DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera S

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera S

Sabazios (gr. Iap<xtio£, -ou; lat. Sabazius, -i). Zeu de origine orientala, probabil traco--frigian, considerat în general fiul Rheei si identificat uneori cu Dionysos, care este numit si Dionysos Sabazios. Existau si tra­ditii potrivit carora Sabazios ar fi fost fiul lui Zeus si al Persefonei, sau al lui Dio­nysos, sau al lui Cronos. A fost ucis de titani, care i-au taiat corpul în sapte bucati. Ii era dedicat un cult de tip misteric, în cadrul caruia un rol important îl avea sar­pele. Figura sa era legata de marile rituri ale fertilitatii.

Atribute. Caracterele distinctive ale lui Sabazios sînt costumul frigian, fulgerul si vulturul (dovezi ale identificarii sale cu Zeus), gestul de binecuvîntare al mîinilor si coarnele din frunte; acestea din urma sînt legate de traditia care îi atribuia domesticirea bovinelor.

Raspîndirea cultului. Sabazios era venerat în special în Tracia, Frigia si Lidia; docu­mentele epigrafice atesta prezenta sa si în Pergam, unde a fost introdus de printesa Stratonice din Capadocia. Cultul sau se afirma cu precadere în epoca imperiala; potrivit marturiilor documentare, Sabazios era adorat la Atena înca de la sfîrsitul se­colului al V-lea î.Hr. în cadrul unui cult neoficial, practicat de asociatii private.

Prezente în literatura antica. Informatii despre Misterele lui Sabazios ofera Demos-tene (Despre coroana). Alte referiri apar la Cicero (De natura deorum), Diodor din Sicilia (4.4.1), Strabon (10.3.15 si 18).

Iconografie. Imaginea zeului ne este cunos­cuta din diverse statuete (unele din bronz), lame si reliefuri. Un loc aparte îl ocupa reprezentarile „mîinilor sabazice", cu refe­rire la cultul divinitatii.

Sabe (gr. EaPpT), -Tig). Numele Sibilei (vezi) din Babilonia.

Sabie. Componenta fundamentala în dotarea razboinicului, alaturi de arc si lance, sabia este arma cea mai folosita de eroii care lupta în razboiul troian. Deo­sebit de pretioasa si stralucitoare este cea a lui Agamemnon: „tinte de aur/ Luce ba­tute pe dînsa, iar teaca-n argint e lucrata/ si sabierul de piele în aur" (Iliada_f 11.29-31). Unele mituri atribuie sabiei un rol de prim-plan si în alte contexte decît cele legate de batalii si dueluri. în mitul lui Peleu, de pilda, se povesteste ca eroul a luat parte împreuna cu Acastos la o par­tida de vînatoare pe muntele Pelion, orga­nizata de Acastos cu scopul de a-1 pedepsi pe Peleu, acuzat pe nedrept ca ar fi încer­cat sa-i violeze sotia, pe Astidamia: nedo­rind sa încalce legile ospitalitatii fata de Peleu, care venise la el spre a fi purificat, Acastos a inventat aceasta partida de vîna­toare, la sfîrsitul careia, seara, 1-a lasat pe munte, luîndu-i sabia si ascunzînd-o într-o gramada de gunoi. Peleu s-a trezit înconjurat de centauri fiorosi si agresivi, în fata carora, lipsit de sabie, nu se putea apara: ar fi murit, de buna seama, daca centaurul Chiron, cunoscut pentru buna­tatea si moderatia sa, nu i-ar fi scos arma din gramada de gunoi, permitîndu-i astfel sa se salveze. în alte versiuni ale mitului, sabia i-a fost trimisa la momentul oportun de însusi zeul faur prin excelenta, Hefaistos (Apollodor, Biblioteca, 3.13.1-3). Simbol al autoritatii si puterii regale, sabia apare si în mitul lui Tezeu: regele Atenei, Egeu, care nu dobîndise fii de la sotiile sale legi­time, s-a unit cu Etra, fiica regelui Piteu al Trezenei, iar înainte de a o parasi i-a aratat o stînca sub care îsi ascunsese sabia si sandalele. Cînd copilul ce avea sa se nasca din unirea lor va fi fost destul de mare, Etra urma sa-i spuna unde erau

SABINE, RĂPIREA

ascunse obiectele, iar acesta trebuia sa încerce sa ridice piatra pentru a le recu­pera, prezentîndu-se apoi la Egeu cu sabia si sandalele gasite acolo. O veche traditie se referea la acest episod al mitului pentru a explica originea numelui lui Tezeu, de la Geme, „depozitul" semnelor de recunoas­tere de sub piatra (Plutarh, Tezeu, 3-4). Traditia sabiei ascunse sub o piatra sau înfipte în despicatura unei stînci, pe care eroul trebuie sa o descopere si sa o extraga facînd dovada fortei si a predestinarii sale, se va regasi si în diverse legende medievale. O sabie celebra amintita de legendele antice este cea a lui Damocles, atîrnata de un fir de par de cal deasupra capului per­sonajului si devenita proverbiala, sugerînd precaritatea averilor omenesti (vezi Damo­cles). Nu mai putin faimos este episodul -transmis de istorici, dar devenit la rîndul lui proverbial si înconjurat de o aura de legenda - în care Alexandru Macedon des­face cu o lovitura de sabie celebrul nod al lui Gordios (vezi).

Sabine, rapirea. Eveniment legendar pla­sat de izvoarele literare romane în peri­oada primitiva a istoriei Romei, în timpul domniei lui Romulus. Dupa întemeierea cetatii si popularea sa cu barbati, Romulus s-a vazut nevoit sa gaseasca o solutie pentru a atrage între zidurile Romei si femei; a invitat atunci la celebrarea sarbatorilor Consualia poporul sabinilor, inclusiv fe­meile, pe care în timpul festivitatilor le-a rapit: Romulus a dat semnalul de atac ridicîndu-se în picioare, desfacîndu-si toga si înfasurînd-o la loc. Informatiile cu pri­vire la numarul femeilor rapite sînt discor­dante : de la treizeci la cîteva sute. Izvoarele favorabile lui Romulus subliniaza ca ro­manii n-au rapit nici o femeie casatorita — cu exceptia uneia, Hersilia, despre care de altfel nu stiau ca e maritata - si ca actiu­nea lor n 11311q1623l u a urmarit sa-i ofenseze pe sabini, ci sa cimenteze unirea celor doua popoare. Dar, cum era lesne de prevazut, faptul a provocat reactia imediata a sabinilor, ducînd la un îndelungat razboi între cele doua popoare, încheiat printr-un acord care le recunostea sabinilor cetatenia romana si îl asocia la conducerea Romei pe suveranul lor, Titus Tatius (vezi si Romulus). De epi­sodul rapirii sabinelor erau legate si unele

legende etiologice; se spunea, de pilda, ca cea mai frumoasa dintre fetele rapite a fost capturata de un escadron de tineri condusi de un anume Talassio; pentru ca toti se întrebau cui îi era destinata o prada atît de rîvnita, rapitorii au raspuns strigînd numele lui Talassio, iar de atunci strigatul „Talassio" a intrat în obicei, fiind repetat în timpul ceremoniilor nuptiale romane.

► Prezente în literatura antica. Episodul, pre­zent în diverse texte ale istoricilor latini, este cunoscut în special din versiunea lui Plutarh {Romulus, 14.1 si urm.) si din cea a lui Livius, care sînt cele mai bogate în detalii si preiau numeroase informatii din izvoarele precedente.

Sabinus (lat. Sabinus, -i). Erou eponim al populatiei sabinilor (vezi si Sabos). Potri­vit unei traditii invocate de Isidor din Sevilla (Etymologiae, 9.2.85), era fratele lui Italus si al lui Sicanus, la rîndul lor eponimii populatiilor corespunzatoare (italii si sicanii - n.t.). Se credea ca el ar fi fost cel care a introdus' n Italia cultivarea vitei--de-vie.

Sabos (lat. Sabos sau Sabus, -i). Erou epo­nim al populatiei italice a sabinilor (vezi si Sabinus). Potrivit unei traditii, Sabos era o divinitate, descendent al zeului San-cus (vezi). Traditia conform careia sabinii erau urmasii lacedemonienilor îl considera în schimb un erou lacedemonian de origine persana (Dionysos din Halicarnas, 2.49).

Sacellum (lat. sacellum, -i). Diminutiv al lui sacrum, în lumea romana termenul indica o mica incinta în interiorul careia se afla un altar, închinat unei divinitati; sacellum putea desemna si un mic sanc­tuar, un templu de dimensiuni reduse sau o capela.

Sacerdot. La fel ca în toate religiile orga­nizate ale lumii, si în Antichitatea clasica administrarea vietii religioase publice era încredintata sacerdotilor; ceea ce confera însa specificitate dimensiunii religioase în aceasta epoca este caracterul sau politic, dovedit în mod explicit de pozitia ocupata de sacerdoti. într-adevar, preotul era un magistrat, un functionar al statului; si, invers, în Grecia ca si la Roma, orice func­tie politica purta amprenta religiozitatii si o aura sacerdotala. în vechime, puterea

SACERDOT

regelui, a arhontilor si a pritanilor în Grecia, respectiv a regelui la Roma deriva din detinerea unei functii sacerdotale: o afirma Aristotel (Politica, 6.5.11, 1322b, 28-29) si o confirma faptul ca magistratul aflat în exercitiul functiunii purta pe cap o coroana de frunze, emblema tipic religioasa.

în Grecia, conexiunea strînsa dintre di­mensiunea religioasa si cea politica facea ca preotului-functionar sa-i revina întreaga responsabilitate pentru templul pe care îl avea în grija si pentru cultul zeului res­pectiv, al carui ritual trebuia sa-1 cunoasca perfect. Dat fiind aspectul cultual cu pre­cadere exterior al religiei clasice, era nor­mal ca aspectele formale ale cultului sa fie fundamentale si ca respectarea scrupuloasa a unor traditii ritualice stravechi sa se numere printre responsabilitatile functiei sacerdotale. O lista sumara a împrejura­rilor în care prezenta sacerdotului era nece­sara si esentiala ofera o imagine cît se poate de clara a legaturii intime dintre viata publica si ritualul religios: ritul divin trebuia sa preceada întemeierea unei cetati, convocarea adunarilor si derularea unor acte de administratie publica, încheierea unui tratat, desfasurarea unei batalii, începutul si sfîrsitul jocurilor si serbarilor publice ; preotii decretau zilele faste si ne­faste, dînd în consecinta directive - privite de toti ca obligatorii - în legatura cu ceea ce se putea sau nu se putea face în fiecare zi.

în trecutul mai îndepartat functia sacer­dotala era transmisa de la parinti la fii; acest mecanism ereditar a ramas în vigoare si în epoca clasica pentru unele functii si pentru anumite sacerdotii. Foarte curînd se afirma însa si sistemul electiv, care îm­braca, mai ales la Atena, forma particu­lara a tragerii la sorti. Se considera ca lasînd alegerea preotilor în seama sortilor se apela de fapt la decizia divinitatii însesi (Platon, Legile, 6.759c, d). Mai mult, în epoca elenistico-romana s-au înregistrat si cazuri de functii sacerdotale vîndute sau remise în sistem de antrepriza, care puteau fi detinute pe toata durata vietii.

Profiturile obtinute din activitatea sacer­dotala variau, uneori simtitor, în functie de importanta divinitatii si a sanctuarului; preotilor le revenea o parte din ofrandele individuale si, în general, un anumit pro­cent din tot ce se oferise divinitatii în

cursul anului; în plus, acestia puteau face chete cu prilejul festivitatilor mai impor­tante, pastrînd pentru ei o parte din înca­sari. Cu toate inevitabilele oscilatii, este evident ca veniturile asigurate de activita­tea preoteasca erau întotdeauna substan­tiale, iar în Grecia, în cazul sanctuarelor faimoase si al oracolelor, aceste beneficii erau chiar uriase.

Barbatii si femeile aveau în egala masura acces la clasa sacerdotala, chiar daca exis­tau si functii ori destinatii specifice unora sau altora (unele sacerdotii erau rezervate de obicei barbatilor, iar altele - femeilor). De regula, preotilor nu li se impunea celi­batul, în timp ce unele preotese trebuiau sa fie virgine, cel putin pîna la o vîrsta fixata. Lipsa unor delimitari stricte se mani­festa si în organizarea interna a clasei sacer­dotale, care nu era ordonata ierarhic în mod riguros. în Grecia nu exista un preot suprem, plasat într-o masura oarecare dea­supra tuturor celorlalti; în cazul sanctua­relor mai mari si al cultelor mai complexe putea sa apara totusi o ierarhie interna, cu un sacerdot principal si altii subordonati lui. La Roma, dimpotriva, existau colegii sacerdotale organizate mai riguros si cu o ierarhie mai precisa.

Termenii grecesti utilizati pentru indi­carea sacerdotilor sînt numerosi si depind de mai multi factori, în principal de natura politica a functiilor lor sau de numele zeului al carui cult îl slujeau. Astfel, în Grecia se vorbeste despre arhonti, basileis si hierofanti. Hierofantii si daduhii repre­zentau functiile sacerdotale cele mai înalte din cadrul Misterelor Eleusine; hosioi, „puri", erau numiti cei cinci mari preoti de la Delfi. Sacerdotul caruia, într-un sanc­tuar mai mare si cu o organizare articu­lata, îi reveneau responsabilitatile de maxima importanta se numea archiereus ; alaturi de el se aflau asa-numitii hieropoioi, magistrati care îl secondau în organizarea sarbatorilor publice, precum si naophyla-kes, supraveghetorii templelor, preoti ce detineau functii subalterne, si neokoroi, care, ca si zakoroi, îndeplineau functia de sacristani. Asistentii la sacrificii si heralzii erau numiti, începînd din epoca homerica, kerykes.

La Roma, functiile sacerdotale cele mai importante erau cele detinute de pontifi,

SACRARIU

salieni, flamini, arvali, augustali, curioni, fetiali, hirpi sorani, luperci, galii si cole­giile augurilor; pentru toate acestea si pentru detalii asupra rolului si organizarii lor vezi rubricile respective.

Preotii au deseori un rol central în mito­logie. Este interesant de remarcat ca multe dintre aspectele functiilor sacerdotale enu­merate mai sus si care ne-au parvenit prin intermediul izvoarelor istorice îsi afla corespondente precise si confirmare toc­mai în traditii si naratiuni mitice. Lucrul este valabil în primul rînd pentru mito­logia greaca, unde preotii sînt frecvent protagonistii unor episoade ale miturilor, dar si pentru mitologia romana, chiar daca într-o masura mai mica. Cîteva exemple pot ilustra corespondenta exacta dintre institutiile religioase prezentate de izvoa­rele istorice si de mit. Un sacerdot cu mare autoritate este Chrises, tatal lui Chriseis, preot troian al lui Apollo cu un rol semni­ficativ în Iliada, unde se prezinta la cortul lui Agamemnon pentru a-si rascumpara fiica luata prizoniera de eroul grec: apa­ritia lui, cu toate atributele importantei sale functii sacerdotale, este deosebit de solemna, iar ofensa pe care i-o aduce Aga­memnon prin refuzul de a i-o înapoia pe Chriseis va provoca mînia lui Apollo, adu-cînd ciuma în tabara aheilor. O referire la modul de repartizare a ofrandelor cu ocazia sacrificiilor apare în mitul lui Neoptolem, fiul lui Ahile si al Deidamiei: la Delfi se obisnuia ca preotii sa-si însu­seasca aproape toata carnea victimelor sacrificate lui Apollo, în timp ce sacrifica-torului îi era lasata o parte infima. Facînd un sacrificiu la sanctuarul din Delfi, Neoptolem s-a înfuriat aflînd despre acest obicei si a încercat sa-i împiedice pe sacer­doti sa-1 puna în practica; unul dintre ei, Mahereu, 1-a ucis cu o lovitura de cutit pentru a mentine intacte privilegiile clasei sacerdotale (vezi Mahereu si Neoptolem). Regula ce prevedea virginitatea preotese-lor Vestei, la Roma, constituie elementul motor al mitului nasterii lui Romulus si Remus, fiii unei preotese vestale, Rhea Silvia, si ai lui Marte ; pentru ca a încalcat prescriptia virginitatii, soarta ei si a celor doi gemeni a fost pecetluita (pentru detalii vezi Romulus). Caracterul ereditar al func­tiei sacerdotale este exemplificat în diverse

mituri care povestesc despre eroi fondatori si strabuni ai principalelor caste sacerdo­tale : este, de pilda, cazul Branhizilor din Milet, care se considerau urmasi, în stirpe si în rangul de preoti ai lui Apollo la Di-dima, ai unui mitic Branhos, fondator al oracolului (vezi Branhizi). Dintre numerosii sacerdoti mentionati în cele mai diverse mituri pot fi amintiti Abaris, preot al lui Apollo; Acetes, considerat primul preot al lui Dionysos; Ampelos, alt sacerdot si înso­titor al lui Dionysos; Anthas, preot al lui Poseidon si întemeietorul castei sacer­dotale a Antheazilor; Butes, strabun al castei Eteobutazilor sau Butazilor; Co-meto, preoteasa în templul zeitei Artemis din Patras, protagonista unei povesti de dragoste; Crinis, fondatorul templului lui Apollo Sminteus din Chrise; preoteasa Diotima, amintita de Platon în Banchetul, cu referire la Socrate; Eumolpos, stramo­sul stirpei preotilor Eumolpizi, dedicata Misterelor Eleusine; Fitalos, strabun al Fitalizilor, avînd si ei un rol important în cultul Demetrei; Io, preoteasa a Herei; Maron, preot al lui Apollo; Peleiadele si Pythia, preotese în sanctuarul oracular al lui Zeus de la Dodona, respectiv în cel al lui Apollo din Delfi. Pentru toate .aceste personaje vezi rubricile corespunzatoare.

Sacrariu (lat. sacrarium, -i). în lumea romana termenul indica în general un loc destinat pastrarii obiectelor sacre si uti­lizate în cult; în particular, sacrariul era o anexa a templului cu rol similar sacristiei în bisericile crestine, unde se tineau odoa-rele si instrumentele necesare pentru des­fasurarea ritualurilor religioase. Acelasi termen desemna capelele private aflate în casele romanilor, în special ale celor mai bogati. Uneori erau numite „sacrariu" o capela sau un templu de dimensiuni reduse, precum si locul, de obicei secret, unde se adunau femeile pentru a participa la ritualurile Bacanalelor (Livius). Expresia Sacrarium populi Romani a început sa fie folosita cu referire la cetatea Caere (oras--stat etrusc, actualul Cerveteri, în Lazio — n.t.) dupa refugierea aici a vestalelor — care au adus cu ele focul sacru si tezaurul tem­plului - din Roma atacata de gali.

Sacrificiu. Sacrificiul constituia cea mai solemna si mai frecventa forma de cult

SACRIFICIU

divin. Potrivit definitiei date de Platon (Euthyphron, 14c), „a sacrifica înseamna a face un dar zeilor". Ocazii de celebrare a sacrificiilor apareau în împrejurari dintre cele mai variate: existau jertfe de recunos­tinta, de expiere, pentru obtinerea unor favoruri din partea zeilor sau pentru respec­tarea unei cerinte precise a acestora trans­misa de obicei prin intermediul Oracolului (vezi). Cea mai simpla si totodata cea mai întîlnita forma de sacrificiu era libatia, o ofranda de lichide diferite - apa, vin, lapte, ulei - în functie de divinitatea careia îi era destinat sacrificiul (pentru detalii vezi Libatie).

Sacrificiile puteau fi sîngeroase si nesîn-geroase. O traditie cunoscuta în special din relatarile lui Plutarh (Quaest. Symp., 7.8.3) atribuie o vechime mai mare sacrifi­ciilor nesîngeroase. Acestea constau în principal din ofrande de produse agricole, lapte, miere, alaturi de esente si parfu-muri diverse, precum tamîia: în general, se ofereau toate acele produse ce consti­tuiau si alimentatia obisnuita a oamenilor din vechime. Prezenta la numerosi scrii­tori greci si latini, ideea ca jertfele aduse de populatiile primitive se limitau strict la roadele pamîntului nu este decît una dintre expresiile dorintei de idealizare a acelor vremuri îndepartate si fantastice. Platon, de exemplu, afirma (.Legile, 6.782c) ca erau timpuri cînd „nu se sacrificau deloc animale pe altarele zeilor, se multumeau sa le ofere prajituri, fructe unse cu miere si alte daruri nemînjite de sînge", consi-derînd ca „nu e îngaduit [...] de a pata cu sînge altarele zeilor". Potrivit orientarii multor cercetatori moderni, sacrificiul ne-sîngeros pare sa presupuna o civilizatie care cunostea agricultura, ceea ce ar sugera, dimpotriva, o vechime mai mare a sacri­ficiului sîngeros, propriu unei societati de vînatori. Desigur, si în epoca istorica au existat curente de gîndire, în special orfis-mul si pitagorismul, care respingeau cu oroare sacrificiul sîngeros : singurele jertfe catre zei admise de orfici si pitagorici le constituiau ofrandele de dulciuri, cereale, miere si tamîie. în cadrul sacrificiilor ne­sîngeroase, în Grecia erau foarte raspîn-dite ofrandele de prajituri facute cu orz din cîmpia Rarion, de lînga Eleusis, loc unde potrivit traditiei oamenii ar fi cultivat

pentru prima oara pamîntul, îndrumati de Demetra (Pausanias, 1.38.6). Din uimitoa­rea varietate de forme, compozitii si denu­miri ale prajiturilor sacrificiale transmise de traditie le amintim pe cele mai repre­zentative, asa-numitele pelanoi ateniene, în functie de tipul sacrificiului, acestea puteau fi oferite ca atare divinitatii, consu­mate sau arse pe altar, sau puteau însoti sacrificiile sîngeroase: în acest caz erau puse pe altar si apoi mîncate. Existau si cazuri în care cei lipsiti de posibilitatea de a oferi zeilor sacrificii sîngeroase, mult mai costisitoare, aduceau în schimb drept ofranda o prajitura de forma animalului preferat de divinitatea respectiva. Pentru tipurile de copturi utilizate în sacrificiile romane vezi si Alac si Mola salsa.

Originea mitica a sacrificiilor sîngeroase, dupa cum aminteste Hesiod, era legata de Prometeu, cel care, înselîndu-1 pe Zeus, a instituit modurile de împartire a victi­melor jertfite si conditiile de îndeplinit în executarea sacrificiilor (pentru detalii vezi Prometeu). Un criteriu universal respec­tat, deopotriva în Grecia si la Roma, era acela de a sacrifica zeilor doar animale perfecte, cele mai frumoase de care se dis­punea. Traditia mitica prezenta cazuri semnificative de nenorociri care îi loveau pe cei ce încercasera sa-i însele pe zei în aceasta privinta; exemplul cel mai cunos­cut este Minos, care a refuzat sa-i sacrifice lui Poseidon taurul cel mai frumos, atra-gîndu-si astfel pedeapsa divina: sotia lui, Pasifae, s-a îndragostit de acel taur (vezi Minos). Un alt criteriu respectat era acela de a sacrifica divinitatilor ceresti animale albe, iar celor infernale animale negre (vezi Superi). Cu timpul, s-a consolidat si obiceiul de a oferi unor divinitati anumite animale. Astfel, ciuta a devenit jertfa pre­dilecta pentru Artemis, porumbita pentru Afrodita, cateaua pentru Hecate, cocosul pentru Asclepios (pentru acesta din urma traditia este confirmata de Platon, care în încheierea dialogului Phaidon aminteste ultimele cuvinte ale lui Socrate: „Criton, îi sînt dator un cocos lui Asclepios: sa nu uitati sa i-1 dati"). Jertfele preferate de Poseidon erau taurii, Atenei i se sacrificau vaci, Demetrei — scroafe, Artemisei si Afro-ditei - capre. Deseori zeitelor li se jert­feau animale femele, iar zeilor - masculi.

SACRIFICIU

Existau, de asemenea, festivitati religioase în cazul carora traditia stabilea sacrifica­rea unui anumit numar de animale spe­cifice, în unele împrejurari, de pilda, erau sacrificate trei animale o data ; la Roma se practica sacrificarea unui porc împreuna cu un berbec si un taur, asa-numita Suo-vetaurilia (vezi); ofranda cea mai impor­tanta consta în sacrificarea a o suta de animale (vezi Hecatomba).

Sacrificiul propriu-zis era precedat de ritualuri complexe si pregatiri minutioase. Animalele erau împodobite cu panglici, coroane, ramuri; deseori coarnele le erau poleite cu aur; toate obiectele care serveau la celebrarea sacrificiului erau puse în cosuri speciale si duse la altar împreuna cu victimele. Se pregateau astfel coroa­nele, prajiturile, cutitele, recipientele cu apa lustrala si vase speciale în care se colecta sîngele victimelor. Sacrificiile aveau loc în timpul zilei, cu exceptia celor desti­nate divinitatilor htoniene si mortilor, desfasurate noaptea sau în zori. Uciderea sacrificiala era îndeplinita de un specialist în taierea animalelor.

Un caz particular de sacrificiu sîngeros era cel uman, practicarea sa fiind atestata din vremuri stravechi. Pentru Grecia, pe lînga documentatia arheologica referitoare la epoca minoico-miceniana, se gasesc infor­matii la Platon (Legile, 6.782c), la Homer -în legatura cu jocurile funebre în onoarea lui Patroclu, peste trupul caruia sînt jertfiti doisprezece tineri troieni (Iliada, 23.175 si urm.) - si la Pausanias (3.16), care aminteste obiceiul spartanilor de a oferi sacrificii cu ofrande de sînge obtinut prin flagelarea efebilor. în mitul Ifigeniei, tî-nara fiica a lui Agamemnon este victima desemnata sa potoleasca furia Artemisei, care, drept pedeapsa pentru ca regele îi ucisese o ciuta, a facut sa înceteze orice boare de vînt pe mare, încît flota greaca nu reusea sa plece spre Troia: Ifigenia a fost salvata în ultimul moment, prin inter­ventia aceleiasi Artemis (vezi Ifigenia pentru detalii). Exista si alte cazuri de sacrificii umane mentionate de mituri, precum cel al lui Licaon (vezi) sau cel pre­vazut de ritualurile ce se desfasurau în sanctuarul lui Zeus Liceios din Arcadia; în epoca istorica acestea sînt substituite

însa în totalitate prin folosirea victimelor animale. în sfîrsit, cazuri particulare de sacrificii sînt cel al tapului ispasitor si al asa-numitilor pharmakoi (vezi Pharmakon).

Reconstituirea în detaliu a desfasurarii sacrificiilor este posibila doar cu oarecare aproximatie si cu inevitabilele generalizari; aceasta întrucît nu exista dovezi ale prac­ticarii unui ritual riguros, repetat întot­deauna în aceeasi forma, iar documentatia cea mai bogata de care dispunem acopera doar o perioada si un spatiu geografic li­mitate : Grecia clasica a secolelor al V-lea si al IV-lea î.Hr. si Roma epocii imperiale. Prezentam în continuare reconstituirea posibila pentru acest cadru restrîns.

înainte de a proceda la sacrificiul pro­priu-zis, sacerdotii trebuiau sa îndepli­neasca o serie de ceremonii preliminare; în primul rînd se purificau cu apa lustrala, îmbracau haine curate si îsi puneau pe cap o cununa împletita din ramurele; la Roma, preotii îsi acopereau capul cu un colt al togei. Treceau apoi la examinarea victimei, care era observata în cele mai mici amanunte, deoarece prin intermediul anumitor semne — de pilda, modul în care înclina capul sau se apropia de mîncarea ce i se oferea - se putea conchide daca zeilor le placea sau nu animalul respectiv. Daca acesta se dovedea necorespunzator, trebuia înlocuit cu altul, supus la rîndul lui aceleiasi minutioase examinari, pîna cînd se ajungea la certitudinea ca victima aleasa îi era pe plac divinitatii destinatare a sacrificiului. în lumea romana, victima care o înlocuia pe alta ce se dovedise a nu fi pe placul zeilor era numita Succidanea (vezi). Urmau purificarea celor prezenti, aruncarea de boabe de orz peste victima si altar, libatiile, ofrandele de esente par­fumate si, în sfîrsit, uciderea propriu-zisa a animalului, lovit în prealabil cu partea netaioasa a unei securi si înjunghiat apoi cu un cutit. Daca sacrificiul era destinat divinitatilor infernale, victima era tinuta cu capul în jos, iar sîngele ei, prin fose sacrificiale numite în Grecia bothroi sau escharai, se scurgea direct în lumea sub-pamînteana. Daca destinatarii sacrifi­ciului erau zeii ceresti, victima era tinuta cu capul în sus, iar sîngele, colectat în vase speciale, era varsat pe altar. Mitologia a

SAECULARES LUDI

pastrat marturii referitoare la sentimen­tul de vinovatie ce însotea fara îndoiala varsarea de sînge presupusa de aceste sacrificii: în unele ritualuri se respecta un scenariu care prevedea fuga „ucigasului", urmarirea si apoi judecarea sa pentru fapta savîrsita (vezi Bou si Bufonia). Dupa ce era ucisa, victima era transata de servanti, în diverse proportii, o parte era arsa, o parte îi revenea preotului, iar alta celui care oferise sacrificiul. Carnea ramasa era consumata în cadrul unui banchet agre­mentat cu jocuri si cîntece, ospat la care se credea ca participau si zeii. Numai în cazul sacrificiilor celebrate în onoarea divinitatilor htoniene animalul era ars în întregime pe altar: acest tip de sacrificiu se numea holocaust. Asa cum aminteste Platon {Legile, 7.799-800), se obisnuia, cel putin la Atena, ca toate fazele sacrificiului sa fie însotite de intonarea de rugaciuni si imnuri sacre. Nu lipsea însa si un moment de tacere sacra, impus tuturor participan­tilor, în timp ce actul culminant al uciderii victimei era însotit de prelungi strigate modulate.

în afara de cazul sacrificiilor catre divi­nitatile htoniene, banchetul ritual era exclus si atunci cînd sacrificiul era înde­plinit pentru ispasirea unui delict. Oreste, de pilda, dupa savîrsirea matricidului, este purificat în sanctuarul din Delfi de însusi Apollo, acesta sacrificînd un purcel al carui sînge trebuie sa stropeasca vino­vatul, simbolizînd vina si în acelasi timp purificarea sa.

Pentru lumea romana, documentatia dis­ponibila atesta existenta sacrificiilor publice si private, caracterizata de ritualuri spe­cifice. Sacrificiile publice erau celebrate de sacerdoti si magistrati care actionau în numele comunitatii; cele private erau oferite de persoane particulare, familii si gentes, fiind puse de obicei sub suprave­gherea Pontifilor (vezi), chiar daca puteau fi îndeplinite de un cetatean privat, de exemplu de capul familiei (pentru detalii asupra rolului sacerdotilor si administra­torilor cultului vezi Sacerdot, Flamini, Rex sacrificulus). Sacrificiile private se puteau celebra fie pentru a sublinia momente fun­damentale din viata particulara sau publica a individului (de pilda, intrarea unui tînar în viata adulta, cînd acesta îmbraca toga

virila, casatoria, nasterea unui copil), fie în semn de recunostinta fata de zei pentru o favoare obtinuta, fie pentru comemorarea defunctilor sau pentru celebrarea divini­tatilor domestice, ocrotitoare ale familiei; aceste ceremonii se puteau desfasura în cadru privat, în case, dar si public, în sanc­tuarele unde erau venerati zeii protectori ai fiecarei gens sau în timpul serbarilor publice organizate special în onoarea divi­nitatilor familiale, de exemplu Parentalia, Feralia sau CARISTIA (Vezi rubricile respec­tive). Toate sacrificiile publice si private se numeau sacra Romana daca erau admise si recunoscute formal ca facînd parte din religia oficiala romana, si sacra peregrina daca erau de origine straina si, indiferent ca se celebrau public sau privat, nu figu­rau printre cultele recunoscute oficial.

► Iconografie. Alaturi de indicatiile furnizate de textele literare si epigrafice antice, o importanta deosebita pentru reconstitui­rea multor aspecte ale sacrificiului din epoca clasica o au marturiile constituite de acele opere de arta în care sînt repre­zentate sacrificii specifice sau diferite momente ale sacrificiului. în lumea greaca exista numeroase astfel de marturii în cera­mica atica, dar documentul cel mai pretios referitor la un sacrificiu este fara îndoiala aici friza Partenonului din Atena, opera a lui Fidias, unde este înfatisata procesiu­nea Panateneelor care preceda sacrificiul propriu-zis si unde pot fi identificate cu usurinta victimele predestinate, precum si diversii sacerdoti si participanti la ritual; în lumea romana, scene sacrificiale sînt ilustrate frecvent pe monumente celebre, de la Ara Pacis Augustea la Ara Pietatis, de la Altarul Vicomagistrilor la tondourile adrianice ale Arcului lui Constantin, unde apare sacrificiul îndeplinit de împarat în timpul vînatorii, de la reliefurile aureliane ale aceluiasi arc la cele ale Arcului lui Galerius din Salonic sau la mozaicurile din Piazza Armerina, Sicilia, unde subiectul este din nou un sacrificiu în timpul vîna­torii. Oficiantii sacrificiilor sînt usor de recunoscut în arta romana întrucît sînt reprezentati velato capite, cu un colt al togei ridicat pentru a le acoperi capul: în acest mod sînt portretizati deseori si îm­paratii.

Saeculares ludi (lat. Saeculares ludi). Importante sarbatori religioase si publice

SAGA

romane, cuprinzînd ritualuri si ceremonii în onoarea zeilor, precum si numeroase jocuri si spectacole. Din cît se pare, la ori­gine jocurile seculare erau legate de anu­mite rituri cu caracter propitiator; data primei lor celebrari difera în izvoare, care o plaseaza în 449 î.Hr, dar si în 348 î.Hr. sau în 249 î.Hr., însa doar aceasta din urma este verificabila istoric. începînd de aici, se cunoaste întreaga serie - în 146 î.Hr, în 17 Î.Hr, în 47 d.Hr., în 88 d.Hr., în 204 d.Hr. si, în fine, în 248 d.Hr., ultima cele­brare cunoscuta. Asa cum reiese din însi­ruirea datelor, si cu atît mai mult din însusi numele lor, cadenta jocurilor seculare era legata de comemorarea sfîrsitului unui saeculum - perioada identificata cu durata maxima posibila a vietii unui om si fixata conventional la 100 de ani în epoca repu­blicana, apoi la 110 începînd din epoca lui Augustus; asadar, jocurile aveau loc la sfîrsitul unei epoci sau al unei generatii si la începutul unei perioade noi. In reali­tate, dupa cum rezulta din lista datelor amintite mai sus, aceasta cadenta de 100 sau 110 ani nu a fost niciodata respectata în mod riguros, desfasurarea jocurilor fiind conditionata uneori de situatia politica si iiiilit.^o*"S a Romei si a imperiului: de pilda, jocurile prevazute pentru anul 45 î.Hr. au fost suspendate din cauza dezordinii pro­vocate la Roma de razboaiele civile, în timp ce în 47 d.Hr, în timpul domniei lui Claudius, s-a facut în asa fel încît ele sa coincida cu al optulea centenar al înte­meierii Romei, iar în 248, sub Filip Arabul, jocurile au coincis cu împlinirea unui mileniu de la acelasi eveniment.

