unor rituri de purificare : "Sa nu treci cu piciorul apa de pururi curgatoare fluvii/ Cīt n-ai facut īnchinaciune privind frumoasa-i unduire/ si mīinile n-au fost scaldate īn unde-ncīn-tator de limpezi./ Cel ce prin vaduri trece fara sa-si spele īntinata mīna/ Stīrneste zeii, harazindu-si un viitor de suferinte" (Hesiod, Munci si zile, 737-741). Multe rīuri erau legate de o serie de mituri specifice; de exemplu, īn Eridan cazuse carul Soa­relui mīnat prost de Faeton (vezi); rīul sicilian Acis (vezi) era rodul metamorfozei unui tīnar īndragostit de nimfa Galateea, care, pentru a scapa de gelosul Polifem, se transformase īntr-un curs de apa; si rīul Alfeu (vezi) avea o poveste : īndragostit de

nimfa Aretusa, pentru a-i fi alaturi dupa ce aceasta fusese transformata īntr-un izvor din insula Ortigia, la Siracuza, Alfeu īncer­case sa traverseze marea si sa-si amestece apele cu cele ale izvorului. Alfeu si Peneu sīnt complici īn cea de-a cincea munca a lui Heracle, curatarea grajdurilor lui Au-gias; deviind cele doua cursuri de apa si facīndu-le sa curga prin mijlocul grajdu­rilor, eroul a reusit sa curete murdaria adunata īn treizeci de ani. Rīurile sīnt ade­sea fundalul miturilor despre copiii aban­donati ; cea mai celebra povestire este cea care are ca protagonisti Tibrul, pe Romulus si Remus. Dar, chiar independent de rolul lor de protagoniste ale miturilor, rīurile, avīnd legatura cu apa, element ce poate aduce fertilitate si abundenta, dar si inun­datii devastatoare, sīnt venerate ca divi­nitati īn lumea antica.

si lumea de dincolo avea rīurile sale. Traditia clasica situa īn infern rīurile Ahe-ron, Styx, Cocit, Lethe si Flegeton; alti scriitori adauga Erebosul si Piriflegetonul. īn mitul lui Er, care īncheie Republica lui Platon, se mentioneaza un alt rīu infernal, Amelethe, care aduce uitarea si din care sufletele, īnainte de a se reincarna si de a se īntoarce pe pamīnt sub o alta īnfatisare, beau ca sa uite ce au vazut īn lumea de dincolo.

Robigalia (lat. Robigalia). Sarbatori reli­gioase romane celebrate īn fiecare an la 25 aprilie pentru īmbunarea zeitei (sau zeului) Robigo (vezi). Se desfasurau pe Via Clodia, īntr-un crīng sacru, si constau īn sacrificii a caror īndeplinire era suprave­gheata de flaminul lui Quirinus (vezi Fla-mini). Divinitatii īi erau jertfite o oaie si un cīine cu blana roscata, cu referire la rugina, boala cerealelor īmpotriva careia credinciosii īi solicitau protectia.

Robigo (lat. Robigus, -i sau Robigo, -inis). īn traducere "rugina", termenul desemna o divinitate latina indicata cīnd la mascu­lin, cīnd la feminin, considerata ocrotitoa­rea griului abia semanat si adorata pentru puterea sa de a īndeparta rugina plantei; a fost identificata ulterior cu Demetra sau cu Apollo, amīndoi venerati īn acceptia spe­cifica de protectori ai grīnelor īmpotriva ruginii. Sarbatorile dedicate acestei divi­nitati aveau loc la Roma, pe 25 aprilie;

RODE

erau numite Robigalia (vezi) si se spune ca ar fi fost instituite de Numa Pompilius (referiri la cult apar la Ovidiu, Fastele, 4). īi era consacrat un crīng īn afara Romei, pe Via Clodia.

Rode (gr. 'PoSti, -r\g; lat. Rhode, -es). Divi­nitate greaca, fiica lui Poseidon si a Haliei, sau a lui Helios, Soarele, si a Amfitritei, sau a lui Poseidon si a Afroditei; apare si ca fiica lui Oceanos. A dat numele sau insulei Rodos, unde i-a nascut Soarelui sapte fii (Heraclizii).

