DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera R

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera R

Racios (gr. 'Pooaog, -ou). Fiul lui Lebes, originar din Creta, s-a casatorit cu Manto (vezi), de la care a avut un fiu, prezicatorul Mopsos, si o fiica, Pamfilia, eponima a cetatii cu acelasi nume.

Radamante (gr. 'PaSajmvtfug, -uoc;; lat. Rhadamanthus, -i). Fiul lui Zeus si al Europei, era fratele regelui cretan Minos. Potrivit unei traditii (Apollodor, Biblioteca, 3.12) ar fi ajuns în Beotia, casatorindu-se cu Alcmena dupa moartea lui Amfitrion. Renumit pentru spiritul sau justitiar, a devenit dupa moarte unul dintre judeca­torii din Hades.

► Prezente în literatura antica. Genealogia sa este amintita în Iliada, 14.321-322 ; ca ju­decator al mortilor apare în Odiseea, 4.564, unde este numit "balaiul Radamante", epitet ce revine în 7.323. Printre scriitorii greci care îl mentioneaza se numara si Pindar (Pythice, 2 si Olimpice, 2), iar printre cei latini, Vergiliu (Eneida, 6.566).

Ramnes (lat. Ramn.es, -etis). Personaj din Eneida (cîntul 9), unde este prezentat ca augur al lui Turnus, regele rutulilor. A fost ucis de Nisos, în somn: "...iscusinta pro­rocirii de moarte nu putu sa-1 izbaveasca" (v. 328).

Ramnus (gr. 'Pajivoue;, -ouvtos). Orasel din Atica evidentiat printr-un important cult al zeitei Nemesis. în sanctuarul acesteia se afla o celebra statuie care o reprezenta, opera a sculptorului Agoracrit. în acelasi sanctuar era venerata si Temis.

Rampsinitos (gr. 'Pap.41Cv1.T05, -ou). Suve­ran al Egiptului, fiul lui Proteu. A îndraz­nit sa o provdace pe Demetra la o partida de zaruri, coborînd pentru aceasta în infern. învingînd-o, s-a întors pe pamînt.

Rapsod (gr. pcc\|jo66g, -ou). în lumea greaca rapsodul era poetul-cîntaret care, cu ocazia serbarilor publice, recita si cînta compozitii poetice, cu precadere epice, dar si iambice, lirice sau elegiace. în textele grecesti care ne-au parvenit, termenul apare pentru prima oara în secolul al V-lea î.Hr., iar eti­mologia sa este legata de verbul pairceiv, "a coase, a lipi" (compus cu substantivul d)6-rt, "cîntare, oda" - n.t.). Din aceasta eti­mologie (redata într-un pasaj din Pindar, Nemeene, 2.1) numerosi cercetatori au dedus ca, în timp ce Aedul (vezi) era ade­seori si autorul compozitiilor pe care le cînta si recita - sau, în orice caz, dispunea de o maxima libertate de interventie asu­pra materialului poetic transmis de tradi­tie, pe care îl adapta si îl modifica dupa propriul gust si chiar în functie de exi­gentele specifice ale auditoriului sau -, rapsodul se limita la a repeta ceea ce îi parvenise din trecut. Alti cercetatori con­sidera în schimb ca si rapsodul desfasura o activitate poetica autonoma, intervenind asupra repertoriului traditional si îmbo-gatindu-1 în diverse moduri. Dincolo de complicatele probleme referitoare la dife­rentierea rolurilor poetilor si rapsozilor, ramîne faptul ca acestia din urma au avut un rol de prima importanta în transmi­terea si îmbogatirea patrimoniului mitic al lumii grecesti. Este posibil ca rapsozilor sa li se datoreze compunerea unora dintre imnurile homerice pastrate pîna la noi, imnuri dedicate diferitelor divinitati si care precedau recitarea unor parti din creatiile epice homerice.

Raros (gr. 'Pcxpoc;, -ou). Erou grec legat de mitul Demetrei si al lui Triptolem. Potrivit unor izvoare era tatal lui Triptolem, în timp ce altele îl prezinta drept bunicul lui,

RĂPIRE

adica tatal lui Celeos; în general însa acesta din urma este considerat fiul lui Eleusis (întemeietorul mitic al cetatii cu acelasi nume - n.t.). într-o versiune a mi­tului, Raros este cel care a gazduit-o pe Demetra în timpul peregrinarilor ei în cau­tarea Persefonei, fiica sa rapita de Hades ; drept rasplata pentru ospitalitatea lui, Demetra 1-a învatat arta cultivarii griului, semanat de Raros pentru prima oara în Eleusis, pe o cîmpie numita dupa el Rarion. Fertilitatea acestei cîmpii este amintita în Imnul homeric catre Demetra : "Rarion [...], sîn de pamînt nespus de darnic,/ Mai înainte, dar acuma cu totul sterp : nepasa­tor/ Zacea lipsit de orice iarba; îsi ascunsese orzul alb,/ Supus îndemnului Demetrei cu glezne lungi. în scurta vreme/ Aveau sa-1 napadeasca însa tulpini de grîu abia-nspi-cat,/ în primavara, dupa care va geme lutul brazdei grase/ Sub peria de spice grele, legate mai apoi în snopi" (vv. 450-456).

Rase, mitul, vezi Vîrstele lumii.

Ratumena sau Ratumenna. Erou etrusc prezent în legendele Romei din epoca lui Tarquinius Superbus. înainte de a fi alun­gat din cetate, Tarquinius ordonase con­struirea unui templu închinat lui Iupiter Capitolinus, pentru împodobirea caruia a cerut modelarea unui car din teracota. Sarcina executarii lui a fost încredintata atelierelor de coroplasti din Veies. Punî 252q1618c n-du-1 la ars în cuptor, acestia au observat ca, în loc sa se usuce, carul se umfla de parca ar fi dospit; obiectul a atins pro­portii gigantice, încît pentru scoaterea lui mestesugarii au fost nevoiti sa darîme cup­torul. Minunea a fost interpretata ca un semn al maretiei la care va ajunge cetatea pentru care fusese pregatit carul. Cei din Veies n-au mai vrut atunci sa trimita carul la Roma, pretextînd ca Tarquinius Super­bus, care-1 ceruse, nu se mai afla de-acum în cetate: sperau ca, pastrîndu-1 pentru ei, vor dobîndi puterea anuntata de prezi­catori. Un nou miracol a demonstrat însa ca dorinta zeilor era alta: în timpul unei curse de care desfasurata la Veies, învin­gatorul, Ratumena, a fost tîrît în carul sau pîna la Roma, azvîrlit si ucis de caii furi­bunzi ce nu s-au oprit decît în fata templu­lui lui Iupiter Capitolinus, închinîndu-i-se. Locuitorii din Veies, înspaimîntati de întîm-

plare, au înteles ca nu se puteau împotrivi vointei zeilor si au trimis carul la Roma.

► Prezente în literatura antica. Legenda este transmisa de Plutarh (Publicola, 13) si de Pliniu (Naturalis historia, 8.54-161).

Rata. Mitologia clasica aminteste ratele ca fiind "profetese ale vînturilor"; astfel le numesc Pliniu si Aelianus, întrucît se cre­dea ca aveau puterea sa prevada si sa anunte prin comportamentul lor variatiile meteorologice. Erau considerate pasarile sacre ale lui Poseidon. în epoca imperiala romana, o data cu raspîndirea cultului lui Isis, i-au fost asociate si acestei zeite, careia initial îi erau consacrate în Egipt. Un mit le punea în legatura cu Penelopa, pentru a explica originea numelui acesteia (vezi Penelopa).

Rapire. Rapirea din dragoste este o prac­tica foarte raspîndita printre zeii Olimpului. Zeus o utilizeaza adesea: cu Europa, pe care o fura luîndu-si înfatisarea unui taur, cu Egina sau cu Ganimede, pe acesta adu-cîndu-1 cu sine în Olimp ; la fel procedeaza si Poseidon cu Amfitrita, pe care o rapeste cu ajutorul delfinilor sai, si Hades, stapî-nul infernului, cu Persefona - rapire ce constituie unul dintre episoadele cele mai importante din mitologie. si printre actiu­nile Dioscurilor se numara o rapire, cea a Leucipidelor: Dioscurii, Castor si Pollux, rapesc doua din cele trei fiice ale lui Leucip si se însoara cu ele, fapt ce provoaca însa o îndelungata disputa cu Idas si Linceu, carora le fusesera fagaduite cele doua tinere. Tezeu o rapeste pe frumoasa Elena din Sparta, cu ajutorul lui Piritoos; iar Piritoos, ajutat la rîndul lui de Tezeu, îsi propune nici mai mult, nici mai putin decît rapirea Persefonei din regatul lui Hades (vezi Tezeu). O alta rapire memorabila, cea a Elenei de catre Paris, dezlantuie raz­boiul troian si constituie nucleul central al eposului homeric. înnobilata de ilustre exemple divine, rapirea devine o tema roma-nesca, prezenta în intriga multor povestiri si poeme cavaleresti din epoca elenistica si din Antichitatea tîrzie, avînd adesea ca protagoniste tinere integre si pirati lipsiti de scrupule, într-o împletitura de aventuri mirobolante presarate cu disparitii, schim­bari de identitate si recunoasteri finale, în spatiul latin, celebrei rapiri a sabinelor

RĂZBOI

mitul îi atribuia un rol determinant în popularea Romei, la origine lipsita de femei (vezi Sabine, rapirea).