Partea propriu-zis religioasa a sarba­torii pare sa fi fost legata initial de cultul lui Dis si al Proserpinei, judecind dupa faptul ca ceremoniile aveau loc în apro­pierea altarului dedicat celor doua divini­tati, pe Cîmpul lui Marte. Zona respectiva era cunoscuta sub numele de Tarentum, aici aflîndu-se stravechiul altar subteran al celor doua zeitati, care era dezgropat cu prilejul fiecarei celebrari religioase si în­gropat apoi la loc. Conducerea sacrificiilor le era încredintata duumvirilor (mai tîrziu quindecemvirilor) sacris faciundis. Timp de trei zile si trei nopti se succedau ritualuri religioase, ceremonii si sacrificii, destinate în special Moirelor, Pamîntului-Mama,

Ilitiilor, dar si lui Iupiter si Iunonei, venerati pe Capitoliu, si lui Apollo si Dianei, venerati pe Palatin. Apoi, timp de sapte zile, în circ se desfasurau neîntrerupt spec­tacole teatrale si jocuri, la care asista un public foarte numeros. Principala sursa de informatii referitoare la desfasurarea jocu­rilor, pe lînga marturiile epigrafice, este Carmen seculare a lui Horatiu, care ilus­treaza în detaliu jocurile din anul 17 î.Hr.

Saga (lat, saga, -ae). Termen latinesc indi-

cînd o vrajitoare sau o prezicatoare.

Sagaris (gr. locŢapic;, -ewc;; lat. Sagaris si Sagarius, -ii). 1) Fiul lui Aiax din Locri, amintit de Solinus ca fondator al cetatii Sibaris din Magna Grecia. Numele sau ar putea fi legat de cel al rîului Sagra, pe malurile caruia locrienii din coloniile apu­sene au repurtat o victorie memorabila asupra crotoniatilor.

2) Fiul regelui Midas sau al lui Migdon si al Alexiroei. Pentru ca a dispretuit-o pe Marea Mama Cybele si a refuzat sa-i prac­tice cultul, zeita i-a provocat nebunia: Sagaris s-a aruncat în apele unui rîu care în amintirea gestului sau a fost numit Sangarios.

Sagaritis (gr. ZafapiTig, -iSog; lat. Sagaritis, -tidis). Una dintre hamadriade (vezi Nimfe). Legenda sa este legata de aceea a lui Attis: tînarul, în ciuda pro­misiunii facute Cybelei, nu a putut rezista farmecului nimfei; drept pedeapsa, zeita a provocat moartea arborelui de care depindea supravietuirea hamadriadei. La moartea nimfei, Attis, înnebunit, s-a emasculat (vezi si Attis).

► Prezente în literatura antica. Aceasta ver­siune a mitului lui Attis este relatata de Ovidiu, Fastele, 4.229 si urm.

Saitis (gr. îatxig, -iSog). Epitet al Atenei; sub acest nume zeita era venerata într-un sanctuar de pe muntele Pontin din Lerna, Argolida. Potrivit unor traditii grecesti, epitetul ar fi fost preluat de la egipteni, care o adorau pe Atena sub numele Sais.

Salacia (lat. Salacia, -ae). Zeita marii la romani, corespondentul feminin al lui Neptun (vezi). Numele sau este legat de grecescul akq („sare" - n.t.) si indica largul marii.

SALIENI

Salambo (gr. TaXa^sni, -oug; lat. Salambo, -onis). Versiune babiloniana a Afroditei--Astarte, legata în special de mitul lui Adonis (vezi).

► Prezente în literatura antica. Personajul este mentionat în Historia Augusta (Helio-gabal, 7) si în Etyimologicum Magnum.

► Prezente în literatura moderna. Numele Salambo a fost ales de Gustave Flaubert pentru eroina protagonista a romanului omonim. Asemanarile se limiteaza însa la nume, întrucît în romanul francez Salambo este o tînara cartagineza, fiica lui Hamilcar Barcas.

Salamina (gr. laXajifc;, -Tvog; lat. Sala-mis sau Salamin, -minis si Salamina, -ae). Fiica zeului fluvial Asopos; iubita de Posei-don, a avut cu acesta un fiu, Cicreu, nascut pe insula care în amintirea sa a primit numele Salamina.

► Prezente în literatura antica. Apollodor, Bi­blioteca, 3.12.7 ; Pausanias, 1.35.2 ; Diodor din Sicilia, 4.72.

Salcie. Prezenta acestui arbore în mito­logia clasica este legata de o caracteristica a sa notata deja de Homer: rapiditatea coacerii fructelor sale, care par sa cada pe pamînt înainte de maturizarea completa. Datorita acestei particularitati, „salciile ce-si pierd rodul" (Odiseea, 10.510) erau asociate Pamîntului-Mama care îsi pri­meste din nou la sîn fiii, asumînd o dubla valoare simbolica: legate de tema fertili­tatii, sugerau pe de alta parte imaginea mortii; Homer le plasa la intrarea în rega­tul lui Hades.

Salcia era consacrata mai multor divi­nitati : Herei, care se nascuse într-un crîng de salcii din insula Samos, precum si De-metrei si Persefonei; potrivit unei traditii, Orfeu ar fi dobîndit darul elocventei ru-pînd florile salciilor sacre ale Persefonei. O legenda povestea ca leaganul lui Zeus de pe muntele Ida era atîrnat de crengile unor salcii; iar printre numeroasele sale doici amintite în mitologie figura si Iteea, al carei nume însemna în limba vechilor greci „salcie". Salcia era si arborele sacru al unor divinitati feminine ale Lunii si ale Noptii, iar legatura strînsa existenta înca din epoca clasica între salcie si Luna a facilitat transferarea sa, în Evul Mediu, în rolul de arbore al vrajitoarelor si al far-

mecelor, în timpul sarbatorilor Tesmoforia (vezi), peste noapte atenienele dormeau într-un fel de mici colibe confectionate din crengi de salcie, asezate direct pe pamînt. în lumea latina varietatea de salcie ale carei crengi erau folosite la împletirea cosu­rilor se numea vimen, -inis si a dat numele sau colinei Viminal, probabil acoperita în trecut de salcii; într-un astfel de cos au fost pusi nou-nascutii Romulus si Remus cînd au fost abandonati în apele Tibrului.

Salieni. Termenul, derivat din latinescul salire, „a sari, a salta", indica, la Roma si în diverse alte cetati italice - printre care Tivoli, Lanuvium, Tusculum -, o confrerie dedicata cultului unei anumite divinitati. Prezenta acestei congregatii este atestata în special la Roma: aici salienii formau doua grupuri distincte compuse din cîte doisprezece membri, avîndu-si resedinta pe Palatin, respectiv pe Quirinal, unde ini­tial aveau probabil legatura cu zeul Quiri-nus. Membrii congregatiei, alesi pe viata, se numeau fratres, „frati", si proveneau din familiile patriciene. în momentul selec­tiei, ambii parinti ai viitorului membru trebuiau sa fie în viata. Salienii detineau un rol central în ceremoniile si serbarile organizate în cinstea lui Marte, care aveau loc la începutul si la sfîrsitul sezonului de razboi, adica primavara si toamna: în martie se celebra sarbatoarea Quinquatrus (vezi), iar în octombrie Armilustrium (vezi). Aspectul cel mai cunoscut al ceremoniilor la care participau salienii îl reprezinta fara îndoiala dansurile rituale razboinice (dupa unele opinii, inventate de Salius: vezi), în cursul carora acestia, condusi de Praesul (vezi), un fel de corifeu, sareau (de aici numele lor) si îsi loveau scuturile cu bete, cîntînd rugaciuni si asa-numitul carmen saliare — un imn foarte vechi din care s-au pastrat doar cîteva scurte frag­mente, destul de greu de interpretat (înca din epoca republicana romanii însisi întîm-pinau dificultati serioase în descifrarea sa). Cu ocazia ceremoniilor oficiale, salienii pur­tau un costum caracteristic ce reproducea îmbracamintea vechilor razboinici italici: o tunica brodata numita tunica picta, o platosa, o mantie scurta, o boneta conica din pîsla (apex) si mai cu seama ancyla, micul scut bilobat purtat pe bratul stîng

SALIUS

(pentru originea legendara a scutului vezi Ancyla). Ceremoniile religioase la care participau salienii se încheiau cu un ban­chet de un fast exceptional, expresia coena Saliaris devenind un sinonim uzual pen­tru o cina deosebit de bogata.

Salius (gr. ZaXiog, -ou; lat. Salius, -i). însotitor al lui Enea, originar din Tegeea sau din Mantineea, Arcadia, sau din Samo-trace. Se considera ca de la numele sau ar proveni cel al confreriei sacerdotale a Salienilor (vezi) si i se atribuia inventarea dansului caracteristic pe care acestia îl executau pe strazile Romei în cadrul cere­moniilor în onoarea lui Marte.

Salmacis (gr. I<xXp.axic;, -iSog; lat. Sal-macis, -idis). Nimfa a izvorului omonim din Caria. Legenda sa este legata de aceea a lui Hermafroditos, pentru care Salmacis ar fi nutrit o dragoste mistuitoare. Pentru detalii vezi Hermafroditos.

Salmoneu (gr. EaXjiiuveuc;, -lut; lat. Sal-moneus, -eos sau -ci). Fiul lui Eol si al Enaretei, frate cu Sisif si tatal lui Tiro. Era stranepotul lui Deucalion si al Pirei, iar printre surorile sale se numara si Melanipe. Rege al Tesaliei ca si tatal sau (care purta acelasi nume cu cel al stapî-nului vînturilor), acesta a domnit ulterior în Elida, unde a întemeiat cetatea Salmona, situata pe malurile rîului Alfeu, aproape de Pisa. Rege smintit si trufas, urît de poporul sau, Salmoneu se considera egalul lui Zeus, pretinzînd sa i se aduca onoruri divine si jertfe; asemenea regelui zeilor, arunca pe cîmpuri si în mijlocul multimi­lor torte aprinse imitînd fulgerele, iar pen­tru a imita tunetul divin trecea în sus si-n jos pe drumurile cetatii în carul sau, de care pusese sa i se lege vase mari de arama. Zeus 1-a pedepsit pentru aroganta sa, tras-nindu-1 si distrugîndu-i cetatea; în infern, Salmoneu a fost condamnat sa îsi mîne fara odihna carul si sa arunce torte.

► Prezente în literatura antica. Apollodor, Bi­blioteca, 1.9.7 ; Hyginus, Fabule, 61; Dio-dor din Sicilia, 4.68.2; Valerius Flaccus, 1.665 ; Vergiliu, Eneida, 6.

Salus (lat. Salus, -utis). Zeita romana, personificare a sanatatii fizice, dar si a

bunastarii publice si a prosperitatii. Salus corespunde asadar într-o singura privinta Higeei - zeita sanatatii la greci -, prezen-tînd în acest sens caracteristici si atribute analoage divinitatii grecesti (vezi Higeea). Era considerata patroana bunastarii eco­nomice si politice, numele ei fiind deseori însotit de epitetele publica si romana. Ca ocrotitoare a prosperitatii în general, Salus era venerata într-un templu ridicat în cinstea sa pe colina Quirinal, posibil în legatura cu palatul construit aici de Iunius Bubulcus, consul în anul 311 î.Hr., dupa victoriile repurtate în al doilea razboi sam-nitic. Templul fusese decorat cu fresce de Fabius Pictor, înfatisînd scene din respec­tivul razboi.

► Atribute. Zeita Salus figura uneori cu atri­bute analoage celor ale Fortunei: o timona, un glob asezat la picioare, iar în unele cazuri tinînd în mîna o patera din care face o libatie pe un altar, în jurul caruia se încolaceste un sarpe. Este reprezentata uneori asezata, alteori stînd în picioare.

► Raspîndirea cultului. în principalul centru de cult, Roma, Salus era venerata cu mare fast la 30 aprilie, în cadrul unor serbari dedicate deopotriva Concordiei, Pacii si zeului Ianus.

Salutifer puer. în latina, „copilul care aduce sanatatea". Era un epitet folosit în poezia latina (apare la Ovidiu) cu referire la Esculap, zeul medicinei.

Samia (gr. lajiia, -aq; lat. Samia, -ae). Epitet al Herei derivat de la numele insulei Samos, consacrata zeitei, care era vene­rata aici în cadrul unui cult deosebit de influent (vezi Samos).

Samon (gr. lap-wv, -wvog). 1) Erou cretan, sotul Dadei (vezi).

2) Erou eponim al insulei Samotrace, fiul lui Hermes, originar din Arcadia.

Samos (gr. Eap.05, -ou; lat. Samos sau Samus, -i). Una dintre cele mai impor­tante insule din Marea Egee, Samos este celebra în mitologia si religia greaca dato­rita cultului Herei, atestat aici de timpu­riu. Zeitei îi era închinat un mare sanctuar în apropierea capitalei, numita de aseme­nea Samos, unde se afla si un gimnaziu dedicat lui Eros.

SAOTES

Samotrace (gr. lajio-SpocxT), -r\q; lat. Samothrace, -es si Samothracia, -ae). Mica insula din nordul Marii Egee, situata aproape de coastele Traciei si de locul de varsare al rîului Hebru; Homer spunea ca de pe muntele sau central, Saoce, se putea vedea Troia. Samotrace este deosebit de importanta în mitologia si religia greaca prin cultul cabirilor si misterele practicate aici, care erau, alaturi de cele din Eleusis, cele mai faimoase din lumea greaca. Mis­terele din Samotrace erau consacrate asa--numitilor „mari zei", asimilati Cabirilor (vezi); potrivit lui Herodot, fusesera insti­tuite de pelasgi, adica de populatii negre­cesti ; în structura lor intrau probabil elemente ale cultului din Tracia. Misterele evocau un mit razboinic referitor la care exista foarte putine informatii, avînd drept protagonisti un grup de zei cu nume de origine incerta - Axieros, Axiokersa, Axio-kersos, Kasmilos -, identificati ulterior cu zeii Olimpului: Demetra, Persefona, Hades si Hermes.

Sanape (gr. lavcfirn, ^ng). Una dintre ama­zoane. Reusind sa scape cu viata din lupta amazoanelor cu Heracle, s-a refugiat pe tarmul Marii Negre, unde s-a casatorit cu regele Paflagoniei. Patima sa pentru vin i-a adus apelativul „betiva" (aceasta este de altfel semnificatia numelui sau în dia­lectul local); deformat în Sinope, numele ei se regaseste în cel al orasului omonim de la Marea Neagra.

Sanctuar, vezi Templu si Temenos, 2.

Sancus (lat. Sancus sau Sangus, -i sau -us). Numit siSemo Sancus sau Semon, de asemenea, Fidius Sancus, Semo Sancus Dius Fidius (Dionysos din Halicarnas, 4.58.4), este un zeu roman de origine umbro-sabina, identificat ulterior cu Zeus Pistios si mai tîrziu, potrivit unor izvoare (de exemplu Propertiu, 4.9.71 si urm.), cu Heracle. Una dintre etimologiile propuse pentru numele sau, considerat identic cu Sanctus, îl apropie de sancire, justificînd venerarea sa ca zeu protector al juramin-telor. Cît despre celelalte componente ale numelui, Dius se traduce prin „ceresc", „di­vin", iar Fidius ar putea fi legat de fides ; semo, în schimb, pare sa-i sugereze pe acei Semunes pomeniti în imnurile arvalilor si

care sînt considerati divinitati ocrotitoare ale semanaturilor. Este deci posibil ca unui zeu initial al semanaturilor sa-i fi fost suprapuse caracterele proprii lui Iupiter. îi era dedicat un templu la Roma, pe colina Quirinal, fata în fata cu templul lui Quirinus, lînga poarta numita San-qualis. Temple ale sale existau si în Insula Tiberina si la Velletri.

► Prezente In literatura antica. Ovidiu, Fastele, 6; Livius, 8 si 32.

Sandes (gr. Tavane;, -ou). Numele unui zeu venerat la Tarsos, în Cilicia, identificat de greci cu Heracle - probabil deoarece cu ocazia ritualurilor desfasurate în onoarea sa era înaltat un rug, evocîndu-1 pe cel pregatit de erou la moartea sa.

► Raspîndirea cultului. Sandes era venerat în special în Lidia si în Capadocia.

Sangarios (gr. T.a.*cxdpios, -ou; lat. San-garius, -ii). Zeu fluvial din Asia Mica, fiul lui Oceanos si al zeitei Tethys. O traditie îl prezenta drept tatal Hecubei; potrivit altei versiuni, Sangarios, tatal lui Alfeu, era un talentat cîntaret din flaut originar din Frigia. A initiat-o în arta sa pe Atena, dar, încercînd sa o violeze, a fost ucis de fulgerul lui Zeus. Pentru legatura sa cu Attis si Agdistis vezi Agdistis.

Sangaris (gr. Ta.-tfd.piq, -i6og). Numele unei nimfe, fiica zeului fluvial Sangarios (vezi). Este legata de mitul lui Agdistis (vezi) si identificata cu Sagaritis (vezi).

Saon (gr. lawv, -wvot). Erou beotian despre care Pausanias (9.40.2) afirma ca ar fi instituit cultul oracolului lui Trofonios din Lebadeea (pentru care vezi Oracol si Tro­fonios). Saon a fost îndrumat spre pestera unde se afla Trofonios de catre Pythia din Delfi, la care apelase din pricina unei secete devastatoare ce se abatuse asupra Beotiei. Sfatuit de preoteasa lui Apollo, el a plecat în cautarea oracolului din Leba­deea, necunoscut de nimeni pe atunci, si 1-a descoperit urmarind zborul unui roi de albine (vezi Albina).

Saotes (gr. Ta<I>xr\q, -ou). „Salvatorul" -epitet al lui Zeus, venerat sub acest nume la Tespiai, în Beotia; lui Zeus Saotes îi fusese ridicata aici o statuie de bronz, în amintirea eliberarii cetatii de sub teroarea

SARDO

unui monstru care pretindea jertfe umane si care fusese înfrînt datorita lui Cleostra-tos, ultimul menit sacrificarii (pentru de­talii vezi Cleostratos).

Sardo (gr. IcxpSw, -oue;). 1) Una dintre fiicele lui Stenelos, considerata de anumite izvoare eponima cetatii Sardes din Asia Mica.

2) Regina din Asia Mica, considerata la rîndul ei eponima cetatii Sardes. Era sotia lui Tirenos, regele Lidiei sub conducerea caruia, potrivit lui Herodot, a avut loc legendara migratie a etruscîlor în Italia, ca urmare a foametei cumplite ce lovise regatul lidian (Herodot, 1.94). De la numele ei ar fi provenit si cel al Sardiniei (vezi si Sardos).

Sardos (gr. Tdp&oq, -ou). Erou libian, con­siderat fiul lui Maceris (nume prin care era indicat Heracle în Libia si Egipt). Potri­vit lui Pausanias (10.17.2), acesta ar fi dat numele sau Sardiniei, unde a debarcat în fruntea unei expeditii libiene, schimbînd vechiul nume al insulei, Ihnusa.

Sare. Simbol al prieteniei si al ospitali­tatii, începînd din epoca homerica sarea dobîndeste pentru greci caracter divin si, ca atare, este utilizata în sacrificii. Ro­manii obisnuiau sa aduca ofrande de sare larilor, penatilor si zeitei Vesta; recipientul în care era pastrata se numea salinum. Mitologia greaca atribuia sarii valori pozi­tive legate de fertilitate : potrivit legendei, în disputa dintre Atena si Poseidon pentru dominatia religioasa asupra Aticii, Poseidon a înfipt tridentul într-o stînca din care a tîsnit un izvor cu apa sarata, evocînd ma­rea, simbol al vietii. în schimb, în lumea romana semnificatia simbolica a sarii putea fi contrara ideii de fertilitate: romanii îm­prastiau sare pe pamînturile cetatilor cuce­rite, pentru ca acestea sa nu mai rodeasca niciodata.

Saron (gr. Idpwv, -wvoc). Rege al cetatii grecesti Trezena. Pausanias (2.30.7) rela­teaza ca acesta i-a succedat la tron lui Altepos si a construit un sanctuar dedicat zeitei Artemis Saronis, în apropiere de golful Saronic, un loc foarte mocirlos numit pe atunci mlastina Febeea. Vînator pasionat, Saron a cazut într-o zi în mare o data cu o ciuta pe care o urmarea: a în­cercat sa se tina în continuare aproape de

animalul ce înota îndepartîndu-se tot mai mult de mal, dar, obosit de efort si de marea agitata, s-a înecat. Corpul sau a fost adus de valuri lînga templul Artemisei, fiind înmormîntat în incinta sanctuarului; mlas­tina Febeea, unde se produsese nefericita întîmplare, s-a numit de atunci mlastina Saronica, iar apoi golful Saronic.

Sarpedon (gr. lapirqSuiv, -ovog sau locp-TfqSojv, -ovto£ ; lat. Sarpedon, -onis). 1) Fiul lui Zeus si al Europei si fratele lui Minos, regele Cretei, si al lui Radamante. In urma unei dispute cu Minos din cauza lui Miletos (vezi), a parasit Creta refugiin-du-se la Cilix, pe care 1-a ajutat în lupta împotriva licienilor; a devenit ulterior regele Liciei. Zeus i-a acordat privilegiul de a trai timp de trei generatii.

2) Nepot al precedentului; genealogia sa este descrisa în mod diferit de catre poeti, care îl considera cînd fiul lui Zeus si al Laodamiei, cînd al lui Evandru si al Dei-damiei; avea doi frati, Temon si Claros. Print lician, Sarpedon participa la razbo­iul troian ca aliat al troienilor si este ucis de Patroclu. Deplîns de Zeus, eroul este înmormîntat în Licia, unde ajunge purtat de Moarte si de Somn.

► Raspîndirea cultului. Un cult eroic al lui Sarpedon este atestat în Licia, unde potri­vit traditiei homerice s-ar fi aflat mormîn-tul sau; existau mai multe localitati al caror nume deriva de la al sau, ceea ce confirma prezenta unui cult destul de intens si raspîndit.

► Prezente în literatura antica. Apare în di­verse pasaje din Iliada si la Pindar (3.13). Legatura dintre Sarpedon 1 si Sarpedon 2 era interpretata diferit de izvoarele antice, care încercau uneori sa-i identifice într-un singur personaj, în pofida discrepantelor cronologice.

Sarritor. Straveche divinitate romana, venerata ca ocrotitoare a plivirii terenu­rilor agricole; numele sau era mentionat în Indigitamenta (vezi), listele cuprinzînd divinitatile, invocatiile si rugaciunile com­pilate de pontifi.

Satiri (gr. laxupoi, -wv ; lat. Satyri, -orum). Fiinte mitice legate de cultul lui Dionysos si considerate în general personificari ale fecunditatii si ale fortelor vitale ale natu­rii, satirii constituie o clasa bine definita

SATIRI

în mitologie, chiar daca izvoarele prezinta diferit genealogia lor: sînt socotiti de obicei fiii lui Hermes si ai Iftimei sau fiii naia­delor. Sunt reprezentati sau descrisi ca niste fiinte umane, integrînd însa anumite elemente zoomorfe : urechi ascutite ca ale cailor, doua coarne mici în frunte si coada de cal sau de capra; în afara de trup, ome­nesti sînt si parul, de obicei cret, si nasul, un pic turtit si cîrn. Cei tineri sînt înfati­sati adesea cu trasaturi de efebi, aspectele zoomorfe diminuîndu-se pîna la disparitie, în timp ce la satirii batrîni, foarte frecventi si ei în repertoriul figurativ clasic, aceste aspecte si trasaturile grotesti sînt mai ac­centuate.

Satirilor le este caracteristica predilectia pentru vin si pentru toate placerile sen­zuale, tradusa în iconografie prin prezenta unor atribute precum ciorchinii de struguri, tirsul si diverse recipiente de baut. în re­prezentarile plastice apar deseori dansînd cu menadele ori cu nimfele din alaiul lui Dionysos, sau adormiti de bautura, sau cîntînd la diverse instrumente muzicale, în special la flaut, îmbracati în piei de ani­male si împodobiti cu frunze si corzi de vita--de-vie.

în lumea latina este destul de frecventa confuzia dintre satiri, Pan si fauni (vezi Pan si Faunus), care la origine erau fiinte de natura diferita; din amestecarea acestor divinitati distincte au rezultat, în iconogra­fie, satiri a caror figura include elemente proprii faunilor sau lui Pan, cum sînt copi­tele de tap sau coarnele lungi substituite cornitelor tipice ale satirilor. Mai dificila este în schimb diferentierea satirilor de sileni; acestia din urma erau dotati cu o coada lunga de cal; cei doi termeni sînt însa adesea folositi unul în locul celuilalt sau îi desemneaza si pe unii, si pe ceilalti. Satirii si silenii au în comun natura divina, dar nu nemuritoare, si atributele falice (numele de „satiri" se traduce prin „cei plini", cu referire la starea de excitatie erotica permanenta a acestora).

Considerati în general un grup de fiinte divine nediferentiate, care inspira de obi-f ei oarecare teama, satirii sau silenii asuma

leori caracteristici individuale foarte pre­cise : este cazul silenului Marsias (vezi), al . tirului ce teroriza Arcadia, ucis de Argos vApollodor, Biblioteca, 2.1.2), sau al unui

silen care a fost educatorul lui Dionysos (vezi Silen).

Atribute. Urechi ascutite, coarne în frunte, coada, uneori copite de tap; frecvent — flautul si cununi din frunze de vita-de-vie.

Raspîndirea cultului. Satirii sînt venerati îndeosebi ca demoni ai fecunditatii; cultul lor este strîns legat de cel al lui Dionysos si de cel al nimfelor.

Prezente în literatura antica. Satirii au un rol aparte în literatura antica, figurile lor prezentînd o mare importanta în complexa problematica a originilor tragediei. Rapor­tul dintre satyrikon, spectacolul satirilor, si nasterea tragediei este evidentiat deja în izvoarele antice (Aristotel, Poetica ; Hero-dot etc); chiar si etimologia termenului „tragedie", potrivit traditiei derivat de lf un „cîntec al tapilor" sau „al tapului", pare sa evoce satirii si atributele lor uneori ca­prine. Indiferent de concluziile care ar putea fi trase referitor la mult dezbatuta ches­tiune si la evaluarea pasajelor aristotelice implicate aici (diferit interpretate înca din perioada alexandrina), legatura dintre spectacolul tragic si figura satirilor este de netagaduit, cel putin în ceea ce priveste drama numita satirica, plasata în repre­zentarile tetralogiilor din epoca clasica în pozitie fixa, dupa trei tragedii. Drama satirica este strîns legata si de cultul lui Dionysos : la Atena, reprezentatiile tragice aveau loc în perioada Marilor Dionisii, pro­movate de Pisistrat.

Satirii apar în diverse opere literare dedi­cate anumitor episoade mitologice ale caror protagonisti sînt. Un rol de prim-plan le rezerva Sofocle în Satirii la vîndtoare; lega­tura lor cu Dionysos este definita de Euri-pide (Ciclopul, 100; Bacantele, 130), iar Imnul homeric catre Afrodita si un frag­ment hesiodic fac referiri la raporturile dintre satiri, sileni si nimfe.

Iconografie. Marturiile iconografice privind figura satirilor sînt nenumarate. Cele mai frecvente sînt picturile pe vase, contextul reprezentarilor fiind în majoritatea cazu­rilor cortegiul lui Dionysos (vezi). Satirii au constituit un subiect predilect al picturii si sculpturii din epoca elenistica, perioada în care trasaturile lor au sfîrsit uneori prin a se confunda cu cele ale lui Pan si Faunus. Una dintre imaginile cele mai cunoscute este aceea a Satirului care îsi toarna de baut, sculptura al carei original îi este atri­buit lui Praxitele.

SATIRIA

Satiria (gr. laxupia, -ac,). Fiica regelui cretan Minos sau, potrivit altor izvoare, o nimfa din Italia meridionala. A fost iubita de Poseidon, de la care 1-a nascut pe Taras, eponimul orasului Tarent. Numele sau era legat de cel al capului Satirio, un promon­toriu din apropierea Tarentului.

► Prezente în literatura antica. Pausanias, 10.10.8.

Sator. Straveche divinitate romana vene­rata ca ocrotitoare a semanaturilor. Cu acelasi nume era venerat uneori si Iupiter, care era numit - în calitatea sa de parinte al tuturor oamenilor si al tuturor creatu­rilor divine si pamîntesti - Sator homi-nium et deorum (Vergiliu).

Satura, lanx. Expresie latina indicînd o farfurie sau o tava plina cu diverse fructe care era oferita divinitatilor, în special zei­tei Ceres.

Saturn (lat. Saturnus, -i). Straveche divi­nitate italica, la origine rege mitic al Italiei, mai tîrziu identificat de romani cu zeul grec Cronos, de la care a preluat atri­butele si genealogia. In realitate, se pare ca initial cele doua personaje nu aveau prea multe în comun, cu exceptia faptului ca ambele erau considerate cele mai vechi divinitati în regiunile respective. Afinitati mai mari se observa mai degraba între Saturn si Demetra, amîndoi legati de agri­cultura : numele lui Saturn, corelat de antici cu verbul serere (avînd forma saturn pentru modul supin - n.t.), „a însamînta" (Varro, De lingua latina, 5.64), sugereaza într-adevar o divinitate circumscrisa dome­niului agricol; se considera ca Saturn a fost cel care a adus Italiei civilizatia si organizarea sociala, indisolubil legate de agricultura, iar perioada domniei lui aici era asimilata vîrstei de aur (Saturnia regna). Sotia sa era Ops, zeita belsugului si a bogatiei datorate agriculturii si vietii sociale organizate implicate de ea. In unele traditii, alaturi de Saturn apare o zeita cu atribute destul de neclare, Lua (vezi).

Potrivit legendei, alungat din Olimp de Iupiter, Saturn a ajuns în Italia (Vergiliu, Georgicele, 2.173 si 538; Bucolicele, 4.6; Eneida, 8.319) în timpul domniei lui Ianus (vezi), care 1-a adapostit în regatul sau; s-a instalat pe Capitoliu, colina la poalele careia a fost ridicat ulterior templul dedicat

zeului. Aici a început sa-i învete pe oameni mestesugul agriculturii, înlocuind treptat vechile obiceiuri barbare cu un nou mod de viata caracterizat de ordine si morala, într-un cuvînt, civilizat. De la aceasta opera civilizatoare înfaptuita de Saturn a derivat numele „Saturnia" care a fost dat întregii regiuni, iar Latium, dupa opinia unora (de pilda Vergiliu, Eneida, 8), si-ar fi luat numele de la verbul lateo („a ramîne as­cuns" - n.t.), cu referire la disparitia zeului, care a fost rapit în cer, parasind Italia. Unele traditii îl considerau pe Saturn un zeu legat de lumea de dincolo, în virtutea disparitiei sale de pe pamînt - element fara corespondent în figura lui Cronos, tipic în schimb multor personaje din mito­logia romana-(vezi Enea si Romulus).

Epitete. Senex (batrînul).

Atribute. Saturn este frecvent reprezentat cu un cosor curbat pentru curatatul pomi­lor si cu benzi de lîna înfasurate în jurul picioarelor. Statuile zeului, goale pe dinaun­tru, erau deseori umplute cu ulei, simboli-zînd rodnicia maslinilor din Latium în urma învataturilor primite de la zeu. Deoarece caracterele iconografice sînt mai degraba generice, nu întotdeauna Saturn poate fi recunoscut cu certitudine absoluta în sce­nele figurate.

Raspîndirea cultului. Saturn era venerat în Latium din vremuri foarte îndepartate, anterioare identificarii sale cu zeul grec Cronos. Principala sarbatoare care îi era dedicata o constituiau Saturnaliile, desfa­surate în fiecare an cu începere din 17 de­cembrie si avînd drept scop comemorarea legendarei epoci de aur a domniei lui Saturn în Latium. Cu ocazia lor aveau loc diverse spectacole, se schimbau daruri, iar stapînii îsi serveau propriii sclavi, evenimentul nu-marîndu-se printre cele mai importante si mai pretuite din întregul calendar al sar­batorilor romane (vezi Saturnalia). în provinciile de alta limba decît greaca ale Imperiului roman, Saturn era identificat uneori cu zeul egiptean Anubis, cu Ba'al sau cu Mithra.

In templul lui Saturn de la poalele Capi-toliului se pastrau tezaurul (aerarium) si arhivele statului, precum si însemnele militare.

Prezente în literatura antica. Cicero, De natura deorum ; Ovidiu, Fastele ; Vergiliu, Eneida, 8.

SĂGETĂTOR

► Iconografie. Imaginea lui Saturn ne este cunoscuta mai ales din sculpturi si relie­furi datînd din epoca imperiala. Mai rare sînt reprezentarile sale în pictura (Casa Dioscurilor din Pompei). în perioada repu­blicana, figura barboasa a lui Saturn aparea pe monedele batute de chestori, custozii aerarium-xihxi din templul zeului. Pentru detaliile referitoare la Saturn ca transpunere latina a figurii lui Cronos, vezi Cronos.

Saturnalia (lat. Saturnalia). Sarbatori religioase romane de origine rustica, des­fasurate anual în onoarea zeului Saturn. Instituite, potrivit marturiei lui Livius (2.21.2), concomitent cu inaugurarea tem­plului lui Saturn de la poalele Capitoliului, în 497 î.Hr., aveau loc în luna decembrie, începînd din 17, dupa calendarul lui Numa Pompilius, si durau sapte zile, pîna pe 23 decembrie. Ceremoniile erau deschise printr-un sacrificiu solemn adus zeului în templul sau, în cursul caruia era sacrifi­cata o scroafa si se participa la un banchet sacru. Urma o serie de ceremonii private care punctau urmatoarele zile de sarba­toare, constituind în ansamblul lor peri­oada cea mai placuta si mai distractiva a anului. în fiecare casa zeului i se jertfea un purcel si se ofereau mici daruri, în spe­cial mîncare, luminari de ceara si papusi din aluat sau argila: se faceau invitatii reciproce la masa, iar gazda le pregatea oaspetilor mici cadouri. Darurile erau în mod obisnuit însotite de biletele continînd urari sau fraze afectuoase: o documentatie bogata în aceasta privinta o reprezinta epigramele lui Martial, multe dintre ele fiind inspirate tocmai de acest obicei. în afara de atmosfera specifica de veselie si petrecere care facea din Saturnalia sarba­toarea cea mai agreata a anului nu numai la Roma, ci în toata lumea romana, aceasta perioada prezenta si alta particularitate: în timpul Saturnaliilor se accepta inversa­rea rolurilor sociale, implicînd o licenta în raporturi absolut imposibila în restul anu­lui. Astfel, nu numai ca sclavii participau la banchete alaturi de stapîni, dar îsi puteau lua toate acele libertati care în alte împre­jurari i-ar fi costat foarte scump, ajungînd pîna la a cere sa fie serviti de propriii stapîni. Acestia, la rîndul lor, în schim­barea generala de roluri care reprezenta un element definitoriu al Saturnaliilor, se

îmbracau si se comportau ca niste sclavi. Caracterul de farsa propriu acestei peri­oade era consfintit prin alegerea unui princeps saturnalicius, învestit cu puteri depline pe tot parcursul sarbatorii.

Unele aspecte ale Saturnaliilor prezinta asemanari cu sarbatorile religioase gre­cesti Cronia, desfasurate la Atena si în alte locuri din Grecia si în cursul carora se manifestau rasturnari analoage ale ordinii sociale existente, cu schimbarea de roluri între stapîni si sclavi (vezi Cronia). Fe de alta parte, unele dintre obiceiurile speci­fice Saturnaliilor (latura intima, familiara a sarbatorii, schimburile de daruri etc.) s-au transferat ulterior în sarbatorile sfîrsi-tului de an si în cele crestine ale Craciunu­lui, apropiate de altfel si din punct de vedere calendaristic. Alte aspecte ale Saturnalii­lor (în special atmosfera sarbatoreasca si uneori desantata, tema travestirii si a schimbarii rolurilor etc.) prezinta afinitati cu serbarile carnavalului. O dimensiune mai intima si mai sobra apare în Satur-naliile lui Macrobiu, plasate în ambianta festiva a Saturnaliilor, dar prezentînd, în locul aspectelor indecente si socante ale sarbatorii, un grup de personaje ilustre ale vremii concentrate în discutii si reflectii prilejuite de un banchet.