Rodie. Rodiul si fructul sau, rodia, sīnt legate īn mitologia clasica īn special de o serie de figuri feminine simbolizīnd fecun­ditatea si viata, dar si moartea si lumea de dincolo. Cu aceasta dubla valoare, rodia constituie atributul unor zeite: īn primul rīnd al Herei, regina zeilor, īn acceptia ei de zeita-mama, de kourotrophos si de in­carnare a Marii Mame; apoi al Afroditei, care, potrivit unei legende, a plantat pentru prima oara acest copac īn Cipru, insula ei sacra; al Atenei; dar mai ales al Demetrei si al fiicei acesteia, Persefona, ca zeita a rodniciei pamīntului si, res­pectiv, regina a infernului. Ca simbol al abundentei si fertilitatii (idee sugerata de numarul mare al semintelor sale) si ca emblema a lumii mortilor, apare īn nume­roase reprezentari ale zeitelor pe care le-am amintit, precum si ca ex voto īn multe sanctuare, īn special din Italia meridio­nala (Locri, sediul unui important centru de cult al Persefonei) si din Sicilia; rodia era reprezentata īn mīna statuii Herei din Argos si ca atribut al asa-numitei Zeite a rodiului, sculptura arhaica īnfatisīnd o divi­nitate feminina, ca sa nu citam decīt doua statui foarte cunoscute. Mici rodii de lut ars erau puse īn morminte, īn special īn cele din Magna Grecia, iar pe mormintele eroilor se plantau rodii. La Roma, coroane din ramuri de rodiu īmpodobeau capul mire-selor, ca simbol al fertilitatii.

In legatura cu rodia si originea ei, mito­logia ne ofera cīteva povestiri sugestive. Potrivit unor traditii, rodiul s-a nascut din sīngele lui Dionysos, care, la putin timp dupa nastere, a fost taiat īn bucati de titani si pus sa fiarba īntr-un cazan la īndemnul Herei, geloasa ca Zeus īl zamislise cu Se-mele. Credinta ca rodiul, cu florile sale

portocalii, a rasarit din sīngele unui zeu sau al unui erou a dat nastere mai multor legende, care īl puneau uneori īn legatura, pe līnga Dionysos, cu alte personaje, de la Eteocle la Meneceu. Potrivit mitului amin­tit de Arnobiu (Adversus Nationes, 5.5), rodiul avea legatura si cu Agdistis, fiul Cybelei si al lui Zeus; Agdistis a fost cas­trat de Dionysos, iar din sīngele lui a rasa­rit un rodiu (pentru detalii vezi Agdistis).

Termenul grec ce desemneaza rodiul, ctiSt), era pus īn legatura cu numele eroinei omonime, īntemeietoarea cetatii Sidon, careia īi era consacrata si cetatea Side din Pamfilia. Potrivit celui mai vechi mit, Side era sotia lui Orion; a īndraznit sa o pro­voace pe Hera la un concurs de frumusete, fiind pedepsita pentru trufia ei si aruncata īn Hades (Apollodor, Biblioteca, 1.3). O ver­siune diferita a povestirii spune īnsa ca Side a fost violata de tatal sau si ca, dis­perata, s-a sinucis līnga mormīntul mamei sale; zeii au fost īnduiosati de soarta ei si au facut ca pe mormīnt sa rasara un rodiu, iar tatal fetei a fost transformat īn sorlita, pasare despre care se credea ca nu se asaza niciodata īn acest copac. O legenda de ori­gine orientala atribuia rodiei nasterea lui Attis (vezi): zeita frigiana Nana, personifi­carea Marii Mame, a vazut pe malul rīului Sangarios fructul superb al rodiului si 1-a cules, asezīndu-1 pe pīntece; rodia a fecun­dat-o, zamislindu-1 pe Attis.

īn mitul Demetrei si al Persefonei, rodia hotaraste destinul celei din urma, legīnd-o pe veci de lumea infernala; Persefonei i s-a īngaduit sa plece din īmparatia lui Hades si sa se īntoarca printre zei (īn spe­cial la mama sa, Demetra, care a cutreierat tot pamīntul īn cautarea ei), cu conditia sa plece din lumea subpamīnteana fara sa manīnce. īnsa, asa cum īi povesteste ma­mei sale īn Imnul homeric catre Demetra (vv. 411 si urm.), Hades, "pe ascuns,/ īn mīna mi-a vīrīt un sīmbur cu gust placut:/ īmpotrivindu-ma zadarnic, am fost silita sa-1 manīnc". Legata astfel pentru totdea­una de lumea htoniana, Persefona va petrece o perioada din an pe pamīnt si o perioada (mai scurta) īn infern, simboli­zīnd astfel continua regenerare a naturii si succesiunea anotimpurilor.

Rodope (gr. 'PoSorni, -r\q; lat. Rhodopes, -es). 1) Eroina din Efes care facea parte

ROMA, CETATE

din cortegiul Artemisei. Ca toate tinerele discipole ale zeitei efesiene, si Rodope fa­cuse legamīnt de castitate ; īnsa Afrodita, iritata de dispretul aratat de aceasta iubi­rii, a facut-o sa se īndragosteasca nebuneste de un vīnator. Drept pedeapsa pentru īn­calcarea juramīntului, Artemis a trans­format-o īntr-un izvor, unde tinerele care, ca si ea, fagaduiau credinta zeitei erau supuse unei probe: legīndu-si la gīt o ta­blita pe care īsi scrisesera juramīntul de castitate, intrau īn apa izvorului. Daca apa le ajungea pīna la genunchi, īnsemna ca spusesera adevarul; daca jurau strīmb, apa le ajungea pīna la tablita atīrnata de gīt.