Pe lînga cazurile - cele mai frecvente în mitologie - de rapire a unei femei de catre un zeu, un erou sau un muritor, apar si cele ale rapirilor de copii: Epafos, fiul lui Zeus si al lui Io, este rapit de Hera, iar Chrisipos, fiul lui Pelops, este rapit de Laios, care se îndragostise de el. Exista si mituri în care cel rapit e un zeu: Dionysos de pilda, luat prizonier de piratii ce inten­tionau sa-1 vînda ca sclav, dar ale caror planuri sînt rasturnate de interventia mira­culoasa a zeului: corabia le este napadita de frunze de vita-de-vie iar ei sînt trans­formati în delfini (pentru detalii referi­toare la miturile mentionate vezi rubricile dedicate personajelor respective).

Razboi. Tema recurenta în povestirile mitologice grecesti si romane, razboiul se afla sub tutela divina a lui Ares în Grecia, a echivalentului sau Marte si a Bellonei (corespondenta lui Enio din mitologia greaca) la Roma. Ca zeita ocrotitoare a statului, si Atena/Minerva capata aspec­tul unei divinitati razboinice, care apara granitele tarii de dusmanii ce vin din afara, înainte, în timpul si dupa campaniile mili­tare, acestor divinitati li se adresau ruga­ciuni si li se aduceau sacrificii dupa un ritual precis, riguros codificat în special la Roma, unde printre zeii carora le multu­meau generalii si împaratii dupa cele­brarea victoriei se numara si Iupiter. De asemenea, la Roma armata era ocrotita si de Ianus, al carui templu (în realitate un pasaj acoperit, propriu-zis o poarta), con­struit de Numa Pompilius, era deschis în timp de razboi, pentru ca zeul sa poata sa iasa si sa însoteasca armata pe cîmpul de lupta, pe cînd în vreme de pace el ramînea închis.

Pe plan propriu-zis mitologic, razboaiele cele mai faimoase, în jurul carora s-au tesut înca din Antichitate veritabile cicluri poetice, sînt cel împotriva Troiei si raz­boiul celor sapte împotriva Tebei (vezi rubricile respective), ambele caracterizate de un motiv initial cu caracter privat si personal (rapirea sotiei lui Menelaos în cazul razboiului troian; un conflict dinas­tic între doi frati, Eteocle si Polinice, în cazul celui teban). Zeii iau parte în special

la razboiul troian, fiind de partea unora sau a altora dintre combatanti, controlînd de la distanta evenimentele, dar interve­nind adesea personal, eventual sub înfati­sari false. Dincolo de faptul ca participa la razboaiele oamenilor, zeii sînt, la rîndul lor, protagonistii unor batalii de proportii. Cea mai importanta este Titanomahia, lupta dintre titani, instalati la putere îm­preuna cu Cronos în împaratia zeilor, si olimpieni, în fruntea carora se afla Zeus. Teribila lupta, un soi de razboi de succe­siune sau de conflict divin între generatii, s-a încheiat cu victoria olimpienilor si cu proclamarea unui nou rege al zeilor, Zeus, pe cînd titanii au fost aruncati în Tartar, sub paza hecatonhirilor (vezi Titani). Un alt razboi primordial în care zeii au fost protagonisti este Gigantomahia, o lupta crîncena între zeii din Olimp si gigantii nascuti din sîngele lui Uranos atunci cînd acesta a fost castrat de Cronos. Zeii nu ar fi reusit sa obtina victoria daca nu ar fi fost ajutati de un erou cu o forta extraor­dinara, Heracle. Gigantii au fost învinsi unul cîte unul si, potrivit multor traditii, au fost îngropati sub vulcani (vezi Giganti). Pe lînga razboaiele oamenilor si cele ale zeilor, mitologia aminteste cel putin doua cazuri în care sînt implicate creaturi semi-divine. Primul îl constituie asa-numita Amazonomahie, lupta dintre poporul mitic al amazoanelor, razboinice si eroine curajoase, si Heracle, venit împreuna cu tovarasii sai sa fure cingatoarea reginei lor, Hipolita (vezi Heracle, a noua munca, si Amazoane). Alaturi de Amazonomahia lui Heracle izvoarele plaseaza o alta, aceea a lui Tezeu, care a rapit-o pe regina amazoanelor, Antiope, provocîndu-le ast­fel pe femeile razboinice, care au ajuns sa invadeze Atica si chiar Atena (vezi Tezeu). Cel de-al doilea mare razboi care îi are ca protagonisti pe semizei si o serie de crea­turi non-umane este Centauromahia, lupta care a izbucnit în timpul banchetului de nunta al lui Piritoos, regele lapitilor, atunci cînd centaurii, invitati datorita înrudirii lor cu lapitii, au atacat mireasa si pe femeile lapitilor, provocînd un razboi caruia mitologia i-a atribuit semnificatii simbolice complexe, vazînd în înfrîngerea centaurilor depasirea unui stadiu de sal­baticie, de barbarie sau, prin intermediul

REMUS

unor trimiteri transparente la evenimen­tele istorice grecesti, o alegorie a victoriei grecilor asupra persilor (vezi Centauri). Pe lînga aceste razboaie pe care le-am putea defini drept panelenice, întrucît au intrat în patrimoniul colectiv de legende si tra­ditii al grecitatii si al întregii lumi clasice, exista nenumarate alte episoade razboi­nice minore sau de interes si importanta locala, care opun cetati si state vecine, dinastii si eroi.

In lumea romana, pe lînga amintirea marilor razboaie mitice mostenita de la greci, s-a format un nucleu local de le­gende si traditii relative la mitul originii Romei, unde o importanta considerabila au avut episoadele în care au fost impli­cate popoarele vecine si faptele eroilor, amintiti de altfel în izvoarele istorice ca personaje ce au existat, probabil, în reali­tate, chiar daca dupa moarte apar ideali­zati si puternic transfigurati în literatura. Razboaiele pe care romanii le-au celebrat ca mituri legate de originea cetatii sînt cele în cadrul carora se situeaza episodul rapirii sabinelor, faptele Camillei, ale Hora-tiilor si Curiatilor, ale lui Cincinnatus, ale lui Horatiu Cocles, ale lui Mucius Scaevola si, în general, episoadele care au precedat sau au însotit stabilirea lui Enea în Latium, povestita de Vergiliu în Eneida.

Razbunare. în mitologia clasica, razbu­narea este personificata pentru prima data de catre Nemesis la Hesiod, unde este pre­zentata drept fiica a Noptii si o nenorocire pentru muritori (Teogonia, 223 si urm. si Munci si zile, 200); în schimb, în poemele homerice, nemesis este un concept abstract desemnînd razbunarea divina care îi pedep­seste pe oameni pentru greselile lor, mai ales pentru cea mai teribila vina, hybris. în legatura cu miturile relative la Razbu­nare ca divinitate vezi Nemesis.

Razbunatorul, vezi Ultor.

Recaranus (lat. Recaranus, -i). Cunoscut si sub numele Caranus sau Garanus, este protagonistul unei serii de aventuri atri­buite de alte izvoare lui Hercule. înzestrat cu o forta prodigioasa, 1-a înfruntat pe tîl-harul Cacus, care a încercat sa-i fure cire­zile de boi la trecerea acestora pe teritoriul Romei. Prin interventia regelui Evandru, caruia Cacus îi era sclav, cirezile au fost

recuperate si înapoiate proprietarului. în semn de recunostinta, Recaranus a con­struit la poalele colinei Aventin un altar închinat lui Iupiter: Ara Maxima; aici a sacrificat o zecime din animalele sale, inaugurînd astfel obiceiul ca o zecime din victimele sacrificate pe Ara Maxima sa-i fie oferite lui Hercule.

Recos, vezi Retus.

Redaratus. Straveche divinitate italica, ocrotitoare a muncilor cîmpului.

Rediculus. Vechi zeu al romanilor, patro­nul întoarcerilor. Se spunea ca, ajuns în apropierea templului acestuia de lînga Poarta Capena, Hannibal, influentat de zeu, a hotarît sa nu asedieze Roma, facînd cale întoarsa.

Redux (lat. Redux, -ucis). Epitet al zeitei Fortuna, utilizat la Roma în special în epoca imperiala.

Regifugium (lat. Regifugium, -i). Sarba­toare religioasa romana care se celebra în fiecare an la Roma pe 24 februarie. Cu origini foarte îndepartate, extrem de obscure si greu de interpretat, Regifugium evoca probabil un episod istoric din Roma începuturilor, legat de fuga regilor; epi­sodul respectiv este însa imposibil de pre­cizat. O paralela la aceasta sarbatoare o reprezenta Poplifugium (vezi), cu origini la fel de neclare. în ceremonia religioasa ce constituia punctul culminant al sarba­torii Regifugium, la încheierea sacrificiu­lui, rex sacrorum, evocînd în mod evident fuga regilor produsa în împrejurari necu­noscute noua, se îndeparta aproape în fuga de adunare.