Saturnius, Saturnia (lat. Saturnius, -i; Saturnia, -ae). în mitologie, fiul (sau fiica) lui Saturn. Este un epitet prin care latinii îi indicau pe fiii lui Saturn, adica pe Iupi-ter, Neptun si Pluton, respectiv pe Iunona si Vesta.

Sauros (gr. Zaupot, -ou). Tîlhar din mito­logia greaca, teroriza locuitorii Elidei si calatorii care treceau prin regiune, pretin-zînd biruri si rascumparari. Mormîntul sau se afla în apropierea unui sanctuar închinat lui Heracle, care 1-a ucis eliberînd tinutul de prezenta sa rapace.

► Prezente In literatura antica. Pausanias, 6.21.3.

Sageata, vezi Arc.

Sagetator. Una dintre constelatiile zodiacului în care mitologia îl identifica pe Crotos, un fiu al zeului Pan, inventator al arcului si calaret împatimit, sau pe cen­taurul Chiron (vezi). Pentru alte detalii vezi Constelatii.

S RB TOARE

Sarbatoare. în religia clasica, sarba­toarea, care de obicei celebreaza sau come­moreaza un eveniment sau un personaj mitologic, este legata aproape dintotdeauna de traditiile societatii agricole. Aproape toate sarbatorile marcheaza momente im­portante din succesiunea anotimpurilor, din viata si munca cîmpului, fie ca este vorba de invocarea protectiei pentru recolta sau de multumirea pentru o recolta bogata. Uneori aceasta îndepartata origine agrara apare neclara în celebrarile desfasurate în contextul urban, avînd totusi un rol deter­minant si în distribuirea sarbatorilor de-a lungul anului.

Din raportul cu succesiunea anotimpu­rilor si a muncilor agricole rezulta functia fundamentala a sarbatorii de a ritma anul; în calendar, sarbatorile reprezinta punctul forte, iar zilele sînt numite adesea dupa cum cad înainte sau dupa o anumita sar­batoare, care dobîndeste deci un rol precis în marcarea timpului. în mod paradoxal însa, în momentul în care marcheaza tre­cerea timpului, sarbatoarea marcheaza si oprirea lui. Ea este plasata în afara de timp, deoarece pe parcursul sau toate regu­lile vietii de zi cu zi, rolurile, obiceiurile si chiar legile cetatii se suspenda într-o pa­ranteza eterica. în timpul sarbatorilor, de pilda, stapînii si servitorii îsi schimba rolu­rile între ei si se ajunge chiar la alterarea ritmurilor zilei si noptii, a caror succesiune, daca nu poate fi modificata în natura, este ignorata prin seria frenetica de întîlniri, jocuri, rituri si sacrificii. în cadrul sarba­torilor religioase timpul zeilor irumpe în timpul oamenilor. Timpul sacrificiului si al ritualului nu e comensurabil cu cel al omului; reevocarea evenimentelor mitolo­gice proiecteaza în prezent ceea ce tradi­tia plasase într-un timp situat în afara timpului; în cursul celebrarii, episoadele mitologice se dilata sau, dimpotriva, se contracta în desfasurarea unei evocari ce dureaza doar cîteva zile sau chiar cîteva

ore. Repetarea unei sarbatori de la un an la altul, identica, pare sa sublinieze ca pentru oameni, ca si pentru natura care se repeta ciclic si pentru zeii nemuritori, timpul nu trece, pentru ca în experienta cotidiana trecerea timpului înseamna, înainte de toate, schimbare. în interiorul lor, sarbatorile au o succesiune temporala complet diferita de cea a experientei coti­diene, dupa cum diferite de cele obisnuite sînt vesmintele preotilor si chiar cele ale credinciosilor.

Importanta raportului sarbatoare-timp pentru lumea greaca este subliniata la rubrica dedicata Calendarului, unde sînt enumerate cele mai cunoscute sarbatori religioase, în special atice, distribuite pe parcursul anului. Trimitînd la rubricile dedicate sarbatorilor (sau zeilor si eroilor carora acestea le erau închinate) pentru o descriere mai amanuntita, în tabelul urma­tor sînt prezentate principalele sarbatori religioase grecesti si romane, alaturi de localitatile unde se desfasurau, zeii carora le erau închinate si evenimentele din care se inspirau. Evident, au fost avute în vedere doar principalele sarbatori, întrucît o lista a tuturor ceremoniilor locale ale lumii an­tice ar fi de-a dreptul interminabila. Sînt mentionate mai ales sarbatorile cu carac­ter public si oficial, pentru care dispunem de o documentatie mai bogata, prin urmare putem stabili legaturi cu zeii venerati si cu localitatile unde aveau loc. în lumea greaca si chiar mai mult în cea romana, sarbatorile se împarteau în publice si pri­vate ; la Roma, sarbatorile publice puteau sa fie fixe, adica sa se desfasoare în fiecare an la aceeasi data, sau mobile, acestea schimbîndu-si data de la un an la altul, în functie mai ales de lucrarile agricole. De asemenea, cu anumite ocazii si în circum­stante hotarîte de magistrati, se puteau fixa sarbatori „comandate", numite impe-rativae. Pentru alte aspecte legate de sar­batorile romane vezi si Feriae.

SĂRBĂTOARE

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

ÎN GRECIA

S RB TOARE

m

3) Localitati din Atica

4) Alte localitati grecesti

SĂRBĂTOARE

SĂRBĂTOARE

SCARABEU

Scaevola, Mucius (lat. C. Mucius Scae-vola, -ae). Personaj celebru apartinînd gintii romane Mucia, protagonist al unui act de eroism devenit legendar. In timp ce Roma era asediata de regele etrusc Porsenna, el a reusit sa iasa din cetate si, intrînd în tabara inamica, s-a dus direct la cortul regelui cu intentia de a-1 ucide. Dar, printr-o tragica eroare, 1-a ucis pe omul de încre­dere al acestuia; prins, a fost condamnat de Porsenna sa fie ars de viu. Cu o dîrzenie iesita din comun, ca sa-si pedepseasca mîna care daduse gres (dreapta), Mucius Scae­vola si-a ars-o în focul aprins deja pentru un sacrificiu, fara sa scoata nici un gea­mat, sub privirile regelui stupefiat. Impre­sionat de curajul sau, Porsenna a renuntat sa-1 mai pedepseasca, îngaduindu-i sa se întoarca la Roma; atunci, din recunostinta fata de regele care-i crutase viata (sau mintindu-1 ca sa-1 sperie si sa-1 determine sa abandoneze asediul), Mucius Scaevola i-a dezvaluit ca la Roma trei sute de cetateni nobili se întelesesera sa-1 omoare, încer-cînd fiecare pe rînd, prin tragere la sorti; el nu era decît primul din serie, dar curînd avea sa vina altul. Pus pe gînduri de ceea ce aflase si temîndu-se pentru viata sa, Porsenna le-a propus romanilor restabi­lirea pacii si a parasit regiunea. Cît despre Mucius Scaevola, acesta a pastrat si le-a transmis urmasilor epitetul pe care îl dobîn-dise prin gestul sau, Scaevola însemnînd de fapt „stîngaciul", potrivit etimologiei populare care îl lega de scaeva, „mîna stinga". Termenul scaevola indica si o amuleta purtata de copiii din Roma.

► Prezente în literatura antica. Legenda este relatata de Livius (2.12 si urm.) si de Plu-tarh (Publicola, 17.2 si urm. si 8). Unele traditii îi atribuie însa întîmplarile istori-

site nu lui Mucius Scaevola, ci unui anume Postumus.

Scamandrios (gr. Ixa;iavSpioc;, -ou; lat. Scamandrius, -i). Fiul lui Hector si al Andro-macai; este mai cunoscut sub numele de Astianax, „domnul cetatii", prin care tro­ienii îl desemnau în calitatea sa de fiu al protectorului Troiei. Numele Scamandrios provine de la Scamandru, rîul sacru al ce­tatii, sugerînd considerarea eroului drept un dar al rîului. Pentru detalii cu privire la scurta si tragica sa poveste, vezi Astianax.

Scamandru (gr. IxajiavSpog, -ou; lat. Scamander, -dri). Numele celebrului rîu al Troadei, legat în poezia epica greceasca de razboiul troian. Zeul fluvial corespunza­tor se numea Xantos (Homer, Iliada, 20.74).

Scarabeu. Figura importanta în mitolo­gia egipteana, unde este identificat cu zeul Khepri, asimilat unei divinitati solare si asumînd valoarea de simbol al nemuririi, scarabeul are un rol minor în mitologia clasica. El apare într-un mit de metamor­foza si este utilizat apoi, în contexte de obicei ironice, în comedia greaca si latina. Cerambos, un pastor din Tesalia contem­poran cu Deucalion si Pira, a fost trans­format de nimfe într-un scarabeu care si-a luat zborul spre cer, salvîndu-se astfel de potopul universal (Ovidiu, Metamorfoze, 7.353 si urm.). Un scarabeu este amintit într-un episod ce parodiaza mitul, în come­dia Pacea a lui Aristofan, unde un servitor povesteste ca stapînul lui a prins un sca­rabeu urias pe muntele Etna: „pe mine m-a pus s-o fac pe grajdarul, în timp ce el, dezmierdîndu-1 ca pe un mînz, îi spu­nea : «O, neam de Pegas, nobil înaripat, ia-ma si poarta-ma în zbor drept la Zeus !»" (vv. 72 si urm.). Numele latinesc al unei

SCARĂ

coleoptere daunatoare pentru agricultura, curculio, da titlul unei celebre comedii a lui Plaut.

Scara. Simbol al legaturii dintre pamînt si cer, în lumea antica scara este prezenta în unele culte misterice. în initierea în Misterele lui Mithra, de exemplu, scara reprezinta gradele succesive ale ascensiu­nii mistice. Ea are sapte trepte, fiecare dintr-un metal diferit si pusa sub semnul unei anumite planete, cu semnificatii aim-bolice despre care ne informeaza, desi nu­mai partial, Origen {Contra Celsum, 6.22): prima treapta, de plumb, corespunde ceru­lui planetei Saturn, în timp ce urmatoarele sase, din cositor, bronz, fier, aliaj, argint, aur, sînt asociate planetelor Venus, Jupiter, Mercur, Marte, respectiv Lunii si Soare­lui. Urcînd aceasta scara initiatul avansa pîna la accesul în empireu. Imaginea sca­rii ce leaga pamîntul de cer are însa un rol mai semnificativ în religia egipteana si în cea a Orientului Apropiat (în special la evrei) decît în cea clasica, unde nu a pri­lejuit mituri specifice.

Scefros (gr. Ixecpp6g, -ou). Erou pelopo-nesiac, fiul lui Tegeates si al Merei si frate cu Leimon. Cînd Apollo si Artemis au între­prins o calatorie pe pamînt pentru a-si razbuna mama, pe Leto, care în momentul nasterii lor nu gasise nici o cetate dispusa s-o gazduiasca (vezi Leto), au fost bine pri­miti de Scefros; dar, pe cînd acesta îi spu­nea ceva lui Apollo, Leimon, crezînd ca fratele sau îl ponegreste în fata zeului, 1-a ucis. Drept pedeapsa, Artemis 1-a strapuns pe Leimon cu o sageata, omorîndu-1; cei doi zei au osîndit apoi întregul tinut la o foamete cumplita, în ciuda jertfelor aduse de Tegeates si Mera pentru a-i îmbuna. Consultînd oracolul din Delfi, tegeatii au aflat ca vor scapa de foametea ce vlaguia tara daca îi vor aduce onoruri divine lui Scefros. Ca urmare, în Tegeea s-a instituit o sarbatoare în memoria sa, în cursul careia o preoteasa a Artemisei repeta ritual ur­marirea lui Leimon de catre zeita.

► Prezente în literatura antica. Pausanias, 8.48.4 si 8.53.1 si urm.

Sceptru, vezi Baston.

fiul lui Ifitos si al Hipolitei, urmas al lui Naubolos si fratele lui Epistrofos. Preten­dent la. mîna Elenei, a participat la raz­boiul troian în calitate de conducator al unui contingent foceean, fiind ucis de Hector. Cenusa lui a fost îngropata în Focida, la Anticitera; în timpul calatoriei de întoarcere în Grecia, supravietuitorii din oastea sa au fost siliti de o furtuna violenta sa debarce pe coastele Italiei, unde au întemeiat colonia greaca Temesa.

► Prezente în literatura antica. Partea din legenda sa referitoare la razboiul troian apare în Iliada (2.517 si 17.306), în timp ce evenimentele ulterioare si cele legate de supravietuitorii armatei sale ne sînt cunoscute în special datorita diverselor pasaje din Pausanias, Strabon, Hyginus (Fabule, 97), Apollodor (Biblioteca, 3.10.8) si Licofron (vv. 1067 si urm.).

2) Erou grec originar din Focida, fiul lui Perimede. Ca si Schedios nr. 1, a fost ucis de Hector (Iliada, 15.515).

Schcsne, Portile (gr. Ixaioci iruXai; lat. Scaeae portae). Legendarele porti dinspre apus ale cetatii Troiei. Deasupra lor se adunau femeile troiene ca sa priveasca înfruntarea dintre barbatii lor si asedia­torii greci. Tot de aici batrînii sfetnici ai lui Priam, nemaiputînd participa la lupte din cauza vîrstei înaintate, comentau sce­nele de razboi la care asistau (Iliada, 3.149). La Portile Scheene are loc întîl-nirea dintre Hector si Andromaca din cîntul 6 al Iliadei. Iesind pe aceleasi porti, Ahile se îndreapta spre moartea pe care i-o vor aduce Paris si Apollo. Pe aceste porti, scotîndu-le stîlpii, troienii au adus în cetate calul troian: un gest ce a echi­valat cu sfîrsitul Troiei.

Schedios (gr. ExeSioc;, -ou; lat. Schedus, -i). 1) Erou grec originar din Crisa, Focida,

Scheneu (gr. Ixoiveug, -eojg; lat. Schoe-neus, -ei si -eos). 1) Erou originar din Beotia, a fost tatal Atalantei (vezi).

2) Fiul lui Autonoos si al Hipodamiei, frate cu Antos, Herodios, Acantos si Acantis. La fel ca toti ceilalti membri ai familiei sale, a fost transformat în pasare (pentru detalii referitoare la legenda vezi Acantis).

Scheria, vezi Feaci.

Schiapozi (gr. IxT)iaTro8eg, -um). Populatie mitica descrisa de Pliniu în Naturalis

SCILA sI CHARIBDA

historia (7.23) si amintita de Filostrat si de alti autori antici datorita unei caracte­ristici curioase. Locuitori ai unei regiuni calduroase din Africa - poate Etiopia - sau din India, schiapozii (în traducere, „cu picioare umbroase") se aparau de caldura întinzîndu-se pe spate si ridicînd un picior: aveau niste picioare enorme, care îi fereau de soare aidoma unor umbrele. în schimb, fireste, le era destul de greu sa fuga. Ima­ginea sugestiva si fantastica a acestui popor mitic, ale carui origini ar trebui plasate poate în spatiul iranian, a suscitat un oare­care interes si în Evul Mediu.

Scifios (gr. Ixucpio?, -ou). Potrivit unor izvoare secundare, acesta era numele primului cal zamislit de Poseidon si Geea, atunci cînd zeul a stropit cu propria sperma o piatra, fecundînd astfel Pamîntul.

Scila (gr. IxuXXa, -t)£ ; lat. Scylla, -ae). Fiica regelui Nisos al Megarei, îndragos­tita de Minos. Pentru detalii vezi Minos si Nisos, 1.

Scila si Charibda (gr. IxuXXa, -t)q si XapopSic, -ewc; lat. Scylla, -ae si Charyb-dis, -is). Numele celor doua stînci situate între Italia peninsulara si Sicilia, de o parte si de alta a strîmtorii Messina, cunoscute înca din Antichitate pentru pericolul pe care îl reprezentau pentru navigatie si con­siderate salasul a doi monstri teribili ce le purtau numele.

Pe stînca de lînga Reggio Calabria, într-o pestera, traia Scila, fiica nimfei Crateis: era un monstru înspaimîntator, cu doua­sprezece picioare si sase gîturi lungi ter­minate cu tot atîtea capete ; în fiecare din cele sase guri avea cîte trei rînduri de dinti ascutiti si latra ca un cîine, iar mijlocul îi era încins cu un brîu facut din teste de cîini. Era socotita invincibila si nemuri­toare, singura sansa de a scapa de ea fiind implorarea mamei sale, Crateis.

Pe stînca opusa, cea de pe coasta sicili­ana, mult mai apropiata de nivelul marii, traia Charibda; aceasta îsi petrecea vre­mea sub un smochin înalt, înghitind de trei ori pe zi apa din strîmtoare si var-sîndro apoi în mare. si „divina Charibda", cum o numeste Homer, era un personaj monstruos, dar ea ramînea invizibila, iar marinarii nu puteau vedea decît smochinul care-i facea umbra. Homer povesteste ca

Ulise, navigînd prin strîmtoare, s-a ferit cu mare grija de aceasta stînca; dar n-a reusit sa o evite pe cea a Scilei, care i-a rapit sase oameni si i-a devorat (Odiseea, 12.246).

Unele traditii ulterioare lui Homer dau informatii diferite cu privire la originile si faptele celor doi monstri. Despre Scila se spunea ca furase o parte din boii lui Gerion si ca pentru aceasta Heracle a ucis-o. Potrivit acestei versiuni, Forcus, tatal ei, a înviat-o dînd foc cadavrului si apoi fierbîndu-1, iar Scila a devenit astfel o mare zeita, independenta si superioara însesi reginei infernului, Persefona.

Despre Charibda traditia posthomerica relata aproximativ aceleasi lucruri ca si despre Scila. si ea îi furase boii lui Heracle; pedeapsa si-a primit-o de la Zeus, care a trasnit-o, pravalind-o în mare. în aceasta versiune, Charibda era consi­derata fiica lui Poseidon si a Geei.

în lumea latina si italica, pe lînga ele­mentele monstruoase descrise de Homer si de traditia greaca ulterioara, Scila si Charibda au dobîndit si caracteristici noi. în mitologia etrusca Scila este înzestrata cu aripi, fiind legata nu doar de adîncimile infernale, ci si de spatiile deschise si infi­nite ; este semnificativ faptul ca printre epitetele sale apare si Tyrsenis, „etrusca" (Euripide, Medeea, 1342). Vergiliu vorbeste nu numai de acea unica Scila cunoscuta din traditia greaca (si se inspira direct din cîntul 12 al Odiseii pentru a relata tre­cerea lui Enea pe lînga cele doua stînci, în Eneida, 4), ci si de mai multe „Scile cu îndoita fire", pe care le plaseaza în infern (Eneida, 6.286). în traditia latina, Scila apare si ca o nimfa frumoasa, transformata în monstru de vrajitoarea Circe: potrivit lui Ovidiu, Scila era iubita de tritonul Glau-cos, metamorfoza survenind ca urmare a geloziei rivalei sale, Circe (Metamorfoze, 13.730 si urm.; 14.1 si urm.).

în lumea antica, Scila si Charibda sînt protagonistele a nenumarate povesti mari­naresti, ale caror continut si detalii pot fi reconstituite doar partial; ele au devenit personaje de basm, asemenea balaurilor din povestile spuse copiilor; aici aveau, evident, rolul de a-i înspaimînta pe micii ascultatori, dar si de a-i distra prin detalii grotesti care uneori sînt imposibil de recon­stituit cu precizie.

SCILACEUS

► Prezente în literatura antica. Cea mai veche atestare a celor doi monstri si a pericolului pe care îl reprezentau pentru navigatori apare, asa cum am vazut, la Homer (Odi­seea) ; din povestirea homerica s-au inspi­rat si scriitorii ulteriori, de la Vergiliu (Eneida) la Ovidiu (Metamorfoze). Scila si Charibda aveau un rol important într-un poem al lui Stesihor, Geryoneia, unde era descrisa trecerea lui Heracle prin strîm-toare. Stesihor compusese si un poem intitulat Scila, pierdut.

► Iconografie. Reprezentata în diverse mozai­curi, pe monede, cupe megariene, picturi si urne etrusce din epoca elenistica, Scila era probabil personajul central în unele grupuri statuare din marmura ce decorau vilele romane din epoca imperiala, în special în celebrul grup statuar din grota Sper-longa, opera a sculptorilor Hagesandros, Atenodor si Polidor din Rodos, unde era reprezentata însfacînd corabiile în care se aflau Ulise si ai sai. Din figura Scilei a ramas doar un fragment. în ciuda plasti­citatii descrierii homerice, arta figurativa a preferat sa o înfatiseze pe Scila ca pe un monstru generic, cu bust de femeie si par­tea inferioara a corpului încolacindu-se în spire serpentiforme, urmînd asadar descrie­rile ce apar la scriitorii ulteriori lui Homer, mai ales la Vergiliu.

Scilaceus (gr. IxuXaxetfc, -ew£ ; lat. Scyla-ceus, -i). Erou lidian, prieten credincios al lui Glaucos si participant împreuna cu acesta la razboiul troian, sprijinindu-i pe asediati. La sfîrsitul razboiului, a fost sin­gurul lidian care a supravietuit, desi ranit de Aiax, si s-a putut întoarce în patrie. Aici a trebuit sa le dea femeilor lidiene ce-si asteptau nerabdatoare sotii cumplita veste ca nici unul dintre ei nu mai traia. Furioase pe el si cuprinse de disperare, acestea l-au lapidat în apropierea sanc­tuarului închinat lui Belerofon. Apollo a cerut sa i se aduca lui Scilaceus onoruri divine.

► Prezente în literatura antica. Mitul, necu­noscut de Homer, este relatat de Quintus din Smirna.

Sciroforia sau Scira (gr. xd Ixipocpopia sau toc Ixipa). Sarbatori religioase gre­cesti care se desfasurau anual în Atica, în ziua 12 a lunii Sciroforion (iunie-iulie). Des­tinate în principal celebrarii zeitei Atena Scirade, numita în vechime Scira si vene-

rata în Salamina, reprezentau în realitate o sarbatoare cu semnificatii mult mai com­plexe, în care se regaseau si cultul Deme-trei, al Persefonei, al lui Erihtonios si al lui Poseidon, adica ale celor mai vechi divi­nitati adorate în Atica. Momentul culmi­nant al sarbatorii îl constituia o procesiune în cursul careia, sub un baldachin alb, preoteasa Atenei si preotul lui Poseidon Erehteu paraseau templele respective, iesind din Atena si îndreptîndu-se spre Eleusis, fiind întîmpinati simbolic de Demetra si Persefona la Sciros. Sarbatoa­rea, cu semnificatii în mare parte obscure, prevedea si o rasturnare a ordinii sociale uzuale, femeilor permitîndu-li-se sa iasa din casa si sa se întruneasca public pentru celebrarea ritualurilor. Pe lînga procesiu­nea amintita, aceste ritualuri cuprindeau si forme particulare de sacrificiu: de pilda, Demetrei si Persefonei li se jertfeau purcei care erau aruncati în cavitati subterane; la Tesmoforia (vezi), ramasitele animalelor erau recuperate si oferite celor doua zeite.

Sciroforion (gr. Ixipotpopiuiv, -wvo£). A douasprezecea luna a calendarului atic, corespunzatoare lunilor iunie-iulie. Era marcata de cîteva sarbatori religioase im­portante, începînd cu Sciroforia, celebrate în ziua 12 a lunii în onoarea Atenei Sci­rade, venerata în Salamina si numita în trecut Scira; urmau Areforia, pe 13, sar­batori misterice în cinstea Atenei; apoi pe 15, în cadrul sarbatorilor Dipolia, dedicate lui Zeus în calitatea sa de ocrotitor al cetatii, ritualul Bufonia, legat de vechea interdictie de a sacrifica animale pe alta­rul lui Zeus Hypatos de pe Acropole. Pen­tru alte detalii referitoare la toate aceste sarbatori, vezi rubricile respective.

Sciron (gr. IxTpuw, -wvoe;; lat. Sciron, -onis). Celebru tîlhar care teroriza drumetii în Atica si Megarida, punîndu-i sa plateasca o vama pe cei ce se aventurau pe un drum îngust de catîri care urca, aproape verti­cal, printre stîncile de la malul marii. Nu­mele lui evoca natura calcaroasa a locului, în greceste Skiron. Postat în asteptarea victimelor pe acest drum foarte dificil si expus, numit Scironia, care serpuia, extrem de abrupt, printre stînci inaccesibile înal­tate direct deasupra marii, el îi oprea pe trecatori si îi obliga sa-1 spele pe picioare; dar, în timp ce acestia îi satisfaceau

SCRIERE

pretentia, le facea vînt în mare, unde erau devorati de o broasca-testoasa uriasa, con­sacrata lui Hades (Pausanias, 1.44.8). Sciron a fost ucis de Tezeu, care 1-a azvîrlit la rîndul sau drept hrana testoasei, elibe-rînd drumul de primejdii. în mod curios, în timp ce atenienii îl descriu ca pe un tîlhar, la Megara Sciron era considerat un bun îndrumator si un adevarat binefaca­tor al regiunii.

► Prezente în literatura antica. Xenofon, Memorabitia, 2.1.14; Platon, Theaitetos, 169; Apollodor, Epitome, 1.2; Plutarh, Tezeu, 10 ; Hyginus, Fabule, 38.4 ; Ovidiu, Metamorfoze, 7.444 (aici se spune ca oasele sale, „multa vreme împrastiate într-o parte si alta, de vechime s-au transformat în stînci si au pastrat numele lui Sciron").

Sciros (gr. Ixupog, -ou; lat. Scyros, -i). Insula din arhipelagul Sporadelor din Marea Egee, situata la est de Eubeea, cunoscuta în mitologie ca locul unde 1-a adapostit Thetis pe fiul ei Ahile pentru a împiedica plecarea sa în razboiul troian: aici zeita 1-a ascuns, îmbracat în haine femeiesti, printre fiicele regelui Licomed ; tot aici a fost crescut apoi Pirus, fiul lui Ahile si al Deidamiei (vezi Neoptolem). Potrivit unei alte traditii, Ahile a cucerit insula drept razbunare pentru uciderea lui Tezeu de catre Licomed. Se spunea ca Cimon ar fi gasit pe insula osemintele lui Tezeu si ca, dupa cucerirea insulei, în 476 î.Hr., le-a dus la Atena, unde au fost depuse în templul numit Theseion.

Scites (gr. Ixutfris, -ou). Suveran legendar al scitilor, de la care si-ar fi luat numele acest popor. S-a nascut din unirea lui He-racle cu o creatura monstruoasa, pe care eroul o întîlnise pe cînd mîna prin acele tinuturi boii lui Gerion (vezi Heracle). Herodot povesteste ca Heracle, ajuns în regiunea Scitiei si prins aici de frigul ier­nii, s-a oprit sa doarma, acoperindu-se cu blana sa de leu. în timp ce dormea însa, iepele de la carul lui au disparut în mod misterios. Plecînd în cautarea lor, Heracle a ajuns într-un loc numit Ilea, unde, într-o grota, a vazut un fel de femeie-sarpe: fe­meie de la jumatate în sus, sarpe în partea inferioara. Strania creatura i-a marturisit ca ea era cea care îi furase iepele si ca nu i le va înapoia decît daca se împreuneaza

cu ea. Dupa o lunga sedere la aceasta, eroul si-a primit înapoi iepele si a fost, în sfîrsit, lasat sa plece. Din unirea lui cu femeia-sarpe s-au nascut trei fii: Agatirsos, Gelonos si Scites. Heracle a lasat mamei lor unul dintre arcurile sale si o cinga­toare, sfatuind-o ca atunci cînd acestia vor creste sa-i supuna la proba arcului si a cingatorii: cel care va reusi sa întinda arcul si va purta cingatoarea la fel ca Heracle avea sa fie regele tinutului. Cînd cei trei fii ai sai au devenit adulti iar Heracle para­sise de mult acele locuri, Scites a fost sin­gurul care a trecut proba, devenind astfel rege peste pamînturile ce i-au luat numele, în timp ce fratii lui au fost îndepartati.

► Prezente în literatura antica. Legenda este relatata de Herodot (4.8-10). Diodor din Sicilia (2.43) prezinta o versiune usor dife­rita a povestii, în care tatal lui Scites nu este Heracle, ci Zeus.

Scorpion. în mitologia greaca scorpionul este prezent în legenda vînatorului Orion, pe care îl înteapa mortal dupa ce acesta se laudase ca este în stare sa prinda orice vietate salbatica; potrivit altei versiuni, Orion a fost astfel pedepsit pentru ca încer­case sa o violeze pe Artemis, zeita vînato-rii. Scorpionul apare si în versiunea mitului lui Faeton relatata de Ovidiu (Metamor­foze, 2.195 si urm.): aici este vorba despre constelatia omonima, la vederea careia tî-narul vizitiu se sperie si scapa frîiele, în cursa nebuneasca a carului Soarelui ce se va încheia în mod tragic (vezi Faeton si Constelatii).

Scriere. Mitologia îi atribuia lui Cadmos inventarea alfabetului si raspîndirea scrierii în Grecia. Herodot (5.58) afirma ca înainte de Cadmos, Grecia nu cunostea alfabetul; potrivit lui Pliniu (Naturalis historia, 7.192), Cadmos a fost cel care a introdus aici un prim alfabet de saisprezece litere, preluat de la fenicieni. Ulterior, alti eroi si poeti - printre care Simonide si Palamede - au mai adaugat cîteva litere. Acesta din urma era considerat inventa­torul literei Y, pe care ar fi conceput-o observînd formatia de zbor a unor cocori. Aristotel era convins ca introducerea lite­relor cp si x> atribuita de obicei tot lui Palamede, i se datora în realitate lui Epi-harm. Platon sustinea originea egipteana

SCUT

a scrierii, care, împreuna cu numerele, geometria si astronomia, ar fi fost inven­tata de zeul Theuth (Phaidros, 274c). Foarte raspîndita era si convingerea ca, alaturi de muzica, si alfabetul grec ar fi fost inven­tat de legendarul cîntaret Linos. Mitologia latina relateaza ca Evandru i-a învatat pe barbarii locuitori din Latium (mai precis din Pallanteum, satul pe care 1-a întemeiat pe colina Palatin înainte de întemeierea Romei de catre Romulus) arta scrierii, necunoscuta de acestia. El a introdus în regiune alfabetul grec, adaptat ulterior la limba latina de zeita Carmenta (Hyginus, Fabule, 277).

Scut. Cel mai faimos scut din mitologie este fara îndoiala acela al lui Ahile, faurit de Hefaistos prin îmbinarea unor metale de diferite culori; fabricarea si ornarea sa sînt descrise în detaliu de Homer: „si-ntru-chipeaza întîi o naprasnica pavaza mare./ O împleteste-mprejur, cu un cerc întreit o încinge/ Stralucitor de metal. Cureaua-n argint e lucrata,/ Arma-i facuta din cinci metalice straturi. Deasupra/ El cu pricepe­rea lui închipuie multe podoabe" (Jliada, 18.478-482). Printre ornamente sînt amin­tite o imagine a pamîntului, cerului si marii, cu astrele si constelatiile ; doua cetati, una cu scene din viata de toate zilele, cu nunti si ospete, iar cealalta surprinsa într-un episod de razboi, înconjurata de o armata de asediatori; scene din viata agricola, cu ogoare si tarani la arat si secerat; o pod­gorie cu scene din timpul culesului; o pa­sune cu cirezi si vacari si doi lei atacînd un taur; saivane si turme de oi; o scena de dans care evoca „hora ce-n marea cetate la Cnosos odata/ Pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a facut-o" (poate o aluzie la labirint? vv. 590-593); si, în sfîrsit, pe ulti­mul cerc al scutului, „rîul/ Mare, grozav, Oceanul, noian care încinge pamîntul" (v. 606). Mai putin ampla este descrierea scutului lui Agamemnon, „scutul frumos maiestrit care-ntreg îl acopera-n lupta/ si blehuit e-mprejur cu cercuri de-arama vreo zece/ si douazeci de gurguie ce albe sclipesc faurite/ Din cositor si-ntre ele din vînat otel înca unul,/ Iar pe la mijloc po­doaba e capul Gorgonei cea crunta,/ Groaz­nic cu ochii holbati. La margini e Groaza si Spaima" (Iliada, 11.33-37). Din descrierea

homerica a scutului lui Ahile pare sa se inspire aceea a scutului lui Heracle care ocupa o parte considerabila dintr-un scurt poem în hexametri, atribuit lui Hesiod si intitulat chiar Scutul (în greceste Aspis). Pretextul pentru prezentarea detaliata a armelor eroului este oferit de lupta pe care acesta urmeaza sa o poarte, ajutat de Iolau pe post de vizitiu, împotriva lui Cicnos. Descrierea scutului (vv. 139-320) se înde­parteaza de cea homerica prin prevalenta personajelor luate nu din realitate, cum se întîmpla la Homer, ci din lumea simbo­lurilor si alegoriilor: „Vedeai în mijloc un balaur ce inspira nespusa groaza;/ Din ochii atintiti în urma tîsneau vapai stralu­citoare/ [...] Deasupra spaimîntatoarei sale frunti/ Plutea neîmblînzita Vrajba [...]/ Erau întruchipate-asaltul si reîntoarcerea în lupta,/ Se-nvapaiau Tumultul, Spaima si Casapirea de barbati"; nu lipsesc totusi unele scene mitologice mai traditionale (lapiti, centauri, diferite divinitati).

Mitologia pastreaza si alte descrieri de scuturi. Cel al lui Aiax Telamonianul era deosebit de robust: era facut din sapte piei de bou suprapuse, acoperite cu un al optu­lea strat constituit de o placa din bronz; se spunea ca ar fi fost faurit de Tihios, un cizmar din Beotia. Scutul zeitei Atena (une­ori egida) avea în centru capul Meduzei decapitate de Perseu, care îi împietrea pe privitori si care, potrivit lui Homer, aparea si pe scutul lui Agamemnon. Cu ajutorul unui scut din bronz foarte bine slefuit, folosit pe post de oglinda, Perseu a reusit sa reflecte privirea Meduzei — care, asa cum am amintit, avea capacitatea de a-i împietri pe cei asupra carora se fixa -, în asa fel încît monstrul s-a împietrit pe sine. Originea scutului rotund, foarte raspîndit în Antichitatea clasica, era legata în mito­logie de lupta dintre Pretos si Acrisios, fiii regelui argian Abas, care la moartea tata­lui lor si-au disputat tronul Argosului.

în lumea latina se povestea despre un scut divin trimis din cer regelui Numa Pompilius ca zalog de victorie pentru ceta­tea Romei. Temîndu-se ca pretiosul obiect sa nu fie furat, Numa a pus sa se faca unsprezece copii ale acestui scut, asa-numi-tele ancylae, realizate de Mamurius si încre­dintate preotilor salieni (vezi Mamurius).

SELENE

Secespita. în lumea romana, un cutit cu lama lunga utilizat la sacrificii. Numele deriva de la secare, „a taia" (Suetoniu, Tiberiu, 25.3).

Secure dubla. Tip de secure cu lama dubla raspîndita în insula Creta în epoca bronzului, avînd probabil o valoare ritua­lica si sacrificiala, reprezentata în grafite, imagini pictate pe vase, fresce, gravuri pe sigilii ori inele de aur si piese din bronz sau din aur. Legata probabil de ideea puterii regale si de contextul religios, cum se de­duce din reprezentarea unor astfel de securi pe sarcofagul minoic de la Haghia Triada în scena sacrificiului, era întrebuin­tata ca arma pentru uciderea ritualica a taurului. Originara din Mesopotamia si din Sumer, securea cu doua taisuri a ajuns în Creta în Minoicul antic. Destinata ini­tial pentru conotarea în sens religios a unui mediu sau a unui spatiu destinat anumitor rituri, cu trecerea vremii pare sa devina obiect de parada si ornament, iar datorita valorii sale decorative apare frecvent în decoratiunile vaselor, mai cu seama în stilul numit „de palat". Faptul ca în Asia Mica, si mai ales în Caria si în Licia, securea dubla apare adesea în legatura cu un zeu ce poate fi asimilat cu Zeus si ca, în mîna acestuia, reprezinta fulgerul ceresc a dus la concluzia ca si în lumea egeeana avea o valoare analoaga. Totusi, la Creta apare legata de diferite zeitati feminine, si nu masculine. Numele sau (labrys) a fost pus în legatura si cu termenul „labirint", iar reprezentarea ei în interiorul palatului din Cnosos i-a facut pe unii sa afirme ca palatul putea fi inter­pretat ca „labirint", adica o „casa a la-6rys-ului". Aceasta ipoteza, formulata de A. Evans în urma descoperirii palatului din Cnosos, s-a dovedit putin credibila, inclusiv pentru ca termenul labrys indica securea dubla numai în Lidia si în Caria, pe cînd în Grecia si în Creta acest instru­ment este indicat mai curînd cu termenul pelekus. Cert este însa ca în lumea cretana securea dubla e un simbol al puterii, poate al puterii de viata si de moarte, regala si religioasa în acelasi timp.

