DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera L

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera L

Labda (gr. Aa'pSot, -tic). Eroina greaca, fiica lui Amfion si sotia lui Eetion. Era o ba­canta, dar din cauza unui defect fizic deve­nise tinta batjocurii tovaraselor sale. Din casatoria sa cu Eetion s-a nascut Cipselos (vezi, 2), care, potrivit unei profetii a ora­colului, urma sa ajunga pe tronul Corintu­lui. Aflînd profetia oracolului, Bachiazii, care domneau asupra cetatii, au urmarit copilul; Labda însa 1-a salvat de la o moarte sigura ascunzîndu-1 într-un cufar (cipsela), dupa care a fost numit copilul.

Labdacos (gr. AdpSaxoc;, -ou; lat. Lab-dacus, -i). Fiul regelui teban Polidor si al lui Nicteis, fiica lui Nicteu. Labdacos era mic cînd tatal sau a murit si, prin urmare, s-a aflat sub tutela lui Nicteu, iar mai apoi sub cea a lui Licos, fratele lui Nicteu. Cînd Labdacos a devenit adult, Licos i-a cedat tronul Tebei; la moartea lui Labdacos, sur­venita la putin timp dupa aceasta, Licos a devenit tutorele fiului sau Laios, care avea sa fie tatal lui Oedip. Numele Labdacizi este folosit adesea pentru a-i indica pe toti urmasii lui Labdacos, în special pe Oedip, Polinice, Eteocle si Antigona (vezi rubri­cile respective si schema genealogica de la rubrica Oedip).

Labirint (gr. Xajlupiv-frog, -oo; lat. laby-rinthos si labyrinthus, -i). In acceptia sa generala, în lumea antica termenul indica o serie de structuri arhitectonice deosebit de complexe, care erau în acelasi timp rese­dinta regala, centru administrativ si loc de cult, adesea cu un marcat caracter fune­rar. Aceste structuri erau originare din Orient, mai precis din Egipt. Cea mai am­pla descriere care s-a pastrat este cea a lui Herodot (2.148), care a vazut cu ochii sai labirintul construit de faraonul egiptean Amenemhat al III-lea din dinastia a XII-a

lînga piramida sa de la Hawara (regiunea Medinet el-Fayum). în povestirile mito­logice însa, termenul "labirint" este folosit nu atît cu sensul sau general, atestat de Herodot, ci cu un înteles specific, care pune labirintul în legatura cu personajele mi­turilor cretane. Potrivit mitului, labirintul prin antonomaza era cel construit de Minos pentru a tine captiv Minotaurul, faptura monstruoasa si hibrida nascuta din unirea nefireasca a reginei Pasifae cu un taur al lui Poseidon. Construirea labirintului i-a fost încredintata lui Dedal, arhitect si sculptor atenian care fusese într-o oare­care masura complicele reginei, deoarece crease vaca în care regina s-a ascuns, reu­sind sa atraga astfel atentia taurului si sa se uneasca cu el. Minotaurul era închis în interiorul labirintului si primea periodic ca ofranda tineri virgini din Atena, pe care cetatea era obligata sa-i trimita lui Minos (vezi). Sclavia Atenei a încetat atunci cînd Tezeu a ajuns în Creta si a omorît Mino­taurul, cu complicitatea Ariadnei, al carei rol în 14314n1321o aceasta actiune nu a fost deloc neîn­semnat : ea 1-a ajutat pe Tezeu sa gaseasca iesirea din labirint cu ajutorul ghemului pe care i-1 daruise pentru ca era îndra­gostita de el.

Cînd sapaturile arheologice efectuate de A. Evans la Creta au scos la iveala palatul de la Cnosos, planul complicat al comple­xului a parut sa confirme identificarea labi­rintului cu aceasta constructie, unde de altfel s-au descoperit grafite cu securea dubla, labrys, al carei nume putea fi pus în legatura cu cel al labirintului (vezi Secure dubla). Cu toate acestea, cuvîntul "labirint" permite asociatii etimologice si cu alti termeni, care ne duc cu gîndul mai degraba la pesteri sau la adaposturi sapate în piatra (vezi Pestera) ; de asemenea, unele

LABIRINT

texte (Catul, Claudianus) plaseaza labirin­tul în localitatea Gortina, astfel încît iden­tificarea acestuia cu palatul de la Cnosos devine incerta. în plus, izvoarele vorbesc de un dans al labirintului (vezi Dans), a carui origine ar reprezenta-o dansul lui Tezeu de la Delos, la întoarcerea victo­rioasa din expeditia împotriva Minotau­rului (Iliada, 18.590 si urm.); la acest dans se refera si Vergiliu în Eneida (5.545 si urm.) cînd vorbeste despre Troiae lusus, un soi de parada calare a tinerilor, care executau o serie de miscari coregrafice complicate, bine exemplificate tocmai în imaginea labirintului.

Istoria mitului labirintului este în parte si o istorie a prezentei acestuia, ca simbol, în culturile occidentale. Sintetizat grafic într-o maniera foarte sumara în meandru si în spirala, el a fost interpretat ca simbol al fecunditatii si al apei, strîns legata de fertilitate; prezenta îu labirint a mon­struosului Minotaur a evidentiat raportul sau cu tema mortii - renasterii si cu ritu­rile misterice si initiatice; articularea sa a sugerat o serie de legaturi cu lumea ma­gica si astrala si a facut ca labirintul sa fie interpretat ca oglinda a miscarii astrelor sau a parcursului soarelui pe cer în functie de anotimpuri; în labirint s-a vazut, de asemenea, schema unui joc, din moment ce multe dintre reprezentarile sale sea­mana în mod surprinzator cu tintarul, iar spirala, asociata cu labirintul, este adesea prezenta în diferite jocuri, cum este cele­brul joc cu zarurile asemanator actualului Piticot; în labirint ca impasse, parcurs fara cale de iesire, s-a vazut, începînd cu Evul Mediu, drumul sufletului care aspira la perfectiune, iar în cheie crestina - calea ce duce în Cetatea cereasca; recent, labi­rintul a dobîndit, o data cu psihanaliza, noi semnificatii simbolice complexe, fiind transferat dintr-un loc fantastic, daca vrem, însa întotdeauna definibil în geografia mi­tului (Creta, în timpul lui Minos), în inte­riorul spatiului si timpului constiintei, unde devine unul dintre arhetipurile cele mai bogate în sugestii.

► Prezente in literatura antica. O "doamna a labirintului" este mentionata pe o tablita de la Cnosos, în liniarul B, datînd apro­ximativ din anul 1400 î.Hr. De asemenea, labirintul este amintit si descris de Herodot

(2.148), Calimah (Imn catre Delos si Imn catre Apollo), într-o serie de documente epigrafice din templul lui Apollo de la Didima, lînga Milet, de Diodor din Sicilia (1.61), Catul (Carmina, 64), Strabon (8.6.2 si 11,17.1.37), Vergiliu (.Eneida, 5.545-605), Pliniu (Naturalis historia, 36.19.84-93), Ovidiu (Metamorfoze, 8), Pomponius Mela (Chorographia), Plutarh (Tezeu), Apollodor (Biblioteca, 3.1.4 si 15.8 ; Epitome, 1.7-12), Pausanias (1.27.10 si 2.31.1), Filostrat (Viata lui Apollonios din Tyana, 4.34), Hy-ginus (Fabule, 39-44), Claudianus (De VI consulatu Honorii, 633). O mentiune a labi­rintului ca trimitere metaforica la o stare a spiritului fara iesire apare la Boetiu (De consolatione philosophiae, 3.12.96).

► Prezente în literatura medievala, moderna si contemporana. Surprinzatoare afinitati cu povestea lui Dedal si a labirintului putem gasi într-un text islandez din secolul al XV-lea, ce reprezinta, evident, o transpu­nere tîrzie a mitului clasic: aici se poves­teste despre un tînar erou pe nume Egeas, care, pentru a cîstiga mîna unei printese, trebuie sa învinga un monstru numit Hono-centaurus; el reuseste în întreprinderea sa datorita chiar printesei, care îl sfatuieste sa foloseasca o capcana numita "casa lui Volundr" (de la numele faurarului care a inventat-o - o figura în mod evident înru­dita cu Dedal), capcana care prezinta toate caracteristicile labirintului. în Italia, ter­menul "labirint" apare pentru prima oara în volgare, în cantonierul lui Cino da Pis-toia, iar mai apoi la Boccaccio si la Petrarca, în cadrul - insolit în limbile clasice - unei povesti de dragoste (subtitlul operei Cor-baccio a lui Boccaccio este Labirintul iubirii, iar Petrarca spune în Cantonier: "în labirint am intrat, nu vad iesirea"), în limba engleza, termenul apare pentru prima oara în Casa Faimei de Chaucer, unde locuinta Faimei este comparata cu un labirint; în spaniola apare în Laberinto de fortuna al lui Juan de Mena. O con­structie asemanatoare cu labirintul din Egipt, însa decorata cu reprezentarea legen­dei labirintului grecesc, este descrisa în Hypnerotomachia Poliphili a lui Francesco Colonna. în Orlando furios al lui Ariosto, descrierea palatului magului Atlas repre­zinta o capodopera a interpretarii renas­centiste a temei labirintului. Labirintul se regaseste în titlul unui poem de tinerete al lui Zwingli, în care este prezentata ale­goric Elvetia; în aceeasi perioada, tema

LABIRINT

patrunde si în arta gradinaritului, inspirînd o serie de dramaturgi comici ca H. Sachs si J. Ayrer. Labirintul-gradina le-a oferit scrii­torilor subiecte de inspiratie, dupa cum se poate vedea în special în Visul unei nopti de vara de Shakespeare, iar în Artamene ou le Grand Cyrus de Madeleine de Scu-dery se vorbeste despre un labirint de tufi­suri. Labirintul dragostei este titlul unei comedii a lui Cervantes, iar Lope de Vega a scris Labirintul din Creta. în secolele XVII-XVIII tema labirintului îsi gaseste o utilizare particulara în poezie, în splen­didele poeme-labirint compuse în maniera poeziilor figurate sau dupa criteriile com­pozitiei criptografice (cu texte care pot fi citite pe verticala sau pe orizontala, de la dreapta la stînga sau de la stînga la dreap­ta etc). Incepînd cu perioada romantica, tema labirintului este dezvoltata mai ales în romanul gotic (castelele, abatiile si pes­terile cu meandre misterioase, culoare inac­cesibile, porti închise sau care se închid inexplicabil constituie traducerea literara a vechii teme); labirintul devine alegorie si simbol în descrierile oraselor din tex­tele moderne ; poate simboliza numeroase parcursuri în romanele de calatorie ; poate sintetiza într-o imagine enigma (si dificul­tatea de a o rezolva) în romanele politiste ; poate oferi o cheie de interpretare în roma­nul psihologic sau pentru imaginile neli­nistitoare evocate de Kafka. Legatura cu vechiul mit apare pe alocuri în mod mai explicit în Portret al artistului la tinerete si în Ulise de Joyce, dar si în Mr. Humphreys si mostenirea sa de M.R. James, Krisolov de A. Grin, Labirintul de M. Sandoz, Din­coace de Paradis de F. Scott Fitzgerald, Omul în labirint de C. Alvaro, Labirintul dragostei de L. Marechal, Minotaurul de F. Diirrenmatt. Labirintului magic Max Aub i-a dedicat trilogia (mai apoi tetra­logia) sa despre razboiul civil din Spania, iar O. Paz si-a intitulat cercetarea asupra esentei "mexicanitatii" Labirintul singura­tatii. La labirintul cretan se refera L. Durrell în Cefalu, o poveste despre o excursie (cu surprize) la pestera de la Cefalu, locul unde se afla labirintul mitologic ; un labirint li­terar este cel din Gradina potecilor ce se bifurca de J.L. Borges, unde, în fata nenu­maratelor optiuni de dezvoltare pe care o povestire le închide în sine, autorul, în loc sa aleaga una, le lasa deschise pe toate, creînd astfel diferite povesti într-un veri­tabil labirint narativ care se articuleaza la

infinit. în categoria cartilor-labirint se pot include, desi sînt foarte diferite unele de altele, în labirint de A. Robbe-Grillet, Daca într-o noapte de iarna un calator de I. Calvino, Foc palid de Nabokov, Viata -instructiuni de folosire de Perec si multe altele. Labirintul ca biblioteca (sau biblio­teca drept labirint) este firul rosu al lui Borges în Biblioteca lui Babei si al lui Eco în Numele trandafirului.

► Iconografie. Labirintul cretan a fost identi­ficat pe un stater de la Cnosos, din secolul al V-lea î.Hr., pe o serie de monede de argint, tot cretane, pastrate la British Museum din Londra, si în numeroase re­prezentari ale mitului despre uciderea Minotaurului de catre Tezeu, prezente în ceramica (în special în ceramica atica cu figuri rosii) si în multe mozaicuri din epoca romana. în acestea din urma, motivul labi­rintului constituie adesea cadrul unei repre­zentari a lui Tezeu luptînd cu monstrul. Unul dintre cele mai celebre mozaicuri de acest gen provine din Casa Labirintului de la Pompei. Temele legate de labirint si de uciderea Minotaurului erau frecvent utili­zate si în pictura pompeiana. La interpre­tarea labirintului în raport cu dansul se refera reprezentarea (corespunzatoare des­crierii homerice a scutului lui Ahile) dintr-o oinochoe etrusca de la Tragliatella (Muzeul Capitolin din Roma) si cea a asa-numitului dans al cocorilor de pe Vasul Frantois de la Muzeul de Arheologie din Florenta (dar subiectul este prezent si în alte exemplare ceramice). Se pare ca putem surprinde o legatura cu Troiae lusus si în faptul ca multe labirinturi enigmatice de piatra din Europa de Nord, construite între secolele al X-lea si al XV-lea, au un nume derivat din cel al Troiei si sînt definite ca Troja-burg. Nu mai punem la socoteala imaginile cu motive spiraliforme si meandriforme care, pe buna dreptate sau din greseala, au fost puse în legatura cu tema labirin­tului si care apar în arta tuturor tarilor, de la inciziile rupestre din Scandinavia pîna la decoratiunile din Extremul Orient. Valo­rile crestine atribuite de-a lungul secolelor labirintului ca simbol al calatoriei sufle­tului catre lumina divina explica prezenta acestuia în arta paleocrestina si apoi în cea medievala ; tema apare frecvent în mo­zaicurile din catedrale, în special din cele italiene si franceze (de obicei este vorba de labirinturi cu sens unic; labirinturile care permit mai multe parcursuri sînt cunoscute

LACINION

începînd abia cu jumatatea secolului al XVI-lea). într-un context complet diferit, labirintul a fost adesea utilizat, cu mare efect, în amenajarea gradinilor.

Labrandos sau Labrandeus (gr. Aoc'ppav-6og, -ou si AaPpavScuc, -ewg). Numele unuia dintre Cureti (vezi), care, potrivit traditiei, s-a stabilit în Caria. Acest nume constituie si un epitet cu care Zeus era venerat în Caria, în sanctuarul de la Labranda, unde era reprezentat cu o secure în mîna si era numit si Zeus Stratios.

Lac. Valoarea simbolica si religioasa a lacu­rilor este recunoscuta din cele mai vechi timpuri. Marturiile (în cea mai mare parte arheologice) ne arata ca, în perioada mi-noica, în insula Creta se aruncau daruri votive în fîntîni si în lacuri, asa cum se întîmpla la Psychro, ca si cum adîncul lacurilor ar fi permis o legatura cu zeii. si în epoca clasica zeii populau lacurile si izvoarele: în lacuri traiau nimfele, mai precis naiadele; aici se racoreau zeii si mai ales zeitele, care adesea se scaldau la adapost de privirile indiscrete; în apele lor se oglindeau tinerii frumosi, ca Narcis, sau însasi Atena care, privindu-se în apele unui lac pe cînd cînta la flaut, si-a dat seama ca astfel fata i se schimonosea si a aruncat instrumentul, care avea sa-i aduca moartea lui Marsias (vezi). Apele lacurilor se aflau sub ocrotirea lui Poseidon, care domnea peste mare, dar si peste toate apele interioare ; în celebra disputa care 1-a opus Atenei pentru suprematia religioasa asu­pra Aticii, Poseidon a facut sa se iveasca un lac cu apa sarata pe Acropola din Atena, lovind pamîntul cu tridentul sau ; potrivit lui Pausanias, în epoca istorica se pastrau înca urmele acestui lac, într-o fîntîna cu apa sarata din Erehteion.

De asemenea, apele lacurilor erau puse în legatura cu lumea infernala: în mito­logia latina, intrarea în lumea de dincolo se afla în apropierea lacului Avernus, iar în lumea infernala existau, pe lînga apele rîurilor infernale, si cele ale mlastinii Aherusia (vezi Lumea de dincolo). Nu mai putin sinistru este, în povestirile legate de mitul lui Heracle, lacul Stimfalos, în apropierea caruia traiesc înfricosatoarele pasari stimfaliene pe care eroul trebuie sa le învinga în cursul muncilor sale (vezi

Heracle, a sasea munca). Inspaimîntatoare este si mlastina din Lerna, unde traieste Hidra pe care numai Heracle reuseste sa o rapuna (vezi Heracle, a doua munca). în Sicilia era cunoscut lacul Palicilor (vezi). în lumea romana, un mic lac, cunoscut ca Mlastina Caprei, dobîndise o puternica sem­nificatie simbolica; el se afla pe Cîmpul lui Marte si a fost teatrul disparitiei mis­terioase a lui Romulus din lumea celor vii (vezi Romulus).

Lacedemon (gr. A<xxe8aip.ti)v, -ovog; lat. Lacedaemo si Lacedaemon, -onis). Eroul eponim al poporului lacedemonienilor, locui­tori din Sparta. Era fiul lui Zeus si al Taige-tei. S-a casatorit cu Sparta, fiica regelui Eurotas, de la care a mostenit regatul, si a dat numele sotiei sale cetatii pe care a întemeiat-o pe teritoriul lacedemonienilor. A fost tatal lui Amiclas, care i-a urmat la tronul Spartei, al Euridicei, care s-a casa­torit cu Acrisios, si, potrivit unor versiuni, al Asinei si al lui Himeros.

► Prezente în literatura antica. Este frecvent mentionat de istorici (Pausanias) si mito-grafi (Apollodor, Biblioteca, 2.2.2 si 3.10.2 ; Hyginus, Fabule, 155; Nonnos din Pano-polis, Dionisiacele, 32.66).

Lacestades (gr. /\axecjjd,&r\q, -ou). Rege din Sicion, fiul lui Hipolit. A fost supus al cetatii Argos si a împartit tronul Sicionu-lui cu Falces, fiul lui Temenos, care a cuce­rit cetatea si a domnit asupra ei împreuna cu Lacestades.

Lachesis (gr. Aaxeaig, -ewg; lat. Lachesis, -is). Numele uneia dintre Moire (vezi; literal: "cea care da soarta"). Lachesis tinea în mîna fusul de unde se desfasura firul vietii fiecarui om, pe care ea îl masura dinainte, stabilindu-i lungimea.

Lacinion (gr. Aaxiviov dtxpov; lat. Laci-nium, -i). Numele unui celebru promontoriu aflat la sud de Crotona, care marcheaza limita occidentala a golfului Tarent. Im­portanta sa în mitologie este legata de pre­zenta aici a unui templu închinat Herei, venerata cu epitetul Lacinia. Ruinele tem­plului, din care astazi se pastreaza doar temelia si o coloana dorica, au dat numele actual al promontoriului, capul Colonna. Vechiul nume era legat de cel al lui Laci-nios, un tîlhar pe care Heracle 1-a întîlnit

LACIOS

în Italia meridionala, în timpul calatoriei de întoarcere dupa prinderea boilor lui Gerion. Asa cum se întîmpla în alte poves­tiri mitice relative la întreprinderile lui Heracle în Apus, si în acest caz tîlharul a încercat sa fure un animal, însa a fost ucis de erou.

Lacios (gr. Aaxiog, -ou; lat. Lacius, -i). Erou grec, întemeietorul cetatii Faselis, aflata pe teritoriul Turciei de astazi. Ora­colul din Delfi le-a poruncit lui Lacios si fratelui acestuia, Antifem, sa mearga unul spre rasarit, iar celalalt spre apus si sa întemeieze fiecare cîte o cetate. Antifem a ajuns în Sicilia si a pus bazele cetatii Gela; Lacios a ajuns în Asia Mica si a capatat de la pastorul Cilabras, în schimbul cîtorva pesti sarati, o bucata de pamînt pe care a construit cetatea Faselis (vezi si Cilabras).

Lacon (gr. Accxojv, -uivog; lat. Laco sau Lacon, -onis). Eroul eponim al Laconiei, o regiune din Grecia. Era fiul regelui Lapa-tos si fratele lui Aheos; la moartea tatalui, a împartit domnia cu fratele sau, care a dat numele regiunii Ahaia. Este mentio­nat de izvoarele tîrzii si nu apare la poetii clasici.

Ladon (gr. AaSwv, -aivog; lat. Ladon, -onis). 1) Numele monstrului care pazea merele Hesperidelor; a fost ucis de Heracle. Pen­tru detalii vezi Heracle.

2) Numele unui rîu din Arcadia, afluentul lui Alfeu. în mitologie este personificat si amintit ca sotul lui Stimfalis si tatal Daf-nei si al Metopei.

Laerte (gr. Adept-pc;, -ou; lat, Laertes, -ae). Rege din Itaca, fiul lui lui Arcesios, sotul Anticleei si tatal lui Ulise, indicat din acest motiv cu patronimul Laertiadul. Potrivit altor izvoare, Ulise era fiul lui Sisif (vezi si Anticleea). Laerte s-a numarat printre eroii greci care au luat parte la expeditia argonautilor si la vînatoarea mistretului din Calidon. Traia înca, desi era foarte batrîn, cînd Ulise s-a întors în Itaca dupa caderea Troiei si dupa lungile rataciri poves­tite în Odiseea.

► Prezente în literatura antica. Cele mai semnificative aparitii ale personajului sînt cele din Odiseea (în special cînturile 1, 11, 16, 23 si 24). în Iliada numele sau este citat ca patronim al lui Ulise.

Laertiadul sau Laertios (gr. AaepTiotSrig, -ou; lat. Laertiades, -ae si Laertius, -i). Epi­tet al lui Ulise, derivat din numele tatalui sau, Laerte (vezi).

Laetusa (lat. Laetusa, -ae). Sotia regelui trac Linceu, amintita în legatura cu mitul despre Tereu si Procne. Laetusa era prie­tena Procnei si i-a dezvaluit acesteia vicle­niile folosite de Tereu pentru a o cuceri pe Filomela, femeia de care era îndragostit, provocînd astfel mînia si razbunarea Proc­nei. Pentru detalii vezi Tereu.

Lafria (gr. Acuppia, -ag). Epitet cu care era venerata Artemis, în special la Calidon, Mesena, Patras, dar si în alte localitati din Grecia. Artemisei Lafria îi era închinat un cult foarte vechi, originar din Calidon, legat probabil de mitul lui Meleagru si al mistretului calidonian (vezi Meleagru) ; la Calidon exista un altar din epoca geome­trica si un templu închinat zeitei, datînd din secolul al VH-lea î.Hr.