Regillus. Lac din Antichitate (secat în se­colul al XVII-lea) situat la sud de cetatea Gabii; potrivit traditiei, la începutul seco­lului al V-lea î.Hr. aici a avut loc celebra batalie dintre romani si latini, cîstigata de cei dintîi datorita interventiei directe a gemenilor divini Castor si Pollux.

Regina. La Roma, epitet al Iunonei în calitatea ei de sotie a lui Iupiter si regina a zejlor.

Reincarnare, vezi Metempsihoza. Remus, vezi Romulus.

REO

Reo (gr. 'Poiw, -oue;). Fiica lui Stafilos si sora Emiteei, si-a disputat cu aceasta dra­gostea lui Lircos (pentru detalii vezi Lracos). A fost apoi iubita de Zeus, dar cînd Stafilos a aflat ca era însarcinata, a închis-o într-o lada si a aruncat-o în mare. Valurile au purtat-o pîna pe coastele Eubeei sau Delosului, unde a nascut un fiu pe nume Anios. în cele din urma Reo s-a casatorit cu un muritor, Zaregos. într-o versiune a mitului pe care majoritatea izvoarelor nu o urmeaza, Reo este considerata mama lui Iason si amanta lui Eson.

Prezente în literatura antica. Diodor din Sicilia, 5.62 ; Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 1.

Resos (gr. 'Ptictoc;, -ou; lat. Rhesus, -i). 1) Zeu fluvial din Bitinia; era unul dintre fiii cuplului Oceanos-Tethys.

2) Fiul regelui trac Eioneu, în alte ver­siuni fiul rîului Strimon si al muzei Ter-psihore, este mentionat în Iliada ca unul dintre aliatii troienilor în apararea cetatii împotriva grecilor.

Grecii aflasera de la un oracol ca Troia nu va cadea daca o singura data caii lui Resos cei albi ca neaua vor apuca sa se adape din rîul Xantos sau daca vor paste iarba ce crestea pe cîmpia din fata Troiei. De aceea, nici bine n-a apucat Resos sa ajunga la Troia si sa-si ridice corturile, ca Ulise si Diomede s-au apropiat în timpul noptii de tabara, l-au ucis si i-au luat caii. Un indiciu din tragedia Resos lasa în schimb sa se înteleaga ca acesta n-ar fi murit, ci ar fi trait de atunci încolo într-o pestera.

Prezente în literatura antica. Capturarea cailor lui Resos de catre Ulise si Diomede este amintita în Iliada, 10. Personajul este si protagonistul tragediei Resos, atribuita lui Euripide, paternitate asupra careia existau dubii înca din Antichitate.

Retus (gr. 'PoTxoe;, -ou; lat. Rhoetus, -i). 1) Numit si Recos (sau Roicos), era unul dintre centauri; este mentionat împreuna cu alt centaur, Hileos, ca pretendent al Atalantei, în Arcadia; a fost ucis de aceasta cu o sageata. în versiunea raspîndita la poetii latini, se numara printre invitatii la nunta lui Piritoos, în timpul careia este ucis de lapiti.

2) Unul dintre gigantii ucisi de Dionysos; este indicat mai frecvent cu numele Euritos.

3) Protagonist, sub numele de Roicos, al unei legende grecesti a carei actiune este plasata de unele izvoare la Ninive, în Asi-ria. Roicos intrase în gratiile hamadria-delor, nimfele arborilor, pentru ca salvase un stejar foarte batrîn aflat pe punctul de a se prabusi, ceea ce ar fi însemnat si con­damnarea la moarte a locuitoarelor sale (existenta acestora depindea de supravie­tuirea arborilor în care salasluiau). Drept rasplata, hamadriadele i-au promis spri­jinul lor, anuntîndu-1 ca vor pastra lega­tura cu el prin intermediul unei albine si pretinzîndu-i devotament absolut. Roicos nu a respectat conditia impusa si a întîm-pinat în mod nepotrivit albina, care 1-a întepat în ochi, orbindu-1.

Rex Nemorensis. Sacerdot roman dedi­cat cultului Dianei Nemorensis. Pentru detalii vezi Nemorensis.

Rex sacrifîculus sau Rex sacrorum. La

Roma, sacerdot caruia, la începutul epocii republicane, îi erau atribuite functiile reli­gioase îndeplinite în timpul monarhiei de catre rege. Ocupa un loc extrem de impor­tant în ierarhia religioasa, superior tuturor Flaminilor (vezi) si subordonat doar pon­tifului suprem (vezi Pontif), de care era desemnat si controlat. Rex sacrifîculus era ales pe viata si nu putea accede la alte functii religioase ori civile. Rolul sau cen­tral si-a pierdut treptat din importanta în timpul republicii, fapt demonstrat de pre­zenta lui tot mai frecventa în ritualuri al caror sens precis s-a pierdut (vezi de pilda Regifugium). Augustus a încercat sa-i resta­bileasca autoritatea în cadrul operei sale de recuperare a vechilor traditii ale Romei republicane; chiar daca este din ce în ce mai neînsemnata în viata religioasa a statu­lui, functia acestui rex sacrifîculus ramîne în vigoare pîna în timpul lui Teodosius.

Rexenor (gr. "Pt^tjvwp, -opog). Fiul lui Nausitoos, era fratele lui Alcinoos, regele feacilor despre care Odiseea povesteste ca l-ar fi gazduit în tara sa pe Ulise. A avut o fiica pe nume Arete, sotia lui Alcinoos si mama Nausicai. Rexenor a fost ucis de Apollo.

RIPEI, MUNŢI

Rhea (gr. 'Pea, -ag; lat. Rhea, -ae). Stra­veche divinitate feminina greaca legata de cultul pamîntului; era fiica lui Uranos (cerul) si a Geei (pamîntul) si sotia lui Cronos, de la care i-a nascut pe principalii zei ai Olimpului: Hestia, Demetra, Hera, Hades, Poseidon si Zeus (vezi schema de la rubrica Cronos). Cronos îsi înghitea co­piii imediat ce se nasteau, încercînd astfel sa se sustraga destinului care îi fusese prezis si potrivit caruia urma sa fie detro­nat de unul dintre propriii lui fii. La nas­terea lui Zeus însa, Rhea, sfatuita de Uranos si Geea, s-a dus în insula Creta, unde si-a pus la adapost nou-nascutul; lui Cronos i-a dat în loc o piatra învelita în scutece pe care acesta a înghitit-o crezînd ca era fiul lui (pentru detalii vezi Cronos si Zeus).

► Epitete. In toata Mediterana estica si în Orient pîna la malurile Eufratului zeita era venerata sub o diversitate de apela­tive, multe dintre ele circulînd simultan în Frigia - centrul principal al cultului sau. Printre cele mai raspîndite - si care uneori reprezinta personificari diferite ale aces­teia - se numara Cybele, Agdistis, Nana, Dindimene, Maica Munteana si, mai gene­ral, Marea Mama sau Nascatoarea.

► Atribute. Rhea este reprezentata ca o femeie cu vesminte drapate, asezata pe tron, pur-tînd pe cap un val si o coroana în forma de cetate cu turnuri; în general apare flan­cata de lei sau într-un car tras de lei.

► Raspîndirea cultului. Creta este unul dintre cele mai vechi centre atestate ale cultului Rheei; existau însa numeroase alte centre care îsi disputau onoarea de a fi locul de bastina al lui Zeus, unde ar fi fost gazduita nascatoarea divina. Traditiile privitoare la zeita sînt foarte vechi si în Asia Mica, unde Rhea este asimilata de greci cu "Marea Mama" asiatica si este venerata sub multe alte nume si apelative - Cybele, Dindi­mene, Agdistis, Nana etc. Sub numele Cybele era venerata în Frigia, iar Agdistis era mai raspîndit în Galatia, unde, la Pesi-nunt, exista unul dintre cele mai vechi centre de cult ale zeitei. Cu nume diverse si în forme particulare, Rhea este atestata de traditii pîna la malurile Eufratului; în Occident, identificarea cea mai apropiata pare sa fie cu Ops, mama lui Iupiter si sotia lui Saturn. Alaturi de cureti - legati în traditie de nasterea lui Zeus (vezi

Cureti) -, iar în Frigia de coribanti, facea obiectul unor ritualuri cu caracter uneori orgiastic.

Pausanias mentioneaza existenta unui tem­plu stravechi dedicat lui Cronos si Rheei, situat în peribolul Olimpeionului din Atena.

► Iconografie. Rhea era reprezentata pe mo­numente celebre, precum Altarul din Per-gam si cel de pe Capitoliu. începînd din secolul al V-lea î.Hr. imagini ale ei apar si în ceramica atica.

Rhea Silvia, vezi Komulus.

Rifeu (lat. Rifeus, -i). 1) Erou troian care a participat la apararea Troiei alaturi de Enea. A fost ucis de greci în timp ce, îm­preuna cu Enea, încerca sa ajunga la forta­reata dupa ce Enea fusese avertizat în vis de Hector ca situatia în cetate devenea critica.