Segesta (gr. lefecrra, -aq; lat. Segesta, -ae). Cetate siciliana, numita de greci Egesta si mentionata de Vergiliu cu forma Acesta.

Este legata în mitologie de peregrinarile lui Enea: se credea ca ar fi fost întemeiata de troieni pe doua mici cursuri de apa pe care acestia le-au botezat, în amintirea Troadei, Simois si Scamandru (numele a doua rîuri din Troia; primul era un afluent al celui de-al doilea). Romanii considerau aceasta cetate o colonie întemeiata de însusi Enea (pentru detalii vezi Acestes).

Segetia (lat. Segetia, -ae). Veche divini­tate agrara venerata în lumea latina ca protectoare a grînelor. Este indicata uneori cu numele Segesta (Pliniu, Naturalis histo-ria, 18.8). Spre deosebire de zeita Seia, care ocroteste grînele aflate înca sub pamînt, Segetia este protectoarea grînelor încoltite.

Segomo. Numele unei divinitati celtice asociata uneori lui Marte.

Seia. Veche divinitate romana, venerata ca protectoare a grînelor înca neîncoltite, aflate sub pamînt (Pliniu, Naturalis histo-ria, 18.8; Macrobiu, Saturnaliile, 1.16.8).

Selasia (gr. TeXacrta, -ag). Epitet cu care era venerata în Sparta zeita Artemis, iden­tificata cu o zeita locala a lunii.

Sele, Heraion. Sanctuar arhaic celebru situat la varsarea Selei, în sudul Italiei, între Eboli si Paestum. Izvoarele relateaza ca aici era practicat cultul Herei argiene, fondat de Iason. Vestigiile sanctuarului (folosit înca din Evul Mediu drept cariera de piatra) permit presupunerea unui cult de tip htonian, în privinta caruia exista însa foarte putine informatii. Importanta acestui loc pentru mitologie nu se dato­reaza numai legaturii sale cu Iason sau versiunii locale a figurii zeitei Hera, ci si bogatei documentatii oferite de sculpturile din cadrul complexului, care ilustreaza diverse mituri (ciclul lui Heracle, ciclul troian) cu o mare abundenta de detalii.

Selene (gr. leXfîvn, -i\q; lat. Luna, -ae). Zeita lunii, fiica a cuplului de titani Hipe-rion-Teia si sora cu Eos, Aurora, si Helios, Soarele. Divinitate multiforma si complexa, cu genealogie uneori confuza, este prezenta în mitologie cu nume si atribute deseori foarte diferite între ele, desemnînd totusi o unica divinitate a lunii, care îsi împru­muta lumina si razele multor alte divini­tati si eroine ale miturilor (numele Selene,

SELENOS SAU SELEMNOS

prin care este indicat si astrul noptii, evoca grecescul aiXaq, „lumina"). într-un mit arhaic Selene aparea ca divinitate a lunii care, în ipostaza de vaca, se unea cu zeul solar în ipostaza de taur. Ca urmare a acestei traditii, s-a pastrat în unele repre­zentari imaginea Selenei într-un car tras de boi; mai frecventa este însa reprezen­tarea sa într-o biga trasa de cai, care pre­ceda sau urmeaza cvadriga solara a lui Helios.

Mitologia retine dragostea dintre Selene si Helios, prezentata de o traditie destul de tîrzie, si mai ales casatoriile ei cu Zeus, Pan si Endimion. De la Zeus, Selene a nas­cut-o pe Pandia, personaj divin al carui nume se traduce prin „în întregime stralu­citoare", poate o aluzie la stralucirea lunii pline (Imnurile homerice, 32.15). Tot de la cuplul Zeus-Selene s-a nascut, potrivit tra­ditiei, roua, Herse (Alcman). Despre dra­gostea ei pentru Pan se spunea ca s-ar fi datorat unui echivoc, întrucît Pan reusise sa o seduca pe zeita ascunzîndu-si parul negru si zburlit sub un val alb (sau sub o blana de oaie alba); în acest fel a putut sa se apropie de zeita si sa o ia cu el, pur-tînd-o în spinare.

Povestea de dragoste cea mai cunoscuta era însa aceea dintre Selene si Endimion. Se spune ca Selene, Luna, apunea în spa­tele muntelui Latmos (în Asia Mica), unde, într-o pestera, dormea iubitul ei, Endimion. Acesta, pastor sau vînator în diferitele versiuni ale mitului, fusese cuprins de un somn fara sfîrsit, astfel ca în fiecare noapte Selene putea sa se apro­pie de el si sa-1 sarute în timp ce dormea (pentru detalii vezi Endimion).

Alte traditii povesteau despre dragostea dintre Selene si Helios, din care s-au nas­cut Horele. Existau si legende care o iden­tificau pe Selene cu zeita Artemis sau chiar cu Hecate. O divinitate a lunii era socotita si Pasifae.

în lumea latina, zeita Luna, considerata sora Soarelui si fiica Latonei, a suferit o transformare ulterioara, fiind asimilata Dianei, în paralel cu identificarea Soarelui cu Apollo.

► Raspîndirea cultului. In Grecia cultul Se­lenei nu era foarte raspîndit. în Laconia exista un sanctuar oracular unde era vene­rata Selene Pasifae. în lumea romana, tra-

ditia mentiona un templu închinat zeitei Luna pe Aventin, inaugurat de regele Ser-vius Tullius (Livius, 40.2.2).

Prezente în literatura antica. Referiri la Selene apar în scrierile lui Euripide (Feni-cienele), Vergiliu (Georgicele, 3), Nonnos din Panopolis (Dionisiacele, 44). îi era de­dicat unul dintre Imnurile homerice. Mai mult decît în calitate de personaj mito­logic, Selene prezinta o importanta deo­sebita în magie si în poezie, ca imagine si personificare a lvinii. Veai si referintele bibliografice de la rubrica Endimion.

Selenos sau Selemnos (gr. TeXevoc; sau IeXe;ivoe;, -ou). 1) Numele uneia dintre Pleiade (vezi).

2) Tînar iubit de nimfa Argira, trans­format într-un rîu atunci cînd aceasta, dupa moarte, a fost metamorfozata într-un izvor. Pentru detalii vezi Argira.

Selinos (gr. ZeXivot, -ou). Fiu al lui Poseidon si rege mitic al Ahaiei. A avut o fiica numita Helice, pe care i-a dat-o de sotie lui Ion. Acesta din urma i-a succedat la tronul Ahaiei.

Prezente în literatura antica. Pausanias, 7.24.5.'

Selinunt (gr. leXivouc;, -ouvxog, lat. Seli-nus, -nuntis). Veche colonie greceasca din Sicilia, legata în mitologie de traditia referi­toare la peregrinarile lui Dedal dupa fuga sa din Creta. Legenda spune ca, parasind insula Creta pentru a scapa de furia lui Minos, dupa multe peripetii Dedal a ajuns în Sicilia, la curtea regelui Cocalos din Camicos; în Sicilia si-a legat numele de diferite actiuni, în special de construirea unor edificii memorabile. Selinuntienii povesteau ca el a sapat o imensa grota artificiala, aducînd apoi la suprafata ape subterane si mai ales vapori calzi care, prin temperatura lor moderata, vindecau anumite boli. Grota respectiva se afla pe colina San Calogero, în apropiere de Sciacca, numita în trecut Termele Selinunt. O re­miniscenta a mitului cretan apare si în numele unei colonii derivate din Selinunt, Heracleea Minoa, amintind de Minos si Heracle. Importanta coloniei selinuntiene ca loc de cult este dovedita si astazi prin impunatoarele ruine ale splendidelor sale temple, între care se evidentiaza un edifi­ciu gigantic, templul G, una dintre cele

I

SEMELE

mai mari constructii datorate arhitecturii grecesti, dedicat probabil lui Apollo, dupa cum se deduce dintr-o inscriptie; templul E, potrivit unei inscriptii dedicat Herei; templul D, probabil al Afroditei; un tem­plu al zeitei Maloforos, „purtatoarea de roade", divinitate identificata cu Deme-tra; unul în onoarea lui Zeus Meilichios si a Pasicrateei, zeita identificata cu Perse-fona, si o serie de alte edificii indicate prin litere, din cauza imposibilitatii de a le atri­bui cu certitudine absoluta cultului unei anumite divinitati. Templele din Selinunt sînt extrem de importante prin posibili­tatea pe care o ofera de a reconstitui unele culte si mituri, în special cu caracter local.

Selli (gr. leXXoC, -iov). Numele sub care erau cunoscuti preotii oracolului lui Zeus de la Dodona. Constituiau o casta destul de misterioasa ; din scurta descriere pe care le-o face Homer în Iliada (16.234 si urm.) rezulta ca dormeau pe pamîntul gol si nu se spalau niciodata pe picioare; aveau rolul de interpreti ai oracolului zeului (vezi Oracol).

Sellisternium (lat. sellisternium, -ii). Cere­monie religioasa romana care se desfasura în onoarea divinitatilor feminine, urmînd reguli analoage celor de la Lectisternium (vezi). Presupunea organizarea unor ban­chete pentru zeite, la care acestea erau prezente în efigie ; statuile lor nu erau cul­cate pe paturi speciale, cum se întîmpla cu statuile divinitatilor masculine la lecti­sternium, ci erau asezate pe taburete sau tronuri (sellae), respectîndu-se astfel uzanta din timpul banchetelor obisnuite, unde femeile stateau asezate pe scaune. Celebrarea sellisternium-ului este men­tionata de Tacitus (Anale, 15.44) într-o împrejurare deosebit de dramatica pentru Roma - incendiul care a devastat orasul în epoca împaratului Nero.

Semahos (gr. Iifyiaxog, -ou). Stramos al familiei ateniene a Semahizilor. Fiicele sale au fost alese de Dionysos sa-i fie preotese, în semn de recunostinta pentru ospitalitatea generoasa de care s-a bucurat în casa lor.

Semele (gr. Te\i.iXr\, -v\q; lat. Semele, -es). Fiica lui Cadmos si a Harmoniei si sora cu Ino, Agave, Autonoe si Polidor. Iubita de Zeus, a provocat gelozia Herei, care pentru

a se razbuna si-a luat înfatisarea doicii Semelei, Beroe, si a convins-o sa-i ceara lui Zeus sa i se arate în toata splendoarea si maretia sa, asa cum i se arata de obicei Herei. Zeus a încercat inutil sa o previna asupra riscurilor pe care le comporta aceasta cerere: actiunea persuasiva a Herei fusese atît de puternica, încît Semele a insistat. Zeus, care îi promisese ca-i va îndeplini orice dorinta, a fost nevoit sa-i faca pe plac: i s-a aratat în felul în care îl putea vedea sotia-sora lui divina Hera, ca zeu al fulgerului; si, asa cum prevazuse, Semele nu a supravietuit acestei aparitii, fiind pîrjolita de fulgerul zeului. Zeus a reusit sa salveze însa copilul purtat în pîntece de Semele : era micul Dionysos, care datorita fulgerelor paterne a devenit nemuritor; ulterior, Zeus a scos-o pe Semele din infern, aducînd-o în Olimp si facînd-o nemuritoare sub noul nume Tione, care înseamna „înaltata". Potrivit versiunii curente a mitului, Semele a fost eliberata din infern de fiul ei, Dionysos.

în afara de Zeus, si Acteon se îndragos­tise de Semele ; dupa unii autori, Acteon a fost sfîsiat de propriii cîini drept pedeapsa pentru aceasta iubire a sa, care a stîrnit furia lui Zeus (Apollodor, Biblioteca, 3.4.4).

Pe lînga Teba, numeroase alte centre îsi disputau onoarea de a fi fost locul iubirii dintre Zeus si Semele. Zeita avea un nume frigian care în Asia Mica (dar si la traci) echivala cu Htonia, indicînd legaturile ei cu lumea subterana. în Asia Mica se sus­tinea ca locul unde Semele s-a unit cu Zeus ar fi fost muntele Sipilos; la Teba însa, acest loc era plasat în interiorul a ceea ce fusese odata palatul lui Cadmos, devenit ulterior un sanctuar al Demetrei; aici, conform opiniei curente, în momentul în care Semele a fost arsa de fulgerul divin, a rasarit o tulpina de vita-de-vie, vene­rata si în epoca istorica si care amintea în mod evident de zeul Dionysos (Pausa-nias, 9.16.5).

► Prezente In literatura antica. Semele este mentionata mai ales de poeti si mitografi care descriu nasterea lui Dionysos. Apare în Imnurile homerice 1 si 7 dedicate lui Dionysos, în Teogonia lui Hesiod (940 si urm.), în Bacantele lui Euripide, în Dia­logurile zeilor de Lucian, în Metamorfozele lui Ovidiu (3.259 si urm.), precum si la unii mitografi, de pilda Hyginus si Apollodor.

SEMENTIVAE SAU SEMENTINAE

Prezente în literatura moderna. William Con-greve a scris o lucrare intitulata Semele, care a inspirat un oratoriu al lui Handel.

Iconografie. Semele este reprezentata cu precadere în ceramica, de obicei în scene legate de Dionysos sau de cortegiul sau. Figura ei aparea pe Tronul din Amicle.

Sementivae sau Sementinae (lat. Semen-tivae sau Sementinae [feriae]). Sarbatori religioase cu caracter agrar care se des­fasurau anual la Roma, o data cu sfîrsitul sezonului semanaturilor, în a doua juma­tate a lunii ianuarie. Cuprindeau doua zile de sarbatoare la interval de o saptamîna, în cursul carora se îndeplineau ritualuri religioase si se aduceau ofrande zeitelor Ceres si Tellus, carora li se sacrifica o scroafa gestanta (vezi Paganalia).

Semiramis (gr. Iep.ipoip.ig, -ewt; lat. Semiramis, -idis). Eroina din mitologia greaca, la origine probabil o divinitate siriaca, identificata de unii cu Astarte si considerata uneori o transfigurare legen­dara a unei regine ce existase în realitate (poate Sammuramat, sotia regelui asirian samsiadad, care a trait la sfîrsitul seco­lului al IX-lea î.Hr.). Traditia o prezenta drept fiica zeitei marine Derceto, divini­tate din Ascalon, Siria, si a unui tînar muritor. Rusinata de slabiciunea ei pentru un om, Derceto abandonase nou-nascuta; aceasta a fost hranita de niste porumbite si gasita apoi de un pastor al turmelor regale, Simmas, care a luat-o cu el si i-a dat numele Semiramis, dupa al sau. Extra­ordinara ei frumusete 1-a atras pe unul dintre generalii regelui, Onnos, care a luat-o de sotie; foarte curînd însa virtutile ei l-au cucerit si pe Ninos, un stralucit razboinic; Semiramis s-a casatorit cu el, dupa ce primul sot s-a sinucis. Alaturi de Ninos, ea a fost protagonista mai multor episoade glorioase, fiind considerata si înte­meietoarea celebrei cetati a Babilonului. La sfîrsitul vietii s-a înaltat la cer, trans-formîndu-se în porumbita.

► Prezente în literatura antica. Herodot, , 1.184; Diodor din Sicilia, 2.4-20; Ovidiu,

Metamorfoze, 4.58 si 5.85.

► Prezente în literatura medievala si moderna. Mentionata de Dante în Infernul (5.52-60), Semiramis beneficiaza de un portret în De claris mulieribus a lui Boccaccio, fiind de

asemenea protagonista cîtorva piese de teatru, printre care Fiica aerului a lui Calderân de la Barca, Semiramis recunos­cuta a lui P. Metastasio (drama transpusa muzical de diversi autori), Semiramis a lui M. Manfredi (care a scris si povestea pasto­rala Semiramis a crîngului). Cea mai cunos­cuta evocare a personajului i se datoreaza lui Voltaire, a carui tragedie Semiramis a stat la baza operei cu acelasi nume a lui G. Rossini.

Semizeu. în mitologia clasica termenul desemneaza toate acele fiinte care, fara sa fie zei propriu-zisi, participa printr-un aspect oarecare la natura divina. Astfel, sînt considerati semizei eroii si în general cei care se nasc dintr-o fiinta umana si o divinitate. Mai generic, termenul de semi­zeu se poate aplica divinitatilor minore, cum sînt geniile si spiritele, sau satirilor, nimfelor etc.

Semnai (gr, lejivai, -uiv). în greceste, „demne de veneratie". Este un epitet al Eumenidelor (vezi).

Semon, vezi Sancus.

Semonia (lat. Semonia, -ae). Alt nume al zeitei Seia (pentru care vezi si Segetia).

Septemviri epulones. Nume prin care erau desemnati la Roma anumiti sacerdoti care, în numar de sapte, se ocupau cu orga­nizarea banchetelor sacre prilejuite de ceremoniile religioase oficiale. Pentru caracteristicile functiei lor vezi Epulon.

Septentrion. In mitologia clasica Nordul este identificat cu zonele extreme ale pamîntului, cu tara hiperboreenilor si cu îndepartata insula Thule; si, chiar daca nu lipsesc relatarile despre calatorii facute înca din Antichitate mult dincolo de limitele septentrionale ale Britaniei, spre marile înghetate ale emisferei boreale, în fantezia mitografilor regiunile nordice apar foarte îndepartate si proiectate într-o dimensiune fantastica, izolata de restul lumii. Ca sa ajungi la ele trebuie sa treci de Coloanele lui Hercule si sa înaintezi în Oceanul necunoscut, sau sa traversezi Alpii, bastion de munti formidabili dincolo de care se deschid regiuni nestiute, unde totul apare - în ochii romanilor ce patrund în ele cu armatele lor de cuceritori si care ne lasa marturiile lor de calatori - diferit

SERAPIS

si ostil: animalele au înfatisari neverosi­mile, padurile sînt pline de capcane, obice­iurile populatiilor locale, greu de înteles. Cu cît se înainteaza mai mult spre nord, cu atît mediul devine mai neobisnuit: soa­rele nu apune niciodata si zile fara nopti se succeda multa vreme, pîna cînd situatia se inverseaza si noptile sînt cele fara sfîrsit; totul pluteste într-o masa impal­pabila, ca o meduza (aceasta este des­crierea pe care Piteas, navigator grec din Marsilia sfîrsitului de secol IV î.Hr., o face negurilor ce învaluie insula ThuleT. Nor­dul este locul unde se termina pamîntul: „Dincolo de tara suoionilor (suedezii) exista alta mare, statatoare, aproape neclintita, despre care se crede ca împresoara si cu­prinde pamîntul, pentru ca lumina ultima a soarelui, ajuns de-acum la apus, ramîne atît de clara, încît face stelele sa paleasca; exista apoi o credinta comuna ca, atunci cînd rasare soarele, se aude o muzica si se zaresc formele cailor sai, precum si nimbul din jurul capului sau. Doar pîna aici se întinde pamîntul, si cu adevarat asa este" (Tacitus, Germania, 45). în Nordul extrem anticii situau legendara tara a hiperbo-reenilor, unde Apollo îsi petrecea zilele de iarna, înconjurat de veneratia si respectul locuitorilor, care trimiteau apoi ofrande la sanctuarul din Delos. Din Nord provenea chihlimbarul, pretioasa rasina conside­rata un produs al lacrimilor varsate de surorile lui Faeton la moartea fratelui lor, cazut din carul Soarelui; exista si o inter­pretare potrivit careia calatoria mitica a lui Ulise narata în Odiseea nu ar fi avut loc în apele mai familiarei Mediterane, ci prin golfurile, insulele si fiordurile Ocea­nului si ale Marii Nordului. în toate mitu­rile, dar mai ales în relatarile istoricilor si calatorilor, Septentrionul, caracterizat de obscuritate, gheata, licarire crepusculara si ceata, întruchipeaza ceea ce se deose­beste, prin contrast, de lumea meditera­neana.

► Prezente în literatura antica. Referiri la regiunile cele mai nordice ale lumii si la locuitorii lor legendari apar în Imnul homeric catre Dionysos (28-29) si la Pindar, înPythvce, 10, în ambele vorbindu-se despre hiperboreeni; despre acestia aminteste si Herodot (4.33). Thule si Scandinavia sînt mentionate, pe lînga descrierea oferita de

Piteas în urma aventuroasei lui calatorii, de Pomponius Mela (3.3.31-32), Tacitus (Germania, 45), Pliniu (Naturalis historia, 4.96) si Ptolemeu (7.5.2). Pentru alte deta­lii vezi Hiperboreeni si Thule.

Septerion (gr. leTrrfjpiov, -ou). Sarbatoare religioasa greceasca celebrata o data la opt ani în onoarea lui Apollo Pythios, în sanctuarul de la Delfi si în valea Tempe. Ceremoniile, evocînd victoria lui Apollo asupra sarpelui Python si instituirea cul­tului zeului solar în locul cultelor mai vechi practicate pîna atunci la Delfi, comportau un ritual în cursul caruia în sanctuarul delfic se construia o coliba din crengi ce era apoi arsa: aceasta simboliza probabil salasul sarpelui, înlaturat de Apollo per­sonificat de un adolescent. Urma o proce­siune a credinciosilor în valea Tempe, unde se desfasurau ritualuri de purificare.

Septimontium (lat. Septimontium, -ii). Veche sarbatoare religioasa care se cele­bra în fiecare an la Roma pe 11 decembrie. La ea participau locuitorii zonei numite Septimontium si care cuprindea, potrivit traditiei, cele trei culmi ale Palatinului, cele trei ale Esquiliniului, colina Coelius si Subura. Numele era legat, în opinia lui Varro, de expresia septem montes, care ar fi indicat în vechime colinele implicate în ceremonie ; totusi, de vreme ce culmile res­pective erau opt si nu sapte, s-a propus reorientarea etimologiei spre saepti montes, deci „coline separate", fie concret, prin pali-sade sau alte tipuri de împrejmuiri, fie abstract sau simbolic, atunci cînd aseza­rile existente pe diferitele coline nu fuzio­nasera înca într-un unic centru urban. Indiferent de problemele etimologice, sar­batoarea pare sa-si aiba originile în vre­muri foarte îndepartate si, din cîte stim, cuprindea sacrificii si ritualuri religioase distincte pentru fiecare asezare în parte.

Sera. Veche divinitate agrara romana, protectoare a semintelor. Numele deriva de la serere, „a semana".

Serapis (gr. lepccm? sau lapaTig, -160c;; lat. Serapis sau Sarapis, -is sau -idis). Divinitate de origine egipteana; cultul sau a fost introdus în Grecia în epoca elenistica, în timpul Ptolemeilor, apoi si în lumea romana, concomitent cu cel al zeitei Isis;

SERESTUS

zeul este frecvent asimilat lui Zeus, „Sera-pis" devenind un epitet al acestuia. La fel de frecvent este identificat cu Helios, iar uneori cu Pluton. Numeroasele documente existente referitoare la Serapis (iconogra­fice, epigrafice si literare) permit reconsti­tuirea suficient de detaliata a figurii sale, una dintre cele mai reprezentative din lumea elenistica. Potrivit lui Plutarh, Serapis a fost într-un fel un zeu „desco­perit" la Alexandria. Ptolemeu I Soter, conform relatarii lui Plutarh din De Iside et Osiride, 28 si urm., a avut în somn o viziune : i-a aparut statuia unui zeu necu­noscut care i-a cerut sa o duca la Alexan­dria. Dupa îndelungi cautari, o statuie cu caracteristicile descrise de rege a fost des­coperita în Sinope, la Pontul Euxin; Ptole­meu a reusit sa o transfere la Alexandria, chemînd apoi doi exegeti experti, Maneton si Timoteos, pentru a stabili ce zeu repre­zenta. Pe baza atributelor statuii, Cerbe­rul si sarpele, acesta a fost identificat cu Pluton si numit Serapis. în povestirea lui Plutarh urmeaza multe alte adnotari care sugereaza asimilarea lui Serapis cu alte divinitati cunoscute: se vorbeste aici despre Dionysos, Osiris, Apis. Din surse ulterioare (Tacitus, Istorii, 4.83 ; Macrobiu) se deduc alte referinte si identificari cu Soarele, cu Timpul, cu Zeus, precum si cu.Dolichenus ori cu Asclepios, ca zeu tamaduitor. Sera­pis este considerat în general un zeu cos­mic, personificare a unui concept care va deveni caracteristic pentru religiozitatea Antichitatii tîrzii.

Epitete. Soter (salvatorul); Kosmokrator (stapînul cosmosului) si Aniketos (invin­cibilul). Numelui sau îi sînt alaturate si cele ale lui Zeus, Asclepios, Helios, Dio­nysos, Pluton, Osiris, Apis, cu care este identificat uneori, asa cum s-a vazut.

Atribute. Serapis apare în iconografie ca un personaj maiestuos si grav, cu barba, deseori asezat pe tron ; poarta un sceptru, simbol al regalitatii, iar pe cap un kalathos, decorat cu motive vegetale care sugereaza fertilitatea si bogatia purtatorului. La pi­cioarele sale sînt de multe ori reprezentati Cerber si sarpele; Cerber are un cap de leu, unul de cîine si altul de lup. Zeul tine uneori în mîna un corn al abundentei.

Raspîndirea cultului. Nascut la Alexandria, în Egipt, cultul lui Serapis a cunoscut o

mare raspîndire în lumea elenistica si romana, atestata de prezenta numeroa­selor sanctuare (serapee) dedicate zeului. Cel mai faimos dintre ele se afla în Alexan­dria si era considerat una dintre cele sapte minuni ale lumii; în insula Delos existau trei temple ale sale si multe altele erau ras-pîndite în întregul Imperiu roman. Nume­roase aspecte ale cultului lui Serapis erau cunoscute doar de initiati, date fiind ele­mentele misterice prezente în majoritatea ritualurilor legate de acest zeu. In întregul areal egeean, cultele egiptene cu caracter public erau numite generic culte ale lui Serapis ; importanta sa a început sa scada o data cu raspîndirea cultului zeitei Isis.

Prezente în literatura antica. Tacitus, Istorii, 4.83 si 84 ; Plutarh, De Iside et Osi­ride, 28 si urm.; Macrobiu; Diodor din Sicilia, 1.25. în unele documente epigrafice apare aclamatia „Exista Zeus Serapis".

Iconografie. Imaginea lui Serapis este pre­zenta pe multe monede alexandrine din epoca ptolemaica, precum si pe monede romane. S-au pasi rat si numeroase statui ale zeului care respecta întru totul descrie­rea plasata de Plutarh în visul lui Pto­lemeu Soter (celebre sînt cea din Cairo si cea cunoscuta sub numele Iupiter Serapis, aflata în Rotonda din Vatican); Serapis era reprezentat si într-un celebru mozaic din Filippopolis. O însemnata documentatie ico­nografica asupra figurii zeului provine din numeroasele serapee raspîndite în întreaga lume elenistico-romana.

Serestus (lat. Serestus, -i). Erou troian, unul dintre însotitorii lui Enea care a par­ticipat la aventurile sale relatate în Eneida. Este prezentat la comanda unui vas troian pe care, în pofida unei furtuni ce îl îndeparteaza de restul corabiilor lui Enea, reuseste sa-1 realature flotei în Car-tagina. Are un delicat rol strategic în con­ducerea flotei lui Enea atunci cînd acesta decide sa paraseasca cetatea punica si pe regina Dido. în evenimentele care îl opun pe Enea lui Turnus, regele rutulilor, Seres­tus se distinge în calitate de comandant al taberei troiene în absenta lui Enea si lupta alaturi de acesta împotriva rutulilor care îi asediasera pe troieni. întîmplarile sale sînt paralele cu cele ale lui Sergestus (vezi).

Sergestus (lat. Sergestus, -i). Erou troian, unul dintre camarazii lui Enea, împartasind cu acesta vicisitudinile descrise în Eneida.

SETH

Aflat la comanda unei corabii troiene, ur­meaza flota lui Enea, de care este însa izolat în timpul unei furtuni ce dezmem­breaza formatia navala. Va reusi totusi sa i se alature din nou lui Enea în Cartagina. îl regasim apoi printre protagonistii jocu­rilor funebre în onoarea lui Anhise, unde participa la regata. Unele dintre actiunile sale coincid cu cele ale lui Serestus (vezi).

Serifos (gr. lepiepog, -ou; lat. Seriphus, -i). Insula din Marea Egee, în arhipelagul Cicla-delor, mentionata în mitologie ca locul unde s-a împotmolit, adusa de valuri, lada în care Acrisios îi închisese pe Danae si pe micul ei fiu, Perseu; potrivit mitului, aici a fost crescut Perseu; mai tîrziu, el i-a transformat în pietre pe locuitorii insulei, folosindu-se de capul Meduzei. Pentru de­talii vezi Perseu.

Serus (lat. Serus, -i). în lumea romana, personificarea momentului care vine prea tîrziu, a ocaziei asteptate ce pare sa se iveasca întotdeauna tardiv.

Servius Tullius (lat. Servius Tullius, -i). Al saptelea rege al Romei mentionat de traditie (578-535 î.Hr.), Servius Tullius este un personaj a carui existenta istorica reala nu ridica semne de întrebare, chiar daca se mentin dubii în ceea ce priveste origi­nea lui (romana sau etrusca), identificarea lui cu Mastarna (vezi) si unele dintre fap­tele ce i-au fost atribuite. Se pune în spe­cial întrebarea daca Servius Tullius a fost un suveran latin care s-a instalat pe tronul Romei întrerupînd o perioada de domina­tie etrusca, sau a fost un etrusc, identifi­cabil cu Mastarna. Traditia îl considera autorul constitutiei ce-i poarta numele, Serviana, si care continea importante des­chideri spre plebe (socotite de unii istorici doar anticipari literare ale unor inovatii mai bine documentate din secolul urma­tor) ; numele sau era legat si de largirea granitelor Romei, care a fost înconjurata cu un zid de aparare (cunoscutele Mura Serviane, asupra atribuirii lor acestui rege existînd însa dubii).

Legenda spune ca Servius Tullius era fiul unei sclave a sotiei lui Tarquinius Priscus, Tanaquil, care, înzestrata cu darul clar-viziunii, i-a asigurat o educatie temeinica la curte, prevazîndu-i destinul stralucit, într-adevar, un lucru miraculos s-a întîm-

plat pe cînd era copil: în timp ce dormea, capul lui a început sa emane straluciri ca de foc. Tot lui Tanaquil îi datora si urcarea pe tron, la care aspirau fiii precedentului rege, Ancus Martius.

Daca o femeie i-a facilitat ascensiunea la tronul Romei, alta femeie i-a provocat, potrivit unei traditii, sfîrsitul: ambitiile fiicei sale Tullia, care se casatorise cu Tar­quinius Superbus, au dus la precipitarea evenimentelor. O traditie macabra susti­nea ca Tullia nu s-a multumit doar sa-si ucida tatal, ci a trecut chiar cu carul peste trupul lui, pe drumul care de la acea nefe­ricita întîmplare s-a numit Vicus sceleratus.

► Prezente în literatura antica. Faptele sale sînt amintite de Livius (1.39 si urm.) si Dionysos din Halicarnas (4.1 si urm.).

Seteea (gr. lexaia, -ag). Eroina troiana luata prizoniera de greci la sfîrsitul razbo­iului troian si îmbarcata pe una din cora­biile lor spre a fi dusa în Grecia, împreuna cu alte femei troiene. în timpul calatoriei, o furtuna a aruncat corabiile pe care se aflau Seteea si celelalte femei pe coastele Italiei meridionale, în locul unde avea sa apara mai tîrziu colonia greceasca Sibaris. Aici, prizonierele troiene, incitate de Seteea si îngrozite de perspectiva de a deveni scla­vele sotiilor legitime ale soldatilor greci, au hotarît sa dea foc vaselor. Grecii au pedepsit-o pe Seteea pentru instigarea la incendierea flotei, crucificînd-o. Legenda, care pentru Seteea este relatata de Lico-fron, cunoaste o oarecare raspîndire si pre­zinta diverse protagoniste, uneori acestea fiind Astiohe si Medicasta, fiicele troianu­lui Laomedon. Tema femeilor care incen­diaza flota apare, cu usoare diferente, si în Eneida, unde instigatoarea la incen­diere este batrîna Beroe, iar femeile nu sînt prizonierele soldatilor greci învingatori, ci troienele care l-au însotit pe Enea în fuga din cetatea distrusa a Troiei, istovite de nesfîrsitele peregrinari pe mare (vezi Beroe si Corabie).

Seth. Divinitate egipteana cunoscuta în Grecia sub numele Tifon si identificata cu acesta. în textul lui Plutarh despre Isis si Osiris identificarea este totala. într-ade­var, în traditia egipteana Seth prezinta caractere similare sau apropiate celor ale lui Tifon: în legenda lui Osiris (vezi), Seth

SETHLANS

este fratele malefic, care uzurpa tronul si îl ucide pe Osiris, taindu-1 în bucati si arun-cîndu-1 în apele Nilului. La fel cum Tifon este înfrînt în cele din urma de Zeus, si Seth trebuie sa cedeze în fata lui Horus (vezi).

Sethlans. Divinitate etrusca analoaga zeu­lui grec Hefaistos si celui roman Vulcan. Aruncator de fulgere, Sethlans este cunos­cut din documentatia iconografica furni­zata de unele oglinzi etrusce, unde, spre deosebire de respectivele divinitati greaca si romana, este reprezentat ca un barbat tînar si fara barba.

Sextilis (lat. Sextilis, -is). A sasea luna a anului la romani, rebotezata ulterior în onoarea lui Augustus chiar cu numele aces­tuia, de la care provine modernul „august". August era a sasea luna dintr-un an ce începea în martie si era initial împartit în zece luni.

Sferos (gr. Icpoupog, -ou). Vizitiul carului lui Pelops, numit în timpul vietii Cila iar dupa moarte, devenit erou, Sferos. Se spu­nea ca de la el si-ar fi luat numele insula Sferia, din apropierea Trezenei.

Sfinxul (gr. I<p("rt> -YYOC \ lat- Sphinx, -gis). Figura feminina monstruoasa, considerata fiica lui Ortros si a Himerei, sau a lui Tifon si a Echidnei, sau a lui Tifon si a Himerei. Numita „sugrumatoarea", aceasta crea­tura traia pe muntele Ficos, lînga Teba, de unde si-a facut aparitia în destinele ceta­tii, pîna cînd a fost învinsa de Oedip. Exis­tau numeroase versiuni ale motivului pentru care Sfinxul teroriza cetatea Tebei, propunîndu-le trecatorilor teribila sa ghi­citoare si ucigîndu-i pe cei ce nu stiau sa dea raspunsul exact: se spunea ca fusese trimis din Etiopia la cererea lui Laios; sau de catre Dionysos, care voia sa pedepseasca astfel cetatea ce refuza sa-1 venereze. Exis­tau si opinii potrivit carora acesta venea din infern si se nascuse din împreunarea Echidnei cu fiul ei, cîinele Ortros.