> Prezente īn literatura antica. Achilleus Tatios, 8.12.

2) Eroina traca, sotia regelui Hemos si eponima muntilor Rodopi din Tracia. Pentru detalii vezi Hemos, 1.

Rodopis (gr. 'PoSwmc;, -ioc;; lat. Rhodopis, -is), Tīnara egipteanca de o extraordinara frumusete, careia īntr-o zi, pe cīnd se scalda īntr-un rīu, un vultur i-a furat o sandala si i-a dus-o faraonului Psametic, la Memfis. Acesta, impresionat de lucra­tura fina, dar si mai fascinat de imaginea delicatului piciorus ce trebuie sa fi purtat sandala cu pricina, si-a trimis peste tot supusii sa-i caute proprietara, iar cīnd a gasit-o, a luat-o de sotie. Existau mai multe variante ale acestei fermecatoare legende amintite de Strabon si Aelianus, ce pare a fi precursoarea, īn unele privinte, a bas­mului Cenusaresei. Potrivit uneia dintre versiuni, protagonista era grecoaica, se numea Dorica si īl urmase īn Egipt pe Carasos, fratele poetei Sappho.

► Prezente īn literatura antica. Strabon, 17.808; Aelianus, Varia historia, 13.33.

Rodos (gr. 'PoSoe;, -ou; lat. Rhodos si Rhodus, -i). Insula greceasca legata īn mitologie si īn religie de cultul lui Helios, al Atenei si al telchinilor. īn onoarea lui Helios se desfasura aici o importanta sar­batoare anuala (Halieia), zeului fiindu-i jertfit cu acest prilej un atelaj cu patru cai, care era aruncat īn mare ; ceremonii si mai fastuoase aveau loc o data la patru ani. De o veneratie deosebita se bucurau si Apollo (cu epitetul Sminteus), Cronos, Poseidon, Dionysos, Heracle, Dioscurii si, īncepīnd din epoca elenistica, divinitatile

egiptene. Un cult special īi era rezervat lui Tlepolemos, fiul lui Heracle, īn cinstea caruia se celebra o sarbatoare anuala nu­mita Tlapolemeia. īn Rodos exista si un cult al Elenei, sotia lui Menelaos, care potrivit unei traditii si-ar fi petrecut pe insula ultimii ani ai vietii, sfīrsind spīnzu-rata de un copac - de unde numele Elena Dendritis sub care era venerata. Tot aici era obiceiul ca, īn luna Boedromion (vezi Calendar), copiii din Lindos sa umble din casa īn casa a4u«īnd ofrande si intonīnd un cīntec traditional despre īntoarcerea rīndunelelor. īn epoca elenistica, departe de a fi disparut, cultul lui Helios este īnca īnfloritor: din aceasta perioada dateaza gigantica statuie a Soarelui ridicata aici, una din cele sapte minuni ale lumii : Colosul din Rodos.

Numele insulei (de la rhodon, "tranda­fir") era asociat de antici cu cel al nimfei Rode (vezi). īn ce priveste originea sa, potrivit mitului insula ar fi fost initial aco­perita de apele marii, Zeus fiind cel care a ridicat-o la suprafata si i-a oferit-o lui Helios. Eponimii principalelor trei cetati din Rodos erau Lindos, Ialisos si Camiros, fiii lui Helios.

► Prezente īn literatura antica. Pindar, Olim­pice, 7.54-76; Diodor din Sicilia, 5.56-57. Obiceiul din Lindos referitor la cīntecele copiilor despre īntoarcerea rīndunelelor este mentionat de Athenaios, 360c.

Roicos, vezi Retus.

Roma, cetate (lat. Roma, -ae). Pentru miturile referitoare la īntemeierea cetatii si la primele populatii stabilite aici, vezi Enea si Romulus; pentru cele privindu-i pe cei sapte regi, vezi rubricile respective (Titus Tatius, Numa Pompilius, Tullus Hos-tilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus). Cei mai vechi eroi ai traditiei romane sīnt amin­titi la rubricile Furius Camillus, Cincinna-tus, Clelia, Horatii, Horatiu Cocles, Mucius

SCAEVOLA, PORSENNA, VlRGINIA etc.

Ca zeita protectoare a cetatii, Roma avea un templu ce-i fusese ridicat de īmparatul Hadrian (care se ocupase personal de pro­iectul constructiei) īn anul 135 d.Hr., īn spatiul cuprins īntre bazilica lui Maxen-tius si Colosseum ; era venerata īn cadrul unui cult conjugat cu cel al Venerei (vezi Roma, zeita).