Raspîndirea cultului. La Patras aveau loc o serie de sarbatori importante în cinstea zeitei, cunoscute dintr-o descriere a lui Pau-sanias, care se refera la epoca imperiala romana si ofera detalii pline de cruzime. Exista obiceiul ca pe altarul zeitei sa se ridice un rug înalt pe care se asezau ofran­dele : fructe si flori, dar si animale, de la pasari la capre, oi, cerbi si dami; se mentio­neaza, de asemenea, lupii, ursii si mistre­tii, precum si faptul ca aceste animale erau asezate vii pe altar. La aprinderea rugului, sacrificiul se transforma pentru ele într-o agonie atroce, care capata uneori carac­teristicile spectacolelor de circ din lumea romana, cu animalele care încercau sa scape si preotii care le biciuiau sa se întoarca în flacari. Preoteasa Artemisei conducea ritua­lul dintr-un car tras de cerbi.

Prezente în literatura antica. Pausanias, 7.18.11-13.

Laios (gr. Acuog, -ou; lat. Laius, -i). Regele Tebei. A fost fiul lui Labdacos, sotul Iocas-tei si tatal lui Oedip, care 1-a ucis (vezi schema de la rubrica Oedip). Potrivit unei traditii, tragicul destin al urmasilor sai a fost determinat de faptul ca 1-a rapit pe tîna-rul Chrisipos, fiul regelui Pelops, al carui oaspete era Laios. Conform acestei versiuni, Laios a fost initiatorul iubirii homosexuale, iar Chrisipos, de care el se îndragostise,

LAMPSACE

s-a sinucis de rusine cînd a fost descoperit. Blestemul lui Pelops s-a abatut asupra lui Laios si a urmasilor sai: asa cum a confir­mat oracolul, el nu ar fi trebuit sa aiba copii. Doar daca Laios ar fi murit fara sa lase urmasi Teba ar fi fost salvata. De aceea, imediat dupa ce s-a nascut, Oedip (care fusese zamislit cînd tatal sau era beat) a fost abandonat. în legatura cu întîmplarile urmatoare, cu destinul tragic care a dus la întîlnirea dintre tata si fiu si cu uciderea lui Laios de catre fiul sau, vezi Oedip.

Prezente în literatura antica. Dintre ope­rele literare consacrate tragicei povesti a lui Laios si a urmasilor sai, lui Laios îi rezerva un rol important în special tra­gedia Chrisipos a lui Euripide, unde este relatata rapirea tînarului de catre Laios; tragediile Laios si Oedip ale lui Eschil, care nu s-au pastrat si erau probabil ante­rioare aceleia despre Cei sapte împotriva Tebei; comedia Laios a Platon Comicul; Fenicienele lui Euripide, urmarea lui Chri­sipos, unde Iocasta povesteste cum, pentru a consulta oracolul, Laios a întreprins calatoria care avea sa-i aduca moartea si împlinirea destinului sau. Cea mai celebra tragedie cu acest subiect este însa Oedip rege a lui Sofocle. Pentru alte versiuni antice si recente ale mitului vezi Oedip.

Lalius (lat. Lalius, -i). Veche divinitate romana despre care se credea ca îi ajuta pe copii sa scoata primele gîngureli.

Lamedon (gr. Aap.e6wv, -ovxoc;). Rege din Sicion, urmas al lui Egialeu, fiul lui Coro-nos si fratele lui Corax. S-a casatorit cu Feno, fiica lui Clitios din Atena; cei doi au avut o fiica, Zeuxipe, pe care Lamedon i-a dat-o de sotie lui Sicion.

Prezente în literatura antica. Figura lui Lamedon este amintita de Pausanias (2.5.8 si 6.3 si urm.) pentru a explica raporturile dinastice complexe dintre suveranii Sicio-nului.

Lamia (gr. Aajiia, -ag; lat. Lamia, -ae). Numele unui monstru care sperie si ra­peste copiii. Era considerat cînd o figura masculina, cînd (mai frecvent) una femi­nina ; aceasta din urma era fiica lui Belos si fusese iubita de Zeus, însa Hera, ge­loasa, îi omorîse copiii. Lamia si-a pierdut mintile de durere, si se spunea ca, fiind cuprinsa de nebunie, cutreiera lumea si rapea copiii care îi aminteau de ai sai.

► Prezente în literatura antica. Este amintita de Aristofan în Viespile si în Pacea.

Lamos (gr. Aap.o£, -ou; lat. Lamus, 4). Fiul lui Poseidon si regele Lestrigonilor (vezi); se credea ca întemeiase cetatea Formia si ca era stramosul romanei gens Lamia, din care facea parte, printre altii, L. Aelius Lamia, prietenul lui Horatiu, care s-a aflat alaturi de Cicero în vremea conjuratiei lui Catilina.

Lampadeforii sau lampadedromii (gr. XajiiraSTiepopCcu sau XajiiraS-nSpojiiou, -uv). Cu acest nume erau indicate în Grecia în­trecerile care aveau loc cu ocazia sarba­torilor religioase solemne, în cursul carora atletii alergau ducînd în mîna torte aprinse. Abilitatea lor consta în a face ca, în ciudi. curentului provocat de alergare si de trece­rea tortelor dintr-o mîna în alta, ca într-un soi de stafeta, tortele sa nu se stinga.

Lampetia (gr. Aap-ireTCn, -ne;; lat. Lam-petia, -ae). Fiica lui Helios, Soarele, si sora lui Faeton.

Lampetos (gr. Aap-Trexog, -ou). Erou din Lesbos, fiul lui Iros. A fost ucis de Ahile în timpul cuceririi cetatii Metimna.

Prezente în literatura antica. Personajul, necunoscut lui Homer, este amintit de Par-tenios din Niceea (Erotika pathemata, 21).

Lampos (gr. AajiiToc;, -ou). 1) Erou troian, fiul lui Laomedon si tatal lui Dolops. Facea parte din grupul batrînilor din Troia care, din cauza vîrstei înaintate, nu mai par­ticipau activ la razboiul împotriva grecilor si stateau alaturi de regele Priam.

Prezente în literatura antica. Este amintit în Iliada (3.147, 15.526, 20.238); genea­logia sa este reconstituita de Apollodor (Biblioteca,

2) Alaturi de Xantos, Podargos si Eton, este unul dintre caii lui Hector, carora An-dromaca, sotia eroului, le "da fîn dulce si le toarna vin" înainte de a-i da de mîncare sotului {Iliada, 8.185 si urm.).

Lampsace (gr. AcxjJL\)jaxTi, -T\q). Fiica lui Mandron, regele bebricilor. I-a prevenit pe colonii veniti din Focida, pe care tatal sau îi adusese în cetatea Pitusa, unde domnea el, ca localnicii le erau ostili si voiau sa scape de ei; datorita avertismentului sau, rolurile s-au inversat si cei din Focida i-au

LANCE

învins pe localnici, i-au omorît si au pus stapînire pe cetate, care de atunci încolo s-a numit Lampsaca, în cinstea fetei. Dupa moarte i s-au adus onoruri divine.

► Prezente în literatura antica. Personajul este descris de Plutarh în Despre virtutile femeilor.

Lance. Parte fundamentala a armamen­tului unui razboinic si protagonista a nu­meroase dueluri amintite în poezia epica, lancea constituie atributul tipic al zeilor razboinici, Atena si Ares, si un simbol al puterii în mîna lui Zeus; în unele traditii apare si ca atribut al zeului roman Pilum-nus. Mitologia greaca aminteste si o lance cu puteri magice - lancea de frasin pe care centaurul Chiron i-a daruit-o lui Peleu la nunta acestuia cu Thetis. Magica era si lancea pe care Procris a primit-o în dar de la Minos; ea nu-si rata niciodata tinta si mai tîrziu s-a dovedit fatala pentru Cefa-los, sotul lui Procris (pentru detalii legate de acest mit vezi Cefalos). în mitologia latina, o lance magica era legata de soarta eroului Mamercus, nascut din unirea lui Marte cu o muritoare pe nume Silvia; des­tinul sau depindea de o lance pe care zeul i-o încredintase femeii. Mamercus, prota­gonistul unei povestiri asemanatoare cu cea a lui Meleagru, i-a daruit tinerei de care era îndragostit trofeul unui mistret, luptîndu-se, pentru a intra în posesia rama­sitelor fiarei, cu unchii sai din partea ma­mei, pe care i-a ucis; pentru a-1 pedepsi, Silvia a dat foc lancii divine de care era legata viata fiului sau, iar Mamercus, ase­menea lui Meleagru, a murit în momentul în care arma s-a transformat în cenusa (vezi Mamercus, 1).

Lanuvium (lat. Lanuvium, -ii). Vechea ce­tate din Latium, situata pe Mons Albanus, se bucura de o mare faima din punct de vedere religios, datorita cultului Iunonei Sospita, initial un cult local, care le-a fost ulterior accesibil si romanilor si a devenit cultul oficial al statului. Livius spune ca, dupa acordarea cetateniei romane, celor din Lanuvium "le-au fost lasate propriile culte religioase, cu conditia ca padurea sacra a Iunonei Sospita («Mîntuitoarea») sa devina patrimoniul comun al locuito­rilor din Lanuvium si al poporului roman" (Livius, 8.14.2).

Laocoon (gr. Aaoxouiv, -6wvxog; lat. Laocoon, -ontis). Celebru preot roman aflat în slujba lui Apollo Timbreos si fra­tele lui Anhise. Potrivit unei traditii, zeul îl ura pentru ca îndraznise sa-i întineze templul, unindu-se acolo cu sotia lui si concepîndu-si astfel fiii (Hyginus, Fabule, 135). Numit preot al lui Poseidon (Vergi-liu, Eneida, 2.201), el a încercat în zadar sa-i determine pe concetatenii sai sa nu aduca în cetate celebrul cal de lemn pe care grecii, prefacîndu-se ca parasesc Troia, îl lasasera în urma; pentru a-i con­vinge, a lovit calul cu propria-i lance. Pe cînd se pregatea sa sacrifice un taur în cinstea lui Poseidon, doi serpi s-au ivit pe neasteptate din mare, încolacindu-se în jurul lui Laocoon si al fiilor sai si sugru-mîndu-i.

Prezente în literatura antica. Legenda lui Laocoon este povestita de Arctinos în Iliou-persis, de Sofocle într-o tragedie omonima, care s-a pierdut, si de Bachilide; cea mai cunoscuta versiune a mitului este cea trans­misa de Vergiliu (Eneida, 2), iar o serie de variante s-au pastrat în operele lui Hygi­nus si Apollodor.

Iconografie. în arta, faima personajului se datoreaza celebrului grup în marmura de la Vatican, opera sculptorilor Agesandros, Atenodor si Polidor din Rodos, pastrat în epoca romana în palatul împaratului Titus si descoperit în 1506 în palatul lui Nero de la Roma. înca din Antichitate era conside­rata una dintre cele mai însemnate capodo­pere, si ulterior faima sculpturii a depasit-o pe cea a personajului si a inspirat la rîndul ei numerosi poeti, printre care I. Sadoleto, autorul poemului în limba latina De Lao-coontis statua. Din sculptura care îl înfati­seaza pe Laocoon s-a inspirat si G.E. Lessing în celebrul sau tratat de estetica Laocoon, sau despre granita dintre poezie si artele figurative (1766); asupra ei a reflectat si J.J. Winckelmann în Gînduri despre imi­tarea operelor grecesti (1755).

Laodamas (gr. AaoSajiac;, -avxoc;). 1) Fiul lui Eteocle; i-a urmat lui Creon pe tronul Tebei si a participat la razboiul Epigonilor (vezi) împotriva cetatii, care a fost dis­trusa. Potrivit unor versiuni ale mitului, a cazut în lupta dupa ce 1-a ucis pe Egialeu, fiul lui Adrast si unul dintre epigoni. Potri­vit altor povestiri, a parasit Teba înainte

LAONITOS

de înfruntarea finala, împreuna cu cîtiva soldati credinciosi, si s-a dus în Iliria.

Prezente în literatura antica. Personajul este amintit mai ales de mitografi si de istorici (Apollodor, Biblioteca, 3.7.3; Pau-sanias, 1.39.2 si 1.9; Herodot, 5.61).

2) Razboinic troian, fiul lui Antenor. A fost ucis de Aiax în timpul razboiului troian.

Prezente în literatura antica. Este amintit în Iliada (15.516).

Laodamia (gr. Aao6ajieta, -ac', alt. Laoda-mia, -ae). 1) Doica lui Oreste.

2) Eroina greaca, sotia lui Protesilaos, erou care a participat la razboiul troian (vezi Protesilaos). Dragostea pentru sotul sau a determinat-o sa construiasca o sta­tuie a acestuia, ca sa-i tina de urît cît timp el era plecat la razboi. Cînd Protesilaos a cazut în lupta, ea i-a rugat pe zei sa-i înga­duie sa-1 vada pentru ultima oara, cîteva ceasuri. Zeii au acceptat si Hermes 1-a adus pe Protesilaos din lumea mortilor, lasîndu-1 sa vorbeasca cu sotia sa prin intermediul statuii pe care ea o pastra în casa. O data scurs timpul fixat de zei, Protesilaos a tre­buit sa se întoarca în Hades; ca sa nu se desparta de el, Laodamia s-a sinucis.

Prezente în literatura antica. Mitul este amintit în Cipriile si în Fabulele 103 si 104 ale lui Hyginus; de asemenea, apare la Ovidiu (Heroidele, 13) si la Catul (68.73 si urm.).

Prezente în literatura contemporana. S. Wys-piariski, Protesilaos si Laodamia, tragedie.

Laodice (gr. A<xo8(xti, -r\q; lat. Laodice, -es). 1) Fiica lui Priam si a Hecubei si sotia lui Helicaon.

2) Nume cu care Homer o indica pe fiica lui Agamemnon si a Clitemnestrei, numita Electra de poetii tragici. Pentru detalii vezi Electra. în general, numele, care înseamna "printesa", este purtat în mitologie de eroi­nele de rang înalt.

Laodocos (gr. AaoSoxog, -ou; lat. Laodo-cus, -i). Fiul lui Apollo si al Ftiei si fratele lui Doros si al lui Polipetes. A domnit îm­preuna cu ei în tinutul curetilor, aflat la nord de golful Corint. La ei s-a refugiat Etolos (vezi), care fusese alungat din Elida; Etolos a raspuns ospitalitatii lor ucigîndu-i si luîndu-le regatul.

Prezente în literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 1.7.6.

Laomedon (gr. AaojieSwv, -ovtoc, ; lat. Lao-medon, -ontis). Rege troian, fiul lui Ilos si tatal mai multor copii, printre care Priam si Hesione. Traditia spune ca, drept pe­deapsa pentru faptele lor prea putin pla­cute lui Zeus, Poseidon si Apollo au fost condamnati de acesta sa intre în slujba lui Laomedon. Astfel, Poseidon a ridicat celebrele ziduri ale Troiei, iar Apollo a pazit turmele lui Laomedon pe muntele Ida (Iliada, 21.448).

Cînd cei doi zei si-au dus sarcina la bun sfîrsit, regele a refuzat sa le dea rasplata cuvenita si i-a alungat din regatul sau. Ca urmare, Poseidon 1-a pedepsit trimitînd din adîncul marii un monstru care devasta tinutul si cerea sa i se sacrifice periodic o fata tînara. Odata troienii au ales-o ca vic­tima pe Hesione, fiica regelui, dar tînara a fost salvata de Heracle; acesta a ucis mon­strul dupa ce Laomedon i-a promis caii pe care odinioara Zeus îi daruise lui Tros, ca rasplata în schimbul lui Ganimede (vezi). Dar nici de aceasta data, dupa ce monstrul a fost ucis, Laomedon nu si-a tinut cuvîn-tul dat. Atunci Heracle a adunat o flota formata din sase corabii cu care a pornit împotriva Troiei (Iliada, 5.640); aici i-a ucis pe Laomedon si pe fiii acestuia, cu exceptia lui Priam si a Hesionei. Cel dintîi avea sa devina regele Troiei, iar cea de-a doua i-a fost data de sotie lui Telamon.

Raspîndirea cultului. Potrivit unei tradi­tii, mormîntul sau se afla la Troia, în apro­pierea Portilor Scheene, si era venerat în mod deosebit deoarece se credea ca daca ramînea intact garanta siguranta cetatii.

Prezente în literatura antica. Personajul e amintit de Homer (Iliada), Pindar (Olim­pice, 8), Sofocle (Aiax), Ovidiu (Metamor­foze), Diodor din Sicilia (4.49) si Apollodor (Biblioteca, 2.6.4, 3.12.3 si 8).

Laonitos (gr. Aocdvoxoc;, -ou; lat. Laonytus, -i). Potrivit unei versiuni secundare a mi­tului lui Oedip, este unul dintre fiii lui Oedip si ai Iocastei si fratele lui Frastor. A murit luptînd împotriva minienilor si a regelui lor, Erginos.

Prezente în literatura antica. Este amintit într-o scolie la Fenicienele lui Euripide.

I

LAONOME

Laonome (gr. Aoiovojjlti, -r\q). Potrivit unei versiuni secundare a mitului lui Heracle, este fiica Alcmenei si sora eroului. S-a casa­torit cu un argonaut, Eufem sau Polifem. Alte izvoare spun însa ca Laonome era mama lui Amfitrion.

Prezente în literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 2.4.5; Pausanias, 8.14.2.

Lapis Manalis. Cu acest nume era indi­cata la Roma o piatra sacra, care se pastra de obicei în apropiere de Poarta Capena. în perioadele de seceta, pentru a obtine de la Iupiter Elicius sau Pluvius ploi abun­dente, se recurgea la ritul asa-numitului Aquaelicium, care avea în centru aceasta piatra sacra si consta în transportarea ei în procesiune prin cetate si stropirea ei cu apa.

Lapiti (gr. Aairl^cu, -ujv ; lat. Lapithae, -arum). Numele unui popor mitic ce locuia în muntii Tesaliei, sub domnia lui Piritoos care, fiind fiul lui Ixion, era fratele vitreg al centaurilor. Cînd acestia din urma si-au cerut mostenirea din partea tatalui, Piri­toos nu le-a ascultat cererile, declansînd astfel o lupta care i-a opus pe lapiti cen­taurilor. Razboiul s-a încheiat cu o pace la care s-a ajuns cu greu si care a durat putin. Cînd Piritoos s-a casatorit cu Hipodamia, centaurii au fost, desigur, invitati la ban­chetul de nunta; aici însa, fiind beti si îmbolditi de Ares, au încercat sa rapeasca mireasa si alte femei prezente la banchet, declansînd o înfruntare care a fost imorta­lizata în unele dintre cele mai importante opere de arta din Grecia clasica si a deve­nit un simbol al luptei dintre puterea ratiunii, personificata de lapiti, si instinc­tele irationale si animalice, reprezentate de centauri. Lupta s-a încheiat cu victoria lapitilor (vezi si Centauri).

Grecii îi considerau pe lapiti inventato­rii frîielor si zabalei pentru cai; si aceasta credinta confirma rolul lor de îmblînzitori ai puterilor salbatice ale naturii.

Prezente în literatura antica. Mitul luptei dintre lapiti si centauri, originar din Tesa-lia, este amintit de Homer în Odiseea (21.295 si urm.).

Iconografie. Lapitii sînt reprezentati de obicei în diferite episoade ale Centauro-mahiei; printre cele mai cunoscute opere cu acest subiect se numara metopele din Par-

tenon, frontonul occidental al Theseionului din Atena, friza templului lui Apollo de la Bassae, friza Heraionului de la gura rîului Sele si mai ales frontonul vestic al tem­plului lui Zeus din Olimpia.

Lapte si alaptare. Simbol al hranei si al vietii, ofranda placuta zeilor în timpul sacrificiilor nesîngeroase si al libatiilor, laptele capata în mitologie o semnificatie particulara în descrierea copilariei eroilor. Heracle devine nemuritor sugînd la sînul Herei; pentru aceasta el a recurs la un siretlic: potrivit unei versiuni a povestirii, Hermes 1-a asezat în poala zeitei în timp ce aceasta dormea. Cînd s-a trezit, Hera a alungat copilul, dar era prea tîrziu; Hera­cle bause laptele divin si, o data cu el, nemurirea, iar picaturile cazute din cer au format. Calea Lactee (vezi). în toate poves­tirile despre copii abandonati, alaptarea acestora este descrisa amanuntit si de obicei este atribuita animalelor salbatice : lupoaica în cazul gemenilor Romulus si Remus si, înainte de ei, în cazul altor doi gemeni, Licastos si Parasios, si al lui Mile-tos, capra în cazul lui Asclepios, o capri­oara în cazul lui Telefos, o juninca în cazul lui Neleu si al lui Pelias, o ursoaica în cazul lui Paris, o alta în cazul Atalantei, porumbitele în cazul Semiramidei, un tap în cazul lui Agdistis si asa mai departe. Uneori, numele eroilor erau legate de felul în care acestia fusesera alaptati. Numele lui Egist (de la grecescul cu% capra), de pilda, face trimitere la laptele de capra cu care a fost hranit. Cel mai celebru caz al unui copil crescut de un animal este însa cel al lui Zeus, care, potrivit unei versiuni a mitului, a fost alaptat de capra Amalteea. Mitologia atribuia nimfelor arta mulgerii; ele i-au aratat secretele acestei tehnici lui Aristeu, care, la rîndul sau, le-a transmis oamenilor.

Lara, vezi Larunda.

Larentalia. Sarbatori religioase celebrate la Roma în fiecare an la 23 decembrie, în cinstea zeitei Acca Larentia (vezi), care, potrivit unor traditii, se înrudea cu larii. Numite si Accalia, sarbatorile cuprindeau ritualuri cu caracter funerar, printre care si aducerea ca ofranda a cîtorva capatîni de usturoi, poate amintirea unor sacri­ficii umane (capete de copil ?) savîrsite în

timpurile stravechi. Riturile aveau loc la mormîntul zeitei si erau oficiate de fla-minul lui Quirinus, în prezenta pontifilor.

Larentina. Unul dintre numele cu care este indicata Acca Larentia (vezi).

Lari (lat. Lares, -um sau -ium). Divinitati secundare din panteonul etrusc si roman. Nu toate aspectele privitoare la originea si functiile lor specifice sînt clare. Larii pot fi împartiti în doua clase : lares domes­tici si lares publici. Cei dintîi erau Manii (vezi) unei case, ridicati la rangul de eroi. Dar daca manii erau mai puternic legati de locul unde erau îngropati mortii, larii reprezentau zeii care ocroteau caminul si întreaga viata domestica. Numai spiritele oamenilor credinciosi si respectati erau venerate ca lari. în fruntea asa-numitilor lari domestici se afla Iar familiaris, consi­derat întemeietorul familiei, de care nu putea fi despartit: atunci cînd familia se muta în alt loc, el o urma.

Dintre lares publici, s-a pastrat în special amintirea asa-numitilor lares praestites si lares compitales. Primii erau ocrotitorii în­tregii cetati; cei din urma erau responsa­bili de diferitele diviziuni urbane, marcate de compita, punctele în care se intersectau doua sau mai multe strazi.