De pe o coloana din piata Tebei (sau de pe o stînca din apropierea cetatii) el le propunea trecatorilor ghicitoarea sa aflata de la muze, si îi ucidea pe toti, pentru ca nici unul nu reusea sa gaseasca raspunsul corect; dar cînd i-a pus întrebarea lui Oedip, acesta a stiut sa raspunda, si atunci Sfinxul

s-a aruncat de pe coloana (sau de pe stînca), iar Oedip 1-a strapuns cu lancea, omorîn-du-1 (pentru detalii referitoare la ghicitoa­rea Sfinxului vezi Oedip).

La intrarea sa în mitologia clasica, si în special în ciclul teban al suveranilor Lab-dacizi amintit aici, Sfinxul avea deja în spate o lunga istorie: originar din Egipt, unde constituia o imagine a Faraonului (iar cel din Gizeh reprezinta Sfinxul prin antonomaza), mitul sau s-a raspîndit în Fenicia, în Siria si în lumea miceniana. în Grecia epocii arhaice el apare ca un mon­stru terifiant, adesea rapitor de copii; ulterior asuma valoare apotropaica, ceea ce explica prezenta sa în arta funerara. Un fapt singular este acela ca, dupa tre­cerea sa prin arta clasica, Sfinxul devine pentru poetii tragici „fecioara înteleapta" si se transforma în mesager al justitiei divine.

Imaginea Sfinxului, raspîndita în Egip­tul antic, revine în lumea greaca într-o versiune usor diferita. în timp ce Sfinxul egiptean este o leoaica fara aripi, repre­zentata de obicei tolanita, cu partea supe­rioara a corpului antropomorfa, Sfinxul grecesc este o leoaica înaripata, cu piept si cap de femeie. în arta arhaica greaca apar uneori si Sfincsi masculi, cu barba.

► Prezente în literatura antica. Hesiod (Teo-gonia, 326 si urm.) aminteste genealogia Sfinxului, reevocata apoi frecvent de poetii tragici în legatura cu mitul lui Oedip (în special de Sofocle, Oedip rege, si Euripide, Fenicienele). Este mentionat de mitografi (Apollodor, Biblioteca, 3.5.8; Hyginus, Fabule, 67) si de istorici (Diodor din Sicilia, 4.63; Pausanias, 9.26.2 si urm.), în literatura latina s-a bucurat de o popularitate redusa: nu-1 amintesc nici Ovidiu, nici Vergiliu; apare în schimb la Seneca, în Oedip.

► Prezente în literatura moderna. în litera­tura occidentala, prezenta Sfinxului este legata de reluarile mitului lui Oedip (vezi, pentru prezenta în literatura a acestui subiect). Sfinxul apare în operele lui Joseph Peladan (Oedip si Sfinxul), H. von Hofmannsthal (Oedip si Sfinxul), A. von Platen (Oedip romantic), J. Cocteau (Ma­sina infernala) si Miklos Hunbay (Sfinxul).

► Iconografie. Prezent deja în cultura figu­rativa minoica si miceniana, unde este clar legat de precedente asiatice, Sfinxul revine

SIBILA

frecvent ca element decorativ în ceramica si reliefurile din perioada orientalizanta (epoca arhaica), iar ulterior, prin carac­terul sau de divinitate infernala, în arta funerara greaca si apoi în cea romana. în aceasta calitate apare si în reprezentarile etrusce; de asemenea, arta ornamentatiei exploateaza constant valoarea sa de sim­bol al enigmei. Un monument aparte îl con­stituie imensul Sfinx al naxilor din Delos, a carui destinatie precisa nu se cunoaste, presupunîndu-se totusi o conexiune cu un context funerar. Sfinxul apare si în nume­roase reprezentari (de obicei pe vase) legate de mitul lui Oedip.

Sibaris (gr. lupocpig, -ewg sau -iSog; lat. Sybaris, -is).l) Erou frigian, tatal unei ti­nere pe nume Halia, care, împreunîndu-se cu o creatura monstruoasa într-un crîng sacru al Artemisei, a devenit stramoasa populatiei ofiogenilor, „fiii sarpelui", fai­mosi în Antichitate datorita priceperii lor de a vindeca muscaturile de serpi prin inter­mediul practicilor magice si incantatiilor.

► Prezente în literatura antica. Mitul este relatat de Aelianus, De natura animalium, 12.35.

2) Erou troian, camarad al lui Enea. A fost ucis de Turnus.

► Prezente în literatura antica. Vergiliu, Eneida, 12.363.

3) Creatura monstruoasa numita si Lamia. Traia într-o pestera de pe muntele Cirfîs din Crisa, în Focida, la granita cu Locrida. Monstrul a fost ucis, iar în locul unde a murit a aparut un izvor caruia i s-a dat numele Sibaris. Legenda, permitînd asocierea izvorului si cu numele cetatii Sibaris din Magna Grecia, a generat tra­ditia potrivit careia aceasta cetate a fost întemeiata de locrieni.

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit într-un pasaj din Nicandru (citat de Antoninus Liberales, Transformationes, 8; vezi si Alcioneu, 2).

4) Zeu sau erou eponim al cetatii Siba­ris, venerat în Magna Grecia. Era repre­zentat cu aspect juvenil, iar potrivit unei traditii consemnate de Pausanias, figura lui aparea într-o pictura din Temesa, legata de un mit local al lui Polites (pentru care vezi Polites, 2).

Sibila (gr. IipuXXa, -ag; lat. Sibylla, -ae). Nume cu etimologie obscura, indicînd

preotesele dedicate cultului lui Apollo, înzestrate cu darul profetiei si interprete ale oracolelor zeului. Provenea de la prima dintre ele, care potrivit traditiei era fiica lui Dardanos si a Neseei. Unele izvoare mentioneaza patru Sibile, altele (Varro) zece: Persica, Libyca, Delphica, Cimmeria, Eritrea, Samia, Cumana, Helespontica, Phrygia, Tiburtina. Platon aminteste una singura; însumînd diversele traditii, se ajunge la 17 nume de Sibile. Trei erau localizate în Italia: Cimmeria, Tiburtina si Cumana, aceasta din urma identifica­bila probabil cu prima. Cea mai faimoasa dintre ele era Sibila Cumana, careia îi erau atribuite diferite nume: Herofile, „draga Herei"; Demos, Femonoe, Deifobe, Demo-file, Amalteea.

într-un mit relatat de Ovidiu (Meta­morfoze, 14.132 si urm.), Sibila Cumana povesteste ca, iubita de Apollo care încerca zadarnic sa o cucereasca, i-a cerut zeului, în schimbul dragostei sale, sa-i dea atîtia ani de viata cîte fire de nisip erau într-o gramajoara. Dorinta i-a fost îndeplinita, dar Sibila uitase sa ceara si tinerete ves­nica, astfel ca a ajuns atît de batrîna, încît a trebuit sa fie tinuta într-un fel de vas, de unde le dadea un singur raspuns tuturor celor care îi solicitau profetiile : ca vrea sa moara (Petroniu, Satyricon, 48.8).

Cu caracteristici diferite, Sibila Cumana apare si în Eneida. Numind-o Deifobe, Ver­giliu povesteste ca Enea s-a dus la ea sa-i ceara sfatul înaintea calatoriei lui în lumea de dincolo (vezi Enea). Se spunea ca aceasta ar fi venit în Italia din Orient; era considerata preoteasa a lui Apollo Smin-teus. Locul în care traia, unde 1-a primit si pe Enea - celebra pestera a Sibilei din Cumae, vizibila si astazi — corespunde per­fect descrierii facute de Vergiliu.

Potrivit traditiei (Dionysos din Halicar-nas, 4.62), Sibila Cumana i-a oferit spre vînzare regelui Tarquinius sase carti con-tinînd oracolele sibiline (vezi Sibiline, Car­tile). Pretul cerut parîndu-i-se prea mare, Tarquinius le-a refuzat; femeia a ars atunci una dintre carti si a plecat. S-a întors mai tîrziu la rege reînnoindu-si oferta, dar cerînd pentru cele cinci carti ramase ace­lasi pret. Din nou, regele nu s-a aratat interesat sa le cumpere, iar femeia a mai ars doua carti. Cînd a venit însa a treia oara, cu cele trei carti ramase pe care le

SIBILINE, CĂRŢILE

oferea tot la pretul initial, Tarquinius a început sa banuiasca adevarata valoare a acelor scrieri si a cerut sfatul augurilor. Acestia, deplîngînd pierderea celor trei carti arse, i-au recomandat sa le cumpere imediat pe cele ramase. Nu este clar, din povestirea lui Dionysos si a celorlalti scrii­tori care au relatat episodul cu foarte mici diferente, daca misterioasa femeie era Sibila Cumana în persoana (izvoarele vor­besc de o batrîna; numele Sibila poate in­dica atît o batrîna, cît si o tînara fecioara). Nu stim nici daca regele respectiv era Tar­quinius Priscus sau Tarquinius Superbus, confundati între ei din motive evidente de omonimie. Este sigur însa ca acele carti contineau profetii foarte vechi, si nu e lip­sit de interes faptul ca în relatarile antice ele erau legate de numele unui suveran de origine etrusca, Tarquinius, confirmînd tra­ditia care considera arta profetica apana­jul etruscilor; elementul etrusc joaca aici rolul de intermediar între Roma si religia greaca.

► Prezente în literatura antica. Pausanias, 10.12.5; Cicero, De natura deorum, 3.5; Livius, 38.45.3; Vergiliu, Bucolicele, 4 si Eneida, 6 ; Ovidiu, Metamorfoze, 14. Potri­vit diferitelor izvoare antice, Sibila era un nume propriu foarte raspîndit înca din tim­puri stravechi, prima sa mentionare fiindu-i atribuita lui Heraclit.

► Prezente în literatura moderna si contem­porana. Persistenta personajului Sibilei în lumea occidentala este atestata nu numai de raspîndirea termenului „sibilic", cu refe­rire la ambiguitatea raspunsurilor Sibilelor antice, si de utilizarea curenta a termenu­lui „sibila" cu sensul de prezicatoare, ci si de unele opere literare care se revendica explicit de la figura Sibilei: de la Sibila lui A. Grazzini la Sibila lui A. Sikelianos, pîna la evocarea personajului în culegerea de versuri Sibila Cumana a lui K. Weiss. Cele­bra profetie atribuita de Vergiliu Sibilei cu privire la sosirea unei noi epoci de aur (redeunt Saturnia regna) o data cu nas­terea unui misterios puer {Egloge, 4.4 si urm.), interpretata în cheie crestina si cu adaugarea diverselor interpolari ebraice, i-a asigurat Sibilei un loc în literatura si arta crestina.

Sibiline, Cartile. Culegere de profetii si maxime oraculare în limba greaca, adu­nate, potrivit unei traditii legendare, în

sase carti. Conform relatarii lui Dionysos din Halicarnas (4.62), o batrîna necunos­cuta îi oferise spre vînzare cele sase carti regelui Romei Tarquinius Superbus, sau, într-o versiune diferita, lui Tarquinius Priscus; dar pentru ca regele nu-i acor­dase atentia meritata, si din cauza pre­tului mare cerut, aceasta a aruncat una dintre carti în foc, revenind mai tîrziu si cerînd acelasi pret nu pentru sase, ci doar pentru cinci carti. Scena s-a repetat pîna

cînd au mai ramas trei carti, pe care^ în

sfîrsit, regele a decis sa le cumpere (pentru mai multe detalii vezi Sibile) ; puse la ada­post în templul lui Iupiter Optimus Maxi-mus de pe Capitoliu, acestea le-au fost încredintate asa-numitilor duoviri sacris faciundis, doi sacerdoti care aveau misiu­nea de a le consulta si de a face cunoscut raspunsul lor de fiecare data cînd erau solicitati de senat. Pe masura trecerii timpului, acestor carti li s-a acordat o im­portanta tot mai mare, daca e sa ne gîndim la faptul ca de la doi sacerdoti însarcinati cu examinarea si conservarea lor s-a ajuns ulterior la cincisprezece, quindecemviri sacris faciundis. Erau consultate pentru cazurile de introducere a unor culte noi (de exemplu cel al lui Apollo, admis oficial la Roma în 433 î.Hr. pentru învingerea unei epidemii), ridicarea de temple etc. Considerate sacre si consultate în momen­tele cele mai dramatice si mai nesigure din istoria republicii, Cartile Sibiline au ars în incendiul de pe Capitoliu din anul 83 î.Hr., dar au fost repede înlocuite, nu fara aventuroase si complicate cautari în teritoriul grecesc si în Asia Mica; din motive politice, ele au suferit modificari si interpretari, mai ales în epoca imperiala, în timpul careia au continuat sa exercite o puternica influenta, pîna cînd au fost defi--nitiv distruse de focul lui Stilicho. Respec­tul sacru cu care erau înconjurate chiar si la sfîrsitul secolului al IV-lea d.Hr. este dovedit de convingerea, exprimata de Ruti-lius Namatianus si larg împartasita, ca prin distrugerea lor Stilicho nu a elimi­nat doar niste texte considerate sacre din cele mai vechi timpuri, ci a subminat în­sesi bazele posibilitatii de supravietuire a Imperiului.

Siboe (gr. IiPotj, -f|g). Numele uneia dintre fiicele Niobei. A fost ucisa de Artemis o

SIGILLARIA

data cu fratii si surorile ei (vezi Niobe pentru detalii).

Sicanus (gr. Iixavot, -ou ; lat. Sicanus, -i). Erou eponim al populatiei sicanilor din Sicilia. Era considerat fiul lui Briareu, fra­tele Etnei si tatal lui Antifates si al lui Polifem - înrudiri stabilite de mitografi pe baza plasarii în Sicilia a episoadelor din Odiseea care aveau drept protagonisti ciclopii si pe Polifem. Potrivit lui Servius, Sicanus era fratele lui Italus.

Sicelus (gr. IixeXog, -ou; lat. Sicelus, -l). Erou eponim al populatiei siculilor. Origi­nar din Roma, Sicelus este alungat de aici si se refugiaza la Morges (vezi), regele eno-trilor, care îi da o parte din propriul regat si împarte cu el tronul. Populatiile peste care a domnit au luat de la el numele de siculi. Ulterior siculii au fost alungati din Italia de enotri si opici, ajungînd în Sicilia, unde au acostat dupa o serie de aventuri, traversînd strâmtoarea Messina pe plute împinse de curenti; aici i-au respins pe sicani în partea vestica a insulei, ocupînd restul teritoriului si dînd Siciliei numele propriului lor rege. Versiunile diferite furni­zate de izvoarele antice în legatura cu cele mai vechi faze ale popularii Siciliei fac destul de contradictorie si confuza si poves­tea lui Sicelus, numit uneori Siculus si considerat cînd fiul, cînd fratele lui Italus (vezi), deci înrudit cu Sicanus (vezi), cînd fiul lui Poseidon, cînd rege al ausonilor, cînd, în fine, suveran al ligurilor. ► Prezente în literatura antica. Sinteza cea mai completa a diferitelor versiuni ale mitului lui Sicelus este oferita de Dionysos din Halicarnas (1.22). Descendenta lui Sice­lus din Poseidon este amintita de Solinus (5.7); alte referiri la genealogia lui Sicelus apar la Isidor (Orig., 14.6.32).

Siceu (gr. luxeuc;, -ewg; lat. Syceus, -ei). Numele unuia dintre titani. Atunci cînd mama sa, Geea, a fost urmarita de Zeus, care, înfuriat, voia sa o trasneasca, Siceu a salvat-o facînd sa rasara un smochin. Geea s-a ascuns printre frunzele copacului, scapînd de mînia regelui zeilor. Mitul ex­plica vechea credinta potrivit careia smo­chinul nu este lovit de fulger (Athenaios, 3.68b).

Sicinnos (gr. Iixivvoc, -ou). Personaj de ori­gine probabil cretana, potrivit unei traditii

considerat inventatorul unui tip special de dans al satirilor numit Sicinnios, atri­buit de alte izvoare unei nimfe din Frigia, Sicinnis.

Sicion (gr. Iixuuiv, -wvog; lat. Sicyon, -onis). Erou eponim al cetatii Sicion, despre care traditia sustine ca ar fi fost înteme­iata nu de Sicion însusi, ci de Egialeu. Era considerat fiul lui Maraton si fratele lui Corintos sau fiul lui Metion (nepotul lui Erehteu, legendarul rege al Atenei) si nepotul lui Dedal. S-a casatorit cu Zeuxipe si a avut o fiica pe nume Htonofile.

Side (gr. IiS-n, -tis ; lat. Sida, Side, -ae sau -es). Cetate de pe coasta Pamfiliei, cunos­cuta în Antichitate ca unul dintre princi­palele centre ale cultului Atenei. Zeita avea aici un sanctuar si era venerata ca ocroti­toare a cetatii; pe monedele locale aparea tinînd în mîna o rodie (ctlSt]), emblema Sidei.

Sidero (gr. IiS-npw, -oug). A doua sotie a lui Salmoneu si mama vitrega a lui Tiro. A fost ucisa de Pelias, fiul lui Tiro.

► Prezente în literatura antica. Mitul sau este amintit de Apollodor (Biblioteca, 1.9.8).

Sifnos (gr. Ii<pvog, -ou). Insula din Marea Egee. îsi datora fabuloasele bogatii nume­roaselor mine de aur si de argint existente aici. Potrivit traditiei, locuitorii sai au fost nimiciti de un potop trimis de Apollo, mî-niat pentru ca acestia nu-i aratau veneratia cuvenita si nu-i aduceau jertfe. în reali­tate, sifnienii au fost deosebit de generosi în aceasta privinta, aducînd daruri pre­tioase la sanctuarul lui Apollo din Delfi; cladirea tezaurului unde erau tinute aceste ofrande, înfrumusetata de o splendida deco-ratiune sculpturala, exista si astazi.

Sigeion (gr. YCyeiov, -ou; lat. Sigeum, -i). Promontoriu din nord-vestul Troadei, cele­bru în poezia epica greaca prin plasarea aici de catre Homer a taberei si a flotei grecilor în timpul asediului Troiei.

Sigillaria (lat. Sigillaria, -orum). Sarba­tori religioase care se celebrau la Roma în fiecare an în luna decembrie. îsi datorau numele unui obicei practicat cu aceasta ocazie, cînd oamenii îsi daruiau mici sta­tuete din argila, ceara sau ghips (numite sigilla), care, potrivit unor interpretari,

SIHEU

reprezentau niste substituti ai victimelor umane sacrificate în trecutul mai înde­partat în aceeasi împrejurare.

Siheu, vezi Acerbas.

Silen (gr. IiXtivo^, -ou; lat. Silenus, -i). în mitologia greco-latina, silenii sînt niste fiinte foarte asemanatoare satirilor si uneori greu de deosebit de acestia (vezi Satiri), reprezentati cu urechi ascutite, par cret, nas cîrn, coarne în frunte si o coada lunga de cal sau de capra. Ca si satirii, faceau parte din cortegiul lui Dio-nysos si erau prezenti la culesul viilor, la libatii, iar uneori erau autorii unor agre­siuni fata de zeite precum Hera sau Iris. Unul dintre ei, numit Silen, dobîndeste în traditie trasaturi precise si personalitate distincta, spre deosebire de restul silenilor si satirilor, indicati de obicei ca fiinte nedi­ferentiate, mai mult în grup decît indi­vidual. Silenul prin excelenta, care apare constant alaturi de Dionysos, era potrivit traditiei cel care 1-a crescut si 1-a educat pe zeu, Paposilenos. Era considerat, ca si ceilalti satiri, fiul lui Hermes; exista si o versiune ce-1 prezinta drept fiul lui Pan si al unei nimfe, sau al lui Pan si al Geei, Pamîntul. în calitate de însotitor al lui Dionysos, era socotit, ca si acesta, originar din Nisa. Caracteristicile sale fizice nu erau diferite de cele ale celorlalti satiri sau sileni. Batrîn si jovial, era reprezentat de obicei cu un burduf plin cu vin, beat si abia tinîndu-se pe picioare, mai des calare pe un magar sau sprijinit de alti satiri, iubitor, ca si semenii sai, de muzica, vin, somn si placeri. în afara de a fi fost edu­catorul lui Dionysos, a jucat un rol si în alte episoade mitice: a participat la lupta zeilor împotriva gigantilor si 1-a ucis pe Encelad; alaturi de Marsias si Olimpos, este amintit ca inventator al flautului, fiind considerat si creatorul unui dans ce-i poarta numele si care i-a adus apelativul „dansa­torul" ; a fost îmbatat de regele Midas (Ovi-diu, Metamorfoze, 11.90 si urm.) si prins de doi pastori carora le-a spus povesti din mitologie (Vergiliu, Egloge, 6). Pe lînga trasaturile proprii satirilor, avea si capa­citatea de a prevedea viitorul: cînd se îm­bata si adormea, muritorii îl puteau sili sa profeteasca, înconjurîndu-1 si legîndu-1 cu ghirlande de flori. Pentru alte detalii vezi Satiri.

► Iconografie. Rolul de educator al lui Dionysos si întelepciunea care îi era în mod obisnuit atribuita au condus în ico­nografie la apropierea lui Silen de Socrate, posibila de altfel si datorita urîteniei lui Socrate; portretele sale si cele ale lui Socrate care ni s-au pastrat sînt foarte ase­manatoare. Fresca pictata în Vila Miste­relor de la Pompei ni-1 înfatiseaza cu o figura ce sugereaza noblete si inspiratie, în alte parti, în sculptura si în ceramica, Silen apare si ca un batrîn beat si adesea cu trasaturile deecrise la început. O inscrip­tie de pe celebrul Vas Frantois permite identificarea lui Silen, reprezentat alaturi de alte doua personaje care îl captureaza, Oreios si Therytas.

Silentium (lat. Silentium, -ii). Divinitate alegorica romana, personificare a tacerii. Reprezentarea sa obisnuita era aceea a unei figuri masculine cu un deget la buze. Pentru o divinitate feminina similara vezi si Muta sau Mutea. Tacerea era legata în mitologie si de povestea lui Narcis, care era venerat ca „erou al tacerii" (vezi Narcis).

Sileu (gr. luXeug, -ewq; lat. Syleus, -ei). Fiul lui Poseidon si fratele lui Diceos, „cel drept", era un podgorean care traia pe mun­tele Pelion, în Tesalia, terorizînd regiunea cu violentele sale: îi obliga pe toti treca­torii sa se opreasca la el si sa-i lucreze via, iar la sfîrsit îi ucidea. într-o zi a aparut acolo si Heracle, aflat pe atunci în slujba Omfalei (vezi). Trimis la Sileu special pentru a-1 pedepsi, Heracle a intrat în slujba lui si, în loc sa lucreze via, a smuls-o toata din radacini, iar pe Sileu 1-a ucis cu o lovi­tura de sapa. Gazduit apoi de Diceos, s-a îndragostit de fiica lui Sileu, care fusese crescuta de unchiul ei, si a luat-o de sotie. Aceasta a murit însa de disperare, dupa ce Heracle lipsise de acasa mai multa vreme. La întoarcere, disperat la rîndul lui si cuprins de remuscari, a vrut sa sfîrseasca si el pe rugul pregatit pentru sotia sa.

► Prezente în literatura antica. Mitului lui Sileu îi era dedicata o drama satirica a lui Euripide, pierduta. Faptele personajului sînt amintite de Apollodor (Biblioteca, 2.6.3), Diodor din Sicilia (4.31) si Conon (Narrationes, 17).

Silicernium. Termen latinesc indicînd un banchet cu caracter religios, organizat de obicei în onoarea manilor, într-un context funerar.

SIMPOZION

Silis (gr. luXACg, -(Soc.). Nimfa iubita de Apollo, de la care a avut un fiu numit • Zeuxipos.

Silos (gr. IiAXof, -ou). Nepot al lui Nestor, regele Pilosului, si tatal lui Alcmeon. Cînd Heraclizii au invadat Peloponesul, Silos s-a mutat în Atica, unde vor ramîne si ur­masii sai. Fiul lui era considerat stramo­sul nobilei familii ateniene a Alcmeonizilor.

Silvanus (lat. Silvanus, -i). Zeu latin al padurilor si al cîmpurilor, ocrotitor al codri­lor si al plantatiilor de arbori. Era legat în special de padurile naturale, dar si de arborii plantati si cultivati de om, mai ales de cei care desparteau cîmpurile unele de altele. Legatura sa cu arborii este subli­niata de imaginile care îl reprezinta spriji­nind un trunchi, de obicei de chiparos.

Protectia lui Silvanus se extinde si asupra turmelor, carora se credea ca le asigura fertilitatea; avea si puterea de a tine lupii departe de cirezile de vite. Deseori Silvanus este identificat cu alte divinitati agreste precum Pan, Faunus, Inuus si Egipan ; nu­mele sau apare la scriitorii latini si cu forma de plural, indicînd în general toate divinitatile padurilor si cîmpurilor (vezi Ovidiu, Metamorfoze, 1.193). Zeul Silva­nus, reprezentat ca un barbat în vîrsta, are si un corespondent feminin, Pomona.

Atribute. Este reprezentat de obicei sub înfatisarea unui batrîn, deseori tinînd un trunchi de copac.

Raspîndirea cultului.. Ritualuri în onoarea lui Silvanus sînt atestate la populatiile ita­lice si la Roma. I se aduceau drept ofranda ciorchini de struguri, spice de grîu, lapte, carne, vin si porci. Caracterul sau era la origine întru cîtva sinistru, nelinistitor si periculos: oamenii cautau sa-1 îmbuneze în special atunci cînd, pentru a cîstiga noi spatii pentru culturile agricole, invadau padurile, terenurile necultivate si natura salbatica. Persistenta unei derivari de la numele lui Silvanus în desemnarea diver­selor tipuri de spiridusi si divinitati ale padurii atesta faptul ca mitul sau a supra­vietuit vreme îndelungata într-un mare numar de traditii populare.

Prezente în literatura antica. Vergiliu, Eneida, 8; Horatiu, Epode, 2; Cicero, De natura deorum, 2. La Cato (De agricultura, 83) numele Silvanus apare ca epitet al lui Marte.

Silvia (lat. Silvia, -ae). 1) Rhea Silvia, mama lui Romulus si Remus. Pentru de­talii vezi Romulus.

2) Fiica lui Tirus, starostele pastorilor regelui Latinus. Este amintit de Vergiliu în Eneida.

Silvius (lat. Silvius, -i). Fiul lui Enea si al Laviniei sau fiul lui Ascaniu; potrivit unei traditii, îsi datora numele faptului ca se nascuse într-o padure (Dionysos din Hali-carnas, 1.70 ; Vergiliu, Eneida, 6.760-767 ; Livius, 1.3). De la el, toti suveranii Albei Longa si-au luat cognomenul Silvius.

Sime (gr. lujin, -ne;). Fiica lui Ialisos si sotia lui Glaucos, care a dat numele ei micii insule - astazi Simi - situate între Rodos si peninsula Cnidos. Sime a fost iubita si de Poseidon, de la care a avut un fiu, Htonios.

Simois (gr. Iijioeic, -evxog; lat. Simois, -entis). Zeu fluvial, legat de cursul de apa omonim din Troada. Era fiul lui Oceanos si al lui Tethys si avea doua fiice: Astiohe si Hieromnene.

Simplegade (gr. luuirATiYaSec, -wv; lat. Symplegades, -um). Doua insulite stîn-coase situate la iesirea din Bosforul trac, numite si Cianee sau Planctae. Potrivit legendei, prezenta deja în Odiseea si re­luata, printre altii, de Apollonios din Rodos (Argonauticele, 4.860 si urm.), aceste insule erau mobile si, apropiindu-se si ciocnindu-se una de alta, distrugeau ambarcatiile care încercau sa treaca printre ele. Printre vic­time s-au numarat chiar si porumbitele care îi aduceau ambrozia lui Zeus. Sim-plegadele au devenit fixe numai dupa ce corabia Argo a trecut cu bine de ele.

Simpozion (gr. o-op.7r6oHov, -ou; lat. sym-posion si symposium, -ii). Termenul, cu sensul propriu de „a bea împreuna", indica în Grecia o reuniune serala a unui grup de prieteni cu ocazia unei sarbatori religi­oase, a unui concurs sportiv sau de poezie, a aniversarii unui eveniment petrecut în viata cetatii; diferit de Banchet (vezi), care îl preceda în programul serii, se desfasura înca din epoca arhaica dupa o serie de re­guli destul de bine definite. De obicei sim­pozionul începea, dupa terminarea cinei, cu o serie de acte care îi confirmau carac­terul religios : se facea o libatie pentru zei,

SINECIA

se cînta un pean, erau pregatite coroane de flori, ramuri si fructe pentru partici­panti ; se amesteca vinul cu apa în pro­portii variabile (predomina apa), într-un mare crater central din care paharnicii umpleau cupele invitatilor; o noua libatie oferita zeilor încheia simpozionul. Dintre cei prezenti era ales un conducator al sim­pozionului, caruia îi revenea sarcina de a stabili ce forme de divertisment urmau sa înveseleasca petrecerea si cîte cupe tre­buia sa bea fiecare participant. Faptul de a bea nu era un scop în sine în desfasura­rea simpozionului si nu constituia singura forma de petrecere a timpului aici, ci repre­zenta doar un fundal pentru activitati multiple : conversatie, deseori pe teme sta­bilite, jocuri, interpretarea de poezii (în astfel de împrejurari au fost compuse si recitate numeroase compozitii din lirica greaca arhaica). Simpozionul oferea clasei conducatoare ocazia de a discuta subiecte politice si în acelasi timp de a-i instrui si educa pe tineri, prezenti adesea la aceste reuniuni. Multe dintre aspectele caracte­ristice simpozionului atenian sînt ilustrate de dialogul platonic Symposion, chiar daca la cel descris de Platon participa niste per­sonaje de exceptie care îl scot din rîndul simpozioanelor obisnuite; aspectele pro-priu-zis ludice (placerea de a bea, specta­colele de dans si pantomima, prestatiile flautistilor care acompaniau diverse mo­mente ale acestor reprezentatii) se regasesc într-un mare numar de imagini oferite de pictura pe vase din Atica si în general de cea a Greciei arhaice.

Traditia simpozionului s-a transferat si în lumea romana, unde a cunoscut o larga raspîndire, în special la clasele superioare si mai cu seama în epoca imperiala. La Roma conducatorul simpozionului era numit rex convivii, termen ce pastreaza o legatura originara cu sfera religioasa (ne gîndim la definitia termenului rex utilizat pentru indicarea functiilor sacerdotale im­portante, cum este de pilda cazul lui Rex sacrificulus : vezi).

Mitologia transfera simpozionul în lu­mea zeilor si îi prezinta frecvent pe olim-pieni bînd împreuna; paharnicul lor este Ganimede, precedat în aceasta functie de Hebe, zeita tineretii.

Sinecia (gr. toc Iuvoi>aa). Sarbatori religioase grecesti care se celebrau în fie­care an la Atena, în ziua 16 a lunii Heca-tombeon (iulie-august), în onoarea zeitei Atena. Instituite, potrivit traditiei, de Tezeu însusi, aveau drept scop comemorarea sine-cismului (gr. synoikismos, de la synoikeo, „a coabita, a trai împreuna" — n.t.) atic, adica unificarea diverselor comunitati ale Aticii într-un singur oras-stat, dorita si realizata de Tezeu. în cursul sarbatorii li se aduceau jertfe lui Zeus si Atenei, venerati cu epitetele Fratrios si Fratria; ulterior s-au adaugat sacrificii în onoarea zeitei Eirene, Pacea.

Sinis (gr. Eivig, -iSot; lat. Sinis sau Sinnis, -is). Fiul lui Polipemon („cel care prapadeste multe lucruri"), Pemon sau Poseidon, si a! Sileei („cea care jefuieste"), la rîndul ei fiica lui Corintos. Era un tîlhar ce tinea sub teroare istmul Corint si în special drumul spre Cenchreai, unul din cele doua porturi ale Corintului. Jefuia calatorii, apoi îi ucidea legîndu-i de vîrfu-rile a doi pini care, destinzîndu-se, îi sfî-siau pe nefericiti. A murit în acelasi fel, ucis de Tezeu. Se vorbea si despre o fiica a lui Sinis, Perigune, care, urmarita de Te­zeu, a reusit sa scape de el cerînd ajutorul plantelor din propria gradina. Tezeu s-a casatorit mai tîrziu cu ea, familiei lor fiindu-le consacrate plantele invocate de Perigune, în special sparanghelul.

► Epitete. îndoitorul de brazi; tîlharul.

► Prezente în literatura antica. Bachilide, 18.20 ; Apollodor, 3.16.2 ; Pausanias, 2.1.3 ; Plutarh, Tezeu, 8; Diodor din Sicilia, 59.3.

Sinon (gr. Zivwv, -u>vo£ ; lat. Sinon, -onis). Fiul lui Esimos sau al Sisif, nepot al lui Autolicos si var cu Ulise, alaturi de care a participat la razboiul troian. A avut un rol de prim-plan în evenimentele ce au condus la caderea Troiei: s-a lasat dinadins cap­turat de troieni si, o data prins, a reusit sa-i convinga sa introduca în cetate faimosul cal de lemn construit de greci, pretinzînd ca acesta era un dar al asediatorilor, în semn de reconciliere si ispasire. Troienii l-au crezut si au adus calul în cetate; la miezul noptii însa, acelasi Sinon a deschis usa secreta din pîntecele calului, dîndu-le drumul grecilor ascunsi înauntru si mar-cînd astfel începutul cuceririi cetatii.

SINUCIDERE

► Prezente în literatura antica. Vergiliu, Eneida, 2 ; Apollodor, Epitome, 5.15 si 19 ; Hyginus, Fabule, 108; Licofron, Alexan­dra, 344.

Sinope (gr. Iivwirn, -tic)- Eroina eponima a orasului Sinope de la Marea Neagra, care potrivit altei legende îsi datora numele amazoanei Sanape. Fiica a zeului fluvial Asopos, dupa alte izvoare a lui Ares si a Eginei, a fost iubita de Apollo, care a rapit-o, a dus-o în Asia Mica si a avut cu ea un fiu, Siros, stramos al sirienilor stabi­liti în aceasta regiune. Un alt mit o pre­zinta ca obiect al avansurilor amoroase ale lui Zeus, care, atras de frumusetea ei, i-a jurat ca îi va îndeplini orice dorinta. Sinope a raspuns atunci ca doreste sa ramîna fe­cioara, iar Zeus a trebuit sa-i satisfaca pre­tentia pentru a nu-si încalca juramîntul.

► Prezente în literatura antica. Mitul Sinopei este relatat de Diodor din Sicilia (4.72) si Apollonios din Rodos {Argonauticele, 2.496).