► Prezente în literatura antica. Rifeu este prezent doar în cîteva pasaje din Eneida (2.339, 394 si 426), dar mentionarea nu­melui sau este însotita aici de o profunda reflectie pe tema destinului uman si a sensului suferintei si mortii, reflectie asu­pra careia, independent de importanta reala a personajului, s-a concentrat înca din Antichitate o întreaga serie de comen­tarii si interpretari.

► Prezente în literatura medievala. în Para­disul, Dante îl plaseaza pe Rifeu printre cele cinci spirite care formeaza ochiul acvilei în cerul celor drepti.

2) Unul dintre centauri. Era fiul lui Ixion si al Nefelei si a participat la nunta lui Piritoos, unde a fost ucis de Tezeu (pen­tru episodul luptei dintre lapiti si centauri vezi Lapiti).

Rinocolustes (gr. 'PivoxoXoucrtec;, -ou). Epi­tet bizar al lui Heracle, utilizat de obicei la Teba: înseamna "taietorul de nasuri". (Potrivit lui Pausanias, 9.25.4, o explicatie a acestui epitet ar fi aceea ca, "asa cum spun tebanii, Heracle a retezat, în semn de dispret, nasul solilor veniti din partea orhomenienilor pentru a cere bir" - n.t.)

Ripei, munti (gr. 'Pincua "Opt)). Mentionat de Homer, prezent si la alti poeti, istorici si geografi ulteriori, în special greci, numele (cu sensul propriu de "munti vîntosi") indica un lant muntos situat în nordul extrem al Europei. Au existat încercari de identificare

RITIA

cu alte lanturi muntoase cunoscute (de exemplu cu Alpii), dar, pe masura avan­sarii cunostintelor geografice ale anticilor, localizarea se impunea tot mai la nord. Dincolo de acesti munti traia populatia mitica a hiperboreenilor.

Ritia (gr. 'Pima, -as). Sotia lui Apollo si mama coribantilor din Samotrace (Strabon, 10.472).

Ritualuri, vezi Casatorie, Funeralii, Magie, Mistere, Necromantie, Purificare, Sacrificiu.

Rîndunica. Pasare "sacra a zeilor casei si a Afroditei" (Aelianus, De natura ani-malium, 10.34), rîndunica este legata în mitologie de povestea lui Tereu, Procne si Filomela (relatata pe larg de Ovidiu, Meta­morfoze, 6.424 si urm.), toti transformati în pasari (soim sau pupaza, rîndunica, res­pectiv privighetoare). Tereu o luase de sotie pe Procne, dar era îndragostit de sora ei, Filomela; a primit-o si pe aceasta de la tatal lor, Pandion, spunîndu-le ca Procne murise. Pe Filomela a ascuns-o într-o pa­dure, tinînd-o acolo la propria dispozitie, iar pentru a o împiedica sa comunice în orice fel cu exteriorul, i-a taiat limba. Poves­tea are însa un epilog si mai tragic: dupa o serie întreaga de aventuri, Filomela si Procne reusesc sa se întîlneasca si îsi urzesc razbunarea, care include si o mîncare pre­gatita din carne de om (pentru detalii vezi Tereu). în final, Filomela este transformata într-o privighetoare care se refugiaza prin paduri, în timp ce Procne, metamorfozata în rîndunica, se adaposteste pe sub acope­risurile caselor. Cele doua surori sînt deseori confundate între ele (Apollodor, Biblioteca, 3.14.8), ceea ce nu are prea multa impor­tanta în povestire; important este, asa cum spune Pausanias (1.41.9), ca amîndoua pasarile au un cîntec trist, ca o tînguire. De altfel, deja Hesiod numea rîndunica "fiica lui Pandion cea cu vaiet ascutit" (Munci si zile, 568). Poate parea ciudata prezenta într-un mit atît de sumbru a unei pasari a luminii, considerata prin traditie o vestitoare a primaverii. Dar daca este adevarat ca multi poeti leaga rîndunica de sosirea anotimpului frumos (de exemplu Horatiu, Epistole, 1.7.13 ; Athenaios, Deip-nosophistai, 8.360c) si o înfatiseaza vesela,

vioaie, plina de viata, trasatura amintita cel mai frecvent este cîntecul ei, nelinis­titor, sinistru, purtator de moarte : aidoma lui vibreaza coarda întinsa a arcului lui Ulise, pe care eroul îl încearca înainte de masacrarea petitorilor (21.411), iar în Ana­creontice, 10, poetul blestema acest cîntec care îl trezeste. O alta poveste macabra printre protagonistii careia se numara o rîndunica este cea a lui Chelidon (vezi), la fel de tragica si marcata de delicte ca si aceea despre Procne, Tereu si Filomela. si în ciclul de mituri referitoare la Isis si Osiris rîndunica apare într-un context sumbru, de moarte: în timpul peregrina­rilor sale prin lume în cautarea cosciugu­lui lui Osiris, Isis ajunge la curtea regelui din Byblos, unde regina, Nemano, o pri­meste ca doica a copiilor sai. Potrivit unei povestiri ce prezinta o serie de elemente comune cu mitul Demetrei ajunse la Celeos si Metanira (vezi Celeos pentru detalii), Isis îl tinea noaptea în foc pe fiul nou--nascut al reginei, pentru a-i asigura ast­fel n-murirea; totodata, transformata în rîndunica, ea zbura în jurul sicriului lui Osiris, care se afla pe acoperisul palatului, scotînd tînguitoarele tipete specifice aces­tei pasari (Plutarh, De Iside et Osiride, 15 si urm.). Cu ciripitul rîndunelei este com­parat si limbajul "barbar si necunoscut" al profetesei Casandra (Eschil, Agamemnon, 1050 si urm.). în lumea romana, uciderea unei rîndunele era considerata aducatoare de nenoroc: în popor era raspîndita credinta ca spiritele copiilor morti se reincarnau în rîndunele, putîndu-se astfel întoarce sa-si viziteze casele.

Rîndunica este prezentata dintr-o per­spectiva mai luminoasa în fabulistica, unde apare adesea în strînsa legatura cu viata oamenilor, pe lînga care îsi constru­ieste cuibul si traieste. Una dintre fabu­lele lui Esop (348) subliniaza frumusetea delicata a pasarii, în timp ce alta încearca sa atenueze dramatismul teribilului mit al lui Tereu: "Rîndunica îi spunea ciorii: «Eu sînt o fata, si sînt din Atena, si sînt de stirpe regeasca, si sînt fiica regelui Atenei», si povestea apoi despre Tereu, si despre tot ce îndurase, si despre taierea limbii. «Ţi-e limba taiata», zise cioara, «si pala­vragesti atîta! Ce s-ar întîmpla daca ai mai avea si limba?»" (fabula 350).

ROBIGO

Rîsul (gr. feXoc;, -ou; lat. Risus, -us). Per­sonificarea rîsului era venerata în Sparta, unde Licurg îi ridicase o coloana surmon-tata de o statuie. La Hipata, în Tesalia, Rîsul (Gelos) era sarbatorit anual în cadrul unor ceremonii specifice. în lumea romana Risus era, de asemenea, zeul care personi­fica rîsul, bucuria, veselia ; aparea de obi­cei alaturi de Venus si Amor, ca însotitor al acestora, fiind însa mai mult o alegorie poetica decît o divinitate propriu-zisa.

Rîuri. în mitologia clasica, rîurile erau divinizate, fiind considerate copiii lui Ocea-nos (la rîndul sau un "fluviu cum nu-i altul pe pamînt": Hesiod, Teogonia, 242) si ai lui Tethys : "Lung sir de-nvolburate fluvii nascura Tethys si Oceanos:/ Alfeul, Nilul, Eridanul cel înzestrat cu-adînci bulboane,/ Strimonul si Meandrul, Istrul ce-si mîna undele marete,/ si Phasis, Resos, Aheloos avînd vîrtejuri argintii, / Asisderi Rodios si Nesos, Heptaporos si Haliacmon,/ Ur­mati de Grenicos, Aisepos si de zeiescul Simois,/ Peneul, Hermos si Caicos, o apa ce încînta ochiul,/ Sangarios, suvoiul mare si Ladon, si Partenios,/ Apoi Evenos si Ar-descos, Scamandrul, albie divina" (ibidem, 336-345). La rîndul lor, rîurile erau tatii nimfelor si puteau avea fii unindu-se cu femeile muritoare; astfel, genealogiile mitice le prezentau ca stramosi ai unor întregi populatii si neamuri de eroi. Lor li se închinau culte, rituri si sacrificii. în apele lor se sacrificau suvite de par (cf. Iliada, 3.276 si urm.), erau înecati tauri sau cai (pentru detalii vezi Cal), iar înainte de a le privi trebuia sa te supui unor rituri de purificare : "Sa nu treci cu piciorul apa de pururi curgatoare fluvii/ Cît n-ai facut închinaciune privind frumoasa-i unduire/ si mîinile n-au fost scaldate în unde-ncîn-tator de limpezi./ Cel ce prin vaduri trece fara sa-si spele întinata mîna/ Stîrneste zeii, harazindu-si un viitor de suferinte" (Hesiod, Munci si zile, 737-741). Multe rîuri erau legate de o serie de mituri specifice; de exemplu, în Eridan cazuse carul Soa­relui mînat prost de Faeton (vezi); rîul sicilian Acis (vezi) era rodul metamorfozei unui tînar îndragostit de nimfa Galateea, care, pentru a scapa de gelosul Polifem, se transformase într-un curs de apa; si rîul Alfeu (vezi) avea o poveste : îndragostit de

nimfa Aretusa, pentru a-i fi alaturi dupa ce aceasta fusese transformata într-un izvor din insula Ortigia, la Siracuza, Alfeu încer­case sa traverseze marea si sa-si amestece apele cu cele ale izvorului. Alfeu si Peneu sînt complici în cea de-a cincea munca a lui Heracle, curatarea grajdurilor lui Au-gias; deviind cele doua cursuri de apa si facîndu-le sa curga prin mijlocul grajdu­rilor, eroul a reusit sa curete murdaria adunata în treizeci de ani. Rîurile sînt ade­sea fundalul miturilor despre copiii aban­donati ; cea mai celebra povestire este cea care are ca protagonisti Tibrul, pe Romulus si Remus. Dar, chiar independent de rolul lor de protagoniste ale miturilor, rîurile, avînd legatura cu apa, element ce poate aduce fertilitate si abundenta, dar si inun­datii devastatoare, sînt venerate ca divi­nitati în lumea antica.