în casele mai mari si mai însemnate, imaginile larilor se pastrau într-un loc spe­cial, numit larariu. Cînd familia statea la masa, oferea cîteva portii de mîncare si larilor; cu ocazia sarbatorilor familiale larii erau împodobiti, iar portile larariului ramîneau deschise.

Larii nu sînt protagonistii unor povestiri mitologice. Ovidiu spune ca ei descind din Lara si Mercur {Fastele, 2.599 si urm.; vezi Larunda) ; acelasi Ovidiu si Pliniu cel Batrîn (36.204) povestesc ca regele Ser-vius Tullius s-a nascut din Iar familiaris : într-o zi, o sclava a Tanaquillei, sotia lui Tarquinius, se afla lînga camin, cînd un falus de cenusa s-a ridicat din flacari si s-a unit cu ea, concepîndu-1 pe viitorul rege al Romei.

Larinos (gr. Aapivoc;, -ou ; lat. Larinus, -i). Personaj secundar, legat de mitul lui Hera-cle. Era un pastor din Epir, care a primit în dar (sau a furat) de la Heracle cîtiva

__________ ______ ____ _LAS

dintre boii lui Gerion (vezi Heracle). în epoca clasica se recunostea într-o rasa de bovine din Epir, deosebit de apreciata, des­cendenta acelor boi mitici.

Prezente In literatura antica. Personajul este citat de Aristofan, Pacea, 925, si de Athenaios, 9.376b si urm.

Larisa (gr. Aapicraa, -y\q ; lat. Larissa, -ae). Numele indica propriu-zis cîteva localitati din Grecia si din Asia Mica; în mitologie apare ca apelativ al unei eroine, fiica lui Pelasgos.

Larunda sau Lara (lat. Larunda sau Lara, -ae). Fiica lui Almon; este nimfa care a informat-o pe Iunona despre lega­tura lui Iupiter cu Iuturna ; numele ei este pus în legatura de unele izvoare cu greces­cul XaXeiv si indica limbutia nimfei. Poves­tirile mitologice (Ovidiu, Fastele, 2.607) spun ca, pentru a o pedepsi, Iupiter i-a smuls limba si i-a poruncit lui Mercur sa o duca în infern, însa pe drum zeul s-a îndra­gostit de Larunda, iar din unirea lor s-au nascut doi Lari (vezi). Asupra originii zei­tei si a eventualului sau raport cu Acea Larentia critica nu a ajuns înca la un acord.

Larvae (lat. Larvae, -arum). Cu acest nume erau indicate în religia romana spiritele rele ale mortilor, care semanau cu larii, dar, spre deosebire de acestia, erau crude si rauvoitoare si îi chinuiau pe cei vii, spe-riindu-i în toate felurile. Uneori erau iden­tificate cu Lemurii (vezi). Se credea ca erau spiritele celor care în timpul vietii fuse­sera rai; erau exorcizate prin rituri expia­torii, precum si în cadrul unor sarbatori solemne, numite Lemuralia sau Lemuria (vezi Lemuria).

Las (gr. Aat, -a). Erou din Pelopones; a întemeiat în apropierea muntelui Taiget cetatea care îi poarta numele. Este amin­tit printre pretendentii la mîna Elenei; potrivit unei versiuni a mitului, a fost ucis de Ahile sau, dupa Pausanias, de Patro-clu - mai plauzibil, din moment ce Ahile nu aspira la mîna celei mai frumoase femei din Grecia, în schimb Patroclu se numara printre petitori. Pe mormîntul sau se ridica o statuie a eroului.

Prezente In literatura antica. Referiri la acest personaj gasim la Pausanias (3.24.10).

LASE

Lase. Cu acest nume erau indicate în lumea etrusca o serie de figuri divine care corespundeau, ca atribute si caracteristici, Parcelor si Moirelor (vezi). De obicei erau reprezentate ca figuri feminine nobile, înaripate, purtînd vesminte lungi si avînd în mîna o torta; alteori însa, asemenea daimonilor malefici, puteau fi însotite de serpi.

Lateranus (lat. Lateranus, -i). Veche divi­nitate romana, care ocrotea peretii cami­nului domestic.

Latialis (lat. Latialis sau Latiaris, -is). Epitet al lui Iupiter (vezi), cu care acesta era venerat ca ocrotitor al regiunii Latium. în cinstea lui, Roma si cetatile latine sar­batoreau în fiecare an asa-numitele feriae Latinae, festivitati solemne care aveau loc pe Mons Albanus si erau conduse de un consul. Vezi si Latinus.

Latinus (lat. Latinus, -i). Rege din Latium, fiul lui Faunus si al nimfei Marica (ori, potrivit unor izvoare grecesti, al Circei sau al lui Calipso si al lui Ulise: vezi schema de la rubrica Ulise), fratele lui Lavinius, sotul Amatei si tatal Laviniei, pe care i-a dat-o de sotie lui Enea (vezi). Dar pentru ca tînara îi fusese promisa lui Turnus, acesta a pornit razboi împotriva lui Enea si a lui Latinus. Livius spune ca Latinus a participat la razboi si a fost ucis în lupta. Dupa Vergiliu însa, Latinus nu a luat parte a lupta, multumindu-se sa iasa din cînd în cînd din palatul sau. Potrivit unei traditii, dupa moarte Latinus a devenit Iupiter Latiaris, asa cum Romulus a devenit dupa moarte zeul Quirinus; era venerat ca stra­mos al latinilor. Capitala regatului sau a fost cetatea Laurentum.

► Prezente în literatura antica. Figura lui Latinus domina Eneida, unde apare înce-pînd cu cîntul 7. Lui Vergiliu i se datoreaza genealogia lui Latinus din Faunus si Marica, iar lui Hesiod (Teogonia, 1011-1016)- cea care îl face urmasul lui Ulise. înainte de Eneida, personajul apare la Catul, Nae-vius si Ennius. Livius (1.2) descrie moar­tea lui în lupta. Figura lui Latinus este pusa pentru prima oara în legatura cu cea a lui Enea de Timaios.

Latinus Silvius (lat. Latinus Silvius, -i -i). Al patrulea rege din Alba Longa, dupa

Ascaniu, Postumus Silvius si Aeneas Silvius. A domnit timp de cincizeci de ani si a întemeiat diferite cetati care au facut parte din confederatia latina.

> Prezente în literatura antica. Este mentio­nat în operele unor istorici (Dionysos din Halicarnas, Diodor din Sicilia), precum si în Metamorfozele si Fastele lui Ovidiu si într-o scolie a lui Servius la Vergiliu (Eneida, 6.767).

Latona (gr. Antai, -ou£; lat. Latona, -ae). Numita de greci Leto (literal, "noaptea"), facea parte din neamul titanilor. Era fiica lui Ceos si a Phoebei si mama lui Apollo si a Artemisei, pe care i-a zamislit cu Zeus (vezi schema de la rubrica Cronos). Faptul ca regele zeilor o iubea a provocat mînia Herei, care a început sa o persecute. Rata­cind dintr-un loc în altul ca sa scape de Hera, Latona a ajuns în cele din urma la Delos, care pe atunci era o insula ce plutea pe mare si se numea Asteria sau Ortigia. Legenda spune ca Zeus a legat insula de fundul marii cu lanturi de diamant, ofe-rindu-i iubitei sale un loc sigur, unde ea i-a adus pe lume pe Apollo si Artemis. Din cauza staturii sale gigantice, la nastere a trebuit sa-si gaseasca un sprijin pe masura, muntele Cintos din Delos (Imnul homeric catre Apollo, 26) sau palmierul sacru. Potri­vit unei traditii, Hera a jurat ca Latona avea sa nasca numai într-un loc unde nu ajungea lumina soarelui (Hyginus, Fabule, 140); nici o cetate nu a îndraznit sa gaz­duiasca un eveniment atît de important, si chiar Delosul a acceptat numai dupa ce Latona a promis ca Apollo îsi va ridica templul acolo; potrivit unei alte legende, locul unde Latona s-a oprit sa nasca se afla în Licia, "tinutul lupilor"; lupii apar si în traditia dupa care zeita ar fi fost transformata de Zeus în lupoaica (Aris-totel, Historia animalium). într-o versiune diferita a povestirii, Hera le-a interzis tutu­ror cetatilor sa o primeasca pe Latona si doar Delosul a îndraznit sa nu i se supuna, însa a primit iertarea, pentru ca odinioara insula fusese nimfa Asteria. Mai tîrziu s-a raspîndit si versiunea potrivit careia Posei-don a pacalit-o pe Hera: el a acoperit De­losul cu valurile marii, încît nu s-a putut spune ca era vorba despre uscat sau despre o insula.

LEANDRU

De obicei, Latona era venerata numai îm­preuna cu fiii sai; curînd Delosul a devenit principalul centru al cultului sau. Dupa numele mamei, Apollo este adesea indicat cu atributele Letoios sau Latoios, iar Arte-mis este desemnata cu atributele Letoia, Letois, Latois sau Latoe. Pentru alte deta­lii vezi Apollo si Artemis.

Laur. în mitologia clasica, laurul este planta consacrata lui Apollo. La Delfi, în desfasurarea functiei sale profetice, Pythia mesteca o frunza de laur, iar preotii, înainte de a-i interpreta raspunsul, ardeau cîteva crengi din acelasi arbust. Cei ce primeau un raspuns favorabil din partea oracolului plecau din sanctuarul delfic purtînd pe cap o cununa de laur. De fapt, laurul era con­siderat un intermediar al virtutilor apoli­nice, fiind legat de Apollo si prin mitul Dafnei (vezi). Simbol al nemuririi si al victoriei, probabil si datorita calitatii sale de arbore vesnic verde, era întrebuintat pentru încununarea eroilor, înteleptilor si poetilor. La Roma simboliza gloria obtinuta prin virtuti atît razboinice, cît si spirituale.

Laurentum (lat. Laurentum, -i). Cetate din Latium, situata pe coasta tireniana, la sud de Tibru. Potrivit versiunii lui Vergiliu, Enea 1-a întîlnit aici pe regele Latinus.

Lausus (lat. Lausus, -i). 1) Personaj din mitologia latina, fiul lui Mezentiu si regele etruscilor. A fost ucis de Enea; este amin­tit de Vergiliu în Eneida.

2) Fiul lui Numitor si fratele Iliei; a fost ucis de Amulius.

Laverna (lat. Laverna, -ae). Zeita romana care ocrotea toate formele de cîstig, cinstit sau necinstit, si, prin urmare, îi proteja inclusiv pe hoti si impostori; din numele sau deriva cel de Porta Lavernalis, în apro­pierea careia se afla un templu al zeitei.

Lavinia (lat. Lavinia, -ae). Fiica lui Lati­nus si a Amatei; îi fusese promisa lui Turnus, dar s-a casatorit cu Enea (vezi Turnus). Dupa ea a fost numita cetatea Lavinium, întemeiata, potrivit traditiei, de Enea. Faptele sale sînt amintite de Ver­giliu în Eneida.

Lavinium (lat. Lavinium, -i). Veche ce­tate din Latium, corespunzatoare actualei Pratica di Mare. A avut o importanta deose-

bita în mitologia latina, deoarece se credea ca aici a aruncat ancora Enea cînd a de­barcat în Latium. Potrivit traditiei, Enea a întemeiat cetatea (care a fost numita dupa Lavinia, vezi) si a adus aici penatii pe care îi luase de la Troia. Potrivit lui Dionysos din Halicarnas, istoricul Timaios s-a dus special la Lavinium ca sa vada templul penatilor. Independent de traditia potrivit careia localitatea ar data din momentul de­barcarii lui Enea, aceasta a fost un centru deosebit de important din punct de vedere religios. Aici se aflau un sanctuar închinat mai multor zei, din care s-au pastrat doua­sprezece mari altare arhaice, un sanctuar al Minervei, un Aphrodisium si un sanc­tuar al zeului Indiges. Potrivit legendei, aici fusese ridicat cenotaful lui Enea.

Laptuca. în mitologia clasica, aceasta planta are valoare de simbol funerar; ea apare în mitul lui Adonis, care a fost ucis de un mistret pe cînd se ascundea în spa­tele unei tufe de laptuca (Nicandru din Colofon, fragm. 120 Schneider; Calimah, fragm. 478 Pfeiffer).

Leagros (gr. Aeafpog, -oo). Erou grec, alia­tul lui Temenos si prietenul lui Ergieos; îndemnat de ei, a furat Paladionul (vezi), care se gasea pe atunci la Argos, si i 1-a daruit lui Temenos. în urma unei dispute cu acesta însa a dus statuia la Sparta si i-a daruit-o regelui cetatii, care a asezat-o în sanctuarul Leucipidelor si a ridicat ala­turi, la sfatul oracolului din Delfi, un tem­plu închinat lui Ulise, care furase la rîndul lui statuia împreuna cu Diomede.

► Prezente în literatura antica. Acest episod marginal al povestii celebrei statui e amin­tit de Plutarh în Quaestiones graecae, 48.

Leandru (gr. AeiavSpog, -ou; lat. Leander, -dri). Protagonistul unei celebre legende grecesti. Tînarul, originar din Abidos, tre­cea în fiecare noapte Helespontul înot ca sa o vada pe Hero, o preoteasa a Afroditei din Sestos, localitate aflata pe celalalt tarm. într-o noapte a disparut în valuri, iar a doua zi de dimineata, cînd trupul sau fara viata a fost adus de ape la mal, Hero, disperata, s-a aruncat în mare din turnul în care îl asteptase în zadar pe Leandru. Dupa mai multe secole, în acelasi loc, lor­dul Byron a traversat înot Bosforul.

LEARHOS

Prezente în literatura antica. Povestea lui Leandru si a lui Hero ne-a parvenit în forma cea mai completa în poemul epic care le poarta numele, opera lui Musaios. Unele trimiteri (Vergiliu, Georgicele; Ovidiu, Heroidele) ne fac sa credem însa ca ori­ginea legendei este mai veche. Unul dintre cele mai vechi izvoare de care dispunem este o epigrama a lui Antipatros din Tesa-lonic dedicata locului din Helespont unde s-au întîmplat cele povestite mai sus (Antho-logia Palatina, 7.666).

Prezente In literatura moderna. Dupa des­coperirea în epoca umanista a poemului lui Musaios, povestea celor doi îndragostiti a cunoscut numeroase reelaboraii, printre care un poem al lui B. Tasso, o reconsti­tuire a lui Ch. Marlowe (care a fost conti­nuata de G. Chapman în al sau Hero si Leandru), o opera teatrala a lui F. Braccio-lini si mai multe interpretari muzicale, în epoci diferite ; este celebra reluarea subiec­tului de catre F. Grillparzer în Valurile marii si ale iubirii. Din Pllngerea lui Leandru a lui C. Monteverdi s-a inspirat G.B. Marino; G. Bottesini si L. Mancinelli au scris doua melodrame dupa un libret de A. Boito.

Iconografie. Cu exceptia unei presupuse picturi a lui Apelles, astazi pierduta, dar mentionata de ivoarele literare, cunoas­tem mai multe picturi pompeiene cu acest subiect (în special din Casa lui Hero si a lui Leandru de la Pompei). De obicei Hero este reprezentata în turn, scrutînd apele marii, pe cînd Leandru apare în general în mare, dus de valuri.

Learhos (gr. Aeapxoc, -ou). Fiul lui Ino si al lui Atamas si fratele lui Melicertes. Pentru detalii vezi Atamas.

Lebadeea (gr. AcPaSeia, -aq; lat. Lebadea sau Lebadia, -ae). Cetate din Beotia, si­tuata între Cheroneea si muntele Helicon, celebra în mitologie deoarece într-o pes­tera din apropierea ei se afla oracolul lui Trofonios.

Lebada. în mitul nasterii lui Apollo pe insula Delos se amintea ca, în momentul în care zeul a vazut lumina zilei, sub un palmier si cu ajutorul Artemisei, sora lui geamana nascuta cu putin timp înainte, un stol de lebede sacre a zburat deasupra insulei, înconjurînd-o de sapte ori (de ase­menea, era în a saptea zi a lunii). Pe lînga mitra de aur si lira, Zeus i-a daruit nou-

-nascutului un car tras de lebede. La porunca regelui Zeus, în acest car Apollo ar fi trebuit sa se deplaseze la Delfi. însa, înainte de a se îndrepta într-acolo, lebedele au facut un ocol larg, ducîndu-1 în tara sa, în tinutul hiperboreenilor, aflat pe tarmul Oceanului, mai la nord decît tinutul Vîn-tului de Miazanoapte; aici Apollo a ramas vreme de un an. Astfel, lebada apare strîns legata de faptele lui Apollo, fiind conside­rata dintotdeauna pasarea sacra a zeului, în insula Delos exista un lac unde traiau lebedele sacre ale lui Apollo. Considerata ca fiind nespus de draga muzelor, lebada era o incarnare a poeziei si a dulcetii cînte-cului. Legenda minunatului si sfîsietoru-lui cîntec al lebedei aflate în pragul mortii a fost pusa sub semnul îndoielii de catre Pliniu, însa apare des în mitologia clasica, de la Platon la Ovidiu, favorizînd raspîn-direa simbolismului acestei pasari ca emblema a poetilor si a artei lor: Platon povesteste ca miticul cîntaret Orfeu îsi alege sa se reincarneze într-o lebada (Republica, 620a). Pindar si Vergiliu erau comparati cu lebada pentru frumusetea cîntecului lor. Zenon era considerat "lebada înteleapta". Aceasta metafora se va mentine si în epoca moderna, cînd cu apelativul "lebada din Avon" va fi desemnat Shakespeare.

Pe lînga poezie si cîntec, lebada este legata si de iubire. Din acest motiv, e o pasare sacra si pentru Afrodita, care are, asemenea lui Apollo, un car tras de lebede. Lebada reprezinta una din numeroasele forme pe care le ia Zeus pentru ca, indu-cînd-o în eroare pe Hera cea geloasa, sa poata ajunge la tinerele lui iubite. Sub înfatisarea unei lebede el se uneste cu Leda, care se transformase la rîndul ei într-o gîsca pentru a scapa de el; mitul poves­teste ca din aceasta unire au rezultat doua oua: din primul au iesit Dioscurii, iar din cel de-al doilea preafrumoasa Elena.

Lebada se afla în centrul a numeroase povesti despre metamorfoze, care au în comun punctul de plecare (un tînar erou), legatura cu Apollo (care e tatal eroului, îl ucide ori îi înfaptuieste transformarea) si preschimbarea finala a eroului în lebada. Nu lipseste nici mitul care explica trans­formarea eroului în constelatia purtînd numele lebedei (pentru alte detalii vezi

ClCNOS).

LEIMOIs'A

Lebeados (gr. Aetiia&oq, -ou). Fiul lui Licaon. Potrivit unor versiuni ale mitului (Plutarh, Quaestiones graecae, 39), cînd Licaon, regele Arcadiei, i-a oferit lui Zeus carnea unui copil ca sa-i puna la încercare omniscienta, Lebeados si fratele sau Eleu-teros au fost singurii care nu au partici­pat la acel sacrilegiu; Zeus i-a pedepsit pe Licaon si pe fiii sai, dar i-a crutat pe Lebea­dos si pe Eleuteros, care au fugit în Beotia, unde au întemeiat, respectiv, cetatile Leba-deea si Eleuteres. Pentru alte detalii si versiuni ale mitului vezi si Licaon.

Lectisternium (lat. lectisternium, -ii). Ceremonie religioasa romana care consta într-un banchet sacru închinat zeilor. Ter­menul deriva din lectus, "pat", si sternere, "a se întinde" ; se credea ca zeii participau la banchet prin intermediul efigiilor lor, asezate pe paturile pe care romanii obis­nuiau sa se întinda ca sa manînce. Ritul era deosebit de solemn, iar din izvoare de­ducem ca avea loc la Roma doar în circum­stante exceptionale, de obicei în momente deosebit de grave. Instituirea lui era pusa în legatura cu Cartile Sibiline, iar prototipul sau se poate întrevedea în asa-numitul epulum Iovis (pentru detalii vezi Banchet). Ca sa întelegem cu cît fast se celebra ritua­lul, amintim ca primul lectisternium despre care avem informatii, din anul 399 î.Hr., a durat o saptamîna si a avut loc în cinstea a trei perechi divine: Apollo si Latona, Hercule si Diana, Mercur si Neptun. Da­tele de care dispunem pentru banchetele ulterioare le asociaza cu momente critice din istoria Romei. Ultimul despre care sîn-tem informati dateaza din anul 217 î.Hr., dupa înfrîngerea romanilor de la Trasi-men, si a fost închinat perechilor divine formate din Iupiter si Iunona, Neptun si Minerva, Marte si Venus, Apollo si Diana, Vulcan si Vesta, Mercur si Ceres. Pentru ceremoniile analoage asa-numitu-lui lectisternium, vezi Sellisternium.

Leda (gr. Atj6<x, -aq; lat. Leda, -ae). Fiica lui Testios - numita, dupa acesta, Testi-ada - si sotia lui Tindar, regele Spartei; împreuna cu acesta, sau cu Zeus, i-a za­mislit pe Castor si Pollux, pe Clitemnestra si pe Elena. Potrivit celei mai raspîndite legende, Zeus i s-a înfatisat Ledei sub forma unei lebede (Apollodor, Biblioteca, 3.10.7).

Din unirea lor au rezultat doua oua; din cel dintîi au iesit Dioscurii, iar din cel de-al doilea - Elena.

Exista si alte versiuni ale mitului, dupa care Leda a gasit oul, rodul dragostei lui Zeus si a lui Nemesis, care pentru a scapa de regele zeilor se prefacuse în gîsca, sau 1-a primit de la un pastor ce îl gasise într-o padure ori într-o mlastina, sau i-a fost arun­cat în poala de Hermes, iar ea 1-a tinut ascuns într-un cufar, pîna cînd din el s-a ivit Elena. în sfîrsit, potrivit unor inter­pretari moderne, Leda este doar un alt nume al lui Nemesis, iar cele doua figuri trebuie suprapuse. Unii (de pilda Euri-pide, Ifigenia în Aulis, 1-2) spun ca Leda mai are o fiica, numita Phoebe sau Timan-dra; o a patra fiica, Filonoe, care îi este uneori atribuita, a primit de la Artemis darul nemuririi.

Prezente în literatura antica. Mitul, poves­tit de Homer (Odiseea, 11.298 si urm., care însa nu mentioneaza oul), a fost reluat de Stasinos în Cipriile. Personajul este amintit, printre altii, de Strabon, Hyginus (Fabule, 77) si Porpertiu (1.13.30).

Prezente în literatura contemporana. Din acest mit s-a inspirat P. Louys pentru a sa Leda. Vechea legenda se regaseste si în Leda fara lebada a lui G. D'Annunzio.

Iconografie. Cea mai celebra versiune ico­nografica este cea a Ledei sprijinite de o stînca, tinînd la piept lebada, pe care o apara cu mantia. Arhetipul nu este cunos­cut, dar exista numeroase variante din epoca romana. Atribuirea unor sculpturi pe aceasta tema lui Timoteos si lui Lisip, chiar daca este sugestiva (pare verosimila în special asocierea copiei aflate la Muzeul Capitolin din Roma cu un original de Timo­teos), ramîne ipotetica.