ROMA, ZEIŢĂ

Roma, zeita. Divinitate inclusa īn forma definitiva si oficiala īn panteonul roman īn epoca īmparatului Hadrian, care i-a īnchi­nat un templu unde era venerata īmpre­una cu zeita Venus (vezi Roma, cetate) ; īn acelasi timp i s-a conferit o personalitate distincta, prin elaborarea unei legende. Se spunea ca Roma ar fi fost o tīnara troiana care 1-a īnsotit pe Enea īn Apus dupa cade­rea Troiei si care a avut un rol important īn stabilirea troienilor īn Italia: ajutata de celelalte femei troiene īmbarcate, satule sa cutreiere la nesfīrsit marile, a dat foc corabiilor; ulterior s-a casatorit cu Latinus, devenind mama gemenilor Romulus si Remus. īn privinta ascendentei sale, tra­ditiile sīnt īnsa contradictorii: īntr-o ver­siune diferita ea apare ca una dintre fiicele lui Telefos si sotia lui Enea; alta o prezinta drept fiica lui Ascaniu, fiul lui Enea, iar īn alta este fiica lui Telemah si sora lui Latinus.

īn afara legendei care o asociaza Troiei, Roma era considerata fiica lui Evandru, sau a lui Italus si a Leucariei, sau o prezi­catoare ce-i sugerase lui Evandru locul de īntemeiere a cetatii Pallanteum, care avea sa constituie nucleul initial al Romei pri­mitive.

Raspīndirea cultului. Roma a devenit zeita eponima a cetatii iar cultul ei s-a raspīndit mai īntīi īn regiunile orientale ale impe­riului, unde - independent de legende si de personificarea Romei īntr-o figura mi­tica precisa - venerarea sa este atestata īn primul rīnd ca act de supunere fata de puterea centrala a imperiului. In acest sens adorarea zeitei se transfera adesea la senat si la poporul roman, iar cultul Romei este asociat celui al īmparatului īn functie si īn special al lui Augustus. Este evident ca, datorita implicatiilor sale politice, ca expresie a supunerii si a acceptarii de catre provincii a puterii capitalei, cultul Romei a fost privilegiat de īmparati. El nu este atestat īnsa doar īn epoca imperiala : tem­ple īnchinate Romei existau īn regiunile orientale īnca din secolul al II-lea ī.Hr. Cīnd capitala imperiului s-a mutat la Constan-tinopol, cultul Romei a fost īnlocuit cu cel al zeitei Tyche.

Prezente īn literatura antica. īn ipostaza sa de personaj legendar, Roma este descrisa de Plutarh (Romulus, 1). Episodul incen­dierii corabiilor apare si la Vergiliu, īn

Eneida (5.604 si urm.), numai ca aici, īn locul Romei este mentionata Beroe.

Romani ludi (lat. Romani ludi). Jocuri celebrate cu mare fast la Roma, īn onoarea lui Iupiter Optimus Maximus. Potrivit legendei, au fost instituite de Tarquinius Priscus; este posibil ca la originea lor sa stea celebrarea unui triumf. Se desfasurau cu regularitate īncepīnd din secolul al IV-lea ī.Hr. (366 ī.Hr.): aveau loc īn fiecare an īn luna septembrie si tineau de obicei patru zile; īn timpul lui Augustus durata lor a fost prelungita la saisprezece zile, īntre 4 si 19 septembrie. Jocurile propriu-zise -gazduite īn Circus Maximus si cuprinzīnd curse hipice, curse de care, concursuri de lupte si reprezentatii teatrale - erau des­chise de o procesiune solemna al carei iti­nerar includea Capitoliul, Forul roman si Forum Boarium.

Romanos (gr. 'Pu)|iav6c;, -ou). Fiul lui Ulise si al vrajitoarei Circe, considerat unul dintre fondatorii mitici ai Romei.

Prezente īn literatura antica. O versiune a mitului sau apare la Plutarh (Romulus, 2.1).

Romis (gr. 'Puijjuc;, -eog). Rege al latinilor, potrivit unor izvoare īntemeietorul Romei, īi alungase din regiune pe etrusci, care din Tesalia ajunsesera īn Lidia, iar de aici trecusera īn Italia.

Prezente īn literatura antica. Este amintit de Plutarh (Romulus, 2.1).

Romos (gr. 'Pwjioc;, -ou). Erou troian, fiul lui Emation. A fost trimis de Diomede īn Italia si a īntemeiat cetatea Romei, potri­vit unei traditii mentionate de Plutarh (Romulus, 2.1). Alte izvoare īl considerau fiul ori nepotul lui Enea si al Laviniei, sau fiul lui Ulise si al Circei, sau al Romei si al lui Latinus. Printre fratii sai se numa­rau Antias si Ardeas, eponimii cetatilor Antium si Ardeea.