si lumea de dincolo avea rîurile sale. Traditia clasica situa în infern rîurile Ahe-ron, Styx, Cocit, Lethe si Flegeton; alti scriitori adauga Erebosul si Piriflegetonul. în mitul lui Er, care încheie Republica lui Platon, se mentioneaza un alt rîu infernal, Amelethe, care aduce uitarea si din care sufletele, înainte de a se reincarna si de a se întoarce pe pamînt sub o alta înfatisare, beau ca sa uite ce au vazut în lumea de dincolo.

Robigalia (lat. Robigalia). Sarbatori reli­gioase romane celebrate în fiecare an la 25 aprilie pentru îmbunarea zeitei (sau zeului) Robigo (vezi). Se desfasurau pe Via Clodia, într-un crîng sacru, si constau în sacrificii a caror îndeplinire era suprave­gheata de flaminul lui Quirinus (vezi Fla-mini). Divinitatii îi erau jertfite o oaie si un cîine cu blana roscata, cu referire la rugina, boala cerealelor împotriva careia credinciosii îi solicitau protectia.

Robigo (lat. Robigus, -i sau Robigo, -inis). în traducere "rugina", termenul desemna o divinitate latina indicata cînd la mascu­lin, cînd la feminin, considerata ocrotitoa­rea griului abia semanat si adorata pentru puterea sa de a îndeparta rugina plantei; a fost identificata ulterior cu Demetra sau cu Apollo, amîndoi venerati în acceptia spe­cifica de protectori ai grînelor împotriva ruginii. Sarbatorile dedicate acestei divi­nitati aveau loc la Roma, pe 25 aprilie;

RODE

erau numite Robigalia (vezi) si se spune ca ar fi fost instituite de Numa Pompilius (referiri la cult apar la Ovidiu, Fastele, 4). îi era consacrat un crîng în afara Romei, pe Via Clodia.

Rode (gr. 'PoSti, -r\g; lat. Rhode, -es). Divi­nitate greaca, fiica lui Poseidon si a Haliei, sau a lui Helios, Soarele, si a Amfitritei, sau a lui Poseidon si a Afroditei; apare si ca fiica lui Oceanos. A dat numele sau insulei Rodos, unde i-a nascut Soarelui sapte fii (Heraclizii).

Rodie. Rodiul si fructul sau, rodia, sînt legate în mitologia clasica în special de o serie de figuri feminine simbolizînd fecun­ditatea si viata, dar si moartea si lumea de dincolo. Cu aceasta dubla valoare, rodia constituie atributul unor zeite: în primul rînd al Herei, regina zeilor, în acceptia ei de zeita-mama, de kourotrophos si de in­carnare a Marii Mame; apoi al Afroditei, care, potrivit unei legende, a plantat pentru prima oara acest copac în Cipru, insula ei sacra; al Atenei; dar mai ales al Demetrei si al fiicei acesteia, Persefona, ca zeita a rodniciei pamîntului si, res­pectiv, regina a infernului. Ca simbol al abundentei si fertilitatii (idee sugerata de numarul mare al semintelor sale) si ca emblema a lumii mortilor, apare în nume­roase reprezentari ale zeitelor pe care le-am amintit, precum si ca ex voto în multe sanctuare, în special din Italia meridio­nala (Locri, sediul unui important centru de cult al Persefonei) si din Sicilia; rodia era reprezentata în mîna statuii Herei din Argos si ca atribut al asa-numitei Zeite a rodiului, sculptura arhaica înfatisînd o divi­nitate feminina, ca sa nu citam decît doua statui foarte cunoscute. Mici rodii de lut ars erau puse în morminte, în special în cele din Magna Grecia, iar pe mormintele eroilor se plantau rodii. La Roma, coroane din ramuri de rodiu împodobeau capul mire-selor, ca simbol al fertilitatii.

In legatura cu rodia si originea ei, mito­logia ne ofera cîteva povestiri sugestive. Potrivit unor traditii, rodiul s-a nascut din sîngele lui Dionysos, care, la putin timp dupa nastere, a fost taiat în bucati de titani si pus sa fiarba într-un cazan la îndemnul Herei, geloasa ca Zeus îl zamislise cu Se-mele. Credinta ca rodiul, cu florile sale

portocalii, a rasarit din sîngele unui zeu sau al unui erou a dat nastere mai multor legende, care îl puneau uneori în legatura, pe lînga Dionysos, cu alte personaje, de la Eteocle la Meneceu. Potrivit mitului amin­tit de Arnobiu (Adversus Nationes, 5.5), rodiul avea legatura si cu Agdistis, fiul Cybelei si al lui Zeus; Agdistis a fost cas­trat de Dionysos, iar din sîngele lui a rasa­rit un rodiu (pentru detalii vezi Agdistis).

Termenul grec ce desemneaza rodiul, ctiSt), era pus în legatura cu numele eroinei omonime, întemeietoarea cetatii Sidon, careia îi era consacrata si cetatea Side din Pamfilia. Potrivit celui mai vechi mit, Side era sotia lui Orion; a îndraznit sa o pro­voace pe Hera la un concurs de frumusete, fiind pedepsita pentru trufia ei si aruncata în Hades (Apollodor, Biblioteca, 1.3). O ver­siune diferita a povestirii spune însa ca Side a fost violata de tatal sau si ca, dis­perata, s-a sinucis lînga mormîntul mamei sale; zeii au fost înduiosati de soarta ei si au facut ca pe mormînt sa rasara un rodiu, iar tatal fetei a fost transformat în sorlita, pasare despre care se credea ca nu se asaza niciodata în acest copac. O legenda de ori­gine orientala atribuia rodiei nasterea lui Attis (vezi): zeita frigiana Nana, personifi­carea Marii Mame, a vazut pe malul rîului Sangarios fructul superb al rodiului si 1-a cules, asezîndu-1 pe pîntece; rodia a fecun­dat-o, zamislindu-1 pe Attis.

în mitul Demetrei si al Persefonei, rodia hotaraste destinul celei din urma, legînd-o pe veci de lumea infernala; Persefonei i s-a îngaduit sa plece din împaratia lui Hades si sa se întoarca printre zei (în spe­cial la mama sa, Demetra, care a cutreierat tot pamîntul în cautarea ei), cu conditia sa plece din lumea subpamînteana fara sa manînce. însa, asa cum îi povesteste ma­mei sale în Imnul homeric catre Demetra (vv. 411 si urm.), Hades, "pe ascuns,/ în mîna mi-a vîrît un sîmbur cu gust placut:/ împotrivindu-ma zadarnic, am fost silita sa-1 manînc". Legata astfel pentru totdea­una de lumea htoniana, Persefona va petrece o perioada din an pe pamînt si o perioada (mai scurta) în infern, simboli­zînd astfel continua regenerare a naturii si succesiunea anotimpurilor.

Rodope (gr. 'PoSorni, -r\q; lat. Rhodopes, -es). 1) Eroina din Efes care facea parte

ROMA, CETATE

din cortegiul Artemisei. Ca toate tinerele discipole ale zeitei efesiene, si Rodope fa­cuse legamînt de castitate ; însa Afrodita, iritata de dispretul aratat de aceasta iubi­rii, a facut-o sa se îndragosteasca nebuneste de un vînator. Drept pedeapsa pentru în­calcarea juramîntului, Artemis a trans­format-o într-un izvor, unde tinerele care, ca si ea, fagaduiau credinta zeitei erau supuse unei probe: legîndu-si la gît o ta­blita pe care îsi scrisesera juramîntul de castitate, intrau în apa izvorului. Daca apa le ajungea pîna la genunchi, însemna ca spusesera adevarul; daca jurau strîmb, apa le ajungea pîna la tablita atîrnata de gît.

> Prezente în literatura antica. Achilleus Tatios, 8.12.

2) Eroina traca, sotia regelui Hemos si eponima muntilor Rodopi din Tracia. Pentru detalii vezi Hemos, 1.