Leimona (gr. Aeijjl(i3vt|, -r\q; lat. Leimona, -ae). Eroina greaca, fiica regelui atenian Hipomenes. înainte ca fata sa se casato­reasca, tatal ei a descoperit ca avusese un iubit si ca nu mai era fecioara; prin urmare, a pedepsit-o închizînd-o într-o casa izo­lata, fara hrana si însotita doar de un cal. în cele din urma, calul, înfometat, a de­vorat-o pe Leimona.

Prezente în literatura antica. Legenda este amintita de Eschine si într-un fragment din Calimah;

LEITOS

Leitos (gr. ArjiTog, -ou; lat. Leitus, -i). Erou grec de origine tebana, fiul lui Alectrion. Este amintit printre participantii la expe­ditia Argonautilor (vezi) si la razboiul troian, în timpul caruia a fost ranit de Hector. La sfîrsitul razboiului a adus de la Troia cenusa lui Arcesilaos, un alt erou din Beotia amintit în Iliada.

► Prezente în literatura antica. Faptele sale sînt povestite în diferite pasaje din cîntu-rile 2, 6 si 17 din Iliada, în Ifigenia în Aulis a lui Sofocle, în Fabulele lui Hyginus si în Biblioteca lui Apollodor. De aseme­nea, este citat de Pausanias.

Lelaps (gr. AcuXou|), -aitog; lat. Laelaps, -apis). Propriu-zis, vîntul care aduce fur­tuna ; era personificat de cîinele pe care Procris îl primise de la Artemis. Potrivit legendei, cînd vulpea Teumesa a fost tri­misa sa-i pedepseasca pe tebani, Cefalos 1-a asmutit împotriva ei pe cîinele Lelaps. Cîinele a ucis vulpea, dar Zeus a prefacut amîndoua animalele în stana de piatra; acea piatra putea fi vazuta în apropiere de Teba (vezi si Cîine).

Lelex (gr. AiXe't, -efog; lat. Lelegus, -i). 1) Eroul eponim al lelegilor; a fost primul rege din Laconia. Era fiul Pamîntului si al nimfei Cleocaria. A fost tatal lui Miles si al lui Policaon si bunicul zeului fluvial Eurotas. Potrivit altor versiuni ale mitu­lui, Eurotas a fost unul dintre fiii lui Lelex, si nu nepotul sau (Apollodor, Biblioteca, 3.10.3).

2) Erou din Leucada; a fost stramosul lui Teleboas, eponimul populatiei teleboilor.

3) Fiul lui Poseidon si al Libiei; s-a nas­cut în Egipt si apoi a ajuns la Megara, unde a devenit regele cetatii. A fost tatal lui Cleson si al lui Bias. Potrivit unei ver­siuni a mitului, cînd Ino s-a aruncat în mare (vezi Ino), trupul sau a fost dus de valuri pe tarmul de la Megara, iar fiicele lui Cleson - si nepoatele lui Lelex -, pe nume Cleso si Tauropolis, l-au luat si i-au adus onorurile funebre.

Lemnos (gr. Arijivog, -ou; lat. Lemnos sau Lemnus, -i). Una dintre cele mai mari insule din Marea Esee; ocupa un loc important în mitologie. înca din vremurile stravechi era insula sacra a lui Hefaistos, despre care se spunea ca a cazut acolo cînd a fost

alungat din Olimp (vezi Hefaistos). Din acest motiv, Lemnos era una dintre insulele care se mîndreau ca adapostesc fieraria zeului. Probabil ca aceasta credinta era legata de natura vulcanica a locului.

Insula Lemnos este asociata si cu mitul argonautilor. Cînd eroii greci aflati în cau­tarea lînii de aur au ajuns aici, au vazut ca pe insula se aflau numai femei, care îsi ucisesera barbatii (vezi Hipsipile). împre­una cu femeile din Lemnos, argonautii au devenit stramosii minienilor, care, potrivit celei mai vechi traditii, au trait pe insula pîna la venirea pelasgilor.

Lemuri (lat. Lemures, -Mm). Termenul latin indica practic spectrele sau spiritele mortilor. Potrivit unor scriitori, lemurii trebuie întelesi generic ca totalitatea spi­ritelor mortilor, împartite în doua catego­rii : lari, spiritele oamenilor buni, si larvae, spiritele rele. în mod normal însa asa-nu-mitele larvae erau identificate cu lemurii. Se spunea ca lemurii ratacesc noaptea sub forma de spectre, speriindu-i si chinuindu-i pe cei vii. Pentru a-si atrage bunavointa lor, romanii au instituit o serie de sarbatori religioase numite Lemuralia sau Lemuria (Ovidiu, Fastele, 5.421 si urm.), celebrate în fiecare an la 9 mai.

Lemuria (lat. Lemuralia sau Lemuria, -arum). Sarbatori religioase care aveau loc la Roma în luna mai (în data de 9, dar si pe 11 si 13) în cinstea Lemurilor (vezi), spiritele mortilor. Scopul ceremoniilor era de a înlatura influentele nefaste exercitate de spiritele rele. Capul familiei îndeplinea un ritual complex: la miezul noptii se aseza descult în pragul casei, se spala pe mîini cu apa sfintita si lua în gura cîtiva bobi negri, pe care îi arunca mai apoi peste umar. In acelasi timp, facea mult zgomot lovind niste lighene si oale de arama si de bronz. Ritualul avea drept scop alungarea spiritelor rele: bobii erau meniti sa le atraga afara din casa, pe cînd zgomotul trebuia sa le sperie si sa le tina pe viitor departe de casa. Potrivit unei traditii, numele ini­tial al acestor sarbatori era Remuria si deriva, ca si remures (forma veche pentru lemures), din numele lui Remus, stramosul roman al sufletelor nelinistite si implaca­bile ale mortilor, iar ritul fusese instituit pentru a linisti umbra acestuia.

LEPREOS

r,;

HI

i

Leneea (gr. ia ATJvcua). Sarbatori religi­oase grecesti care aveau loc la Atena în cinstea lui Dionysos între zilele 8 si 11 ale lunii Gamelion (ianuarie-februarie; vezi Calendar) si reprezentau o continuare a Micilor Dionisii. Cuprindeau parade ale carelor si întreceri de ditirambi si drama­tice. Pentru alte detalii vezi Dionisia.

Leneos (gr. AiŢvaîog, -ou; lat. Lenaeus, -i). Epitet al lui Dionysos, derivat din termenul lenus (Xtivoc;), care indica teascul folosit la zdrobirea strugurilor.

Leonasa (gr. Asuivacda, -r\q). într-o ver­siune secundara a mitului, numele, care înseamna literal "leoaica", îi este atribuit unei nepoate a lui Hilos; ea s-a casatorit cu Neoptolem (vezi), cu care a avut mai multi fii, toti eroi. In traditiile mai ras-pîndite, acestia provin din alti parinti; printre ei se numara Argos, Danae, Pergam, Pandaros si Eurilohos (vezi rubricile res­pective).

Leonteu (gr. Aeovxeug, -iuq ; lat. Leonteus, -ei). Erou din Tesalia, fiul lui Coronos si unul dintre Lapiti (vezi); s-a numarat prin­tre pretendentii la mîna Elenei si a luat parte la razboiul troian alaturi de Polipetes, fiul lui Piritoos. S-a remarcat prin curajul sau în lupta (în Iliada este mentionat cu epitetul "vlastarul lui Ares") si s-a numarat printre grecii care s-au ascuns în interio­rul calului de lemn. Dupa caderea Troiei i s-a alaturat prezicatorului Calhas, caruia i-a stat alaturi pîna la moarte; abia dupa aceea, trecînd din nou prin Troia, s-a în­tors în sfîrsit în patrie.

► Prezente în literatura antica. Faptele sale sînt povestite în diferite pasaje din Iliada, în Fabulele lui Hyginus, în Biblioteca lui Apollodor, precum si de Diodor din Sicilia (4.53).

Leontihos (gr. Ae6vTix°C» -ou)- Tînar din Samos, în Tritifila, îndragostit de Radine, o fata din aceeasi cetate. Desi Radine îl iubea la rîndul ei, era logodita cu tiranul din Corint si nu a putut evita casatoria cu acesta. în timp ce tînara se îndrepta spre Corint pe mare, tînarul a urmat-o pe uscat, dar tiranul, mîniat si gelos, i-a ucis pe amîndoi. Mai tîrziu, caindu-se, le-a adus onorurile funerare si a ridicat în cinstea lor un sanctuar unde, chiar si în epoca istorica, tinerii îndragostiti cautau alinare.

Prezente în literatura antica. Povestea tragica si înduiosatoare a lui Leontihos si a Radinei a fost cîntata de poetul liric Ste-sihor (fragm. 44) si a fost mentionata ulte­rior de Pausanias si Strabon.

Leontofonos (gr. AeoMTocpovog, -ou; lat. Leontophonos, -i). Literal, "ucigatorul de lei". Cu acest nume este indicat într-o serie de izvoare antice, fara detalii ulterioare privitoare la mitul sau, fiul lui Ulise, nas­cut atunci cînd acesta, dupa ce i-a ucis pe pretendentii la mîna Pcnelopei, a fost con­damnat la exil în Etolia, ca pedeapsa pentru omor. Aici s-a casatorit cu fiica lui Toas, Andremone, care a fost mama lui Leontofonos.

Prezente în literatura antica. Mitul, necu­noscut lui Homer, ne-a parvenit în versiu­nea lui Apollodor (Epitome, 7.40).

Leontofron (gr. Aeovxocppwv, -ovog; lat. Leontophron, -onis). Numele unui fiu al lui Ulise ; potrivit unor versiuni tîrzii ale mi­tului, mama sa era Evipe.

Leos (gr. Aeuig, -ui; lat. Leos, -i). Erou atic, care a dat numele tribului leontizilor. A fost fiul lui Orfeu si tatal lui Cliantos si al Leocorelor, trei fete pe nume Fasiteea, Teope si Eubule. Acestea au fost sacrificate de tatal lor cînd oracolul din Delfi 1-a sfa­tuit sa aduca zeilor sacrificii umane ca sa alunge foametea care lovise Atica.

Prezente în literatura antica. Mitul lui Leos si al sacrificiului Leocorelor este amintit de Pausanias (1.5.2), Diodor din Sicilia (17.15) si Cicero (De natura deorum, 3.19.50).

Lepreos (gr. Aeirpeog, -ou; lat. Lepreus, -i). Fiul lui Caucon si al Astidamiei; faptele sale sînt asociate cu ciclul muncilor lui Heracle, în special cu spalarea grajdurilor lui Augias, care îi era unchi (vezi Augias si Heracle). El 1-a sfatuit pe Augias sa nu-i dea lui Heracle plata promisa, ci sa-1 puna în lanturi si sa-1 tina prizonier. Heracle a vrut sa-1 pedepseasca exemplar pe Lepreos, dar la rugamintile Astidamiei si-a domolit mînia si s-a multumit sa organizeze jocuri în care urma sa-1 întîlneasca pe Lepreos în întrecerile de aruncare a discului, mîn-care si bautura. Lepreos a fost învins si, mînat de orgoliu, si-a luat armele pentru a-1 înfrunta pe erou, dar a fost ucis de acesta.

LERNA

Prezente în literatura antica. în izvoare, figura lui Lepreos nu apare izolata, ci ala­turi de cea a lui Heracle. Este amintit în special de Athenaios, de Aelianus si într-o scolie la Imnul catre Zeus al lui Calimah.

Lerna (gr. Aepvn, -t\q; lat. Lerna, -ae sau Lerne, -es). Ţinut din Argolida, nu departe de Argos; este celebru în mitologie dato­rita unui monstru, numit chiar Hidra din Lerna, pe care Heracle 1-a ucis într-una dintre muncile sale (vezi Heracle).

Lesbos (gr. Aco-pog, -ou ; lat. Lesbos sau Lesbus, -i). Fiul lui Lapites si eroul care a dat numele insulei Lesbos. Ca sa se su­puna unui oracol, s-a autoexilat pe insula care îi poarta numele, unde s-a casatorit cu Metimna, fiica regelui Macaros sau Macareu (Diodor din Sicilia, 5.81).

Lestrigoni (gr. AaicrTpuŢdvet, -uv; lat. Laestrygones, -um). Numele unui popor de canibali amintit în Odiseea, pe care Ulise îl întîlneste în peregrinarile sale în Medi-terana. Suveranii lestrigonilor se numeau Antipates si Lamos. Desi tin mai mult de mit decît de istorie, înca din Antichitate poetii au încercat sa-i plaseze într-o zona precisa. Grecii îi situau pe coasta orientala a Siciliei, în cîmpia Leontini, numita mai tîrziu Laestrygonii Campi. Poetii latini, care considerau ca promontoriul Circaeus era insula Circei descrisa de Homer, i-au plasat pe lestrigoni pe coasta de miazazi a Latiumului, în apropiere de Formia, o ce­tate despre care credeau ca fusese înteme­iata de Lamos, regele acestui popor. De aceea, Horatiu vorbeste de Laestrygonia Bacchus in amphora pentru a indica vinul de Formia, iar Ovidiu numeste aceasta cetate Laestrygonis Lami Urbs. In traditia poetica, numele capitalei lor era Lestrigo-nia. O curioasa trimitere la o caracteris­tica a tinutului lestrigonilor, durata scurta a noptii, apare în Odiseea (10.82 si urm.): "Pastoru-ntors pe drum de la pasune/ Cu turma, da binete si-i raspunde/ Un altul care pleaca, asa ca omul/ Neadormit, pe rînd de-ar paste boii/ si oile, ar avea-ndoita plata,/ C-abia e noapte si se face ziua".

Iconografie. Episodul din Odiseea este ilus­trat într-un celebru ciclu de fresce desco­perite într-o casa romana si conservate la Biblioteca Vaticana.

Lethe (gr. Atj-^t], -r\q; lat. Lethe, -es). Numele unui rîu din lumea infernala, de unde se credea ca sufletele celor morti beau, uitînd astfel trecutul. Inspirîndu-se din traditia clasica, Dante plaseaza rîul Lethe în Purgatoriu, alaturi de un alt rîu pe care îl numeste Eunoe (vezi Purgato­riul, în special 28 si urm.).

Leto, vezi Latona.

Letoios (gr. Aiyrwog, -ou). Epitet cu care este indicat Apollo ca fiu al lui Leto (sau Latona ; vezi).

Leu. Considerat înca din Antichitate regele animalelor, leul apare caracterizat în lumea clasica si, mai înainte, la egipteni si în Orientul Apropiat de noblete si de o mare forta. în Egipt apare adesea în iconografie ca personificare a suveranului; în Meso-potamia reprezinta o prada demna de rege, care, înfruntînd fiara în partidele de vîna-toare, îsi dovedeste curajul; în Iliada apare într-o serie de comparatii menite sa puna în b. identa mîndria si invincibilitatea eroilor. în lumea romana, unde leii erau importati pentru spectacolele de circ, iar unii se distrau îmblînzindu-i si tinîndu-i în casa, regele animalelor, desi le-a deve­nit familiar chiar si cetatenilor obisnuiti, nu si-a pierdut nobletea si semnificatia simbolica; asa cum se întîmplase cu secole în urma în cazul suveranilor asirieni, vîna-toarea de lei a devenit distractia împa­ratului, cu toate valorile ei emblematice (dovada curajului, a fortei fizice, a capa­citatii de a învinge moartea etc), care nu vor fi uitate nici atunci cînd scenele de vînatoare a leilor vor fi alese pentru deco­rarea sarcofagelor, într-un context funerar unde vînatoarea de lei devine simbolul înfrîngerii mortii.

înainte de a aparea pe sarcofage, leul apare în mitologia clasica drept atribut al anumitor divinitati si ca protagonist a numeroase povestiri. Animal cu natura solara, simbol al soarelui si al focului, dar si al lunii (în special leoaica), se asociaza cu zeitatile feminine care, în întregul bazin al Mediteranei si în Orientul Apropiat, o incarneaza pe Marea Mama - divinitatile feminine ale fecunditatii; printre acestea se numara zeita leilor pe care o cunoastem din statuetele cretane din epoca minoica,

LEU

dar si Cybele, al carei car este tras de lei, si Ishtar, zeita fecunditatii reprezentata stînd în picioare pe un leu sau între doi lei. în Egipt, leoaica este atributul Zeitei Mama Sekhmet, iar zeita Bastet e înfa­tisata cu cap de leoaica (sau de pisica). Dintre divinitatile masculine, leul este pre­ferat de Apollo, de Dionysos, reprezentat uneori calare pe un leu sau într-un car tras de pantere si de lei, de Eros (Lucian, Dialogurile zeilor, 12), precum si de Mar-duk, zeul solar al sumerienilor, de Nergal, zeul caldeean al razboiului, de Ra, zeul solar egiptean, si de Mithra, alaturi de care simbolizeaza focul.

Printre povestirile mitologice în care leul detine un rol de prim-plan figureaza în pri­mul rînd cea despre prinderea leului din Nemeea de catre Heracle (vezi Heracle, prima munca). Aici leul este un animal monstruos, înzestrat cu o forta aproape supranaturala, si este fiul lui Tifon si al Echidnei; potrivit lui Pindar (Istmice, 6.47), blana leului ce caracterizeaza, ca atribut inconfundabil, reprezentarile lui Heracle apartine chiar monstruosului animal ucis de erou. Acel trofeu a stimulat imaginatia unui alt erou mitologic, Tezeu, care, copil fiind, a vazut pe umerii lui Heracle ceva ce i s-a parut a fi o fiara în carne si oase si, dînd înca de pe atunci dovada de curaj si de spirit razboinic, a încercat sa o loveasca cu un bat (vezi Tezeu). Leul din Nemeea avea sa fie transformat mai tîrziu în conste­latia omonima. în mitul despre Piramos si Tisbe apare o leoaica: alergînd speriata dupa ce vazuse o leoaica devorînd un bou, tînara Tisbe si-a pierdut mantia, peste care leoaica a calcat mai tîrziu, patînd-o cu sîn-gele victimei; cînd Piramos a descoperit mantia si a vazut urmele de sînge, a crezut ca iubita lui fusese ucisa de leoaica si s-a sinucis, fiind urmat la putin timp de Tisbe, disperata din cauza mortii tînarului (vezi Tisbe). Pentru ca a ucis un leu care facea mari pagube în Libia, nimfa Cirene (vezi) a primit de la regele acelui tinut o bucata de pamînt, unde a întemeiat cetatea ce îi poarta numele. Un mit celebru care se în­cheie cu metamorfozarea în leu este cel al Atalantei, îndragostita de Hipomenes (ori, potrivit altor izvoare, de Melanion); cei doi s-au unit într-un templu al zeitei Cybele (sau, dupa alte izvoare, într-un templu

aflat într-o padure sacra a lui Zeus), iar ca pedeapsa pentru sacrilegiul comis au fost preschimbati în lei. Deoarece se credea ca leii nu se împerecheaza între ei, metamor­foza echivala de fapt cu condamnarea aman­tilor înflacarati la castitate eterna (vezi Atalanta). Uciderea leului de pe muntele Citeron este proba impusa aspirantilor la mîna Evehmei, fiica lui Megareu, regele din Megara, caruia acel leu îi ucisese un fiu. Leul a fost omorît de Alcatoos, fiul lui Pelops si al Hipodamiei, care i-a urmat lui Megareu la tron (vezi Alcatoos). Leii si lupii, considerati în mod traditional cele mai mîndre si mai periculoase animale sal­batice, apar blînzi ca niste miei în Odiseea, în urma vrajilor Circei, care "îi îmblînzise cu farmece"; dinaintea tovarasilor lui Ulise, acestia "nu se repezira [...] la oameni/ Ci se sculara numai în picioare/ si detera din coada lor cea lunga./ întocmai cum se gudura dulaii/ La un stapîn ce vine de la masa,/ Ca tot le-aduce cîte-o-mbucatura,/ Asa la ei se gudurara leii/ si lupii cei cu gheare ote-lite,/ Dar sotii înghetara cînd vazura/ Gro­zavele dihanii..." (10.213 si urm.).

Au devenit legendare, chiar daca ies din sfera mitologiei în sens propriu, doua povestiri care îi au ca protagonisti, pe lînga lei, pe Androclos si Alexandru cel Mare. Cel dintîi, un sclav condamnat sa înfrunte animalele salbatice, a îngrijit odata un leu, scotîndu-i un spin din laba; la rîndul lui, a fost salvat de acelasi leu care, în loc sa-1 sfîsie în circ, i-a lins mîinile, impresionînd publicul atît de mult, încît sclavul a fost eliberat (Aulus Gellius, Noctes Atticae, 5.14; Aelianus, De natura animalium, 7.48). în cazul lui Alexandru cel Mare se poves­tea despre eroismul cu care a înfruntat un leu de dimensiuni uriase, în timpul unei partide de vînatoare la care participau si comandantii sai, într-un ragaz pe durata campaniilor din Orient; Alexandru a reusit sa doboare leul dintr-o singura lovitura. Episodul, amintit de Curtius Rufus (8.1), stabileste între Alexandru si leu o legatura ce pare sa devina o constanta în istoria lui Macedon: potrivit lui Plutarh (Alexan­dru, 2), un prezicator pe nume Aristandros din Telmesos îi spusese lui Filip ca fiul pe care avea sa-1 nasca Olimpiada, sotia sa, va avea un curaj nemaiîntîlnit si un

LEUCADIOS

caracter leonin; în iconografia oficiala, parul marelui conducator seamana cu o coama de leu, iar înfruntarea leului este reprezentata pe asa-numitul Sarcofag al lui Alexandru.

Alaturi de leii simbolici si de cei care sînt protagonisti în diverse mituri, figureaza lei mai mult sau mai putin monstruosi, animale fantastice reunind caracteristici ale unor creaturi diferite. Printre acestia, Sfinxul: aparînd în Egipt ca reprezen­tare a suveranului, al carui cap îl poarta, asezat pe trupul de leu, în Grecia el se transforma într-o figura nelinistitoare si monstruoasa, fiica lui Ortros, a Himerei, a lui Tifon si a Echidnei, împerecheati diferit între ei, în functie de versiunile mitului. Monstru cu trup de leoaica îna­ripat, dar cu capul si pieptul de femeie, Sfinxul grec îsi avea salasul lînga Teba si îi tinea în sah pe locuitori cu celebra sa ghicitoare, omorîndu-i pe cei care nu puteau sa dea raspunsul corect. Doar Oedip a stiut sa raspunda, iar Sfinxul s-a aruncat de pe o stînca (vezi Oedip si Sfinxul).

în fine, putem aminti ca leul constituie o tema heraldica frecvent reprezentata în arta, din Orientul Apropiat pîna în Grecia antica; aici apare foarte des, nu numai în ceramica (mai ales în cea de stil oriental), dar si pe celebra Poarta a Leilor de la Micene, unde face probabil trimitere la o serie de episoade mitologice pe care nu le cunoastem.

Leucadios (gr. AeuxaSiog, -ou; lat. Leuca-dius, -ii). Potrivit unui mit povestit de Strabon (10.452 si 461), era un frate al Penelopei (vezi) si fiul lui Icarios si al Policastei; un alt frate al sau era Alizeu. A fost eroul care a dat numele cetatii Leucada.