Sinucidere. Este epilogul multor episoade mitologice, prin care protagonistii ies din scena renuntînd la viata: din disperare, dar si de rusine, din imposibilitatea de a-si mai juca rolul impus de soarta. Sinuci­derile se înfaptuiesc prin cele mai diverse metode: protagonistii îsi pun capat vietii cu ajutorul armelor, se arunca în mare, se otravesc, îsi dau foc sau se spînzura. La sinucidere pot recurge deopotriva barbati si femei; în afara de muritori, acest pas extrem îl fac uneori si semizeii, eroii carora le este destinat dupa moarte un loc privi­legiat în Insula Fericitilor, dar care nu din acest motiv se leapada de suferintele vietii. Daca o însiruire a tuturor cazurilor de suicid mentionate de mitologie este evident imposibila, în Fabulele sale mitograful latin Hyginus încearca cel putin sa alcatuiasca o lista a cazurilor celor mai faimoase : „Egeu, fiul lui Neptun, s-a aruncat în marea nu­mita dupa el Egee. Evenos, fiul lui Heracle, s-a aruncat în rîul numit astazi Chrisorroas. Aiax Telamonianul s-a sinucis pentru ca nu dobîndise armele lui Ahile. Licurg, fiul lui Drias, s-a sinucis cuprins de nebunie. Macareu, fiul Eol, s-a sinucis din cauza Canacei, sotia si sora sa. Meneceu, tatal Iocastei, s-a aruncat de pe zidurile Tebei din pricina unei ciume. Nisos, fiul lui Marte, s-a sinucis pentru ca si-a pierdut firul de

par de care depindea soarta lui. Climenos, fiul lui Scheneu, regele Arcadiei, s-a sinu­cis din cauza incestului comis cu fiica sa. Ciniras, fiul lui Pafos, rege asirienilor, din pricina incestului cu fiica sa Smirna. He­racle, fiul lui Iupiter, s-a aruncat în flacari. Adrast si Hiponoos, fiul sau, s-au aruncat în foc din cauza unui oracol al lui Apollo. Piramos din Babilonia s-a sinucis din dra­goste pentru Tisbe. Oedip, fiul lui Laios, s-a sinucis din pricina mamei sale Iocasta, dupa ce si-a luat vederea". Dupa ce a însi­ruit sinuciderile care au drept protagonisti barbati, Hyginus compileaza o lista de fe­mei ce si-au pus, la rîndul lor, capat vietii: „Hecuba, fiica lui Ciseu sau a lui Dimas si sotia lui Priam, s-a aruncat în mare [...]. Ino, fiica lui Cadmos, s-a aruncat în mare împreuna cu fiul ei Melicertes. Anticleea, fiica lui Autolicos, mama lui Ulise, s-a sinu­cis din cauza unei vesti neadevarate despre Ulise. Stenebeea, fiica lui Iobates si sotia lui Pretos, si-a luat viata din dragoste pen­tru Belerofon. Evadne, fiica lui Filacos, din pricina mortii sotului ei Capaneu, care cazuse la Teba, s-a aruncat pe rugul lui aprins. Etra, fiica lui Piteu, s-a sinucis din cauza mortii propriului fiu. Deianira, fiica lui Oeneu, si-a pus capat vietii din pricina sotului ei Hercule, pentru ca, amagita de Nesus, i-a trimis o tunica în care acesta a fost cuprins de arsuri. Laodamia, fiica lui Acastos, de dorul sotului ei, Protesilaos. Hipodamia, fiica lui Enomaos, sotia lui Pelops, pentru ca la îndemnul ei fusese ucis Chrisipos. Nereea, fiica lui Autolicos, din cauza mortii fiului ei, Hipotoos. Alcesta, fiica lui Pelias, s-a dus la moarte în locul sotului ei Admetos. Iliona, fiica lui Priam, din pricina mortii alor sai. Temisto, fiica lui Hipseu, din cauza lui Ino [...]. Erigone, fiica lui Icarios, s-a spînzurat din pricina mortii tatalui sau. Fedra, fiica lui Minos, s-a spînzurat din dragoste pentru fiul ei vitreg Hipolit. Filis s-a spînzurat din cauza lui Demofon, fiul lui Tezeu. Canace, fiica lui Eol, s-a sinucis din dragoste pentru fratele ei Macareu. Biblis, fiica lui Miletos, s-a sinucis din dragoste pentru fratele ei Caunos. Calipso, fiica lui Atlas, s-a sinucis din dragoste pentru Ulise. Dido, fiica lui Belos, s-a sinucis din dragoste pentru Enea. Iocasta, fiica lui Meneceu, s-a sinucis din cauza mortii fiilor ei si a propriului incest.

SIPILOS

Antigona, fiica lui Oedip, din pricina înmor-mîntarii fratelui ei Polinice [...]" (Hyginus, Fabule, 142 si 143). Din aceasta însiruire, monotona si înfioratoare în acelasi timp, reies cîteva caracteristici comune cazurilor de sinucidere din mitologia clasica: bar­batii îsi iau viata îndeosebi din motive de onoare, incapabili sa suporte povara rusi­nii care îi striveste. Printre cauzele sinu­ciderii lor apar însa si nebunia si, fireste, dragostea, paterna sau conjugala. în cazul femeilor predomina clar sinuciderile din dragoste. Din interminabila lista propusa de Hyginus se evidentiaza - fiind alese de mari poeti drept subiecte ale operelor lor majore - cazurile de sinucidere a Didonei, a Antigonei, a Alcestei, a lui Oedip; de asemenea, prin tragica unire a destinelor protagonistilor, se distinge povestea lui Piramos si a Tisbei (pentru detalii vezi rubricile respective).

Sipilos (gr. KiTuXog, -ou). Lant muntos din Lidia, în Asia Mica, unde potrivit traditiei locuiau nimfele. Se spune ca aici ar fi fost transformata Niobe în stînca (vezi Niobe).

Siproites (gr. Iinpoirns, -ou; lat. Siproi-tes, -is). Personaj cretan, protagonist al unui mit de metamorfoza amintit de Anto-ninus Liberales. A fost transformat în femeie pentru ca a vazut-o pe zeita Arte-mis scaldîndu-se. Povestea lui este asema­natoare cu aceea a prezicatorului Tiresias, care, vazînd si el ceea ce ochiului omenesc nu-i era îngaduit sa vada (în cazul lui era vorba de zeita Atena), a fost, ca si Siproi­tes, transformat în femeie (pentru detalii vezi Tiresias).

Siracuza (gr. lupaxoucrai, -wv ; lat. Syra-cusae, -arum). în legatura cu întemeierea cetatii siciliene, una din cele mai înflori­toare colonii grecesti din Apus, au aparut numeroase legende. Se spunea ca fondato­rul coloniei, Arhias, unul dintre Heraclizi, originar din Corint, s-a dus înainte de ple­care sa consulte oracolul din Delfi, dupa cum era obiceiul: tot atunci venise la sanc­tuar si Miscelos, fondatorul Crotonei. Ora­colul i-a întrebat ce prefera: bogatia sau sanatatea? Arhias a ales-o pe prima si a fost îndrumat spre Siracuza, care avea sa devina, într-adevar, una dintre cele mai prospere cetati din Sicilia; celalalt a pre-

ferat sanatatea, iar Crotona a ajuns celebra pentru clima sa deosebit de salubra (Stra-bon, 6.269-270). Un alt mit referitor la întemeierea cetatii povesteste despre dra­gostea lui Arhias pentru Acteon, un frumos tînar pe care Arhias 1-a ucis din greseala, provocînd un lant de nenorociri (sinuci­derea tatalui lui Acteon, izbucnirea unei epidemii) în urma carora a parasit Corin­tul, îndreptîndu-se spre alte meleaguri (pentru detalii vezi Melisos). La Siracuza, Arhias a fost ucis de favoritul sau, Telefos, care îl însotise în calitate de comandant al vasului (Plutarh, Amatorius, 2.12). Potri­vit unor izvoare, înca de la întemeierea cetatii colonistilor corintieni li s-au ala­turat cîtiva greci originari din alte zone : este mentionat în special un Iamid, mem­bru al unei celebre familii de preoti ai cultu­lui lui Zeus, din Olimpia. Aceasta legenda ar explica originea unuia dintre cele mai influente culte din Siracuza, cel al lui Zeus Olyrnpios, care avea un templu important pe o colina din mijlocul cîmpiei Anapos. Legatura Iamizilor cu Olimpia explica, poate, si mitul Aretusei si al lui Alfeu (vezi Alfeu pentru detalii). Arhias a murit lasînd în urma doua fiice: Ortigia si Siracuza.

Sirene (gr. leip-nveg, -wv; lat. Sirenes, -urrî). Numele (cu etimon discutabil: semiticul sir, „cîntec magic", sau creipioc;, „incandes­cent") legendarelor creaturi marine al caror cîntec fascina pe oricine îl auzea. Nimfe ale marii, acestea erau considerate uneori fiicele lui Forcus, alteori ale lui Aheloos si ale Steropei; în alte versiuni apar drept fiicele Terpsihorei, Melpomenei sau Calio-pei, datorita virtutilor lor muzicale care le apropiau de muze; în sfîrsit, alte traditii le considera fiicele Pamîntului, Geea. Nu­mele si numarul lor variaza si ele în izvoare: unele mentioneaza doua, numite Aglaofeme si Telxiepia, în timp ce în altele apar trei: Pisinoe, Aglaope si Telxiepia sau Partenope, Ligeea si Leucosia.

Se credea ca locuiesc pe o insula din Marea Mediterana, plasata de Homer în apropierea coastelor sud-vestice ale Italiei, între Eea si stînca Scilei; poetii latini o situau în schimb lînga coastele Campaniei.

Sirenele sînt legate de doua episoade mitologice celebre. Atunci cînd Ulise a ajuns, pe mare, în apropierea insulei lor,

SIRENE

sirenele au încercat din rasputeri sa-i atraga pe el si pe însotitorii lui cu cîntecul lor; Ulise le înfundase însa cu ceara ure­chile matelotilor, ca sa nu auda, iar el s-a legat de catargul mare al corabiei, ca sa nu se poata misca : au ramas asa pîna cînd au iesit din zona în care cîntecul sirenelor putea fi auzit.

Sirenele sînt prezente si în povestea argo­nautilor. Printre eroii si personajele mitice care faceau parte din echipajul corabiei Argo se afla si Orfeu: cînd au vazut cora­bia apropiindu-se, sirenele si-au început cîntecul, dar au fost lesne depasite de arta lui Orfeu ; pentru ca le fusese ursit sa tra­iasca numai atîta vreme cît nimeni nu putea trece de ele fara sa fie miscat de muzica lor, acestea, învinse, s-au aruncat în mare, unde au fost transformate în stînci.

Alte traditii legau sirenele de lumea de dincolo si de regina infernului, Persefona : aveau misiunea de a fermeca prin cîntecul lor sufletele mortilor — ale tuturor mor­tilor, nu numai ale marinarilor - si de a le aduce în fata Persefonei, îndulcindu-le cu muzica lor momentul trecerii pe tarîmul celalalt. Se mai spunea ca ele plîng sufle­tele mortilor si pe regina Hadesului, Per­sefona ; imaginea lor este prezenta din timpuri stravechi în arta funerara.

Trebuie mentionat ca unele detalii din povestea sirenelor le apropie pe acestea de erinii si de harpii. Ele sînt legate în multe privinte de tema artei si a dragostei (numele lor se traduc prin „cea cu voce splendida", „cea care seduce", „cea care încînta"; potrivit lui Hesiod, ele traiesc pe insula Antemoessa, „înflorita"), dar în ace­lasi timp alte aspecte fac din sirene figuri nelinistitoare si sinistre : în Odiseea, plaja pe care cînta spre a-1 seduce pe Ulise este plina de oase ale mortilor si de trupuri umane în putrefactie; ele cer sacrificii omenesti; sînt nascute, cum se spunea si despre erinii, din picaturile de sînge ale zeului Aheloos; sînt reprezentate uneori ca niste pasari cu bust de femeie si cu gheare puternice, aspect ce le apropie de harpii. In fine, uneori sînt înfatisate cu barba, în versiune masculina.

Epitete. Aheloide (ca fiice ale lui Aheloos).

Atribute. Sirenele sînt reprezentate de obi­cei ca niste fiinte înaripate, cu trup juma­tate omenesc, jumatate de pasare, uneori

cu gheare. ^T i unele cazuri partea inferioara a corpului este înlocuita cu un ou; nu rareori sînt înfatisate cu barba. Icono­grafia nu permite întotdeauna distingerea cu certitudine absoluta a sirenelor de Harpii (vezi). Doar începînd cu traditia me­dievala sirenele sînt reprezentate cu coada de peste.

Raspîndirea cultului. O sirena numita Partenope era venerata la Napoli. Un cult intens al sirenelor în general era practicat, se pare, într-o localitate de lînga Sorrento amintita de Strabon, 1.22 si 5.247.

Prezente în literatura antica. Cea mai cunoscuta povestire mitica referitoare la sirene este cea din Odiseea, 12; legenda sirenelor si a argonautilor apare la Apollo-nios din Rodos, 4. Alte povesti despre sirene sînt consemnate de Hyginus, Fabule, 141. Ovidiu, Metamorfoze, 5.551 si urm.; Ver-giliu, Eneida, 5.

Prezente în literatura moderna si contem­porana. Marturiile literare postclasice referitoare la sirene reflecta transforma­rea suferita de acestea în traditie si icono­grafie: asa cum o demonstreaza indirect tratatul De monstris din secolul al Vl-lea, sirenele se transforma treptat în creaturi monstruoase cu aspect uman de la juma­tate în sus si de peste în partea inferioara, în aceasta versiune, desi nu mai au nimic din vechea fiinta mitologica, îi pastreaza numele si devin un subiect iconografic foarte frecvent începînd în special din epoca romanica, în timpul careia ajung sa simbolizeze, în cheie crestina, structura dubla a naturii umane, în care binele si raul sînt deopotriva prezente. Este posibil ca la transformarea iconografica a figurii sirenei sa fi contribuit si iconografia unei alte fiinte din mitologia clasica, tritonul, în versiunea sa feminina. în literatura, rezultatul cel mai notabil al unei astfel de transformari îl constituie basmul lui Andersen dedicat Micii Sirene si dorintei sale de a deveni în întregime o fiinta umana, ca sa poata trai alaturi de cel iubit (personajul, reprodus într-o statuie din bronz, a devenit simbolul orasului Copen­haga). De asemenea, în Doctor Faustus de Th. Mann, Sirena este iubita protagonis­tului. O poveste deosebita este, în sfîrsit, Lighea de G. Tomasi di Lampedusa, unde se vorbeste despre dragostea dintre un ele­nist si o sirena.

Iconografie. Sirenele apar frecvent ca ele­ment decorativ în ceramica, în special în

SIRIA

cea orientalizanta. Sînt deseori prezente si în arta funerara clasica. Se asista la o evolutie treptata în iconografia tipului, care conduce la prevalenta caracterelor umane si feminine. în afara de ceramica, scena cu Ulise si sirenele apare în mozaicuri (de la Dougga la Bardo, Tunis) si pe sarcofage.

Siria (gr. lupta, -ag; lat. Syria, -ae). Im­portanta divinitate feminina a Orientului Apropiat, înrudita cu Magna Mater. Era venerata de greci sub numele Derceto sau Atargatis, iar cultul ei, raspîndit initial în Fenicia si Siria, s-a extins si în provin­ciile romane orientale ale imperiului, fiind intens practicat în garnizoanele de aici. Figura sa îngloba functii diverse: la ori­gine era probabil o zeita a fecunditatii si a pamîntului, dar si o divinitate legata de mediul marin (corpul sau, omenesc în par­tea superioara, se termina cu o coada de peste) si în acelasi timp protectoarea vietii civilizate si organizate, a statului, a legi­lor si a stirpei regale. Identificata cu Hera, a fost asimilata ulterior si altor divinitati, în special - în epoca romana - Minervei, Cybelei si Lunii. în lumea elenistica era venerata uneori în cadrul unei triade, îm­preuna cu Zeus si Simios. Pentru un mit referitor la ea si care o leaga de Afrodita vezi si Derceto.

► Atribute. Era reprezentata pe un tron sustinut de lei, sfincsi sau tritoni, tinînd în mîini un sceptru si un fus, simbol al sortii: pe cap avea o coroana în forma de cetate cu turnuri, înconjurata de nimbul specific divinitatilor astrale. Uneori tinea în mîna si oglinda Venerei si purta cin-gatoarea acesteia. în unele cazuri apare cu un val pe cap si tinînd în mîna spice, iar cîteodata în reprezentarile sale figureaza si luna în crestere. Cu coada de peste era reprezentata în sanctuarul din Ascalon.

► Raspîndirea cultului. Venerata initial în numeroase orase din Siria, se bucura de o mare popularitate în special la Hierapolis, unde reprezenta a doua zeitate a unei triade divine, si la Heliopolis. Pornind din aceste centre, cultul a cunoscut ulte­rior o larga raspîndire, mai ales în epoca romana.

Prezente în literatura antica. Este amintita de Apuleius în Magarul de aur, în Lucius sau magarul, atribuita lui Lucian, si într-un mic tratat intitulat Zeita Siria, al aceluiasi Lucian.

Siriace, divinitati. Multe dintre divini­tatile semitice venerate în Siria din cele mai vechi timpuri au continuat sa benefi­cieze de un' cult raspîndit si în perioada greco-romana. Unele dintre ele, îndeosebi cele venerate în forma umana, au fost apoi identificate, fie si numai cu aproximatie, cu divinitati grecesti si romane (este, de pilda, cazul zeitei Siria, vezi). De la divi­nitatile corespunzatoare din lumea clasica le-au fost transferate îmbracamintea si unele atribute, pastrînd si elemente - a caror prezenta poate fi dedusa în ico­nografie, uneori chiar si din cîteva mici detalii - ce constituie un indiciu al unor credinte mult mai vechi. Astfel, zeul Bel este identificat cu Zeus, zeita Aliat cu Atena, iar Ergal i-ar putea fi suprapus lui Heracle. Anumite epitete si atribute ale romanului Iupiter (Dolichenus, Heliopoli-tanus, Damascenus) trebuie legate de cultul lui Ba'al, Stapînul suprem în Siria. Unele mituri, cum sînt cele ale lui Adonis, Atargatis, Belos, si unele credinte si obi­ceiuri religioase, de pilda prostitutia sacra sau credintele astrologice, s-au raspîndit în lumea clasica pornind de la radacini siriace. Trecerea cultelor siriace în religia si în mitologia greco-romana s-a produs înca din epoci foarte îndepartate, dar s-a manifestat masiv la nivel de cult în special în perioada imperiala romana; mai ales în timpul domniei lui Septimius Severus, armata, sclavii de origine orientala si ne­gustorii au constituit un important vehicul de transmitere si raspîndire a cultelor orientale.

Sirinx (gr. lupiTt, -ŢŢog; lat. Syrinx, -ingis). Numele unei nimfe din Arcadia, iubita de Pan. Ca sa scape de el, aceasta s-a aruncat în apele rîului Ladon si, la rugamintile ei, a fost transformata în trestie. Din tulpina ei Pan a creat naiul (Ovidiu, Metamorfoze, 1.691 si urm.). Vezi si Flaut.

Siris (gr. lîpic, -i&oq; lat. Siris, -is). Una dintre nereide sau, potrivit altor versiuni, fiica regelui Morges al Siciliei si eponima cetatii Siris din Magna Grecia; unele izvoare o prezinta drept prima sotie a lui Metapontos, sau a lui Metabus, întemeie­torul cetatii Metapontos. La cîtva timp dupa casatorie, Metapontos a îndepartat-o

SISIF

din cetate, trimitînd-o sa traiasca în locul care i-a luat numele, Siris, iar el s-a casa­torit cu Arne, fiica lui Eol, ai carei fii i-a adoptat: Beotos si Eol. Instigati de mama lor, acestia au ucis-o pe Siris. In legenda lui Siris sînt implicate, în functie de ver­siuni, diverse personaje prin prezenta carora se încerca explicarea originii unor cetati din Magna Grecia si justificarea raporturilor dintre ele.

► Prezente în literatura antica. Siris trebuie sa se fi numarat printre protagonistii unei piese pierdute a lui Euripide, Melanipe prizoniera, despre al carei continut sîntem informati doar în linii mari si la care se refera probabil Hyginus. Pentru alte de­talii vezi Metapontos.

Sirius. Steaua principala din constelatia Cîinelui. Se credea ca trebuie îmbunata prin sacrificii, pentru a evita posibilele sale influente malefice. Vezi si Constelatii.

Sirna (gr. Zupva, -t]q ; lat. Syrna, -ae). Pro­tagonista a unei legende relatate de Ste-phanos din Bizant, Sirna era fiica regelui Cariei, Dametos. într-o zi, printr-o nefe­ricita întîmplare, a alunecat de pe un aco­peris si a cazut. Gata sa moara, a fost salvata de Podalirios (vezi), care a reusit sa o vindece si, drept rasplata, a primit-o de sotie.

Sirona. Divinitate feminina venerata în spatiul celtic. Era asociata de obicei cu o divinitate masculina identificata cu Apollo. Este cunoscuta cu precadere din marturii epigrafice (dedicatii provenind în special din Galia, Noricum, Retia, dar si din Roma).

Siros (gr. Zupoc;, -ou). Erou mentionat în mitologia greaca drept stramos al populatiei sirienilor din Asia Mica. Era considerat cînd fiul Sinopei (vezi) si al lui Apollo, cînd al lui Agenor si al Telefasei, si fratele lui Cadmos si al lui Phoenix. I se atribuiau, printre altele, descoperirea aritmeticii si formularea doctrinei transmigratiei sufle­telor - metempsihoza.

Sisif (gr. Iicru(pog, -ou; lat. Sisyphus, -i). Fiul lui Eol si al Enaretei, indicat frecvent cu patronimul Eolidul. S-a casatorit cu Merope, una dintre fiicele lui Atlas (deci una dintre Pleiade); a avut cu ea mai

multi fii: Glaucos, Ornition sau Porfirion si altii. O versiune a mitului îl prezinta drept ginerele lui Autolicos si sotul Anti-cleei, de la care a devenit tatal lui Ulise (vezi Anticleea) ; în consecinta, Ulise este numit uneori Sisifidul.

Sisif traia la Efira, în istmul Corint (Iliada, 6.154-155), traditia considerîndu-1 fondatorul si regele acestei cetati. Ca suveran, a favorizat comertul si navigatia si a gasit modalitatea de a-si îmbogati si dezvolta cetatea, dar si-a atras mînia zei­lor din cauza sireteniei lui iesite din comun (Homer îl caracterizeaza drept „cel mai siret muritor") si a înclinatiei spre frauda, cu ajutorul carora a reusit sa însele pîna si Moartea. O legenda celebra povestea ca Sisif a reusit, nu ni se spune cum, sa puna în lanturi Moartea însasi, care venise sa-1 ia: din acel moment pe pamînt n-a mai murit nimeni, pîna cînd Ares a intervenit personal, eliberînd Moar­tea si dîndu-i-1 pe Sisif. Vicleanul erou a reusit s-o învinga însa pentru a doua oara : a cerut, ca ultima dorinta înainte de a coborî în infern, sa-si mai vada o data sotia, pe Merope, careia i-a poruncit sa nu mai aduca nici o jertfa zeilor lumii de din­colo, în cele din urma, Persefona, nemai-suportînd aceasta neasteptata lipsa de ofrande pe care o îndura de cînd Sisif se afla în infern, 1-a lasat sa plece.

O alta legenda, la fel de celebra, povestea despre conflictul dintre Sisif si Autolicos ; acesta din urma, tîlhar prin excelenta, putea transforma dupa bunul sau plac tot ce atin­gea si, la nevoie, putea sa faca invizibil orice obiect. Ducîndu-si la pascut turmele pe lînga pasunile unde se aflau si cele ale lui Sisif, nu a ezitat sa-si însuseasca, putin cîte putin, oile acestuia, fara ca Sisif sa-i poata dovedi vinovatia. siretenia lui Sisif 1-a biruit însa pîna la urma si pe cel mai mare dintre hoti: el a turnat plumb topit în copitele animalelor sale, în asa fel încît sa formeze fraza: „M-a furat Autolicos". Lasînd aceasta amprenta, oile furate îl denuntau automat pe vinovat. Autolicos a fost nevoit sa se declare învins în fata vicleniei lui Sisif. A consimtit chiar sa i-o dea de sotie pe fiica sa, Anticleea, casa­torie din care se va naste, potrivit acestei versiuni, cel mai siret dintre toti eroii: Ulise al lui Homer.

SISTRU

Desi a triumfat de doua ori asupra mortii, în cele din urma Sisif n-a mai putut împiedica soarta: a murit si el, batrîn, slabit de ani si incapabil sa mai opuna rezistenta Mortii, careia, vlaguit, i-a cedat, în Hades a primit o pedeapsa devenita proverbiala: doar cu ajutorul mîinilor si picioarelor trebuia sa împinga un bolovan pîna în vîrful unui munte; dar, de fiecare data cînd mai avea putin pîna în vîrf, pie­troiul îi scapa, rostogolindu-se la vale si obligîndu-1 sa ia de la capat vesnica truda, simbol al zadarnicei înversunari a omului împotriva propriului destin.

Raspîndirea cultului. Sisif era venerat în istmul Corint, unde era amintit ca înte­meietor al cetatii si initiator al jocurilor istmice: „pe plaja [...] exista un altar al lui Melicertes. Se spune ca acesta este locul unde a fost adus trupul copilului de un delfin; iar Sisif, gasindu-1 întins pe pa-mînt, 1-a înmormîntat în istm si în cinstea lui a întemeiat jocurile istmice" (Pausa-nias, 2.1.3). în istm îi fusese ridicata o statuie, poate în apropierea mormîntului sau, despre care putini stiau unde se afla (Pausanias, 2.2.2.), iar pe stînca Acro-corintului îi fusese închinat un altar (Strabon, 8.6.21).

Prezente în literatura antica. Sisif este mentionat în Iliada (6), Odiseea (11), precum si în Teogonia lui Hesiod; Eschil a scris o tragedie intitulata Sisif fugar; Sisif este numele unei drame satirice a lui Cri-tias. Povestea lui Sisif si a lui Autolicos este relatata de Hyginus în Fabule, 201. în lumea latina, Sisif apare în Eneida lui Vergiliu, la Horatiu si în Metamorfozele lui Ovidiu.

Prezente în literatura moderna si contem­porana. Sisif, cu truda lui, este prezent în Infernul lui Dante, devenind un personaj proverbial ce revine frecvent sub acest as­pect în literaturile occidentale. A. Camus a intitulat Mitul lui Sisif o reflectie filo­sofica pe tema sinuciderii.

Iconografie. Sisif este reprezentat în spe­cial în arta coloniilor grecesti apusene (ceramica, o metopa a Heraionului de la gurile Selei). Apare si în picturile de pe Esquilîn, din epoca romana.

Sistru (lat. sistrum, -i). Instrument muzi­cal construit din lame de metal prinse într-un cadru de forma ovala care, prin agi­tare, scotea sunete ca de clopotei. Specific

ritualurilor din cultul lui Isis, era utilizat de preotii zeitei, mai întîi în Egipt, apoi si în lumea romana.

Siton (gr. Ii^uiv, -wvot si -ovot; lat. Sithon, -onis). Rege al Traciei, fiul lui Poseidon sau, potrivit altor izvoare, al lui Ares, si sotul Anhiroei, de la care a avut doua fiice: Reteea si Palene. Conform unei versiuni a mitului, a murit lovit de tirsul lui Dionysos, care se îndragostise de Palene.

► Prezente în literatura anticii, Ovidiu îl men­tioneaza pe Siton facînd aluzie la faptul ca a fost transformat în femeie {Metamorfoze, 4.279). Pentru alte detalii vezi Palene, 2.

Sînge. în mitologia si în. religia clasica sîngele constituie o parte esentiala a sacrificiului catre zei: acestia agreeaza îndeosebi ofrandele de animale mari, cu sînge cald, iar varsarea sîngelui victimelor pe altar este momentul cel mai important al ritualului. Se spunea chiar ca la Di-dima, asezare din apropierea Miletului, pe coasta ionica, exista un altar ridicat din sîngele victimelor sacrificate, de buna seama împreuna cu alte ramasite ale aces­tora si cu cenusa (Pausanias, 503.11). Uci­derea de victime este practicata nu numai în sacrificiile care preceda un banchet sacru, ci si în doua împrejurari speciale: înainte de batalie, cînd uciderea victimei reprezinta o anticipare a sîngelui ce va fi varsat în lupta, si în riturile funerare, în cadrul carora pe rugul defunctului sînt jert­fite animale. Uneori, în ambele împreju­rari pot fi sacrificate si victime umane, înainte de plecarea în razboiul troian este cerut sacrificiul Ifigeniei (vezi), anulat doar prin interventia Artemisei; în context funerar - pe rugul înaltat pentru Patroclu, Ahile ucide mai multe oi si tauri, patru cai, doi cîini, dar si doisprezece prizonieri troieni {Iliada, 23.166-176).

Varsarea de sînge omenesc nu este ex­clusa de unele ritualuri religioase grecesti, iar mitologia pastreaza urme ale acestor practici, considerate însa de obicei barbare: în Colhida, zeitei Artemis Taurica, al carei cult a patruns si în Grecia o data cu mitul lui Oreste si al Ifigeniei, îi erau aduse jertfe umane {înlfigenia în Taurida, 1450 si urm., Euripide descrie un astfel de sacrificiu: un barbat înjunghiat pe altarul Artemisei Tauropolos). O evocare a sacrificiilor umane

SÎNGE

o constituie si ritualul flagelarii la care erau supusi tinerii spartani în sanctuarul Artemisei Ortia (vezi Initiere si Amfis-tenes) sau cel al tapului ispasitor (vezi Pharmakon).

Sîngele oferit zeilor infernali si varsat pentru comemorarea defunctilor trebuia sa se scurga direct în maruntaiele pamîn-tului. De aceea, ofrandele pentru sufletele mortilor erau aruncate într-o groapa (bothros), în asa fel încît acestia sa le poata primi, prin pamînt, direct în lumea infernala. în celebra scena a invocarii mortilor de catre Ulise, descrisa în cîntul 11 al Odiseii, aceste ofrande constau în lapte, miere, vin si apa, presarate cu faina de orz, peste care se sacrifica apoi o oaie neagra si un berbec. Sufletele mortilor sînt atrase de sîngele victimelor si, bîndu-1, îsi recapata amintirea vietii lor pamîntesti si îl pot vedea si recunoaste pe Ulise (vezi Nekyia).

Sîngele avea un rol important în cere­moniile de purificare. De regula, mitul ne prezinta eroi care, dupa ce s-au patat cu sîngele unei crime savîrsite, trebuie puri­ficati cu alt sînge. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Oreste, purificat la Delfi de catre Apollo prin sacrificarea unui porc, al carui sînge îl stropeste si îl purifica (Eschil, Eumenidele, 282 si urm.). în riturile miste-rice, în unele cazuri se prevedea purificarea mystului cu sîngele victimelor sacrificate (vezi, de pilda, Taurobolion). Ofranda pen­tru zei si instrument de purificare, sîngele poate fi si sursa de sanatate si de viata pentru muritori. El îi este indispensabil lui Asclepios pentru învierea mortilor: acesta primise de la zeita Atena sîngele scurs din vinele Meduzei si descoperise ca, în timp ce acela scurs din vinele de pe partea stînga era otravitor, cel din partea dreapta avea însusiri miraculoase, putînd reda viata muritorilor. Cu ajutorul acestui sînge, Asclepios a înviat mai multi eroi, pîna cînd Zeus, temîndu-se de tulburarea legilor firii pe care o provocau miracolele sale, 1-a trasnit.

Asocierea sîngelui cu vinul este foarte raspîndita, nu numai în ritualuri, ci si în mitologie; numeroase mituri referitoare la originea cultivarii vitei-de-vie sînt plasate pe un fond sîngeros : Icarios, de pilda, este ucis de supusii sai — pe care voia sa-i ini-

tieze în cultivarea acestei plante si carora le daduse sa bea vin -, convinsi ca regele încercase sa-i otraveasca; un alt caz este cel al legendei lui Licurg, unde cultivarea vitei-de-vie este asociata cu crima si nebu­nia (vezi Licurg, 1).

Sîngele este prezent în multe alte epi­soade mitologice. Unul dintre cele mai cunoscute este mitul lui Polidor (vezi), înmormîntat pe coastele Traciei: Enea, debarcat în regiune, pregateste un altar si taie cîteva mladite pentru a împodobi cu ele locul sacrificiului, cînd observa ca „din radacina rupta/A copacelului dintîi pe care/ îl smulg din glie, curge sînge,/ în picuri negri ce mînjesc pamîntul/ Cu smîrda" (Eneida, 3.27-29). Erau ramuri crescute din sulitele ce strapunsesera trupul nefe­ricitului erou. în mitologie sîngele are si capacitate de fecundare: cînd Cronos îi taie testiculele tatalui sau, sîngele scurs din rana lui Uranos cade pe Pamînt, dînd nastere eriniilor, gigantilor, nimfelor frasi­nilor si altor divinitati ale plantelor (Hesiod, Teogonia, 182 si urm.). Din pamîntul udat de sîngele lui Narcis rasare floarea care-i poarta numele (vezi Narcis); din sîngele Gorgonei ucise de Perseu iau nastere calul înaripat Pegas si Crisaor, „Omul cu spada de aur"; din sîngele Sidei, eroina care pentru a scapa de avansurile propriului tata se sinucide pe mormîntul mamei sale, se naste rodiul, ale carui fructe sînt pline de seminte de culoarea sîngelui. Un filtru de dragoste cu puteri magice este preparat de Deianira cu sîngele scurs din rana cen­taurului Nesus, ucis de Heracle: Nesus o convinsese ca lichidul avea puterea de a-i readuce dragostea eroului daca acesta ar fi încetat sa o iubeasca. încrezatoare, Deia­nira a preparat potiunea amestecînd poate în ea si sîngele Hidrei din Lerna. Dar, cînd a ajuns s-o foloseasca, Deianira a înteles ca fusese înselata : înmuind în sîngele lui Nesus haina pe care urma sa o îmbrace Heracle, în speranta ca-i va recîstiga iubi­rea, n-a facut decît sa-i provoace acestuia chinuri groaznice si, potrivit unei versiuni a mitului, chiar moartea (vezi Heracle). în sîngele veninos al Hidrei din Lerna îsi înmoaie Heracle sagetile ce provoaca ast­fel rani mortale. Sîngelui de taur i se atri­buiau însusiri aparte : legenda povesteste ca Eson, fratele vitreg al lui Pelias, s-a

SMARAGOS

sinucis bînd sînge de taur. Consumarea sîngelui de taur era si o modalitate de a stabili un fel de comuniune între toti cei care participau la ritual: se spune ca în fabuloasa Atlantida, suveranii celor zece circumscriptii ale insulei se reuneau pentru o ceremonie speciala, în cursul careia avea loc vînarea unui taur, sîngele animalului înjunghiat fiind apoi baut, într-un soi de comuniune rituala, de toti cei prezenti (Platon, Critias, 120a-b).

Smaragos (gr. IjiccpaŢoc;, -ou). Demon ma­lefic pe care grecii îl considerau respon­sabil pentru coacerea proasta si spargerea vaselor în cuptoare. Era implorat, împre­una cu la fel de suparatorii lui însotitori, Asbetos, Omodamos si Sabactes, înainte de arderea vaselor.

Smerdios (gr. rp.!pSio£, -ou). Fiu al lui Leucip si rege al Cariei, s-a stabilit în insula Naxos si a devenit regele acesteia în perioada în care Tezeu a abandonat-o aici pe Ariadna (pentru detalii vezi Tezeu si Ariadna).

Sminteus (gr. Ijjuv#eu£, -eu>£; lat. Smintheus, -eos sau -ei). Epitet al lui Apollo. Dupa unele opinii, termenul deriva de la numele cetatii Sminte din Troada; alta versiune îl leaga de grecescul ajn vtfoe;, „soarece", considerat un simbol al puteri­lor profetice, întrucît, fiind un animal sub­teran, intra în contact cu vaporii emanati de pamînt, care inspirau si profetiile preo-teselor zeului (vezi Delfi). Epitetul putea însemna si „ucigator de soareci". Se referea probabil la o divinitate pregreaca, fiindu-i aplicat ulterior lui Apollo. In onoarea lui Apollo Sminteus se celebrau în fiecare an sarbatori solemne în insula Rodos.

Smirna sau Mira, vezi Adonis si Ciniras.

Smochin. în mitologia greaca, numele smochinului provine din cel al unei fete, Sice (syke înseamna smochin), fiica lui Oxi-los si a Hamadriadei, stramosi ai întregii lumi vegetale. O legenda pe care ne-o poves­teste Athenaios spune ca smochinul s-a nascut din Pamîntul-Mama cînd un titan pe nume Siceu (înca o trimitere la numele smochinului), fugind de Zeus, i-a cerut ada­post; copacul a aparut în memoria acelei întîmplari. Potrivit unei alte legende gre-

cesti, smochinul i-a fost daruit lui Fitalos de catre Demetra, pentru ca eroul o gaz-duise cînd ea ratacea pe pamînt în cauta­rea fiicei sale, Persefona; Fitalos, la rîndul sau, 1-a facut cunoscut oamenilor (vezi Fitalos si Fitalizi).