Romulus (lat. Romulus, -i). īntemeietor mitic al Romei si protagonist al legendelor referitoare la īnceputurile istorice ale cetatii. Conform traditiei celei mai ras-pīndite, Romulus si Remus erau fiii lui Marte si ai Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmas al lui Iulus, fiul lui Enea. Numitor fusese īndepartat din tronul Albei Longa de fratele sau Amulius.

ROMULUS

La nasterea gemenilor, pentru ca era ves­tala si facuse deci juramīnt de castitate, Rhea Silvia a fost īntemnitata īmpreuna cu pruncii sau, īn versiunea mai cunos­cuta, a fost abandonata īn apele Tibrului; plutind la voia īntīmplarii, cosul īn care fusesera pusi nou-nascutii s-a oprit īn cele din urma pe unul din maluri, sub Smochinul Ruminal (vezi), unde cei doi au fost alap­tati de o lupoaica si adapostiti īn vizuina ei (legenda mentioneaza aici si prezenta unei ciocanitori: lupul si ciocanitoarea sīnt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a gasit Faustulus, pastorul turmelor regelui Amulius ; acesta i-a luat acasa si i-a īngri­jit īmpreuna cu sotia sa Acea Larentia (care avea deja doisprezece fii, ce aveau sa devina primii fratres Arvalis).

Devenind adulti, Romulus si Remus, carora Faustulus le dezvaluise obīrsia regeasca, l-au ucis pe Amulius si l-au reīntronat pe Numitor; au parasit apoi Alba Longa, hotarīti sa-si īntemeieze pro­pria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curīnd īnsa, īntre cei doi au aparut neīnte­legeri, atīt asupra locului viitoarei cetati, cīt si a numelui ce urma sa-1 poarte si care trebuia sa fie al unuia din ei. īn īncaie­rarea iscata, Remus a fost ucis de fratele sau (ori de un loctiitor al acestuia, Cele-rus), iar Romulus a savīrsit de unul singur īntemeierea.

Cea dintīi problema pusa de cetatea nou-nascuta a fost popularea ei. Se spune ca Romulus ar fi deschis un sanctuar pe colina Capitoliului, oferindu-le aici azil tuturor celor care, din cele mai diverse motive, doreau sa-si paraseasca patria. Locul s-a umplut cu repeziciune de asasini dornici sa scape de condamnare si de sclavi fugiti de la stapīni. Dar, daca īn felul acesta Roma nu mai ducea lipsa de barbati, femeile erau īn continuare ab­sente. Romulus a organizat atunci jocuri solemne īn onoarea zeului Consus, la care i-a invitat si pe locuitorii din regiunile vecine (sabini si latini), barbati si femei deopotriva; romanii au profitat de ocazie pentru a rapi toate tinerele prezente (vezi Sabine, rapirea). Sabinii si latinii au reac­tionat prompt la aceasta ofensa, ajungīn-du-se rapid la ciocniri violente ; īn timpul unei lupte crīncene femeile sabine au in­tervenit īnsa īntre adversari, implorīndu-i

sa lase armele si sa traiasca īn pace. Rugamintea le-a fost ascultata, partile acceptīnd nu doar sa īnceteze ostilitatile, ci chiar sa fondeze īmpreuna o singura natiune. Ca urmare, Titus Tatius, regele sabinilor, i s-a alaturat lui Romulus la con­ducerea Romei.

Dupa moartea lui Titus Tatius, guver­narea romanilor si sabinilor i-a revenit integral lui Romulus; potrivit traditiei, dupa 37 de ani de domnie el a fost rapit īn timpul unei furtuni, dintr-un loc numit Mlastina Caprei, de Marte, tatal sau, si dus īn carul acestuia īn cer. La scurt timp dupa miraculoasa ascensiune, Romulus i s-a aratat lui Iulius Proculus, stralucind de o frumusete supraomeneasca, si 1-a īn­demnat sa raspīndeasca printre romani cultul sau, al noului zeu Quirinus. Sub acest nume a fost venerat ca divinitate protectoare a cetatii.

Mitul īi atribuia lui Romulus o sotie, Hersilia, de la care a avut doi copii, Prima si Aollius (sau Avilius).

Daca aceasta versiune a mitului, īnche­iata prin apoteoza lui Romulus, a fost cea mai raspīndita si acceptata de traditia lite­rara, exista si o relatare diferita, potrivit careia senatorii, satui de guvernarea tira­nica a lui Romulus, l-au ucis īn timpul unei furtuni si l-au taiat īn bucati pe care le-au ascuns sub toge, ducīndu-le acasa.

Aproximativ īn aceasta forma, mitul lui Romulus si al īntemeierii Romei a fost preluat de istoricii antici, care pun totusi uneori sub semnul īntrebarii veridicitatea istorica a traditiei. Sprijinite de cercetarea arheologica, studiile cele mai recente īncep sa distinga sīmburele de adevar continut īn legenda, clarificīnd treptat procesul de formare a Romei īnceputurilor. Primul aspect elucidat de istoriografia moderna este cel referitor la numele cetatii: con­siderat de antici ca derivat de la numele lui Romulus, se pare, dimpotriva, ca el este originalul dupa modelul caruia a fost calchiat ulterior numele fondatorului.