Leucaria (gr. Aeuxapict, -ac;; lat. Leucaria, -ae). în mitologia latina este sotia regelui Italos (vezi), cu care a avut un fiu, Auson, eroul eponim al Ausoniei, vechiul nume cu care era indicata Italia. Alte versiuni ale mitului îi atribuie aceleasi întîmplari nefe­ricite care o au ca protagonista pe Lavinia (vezi); în acest caz este fiica lui Latinus, sotia lui Enea si mama lui Romos, eroul care a dat numele Romei.

► Prezente în literatura antica. Este mentio­nata în special de Plutarh (Romulus, 2) si de Dionysos din Halicarnas (1.72).

Leucas sau Leucadia (gr. Aeuxcxe;, -tx'Soc; sau Aeuxafiioc, -aq ; lat. Laeucas, -adis sau Leucadia, -ae). Celebra insula ionica, si­tuata în largul coastei occidentale a Acar-naniei, identificata de unii cercetatori cu homerica Dulichion, iar de altii cu Itaca lui Ulise, este importanta în religia greaca datorita templului lui Apollo Leucadios, care se ridica pe promontoriul situat la extremitatea sudica, vizavi de Cefallania. Izvoarele spun ca exista obiceiul ca în timpul sarbatorilor anuale care aveau loc în cinstea zeului un criminal sa fie aruncat în mare de pe promontoriu; de trupul lui erau legate cîteva pasari pentru a-i frîna oarecum caderea, iar cîteva barci erau gata sa-i sara în ajutor daca atunci cînd cadea în mare era înca viu (Strabon, 10.452). Ritul, initial menit sa atraga bunavointa zeilor, statea la baza legendei conform careia de pe acest promontoriu se aruncau în mare amantii tradati sau parasiti, ca sa-si puna capat suferintelor. Printre exemplele celebre în acest sens figureaza si cel al lui Sappho, care s-a aruncat în mare în urma dragostei nefericite pentru Faon (vezi).

Leucaspis (gr. Aeoxacnue;, -i5og; lat. Leu-caspis, -idis). Principe din Sicilia, pe care Heracle 1-a întîlnit în timpul calatoriei de întoarcere dupa prinderea boilor lui Ge-rion. împreuna cu alti principi din tinut, Leucaspis 1-a provocat pe erou la lupta, dar a fost ucis.

Prezente în literatura antica. Episodul, re-prezentînd una dintre numeroasele aven­turi ale lui Heracle din timpul calatoriei sale prin Italia meridionala, este amintit de Diodor din Sicilia (4.23).

Leucatas (gr. AeuxaTag, -a ; lat. Leucatas si Leucates, -ae). Tînar nespus de frumos, iubit de Apollo; pentru a scapa de zeul care nu îl lasa în pace, Leucatas s-a aruncat în mare de pe o stînca din insula Leucadia, care a luat numele lui. Potrivit legendei, de pe acea stînca se aruncau în mare îndra­gostitii nefericiti (vezi Leucas). Cea mai cunoscuta victima a fost poeta Sappho.

Prezente în literatura antica. Sugestiva le­genda este prezenta în comentariul lui Servius la Vergiliu (Eneida, 3.271).

Leuce (gr. Ae&cn, --qq; lat. Leuce, -es). 1) Nu­mele unei nimfe (în traducere, "cea alba").

LEUCIPE

Era fiica lui Oceanos si a lui Tethys si a fost iubita de Hades, care a rapit-o si a dus-o în infern. Cînd i-a venit sorocul si a murit, Hades, ca sa nu se desparta de ea, a transformat-o într-un plop alb, pe care 1-a asezat în Cîmpiile Elizee. Legenda spune ca atunci cînd Heracle s-a întors din infern în lumea celor vii purta pe cap o cununa din ramurile acelui copac.

2) Insula din Pontul Euxin unde, potrivit unei traditii, a trait Ahile, împreuna cu Elena sau cu Medeea (ori, dupa alte tra­ditii, cu Ifigenia); aici se aflau si alti eroi, care dupa moarte duceau o viata miste­rioasa într-un soi de Insula a Fericitilor cu o localizare diferita. Legenda spune ca marinarii care treceau în apropierea insulei auzeau voci neclare, cîntece si clinchetul paharelor, o dovada a vietii linistite, sarba­toresti pe care o duceau eroii, dar auzeau si zgomotul armelor, un semn ca faptele eroice ale locuitorilor insulei aveau sa du­reze în veci.

► Prezente în literatura antica. Misterioasa Insula Alba este citata adesea de poeti (Pin-dar, Nemeene, 4.79), de istorici (Strabon, 2.125; 7.306), precum si de poetii, comen­tatorii si mitografii tîrzii (Antoninus Libe-rales, Conon, Pomponius Mela, Stephanos din Bizant).

Leucip (gr. Aeuxnnros, -ou; lat. Leucippus, -i). Numele, care propriu-zis înseamna "cel care are cai albi" si indica prin urmare un personaj bogat si nobil, apare frecvent în mitologie.

1) Fiul lui Enomaos si iubitul Dafnei.

2) Principe din Mesenia, fiul lui Perieres si tatal Hileirei si al Phoebei, numite de obicei Leucipide, care le fusesera promise lui Idas si lui Linceu, dar au fost rapite de Castor si Pollux (pentru detalii referitoare la înfruntarea dintre ei vezi Dioscuri ; schema genealogica de la rubrica Perseu).

Leucipe (gr. AeoxiTnrri, -r\q ; lat. Leucippe, -es). 1) Fiica prezicatorului Testor (vezi) si sora lui Calhas si a Teonoei. Mîhnita din cauza disparitiei tatalui si a surorii sale, a consultat oracolul si a aflat ca, daca pornea la drum, urma sa-i gaseasca ne­gresit. Teonoe fusese rapita de pirati pe cînd se juca pe plaja, si de atunci nu se mai stiuse nimic de ea; încercînd sa o ga­seasca, Testor naufragiase si ajunsese pe

coasta Cariei, însa nici despre el nu se stiau mai multe. Hotarîta sa-i gaseasca, Leucipe s-a îmbracat în straie barbatesti, asa cum o sfatuise oracolul, si s-a dus în Caria, unde cu cîtva timp în urma Teonoe fusese vînduta de pirati regelui Icaros, care o luase de sotie. Leucipe s-a travestit atît de bine, încît Teonoe nu numai ca nu a recunoscut-o, dar s-a îndragostit de ea, crezînd ca este un barbat. Leucipe, care la rîndul ei nu o recunoscuse, i-a refuzat avansurile, iar Teonoe, jignita, i-a porun­cit unui sclav sa o omoare. Acest sclav, care fusese cumparat cu putina vreme în urma de Icaros si nu mai putea fi recunoscut dupa atîtia ani, era chiar Testor. Firele destinelor tatalui si fiicelor se întîlnisera din nou, dar în circumstante dramatice: numai auzindu-1 pe Testor, care se caia ca fusese silit sa devina un criminal si plîngea de dorul fiicelor sale, acestea l-au recunoscut si s-au recunoscut, de aseme­nea, una pe cealalta, reusind în cele din urma sa fuga.

► Prezente în literatura antica. Povestea despre Testor, Leucipe si Teonoe constituia probabil subiectul unei tragedii care astazi s-a pierdut. Intriga ei este însa amintita de Hyginus (Fabule, 190).

2) Fiica lui Minias, regele cetatii Orho-menos din Beotia, si sora Arsipei si a Alca-toei. Dionysos le-a facut pe cele trei surori sa-si piarda mintile, pedepsindu-le astfel pentru ca nu se alaturasera celorlalte femei din cetate ca sa-1 sarbatoreasca în timpul bacanalelor care se celebrau în cinstea lui pe munte. Pe cînd Leucipe si surorile sale erau în casa si torceau, Dionysos a facut ca în jurul lor sa se petreaca lucruri care le-au facut sa-si iasa din fire : în jurul scau­nelor pe care stateau a început sa creasca iedera, casa s-a umplut de lumini orbi­toare, în încaperi rasunau urlete de ani­male salbatice, iar din tavan au început sa curga lapte si vin. Cuprinse de nebunie, cele trei femei l-au omorît pe Hipasos, fiul Leucipei, crezînd ca e un caprior, iar apoi, posedate de zeu, au alergat pe munte si le-au ajuns din urma pe celelalte bacante sau, potrivit altor versiuni ale mitului, au fost transformate în lilieci. într-o alta ver­siune, înainte de a le pedepsi, Dionysos a venit la ele sub înfatisarea unui tînar ne­spus de frumos, încercînd sa le determine

LEUCIPIDE

sa nu mai fie indiferente. Dar pentru ca tinerele au rîs de observatiile sale, pedeapsa a venit, implacabila, urmata de un alt mi­racol, transformarea rapida a lui Dionysos în taur, pantera si leu.

Prezente In literatura antica. Legenda este povestita, cu unele variante, de Ovidiu (Metamorfoze, 4.1 si urm.), Antoninus Liberales (Transformationes, 10) si Plu-tarh (Quaestiones graecae, 38).

3) Cu acest nume sînt indicate, de ase­menea, diferite eroine, printre care sotia lui Laomedon si mama lui Priam, sotia lui Testios si mama lui Ificlos, mama lui Euristeu.

Leucipide (gr. AeuxiînriSes, -wv ; lat. Leu-cippides, -um). Nume cu care sînt indicate Hileira si Phoebe, fiicele lui Leucip. Vezi Hileira, Phoebe, Dioscuri si Leucip, 2. Pen­tru rapirea Leucipidelor vezi, de aseme­nea, Rapire.

Leucos (gr. Aeuxog, -ou; lat. Leucos, -i). Erou cretan, fiul lui Talos. Pentru ca fusese abandonat la nastere, regele Idomeneu, suveranul din Creta, 1-a crescut ca pe fiul sau, i-a dat-o de sotie pe fiica sa Clisitera si 1-a lasat sa aiba grija de tara si de fami­lie cînd a plecat în razboiul troian (vezi Idomeneu). în absenta regelui însa Leucos a sedus-o pe sotia acestuia, Meda, pe care mai apoi a omorît-o, ca si pe fiii lui Idome­neu, iar la întoarcerea regelui a declansat revolta cetatilor cretane, 1-a obligat pe Ido­meneu sa plece în exil si i-a luat tronul.

Prezente în literatura antica. O sinteza a faptelor lui Leucos ne ofera Apollodor (Epi-tome, 6.9-10).

Leucosia (gr. AeuxuKxia, -aq ; lat. Leucosia sau Leucasia, -ae). Nume cu care era indi­cata în Antichitate o mica insula situata în partea de sud a golfului Paestum, numita ulterior Piana; se spunea ca ar proveni din numele unei sirene.

Leucoteea sau Leucotoe (gr. Aeuxo-freoc, -aq; lat. Leucothea, -ae sau Leucothoe, -es). 1) Divinitate marina, fiica lui Cadmos; la nastere era muritoare si se numea Ino; a fost iubita de Atamas si transformata în zeitate marina cu numele Leucoteea. Pen­tru detalii vezi Atamas si Naufragiu. Mai tîrziu s-a confundat în lumea romana cu zeita Matuta.

2) Fiica regelui Orhamos din Babilon si a Eurinomei; a fost iubita de Soare. Tatal ei a îngropat-o de vie, iar Soarele a trans­format-o într-un arbore de tamîie (Ovidiu, Metamorfoze, 4.196 si urm.).

Leul din Nemeea, vezi Heracle, prima munca.

Levana. Veche divinitate venerata în lumea romana. Se credea ca îi ocrotea pe nou-nascuti în momentul în care erau ridi­cati de la pamînt, iar atunci era implorata

cu invocatiile numite Indigitamenta (vezi).

Libamen (lat. libamen, -minis). Terme­nul, care indica practic ceea ce se presara si se varsa în timpul sacrificiilor, este uti­lizat în lumea romana (de obicei la plural, libamina) pentru a desemna ofrandele nesîngeroase aduse zeilor, în special lichi­dele, cum sînt laptele si vinul, sau fruc­tele, legumele si diferite alimente, ca mierea, grîul sau prajiturile. înainte de a ucide victima unui sacrificiu se îndeplinea ritualul numit libamina prima : pe capul animalului care urma sa fie ucis pe altar se turna putin vin, iar preotul îi taia o bucata de blana de pe frunte, care urma sa fie arsa pe altar.

Libanomantie. Cu acest nume era indi­cata în lumea romana (de la libanum, "tamîie") divinatia cu ajutorul tamîii; în functie de modul cum ardea tamîia arun­cata în focul de pe altar dupa rugaciunile cuvenite, prezicatorii puteau întelege daca rugaciunile fusesera ascultate.

Libatie. în sens general, termenul indica orice rit prin care zeilor li se aduc ofrande, în special lichide. în mod mai specific, în lumea clasica se numea libatie ofranda de vin si lapte turnata pe capul unei victime destinate sacrificarii (vezi, de pilda, ritul numit libamina prima, mentionat la rubrica Libamen), dar si direct pe altar sau chiar pe pamînt ori în mare, în cinstea zeilor. Libatia reprezinta nivelul cel mai elementar, mai simplu si mai frecvent al sacrificiului; la ea se recurgea chiar de mai multe ori în timpul zilei, la începutul sau la sfîrsitul unui act important si obo­sitor din viata cotidiana, pentru a întîm-pina oaspetii sau ca multumire pentru o zi buna. Prescriptiile referitoare la lichidele care puteau fi folosite pentru libatii erau

h

destul de rigide: fiecare zeu avea bautura sa preferata ; în cazul multora era interzis sa se ofere bauturi alcoolice, iar pentru unii era prescrisa libatia pe baza de apa si miere, ulei sau lapte si apa. Libatiile pen­tru anumiti zei, ca Soarele, Luna, nimfele, muzele si divinitatile htoniene, se prepa­rau în general cu apa. Cel mai raspîndit tip de libatie era însa cel pe baza de vin, iar uneori se puteau amesteca mai multe ingrediente (e/1 Odiseea, 11.27-28 pentru ingredientele libatiilor în cinstea morti­lor), în mitica Atlantida se faceau libatii cu sîngele unui taur sacrificat, cu care se stropeau stelele pe care erau gravate legile insulei (Platon, Critias, 119-120). Detalii importante în legatura cu desfasurarea liba­tiilor se gasesc în Choeforele lui Eschil si mai ales în Oedip la Colonos al lui Sofocle.

Libentina (lat. Libentina, Lubentina sau Lubentia, -ae). Epitet acordat de romani Venerei, care sublinia rolul ei de zeita a placerii senzuale.

Liber (lat. Liber, -eri sau Liber pater). Epi­tet cu care poetii latini îl indica adesea pe Bacchus (vezi Dionysos). Trebuie sa obser­vam totusi ca zeii Liber si Libera erau vechi divinitati italice, ocrotitoare ale ferti­litatii cîmpurilor si ale cultivarii vitei-de--vie. în epocile vechi erau venerati împreuna cu Ceres. Divinitatea feminina, Libera, a fost identificata ulterior de romani cu zeita greaca Core sau Persefona, fiica Demetrei (sau Ceres). Cicero spune ca Liber si Libera erau copiii zeitei Ceres, iar Ovidiu o iden­tifica pe Ariadna cu Libera.

► Raspîndirea cultului. Desi la Roma nu exista un templu însemnat al zeului, sar­batorile sale, numite Liberalia si celebrate în fiecare an la 17 martie atît în cetati, cît si la tara erau importante (vezi Liberalia). In capitala, Liber era venerat împreuna cu Libera, asociata zeitei Ceres, pe colina Aventin.

Liber Pater, vezi Liber.

Liberalia (lat. Liberalia, -ium). Sarbatori religioase care se celebrau la Roma în fie­care an la 17 martie, în cinstea zeilor Liber (vezi) si Libera. Originea lor era legata de ciclul muncilor cîmpului si de rodnicia pa-mîntului; într-adevar, sarbatorile nu se limitau la mediul urban, ci se celebrau si

_____ _______ ______ _______________LIBIA

la tara. Aici localnicii îsi puneau masti, cîntau, dansau si formau cortegii caracte­rizate adesea de o excesiva libertate. în cetatea Romei, pentru care dispunem de cele mai multe documente în legatura cu desfasurarea riturilor, stim ca în cinstea zeilor Liber si Libera se aduceau ca ofranda niste prajituri numite liba (vezi Libum) si ca la conotatia agrara initiala s-a adaugat curînd o alta, legata de celebrarea trecerii adolescentilor la vîrsta adulta; cu ocazia

acestor sarbatori, toti cei care împlinisera

16 ani îmbracau pentru prima oara toga vi­rila (Cicero, Epistole catre Atticus, 14.10.1).

Libertas (lat. Libertas, -atis). La Roma era personificarea libertatii, înteleasa ini­tial ca libertate personala si conditie de om liber, iar ulterior, în epoca imperiala, în sensul de libertate politica. De obicei era asociata cu Iupiter, de pilda în templul de pe Aventin. Zeita avea un cult foarte raspîndit la Roma, unde îi erau închinate mai multe temple. Atributele sale erau boneta conica, simbol al libertatii, si ra­mura de laur. Uneori are în mîna o boneta frigiana.

Libetrion (gr. Aei|ÎT)#piov, -ou; lat. Libe-thrus, -i). Numele unei paduri sacre a muzelor, care se afla în Grecia, pe coasta apuseana a muntelui Helicon. Aici curgea izvorul Aganipe ; de la numele sau deriva epitetul Libetride cu care erau indicate uneori muzele. Numele padurii se leaga, la rîndul sau, de cel al cetatii Libetra din Beotia, unde cultul muzelor era deosebit de îndragit.

Libia (gr. AiPut), -r\q; lat. Libya, -ae si Libye, -es). Nimfa eponima a partii de nord a Africii, în legatura cu a carei genealogie exista mai multe variante. Potrivit unei traditii, ea ar fi, asemenea celorlalte nimfe ale marii, fiica lui Oceanos si a lui Tethys si sora Asiei, Europei si Traciei. Mai ras-pîndite si mai vechi sînt versiunile care sustin ca Libia era fiica lui Epafos (la rîn­dul sau, fiul lui Zeus si al lui Io) si care încearca sa o asocieze cu o serie de eroi foarte cunoscuti si venerati în Africa de Nord si în Orientul Apropiat: împreuna cu Poseidon i-ar fi zamislit pe Agenor si Belos, eroi din Fenicia si Egipt, dar si pe Busiris, Lelex, Phoenix (considerat de altii nepotul sau) si, în fine, pe Atlas. Pentru

LIBIANUL

alte genealogii si pentru faptele acestor eroi, vezi rubricile respective.

Ca nume geografic, Libia desemneaza la Homer o fîsie îngusta situata la vest de

Egipt, deosebit de prospera: aici.....la miei

le creste coarnele deodata/ si oile pe an de trei ori fata./ Acolo nici stapînul, nici pas­torul/ Nu sînt lipsiti de brînza si de carne/ si lapte dulce, ca mereu tot anul/ Sînt alap­tate oile si mulse" (Odiseea, 4.85 si urm.). Ulterior, cu acest nume s-a indicat între­gul continent african.

Libianul (gr. Aipux6g, -ou; lat. Libycus, -i). Epitet cu care erau indicate diferite divini­tati. Se poate referi la Apollo, în legatura cu un episod mitologic potrivit caruia zeul, care avea un templu în capul Pachynum din Sicilia, a respins o invazie a libienilor în insula trimitînd o molima. Este utilizat si pentru a-1 indica pe Zeus Ammonius, venerat în Libia. De asemenea, îl poate indica pe Heracle, facînd aluzie la înfrun­tarea sa cu gigantul Anteu, pe care 1-a ucis în Libia (vezi Anteu).

Libitina (lat. Libitina, -ae). Veche divini­tate italica, pe care romanii au identificat-o ulterior cu Persefona (Proserpina), dato­rita legaturii sale cu lumea mortilor si cu ritualurile funerare. In templul sau de la Roma se gaseau toate cele trebuincioase înmormîntarii, iar cetatenii puteau sa în­chirieze sau sa cumpere de aici obiectele necesare ritului funebru. Cultul zeitei are o serie de influente interesante în plan lingvistic: la Roma, cel care se ocupa de înmormîntari era numit libitinarius, iar profesia sa se numea libitina. Moartea însasi era numita de poeti libitina.

Libri Acheronthici, vezi Acheronthici libri si Lumea de dincolo.

Libri Fulgurales, vezi Fulgurales libri.

Libum (lat. libum, pi. liba). Termen cu care era indicata în lumea romana un soi de prajitura preparata din faina, oua, ulei si brînza rasa si coapta în cuptor; era uti­lizata în special ca ofranda pentru zei cu ocazia zilelor aniversare si în cadrul sar­batorilor numite Liberalia (vezi), celebrate în cinstea lui Liber.

Licabet (gr. Auxa|3r|vr6e;, -ou; lat. Lyca-bettus, -i). Colina din cetatea Atenei,

aflata în zona sud-estica a acesteia si avînd o înaltime de cea 277 metri. în mitologie este asociata traditiei potrivit careia a apa­rut atunci cînd Atena, tulburata de vestea mortii fiicelor lui Cecrops (vezi Aglauride), a scapat o stînca uriasa pe care o ducea în brate si pe care voia sa o foloseasca pentru fortificatiile de pe acropola cetatii.

Licantrop, vezi Lup.

Licaon (gr. Auxotuv, -ovot; lat. Lycaon, *onis). Rege al Arcadiei, fiul lui Felasgos. în figura lui se îmbina o serie de elemente care îl fac sa para un om foarte credincios cu altele care îl prezinta ca fiind nelegiuit si inuman. Religiozitatea sa este pusa în legatura cu faptul ca a întemeiat cultul lui Zeus Liceios (Pausanias, 8.3.1). în acelasi timp însa este înfatisat ca un suveran rau, care a avut îndrazneala sa-i ofere lui Zeus carnea propriului sau nepot, Arcas, ca sa se convinga de natura divina a oaspetelui sau. Din aceasta cauza a fost fulgerat de Zeus împreuna cu toti fiii sai - în numar de cincizeci, potrivit lui Apollodor -, cu exceptia lui Nictimos, sau, potrivit altei traditii, a fost transformat în lup (Ovidiu, Metamorfoze, 1.198 si urm.), ori a declan­sat potopul. Legenda povesteste cum Ca-listo, fiica lui Licaon, a fost transformata în constelatia Ursei, numita din acest motiv de poeti Lycaonis arctos, Lycaonia arctos ori Lycaonia Virgo sau, dupa patronim, Lycaonis (vezi si Calisto).

► Prezente în literatura antica. Exista nume­roase povestiri despre Licaon, iar izvoarele se contrazic uneori, încereînd sa sintetizeze într-o singura figura mai multe personaje diferite. în afara de Ovidiu, pe care l-am amintit, Licaon apare în operele lui He-siod, Strabon, Apollodor (Biblioteca, 3.8.1 si urm.), Dionysos din Halicarnas (1.11.13), Pausanias, pe care l-am mentionat, Hygi-nus (Fabule, 176 si 225, Astronomica, 2.4), Nonnos din Panopolis (Dionisiacele, 18.20 si urm.).