Potrivit unor versiuni ale mitului, Per­sefona fusese rapita de Hades lînga un smochin salbatic. La greci, smochinul re­prezenta copacul sacru al lui Hermes si, mai ales, al lui Dionysos. si acestuia din urma i se atribuia meritul de a le fi daruit oamenilor smochinul; în amintirea aces­tui fapt, în cadrul cultului dionisiac de pe insula Naxos masca rituala a zeului era sculptata în lemn de smochin. Din lemn de smochin era si falusul ritual care îl simboliza pe Dionysos în cadrul sarbato­rilor numite Faloforia, unde era purtat în procesiune ca simbol al fertilitatii. De ase­menea, în cadrul sarbatorilor dionisiace se duceau în procesiune cosuri cu smo­chine ; de obicei, smochinele se numarau printre ofrandele oferite de cetatile afectate de epidemii pentru a obtine vindecarea. De semn opus este valoarea smochinului într-o anecdota despre personajul semi-legendar numit Timon mizantropul: de un smochin care crestea pe pamîntul sau, la Atena, obisnuiau sa se spînzure locuitorii cetatii (pentru detalii vezi Timon).

Un smochin apare si în mitul roman al lui Filotis (vezi); eroina, care se oferise de bunavoie ca prizoniera armatei latinilor ce asediau cetatea, a atîrnat de crengile unui smochin o luminita, semnal conven­tional indicînd ca în tabara era liniste si romanii puteau sa atace. Frunzele si ramurile de smochin se foloseau pentru construirea adaposturilor unde aveau loc banchetele femeilor cu ocazia sarbatorilor numite Nonele smochinului sau Nonele caprotine, celebrate, potrivit unor comen­tatori antici, pentru a comemora episodul anterior. în lumea romana, smochinul era si arborele sacru al întemeietorului ceta­tii, Romulus (vezi Smochinul Ruminal).

Smochinul Ruminal (lat. Ruminalis ficus). Numele cu care era indicat la Roma un smochin salbatic foarte batrîn, sub care, potrivit traditiei, pastorul Faustulus (vezi) îi gasise pe Romulus si Remus, ce fusesera abandonati si erau alaptati de lupoaica.

SOMNUL

Ruminalis deriva din rumen, termen ce indica mamelele animalelor. Potrivit altor traditii, copacul masca intrarea în pestera Lupercal (vezi Lupercal, pestera).

Soare, vezi Helios, Faeton, Sol. Soarta, vezi Destin si Moire.

Sodales. Termen latin cu sensul de „cama­rad, confrate", prin care erau indicati la Roma membrii sacerdotiilor minore. Prin­cipalii sodales erau fetialii, salienii, luper-cii, arvalii, titienses (legati de cultul zeului etrusc Mutinus Titinius sau de regele sabin Titus Tatius). în epoca imperiala o deosebita importanta au capatat Sodales Augustales, preotii cultului lui Augustus divinizat, reuniti într-un colegiu ce nu­mara 21 de membri. Ulterior au aparut si Sodales Hadrianales si Antoniniani. Vezi si Titii.

Sofax (gr. I6<pat, -axot). Fiul lui Heracle si al Tingei, care, casatorita cu Anteu, dupa uciderea lui de catre Heracle a devenit concubina acestuia din urma. Orasul Tan-ger a fost numit astfel de Sofax în onoarea mamei sale. Personajul este mentionat ca rege al Mauritaniei, urmat la tron de fiul sau Diodor.

► Prezente în literatura antica. Este amintit de Plutarh (Sertorius, 9).

Sol. Numele latinesc al Soarelui. Indica divinitatea corespunzatoare zeului grec Helios, cu toate miturile pe care traditia greaca i le atribuia (vezi Helios). Este posibil ca Helios sa se identifice în cea mai veche traditie latina cu Sol Indiges, caruia îi era dedicata o sarbatoare (la 9 august potrivit unor izvoare, la 11 decembrie potrivit altora) cu caracter agricol. într-o epoca ulterioara, si în special în perioada imperiala, se evidentiaza în schimb intro­ducerea cultului lui Sol Invictus, ale carui caracteristici se suprapun uneori partial celor ale zeului solar Mithra, divinitate de provenienta orientala. Un puternic susti­nator al cultului solar a fost împaratul Heliogabal, care nu numai ca era preot al acestui cult, dar se considera Soarele in­carnat. Preoteasa a Soarelui era si mama împaratului Aurelian. Cultul Soarelui a dobîndit în epoca imperiala o importanta centrala, devenind unul dintre principalele

culte ale imperiului, si a supravietuit pîna la aparitia crestinismului.

Solois (gr. ZoXoeig, -iSog). Tînar atenian care 1-a însotit pe Tezeu în expeditia cre-tana pentru înfrîngerea Minotaurului (vezi Tezeu si Minotaurul). în timpul cala­toriei de întoarcere s-a îndragostit de Antiope, o tînara aflata si ea pe corabia lui Tezeu, dar, respins de aceasta, dispe­rat, s-a sinucis aruncîndu-se într-un rîu, în timpul unei opriri a flotei. Tezeu a înte­meiat o cetate în onoarea lui si a numit Solois rîul unde se produsese tragedia.

► Prezente în literatura antica. Mitul este relatat de Plutarh (Tezeu, 26).

Somnul (gr. "Yirvog, -ou; lat. Somnus, -i). Numit de greci Hipnos, zeul ce personifica somnul era considerat fratele Mortii si fiul Noptii. Ca si Moartea, era reprezentat ca un tînar, de obicei adormit sau tinînd în mîna o torta gata sa cada, adesea înaripat, uneori cu aripi la tîmple. Se spunea ca lui îi datora Endimion capacitatea de a dormi etern, cu ochii deschisi. La ajutorul lui a apelat si Hera, atunci cînd a vrut sa-1 adoarma pe Zeus pentru a putea actiona nestingherita împotriva fiului sau Hera­cle : cînd s-a trezit, Zeus a vrut sa arunce Somnul în mare (Iliada, 14 si 15): daca nu a facut-o, a fost doar pentru a nu-i îndu­rera prea mult mama, Noaptea, temuta si respectata de Zeus. în alte mituri, Somnul intervine în lupta lui Heracle împotriva gigantilor, adormindu-1 pe Alcioneu si faci-litînd astfel victoria eroului (vezi Giganti). Potrivit lui Homer, Somnul traia în insula Lemnos împreuna cu Pasiteea, una dintre Charite, pe care i-o daduse de sotie Hera. Pentru splendida descriere a pesterii Som­nului de catre Ovidiu vezi Vise.

► Raspîndirea cultului. Pausanias consem­neaza prezenta unui important cult al Somnului în Trezena.

► Iconografie. Somnul apare frecvent în ceramica pictata, unde este reprezentat, alaturi de Moarte, transportînd trupurile eroilor eposului cazuti în lupta. Era re­produs si pe celebrul Cufar al lui Cipselos. Printre reprezentarile sale se numara si cele în care adoarme oamenii atingîndu-le fruntile cu o crenguta sau stropindu-i cu un lichid soporifer dintr-un corn, descriere prezenta si la Vergiliu (Eneida, 5.854).

SOPATROS

Sopatros (gr. luiitcxTpos, -ou). Erou caruia i se atribuia introducerea sacrificiilor sîn-geroase la Atena. Se spune ca acesta, pro­prietar al unui mic teren, abia apucase sa ofere zeilor roadele culese, cînd un taur s-a apropiat de altar si le-a mîncat. înfu­riat, Sopatros a ucis animalul cu un cutit; dar, caindu-se pentru gestul sau, a decis sa se autoexileze si s-a dus în Creta. La scurta vreme dupa aceea asupra Atenei s-a abatut o foamete cumplita, iar o solie ateniana a plecat în cautarea lui Sopatros, care, potrivit oracolului, era singurul ce putea pune capat flagelului. El a îndepli­nit atunci un complicat ritual expiator: pe acelasi altar unde ucisese taurul, în pre­zenta atenienilor si cu ajutorul mai multor tineri care au participat activ la ritual, a ucis un taur identic cu primul; carnea sa a fost taiata în bucati, fripta si mîncata de toti cei prezenti, iar pielea a fost umpluta cu paie, simulacrul taurului astfel obtinut fiind înjugat la plug. S-a înscenat apoi un proces cu scopul de a stabili vinovatul pentru uciderea animalului, dezbaterile sfîrsind prin a dovedi ca vinovat era cuti­tul, condamnat sa fie aruncat în mare. Foametea a încetat, o data ce taurul, sub forma de simulacru împaiat, fusese înviat simbolic, iar vinovatul, cutitul, fusese gasit si pedepsit. Urmasii lui Sopatros, Sopa-trizii, au continuat sa oficieze la Atena un ritual care evoca vechea legenda.

► Prezente In literatura antica. Legenda a fost transmisa de Teofrast, dar a ajuns la noi doar prin compilatii ulterioare.

Soracte (lat. Soracte sau Sauracte, -is). Munte din Etruria pe care se afla un oracol al lui Apollo. Preotii zeului, numiti Hirpi, practicau pirobatia, adica mergeau pe car­buni aprinsi. în literatura este mentionat în special de Horatiu (Ode, 1.9) si Pliniu (Naturalis historia, 7.19).

Soranus (lat. Soranus, -i). Divinitate de origine sabina identificata ulterior cu Apollo; avea un templu pe muntele Soracte.

Sortes, vezi Trie.

Sospita (lat. Sospita, -ae). Epitet al Iuno-nei; se traduce prin „salvatoarea". Zeita era venerata sub acest nume în Lanuvium si la Roma, unde cultul ei a fost introdus

în 338 î.Hr. Iuno Sospita avea ca atribute scutul, lancea, tunica dubla peste care purta o piele de capra, papuci cu vîrf ascutit.

Sostenes (gr. Itixrfl-lvTit, -ouq; lat. Sosthe-nes, -is). Geniu înaripat, legat de o traditie referitoare la mitul argonautilor. Cînd au vrut sa traverseze Bosforul, acestia au fost împiedicati de Amicos, salbaticul rege al bebricilor, în fata caruia, înspaimîntati, s-au retras. în timp ce se aflau la adapost într-o rada, a aparut o gigantica fiinta îna­ripata, Sostenes, care i-a încurajat si i-a ajutat sa-1 înfrînga pe Amicos. Argonautii i-au ridicat un mic templu, transformat în perioada constantiniana într-o capela închinata arhanghelului Mihail, datorita asemanarii acestuia cu geniul înaripat.

► Prezente în literatura antica. Legenda este relatata de izvoare tîrzii (Johannes Malalas).

► Iconografie. O reprezentare a lui Sostenes apare pe Chivotul Ficoroni, celebru reci­pient etrusc de bronz provenind din necro­polele de la Palestrina si pastrat la Roma, în muzeul din Vila Iulia.

Soter (gr. Twtr\p, -ripoc;). Termen grecesc cu sensul de „salvator". Este un epitet spe­cific diferitelor divinitati - în primul rînd lui Zeus - considerate capabile sa apere de pericole, sa salveze si sa ocroteasca în orice împrejurare. în afara de Asclepios si Apollo, era atribuit cîteodata si unor divi­nitati feminine, de pilda Artemis ori Per-sefona.

Soteria (gr. xa Iurrrjpia fiepa]). Sarbatori religioase grecesti celebrate în epoca elenis­tica, prin intermediul carora li se multumea zeilor pentru îndepartarea unei primejdii sau li se implora protectia pentru viitor. Termenul se aplica diferitelor aniversari, în diverse locuri din lumea elenistica, ajun-gîndu-se la celebrarea anuala a cincispre­zece asemenea sarbatori, legate la origine de un anumit eveniment istoric si per­petuate apoi de-a lungul generatiilor; de exemplu, la Delfi se desfasurau importante Soteria ce evocau victoria repurtata asu­pra galilor, care, condusi de Brennus, inva­dasera Grecia. Obiceiul sarbatorilor Soteria s-a extins si la perioada imperiala romana, cînd unii împarati comemorau în acest fel momentele nefaste pe care le depasisera.

SPOLIA OPIMA

Soteriologice, culte. Culte de factura în general misterica (vezi Mistere), vizînd aducerea initiatilor la starea de puritate menita sa le asigure bunavointa zeilor în viata aceasta sau mîntuirea în cea viitoare.

Sozon (gr. Iwtwv, -ovoe;). „Cel care sal­veaza". Este numele unei divinitati bine­voitoare din Asia Mica, al carei cult provine din Pisidia.

Sparta (gr. ZwcxpTTi, -r\q; lat. Sparta, -ae si Sparte, -es). Numita de greci Lacedemon (numele Sparta este utilizat îndeosebi de Homer si în textele poetice), cetatea pelopo-nesiaca, poate cea mai celebra din Grecia dupa Atena, este legata în mitologie de figura lui Menelaos, care, potrivit lui Homer, a trait si a domnit în Sparta împreuna cu Elena. Aici 1-a primit Menelaos pe Paris, cel care, prin rapirea Elenei, a provocat razboiul troian. Cetatea era cunoscuta si pentru unele culte marcante atestate aici în epoca istorica, de exemplu cel al Arte-misei Ortia si cel al Atenei Chalkioikos, ambele venerate în sanctuare importante (în primul se desfasura celebrul ritual al flagelarii tinerilor). Deosebit de influent era si cultul lui Apollo din Amicle. între principalele sarbatori religioase ale cetatii figurau Carneia si Hiacintia (vezi rubri­cile respective). Sînt atestate aici si cultul Dioscurilor, al Elenei, al Leucipidelor si al lui Heracle. în ansamblu însa, miturile de origine pur spartana sînt rare.

Sparti (gr. Z-naptoC, -wv; lat. Sparti, -orum). Termen cu sensul de „cei care au fost semanati". Este numele dat în traditia mitica oamenilor înarmati care s-au nas­cut din dintii balaurului ucis de Cadmos, semanati de acesta pe un cîmp. Potrivit unei traditii, acestia puteau fi recunoscuti datorita unui semn de pe corp, de forma unui vîrf de sageata sau de lance. Spartii s-au macelarit unii pe altii, cei cinci supra­vietuitori fiind considerati stramosii marilor familii tebane: Udeos, Htonios, Peloros, Hiperenor, Ehion.

► Prezente în literatura antica. Mitul spar­tilor este relatat de Stesihor, Ferecide, de Euripide în Fenicienele, precum si de Ovidiu si Hyginus.

Spectru si spirit, vezi Daimon si Fantoma.

Speranta (gr. 'EXitig, -iSoc;; lat. Spes, -ei). Personificarea sperantei era venerata ca divinitate în Grecia, dar mai ales la Roma. în traditia greaca, Speranta, Elpis, era le­gata de mitul Pandorei: se spune ca atunci cînd s-a dus pe pamînt, la Epimeteu, Pan­dora a deschis faimoasa cutie din care s-au împrastiat toate nenorocirile ce pot lovi specia umana, închizînd-o însa la loc înainte sa mai apuce sa iasa si Speranta : aceasta a ramas închisa în fundul cutiei (pentru detalii vezi Pandora).

La Roma, Sperantei îi erau dedicate mai multe edificii de cult: templul cel mai vechi era probabil cel ridicat la Poarta Carmen-talis în jurul anului 354 î.Hr. de consulul Attilius Calatînus.

► Atribute. Speranta este reprezentata ca o femeie tînara, îmbracata si pregatita de drum, cu o floare într-o mîna iar cu cea­lalta mîna tinîndu-si vesmîntul.

Sperheios (gr. iTiepxeioc, -ou; lat. Sper-cheus, -ei). Zeu fluvial, legat de rîul omo­nim din Tesalia. Era considerat fiul lui Oceanos si al Geei si sotul Polidorei, fiica lui Peleu, care 1-a nascut de la el pe Menestios.

Sperlonga. Grota situata pe un promon­toriu stîncos din Lazio, în dreptul golfului vechii cetati Amicle, legendara colonie laconiana parasita de locuitori din cauza serpilor. Importanta acestui loc pentru mitologie se datoreaza descoperirii aici a resturilor unei vile unde proprietarii - cel mai ilustru fiind împaratul Tiberius -, adaptînd cadrul superb si în acelasi timp înfricosator oferit de mediul ambiant, au transformat o grota într-un extraordinar complex de vestigii sculpturale, unele dintre ele reproducînd subiecte si scene mitologice extrem de importante pentru noi: alaturi de alte personaje minore, se evidentiaza protagonistii unui ciclu de întîmplari legate de mitul lui Ulise.

Spic, vezi GrÎu.

Spolia opinia (lat. spolia opima). Expre­sie (cu sensul propriu de „captura bogata" -n.t.) indicînd armele generalilor inamici oferite de conducatorii romani învingatori lui Iupiter Feretrius; de regula, era vorba despre arme smulse comandantilor ina­mici în duel. Potrivit traditiei, aparitia

STAFILOS

acestui obicei i se datora lui Romulus, care a instituit cultul lui Iupiter Feretrius dupa victoria repurtata asupra lui Acron (vezi). Armele oferite lui Marte constituiau spolia secunda, iar cele oferite lui Quirinus -spolia tertia.

Originea mitica a obiceiului este evocata de Propertiu (4.10).

Stafilos (gr. I-rtxcpuXog, -ou; lat. Staphylus, -i). 1) în greceste, „ciorchine"; este numele unui pastor al lui Oeneu, rege din Etolia, care a observat ca una dintre caprele pe care le pazea a început sa dea semne de neobisnuita euforie dupa ce a mîncat fruc­tele unui arbust necunoscut. Nelamurit, i-a relatat întîmplarea lui Oeneu; acesta a avut ideea de a stoarce fructele respec­tive, obtinînd vinul. Lichidul si-a luat numele de la cel al regelui, iar ciorchinele de la cel al pastorului.

2) Legat de aceeasi lume a lui Dionysos si a vinului este un alt Stafilos, fiul lui Silen si inventatorul obiceiului de a amesteca vinul cu apa.

Prezente în literatura antica. Este mentio­nat de Pliniu, Naturalis historia, 7.199.

3) Fiul lui Dionysos si al Ariadnei si frate cu Toas, Enopion si Peparetos. S-a casa­torit cu Chrisotemis si a avut de la ea trei fiice, Molpadia, Reo si Partenos. A parti­cipat la expeditia argonautilor în cautarea lînii de aur.

Prezente în literatura antica. Plutarh, Tezeu, 20; Diodor din Sicilia, 5.62 ; Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 1; Apollodor, Biblioteca, 1.9.16.

Stasinos (gr. Ixaffîvoe;, -ou). Poet epic ori­ginar din Cipru; a trait în secolul al Vll-lea î.Hr., fiind considerat autorul unuia dintre poemele ciclului troian, Cypriile. Exista o legenda despre Stasinos care îl lega de Homer, pornind de la faptul ca versiunea traditionala sustinea ca respectivul poem îi apartinea în realitate lui Homer. Pentru a concilia aceasta versiune cu activitatea poetica a lui Stasinos, se spunea ca acesta s-ar fi însurat cu fiica lui Homer si ca însusi Homer i-ar fi oferit Cypriile ca dar de nunta.

Stata Mater. Veche divinitate romana aso­ciata cultului zeului Vulcan (vezi); proteja casele împotriva incendiilor si, în general, împotriva tuturor pericolelor legate de foc.

Statilinus. Stravechi zeu roman, venerat ca ocrotitor al primilor pasi ai copiilor. Statilinus era mentionat în Indigitamenta (vezi), listele de divinitati, invocatii si rugaciuni compilate de pontifi.

Stator (lat. Stator, -oris). Epitet atribuit de romani zeului Iupiter în calitatea sa de supraveghetor si ocrotitor al ordinii lucru­rilor.

Statuie. Statui înzestrate cu virtuti mira­culoase, statui miscatoare, statui care par vii si care prin frumusetea lor trezesc iubi­rea apar în diverse descrieri mitologice si poetice. Zeii însisi erau reprodusi în sculp­turi asezate în temple, iar aceste repre­zentari ale lor - din lemn, din aur si fildes, din marmura sau bronz — erau adesea obiectul unor acte de cult specifice.

Printre statuile dotate cu puteri extra­ordinare se numara în mitologie Paladionul, sculptura conceputa de zeita Atena dupa chipul si asemanarea prietenei sale Palas, pe care o ucisese din greseala (Apollodor, Biblioteca, 3.12.3). Aruncata de Zeus din Olimp, statuia a cazut într-un loc asupra caruia diferitele versiuni ale mitului se contrazic, alimentînd numeroase legende locale ce atribuie diverselor cetati onoarea de a o fi pastrat: onoare cu atît mai rîvnita cu cît se credea ca posesia Paladionului ar face inexpugnabila cetatea respectiva. Unele traditii relatau ca statuia ar fi fost pastrata la Troia si ca Ulise si Diomede au furat-o ca sa poata distruge cetatea (vezi Paladion). Potrivit lui Apollodor, Paladio­nul era înalt de trei coti si o înfatisa pe eroina în picioare, cu o lance într-o mîna si o furca de tors în cealalta.

Se vorbea si despre statui miscatoare, animate de dispozitive mecanice ascunse. Cel mai vechi exemplu de asemenea auto­mat mentionat de izvoare este cel con­struit din ordinul regelui Teutras (sau al mamei sale), în amintirea unei aventuri al carei protagonist fusese: pentru ca uci­sese un mistret sacru al Artemisei, a fost pedepsit de zeita cu o forma îngrozitoare de lepra, iar cînd, dupa multe chinuri, a reusit sa se vindece, a pus sa se faca o sculptura a mistretului doborît, în între­gime din aur si care datorita unor meca­nisme ingenioase putea sa se miste si chiar sa vorbeasca, implorînd mila, întocmai ca mistretul pe care îl ucisese (vezi Mistret

STATUIE

si Teutras). Daca statuia realizata de Teutras era un fel de automat, exista în schimb un sculptor capabil sa creeze statui gata parca sa se miste chiar si fara meca­nisme ascunse, într-atît de vii pareau : este vorba despre Dedal, considerat de antici parintele sculpturii de mari dimensiuni, numele lui fiind utilizat si de specialistii moderni pentru a indica prima faza a sculpturii grecesti arhaice de format mare, numita dedalica. Pe lînga o intensa acti­vitate de arhitect si inventator, lui Dedal i se atribuia realizarea faimoasei statui a vacii în interiorul careia s-a ascuns Pasifae, sotia regelui cretan Minos, pentru a-1 atrage pe frumosul taur de care se îndragostise (pentru detalii vezi rubricile respective). Ascunderea înauntrul statuilor pare sa fie o practica raspîndita în mitologia greaca: este si cazul eroilor greci ascunsi în calul troian, gigantica statuie purtatoare de con­secinte nefaste pentru cetatea Troiei.

Erau si statui carora zeii le îngaduisera sa prinda viata: Pigmalion, regele Ciprului, sculptase o splendida femeie din fildes si îi rugase pe zei sa-i ofere dragostea unei femei reale care sa semene cu aceasta. Afrodita a dat atunci viata statuii, de la care se spune ca Pigmalion ar fi avut si o fiica, Pafos, ce avea sa devina mama lui Ciniras (vezi Pigmalion). Cum au avut însa loc gestatia si nasterea din pîntecele de fildes, mitul nu ne spune.

Statuile zeilor faceau obiectul unei deo­sebite veneratii în multe sanctuare. Exista uneori deplina convingere ca statuia era însusi zeul pe care îl reprezenta, aceasta fiind unica forma de epifanie divina prin intermediul careia credinciosii îsi puteau face o idee despre divinitate. Asimilarea (sau confundarea) zeului cu simulacrul sau este bine sintetizata de celebra remarca a lui Strabon, observator departe de a fi naiv, care, descriind uriasa statuie criselefantina a lui Zeus din sanctuarul de la Olimpia, opera a marelui sculptor Fidias si una din cele sapte minuni ale lumii, nu ezita sa noteze ca „artistul pare ca nu a respectat proportiile corecte; el 1-a înfatisat pe zeu asezat, dar capul sau aproape ca atingea tavanul, asa încît dadea impresia ca daca Zeus s-ar fi ridicat în picioare, ar fi dislo­cat acoperisul templului" (Strabon, 8.3.30). Identificarea statuii de cult cu divinitatea

reiese si din unele ritualuri în cadrul carora statuia primea mîncare sau haine (precum faimosul peplu tesut pentru zeita Atena si oferit acesteia la sarbatoarea Panateneelor) ori era supusa spalarilor rituale (cum se întîmpla cu statuia Atenei, caz ilustrat de Calimah în imnul dedicat Scaldei zeitei Palas, si cu numeroase al­tele, unele dintre ele amintite la rubrica Baie). si structura templelor, cu poarta de acces adeseori în axa cu altarul exterior unde se desfasurau sacrificiile si cu sta­tuia divinitatii plasata în fundul cellei, avea drept scop sa asigure participarea directa a zeului, ipostaziat în statuia sa, la ritualurile oficiate în cinstea lui. în lumea romana, lectisternia si sellisternia, un fel de prînzuri de gala cu caracter reli­gios la care erau invitate divinitatile -participante la aceste banchete prin simu­lacrele lor -, corespundeau unor conceptii analoage de identificare a zeului cu sta­tuia care îl reprezenta (vezi Lectisternium si Sellisternium).

Uneori zeii îsi manifestau propria vointa prin intermediul statuilor lor. în Lanu-vium se povestea ca la întemeierea Albei Longa au fost aduse în noua cetate statuile penatilor, dar, în mod miraculos, acestea se întorceau mereu în Lanuvium. Identifi­carea statuilor cu ceea ce reprezentau este de altfel confirmata de anumite practici magice vizînd actionarea de la distanta asupra unei persoane, de obicei pentru a o vatama, prin supunerea la tratamente adec­vate a unor mici sculpturi reproducîndu-i pe destinatarii actului magic.

Exista si o serie de mituri de metamor­foza care comporta transformarea protago­nistilor în statui: Afrodita a preschimbat-o în statuie pe Anaxarete drept pedeapsa pentru inima ei de piatra si pentru insen­sibilitatea fata de dragostea lui Ifis; Leteea si Olen sînt transformati în stane de pia­tra pentru ca Leteea a îndraznit sa se com­pare în frumusete cu o zeita, iar Olen a fost de partea ei; Perseu îi împietreste pe Fineu si pe complicii sai aratîndu-le capul Meduzei; potrivit unei legende tîrzii, ace­lasi lucru îl face cu Pretos, pentru a-1 salva pe Acrisios, a carui cetate fusese asediata de acesta; Zeus transforma în statuie cîi-nele lui Procris (pentru detalii vezi rubri­cile dedicate diverselor personaje citate).

STEJAR

Traditia mentiona printre cele sapte minuni ale lumii o statuie colosala, cea a zeului Helios înaltata în insula Rodos, cunoscuta sub numele de Colosul din Rodos. Existau, apoi, înca din Antichitate numeroase legende în legatura cu unele statui faimoase, de pilda cea a Afroditei sculptata de Praxitele pentru cnidieni sau cea a Herei din Argos, adusa în Samos de o preoteasa pe nume Admeta: potrivit legendei, statuia si-a manifestat dorinta de a ramîne în Samos atunci cînd niste pirati, trimisi de argieni sa o recupereze, n-au reusit cu nici un chip sa ridice ancora dupa ce au urcat statuia pe corabie (vezi Pirati).

Aproape ca nu mai este cazul sa amin­tim, în sfîrsit, ca multe dintre statuile antice pastrate pîna la noi, în original, în copie sau prin descrierile izvoarelor lite­rare, reprezinta o sursa inepuizabila de informatii cu privire la numeroase aspecte ale mitologiei, dintre care unele ne-ar fi ramas altminteri necunoscute. Un singur exemplu este de ajuns: lista canonica a celor douasprezece munci ale lui Heracle, prezenta în literatura abia din perioada elenistica, este atestata într-o epoca mult anterioara gratie scenelor sculptate pe metopele celebrului templu al lui Zeus din Olimpia.

Stejar. în mitologia clasica stejarul este arborele sacru al lui Zeus/Iupiter; prin grandoarea sa, prin longevitate, prin co­roana sa magnifica si prin abundenta fruc­telor pe care le ofera, el simbolizeaza zeul cel mai puternic si în acelasi timp zeul--tata prin excelenta, care este tocmai Zeus al grecilor si Iupiter al latinilor. Se spunea ca ramurile sale se înalta pîna la cer, iar radacinile se prelungesc la fel de mult sub pamînt, ajungînd in infern: stejarul de­vine astfel în mit axa lumii, care uneste cerul si infernul. în trunchiurile stejarilor nu traia o singura specie de nimfe, ca în majoritatea arborilor, ci doua: driadele si hamadriadele. în timp ce viata hamadria-delor era indisolubil legata de cea a arbo­relui si, prin urmare, acestea mureau o data cu el, driadele puteau parasi copacul cînd moartea lui era iminenta: daca un stejar trebuia taiat, se îndeplinea un ritual special pentru îndepartarea driadelor, cu scopul de a le salva. în lumea greaca,

stejari sacri prin excelenta erau cei de la Dodona, în Epir, unde se afla oracolul lui Zeus: raspunsurile zeului erau interpre­tate de preotese (în vremurile mai vechi de preoti), care ascultau fosnetul scos de frunzele stejarilor miscate de vînt. Reci­piente speciale din bronz erau atîrnate de crengile arborilor pentru a amplifica vocea zeului; vîntul le lovea unele de altele, facînd padurea sa rasune de mii de ecouri (vezi Dodona).

Simbolismul stejarului avea un rol im­portant si în lumea romana. Nu întîmpla-tor la Roma acelasi cuvînt, robur, desemna atît stejarul, cît si forta fizica si morala (adjectivul robustus are aceeasi origine), într-o relatare a lui Titus Livius este clari­ficata relatia stabilita între Iupiter si stejar înca de la începutul istoriei romane: la poalele unui stejar, pe Capitoliu, Romulus a depus prada capturata de la conduca­torul sabinilor pe care îl ucisese în lupta, indicînd locul unde avea sa se ridice pri­mul templu din cetate închinat lui Iupiter (Titv.j Livius, 10.4 si urm.); de ramurile arborelui se atîrnau prazile smulse inami­cilor învinsi. Pe lînga „zeul fulgerului", Iupiter era numit si „zeul stejarului"; cu acest epitet era venerat pe colina Caelius, numita în vechime Mons Querquetulanus datorita padurilor de stejar care o acope­reau. O cununa din frunze de stejar decora însemnele suveranilor romani; cununi de stejar erau oferite si cetatenilor ce se dis­tingeau prin merite deosebite, iar o coroana din aur imitîndu-le pe cele de stejar îm­podobea fruntile generalilor victoriosi în timpul celebrarii triumfului. Templul Ves­tei era înconjurat de o padure de stejari; focul sacru care ardea aici în permanenta în onoarea zeitei trebuia sa fie alimentat doar cu lemn de stejar. în crîngul sacru al Dianei, la Nemis, era venerat un stejar pe care crestea o creanga de aur (era vorba probabil de o ramura de vîsc): cine rupea acea creanga devenea preot al crîngului zeitei, ramura respectiva fiind un simbol al focului celest, pogorît din cer asupra arborelui sacru prin intermediul unui ful­ger (acest mit a dat titlul celebrei opere a lui J. Frazer Creanga de aur). Stupoarea romanilor la vederea pentru prima oara a imenselor paduri de stejar din Germania a alimentat cele mai surprinzatoare cre­dinte în legatura cu acest arbore. Unele

STENTOR

dintre ele se regasesc în scrierile lui Pliniu cel Batrîn, care, ca si contemporanii sai, era convins ca padurea Hercinia fusese creata „o data cu lumea", fiind „ca si ne­muritoare", si constata cu uimire ca unii stejari, de dimensiuni colosale, aveau o asemenea împletitura de radacini, încît formau cu acestea adevarate insule, des­prinse de pamînt si plutind pe apa, cu imen­sele coroane de frunze pe post de vela; iar alti stejari, prin presiunea exercitata de radacinile lor adînci, ridicasera pamîntul formînd sisteme întregi de coline (Natu-ralis historia, 16.5-8). La germani stejarii erau consacrati zeului Donar; le fel ca Iupiter, acesta era zeul fulgerului, al legii si al fertilitatii. Conexiunea dintre fertili­tate si stejar este resimtita si în lumea greco-romana, unde acelasi cuvînt desem­neaza fructul arborelui si glandul penisului. Asociati, în primele secole ale cresti­nismului, cultelor pagîne ale arborilor si plasati în centrul unor obscure ritualuri religioase practicate de druizi (al caror nume îl evoca tocmai pe acela al stejaru­lui ; vezi Druizi) si în general de populatiile celtice si germanice, acesti arbori au cazut în numar mare victima prozelitismului crestin: primii evanghelizatori din Europa Centrala au doborît numerosi stejari.

Stejar vesnic verde- Asociata cu stejarul comun (vezi Stejar) datorita valorilor sale simbolice si religioase si rolului sau în mitologia clasica, aceasta specie de stejar (Quercus ilex - n.t.) este elementul central al unor credinte si legende specifice. Potrivit lui Ovidiu, în epoca de aur „din stejarul verde picura, galbena, mierea" (Metamorfoze, 1.112), pentru ca acest copac era pe placul albinelor. Din frunzele acestui stejar se confectiona si coroana civica pe care o primeau în epocile vechi cetatenii romani merituosi; de asemenea, în cetate, la poalele Aventinului se afla o padure de stejari vesnic verzi în care salas-luia nimfa Egeria. Cel mai vechi stejar verde din Roma era, potrivit lui Pliniu, un copac secular de pe colina Vatican, pe care se afla o inscriptie din bronz cu caractere etrusce, semn al veneratiei acordate din vremuri stravechi acelui arbore. Se poate ca aspectul întunecat al frunzelor sale si umbra deasa a padurilor de stejar vesnic verde sa fi determinat în timp faima sa de

copac ciudat, întunecat, funebru, devenit copacul sacru al zeitei Hecate; Parcele pur­tau coroane din frunzele acestui arbore.

Stele, vezi Constelatii.

Stelios. Alt nume al lui Abas (vezi Abas, 1).

Stenebeea (gr. Iflevlpoia, -ae,; lat. Sthe-neboea, -ae). Fiica regelui lidian Iobates si sotia lui Pretos; este" cunoscuta si sub nu­mele Anteea. Pentru detalii vezi Belerofon.

Stenele (gr. I#eveXr|, -r\g). Sotia lui Mene-tios si mama lui Patroclu (vezi).

Stenelos (gr. ItfeveXoc;, -ou; lat. Sthenelus, -i). 1) Rege al Micenei, fiul lui Perseu si al Andromedei; a fost sotul Nicipei si tatal Alcinoei, al Meduzei si al lui Euristeu.

2) Fiul lui Capaneu si al Evadnei; a fost unul dintre epigonii cuceritori ai Tebei. Prieten credincios al lui Diomede, s-a aflat în fruntea ostilor din Argos participante la razboiul troian, sub comanda aceluiasi Diomede.

3) Nepotul lui Minos si fiul lui Andro-geu, a luat parte alaturi de Heracle la expeditia acestuia împotriva amazoanelor. Heracle le-a dat în stapînire lui si fratelui sau Alceu insula Tasos.

4) Fiul lui Actor, participant ca si prece­dentul la Amazonomahia lui Heracle.

5) Tatal lui Cicnos, cel transformat în lebada.

Stenios (gr. I-fteviog, -ou). Epitet cu sensul de „puternic", atribuit în Grecia lui Posei-don si lui Zeus. Pausanias povesteste ca pe drumul dintre Trezena si Hermione, în Argolida, era venerata o stînca socotita un altar al lui Zeus Stenios, sub care se aflau sandalele si sabia lui Egeu si care a primit numele de „stînca lui Tezeu" dupa ce acesta a luat obiectele ascunse acolo (Pausanias, 2.32.7).

Steno (gr. I-fteviii, -oug). Una dintre Gor-gone (vezi).