Traditia azilului deschis de Romulus pe Capitoliu pentru a adaposti refugiatii din alte cetati este, la rīndul ei, redimensio-nata. Pare īntr-adevar ciudat ca izvoarele romane sa aminteasca atīt de insistent acest detaliu, din care ar rezulta ca populatia Romei provenea īn esenta dintr-un nucleu

ROPALOS

initial de locuitori cu origine dubioasa, incluzīnd numerosi delincventi de drept comun. Dupa toate probabilitatile, legenda azilului s-a nascut īntr-un mediu ostil ro­manilor ; istoriografia romana īnsa, īn loc sa respinga traditia, a preferat sa o accen­tueze, cu scopul de a evidentia magnani-mitatea si generozitatea romana; asa cum īncerca sa demonstreze deja Dionysos din Halicarnas, Romulus voia sa opuna pro­pria deschidere si clarviziune guvernarilor tiranice din cetatile vecine, propunīndu-se astfel īn postura de nobil aparator al celor oprimati, rol pe care adeseori, din motive propagandistice, Roma nu a ezitat sa si-1 asume si mai tīrziu. īn plus_s pentru a da mai multa credibilitate povestii despre azil, traditia se straduia sa-1 localizeze cu precizie pe Capitoliu; dar, curios, despre zeul caruia īi era īnchinat templul con­struit īn apropiere nu s-a pastrat nici o informatie, fapt ce īndeamna cel putin la circumspectie īn acceptarea unei astfel de traditii. La fel de neverosimil si reconstruit a posteriori se dovedeste si episodul rapirii sabinelor, asociat unei recurente (jocuri "internationale", deschise cetatilor vecine) ce apare cu totul anacronica fata de situa­tia reala a cetatii abia īntemeiate ; traditia jocurilor, de origine greceasca si presupu-nīnd o organizare sociala si politica destul de elaborata, este evident aplicata īn mod acritic la istoria Romei primitive pentru a justifica expansiunea cetatii, care īn acea epoca, daca originile azilului ar fi fost īntr-adevar cele descrise de izvoare, tre­buia sa fie locuita doar de niste barbati razletiti si fara familie De altfel, critica a evidentiat de mult raporturile dintre mitul īntemeierii Romei si legende analoage gre­cesti referitoare la īntemeieri de cetati, subliniind si originea greceasca a traditiei unui erou eponim de la care deriva numele asezarii.

īn fine, ambele versiuni ale disparitiei lui Romulus (cea a apoteozei si cea a uci­derii lui de catre senatori) sīnt legate īn izvoare de un scop celebrativ precis: īn primul caz Romulus i se arata, dupa ce a fost rapit de fulgerul ceresc, lui Iulius Pro-culus, stramos al gintii Iulia; īn al doilea caz, este posibil ca legenda senatorilor ce duc fiecare acasa cīte o bucata din corpul regelui sa aiba la baza un stravechi ritual

agrar, legat de nastere si de fertilitatea ce deriva din posesia corpului suveranului; sau, poate, ea urmareste sa sublinieze nobletea celor mai vechi familii ale Romei, descendente ale acelor senatori care, in-trīnd īn posesia corpului lui Romulus, i-ar fi mostenit īntr-un fel puterea si gloria.

Raspīndirea cultului. Vezi Quirinus.

Prezente īn literatura antica. Povestea lui Romulus si Remus si a originilor Romei a fost elaborata īn perioade si īn forme di­verse de scriitori greci si latini, precum Quintus Fabius Pictor, Cincius Alimentus, Calpurnius Piso, Cato cel Batrīn (īn Ori-gines) si, mai detaliat, Livius, 1.3.10 si urm., Dionysos din Halicarnas, 1.76.1 si urm., Plutarh, Viata lui Romulus, 3 si urm., Cicero. Romulus este amintit si īn opere poetice, de Ennius, Naevius (care a scris o fabula praetexta intitulata Romulus sau Lupus), Ovidiu, Vergiliu.

Prezente īn literatura medievala si moderna. Romulus apare īn numeroase opere lite­rare postclasice : la anonimul din Nevelet, autor al unei lucrari cu titlul Romulus, la Dante, Petrarca (acesta i-a dedicat un me­dalion īn De viris illustribus), Machiavelli (īn Principele), V. Malvezzi, care a scris o opera istorica, Romulo, tradusa īn spa­niola de Quevedo īn 1631. Traditia potrivit careia Romulus s-ar fi casatorit cu Hersilia este evocata de P. Metastasio īn Romulus si Hersilia. Adjectivul italian derivat de la Romulus, romuleo, este folosit uneori de poeti (Leopardi, Carducci) ca sinonim pen­tru "roman".