Rodopis (gr. 'PoSwmc;, -ioc;; lat. Rhodopis, -is), Tînara egipteanca de o extraordinara frumusete, careia într-o zi, pe cînd se scalda într-un rîu, un vultur i-a furat o sandala si i-a dus-o faraonului Psametic, la Memfis. Acesta, impresionat de lucra­tura fina, dar si mai fascinat de imaginea delicatului piciorus ce trebuie sa fi purtat sandala cu pricina, si-a trimis peste tot supusii sa-i caute proprietara, iar cînd a gasit-o, a luat-o de sotie. Existau mai multe variante ale acestei fermecatoare legende amintite de Strabon si Aelianus, ce pare a fi precursoarea, în unele privinte, a bas­mului Cenusaresei. Potrivit uneia dintre versiuni, protagonista era grecoaica, se numea Dorica si îl urmase în Egipt pe Carasos, fratele poetei Sappho.

► Prezente în literatura antica. Strabon, 17.808; Aelianus, Varia historia, 13.33.

Rodos (gr. 'PoSoe;, -ou; lat. Rhodos si Rhodus, -i). Insula greceasca legata în mitologie si în religie de cultul lui Helios, al Atenei si al telchinilor. în onoarea lui Helios se desfasura aici o importanta sar­batoare anuala (Halieia), zeului fiindu-i jertfit cu acest prilej un atelaj cu patru cai, care era aruncat în mare ; ceremonii si mai fastuoase aveau loc o data la patru ani. De o veneratie deosebita se bucurau si Apollo (cu epitetul Sminteus), Cronos, Poseidon, Dionysos, Heracle, Dioscurii si, începînd din epoca elenistica, divinitatile

egiptene. Un cult special îi era rezervat lui Tlepolemos, fiul lui Heracle, în cinstea caruia se celebra o sarbatoare anuala nu­mita Tlapolemeia. în Rodos exista si un cult al Elenei, sotia lui Menelaos, care potrivit unei traditii si-ar fi petrecut pe insula ultimii ani ai vietii, sfîrsind spînzu-rata de un copac - de unde numele Elena Dendritis sub care era venerata. Tot aici era obiceiul ca, în luna Boedromion (vezi Calendar), copiii din Lindos sa umble din casa în casa a4u«înd ofrande si intonînd un cîntec traditional despre întoarcerea rîndunelelor. în epoca elenistica, departe de a fi disparut, cultul lui Helios este înca înfloritor: din aceasta perioada dateaza gigantica statuie a Soarelui ridicata aici, una din cele sapte minuni ale lumii : Colosul din Rodos.

Numele insulei (de la rhodon, "tranda­fir") era asociat de antici cu cel al nimfei Rode (vezi). în ce priveste originea sa, potrivit mitului insula ar fi fost initial aco­perita de apele marii, Zeus fiind cel care a ridicat-o la suprafata si i-a oferit-o lui Helios. Eponimii principalelor trei cetati din Rodos erau Lindos, Ialisos si Camiros, fiii lui Helios.

► Prezente în literatura antica. Pindar, Olim­pice, 7.54-76; Diodor din Sicilia, 5.56-57. Obiceiul din Lindos referitor la cîntecele copiilor despre întoarcerea rîndunelelor este mentionat de Athenaios, 360c.

Roicos, vezi Retus.

Roma, cetate (lat. Roma, -ae). Pentru miturile referitoare la întemeierea cetatii si la primele populatii stabilite aici, vezi Enea si Romulus; pentru cele privindu-i pe cei sapte regi, vezi rubricile respective (Titus Tatius, Numa Pompilius, Tullus Hos-tilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus). Cei mai vechi eroi ai traditiei romane sînt amin­titi la rubricile Furius Camillus, Cincinna-tus, Clelia, Horatii, Horatiu Cocles, Mucius

SCAEVOLA, PORSENNA, VlRGINIA etc.

Ca zeita protectoare a cetatii, Roma avea un templu ce-i fusese ridicat de împaratul Hadrian (care se ocupase personal de pro­iectul constructiei) în anul 135 d.Hr., în spatiul cuprins între bazilica lui Maxen-tius si Colosseum ; era venerata în cadrul unui cult conjugat cu cel al Venerei (vezi Roma, zeita).

ROMA, ZEIŢĂ

Roma, zeita. Divinitate inclusa în forma definitiva si oficiala în panteonul roman în epoca împaratului Hadrian, care i-a închi­nat un templu unde era venerata împre­una cu zeita Venus (vezi Roma, cetate) ; în acelasi timp i s-a conferit o personalitate distincta, prin elaborarea unei legende. Se spunea ca Roma ar fi fost o tînara troiana care 1-a însotit pe Enea în Apus dupa cade­rea Troiei si care a avut un rol important în stabilirea troienilor în Italia: ajutata de celelalte femei troiene îmbarcate, satule sa cutreiere la nesfîrsit marile, a dat foc corabiilor; ulterior s-a casatorit cu Latinus, devenind mama gemenilor Romulus si Remus. în privinta ascendentei sale, tra­ditiile sînt însa contradictorii: într-o ver­siune diferita ea apare ca una dintre fiicele lui Telefos si sotia lui Enea; alta o prezinta drept fiica lui Ascaniu, fiul lui Enea, iar în alta este fiica lui Telemah si sora lui Latinus.

în afara legendei care o asociaza Troiei, Roma era considerata fiica lui Evandru, sau a lui Italus si a Leucariei, sau o prezi­catoare ce-i sugerase lui Evandru locul de întemeiere a cetatii Pallanteum, care avea sa constituie nucleul initial al Romei pri­mitive.

Raspîndirea cultului. Roma a devenit zeita eponima a cetatii iar cultul ei s-a raspîndit mai întîi în regiunile orientale ale impe­riului, unde - independent de legende si de personificarea Romei într-o figura mi­tica precisa - venerarea sa este atestata în primul rînd ca act de supunere fata de puterea centrala a imperiului. In acest sens adorarea zeitei se transfera adesea la senat si la poporul roman, iar cultul Romei este asociat celui al împaratului în functie si în special al lui Augustus. Este evident ca, datorita implicatiilor sale politice, ca expresie a supunerii si a acceptarii de catre provincii a puterii capitalei, cultul Romei a fost privilegiat de împarati. El nu este atestat însa doar în epoca imperiala : tem­ple închinate Romei existau în regiunile orientale înca din secolul al II-lea î.Hr. Cînd capitala imperiului s-a mutat la Constan-tinopol, cultul Romei a fost înlocuit cu cel al zeitei Tyche.

Prezente în literatura antica. în ipostaza sa de personaj legendar, Roma este descrisa de Plutarh (Romulus, 1). Episodul incen­dierii corabiilor apare si la Vergiliu, în

Eneida (5.604 si urm.), numai ca aici, în locul Romei este mentionata Beroe.

Romani ludi (lat. Romani ludi). Jocuri celebrate cu mare fast la Roma, în onoarea lui Iupiter Optimus Maximus. Potrivit legendei, au fost instituite de Tarquinius Priscus; este posibil ca la originea lor sa stea celebrarea unui triumf. Se desfasurau cu regularitate începînd din secolul al IV-lea î.Hr. (366 î.Hr.): aveau loc în fiecare an în luna septembrie si tineau de obicei patru zile; în timpul lui Augustus durata lor a fost prelungita la saisprezece zile, între 4 si 19 septembrie. Jocurile propriu-zise -gazduite în Circus Maximus si cuprinzînd curse hipice, curse de care, concursuri de lupte si reprezentatii teatrale - erau des­chise de o procesiune solemna al carei iti­nerar includea Capitoliul, Forul roman si Forum Boarium.

Romanos (gr. 'Pu)|iav6c;, -ou). Fiul lui Ulise si al vrajitoarei Circe, considerat unul dintre fondatorii mitici ai Romei.

Prezente în literatura antica. O versiune a mitului sau apare la Plutarh (Romulus, 2.1).

Romis (gr. 'Puijjuc;, -eog). Rege al latinilor, potrivit unor izvoare întemeietorul Romei, îi alungase din regiune pe etrusci, care din Tesalia ajunsesera în Lidia, iar de aici trecusera în Italia.

Prezente în literatura antica. Este amintit de Plutarh (Romulus, 2.1).

Romos (gr. 'Pwjioc;, -ou). Erou troian, fiul lui Emation. A fost trimis de Diomede în Italia si a întemeiat cetatea Romei, potri­vit unei traditii mentionate de Plutarh (Romulus, 2.1). Alte izvoare îl considerau fiul ori nepotul lui Enea si al Laviniei, sau fiul lui Ulise si al Circei, sau al Romei si al lui Latinus. Printre fratii sai se numa­rau Antias si Ardeas, eponimii cetatilor Antium si Ardeea.

Romulus (lat. Romulus, -i). întemeietor mitic al Romei si protagonist al legendelor referitoare la începuturile istorice ale cetatii. Conform traditiei celei mai ras-pîndite, Romulus si Remus erau fiii lui Marte si ai Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmas al lui Iulus, fiul lui Enea. Numitor fusese îndepartat din tronul Albei Longa de fratele sau Amulius.