Licastos (gr. AuxaoTot, -ou; lat. Lycas-tus, -i). 1) Suveran cretan, tatal lui Minos iunior (în legatura cu cei doi suverani care au purtat acest nume vezi Minos).

2) Iubitul Eulimenei (vezi).

3) Fiul lui Apollo si al Filonomei si fra­tele lui Parasios. Ca sa nu stîrneasca mînia tatalui sau, Filonome i-a nascut în taina

LICOREU SAU LICOROS

pe cei doi gemeni, pe care i-a abandonat mai apoi pe muntele Erimant. Ei au fost gasiti si crescuti de pastori si au devenit regii Arcadiei.

► Prezente în literatura antica. Mitul este mentionat de Plutarh (Moralia, 314e-f).

Liceea (gr. xâ Auxaia). Sarbatori religi­oase grecesti care aveau loc din noua în noua ani în cinstea lui Zeus Liceios. Epi­tetul zeului deriva de la numele muntelui Liceu din Arcadia, unde, potrivit unei tra­ditii, acesta crescuse. Izvoarele ne ofera informatii contradictorii în legatura cu aceste sarbatori, dar ne lasa sa întelegem ca în cadrul lor aveau loc, cel putin în epo­cile mai vechi, si sacrificii umane.

Liceios (gr. Auxeiog, -ou; lat. Lyceus, -i). Epitet al lui Apollo, a carui semnificatie nu este foarte clara. Potrivit unora, deriva din grecescul Xuxog, "lup", si ar însemna "cel ce omoara lupi" ; potrivit altora, deriva din Xuxt], "lumina", si ar însemna "adu­cator, datator de lumina" ; potrivit altora, ar trebui asociat cu numele Liciei.

La Atena exista un templu faimos închi­nat lui Apollo Liceios, iar numele Liceion indica unul dintre cele trei gimnazii ale cetatii, numit astfel pentru ca se afla în apropierea templului; aici au predat Aris-totel si peripateticii.

în multe cazuri, acelasi epitet îl indica pe Zeus. Regele zeilor era venerat cu acest nume în special la Argos, unde se spunea ca se aratase, luînd înfatisarea unui lup, ca sa puna capat disputei dintre Danaos si Gelanor (pentru detalii vezi Gelanor).

în sfîrsit, Liceios apare uneori ca epitet al lui Pan, si în acest caz, se pare, cu refe­rire la lupi. Trebuie sa mentionam ca ambilor zei (Zeus si Pan) le erau închinate sanctuare pe muntele Liceu din Arcadia, iar teza conform careia epitetul ar deriva de la numele acestui munte poate fi mai plauzibila decît diferitele explicatii conti­nute în legendele locale.

Licia (gr. AuxCct, -ag; lat Lycia, -ae). Re­giune din Asia Mica. Are un rol important în mitologie deoarece aici s-a desfasurat povestea lui Belerofon si a Himerei (vezi rubricile respective) si tot aici se aflau mai multe oracole ale lui Apollo. Eroul care a dat numele Liciei a fost Licos (vezi, 2).

Licianul (gr. Auxiog, -ou; lat. Lycius, -i). Epitet al lui Apollo, care era venerat în multe cetati din Licia; era celebru mai ales oracolul sau de la Patara, în legatura cu care Vergiliu vorbeste despre Lyciae sortes.

Licimnios (gr. Aixu;j.viog, -ou; lat. Licym-nius, -i). Fratele Alcmenei si unchiul lui Heracle. A fost ucis, din motive pe care textele vechi nu le precizeaza, de catre Tlepolemos, la o vîrsta înaintata.

Licofron (gr. Aux6(ppwv, -ovog; lat. Lyco-phron, -onis). Erou din Citera, fiul lui Mastor. A fost silit sa plece în exil din cauza unei crime si a participat la razboiul troian ca scutier al lui Aiax Telamonianul. A fost ucis în lupta de Hector.

Prezente în literatura antica. Este amintit de Homer (Iliada, 15.430 si urm.).

Licomed (gr. AuxojjltjStic;, -oue;; lat. Lyco-medes, -is). Regele dolopilor din insula Sci-ros; faptele sale sînt legate de cele ale lui Ahile. Acesta a fost trimis la curtea lui Lico­med, îmbracat în femeie, de catre mama sa Thetis, care nu voia ca el sa ia parte la razboiul troian. Ahile s-a îndragostit de fiica lui Licomed, Deidamia, cu care a avut un fiu, Neoptolem sau Pirus (vezi Ahile). Licomed este amintit si pentru ca 1-a ucis prin tradare pe Tezeu, aruncîndu-1 de pe o stînca.

Licomizi (gr. Auxop.(6ai, -iuv). Stirpe de preoti greci care sustineau ca descind din Licos (vezi, 2).

Licopeu (gr. Auxuireug, -lu>g; lat. Lyco-peus, -i). Fiul lui Agrios (vezi); fratii sai erau Tersites, Onchestos, Protoos, Melani-pos si Celeutor. Era originar din Calidon si a luptat împreuna cu fratii sai împotriva lui Oeneu, ca sa-i ia regatul si sa-1 dea tatalui lor. A fost ucis de varul sau Diomede. Potrivit unei alte traditii, a fost ucis de Tideu, care pentru a-si ispasi crima a tre­buit sa se refugieze în Argos (vezi Tideu).

Prezente în literatura antica. Faptele lui Licopeu si ale fratilor sai sînt povestite de Apollodor (Biblioteca, 1.8.6), Hyginus (Fabule, 175) si Diodor din Sicilia (4.65).

Licoreu sau Licoros (gr. Auxwpeug, -Iwg ; lat. Lycorus, -i). Fiul lui Apollo si al nimfei Corida; a fost eroul eponim si întemeietorul

LICOS

cetatii Licoreea de pe muntele Parnas. A fost tatal lui Iamos (vezi), a carui fiica, Celeno, a fost mama lui Delfos (vezi).

Licos (gr. Auxog, -ou; lat. Lycus, -i). 1) Rege din Teba, ucis, împreuna cu sotia sa Dirce, de Amfion si Zetos, fiii Antiopei si ai lui Zeus. Acestia l-au pedepsit pentru cruzi­mea cu care se purtase cu mama lor. Pentru detalii vezi Amfion.

2) Fiul lui Pandion; a fost alungat de fratele sau Egeu si s-a refugiat în Asia Mica, în regiunea care s-a numit, dupa el, Licia. Potrivit unei traditii, si numele cele­brului Liceion de la Atena deriva din al sau (vezi însa si Liceios).

Licosura (gr. Auxocroupa, -ag). Localitate din Arcadia unde se afla un important sanctuar închinat zeitei htoniene Despoina (vezi). Potrivit descrierii lui Pausanias (8.37-38), sanctuarul cuprindea trei altare unde erau venerate împreuna Despoina (identificata uneori cu Core), Demetra si Marea Mama. Sculptorul Damofon din Mesena sculptase statuia de cult, un grup înfatisîndu-i pe Anitos, Despoina, Deme­tra si Artemis.

Licurg (gr. AuxoupŢog, -ou; lat. Lycurgus, -i). 1) Rege al Traciei. Mitul sau este legat de cel al lui Dionysos, toate versiunile pe care le cunoastem prezentîndu-1 drept dus­manul înversunat al zeului. Aceste ver­siuni coincid, aratînd ca, o data ajuns în Tracia, Dionysos a fost primit cu ostilitate de Licurg: regele nu 1-a lasat sa mearga mai departe, 1-a obligat sa caute adapost la zeii marii, a prins si a închis bacantele si satirii care faceau parte din cortegiul sau si a contestat natura divina a lui Dio­nysos. Pierzîndu-si mintile din vointa zeu­lui, Licurg 1-a luat pe fiul sau Drias drept un butuc de vita-de-vie si 1-a lovit cu o secure, omorîndu-1 (vezi Drias, 3), însa si-a revenit imediat dupa aceea. Pamîntul sau a devenit sterp, iar oracolul a prorocit ca va rodi iar numai daca Licurg avea sa fie sfîsiat. Supusii sai l-au dus atunci pe mun­tele Pangeu, unde l-au legat de patru cai care, minati în directii diferite, i-au rupt trupul în bucati. Pe lînga aceasta versiune a mitului, atestata în tragedie, exista însa si altele. Potrivit lui Homer, Dionysos a ajuns în tinutul lui Licurg pe cînd era copil,

împreuna cu doicile sale. Fiind persecutat de rege, si-a gasit adapost în mare, dar Zeus a pedepsit trufia lui Licurg, orbindu-1. în versiunea lui Hyginus, Dionysos, adult, este alungat de Licurg, care îi pune la în­doiala natura divina. Regele, beat, încearca apoi sa-si siluiasca mama; cînd se trezeste, rusinat, hotaraste sa smulga toti butucii de vita-de-vie pe care îi întîlneste în cale, pentru ca astfel de lucruri sa nu se mai întîmple, însa Dionysos îl pedepseste uci-gîndu-i sotia si fiii si abandonîndu-1 apoi în muntii Rodopi, prada fiarelor. în poves­tirea lui Nonnos din Panopolis, Licurg este cît pe ce sa fie sugrumat de o bacanta, Ambrosia, prefacuta într-un butuc de vita--de-vie care se încolaceste în jurul lui, însa este salvat de Hera, care o îndeparteaza pe bacanta cu sabia lui Ares. Episodul ce o are ca protagonista pe Ambrosia este reprezentat frecvent în arta figurativa. în sfîrsit, încercînd sa dea un caracter ratio­nal legendei, Diodor din Sicilia povesteste ca Licurg era regele Traciei si ca a încheiat un tratat de alianta cu Dionysos, care voia sa treaca cu armata sa din Asia în Europa, traversînd tinutul regelui. Cînd armata lui Dionysos a ajuns însa în Tracia, Licurg a planuit sa-1 atace si chiar sa-1 ucida pe zeu; prevenit de Charops (vezi), acesta 1-a atacat pe Licurg, 1-a prins, 1-a torturat si, în cele din urma, 1-a rastignit.

Epitete. Cel mai frecvent este bipennifer, "cel înarmat cu secure dubla".

Prezente în literatura antica. Licurg este amintit de Homer (Iliada, 6.130 si urm.), Sofocle (Antigona, vv. 955 si urm.), Nonnos din Panopolis (Dionisiacele, 21), Ovidiu (Metamorfoze, 4.22), Hyginus (Fabule, 132), Apollodor (Biblioteca, 3.5.1) si Diodor din Sicilia (1.20). De asemenea, era prota­gonistul unei tetralogii tragice a lui Eschil, intitulata Licurg, care s-a pierdut.

Iconografie. De obicei, Licurg este înfatisat ca un barbat cu trasaturi aspre, cu barba -personificarea tracului salbatic. Apare în pictura greaca pe vase din secolele V-IV î.Hr. pe cînd îsi ataca fiul; în acelasi context este înfatisat în mozaicurile romane, într-un basorelief de pe Via Labicana, la Roma, si pe cornaline. în epoca elenistica se prefera scena smulgerii vitei-de-vie sau episodul avînd-o ca protagonista pe Ambrosia; exem­ple în acest sens ne ofera mozaicurile de la

LIMOS

Ostia, Narbonne, Herculanum, Gemila si un sarcofag din Vila Borghese de la Roma. Nu lipsesc nici reprezentarile mai complexe, prezente în mozaicurile din Antiohia si din Piazza Armerina, pe un pahar de sticla aflat la British Museum si într-o friza a templului lui Bacchus de la Baalbek, mar­turie a largii raspîndiri a mitului.

2) Rege sau preot din Nemeea, numit si Licos. S-a casatorit cu Pronax sau cu Am-fiteea si a fost tatal lui Ofeltes, a carui moarte tragica si prematura s-a aflat, potri­vit mitului, la originea jocurilor nemeene (pentru detalii vezi Arhemoros).

Lidos (gr. A0S65, -ou; lat. Lydus, -i). Fiul lui Attys si eroul care a dat numele populatiei lidienilor, al caror rege a fost. Era fratele lui Tirenos, stramosul etruscilor, pe care grecii îi numeau tirenieni.

Lieos (gr. Auofiog, -ou). 1) Epitet cu care era indicat Dionysos. Propriu-zis, înseamna "cel ce topeste", mai precis elibereaza de griji, evident, cu ajutorul vinului si al ame­telii provocate de acesta.

2) Cu acest nume era indicata o bautura folosita într-o serie de rituri religioase.

Ligis (gr. Aifug, -uog; lat. Ligys, -yos). Erou care a dat numele populatiei ligurilor, amin­tit în legatura cu faptele lui Heracle din timpul calatoriei de întoarcere dupa prinde­rea boilor lui Gerion (vezi Heracle). Cînd Heracle a ajuns în sudul Galiei, unde tra­iau ligurii condusi de Ligis, acesta a în­cercat sa-i fure animalele si, împreuna cu tovarasii sai, 1-a atacat pe erou. Ligurii erau atît de curajosi si de multi, încît Heracle si-a dat seama imediat ca se afla în inferioritate, întrucît nu avea destule sageti. Neputînd sa-i loveasca cu altceva, pentru ca în acel tinut nu erau pietre, Heracle 1-a implorat pe Zeus sa îl sprijine, iar regele zeilor i-a lovit pe liguri cu o ploaie de pietre care 1-a ajutat pe Heracle sa-i înfrînga. Potrivit traditiei, lupta a avut loc în cîmpia Crau, aflata între Marsilia si gura Ronului, si din acest motiv respectiva regiune este pietroasa.

► Prezente în literatura antica. Mitul este evocat în comentariul lui Eustatiu la Dio­nysos Periegetes, 76.

Lihas (gr. A(x<*C> -ou; lat. Lichas, -ae). Nu­mele unui servitor al lui Heracle. Potrivit

traditiei, Lihas i-a adus eroului camasa otravita cu sîngele lui Nesus (vezi Hera­cle) ; dupa ce a îmbracat camasa, Heracle a fost cuprins de niste chinuri îngrozitoare si 1-a aruncat pe Lihas în mare.

Lileos (gr. AfAatoe;, -ou). Pastor din India, care îi dispretuia pe zei si credea doar în Selene, Luna. Ceilalti zei au vrut sa-1 pe­depseasca si au asmutit împotriva lui doi lei; acestia l-ar fi devorat daca Selene, înduiosata si impresionata de credinta lui, nu l-ar fi transformat într-un munte care s-a numit, dupa el, Lileon.

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit în scrierea De fluminibus a lui Pseudo-Plutarh.

Liliac. Animal nocturn, cu trasaturi am­bigue ce-1 situeaza undeva între lumea pasarilor si cea a mamiferelor, liliacul era vazut de antici ca o fiinta cu totul aparte, iar aspectul si habitudinile sale ciudate au alimentat numeroase credinte si plas­muiri. Mitologia lega liliacul de povestea fiicelor lui Minias, care, refuzînd sa îl vene­reze pe Dionysos, au fost transformate în lilieci (vezi Alcitoe): "...o membrana se întinde peste corpurile lor devenite mici si bratele li se acopera cu pene usoare. întune­ricul nu le îngaduie sa stie prin ce minune si-au pierdut vechea înfatisare. Penele nu le ajuta sa zboare, si totusi se mentin în aer prin straveziile lor aripi. încercînd sa vorbeasca, ele scot un glas foarte slab, cum le este si corpul, si-si talmacesc printr-un suierat ascutit tînguirile. Locuiesc în case, nu în paduri. Urînd lumina, zboara noap­tea si-si iau numele de la Vesper, luceafa­rul de seara" (Ovidiu, Metamorfoze, 4.407 si urm.); si în limba italiana numele unei specii de lilieci, nottola (Vesperugo noc-tula - n.t.), implica o referire la întuneric.

Limentius. Veche divinitate venerata în lumea romana. Se credea ca ocroteste pra­gul caselor.

Limniade (gr. Aijiva&es, -wv). Nume cu care erau indicate colectiv nimfele din mlas­tini si, în general, cele din apele statatoare.

Limos (gr. Aijxog, -ou). Personificarea Foa­mei si fiica lui Eris, Discordia. Este men­tionata de Hesiod (Teogonia, 227) si, în lumea romana, de Ovidiu {Metamorfoze, 8.790 si urm.). Pentru detalii vezi Foamea.

LIMPHAE

Limphae (lat. Limphae sau Lymphae, -arum). Cu acest nume erau indicate în lumea romana, în traditiile si credintele populare, divinitatile izvoarelor, care au sfîrsit prin a fi identificate cu Nimfele (vezi).

Linceu (gr. Aufxeus, -coj^ ; lat. Lynceus, -i). 1) Unul dintre cei cincizeci de fii ai lui Egiptos. A fost sotul Hipermestrei si, mul­tumita ei, s-a salvat cînd toti ceilalti frati ai sai au fost ucisi de fiicele lui Danaos (vezi Egiptos, Danaos, Danaide).

2) Fiul lui Afareu si al Arenei si fratele lui Idas; a fost unul dintre argonauti, faimos pentru vederea sa patrunzatoare. A fost ucis de Pollux. Pentru detalii în legatura cu moartea sa vezi Dioscuri.

Lincos (gr. Auyxoq, -ou; lat. Lyncus, -i). Rege din Scitia; pentru ca a încercat sa-1 ucida pe Triptolem, care venise sa-i aduca darurile Demetrei, zeita 1-a transformat în linx (Hyginus, Fabule, 259).

Linos (gr. Afvog, -ou; lat. Linus, -i). Pro-priu-zis, în mitologia greaca Linos repre­zinta personificarea lamentatiei si, prin urmare, este descris ca fiind fiul lui Eagru sau al lui Apollo si al unei muze (Caliope, Terpsihore sau Urania), sau al Chalciopei. Argosul si Teba îsi disputau onoarea de a fi locul sau de nastere. Potrivit unei tra­ditii din Argos, Linos, fiul lui Apollo si al unei printese locale, pe nume Psamate, a fost abandonat de mama sa imediat dupa nastere si a fost gasit si crescut de niste pastori, însa mai tîrziu a fost ucis si sfîsiat de cîini. Durerea care a cuprins-o pe mama lui Linos la aflarea acestei vesti a scos la iveala fapta ei, drept care tatal sau a con­damnat-o la moarte. Indignat de cruzimea acestuia, Apollo a trimis în Argos o molima cumplita; oracolul interpelat de locuitorii din Argos le-a spus acestora ca pentru în­departarea molimei trebuiau sa-si atraga bunavointa lui Linos si a mamei sale, cu sacrificii si lamentatii numite lini (Pausa-nias, 1.43.7-8).

Potrivit versiunii beotiene a acestei tra­ditii, Linos, prezentat ca fiind^fiul lui Amfi-maros si aLUraniei (Pausanias, 9.29.6), a fost ucis de Apollo pentru ca a îndraznit sa rivalizeze cu zeul în arta muzicii, în care excela (fusese maestrul lui Orfeu).

în sfîrsit, tebanii distingeau doua personaje cu acest nume: un Linos dintr-o epoca mai recenta, fiul lui Ismenios, era considerat maestrul de muzica al lui Hera-cle; se spunea ca fusese omorît de erou cu lira, deoarece îl certase pentru progresele sale modeste (Apollodor, 2.4.9; Diodor din Sicilia, 3.67.2).

De asemenea, traditia spune ca Linos a introdus alfabetul în Grecia; exista o ver­siune a mitului potrivit careia Linos fusese ucis tocmai din acest motiv; Cadmos voia sa fie primul care sa-i învete pe greci alfa­betul si 1-a eliminat pe rivalul ce i-o luase înainte.

Linx. Mentionat frecvent de poetii greci si romani, linxul era considerat animalul sacru al lui Dionysos, iar în iconografie îl însotea adesea, alaturi de tigri si pantere, în mitologie se amintea o caracteristica ciudata a sa, pe care o preiau atît Ovidiu, cît si Pliniu, Isidor si alte izvoare: se cre­dea ca, în contact cu aerul, urina sa devine solida, transformîr du-se într-o piatra pre­tioasa cu o culoare rosie stralucitoare, nu­mita lincurium (literal, "urina linxului"). Din invidie fata de oameni sau pentru a-i împiedica sa se bucure de aceasta piatra, linxul îsi acopera urina cu pamînt; Pliniu ne ofera aceasta explicatie care, asociind linxul cu invidia, ar contribui la clarifi­carea chestiunii privitoare la simbolismul linxului ce "salta sprinten", una din cele trei fiare pe care Dante le întîlneste si le descrie la începutul Comediei {Infernul, 1.32). De asemenea, linxul este protagonis­tul unui mit despre o metamorfoza: pen­tru ca a încercat sa-1 ucida pe Triptolem, care venise sa-i aduca darurile Demetrei, Lincos, regele Scitiei, a fost transformat de zeita în linx.

► Prezente în literatura antica. Caracteris­ticile legendare ale urinei linxului sînt amin­tite de Ovidiu (Metamorfoze, 15.413-415); mentiunea cu privire la obiceiul animalu­lui de a-si acoperi urina cu pamînt pentru a-i împiedica pe oameni sa se bucure de piatra pretioasa apare la Pliniu (Naturalis historia, 8.137). Mitul lui Lincos si al lui Triptolem ne este transmis de Hyginus (Fabule, 259).

Liparos (gr. Af-rrapog, -ou; lat. Liparus, -i). Fiul regelui Auson (vezi); a fost eroul care

LIRĂ

a dat numele insulei Lipari. Legenda poves­teste ca a fost alungat din patrie de fratii sai si ca s-a refugiat pe insula, pe care a colonizat-o. Aici 1-a primit pe Eol, regele vînturilor, cu care s-a înrudit dîndu-i-o de sotie pe fiica sa, Ciane; mai tîrziu Eol i-a urmat la tron. Pentru ca Liparos voia sa revada Italia dupa atîtia ani de absenta, Eol 1-a ajutat sa acosteze pe coasta Campaniei, în apropiere de Sorrento, unde populatia i-a adus mari onoruri si 1-a proclamat rege; dupa moarte a fost venerat ca erou.

► Prezente în literatura antica. Diodor din Sici-lia, 5.8; Pliniu, Naturalis historia, 3.14.93.