Iconografie. In pofida celebritatii persona­jului, reprezentarile lui Romulus īn arta clasica nu sīnt foarte frecvente. Pliniu (Naturalis historia, 34.23) ne informeaza asupra existentei unei statui care īl īnfa­tisa, aflata pe Capitoliu alaturi de cele ale altor regi ai Romei; mai numeroase decīt statuile trebuie sa fi fost īnsa reliefurile ce reproduceau scene ale mitului avīndu-1 drept protagonist. Unele dintre ele s-au pastrat (Ara Casali, la Muzeul Vatica­nului) ; episoade ale legendei apareau si īn pictura (īn tablouri si fresce din Pompei, un columbar de pe Esquilin).

Ropalos (gr. 'PomxAoc;, -ou). Rege al Sicio-nului si urmas al lui Heracle. Numele sau se traduce prin "ghioaga", aluzie la una dintre armele favorite ale lui Heracle. Este prezentat īn mod diferit de izvoare, care īl considera cīnd fiul sau nepotul lui Heracle,

r

RUGĂCIUNE

lu-

cind fiul sau tatal lui Festos; īn alte ver­siuni apare ca succesor al lui Zeuxipos la tronul Sicionului, urmat la rīndul lui de fiul sau Hipolit, care s-a predat micenie-nilor condusi de Agamemnon.

► Prezente īn literatura antica. Este men­tionat de Pausanias (2.6.7 si 10.1).

Rosaria sau Rosalia (lat. Rosaria sau Rosalia). Sarbatori religioase romane legate de cultul mortilor. Raspīndite īn diverse zone, se desfasurau īn intervalul cuprins īntre lunile mai si iunie-iulie, corespun­zator sezonului de īnflorire a trandafirilor. Cu prilejul lor mormintele erau īmpodo­bite cu trandafiri si violete.

Rosmerta. Divinitate feminina celtica. īn dedicatiile de pe unele altare galo-romane numele sau apare alaturi de cel al lui Mercur.

Roxane (gr. 'Pw^avri, -T)g). Eroina mitica persana, fiica lui Cordia. A fost violata de Medos, fiul regelui persan Artaxerxes ; īn­grozit de fapta savīrsita si temīndu-se de pedeapsa exemplara ce-1 astepta, acesta a preferat sa se arunce īn fluviul Xaranda, numit de atunci Medos (ulterior Eufrat, vezi Eufrates).

► Prezente In literatura antica. Mitul Roxa-nei este amintit de Pseudo-Plutarh īn De fluminibus.

Rug, vezi Foc.

Rugaciune. Mitologia clasica ne-a trans­mis numeroase si splendide imagini de eroi rugīndu-se: īn religiile greaca si romana orice ritual de o anumita importanta - liba­tie, sacrificiu, ofranda de trufandale - este īnsotit de rugaciunea catre zei, si invers, orice rugaciune de o anumita importanta este īnsotita de libatii, sacrificii si acte rituale. Cu toate acestea, din lumea greaca nu ne-a parvenit nici o formula liturgica de rugaciune ; astfel de formule ne sīnt cunos­cute īn schimb din lumea latina (de pilda cīntecele confreriei arvalilor, Fratres Arvali). Rugaciunile adresate zeilor au īnsa si īn Grecia o structura īn general constanta: ele īncep cu invocarea numelui divin, iar īn lumea greaca aceasta īnseamna ca zeul este indicat si prin epitetele sale sau prin enumerarea localitatilor unde este vene­rat; invocatia este īnsotita apoi de preci­zarea īmprejurarilor din trecut īn care