ROMULUS

La nasterea gemenilor, pentru ca era ves­tala si facuse deci juramînt de castitate, Rhea Silvia a fost întemnitata împreuna cu pruncii sau, în versiunea mai cunos­cuta, a fost abandonata în apele Tibrului; plutind la voia întîmplarii, cosul în care fusesera pusi nou-nascutii s-a oprit în cele din urma pe unul din maluri, sub Smochinul Ruminal (vezi), unde cei doi au fost alap­tati de o lupoaica si adapostiti în vizuina ei (legenda mentioneaza aici si prezenta unei ciocanitori: lupul si ciocanitoarea sînt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a gasit Faustulus, pastorul turmelor regelui Amulius ; acesta i-a luat acasa si i-a îngri­jit împreuna cu sotia sa Acea Larentia (care avea deja doisprezece fii, ce aveau sa devina primii fratres Arvalis).

Devenind adulti, Romulus si Remus, carora Faustulus le dezvaluise obîrsia regeasca, l-au ucis pe Amulius si l-au reîntronat pe Numitor; au parasit apoi Alba Longa, hotarîti sa-si întemeieze pro­pria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curînd însa, între cei doi au aparut neînte­legeri, atît asupra locului viitoarei cetati, cît si a numelui ce urma sa-1 poarte si care trebuia sa fie al unuia din ei. în încaie­rarea iscata, Remus a fost ucis de fratele sau (ori de un loctiitor al acestuia, Cele-rus), iar Romulus a savîrsit de unul singur întemeierea.

Cea dintîi problema pusa de cetatea nou-nascuta a fost popularea ei. Se spune ca Romulus ar fi deschis un sanctuar pe colina Capitoliului, oferindu-le aici azil tuturor celor care, din cele mai diverse motive, doreau sa-si paraseasca patria. Locul s-a umplut cu repeziciune de asasini dornici sa scape de condamnare si de sclavi fugiti de la stapîni. Dar, daca în felul acesta Roma nu mai ducea lipsa de barbati, femeile erau în continuare ab­sente. Romulus a organizat atunci jocuri solemne în onoarea zeului Consus, la care i-a invitat si pe locuitorii din regiunile vecine (sabini si latini), barbati si femei deopotriva; romanii au profitat de ocazie pentru a rapi toate tinerele prezente (vezi Sabine, rapirea). Sabinii si latinii au reac­tionat prompt la aceasta ofensa, ajungîn-du-se rapid la ciocniri violente ; în timpul unei lupte crîncene femeile sabine au in­tervenit însa între adversari, implorîndu-i

sa lase armele si sa traiasca în pace. Rugamintea le-a fost ascultata, partile acceptînd nu doar sa înceteze ostilitatile, ci chiar sa fondeze împreuna o singura natiune. Ca urmare, Titus Tatius, regele sabinilor, i s-a alaturat lui Romulus la con­ducerea Romei.

Dupa moartea lui Titus Tatius, guver­narea romanilor si sabinilor i-a revenit integral lui Romulus; potrivit traditiei, dupa 37 de ani de domnie el a fost rapit în timpul unei furtuni, dintr-un loc numit Mlastina Caprei, de Marte, tatal sau, si dus în carul acestuia în cer. La scurt timp dupa miraculoasa ascensiune, Romulus i s-a aratat lui Iulius Proculus, stralucind de o frumusete supraomeneasca, si 1-a în­demnat sa raspîndeasca printre romani cultul sau, al noului zeu Quirinus. Sub acest nume a fost venerat ca divinitate protectoare a cetatii.

Mitul îi atribuia lui Romulus o sotie, Hersilia, de la care a avut doi copii, Prima si Aollius (sau Avilius).

Daca aceasta versiune a mitului, înche­iata prin apoteoza lui Romulus, a fost cea mai raspîndita si acceptata de traditia lite­rara, exista si o relatare diferita, potrivit careia senatorii, satui de guvernarea tira­nica a lui Romulus, l-au ucis în timpul unei furtuni si l-au taiat în bucati pe care le-au ascuns sub toge, ducîndu-le acasa.

Aproximativ în aceasta forma, mitul lui Romulus si al întemeierii Romei a fost preluat de istoricii antici, care pun totusi uneori sub semnul întrebarii veridicitatea istorica a traditiei. Sprijinite de cercetarea arheologica, studiile cele mai recente încep sa distinga sîmburele de adevar continut în legenda, clarificînd treptat procesul de formare a Romei începuturilor. Primul aspect elucidat de istoriografia moderna este cel referitor la numele cetatii: con­siderat de antici ca derivat de la numele lui Romulus, se pare, dimpotriva, ca el este originalul dupa modelul caruia a fost calchiat ulterior numele fondatorului.

Traditia azilului deschis de Romulus pe Capitoliu pentru a adaposti refugiatii din alte cetati este, la rîndul ei, redimensio-nata. Pare într-adevar ciudat ca izvoarele romane sa aminteasca atît de insistent acest detaliu, din care ar rezulta ca populatia Romei provenea în esenta dintr-un nucleu

ROPALOS

initial de locuitori cu origine dubioasa, incluzînd numerosi delincventi de drept comun. Dupa toate probabilitatile, legenda azilului s-a nascut într-un mediu ostil ro­manilor ; istoriografia romana însa, în loc sa respinga traditia, a preferat sa o accen­tueze, cu scopul de a evidentia magnani-mitatea si generozitatea romana; asa cum încerca sa demonstreze deja Dionysos din Halicarnas, Romulus voia sa opuna pro­pria deschidere si clarviziune guvernarilor tiranice din cetatile vecine, propunîndu-se astfel în postura de nobil aparator al celor oprimati, rol pe care adeseori, din motive propagandistice, Roma nu a ezitat sa si-1 asume si mai tîrziu. în plus_s pentru a da mai multa credibilitate povestii despre azil, traditia se straduia sa-1 localizeze cu precizie pe Capitoliu; dar, curios, despre zeul caruia îi era închinat templul con­struit în apropiere nu s-a pastrat nici o informatie, fapt ce îndeamna cel putin la circumspectie în acceptarea unei astfel de traditii. La fel de neverosimil si reconstruit a posteriori se dovedeste si episodul rapirii sabinelor, asociat unei recurente (jocuri "internationale", deschise cetatilor vecine) ce apare cu totul anacronica fata de situa­tia reala a cetatii abia întemeiate ; traditia jocurilor, de origine greceasca si presupu-nînd o organizare sociala si politica destul de elaborata, este evident aplicata în mod acritic la istoria Romei primitive pentru a justifica expansiunea cetatii, care în acea epoca, daca originile azilului ar fi fost într-adevar cele descrise de izvoare, tre­buia sa fie locuita doar de niste barbati razletiti si fara familie De altfel, critica a evidentiat de mult raporturile dintre mitul întemeierii Romei si legende analoage gre­cesti referitoare la întemeieri de cetati, subliniind si originea greceasca a traditiei unui erou eponim de la care deriva numele asezarii.

în fine, ambele versiuni ale disparitiei lui Romulus (cea a apoteozei si cea a uci­derii lui de catre senatori) sînt legate în izvoare de un scop celebrativ precis: în primul caz Romulus i se arata, dupa ce a fost rapit de fulgerul ceresc, lui Iulius Pro-culus, stramos al gintii Iulia; în al doilea caz, este posibil ca legenda senatorilor ce duc fiecare acasa cîte o bucata din corpul regelui sa aiba la baza un stravechi ritual

agrar, legat de nastere si de fertilitatea ce deriva din posesia corpului suveranului; sau, poate, ea urmareste sa sublinieze nobletea celor mai vechi familii ale Romei, descendente ale acelor senatori care, in-trînd în posesia corpului lui Romulus, i-ar fi mostenit într-un fel puterea si gloria.

Raspîndirea cultului. Vezi Quirinus.

Prezente în literatura antica. Povestea lui Romulus si Remus si a originilor Romei a fost elaborata în perioade si în forme di­verse de scriitori greci si latini, precum Quintus Fabius Pictor, Cincius Alimentus, Calpurnius Piso, Cato cel Batrîn (în Ori-gines) si, mai detaliat, Livius, 1.3.10 si urm., Dionysos din Halicarnas, 1.76.1 si urm., Plutarh, Viata lui Romulus, 3 si urm., Cicero. Romulus este amintit si în opere poetice, de Ennius, Naevius (care a scris o fabula praetexta intitulata Romulus sau Lupus), Ovidiu, Vergiliu.

Prezente în literatura medievala si moderna. Romulus apare în numeroase opere lite­rare postclasice : la anonimul din Nevelet, autor al unei lucrari cu titlul Romulus, la Dante, Petrarca (acesta i-a dedicat un me­dalion în De viris illustribus), Machiavelli (în Principele), V. Malvezzi, care a scris o opera istorica, Romulo, tradusa în spa­niola de Quevedo în 1631. Traditia potrivit careia Romulus s-ar fi casatorit cu Hersilia este evocata de P. Metastasio în Romulus si Hersilia. Adjectivul italian derivat de la Romulus, romuleo, este folosit uneori de poeti (Leopardi, Carducci) ca sinonim pen­tru "roman".