Lira. Simbol prin excelenta al artei poe­tice si muzicale, iar mai apoi emblema a armoniei lumii, lira era considerata în mito­logie atributul lui Apollo, al muzelor (în special al Terpsihorei, muza dansului, si al lui Erato, muza poeziei erotice si a imi­tatiei mimice) si al poetilor si muzicienilor Orfeu, Linos si Musaios. Inventarea ei era atribuita unor personaje diferite. Cea mai celebra povestire era aceea potrivit careia lira a fost inventata de micul Hermes (Imnul homeric catre Hermes, 17 si urm.); "...nascut în zori, pe la amiaza el si cînta din alauta". Iesind din pestera în care se nascuse, "a în-tîlnit o broasca/ Ţestoasa, pricina fireasca de desfatari nenumarate,/ Caci Hermes fauri întîiul izvor de cîntec din faptura pe care el o întîlnise în curtea lui". Dupa ce a scos carnea cu un cutit si "a-nfipt tulpinele de trestii, taiate toate pe masura,/ în gau­rile din spinarea testoasei tare ca o pia­tra./ In jurul ei cu iscusinta a-ntins o piele de buhai./ I-a împlîntat si doua brate înge­manate de-o vergea,/ I-a pus si sapte corzi facute din maruntaie de mioara/ si ispra­vind, a dus cu sine fermecatoarea jucarie./ Cercat-a struna dupa struna cu plectrul si sub mîna lui/ Vibra puternic lira". Mai tîrziu, zeul i-a dat lira lui Apollo, în schim­bul unei turme pe care i-a furat-o. în mîi-nile lui Apollo, lira devine protagonista mai multor episoade mitologice. Zeul i-o daruieste lui Orfeu, dîndu-le muzelor sarcina sa-1 învete sa cînte din ea; din acel moment Orfeu va fi întotdeauna re­prezentat cu lira în mîna, fapt ce îl face inconfundabil în iconografie. în timpul expeditiei argonautilor, lira sa, raspîndind o muzica dulce, reuseste sa potoleasca

valurile marii în furtuna si sa-i linisteasca pe marinarii înspaimîntati. Coborînd în infern în cautarea Euridicei, el reuseste sa-1 vrajeasca chiar si pe regele lumii de dincolo cu muzica lui, iar cîntecul lirei sale întrerupe suferintele condamnatilor (vezi Orfeu). Cînd Orfeu a fost ucis de femeile din Tracia, lira sa a fost dusa în cer si transformata în constelatie (Hyginus, Astro­nomica, 2.7 ; vezi Constelatii). Cu lira lui Orfeu rivalizeaza Marsias si flautul sau; satirul frigian, luînd flautul pe care Atena îl aruncase, a crezut ca poate înfrînge chiar si un zeu si 1-a provocat la întrecere pe Apollo, care, cîntînd din lira, 1-a învins si a putut sa faca ce voia cu cel învins (aceasta fusese miza întrecerii); Marsias a fost jupuit de viu (vezi Marsias). Puterea muzicii este simbolizata de lira lui Amfion, care, potri­vit mitului transmis de Hesiod (si apoi de Apollonios din Rodos si de Horatiu), a con­struit în sunetul lirei zidurile Tebei. El "învata sa cînte din lira care îi fusese da­ruita de Hermes", iar cînd a luat puterea în Teba, a construit împreuna cu fratele sau Zetos "zidurile cetatii: pietrele urmau sunetul lirei lui Amfion" (Apollodor, Biblio­teca, 3.5.5).

Lira s-a materializat miraculos dinain­tea unui mare poet din epoca arhaica, Arhi-loh, protagonist al unei legende, alaturi de muze. Trimis de tatal sau sa duca o vaca la tîrg ca sa o vînda, s-a întîlnit pe drum cu cîteva femei care i-au propus sa-i cumpere vaca la un pret bun. Intr-o clipa ele însa au disparut cu vaca, iar în locul lor Arhiloh a gasit o lira cazuta la picioa­rele sale. Poetul a înteles ca fusese mar­torul unei minuni divine si ca femeile erau muze; despre vaca nu s-a mai stiut nimic. Legenda este povestita într-o inscriptie din sanctuarul din Paros cunoscut ca Archi-lokeion, unde era venerat poetul.

în textele moderne, termenul "lira" este utilizat alaturi de "citera" ; în Imnul home­ric catre Hermes, pe care l-am mentio­nat anterior, apar termenii lyra, chelys (literal, "broasca-testoasa"), phorminx si kitharis, toti indicînd instrumentul inven­tat de Hermes; aceeasi varietate de ter­meni apare si la alti poeti, de la Homer la Arhiloh, de la Pindar la Calimah. Probabil ca instrumentul indicat în greceste cu termenul kithara era diferit, avînd o cutie

LIRCOS

armonica plata care constituie un tot cu bratele, ce sînt o prelungire a sa. Daca instrumentul inventat de Hermes, cu cutia concava, în forma de carapace, era consi­derat de origine greaca, kitharei i se recu­nostea originea asiatica, iar diferenta este subliniata si de termenii diferiti cu care erau desemnati cei ce cîntau la ele, nu­miti, respectiv, citarezi si citaristi. Potrivit lui Herodot (1.24), miticul Arion cînta din kithara (vezi Arion). Arta îmbinarii sune­tului lirei cu cîntecul din gura era, potrivit unor traditii, inventia lui Terambos (vezi). Lui Terpandru, în primele decenii ale seco­lului al VH-lea î.Hr., îi era atribuita în schimb inventarea lirei cu sapte coarde, care a înlocuit mai vechiul si mai putin perfectionatul tetracord (trebuie sa obser­vam totusi ca în Imnul homeric catre Hermes lira inventata de zeu are sapte coarde).

Lircos (gr. Aupxoc, -ou; lat. Lyrcus, -i). Erou din Argos, fiul lui Foroneu. Cînd Io a fost rapita de Zeus (vezi Io), a fost trimis în cautarea ei, împreuna cu alti tineri din Argos. Neputînd sa-i dea însa de urma, a preferat sa se stabileasca în alta parte decît sa se întoarca la Argos si sa recu­noasca esecul întreprinderii. Prin urmare, a ramas la Caunos, unde regele Egialos i-a dat-o de sotie pe fiica sa Hilebia si puterea asupra unei parti din regat. Pentru ca tînara pereche nu reusea sa aiba copii, Lircos s-a dus la oracolul din Dodona, care 1-a asigu­rat ca avea sa aiba un fiu cu prima femeie cu care îsi va petrece noaptea. Convins ca oracolul se referea la sotia sa, Lircos a pornit înapoi spre casa, dar oprindu-se pe drum la regele Stafilos, care era urmasul lui Dionysos, s-a îmbatat la un banchet si s-a unit cu fiica acestuia, Hemiteea, pe care Stafilos o asezase anume alaturi de el, cunoscînd raspunsul oracolului si do­rind la rîndul sau sa aiba urmasi. Cînd si-a dat seama de cele întîmplate, tulbu­rat, Lircos nu a putut decît sa-i daruiasca Hemiteei o cingatoare, ca sa i-o dea copi­lului, si apoi s-a întors la Caunos, unde însa Egialos, furios, 1-a alungat. între Lir­cos si Egialos a izbucnit un razboi, care dupa mai multe lupte crîncene s-a încheiat cu victoria lui Lircos; acesta a putut astfel sa se întoarca la Caunos si sa-i lase rega­tul fiului Hemiteei, Basilos, care a venit la el sa-1 recunoasca.

Prezente în literatura antica. Legenda, care a fost povestita probabil de mai multi poeti, printre care Apollonios din Rodos, ne este cunoscuta în versiunea lui Partenios din Niceea (Erotika pathemata, 1).

Liriope (gr. Aeipioirn, -r\q; lat. Liriope, -es). Nimfa a izvoarelor, mama lui Narcis. Po­trivit unei traditii, a fost transformata în izvorul în care Narcis se oglindea, îndra-gostindu-se astfel de propriu-i chip (vezi Narcis).

Lisa (gr. Aucrcra, -f\q; lat. Lyssa, -ae). Lite­ral, "furia"; era fiica Noptii si una dintre erinii (Euripide, Heracle, 823).

Lisia (gr. Auaeia, -ac;). Numele uneia dintre sirene; cu toate acestea, nu este amintita printre sirenele care i-au vrajit pe tova­rasii lui Ulise în Odiseea.

Lisidice (gr. AuctiSixti, -r\q; lat. Lysidice, -es). 1) Fiica lui Pelops; s-a casatorit cu Mestor si a fost mama Hipotoei.

2) Potrivit unei traditii secundare, a fost sotia lui Alceu si mama lui Amfitrion.

3) Mama Alcmenei si sotia lui Electrion.

Lisipe (gr. Auctittttti, -r\q). 1) Una dintre fiicele lui Pretos; zeii le-au facut pe ea si pe surorile ei sa-si piarda mintile, însa fetele au fost vindecate de Melampus (vezi Pretos si Melampus).

2) Sotia lui Cefalos (vezi), care, potrivit unei traditii, a dat numele insulei Cefalo-nia; cei doi au avut patru fii care, la rîndul lor, au dat numele celor patru triburi din insula. Potrivit altor izvoare, era stramo­sul stirpei lui Laerte, tatal lui Ulise.

Litierses (gr. AiTuspcrtig, -ou). Erou frigian, un secerator-tîlhar mitic; el îi obliga pe toti cei pe care îi întîlnea sa secere pentru el, iar apoi îi ucidea, taindu-le capul si adesea ascunzîndu-le lesurile în snopi. Intr-o zi a îndraznit sa-1 înfrunte pe Hera­cle, care însa 1-a învins si 1-a ucis în acelasi fel în care tîlharul obisnuia sa-si omoare adversarii. Litierses era asociat cu figurile pastorilor Dafnis si Menalcas: cautîndu-si sotia, pe Pimpleea, care fusese rapita de pirati, Dafnis a ajuns în acel tinut si a fost prins si facut sclav de Litierses.

> Prezente în literatura antica. Personajul este protagonistul unei drame, poate sati­rice, a lui Sositeos, drama intitulata Dafnis

LOCROS

sau Litierses, unde faptele sale se împle­tesc cu cele ale lui Dafnis; de asemenea, este citat în Idilele (10) lui Teocrit, unde este definit ca fiind "divin", si a dat titlul unui cîntec de munca mentionat în aceeasi opera a lui Teocrit; acest cîntec însotea probabil secerisul si munca la cîmp.

Lituus (lat. lituus, -l). Cu acest termen era indicata cîrja pe care augurii o folo­seau pentru a delimita portiunea de cer si de pamînt (templum) în interiorul careia trebuiau sa-si efectueze observatiile (vezi

AUGURI).

Lîna de aur. Lîna unui berbec fermecat, nascut de Teofane de la Poseidon (vezi) si pe care Hermes (sau, potrivit altor izvoare, Hera) i 1-a daruit Nefelei, sotia lui Atamas si mama lui Frixos si a Helei. Ca urmare a intrigilor lui Ino, Frixos trebuia sa-i fie sacrificat lui Zeus, însa Nefele a reusit sa-si salveze copiii, care au zburat spre Colhida în spinarea berbecului fermecat, în timpul calatoriei, Hele a cazut în mare ; Frixos a ajuns în schimb cu bine în Colhida, unde, la curtea lui Eetes, i-a sacrificat ber­becul lui Zeus. Lîna i-a daruit-o lui Eetes, care a atîrnat-o într-un stejar din padurea sacra a lui Ares; acolo lîna de aur a ramas pîna cînd au luat-o Iason si argonautii. Pentru detalii vezi Frixos, Iason, Argonauti.

Locri Epizefiri (gr. AoxpoC o'i 'Emtecpuptoi; lat. Locri Epizephyril). Cetate din Magna Grecia, situata pe coasta ionica a Calabriei, Locri este scena unor povestiri legendare sugestive, pe care le cunoastem din diferite pasaje din Pausanias, Strabon, Polybios si din izvoarele acestora. Dincolo de chestiu­nea complexa a originii întemeietorilor sai, se povestea ca locrienii au ajuns mai întîi la capul Zefirion, astazi capul Bruzzano, si apoi s-au îndreptat catre miazanoapte pentru ca nu aveau destul pamînt pe care sa-1 cultive. Cuprinsi de panica la sosirea lor, siculii, care locuiau înainte în acest tinut, i-au primit cu bunavointa si au în­cheiat cu ei un tratat; s-a stabilit ca cele doua popoare trebuiau sa traiasca în pace cît timp "calcau acelasi pamînt" si "aveau capul pe umeri". Vicleni, locrienii, înainte de a jura ca vor respecta întelegerea, si-au pus pamînt în încaltari si capatîni de ustu­roi pe umeri, astfel încît dupa ce le-au aruncat nu s-au mai aflat sub incidenta

tratatului si i-au alungat pe siculi din zona (Polybios, 12.6.2-5).

Fiind în razboi cu cei din Crotona, locrie­nii au cerut ajutorul eroului lor protector, Aiax, fiul lui Oileu (Pausanias, 3.19.12), care li s-a alaturat pe cîmpul de lupta si le-a adus victoria în batalia de pe rîul Sagra. Cultul lui Aiax Oileidul, este amplu ates­tat în regiunea greaca Locrida, de unde, potri­vit unei traditii, proveneau întemeietorii coloniei. Traditia legendara povestea ca locrienii din Magna Grecia erau urmasii sclavilor care se unisera cu stapînele lor de neam nobil din Locrida. Istoricii folo­seau acest argument pentru a justifica obi­ceiurile matriarhale ale coloniei: categoria aristocratica era reprezentata de cei ce des­cindeau pe linie materna din cele "o suta de familii" (Polybios, 12.5.6-8), cele mai importante din Locrida, din care erau alese, potrivit ordinii stabilite de oracol, fetele ce trebuiau sa petreaca o perioada la Troia ca preotese pentru a ispasi vina lui Aiax (vezi), fiul lui Oileu. Din aceste obiceiuri matriarhale deriva probabil si prostitutia sacra atestata în colonie. Cel mai cunoscut cult din Locrida era cel al Persefonei; aici se afla un important templu al zeitei, unul dintre cele mai celebre sanctuare din Magna Grecia (potrivit altor interpretari, în acest sanctuar se afla initial unul dintre cele mai faimoase si mai discutate monumente ale sculpturii din Antichitate, asa-numitul Triptic Ludovisi).

Locros (gr. Aoxpog, -ou; lat. Locros sau Locrus, -i). 1) Erou care a dat numele populatiei grecesti a locrienilor. Genealo­gia pe care ne-o ofera izvoarele este con­tradictorie ; uneori e prezentat ca fiind fiul lui Fiscos, nepotul lui Etolos si stranepo­tul lui Amfiction, alteori ca fiul lui Amfic-tion si nepotul lui Deucalion. S-a casatorit cu Protogenia, fiica lui Deucalion, sau, dupa altii, cu Cabia, frumoasa fiica a lui Opus, regele Elidei. în ambele cazuri se spunea ca Locros nu a avut fii, ci a fost tatal muri­tor al copiilor pe care sotia sa (indiferent daca aceasta era Cabia sau Protogenia) i-a avut cu Zeus, respectiv Opus, fiul Cabiei, si Etlios, fiul Protogeniei. Traditia potrivit, careia Locros 1-a avut ca fiu pe Opus po­vestea ca cei doi s-au certat si ca Locros s-a hotarît sa plece si sa-i lase tronul lui Opus. Oracolul pe care 1-a consultat i-a

LOTIS

spus sa caute un tinut nou si sa mearga pîna cînd va fi muscat de un cîine-de--codru. Locros a pornit la drum si a ajuns pe coasta de apus a muntelui Parnas, cînd s-a întepat în picior cu un spin de maces. Acesta era semnul despre care vorbise oracolul; Locros s-a oprit în acel tinut, caruia i-a dat numele Locrida. Astfel se explica existenta a doua tinuturi cu acest nume în Grecia antica: unul era tinutul de origine al lui Locros, iar celalalt - locul unde el s-a stabilit.

► Prezente în literatura antica. Personajul este amintit, printre altii, de Pindar (Olim­pice, 9.68 si urm.) si Plutarh (Quaestiones graecae,

2) Fiul lui Zeus si al Merei, tovarasa Artemisei si fiica lui Pretos, regele din Argos. A luat parte, împreuna cu Amfion si Zetos, la construirea zidurilor fortificate ale cetatii Teba (vezi Amfion).

identificata cu precizie nici planta, numita tot lotos, în care s-a transformat nimfa Lotis ca sa scape de insistentele lui Priap (vezi Lotis), în povestirea lui Ovidiu (Metamorfoze, 9.341 si urm.).

Lotis (gr. AcotCs, -(&oq; lat. Lotis, -idis). Numele unei nimfe de care s-a îndragostit Priap; ca sa scape de el, s-a transformat într-o planta numita, dupa ea, lotos (Ovi-diu, Metamorfoze, 9.347).

Lotofagi (gr. AojToqxxŢoi, -îuv; lat. Loto-phagi, -orum). Numele înseamna propriu--zis "cei ce manînca lotos". Potrivit Odiseii lui Homer (9.82 si urm.), Ulise a ajuns într-un tinut locuit de un popor care se hranea cu un fruct numit lotos; fructul avea un gust atît de bun, încît oricine gusta din el uita pe loc patria unde se nascuse si dorinta de a se întoarce acolo.

Mai tîrziu, în epoca istorica, grecii au descoperit ca unele popoare din Africa de Nord, din apropierea Golfului Nisipuri­lor Miscatoare, se hraneau cu o planta pe care ei au identificat-o ca fiind acel lotos de care vorbea Homer; prin urmare, aces­tor popoare li s-a dat numele de lotofagi.

Lotos. Planta numita lotos este evocata în diferite povestiri mitologice, dar nu poate fi identificata cu nici o specie vegetala cu­noscuta. Astfel, e imposibil sa recunoas­tem acel lotos cu care se hranesc lotofagii întîlniti de Ulise în ratacirile sale si amin­titi în cîntul 9 din Odiseea (vezi Lotofagi), desi Herodot (4.177 si 178) ne ofera o des­criere precisa a plantei si ne spune ca din fructele sale dulci se face vin. Nu poate fi

Loxias (gr. Ao^Cag, -ou; lat. Loxias, -ae). Epitet cu care era desemnat uneori în Gre­cia zeul Apollo. Etimologia este discutabila si poate duce la semnificatii contradicto­rii ; potrivit unora, termenul ar putea sa derive din Xo*£oc> "piezis", si sa se refere la ambiguitatea oracolelor sale sau chiar la traiectoria oblica a Soarelui; altii, în cone­xiune tot cu lumina solara al carei pur­tator este Apollo, pun epitetul în legatura cu latinescul lux; altii îl asociaza cu gre­cescul Xefeiv, Xâyoq si îl traduc prin "cel ce reveleaza", ajungînd la o semnificatie opusa celei dintîi.

Lua (lat. Lua, -ae). Divinitate italica avînd caracteristici mai degraba obscure. Anticii puneau numele ei în legatura cu lues, "cala­mitate", si îi atribuiau trasaturi razboi­nice, oferindu-i ramasitele dusmanilor de pe cîmpul de lupta. Uneori era considerata zeitatea tutelara a cetatii Romei; de ase­menea, unele izvoare o înfatiseaza alaturi de Saturn, ca tovarasa a acestuia, si îi atribuie puterea de a trimite boli si de a pustii cîmpiile.

► Prezente în literatura antica. Este amintita de Aulus Gellius (Noctes Atticae, 13.23.2) si de Macrobiu (Saturnaliile, 3.9.4). Livius (8.1.6) o numeste Mama Lua.

Lubentina. Alt nume cu care este indi­cata Libitina (vezi).

Lucifer (lat. Lucifer, -eri). Numit de ro­mani si Phosphorus, literal "purtator de lumina", este planeta Venus, mai precis Venus atunci cînd apare dimineata, imediat dupa rasaritul soarelui. Aceeasi planeta era numita Hesperos, Vesperugo, Vesper, Noctifer, Nocturnus cînd se ivea pe cer ime­diat dupa apusul soarelui.

Personificat, Lucifer este considerat fiul lui Astreos si al Aurorei (Eos), ori al lui Cefalos si al Aurorei, ori al lui Atlas; prin­tre fiii sai se numara Hesperidele si Ceix (Ovidiu, Metamorfoze, 11.271).

De asemenea, Lucifer este un epitet asociat mai multor divinitati ale luminii, ca Artemis, Aurora si Hecate.

r

LUMEA DE DINCOLO

Lucina (lat. Lucina, -ae). Propriu-zis, zeita luminii, care în lumea romana s-a transformat ulterior în zeita ce aduce la lumina si deci în divinitate ocrotitoare a nasterii. în acest sens, epitetul Lucina era utilizat ca atribut al Iunonei si al Dianei. în lumea greaca, Lucina avea un cores­pondent în figura Ilitiei (vezi).

Lucretia, vezi Tarquinius Superbus.

Lucus Feroniae. Cu acest nume era indi­cat sanctuarul închinat zeitei Feronia, ocro­titoarea padurilor, pe muntele Soracte; un alt sanctuar cu acest nume se afla la Terra-cina. Vezi Feronia.

Ludi. în lumea romana, acest termen indica jocurile, spectacolele si întrecerile publice sau private care aveau loc cu oca­zia solemnitatilor cu caracter religios sau politic. Uzanta raspîndita deja în lumea greaca (vezi Agones), la Roma ele au fost mai întîi asociate cu celebrarea victoriilor despre care se credea ca fusesera obtinute prin interventia zeilor, carora li se adu­ceau multumiri în cadrul unor ceremonii oficiale unde jocurile, spectacolele si între­cerile detineau un loc important. Ulterior, asa-numitele ludi au fost fixate la anumite date si erau celebrate la intervale precise. De obicei erau precedate de o procesiune solemna si de sacrificii în cinstea zeilor. Printre cele mai importante (vezi si Sarba­toare) se numarau Ludi Romani sau Magni, în cinstea lui Iupiter; Ludi Cereales, în onoarea lui Ceres; Ludi Florales, în cin­stea zeitei Flora; Ludi Megalenses, pentru celebrarea Cybelei ;Ludi Apollinares, consa­crate lui Apollo; Ludi Saeculares, în cinstea lui Apollo si a Dianei; de asemenea, Ludi Plebei, care sarbatoreau împacarea dintre patricieni si plebei, si Ludi Augustales, pe care Tiberius le-a instituit în cinstea lui Augustus. în total, izvoarele ne-au trans­mis numele a peste patruzeci de varietati de ludi. Acestea cuprindeau diferite tipuri de întreceri atletice, în maniera asa-numi-telor agones grecesti, si erau numite uneori circenses ; de asemenea, puteau sa consiste în lupte de gladiatori (munera), asa cum se întîmpla în cazul celebrarilor de tip funerar, sau sa culmineze cu reprezentatii teatrale (cele numite scaenici). Foarte importante erau si cursele de cai, aflate în centrul sar-

batorilor numite Equiria (vezi) si carora li se atribuiau origini mitice; traditia romana privitoare la Troiae lusus despre care vor­beste Vergiliu în cîntul 5 al Eneidei, care consta într-o reevocare a concursurilor ecves­tre desfasurate pentru prima oara în cursul comemorarii funebre a lui Anhise, a ramas mult timp în vigoare în lumea romana (vezi Ecvestre, jocuri).

Lumea de dincolo. în Antichitatea cla­sica, imaginea lumii în care ajung sufletele dupa moarte a fost în mare parte creata de poezie si de mit, care au apelat uneori la credinte populare, reelaborîndu-le si îm-bogatindu-le ; ea nu reprezinta o conceptie coerenta bazata pe dogme sau pe adeva­ruri revelate si sufera diverse modificari de-a lungul timpului.