divinitatea respectiva 1-a ajutat pe cel care o invoca, sau de īnsirarea titlurilor de me­rit pe care credinciosul gaseste de cuviinta sa le invoce. īn Odiseea, Penelopa "se scald-apoi, se-mbraca īn vesminte/ Curate si, de serbe īnsotita,/ Se suie-n casa ei de sus. īsi pune/ īn cosu-i orz si-ncepe-asa rugarea:/ «Asculta-ma, tu, fiica neīnvinsa/ A zeului ce poarta vijelia!/ De ti-a jertfit vreodata buturi grase/ De boi si de berbeci Ulise-acasa,/ Mai adu-ti tu aminte-acum si scapa/ Pe fiul meu iubit si ocroteste-1/ De petitorii cei haini si-obraznici»" (Odi­seea, 4.759 si urm.). Una dintre cele mai dramatice si mai sugestive scene de ruga este cea oferita de Aiax īn momentul sinu­ciderii, singur, pe malul marii: "O, Moarte, Moarte, vino, iata-ma! Ţie īti voi putea vorbi si-acolo sus, vom sta alaturi. īnsa tie, scīnteietoare lumina a acestei zile, tie, car al soarelui, vreau sa va vorbesc pentru ultima oara, caci nu voi mai putea pe urma. Lumina, sfīnt pamīnt al Salaminei, vatra a parintilor mei. O, stralucitoare Atena, popor frate al meu, izvoare si rīuri si cīmpuri ale Troadei care m-ati hranit, va salut. Aiax va vorbeste pentru cea din urma oara, restul īl voi spune mortilor, acolo sus" (Sofocle, Aiax, 854 si urm.). Un īndurerat ramas-bun de la viata este si ruga Alcestei, care se pregateste sa moara īn locul sotului ei Admetos: "O, soare, o, lumina a zilei, voi, nori īnvolburati rata­citori prin cer [...]. O, tu, pamīnt, o, casa, o, pat feciorelnic din natalul Iolcos..." (Eu-ripide, Alcesta, 244 si urm.). O reevocare tipica a binefacerilor trecute, promisiuni pentru viitor, este rugaciunea pe care Enea i-o adreseaza lui Apollo īn templul zeului din Cumae: "Apollo, totdeauna ti-a fost mila de cumpenele grele ale Troiei..." (Ver-giliu, Eneida, 6.56 si urm.); īn schimb, invocatiile Didonei din tragica noapte de pe urma a nefericitei regine se plaseaza la granita dintre rugaciune si ritual magic : "Pe zei si-i cheama ea acum ca martori/ si stelele, de-ursita-i stiutoare./ si, daca vreun zeu mai are-n grija/ si este drept si-amintitor de-acela/ Legat prin dragoste nempartasita,/ Spre-un zeu asemeni ea-si īndreapta ruga" (Eneida, 4.519 si urm.).

Rugaciunea cu voce tare nu este exclu­siva : poate fi practicata si cea silentioasa,

cum le sugereaza Aiax tovarasilor sai:.....cīt

eu m-oi gati si-oi pune pe mine-armatura,/

RUMINA

Voi sa rostiti rugaciune-mparatului celui din slava,/ Dar pe tacute-ntre voi ca sa nu ia de veste troienii" (Iliada, 7.193-195). Ruga silentioasa este prescrisa explicit pentru divinitatile infernale; īn tragedia lui Sofocle Oedip la Colonos, corul īl īn­deamna pe Oedip sa se roage eumenidelor astfel: "Poti sa te rogi, tu sau altul īn locul tau, fara sa ridici glasul, neauzit" (vv. 488 si urm.). īn acest mod se stabileste con­tactul cu divinitatea, care este invocata prin solicitarea unui favor bine precizat, īnsotita de o promisiune sau un legamīnt pentru viitor, desi filosofii recomanda ca rugaciunea sa vizeze doar un bine general, lasīnd decizia īn seama zeilor īnsisi (Platon, Euthyphron, 14d).

īn religia greaca si romana rugaciunea catre zei se facea īn picioare, cu bratele ridicate spre cer si cu palmele desfacute, sau cu mīinile īntinse īn directia statuii de cult (aceasta pozitie a fost adoptata si de primii crestini, asa cum o demonstreaza atitudinile figurilor de rugatori pictate īn catacombe). Se īngenunchea de obicei doar īn cazul invocarii divinitatilor htoniene sau al desfasurarii unor practici magice. Daca rugaciunea reprezinta partea vorbita a ritualului religios, īn cadrul anumitor practici magice ea poate aparea si īn forma scrisa, īn defixio, constīnd īn scrierea pe tablite speciale a unor formule de blestem prin care dusmanii erau meniti divinita­tilor infernale.

Rumina. Straveche divinitate romana, patroana a alaptarii. Este mentionata īn Indigitamenta (vezi), listele cuprinzīnd numele zeilor si invocatiile specifice, compilate de pontifi. Avea un templu līnga Smochinul Ruminal (vezi), unde se faceau libatii cu lapte. Se considera ca numele sau ar fi un derivat de la rurna sau rumen, "mamela"; exista īnsa si opinii potrivit carora ar fi vorba de o veche divinitate etrusca, al carei nume ar putea fi legat de cel al Romei.

Ruminal, smochinul, vezi Smochinul Ruminal.

Ruminus (lat. Ruminus, -i). Epitet uti­lizat uneori īn lumea romana pentru a-1 indica pe Iupiter īn calitatea sa de divi­nitate hranitoare a lumii.

Runcina. Straveche divinitate italica, patrona plivitul plantatiilor agricole si legumicole.

Rurina sau Rusina. Veche divinitate italica, protectoare a muncilor cīmpului.

Rursor sau Rusor. Epitet latin prin care era indicat uneori zeul Pluton.

Rutuli (lat. Rutuli, -orurri). Veche populatie din Italia centrala. Condusi de regele Tur-nus (vezi), acestia au opus o puternica rezistenta troienilor sositi aici īn frunte cu Enea. Capitala rutulilor era cetatea Ardeea. Faptele lor vitejesti sīnt evocate de Vergiliu īn Eneida.