Iconografie. In pofida celebritatii persona­jului, reprezentarile lui Romulus în arta clasica nu sînt foarte frecvente. Pliniu (Naturalis historia, 34.23) ne informeaza asupra existentei unei statui care îl înfa­tisa, aflata pe Capitoliu alaturi de cele ale altor regi ai Romei; mai numeroase decît statuile trebuie sa fi fost însa reliefurile ce reproduceau scene ale mitului avîndu-1 drept protagonist. Unele dintre ele s-au pastrat (Ara Casali, la Muzeul Vatica­nului) ; episoade ale legendei apareau si în pictura (în tablouri si fresce din Pompei, un columbar de pe Esquilin).

Ropalos (gr. 'PomxAoc;, -ou). Rege al Sicio-nului si urmas al lui Heracle. Numele sau se traduce prin "ghioaga", aluzie la una dintre armele favorite ale lui Heracle. Este prezentat în mod diferit de izvoare, care îl considera cînd fiul sau nepotul lui Heracle,

r

RUGĂCIUNE

lu-

cind fiul sau tatal lui Festos; în alte ver­siuni apare ca succesor al lui Zeuxipos la tronul Sicionului, urmat la rîndul lui de fiul sau Hipolit, care s-a predat micenie-nilor condusi de Agamemnon.

► Prezente în literatura antica. Este men­tionat de Pausanias (2.6.7 si 10.1).

Rosaria sau Rosalia (lat. Rosaria sau Rosalia). Sarbatori religioase romane legate de cultul mortilor. Raspîndite în diverse zone, se desfasurau în intervalul cuprins între lunile mai si iunie-iulie, corespun­zator sezonului de înflorire a trandafirilor. Cu prilejul lor mormintele erau împodo­bite cu trandafiri si violete.

Rosmerta. Divinitate feminina celtica. în dedicatiile de pe unele altare galo-romane numele sau apare alaturi de cel al lui Mercur.

Roxane (gr. 'Pw^avri, -T)g). Eroina mitica persana, fiica lui Cordia. A fost violata de Medos, fiul regelui persan Artaxerxes ; în­grozit de fapta savîrsita si temîndu-se de pedeapsa exemplara ce-1 astepta, acesta a preferat sa se arunce în fluviul Xaranda, numit de atunci Medos (ulterior Eufrat, vezi Eufrates).

► Prezente In literatura antica. Mitul Roxa-nei este amintit de Pseudo-Plutarh în De fluminibus.

Rug, vezi Foc.

Rugaciune. Mitologia clasica ne-a trans­mis numeroase si splendide imagini de eroi rugîndu-se: în religiile greaca si romana orice ritual de o anumita importanta - liba­tie, sacrificiu, ofranda de trufandale - este însotit de rugaciunea catre zei, si invers, orice rugaciune de o anumita importanta este însotita de libatii, sacrificii si acte rituale. Cu toate acestea, din lumea greaca nu ne-a parvenit nici o formula liturgica de rugaciune ; astfel de formule ne sînt cunos­cute în schimb din lumea latina (de pilda cîntecele confreriei arvalilor, Fratres Arvali). Rugaciunile adresate zeilor au însa si în Grecia o structura în general constanta: ele încep cu invocarea numelui divin, iar în lumea greaca aceasta înseamna ca zeul este indicat si prin epitetele sale sau prin enumerarea localitatilor unde este vene­rat; invocatia este însotita apoi de preci­zarea împrejurarilor din trecut în care

divinitatea respectiva 1-a ajutat pe cel care o invoca, sau de însirarea titlurilor de me­rit pe care credinciosul gaseste de cuviinta sa le invoce. în Odiseea, Penelopa "se scald-apoi, se-mbraca în vesminte/ Curate si, de serbe însotita,/ Se suie-n casa ei de sus. îsi pune/ în cosu-i orz si-ncepe-asa rugarea:/ «Asculta-ma, tu, fiica neînvinsa/ A zeului ce poarta vijelia!/ De ti-a jertfit vreodata buturi grase/ De boi si de berbeci Ulise-acasa,/ Mai adu-ti tu aminte-acum si scapa/ Pe fiul meu iubit si ocroteste-1/ De petitorii cei haini si-obraznici»" (Odi­seea, 4.759 si urm.). Una dintre cele mai dramatice si mai sugestive scene de ruga este cea oferita de Aiax în momentul sinu­ciderii, singur, pe malul marii: "O, Moarte, Moarte, vino, iata-ma! Ţie îti voi putea vorbi si-acolo sus, vom sta alaturi. însa tie, scînteietoare lumina a acestei zile, tie, car al soarelui, vreau sa va vorbesc pentru ultima oara, caci nu voi mai putea pe urma. Lumina, sfînt pamînt al Salaminei, vatra a parintilor mei. O, stralucitoare Atena, popor frate al meu, izvoare si rîuri si cîmpuri ale Troadei care m-ati hranit, va salut. Aiax va vorbeste pentru cea din urma oara, restul îl voi spune mortilor, acolo sus" (Sofocle, Aiax, 854 si urm.). Un îndurerat ramas-bun de la viata este si ruga Alcestei, care se pregateste sa moara în locul sotului ei Admetos: "O, soare, o, lumina a zilei, voi, nori învolburati rata­citori prin cer [...]. O, tu, pamînt, o, casa, o, pat feciorelnic din natalul Iolcos..." (Eu-ripide, Alcesta, 244 si urm.). O reevocare tipica a binefacerilor trecute, promisiuni pentru viitor, este rugaciunea pe care Enea i-o adreseaza lui Apollo în templul zeului din Cumae: "Apollo, totdeauna ti-a fost mila de cumpenele grele ale Troiei..." (Ver-giliu, Eneida, 6.56 si urm.); în schimb, invocatiile Didonei din tragica noapte de pe urma a nefericitei regine se plaseaza la granita dintre rugaciune si ritual magic : "Pe zei si-i cheama ea acum ca martori/ si stelele, de-ursita-i stiutoare./ si, daca vreun zeu mai are-n grija/ si este drept si-amintitor de-acela/ Legat prin dragoste nempartasita,/ Spre-un zeu asemeni ea-si îndreapta ruga" (Eneida, 4.519 si urm.).

Rugaciunea cu voce tare nu este exclu­siva : poate fi practicata si cea silentioasa,

cum le sugereaza Aiax tovarasilor sai:.....cît

eu m-oi gati si-oi pune pe mine-armatura,/

RUMINA

Voi sa rostiti rugaciune-mparatului celui din slava,/ Dar pe tacute-ntre voi ca sa nu ia de veste troienii" (Iliada, 7.193-195). Ruga silentioasa este prescrisa explicit pentru divinitatile infernale; în tragedia lui Sofocle Oedip la Colonos, corul îl în­deamna pe Oedip sa se roage eumenidelor astfel: "Poti sa te rogi, tu sau altul în locul tau, fara sa ridici glasul, neauzit" (vv. 488 si urm.). în acest mod se stabileste con­tactul cu divinitatea, care este invocata prin solicitarea unui favor bine precizat, însotita de o promisiune sau un legamînt pentru viitor, desi filosofii recomanda ca rugaciunea sa vizeze doar un bine general, lasînd decizia în seama zeilor însisi (Platon, Euthyphron, 14d).

în religia greaca si romana rugaciunea catre zei se facea în picioare, cu bratele ridicate spre cer si cu palmele desfacute, sau cu mîinile întinse în directia statuii de cult (aceasta pozitie a fost adoptata si de primii crestini, asa cum o demonstreaza atitudinile figurilor de rugatori pictate în catacombe). Se îngenunchea de obicei doar în cazul invocarii divinitatilor htoniene sau al desfasurarii unor practici magice. Daca rugaciunea reprezinta partea vorbita a ritualului religios, în cadrul anumitor practici magice ea poate aparea si în forma scrisa, în defixio, constînd în scrierea pe tablite speciale a unor formule de blestem prin care dusmanii erau meniti divinita­tilor infernale.

Rumina. Straveche divinitate romana, patroana a alaptarii. Este mentionata în Indigitamenta (vezi), listele cuprinzînd numele zeilor si invocatiile specifice, compilate de pontifi. Avea un templu lînga Smochinul Ruminal (vezi), unde se faceau libatii cu lapte. Se considera ca numele sau ar fi un derivat de la rurna sau rumen, "mamela"; exista însa si opinii potrivit carora ar fi vorba de o veche divinitate etrusca, al carei nume ar putea fi legat de cel al Romei.

Ruminal, smochinul, vezi Smochinul Ruminal.

Ruminus (lat. Ruminus, -i). Epitet uti­lizat uneori în lumea romana pentru a-1 indica pe Iupiter în calitatea sa de divi­nitate hranitoare a lumii.

Runcina. Straveche divinitate italica, patrona plivitul plantatiilor agricole si legumicole.

Rurina sau Rusina. Veche divinitate italica, protectoare a muncilor cîmpului.

Rursor sau Rusor. Epitet latin prin care era indicat uneori zeul Pluton.

Rutuli (lat. Rutuli, -orurri). Veche populatie din Italia centrala. Condusi de regele Tur-nus (vezi), acestia au opus o puternica rezistenta troienilor sositi aici în frunte cu Enea. Capitala rutulilor era cetatea Ardeea. Faptele lor vitejesti sînt evocate de Vergiliu în Eneida.