Stentor (gr. Tx&vxwp, -opog; lat Stentor, -oris). Celebru crainic al armatei grecesti în timpul razboiului troian, renumit pentru vocea sa puternica, echivalenta cu aceea a cincizeci de oameni la un loc; este mentio­nat în Iliada. De la numele sau a derivat, prin antonomaza, termenul stentor, care desemneaza o persoana cu voce puternica.

STERCULINUS

Sterculinus. Divinitate romana arhaica venerata ca protectoare a îngrasarii solului. Considerat inventatorul îngrasamîntului, Sterculinus era mentionat în Indigitamenta (vezi), listele de divinitati, invocatii si ruga­ciuni compilate de pontifi. Ulterior a fost identificat cu Picus, cu Saturn, cu Pilum-nus si Picumnus. Unele traditii îl conside­rau fiul lui Faunus. Numele sau aparea în mai multe variante: Sterculus, Sterculius, Stercutus, Stercutius.

Sterilitate, vezi Fertilitate.

Sterope (gr. rxepoiTTi, -y\q; lat. Sterope, ■es). 1) Una dintre Pleiade; era sotia lui Enomaos si mama Hipodamiei.

2) Fiica lui Cefeu, regele Tegeei. Heracle i-a daruit o bucla din parul Meduzei, pe care o primise la rîndul lui de la zeita Atena, închisa într-o urna de bronz: în caz de asediere a cetatii, era suficient sa arate de trei ori bucla de sus, de pe ziduri, fara sa o priveasca, pentru a-i pune pe fuga pe atacatori (Apollodor, Biblioteca, 2.7.3).

Steropes (gr. T*ce.p6-nT\q, -ou; lat. Steropes, -es). Unul dintre Ciclopi (vezi).

Stilbe (gr. I-uXpTi, -r]q). 1) Fiica zeului flu­vial Peneu si a nimfei Creusa. Iubita de Apollo, i-a nascut de la el pe Centauros si Lapites, stramosii miticilor Centauri (vezi) si ai neamului Lapitilor (vezi), între care a avut loc o aspra confruntare.

2) Fiica lui Heosforos si mama lui Autolicos.

Stimfalia (gr. lTup.cpaXia, -aq). Epitet atribuit în Grecia zeitei Artemis. Provenea de la numele cetatii Stimfalos (vezi), unde exista un templu al Artemisei; potrivit descrierii lui Pausanias, în acest templu se afla o statuie din lemn aurit repre-zentînd-o pe Artemis, iar de plafonul sau atîrnau reproduceri ale pasarilor stim-faliene.

Stimfaliene, pasari. Pasari monstruoase care traiau în apropierea cetatii Stim­falos ; au constituit obiectul uneia dintre muncile lui Heracle (vezi).

Stimfalos (gr. ItujkpciXoc;, -ou; lat. Stym-phalus, -i). Cetate din nord-estul Arcadiei, situata la poalele muntelui omonim si pe malul lacului sau mlastinii Stimfalia,

unde traiau pasarile numite stimfaliene, ucise de Heracle (vezi).

Stimula (lat. Stimula, -ae; numita si Si-mila, -ae). Zeita venerata în lumea latina, identificata integral sau partial cu zeita greaca Semele. Era considerata protec­toarea Bacanalelor, prin acea functie de „stimulatoare" la care face aluzie numele ei. îi era consacrata o mica padure (Livius, 39.12.4; Ovidiu, Fastele, 6.503).

Stirus (lat. Styrus, 4). Pretendent la mîna Medeei, prezent în Argonauticele lui Vale-rius Flaccus. S-a duelat cu un alt preten­dent, regele scit Anausis, amîndoi fiind raniti în lupta. Stirus a urmarit-o ulterior pe Medeea, atunci cînd aceasta a fost rapita de Iason, dar s-a înecat în mare, în urma unei furtuni dezlantuite la porunca Herei.

Stînca, vezi Piatra. Strambelos, vezi Trambelos.

Strain. în povestirile mitologice problema strainului este prezentata fie din punctul de vedere al stapînului casei fata de cel din afara, fie, dimpotriva, din perspectiva celui care traieste conditia de oaspete mai mult sau mai putin bine venit. Din primul punct de vedere, cel al stapînului casei, adica al bastinasului, mitul subliniaza înainte de toate aspectul exotismului pe care strainul îl aduce cu sine si al atractiei implicate de acesta. Ulise este exemplul cel mai bun: îndelungata absenta din Itaca si nesfîrsitele sale peregrinari îl pun în situatia de a aparea mereu ca un strain oriunde poposeste, pentru ca la capatul peripetiilor sa se prezinte drept strain chiar si în propria-i patrie. S-ar spune ca dupa ce a debutat ca strain din necesitate, Ulise a devenit în cele din urma strain prin vocatie; si deseori, în diferitele locuri unde este primit, dar mai ales în insula feacilor, originea sa exotica este însotita de atractia inevitabila pe care aceasta o comporta: este înconjurat de curiozitate si interes si i se cere sa-si spuna povestea. Posesor al unor experiente traite în medii necunoscute ascultatorilor sai, Ulise este la rîndul lui împins de curiozitatea de a experimenta ceea ce nu cunoaste, prelun-gindu-si astfel la nesfîrsit rolul de strain. Un al doilea aspect asociat temei strainu­lui îl constituie sensul ospitalitatii. Strainul

STRĂIN

care se înfatiseaza în pragul palatelor nobililor este înainte de orice un oaspete. Daca aspectul lui nu lasa sa transpara origini nobile, primirea nu va fi demna de a fi retinuta în epos, dar daca exista macar banuiala ca exoticul oaspete este unul de rang, acestuia i se va rezerva un loc de onoare la masa si îi va fi asigurat tot con­fortul necesar: baie, haine curate, un pat moale acoperit cu velinte fine si blanuri. Asa li se întîmpla lui Ulise, în special în insula feacilor, si fiului aau Telemah, care pleaca în cautare de vesti despre el si este gazduit de Nestor si de Menelaos, dupa cum povesteste Odiseea; dar si lui Minos, chiar daca într-o varianta macabra: pre­gatirea baii, gestul simbolic al ospitalitatii oferite strainului obosit, abia sosit dintr-o lunga calatorie, se transforma, prin tra­gica initiativa a fiicelor regelui Cocalos din Sicilia, în instrument aducator de moarte pentru suveranul cretan plecat pe urmele lui Dedal, care fugise în Apus (vezi Minos pentru detalii). Mitologia a creat un mare numar de povesti pe aceasta tema. Ospitalitatea oamenilor este adesea expe­rimentata si de zei, de pilda Demetra, zeita ce rataceste disperata pe pamînt în cau­tarea fiicei sale Persefona si care din cînd în cînd este gazduita la curtile regilor prin cetatile carora trece (Imnul homeric catre Demetra, 112 si urm.). Este si cazul lui Filemon si Baucis, care îi ofera modesta, dar sincera lor ospitalitate regelui zeilor si sînt rasplatiti prin îndeplinirea dorintei de a nu se desparti niciodata, fiind trans­formati dupa moarte în doi arbori (Ovidiu, Metamorfoze, 8.620 si urm.). Consecinte teribile are în schimb ospitalitatea rezer­vata zeilor de Tantal, care le serveste la ospat mîncare pregatita din carnea pro­priului sau fiu, Pelops (vezi Tantal).

Pe lînga fascinatia exotismului si sacra-litatea oaspetelui, figurii strainului îi sînt însa asociate deseori în mit si suspiciunea, lipsa de consideratie, chiar dispretul. în palatul sau din Itaca, unde se prezinta sub falsa aparenta a unui cersetor venit dintr-o tara îndepartata, Ulise este dispretuit si batjocorit. Iar în insula feacilor, unde fiica regelui îl priveste fascinata si palatul îi deschide larg portile, localnicii sînt neîn­crezatori : „nu sufera pe-aici locuitorii/ si nu primesc în gazda pe strainii/ Veniti din

alta parte" (Odiseea, 7.32-33), astfel ca Atena, cînd acesta se hotaraste sa mearga în cetate, îl protejeaza înconjurîndu-1 cu un val de ceata subtire dar opaca, pentru ca feacii sa nu-1 poata vedea. Sînt primele simptome ale unei situatii care, în Grecia, dobîndeste conotatii precise doar începînd cu primele momente de reala confruntare cu strainii: razboaiele medice, iar înaintea lor, într-o oarecare masura, colonizarea, în urma acestor experiente istorice strai­nul devine un posibil dusman sau, în orice caz, o fiinta diferita ce trebuie privita ca o potentiala amenintare si fata de care este inevitabila, prin urmare, adoptarea unei atitudini defensive. Luînd în considerare toate elementele, colonizarea ofera prin contactul cu alte culturi o experienta ce ramîne, în sfera creatiei poetice si mitice, destul de limitata. Mitul se margineste la a înregistra eventuale cazuri de neîncre­dere reciproca. Un episod celebru este cel referitor la întemeietorii coloniei Locri Epizefiri. La sosirea lor, siculii care traiau în regiune au fost cuprinsi de panica si i-au întîmpinat cu o bunavointa afectata, între cele doua popoare s-a încheiat un acord solemn, care prevedea ca acestea sa convietuiasca pasnic atîta vreme cît „cal­cau acelasi pamînt" si „aveau capul pe umeri". Dar, înainte de a rosti juramîntul, locrienii îsi pusesera pamînt în sandale si capatîni de usturoi pe umeri, astfel încît au putut, debarasîndu-se de unul si de celelalte, sa-i alunge pe siculi fara sa se faca, formal, vinovati de sperjur. Cei ce apar în mit în rol de straini se dovedesc imediat nedemni de încredere si ipocriti (Polybios, 12.6.2-5). Mai mult decît dupa experienta colonizarii, abia dupa razboa­iele medice, o data cu Persii lui Eschil si mai ales cu Medeea lui Euripide, se reflecta în mit o modificare semnificativa în percep­tia comuna. Barbarii, definiti în greceste prin acest termen ce reproduce onomato­peic doar diferenta în plan lingvistic, fara nici o conotatie negativa, cel putin la origine, nu mai sînt perceputi de acum înainte numai ca posesori ai unei civili­zatii fascinante pentru ca este înde­partata, ci si ca niste creaturi straine de viata civilizata, adesea nelinistitoare în aparenta lor de fiinte diferite. Este cazul Medeei, care vine din îndepartata Colhida

STRĂNUT

si cunoaste arta magiei; sau al lui Busiris, regele Egiptului, care îi sacrifica zeilor pe toti strainii ce ajung în regatul lui; sau al lui Diomede, regele trac ce-si hranea iepele antropofage cu propriii oaspeti. Daca în cazul Medeei straina este în special capa­bila de miracole necunoscute celor mai multi, în cazul celor doi suverani mentio­nati, Busiris si Diomede, tema strainului devine mai articulata: cei doi regi sînt barbari si au obiceiuri crude care unui grec îi repugna, întruchipînd deci o viziune extrem de negativa asupra strainului; dar în acelasi timp ei sînt, la rîndul lor, ostili fata de tot ceea ce nu corespunde Cu tra­ditia lor, pîna acolo încît distrug fizic toate elementele disturbatoare, ucigîndu-i pe strainii care intra pe teritoriile lor: o do­vada cvasisuficienta a faptului ca strainul, din orice parte ar fi privit, reprezinta o diversitate ce trebuie neutralizata.

Strainul se configureaza astfel ca o fiinta cu sentimente ce nu pot fi împartasite, adesea perfida si cruda. Asa îl vede poate Dido pe Enea. Condamnat si el la rolul de strain, pierdut de patrie si trebuind nu doar sa ajunga în ea precum Ulise, ci efec­tiv s-o reconstruiasca, el este primit cu cea mai calda ospitalitate de regina (o regina care a fost la rîndul ei un oaspete strain în tara unde si-a construit propria cetate si care cunoaste bine, pentru ca a experimen­tat-o personal, conditia de exilat). Refuzul ospitalitatii venit din partea lui Enea, op­tiunea lui, a strainului, de a pleca fara a accepta sa-si schimbe conditia, ramînînd în ochii Didonei un dezradacinat si un hoi­nar, determina articularea în jurul lui a tuturor sentimentelor de neîncredere si teama pe care le suscita deseori ceea ce este altfel, diferit. Lipsa de credibilitate a strainului este o tema frecventa în mito­logie : ea este prezenta, de exemplu, în povestea Medeei si a lui Iason, unde Medeea - straina prin excelenta în viziu­nea grecilor - apare însa ca o victima a sentimentelor comprehensibile, tradata si abandonata de Iason, la rîndul lui un strain în ochii ei. O alta poveste legata de incapacitatea de a-1 întelege pe celalalt si de perceperea sa ca strain se regaseste în mitul lui Tezeu si al Minotaurului. Aici, tema strainului apare înca de la eveni­mentul ce pune în miscare toata aventura

expeditiei lui Tezeu în Creta : potrivit unei versiuni a mitului, ostilitatea dintre greci si cretani se naste din cauza uciderii lui Androgeu, fiul lui Minos, de catre atenieni -iritati de faptul ca acesta, un strain, în­vinsese în toate probele din concursurile cetatii. Daca Androgeu este strainul care se amesteca pe nedrept în jocurile cetatii, depasind toate gloriile locale, Tezeu este la rîndul lui, pentru Ariadna, sora lui Andro­geu, un oaspete exotic, ce abuzeaza însa de bunavointa ei, o amageste, o seduce, o abandoneaza. Cruzimea strainului care tradeaza, în care nu se poate avea încre­dere, care-si abandoneaza iubita este un topos ce revine în diverse povesti de dra­goste din mitologie.

Inversînd perspectiva predominant adop­tata pîna aici si punînd problema din punc­tul de vedere opus, cel al strainului fata de gazde, conditia lui se dovedeste întot­deauna, în mitologie la fel ca în situatia istorica reala a lumii antice, una de infe­rioritate, potentiala sau reala, careia îi este subîntins, mai mult sau mai putin marcat, elementul nostalgiei, al dorului de patria parasita sau visata. Adesea strai­nul îsi asuma acest statut pentru ca este constrîns la exil, la pribegie: Oedip îsi para­seste cetatea ca urmare a tragicelor eve­nimente în care este implicat si, asemenea lui, multi alti eroi se îndeparteaza de patrie si traiesc pe pamînt strain pentru ca s-au compromis, constient sau nu, printr-o vina care prin ramînerea lor în patrie ar risca sa cada asupra întregii cetati: asadar, ei pleaca la drum si se prezinta în tarile vecine ca oaspeti, cerîndu-le regilor locali sa-i purifice de culpele lor. Povara exilului este îngreunata de neîncrederea ce-1 încon­joara pe strain si care devine un instru­ment de ulterioara ispasire si purificare. Caci, asa cum spune Ulise, eroul din mito­logie care a experimentat mai mult decît oricare altul conditia de pribeag, „în lume nu-i nimic mai scump ca tara/ si-ai tai parinti, chiar daca-ti este casa/ Bogata pe pamînt strain departe/ De-ai tai" (Odiseea, 9.34-36).

Stranut. în lumea clasica stranutul era considerat un semn supranatural, inter­pretat ca o anuntare a reusitei unui pro­iect. Indicii în acest sens apar în Odiseea (17.541), iar ulterior la Catul (45) si în

STRUGURII-URSULUI

Idilele lui Teocrit (18.16 si 7.96: în acest din urma fragment, de pilda, „Erosii i-au stranutat Simichidei" înseamna ca dragos­tea Simichidei, protagonista idilei, a fost favorizata).

Strenia (lat. Strenia, -ae). Zeita romana a prevestirilor favorabile. Era considerata o divinitate de origine sabina si se credea ca introducerea cultului sau la Roma i s-ar fi datorat lui Titus Tatius. îi era consacrat un crîng unde se afla templul ei, pe Esqui-lin, chiar în locul de unde porneste Via Sacra. De acest crîng era legat un obicei specific : la începutul fiecarui an - în peri­oada republicana, pîna în secolul al II-lea î.Hr., anul începea în martie —, romanii luau din crîngul sacru al zeitei ramurele pe care le daruiau prietenilor si cunos­cutilor în semn de bun augur pentru noul an. Cu aceste crengute se împodobeau usile caselor, obicei privat caruia îi corespundea cel public al înlocuirii, în aceeasi perioada a anului, a crengilor de laur ce împodo­beau intrarea în templul Vestei, în sediile Flaminilor (vezi) si în cel al curiei, cu ra­muri proaspat taiate. Exista cu siguranta o conexiune între acest obicei si unele ritualuri legate de reînnoirea vegetatiei în timpul primaverii. Mai tîrziu, obiceiul de a darui crengute de bun augur a fost înlo­cuit de oferirea unor daruri mai consis­tente ; potrivit traditiei însa, o amintire a obiceiului originar s-a pastrat în termenul „strenna", utilizat si astazi în limba ita­liana pentru a desemna darurile care se ofera la început de an (latinescul strenae indica tocmai crengutele respective).

Strige (lat. Striges, -um). Demoni femi­nini, reprezentati cu aripi si gheare puter­nice. Se credea ca se hranesc cu carne de copil.

► Prezente In literatura antica. Sînt mentio­nate de Ovidiu în Fastele si de Petroniu în Satyricon.

Strimo (gr. iTpu/itii, -oue;). Fiica zeului fluvial Scamandru si sotia lui Laomedon, de la care 1-a nascut pe Priam, regele Troiei (vezi Priam).

Strimon (gr. Irpojiuiv, -ovoq; lat. Strymo si Strymon, -monis sau -nos). Zeu fluvial sau rege al Traciei, era fiul lui Ares si tatal lui Resos. Acesta din urma a murit în raz-

boiul troian, aparînd cetatea împotriva grecilor. Cuprins de disperare, Strimon s-a aruncat atunci în rîul care în urma tragi­cei întîmplari i-a luat numele. Se povestea si despre o confruntare a lui cu Heracle: la întoarcerea sa dupa capturarea boilor lui Gerion, neputînd sa traverseze fluviul din cauza apelor lui învolburate, Heracle a aruncat în Strimon niste bolovani uriasi, facînd astfel fluviul impracticabil pentru ambarcatii.

► Prezente în literatura antica. Euripide, Re­sos ; Pseudo-Plutarh, De fluminibus ; Anto-ninus Liberales ; Apollodor, Biblioteca.

Strofade (gr. IrpoepaSee;, -wv; lat. Stro-phades, -um). Insule grecesti situate în Marea Ionica la sud de Zacintos, în largul coastei meseniene. în mitologie sînt legate de Harpii (vezi), care s-au refugiat aici, ur­marite de fiii lui Boreas ; de la întoarcerea lor (gr. axpoyi]) dupa persecutie a derivat, potrivit legendei, numele de Strofade, care 1-a înlocuit pe cel anterior, Plotae.

Strofios (gr. Irpocpioc, -ou; lat. Strophius, -i). 1) Rege al Focidei, s-a casatorit cu Cidragora, Anaxibia sau Astiohia, de la care a devenit tatal Astidamiei si al lui Pilade, celebrul prieten al lui Oreste (vezi). 2) Epitet al lui Hermes, subliniind sirete­nia si abilitatea zeului de a-i însela pe cei­lalti, întoreînd situatiile în propriul folos.

Strugurii-ursului. în Antichitate, tradi­tia populara atribuia acestei plante puterea magica de a alunga raul si orice influenta negativa. Planta, consacrata zeitei Carna, ocrotitoare a sanatatii fizice a omului si divinitate tutelara a portilor caselor, este amintita în mitul lui Procas, regele mitic din Alba Longa: pe cînd acesta era înca în scutece, a fost atacat de un stol de pasari printre care se ascundeau, pe cît se pare, niste genii rele, si a fost salvat de doica sa, care a cerut interventia zeitei Carna. Aceasta a atins usa casei cu o ramura de strugurii-ursului, iar vraja, împreuna cu un filtru magic si cu alte expediente l-au salvat pe copil (Ovidiu, Fastele, 6.153). si Vergiliu aminteste strugurii-ursului; planta este întrebuintata, împreuna cu crengile de stejar, la construirea patului funebru al eroului Palas {Eneida, 11.63-65). în con­textul funerar, frunzele sale mereu verzi erau considerate o promisiune de nemurire.

STYX

Styx (gr. Itut, -foc, ; lat. Styx, -ygis). Rîul infernului (numele sau este legat de ver­bul grecesc crTUŢew, „a urî, a avea oroare"), care înconjura de sapte ori lumea mortilor. Era considerat un brat al fluviului Oceanos (vezi), mai precis cel provenind din al noualea izvor al sau, si avea la rîndul lui o ramificatie, Cocit. Un rîu cu numele Styx exista si în realitate, în Arcadia, renumit pentru o cascada de pe cursul sau, ce cobora din muntele Araonia. Stîncile negre din care se pravalea si prapastia în care se scurgea înainte de a se uni cu Cratis îi dadeau un aspect sinistru si contribuiau la raspîn-direa credintei ca apele sale erau otravi­toare. In apele Styxului a fost scufundat Ahile pentru a deveni invulnerabil (vezi Ahile).

Hesiod (Teogonia, 361) descrie Styxul ca pe una dintre cele mai puternice fiice ale cuplului Oceanos-Tethys. Iubita de Zeus, Styx a nascut-o de la el pe Persefona, regina infernului (potrivit versiunii lui Apollodor, Biblioteca, 1.3.1), iar din unirea ei cu Palas s-au nascut Zelul, Victoria, Puterea si Violenta (Zelos, Nike, Cratos si Bia). în lupta dintre Zeus si titani, Styx a fost prima care si-a adus fiii în ajutorul lui Zeus; drept rasplata, acestia au deve­nit însotitorii nedespartiti ai lui Zeus, iar Styx a devenit zeita chezasa a juramin-telor solemne; pe numele ei jurau zeii Olimpului. în astfel de ocazii, zeita Iris aducea într-o cupa apa rece ca gheata din rîul infernal si o punea în fata zeului ce trebuia sa jure, iar acesta o împrastia în jur (Herodot, 6.74).

Zeita era imaginata stînd la intrarea în Hades, într-o grota în care se afla un mare palat cu coloane de argint (Hesiod, Teo­gonia, 775).

Prezente în literatura antica. Homer, Iliada, 8 si Odiseea, 10; Hesiod, Teogonia ; Herodot, Istorii; Pausanias, 8.17-18.

Prezente In literatura medievala. în infer­nul dantesc, în imensa mlastina a Styxului sînt scufundati violentii si indolentii (Infernul, 7).

Suada (gr. rieitfu), -oue;; lat. Suada, -ae). Personificarea persuasiunii, era venerata ca divinitate în lumea romana si identi­ficata cu zeita greaca analoaga Peito. Este mentionata si sub numele Suadela.

Subigo sau Subiugo. Divinitate alegorica romana, personificare a supunerii sotiei fata de sot si invocata în ritualurile ma­trimoniale.

Subruncator sau Subrunciator. Veche divinitate agrara romana, venerata ca pro­tectoare a plivirii plantatiilor.

Subsaxana. Epitet prin care era indicata Bona Dea (vezi). Se refera la preferinta acesteia pentru locurile pietroase si pentru ungherele ascunse dintre stînci.

Succidanea sau Succedanea hostia. în

ritualurile sacrificiale romane era numita astfel victima jertfita în locul alteia atunci cînd viscerele celei dintîi se dovedisera, în opinia sacerdotilor, improprii pentru a asi­gura eficacitatea sacrificiului.

Sucellus si Nantosvelta. Cuplu divin celtic, constituit dintr-o figura masculina si una feminina. Cele doua nume apar pe altare cu dedicatii galo-romane.

Suflet. Desi conceptul de suflet si reflectia asupra sa în Antichitate privesc mai mult filosofia decît mitologia, unele aspecte si conceptii despre suflet si-au gasit în lucra­rile poetilor si mitografilor formulari inte­resante.

în poemele homerice pare sa lipseasca o viziune unitara asupra sufletului: se folo­sesc mai multi termeni pentru a-i sugera diferitele functii, neexistînd un cuvînt care sa-1 desemneze în mod unitar. Astfel, gîndi-rea si sentimentele sînt indicate printr-un termen, phrenes, ce trimite în primul rînd la sediul lor fiziologic, situat în diafragm; thymos este ceea ce provoaca emotiile, pe cînd nous este ceea ce face sa apara ima­ginile, în acest fel, sufletul apare oarecum despartit între doua organe spirituale diferite. Un alt termen, psyche, este între­buintat de Homer pentru a indica sufletul înteles drept spirit vital, drept ceea ce da viata si care, la moarte, paraseste corpul, din care iese ca un suflu (de fapt, chiar „suflu" este semnificatia acestui termen, la fel ca în cazul latinescului animus de mai tîrziu) si ajunge în Hades. în poezia homerica lipseste simtul unitatii diverse­lor functii ale spiritului si constiinta fap­tului ca majoritatea deciziilor se nasc în

SUFLET

interiorul omului, adica tocmai în sufletul sau. Adesea, acestea sînt considerate rodul unei interventii exterioare a zeilor, care nu numai ca schimba cursul evenimentelor în timp ce noi atribuim aceste schimbari voin­tei si actiunii omenesti, ci intervin de-a dreptul în viata interioara a eroilor, pre-zentîndu-se ca niste interlocutori atunci cînd acestia sînt sovaielnici sau tulburati, cu alte cuvinte contribuind la transferarea în afara sufletului personajelor a ceea ce noi ne-am astepta sa se petreaca înlauntrul lui. Un exemplu ne ofera o scena faimoasa din primul cînt al Iliadei (vv. 188-198), unde Ahile vrea sa se repeada cu spada trasa spre Agamemnon, însa Atena inter­vine, însfacîndu-1 de par si oprindu-1.

Mai filosofica în sens propriu, chiar daca de multe ori se exprima în forme de o înalta valoare literara si poetica, este reflectia pe tema partilor sufletului, în care - ca si la Homer, însa într-un mod mai constien­tizat si mai sistematic - se deosebesc facultati diferite. Termenii care odinioara apartinusera epicii arhaice sînt reluati cu semnificatii noi. De exemplu, Pitagora considera ca psyche indica forta vitala, pe cînd aisthesis se refera la perceptia sen­sibila, iar nous la intelectul omenesc. în Republica, facînd o paralela între tripar-titia statului si aceea a sufletului, Platon face distinctie între sufletul rational, care gîndeste dominînd impulsurile, sufletul concupiscibil, din care izbucnesc toate impulsurile corporale, si sufletul irascibil, care se indigneaza si lupta pentru ceea ce ratiunea considera ca este drept, censti-tuind prin urmare un suport al sufletului rational. înaintea lui Platon, în definirea sufletului, diferiti filosofi întrebuintasera imagini de o înalta valoare poetica: Anaxi-mene si Diogene din Apollonia considerau ca sufletul este aer; pentru Heraclit, el este foc; pentru Democrit, este alcatuit din atomi rotunzi. în ce-1 priveste, Aristo-tel elaboreaza o conceptie a sufletului pe care se va întemeia, vreme de multe secole, întreaga reflectie filosofica ulte­rioara, vazînd în el substanta trupului, primordiala enteleheia a unui corp natural care poseda viata ca potenta. O data cu acesti gînditori însa, filosofia a luat cu hotarîre locul mitologiei.

La Pitagora, în orfism, la Empedocle si la Platon (Timaios, 49 si urm.; Republica, 10.614 si urm.) este formulata doctrina metempsihozei, de veche origine orientala (si care este numita astfel abia din epoca crestina). Ea consta în credinta în migra­rea sufletelor, dupa moarte, de la un corp la altul. Aceasta tema se leaga de aceea a supravietuirii sufletului dupa moarte, care, mai întîi în lumea greaca si mai apoi în cea romana, este conceputa în general într-un mod destul de întunecat: în timp ce pentru eroi traditia imagineaza posi­bilitatea unei supravietuiri dupa moarte în Insulele Fericitilor (vezi), numite si Insulele Fericite, sau în Cîmpiile Elizee (vezi), sufletele mortilor au de îndurat, mai ales în Grecia arhaica, o existenta întu­necata si cenusie în sinistra împaratie a lui Hades. Aici sufletele sînt imaginate ca niste aparitii evanescente, si doar cîtiva eroi le întîlnesc pe cînd sînt.înca în viata (ca în cazul lui Ulise în Odiseea si al lui Enea în Eneida). O rascumparare a unei viziuni atît de sumbre este oferita în Grecia numai de doctrinele misterice, singurele în care se afirma o interdependenta - desi numai pentru initiati - între o dreapta conduita în viata si speranta unei recom­pense dupa moarte: ritualurile misterelor si respectarea normelor si a prescriptiilor impuse initiatilor aveau drept scop asigu­rarea supravietuirii sufletului într-o împa­ratie de dincolo de mormînt care, treptat, devine un loc al bucuriei paradisiace. în lumea romana, daca religia traditionala rezerva prea putin spatiu conceptiei despre supravietuirea sufletelor dupa moarte, mai ales în epoca imperiala s-au raspîndit rituri si culte de provenienta orientala (de exemplu, mithraismul) care, într-o maniera asemanatoare în anumite privinte cu doc­trinele misterice grecesti, le promiteau adeptilor o rasplata în lumea de dincolo.

Oricum, legatura dintre vii si sufletele mortilor nu se întrerupea niciodata cu totul; atît în Grecia, cît si la Roma se raspîndise parerea ca, în anumite împrejurari si mai ales în anumite zile ale anului, sufletele mortilor se întorceau pe strazile si în casele din cetatile celor vii si ca trebuia sa li se cîstige bunavointa prin sacrificii si cere­monii religioase, diferite ofrande si hrana.

SULEVIAE

Aceasta se petrecea mai cu seama cu pri­lejul unor sarbatori si mai ales la Atena pe timpul Antesteriilor. în lumea romana, cultul sufletelor mortilor se manifesta fata de Lari, Mani si Penati (vezi rubricile res­pective).

Suleviae (lat. Suleviae, -arum). Zeite galice cunoscute cu precadere din izvoare epigra-fîce. Erau venerate în perioada dominatiei romane în Galia, Dacia si Britania; sînt asociate uneori Efonbi (vezi) ai prezinta de obicei caracteristicile zeitelor-mame.

Summanus (lat. Summanus, -i). Legat de latinescul summus, „cel mai înalt", numele indica o veche divinitate a lumii etrusce si romane, egala sau superioara în rang lui Iupiter. Dar, în timp ce Iupiter era considerat zeul ceresc ce-si arunca ful­gerul în timpul zilei, Summanus era aso­ciat cerului noptii, al carui stapîn suprem era; acest caracter nocturn si tenebros a favorizat identificarea sa ulterioara cu zeul Pluton (vezi), consemnata de Martianus Capella (2.161) dar care poate fi una pur poetica.

► Raspîndirea cultului. Summanus avea un templu în Roma, lînga Circus Maximus. Ofrandele aduse zeului constau în praji­turi specifice numite Summanalia, în forma de roata.

Sunion (gr. louviov, -ou; lat. Sunion si Sunium, -ii). Promontoriu ce constituie ex­tremitatea sudica a Aticii si pe care era situata cetatea cu acelasi nume; celebri­tatea în lumea greaca se datora prezentei aici a unui important templu a lui Posei-don, ale carui vestigii se pastreaza si astazi.

Suovetaurilia. Cuvînt latin compus ce defi­neste sacrificarea a trei animale diferite, un porc (sus), o oaie (ovis) si un taur {tau-rus). Un sacrificiu de acest gen putea fi îndeplinit fie în împrejurari oficiale, cu ocazia unei sarbatori publice, fie privat; în orice caz, era vorba despre o jertfi foarte importanta si din cît se pare cu origini extrem de vechi. în majoritatea cazurilor, la Roma suovetaurilia erau oferite zeilor în cursul ceremoniilor de purificare; înainte de a fi sacrificate, animalele erau puse sa înconjoare locul sau persoanele ce trebu­iau sa fie purificate. Printre împrejurarile

în care sînt atestate astfel de sacrificii se numarau celebrarea triumfurilor împara­tilor, ofrandele de Spolia opima (vezi) si mai ales sarbatorile numite Ambarvalia (vezi).

Superi. Termen latin desemnînd fiintele care traiesc pe pamînt si zeii ceresti, opusi zeilor infernali si mortilor, al caror salas era lumea subterana, numiti inferi. Ritua­lurile oficiate pentru superi erau carac­terizate de elemente care le distingeau de cele pentru inferi (vezi): victimele erau de culoare deschisa si erau spalate în între­gime înainte de a fi sacrificate (spre deo­sebire de cele jertfite pentru inferi, care erau de culoare închisa si erau de obicei purificate prin stropire); în momentul înjunghierii de catre sacerdot, trebuiau tinute cu capul ridicat, iar sîngele lor se scurgea pe altar; libatiile se faceau tinînd mîinile cu palmele îndreptate în sus.

Superstitii. Cuvîntul grecesc ce defineste superstitia este 6€tcri6aip.ov(a, care se traduce prin „teama de supranatural". AeicnScajiwv putea fi atît „superstitiosul", cît si „religiosul", în functie de punctele de vedere; sensul negativ al termenului s-a raspîndit în principal în epoca elenistico--romana. Desigur, legatura dintre religie si superstitie este una foarte strînsa: multe dintre temerile tipice ale supersti­tiosilor erau adesea raspîndite de sacer-dotii diriguitori ai cultelor divinitatilor oficiale. Un portret deosebit de sugestiv al superstitiosului este oferit de Teofrast în Caracterele (16), unde citim ca „superstitia ar fi neîndoielnic frica în fata supranatura­lului" si unde sînt enumerate cîteva dintre comportamentele caracteristice omului superstitios: „dupa ce si-a purificat mîi­nile si s-a stropit cu apa lustrala, super­stitiosul iese din templu cu o ramura de laur în dinti si se plimba asa toata ziua"; daca se întîmpla sa-i taie calea o nevas-tuica sau o pisica, „el nu se misca din loc înainte de a vedea trecînd pe altcineva sau înainte de a arunca trei pietre peste drum"; daca aude cîntînd cucuvele, stie fraza rituala ce trebuie repetata pentru a îndeparta piaza rea: „s-o ia Atena"; si „în fiecare luna, spre a-si înnoi initierea, el se duce la preotii orfici, însotit de nevasta-sa (sau, daca ea e ocupata, de dadaca) si de

SUPLICAŢIE

copii. Face parte dintre acei oameni pe care-i vezi, pe malul marii, curatindu-se cu mare grija"; de asemenea, „daca vede un nebun sau un epileptic, tremurînd îsi scuipa în sîn". Superstitiosul lui Teofrast este un om conditionat de tabuurile vremii sale; cel al lui Plutarh este „unul care sade în locu­rile publice îmbracat într-o pînza de sac ori în zdrente murdare, tavalindu-se gol în no­roi si strigîndu-si ceea ce numeste pacatele sale" (Plutarh, De superstitione, 7.168d). în descrierea pe care o face superstitiosului, Plutarh are în vedere o teama obsesiva de zei, acceptînd însa în mare parte ceea ce poate fi definit drept „superstitie populara", în lumea latina, superstitia (superstitio) a fost definita de Cicero: „cei care zile în­tregi se rugau si aduceau jertfe ca sa le fie «supravietuitori» (lat. superstes, -itis - n.t.)

fiii au fost numiti superstitiosi, iar acest nume a cunoscut apoi cea mai mare ras-pîndire" (De natura deorum, 2.28.71-72).

Suplicatie (lat. supplicatio, -onis). în lumea romana, o implorare publica si solemna adresata zeilor, însotita de alte rugaciuni si sacrificii, cu ocazia unor evenimente faste sau nefaste pentru comunitate, în semn de multumire, de ispasire sau ca pre­ludiu la celebrarea triumfului unui gene­ral sau al împaratului. în astfel de ocazii se deschideau templele, iar statuile divi­nitatilor erau scoase afara si asezate pe divanuri speciale spre a fi venerate de credinciosi. Termenul indica si un tip de rugaciune facuta în genunchi, diferita de celelalte rugaciuni, în timpul carora se statea de obicei în picioare.