Homer prezinta o lume de dincolo extrem de întunecata, goala, mizera, cufundata în tenebre, unde sufletele ratacesc fara tinta: o viziune atît de deprimanta îl face pe Ahile sa se doreasca mai degraba un simplu lucra­tor cu ziua pe pamînt decît un print în regatul mortilor (c/! Iliada, 11.489 si urm.). Lumea de dincolo a lui Homer ne este pre­zentata în special în cîntul 11 din Odiseea, care descrie calatoria lui Ulise pe tarîmul mortilor (vezi Nekyia) si contribuie la defi­nirea cîtorva caracteristici ale infernului ce vor ramîne constante în întreaga poezie greaca veche: sufletul care paraseste trupul dupa moarte devine un eidolon, un fel de fantasma ce le poate aparea în somn muri­torilor, dar lipsita de forte vitale si chiar de constiinta ; mortii pot comunica cu Ulise doar dupa ce au baut sîngele animalelor sacrificate lor de erou. Lipsite de consis­tenta, sufletele nu au contacte materiale cu nici un element al infernului care le înconjoara si nu pot fi atinse de muritori, în poemele homerice adevaratul Eu al omului este trupul: un ascetism care sa predice mortificarea trupului ca sediu al raului si punerea sperantelor în lumea de dincolo este total necunoscut la Homer, omul nefiind sub nici o forma îndepartat de la convingerea ca trebuie sa-si îndepli­neasca propria functie în primul rînd în aceasta lume; atentia acordata trupului si vietii pamîntesti confera de aceea o impor­tanta deosebita ritualului înmormîntarii, absolut indispensabil pentru ca sufletul sa

LUMEA DE DINCOLO

ajunga în Hades (vezi Funeralii). Lumea de dincolo de mormînt ramîne, asadar, o lume vaga unde sufletul vegeteaza lipsit de constiinta. Aici nu exista nici ura, nici iubire, dupa cum nu exista posibilitatea pastrarii caracterului personal, specific, nici pentru oamenii de rînd si cu atît mai putin pentru copii, care si-au pierdut com­plet identitatea, aparînd doar ca niste mase anonime nediferentiate, ce-si fac simtita prezenta prin gemete si bocete nearticu­late. Aceasta dimensiune tenebroasa va ramîne multa vreme prevalenta: în cazul comediei, ea va fi îmbogatita cu imagini mai concrete (Aristofan, în Broastele, 145--150, se refera la sufletele cufundate în noroi), dar senzatia de apasare si dezna­dejde domina chiar si atunci cînd referin­tele sînt mai vagi (de pilda, în expresia "tot soiul de rele", la Sofocle, fragm. 837 Pearson).

Mai greu de surprins, atunci cînd exista, este ideea unui raport între faptele oame­nilor din timpul vietii si o rasplata sau o pedeapsa dupa moarte. în perioada veche nu se regaseste un raport strict în acest sens decît în cazuri foarte specifice: o pe­deapsa teribila îi asteapta, de exemplu, pe Loti dusmanii zeilor, aruncati în Tartar - acel abis situat mult dedesubtul Hadesului, în care au fost azvîrliti titanii; în Odiseea sînt descrise pedepsele îndurate de Titios, de Sisif si de Tantal, desi culpa acestora nu este mentionata explicit; în Imnul homeric catre Demetra, zeita Persefona, în calitate de regina a lumii mortilor, îi osîn-deste la pedepse eterne pe cei care nu au cinstit-o cum se cuvine în timpul vietii. în religia greaca, un raport de la cauza la efect între comportamentul din viata si recom­pensa ori sanctiunea de dupa moarte se stabileste doar o data cu afirmarea doctri­nelor misterice: în special cele orfico-pita-gorice si cele eleusine promit adeptilor lor -si numai lor - un destin fericit dupa moarte. Religiile misterice par sa rastoarne con­ceptia lui Homer: adevaratul Eu al omului nu este trupul, ci sufletul, spre care trebuie sa se îndrepte atentia fiecarui muritor. Viata pamînteasca se situeaza astfel pe o treapta inferioara fata de cea din lumea de dincolo, atentia cea mai mare fiind rezer­vata respectarii ritualului, deci apartenen­tei la grupul restrîns al initiatilor. Idee

oarecum contradictorie, daca rasplata cereasca este resimtita ca prea formalist rezervata în exclusivitate celor ce au avut acces la mistere, indiferent de rectitudi­nea vietii lor: Diogene Cinicul nu putea sa nu avertizeze asupra absurditatii unei doctrine care condamna la mocirla oameni ilustri precum Agesilaos sau Epaminonda, garantîndu-i în schimb fericirea vesnica unui hot, daca acesta a fost initiat (Dioge-nes Laertios, 6.2.39). în Broastele, Aristofan simte nevoia sa precizeze ca respectarea formala a ritualului nu este suficienta pentru a accede la beatitudine: initiatii trebuie, de asemenea, sa fi dus o viata cinstita si dreapta, iar cei exclusi de la beatitudine nu sînt neinitiatii, ci în gene­ral aceia care s-au facut vinovati de culpe grave. Dincolo de aceste contradictii si de nevoia spiritelor mai sensibile de a le de­pasi, credinta în existenta unei legaturi între faptele din viata si rasplata sau pedeapsa pentru ele în lumea de dincolo cunoaste o larga raspîndire în lumea greaca în cadrul religiilor misterice, gasind un teren fertil în credintele populare. în Olim­pice, 2, Pindar exalta soarta fericita care îi asteapta pe initiati în lumea de dincolo: sufletul defunctului se întoarce de trei ori la viata si, în functie de modul în care s-a comportat, o data trecuta încercarea, ajunge "acolo unde suflul proaspat al Oceanului adie în jurul Insulei Fericitilor"; cel pe care Radamante îl gaseste pur "împleteste în par flori stralucitoare ca aurul" (fragm. 129-133 Schroeder). Se raspîndesc cre­dinta în psihostazie, greutatea sufletelor, si în metempsihoza, migrarea sufletelor dintr-un trup în altul; în ce anume consta însa beatitudinea din lumea de dincolo, textele nu explica. în general, "paradisul" grec este identificat cu Cîmpiile Elizee sau cu Insulele Fericitilor (vezi rubricile res­pective), locuri ale vietii usoare (cum este cea a zeilor, definiti frecvent drept "cei ce traiesc usor", sau cea prezentata de Hesiod în descrierea vîrstei de aur), unde oste­neala si munca sînt abolite, pamîntul îsi produce spontan roadele iar sufletelor nu le ramîne decît sa se bucure vesnic de ele. Potrivit lui Hesiod, o astfel de fericire le este rezervata, prin marea îngaduinta a lui Zeus, eroilor cazuti la Troia sau la Teba. Plutarh este primul grec care descrie

"^

LUMEA DE DINCOLO

drept cea mai pura bucurie din lumea de dincolo posibilitatea revederii celor dragi, în timp ce Platon marcheaza o mutatie deci­siva în conceptia despre lumea de dincolo de mormînt, din a carei reprezentare dispar elementele si referintele materiale, în exis­tenta incorporala de dupa moarte singura prezenta fiind cunoasterea desavîrsita. în mitul lui Er (vezi), care încheie Republica lui Platon, Er, mort în lupta si înviat dupa douasprezece zile, le povesteste oamenilor ce îi asteapta în lumea de dincolo: momen­tul cel mai important este cel în care sufle­tele mortilor îsi hotarasc propria soarta, alegîndu-si singure noua forma de viata în care urmeaza sa se incarneze pe pamînt. Lumea de dincolo platoniciana devine ast­fel, în mitul lui Er, nu numai un loc de pedepsire a vinovatilor (dupa un raport, precis cuantificat, de zece la unu: fiecare vina trebuie platita cu o pedeapsa înze­cita), ci mai ales un loc de afirmare a liber­tatii umane: "Vina este a celui care alege, zeul este nevinovat" (Republica, 10.617e). Lumea etrusca si cea romana asimileaza multe aspecte ale credintelor grecesti refe­ritoare la lumea cealalta. si în Italia antica lumea de dincolo este vazuta ca un loc obscur, nedefinit, unde ratacesc spiri­tele mortilor; acestea, manii si lemurii, se pot întoarce din cînd în cînd printre oameni, pentru a le face inofensive fiind necesara îndeplinirea unor ritualuri si ceremonii speciale (vezi Lemuria). Nu s-a pastrat nici un text scris referitor la con­ceptia despre lumea de dincolo a etruscilor, dar numeroasele morminte, cu decoratiu-nile lor pictate si sculptate si cu planimetria ce pare sa sugereze toate caracteristicile unei locuinte private, ilustreaza într-un mod cît se poate de sugestiv viziunea unei lumi a mortilor în care sufletele au înca, la fel ca în timpul vietii, nevoi foarte prac­tice si pamîntesti, ducînd poate un fel de existenta acolo unde au fost înmormîntate trupurile lor. Supravietuirea sufletului dupa moartea trupului constituie o credinta care s-a mentinut probabil doar în fazele mai vechi ale religiei etrusce, în timp ce ras-pîndirea ritualului incinerarii pare sa ateste ruperea definitiva a legaturii dintre soarta trupului muritor si cea a sufletului nemuritor. Contactul cu lumea greaca si

cultura sa a favorizat afirmarea unei viziuni asupra lumii de dincolo asemana­toare cu cea a grecilor, sumbra, tene­broasa, în care domina doua figuri divine : zeita Vanth, înfatisata cu aripi mari si tinînd o torta, similara Moirei grecesti, ce reprezinta destinul; si Charun, demon pe jumatate animal, dotat cu un ciocan greu, figura care copiaza chiar si în privinta numelui modelul grecesc al lui Charon, îmbogatindu-1 însa cu trasaturi si mai mon­struoase si multiplicîndu-se într-o serie de fiinte terifiante, ale caror epitete ne sînt cunoscute în special din inscriptiile de pe mormîntul numit al Charonilor din Tar-quinia. Infernul etrusc este totusi mult mai bogat si mai variat decît lasa sa se înteleaga aceste indicii; el este populat de numeroase fiinte monstruoase, dintre care se evidentiaza Tuchulcha, creatura oribila cu chip de vultur, urechi de asin si serpi pe post de brate. De trista soarta a lumii de dincolo pare sa nu scape nimeni în lumea etrusca, nici macar eroii ori personajele ilustre ; totusi, la fel ca în cazul initiatilor în misterele grecesti, exista o cale spre mîntuire, deschisa de credinte magico-reli-gioase care sustin posibilitatea beatificarii dupa moarte ca urmare a îndeplinirii unor anumite ritualuri. în legatura cu aceste credinte nu ne-au ramas decît cîteva infor­matii disparate, în surse latine ulterioare (Arnobiu, Servius, Martianus Capella), ce pomenesc de existenta acelor Libri Ache-ronthici etrusce în care astfel de ritua­luri erau minutios descrise si specificate, pentru a asigura îndeplinirea lor corecta. Prescrieri pentru ritualuri de acest gen ni s-au pastrat din cît se pare si într-un docu­ment original, asa-numita tablita de la Capua, unde sînt enumerate sacrificii si ofrande catre divinitatile infernale. Este foarte probabil ca la propagarea credin­telor soteriologice sa fi contribuit raspîn-direa si în Etruria a doctrinelor misterice orfico-pitagorice si dionisiace.

La conceptia romana despre lumea de dincolo de mormînt au contribuit, pe lînga credintele populare si convingerile moste­nite de la religia greaca, creatiile poetilor, filosofilor si eruditilor (Vergiliu, Ovidiu, Seneca). Iata, de pilda, descrierea infernu­lui pe care ne-a lasat-o Ovidiu (Metamor­foze, 4.432 si urm.): "Este un drum care

LUMEA DE DINCOLO

coboara umbrit de tisa veninoasa. Straba-tînd taceri adinei, duce la lacasurile infer­nului, unde Styxul îsi raspîndeste aburii sai. Pe acest drum coboara noile umbre si suflete de oameni care au primit mormîn-tul. Paliditatea si frigul stapînesc aceste locuri cu întinse maracinisuri. Noii mani nu stiu înca pe unde este drumul care duce în cetatea Styxului, nici unde este palatul groaznic al negrului Pluton. Cetatea înca­patoare are o mie de intrari si în toate partile portile sînt deschise. [...] Umbrele ratacesc fara sînge, fara trup si fara oase. O parte vin în for, altele în palatul regelui infernului. Unele se îndeletnicesc cu lucrari care imita viata de mai înainte, altele îsi ispasesc pedepsele". Celebru, pe buna drep­tate, este pasajul din Eneida în care se descrie preinfernul, un fel de limb unde sînt primiti copiii morti prematur (abstulit atra dies et funere mersit acerbo: "Lipsin-du-i de lumina blînda-a vietii,/ [...] Sorocul master îi rapi pe dînsii/ si-i cufunda în moarte devremfe"), cei condamnati la moarte pe nedrept, sinucigasii, cei morti din exces ori din lipsa de dragoste, raz­boinicii morti în lupta (6.426 si urm.). în pofida fortei descriptive a pasajelor de acest gen, ele nu aduc totusi, fata de panorama conturata în cazul lumii grecesti, inovatii cu adevarat semnificative. Sa mai amin­tim ca în epoca imperiala raspîndirea cre­dintelor si doctrinelor religioase de origine orientala, precum mithraismul, va accen­tua orientarea deja semnalata în legatura cu religiile misterice grecesti, care iden­tifica în lumea de dincolo de mormînt o consolatoare mîntuire pentru initiati si o recompensa ori o pedeapsa pe baza meri­telor sau a greselilor fiecaruia; pe acest teren se va impune cu staruinta si religia crestina, cu fagaduinta mîntuirii vesnice pentru credinciosii sai.

Geografia mitica a lumii de dincolo este la fel de variata ca si credintele religioase legate de ea. împaratia mortilor nu are nimic de-a face cu cea a zeilor, de care este fizic foarte diferita, chiar daca pe tronul infernului sade o divinitate, Hades, ala­turi de sotia sa Persefona, si ea o creatura divina: paradisul zeilor si cel al oamenilor sînt entitati separate, lumi diferite si înde­partate una de cealalta. Diferit de împa­ratia mortilor este în perioada mai veche

si Tartarul, care se afla sub infern, în adîncuri mult mai îndepartate si mai in­accesibile (vezi Tartar) : aici, potrivit Teogo-niei lui Hesiod, zeii i-au azvîrlit pe titani. Mai tîrziu, poetii vor utiliza termenul Tar­tar ca sinonim pentru Hades, termen ce îi indica la rîndul sau atît pe regele infernu­lui, cît si infernul propriu-zis. Poetii latini vor numi acest loc si Orcus, Avernus, Ere-bos. Insulele Fericitilor descrise de Hesiod, unde neamul eroilor traieste într-o stare de beatitudine perena, aau Cîmpiile Eli­zee, cu clima blînda si placuta, sau Insula Alba (Leuce, la gurile Dunarii), unde doar cîtorva importanti protagonisti ai eposului le este îngaduit sa duca pururi o existenta senina, sînt plasate la marginile lumii, într-un punct foarte îndepartat si inac­cesibil al pamîntului. Regatul lui Hades este situat sub pamînt în Iliada si la mar­ginea lumii, dincolo de Ocean, în Odiseea. Intrarea în infern se afla de partea cea­lalta a rîului Oceanos în Odiseea, în timp ce romanii o plasau lînga lacul Avernus din Campania sau în apropiere de Cumae, unde se afla grota Sibilei. Pe aici curg rîu-rile infernale Aheron, Flegeton, Piriflege-ton, Cocit, Styx, Erebos, Amelethe, plasate si descrise în mod diferit de poetii antici, care le prezinta uneori ca pe niste smîrcuri napadite de putreziciune si vorbesc chiar despre o mlastina numita Aherusia. Pe aceasta din urma - sau pe rîul Aheron -Charon transporta sufletele ce se înghe­suie pe mal imediat dupa moarte si îi ofera luntrasului, potrivit traditiei populare, obolul care se punea în gura defunctului (vezi Obolul lui Charon). Poarta infernu­lui este pazita de Cerber, bine cunoscutul cîine cu trei capete din mitologia greaca. Nu e de mirare ca, în fata unor viziuni infernale atît de nelinistitoare, se încerca sa se dea un ajutor celor care, morti, tre­buiau sa intre în lumea de dincolo. Similar obiceiului egiptean de a pune lînga de­functi pasaje extrase din Cartea Mortilor, în lumea clasica - în special în cea greaca si în mod particular în mediul initiatilor în mistere - exista obiceiul de a îngropa împreuna cu mortul tablite de aur ce con­tineau declaratiile pe care sufletul trebuia sa le faca în lumea cealalta, precum si sugestii pentru depasirea dificultatilor calatoriei: descoperirea multor asemenea

LUP

tablite a permis cunoasterea mai îndea­proape a anumitor aspecte ale credintelor legate de lumea de dincolo. Una dintre cele mai vechi descrie cîteva elemente topo­grafice ale infernului: prezenta unui izvor la baza unui chiparos, lacul Mnemosinei, un drum care se bifurca, pe cel din stînga mergînd pacatosii, iar pe cel din dreapta cei virtuosi - elemente ce îmbogatesc sau confirma descrierile realizate de Homer, Hesiod si Vergiliu.

Plasarea într-un loc îndepartat a intrarii în infern si separarea riguroasa a lumii celor vii de aceea a mortilor nu-i împiedica pe cîtiva eroi, prin calitatile lor individuale sau prin particularitatea destinului lor, sa faca un pas imposibil pentru toti ceilalti muritori, patrunzînd, înca de vii, în lumea de dincolo. Este ceea ce li se întîmpla lui Amfiaraos (vezi Oracol), lui Ulise, lui Enea si eroului platonic Er, care se întorc din extraordinara lor calatorie si sînt în masura sa povesteasca ce au vazut, dar mai ales obtin, din contactul cu lumea mortilor, la­muriri privitoare la propria soarta (sau, în cazul lui Er, la soarta tuturor oamenilor dupa moarte). Alti eroi viziteaza adîncurile infernale cu prilejul întreprinderii vreunei actiuni mirobolante : este cazul lui Tezeu, care participa împreuna cu Piritoos la ra­pirea Persefonei din Hades ; al lui Heracle, care coboara în infern pentru a-1 rapi pe Cerber; al lui Orfeu, care încearca sa-si readuca sotia, pe Euridice, în lumea celor vii. în lumea fericitilor urca în schimb cîtiva eroi ce nu cunosc moartea, precum Heracle ori Menelaos - care este dus, viu fiind, în Cîmpiile Elizee, potrivit profetiei Batrînului Marii din Odiseea -, si în gene­ral toti cei divinizati în lumea romana, de la Romulus la împaratii pentru care moar­tea se traduce prin Apoteoza (vezi).

Luna. în lumea greaca, Luna, desi nu con­stituie obiectul unor culte specifice, este citata adesea si apare fie ca o figura divina autonoma, cu numele Selene (vezi), fie asi­milata altor divinitati, ca Artemis, Hecate sau Isis. în lumea romana, cu numele Luna era venerat astrul lunar, caruia îi era în­chinat un templu pe colina Aventin de la Roma, în apropierea sanctuarului Dia-nei; Luna era identificata cu Diana (vezi) atunci cînd nu era considerata corespon-

denta Selenei a grecilor. Potrivit lui Varro, cultul Lunii, care în lumea romana a ramas o divinitate secundara, a fost instituit de Titus Tatius. Pe linga religia oficiala, acest cult a stat în centrul a numeroase traditii si superstitii populare si al practicilor magice; în cultura agricola si pastorala a Romei antice, cultul Lunii sintetizeaza, pe de o parte, o serie de credinte irationale si superstitioase si, pe de alta, experienta rezultata din studierea raportului existent între fazele lunare si cresterea.si dezvolta­rea plantelor si viata naturii în general.

Lup. Prezenta constanta si bine cunoscuta în lumea arhaica de tip pastoral, lupul este, în mitologia clasica, un simbol cu aspecte multiple si în general nelinisti­toare. In numeroase traditii apare ca fiind animalul sacru al lui Apollo. Se spunea ca atunci cînd 1-a adus pe lume, mama sa, Latona, s-a transformat în lupoaica pentru a scapa de Hera, care o urmarea. Asocierea cu Apollo se explica si prin faptul ca un lup a descoperit niste hoti care furasera ofrandele aduse zeului si îi alungase (Aelia-nus, De natura animalium, 10.26). Oricare ar fi fost natura legaturii dintre lup si zeu, este sigur ca Apollo, purtatorul de lumina, care a trebuit sa lupte în mai multe rînduri cu fortele întunericului (al caror simbol era sarpele Python), era venerat cu epitetul Liceios (Lykaios); acesta ar putea sa în­semne "cel ce ucide lupi", de la termenul grecesc desemnînd lupul, si sa sublinieze trasaturile cele mai întunecate ale lupului, în contrast cu luminozitatea lui Apollo. Acelasi epitet ar putea sa însemne însa si "cel asemanator lupului" si sa ne duca deci înapoi în timp, în zorii civilizatiei grecesti, facînd trimitere la o divinitate totemica originara venerata sub forma de lup. La o origine totemica analoaga se poate referi si cultul lui Zeus-lup sau Zeus Liceios venerat în acea regiune a Greciei care a devenit un simbol al vietii pastorale, Arca-dia. în vreme de seceta, aici avea loc o ceremonie religioasa complexa: preotul lui Zeus mergea la un izvor sfînt, îndeplinea un sacrificiu si lasa sîngele victimei sa se scurga în apa izvorului; apoi, dupa ce spu­nea rugaciunile cuvenite, muia în apa o ramura de stejar (copacul sacru al zeului), eliberînd astfel vaporii care aveau sa

LUP

aduca ploaia asteptata. Zeul-lup era pus astfel în legatura cu fertilitatea pamîn-tului si cu ciclurile vietii agricole si ale recoltelor, fapt ce ar arunca o lumina noua si mai linistitoare asupra imaginii acestui animal, daca nu am sti ca victima prefe­rata pentru respectivele ritualuri era omul. Mitologia a încercat sa explice originea ritualului si a acelui sacrificiu macabru într-o povestire pe care o cunoastem, în cea mai detaliata versiune poetica a sa, multumita lui Ovidiu (Metamorfoze, 1,163 si urm.). Este povestea unui rege din Ar-cadia, Licaon (nume derivat din cel al lupului); avîndu-1 ca oaspete pe Zeus, el a vrut sa-i puna la încercare natura divina si întelepciunea si i-a dat sa manînce carne de om. Zeus 1-a pedepsit transformîndu-1 în lup (vezi Licaon). Aceasta povestire sin­gulara pare sa stea la originea nenumara­telor legende care, începînd cu epoca clasica, continuînd cu Evul Mediu si terminînd cu acel Mal di luna al lui Pirandello, au ca protagonist vîrcolacul, mai precis omul care în anumite circumstante (de obicei în nop­tile cu luna plina) se transforma în lup. în Grecia se credea ca aceasta soarta o aveau cei ce mîncau maruntaiele victimelor sacrificate în cinstea lui Zeus Liceios.

Imaginea înspaimîntatoare a vîrcolacu-lui, evocata în diferite izvoare grecesti si romane (Petroniu, Satyricon, 62; Pliniu, Naturalis historia, 8.80; Augustin, De civi-tate Dei, 18.17), se alatura, în mitologia greaca, unei alte figuri de "lup rau": Mor-molyke sau Mormolice, divinitate infer­nala cu înfatisare de lupoaica, despre care se spunea ca fusese doica lui Aheron, per­sonificarea rîului din lumea de dincolo. Aristofan povesteste ca Mormolice era in­vocata pentru a-i speria pe copii. De altfel, asocierile lupului cu lumea infernala sînt numeroase. Asemenea cîinelui, lupul are în infern functia de psihopomp. Zeul in­fernului, Hades, poarta o mantie din blana de lup, iar în infernul imaginat de etrusci zeul mortii are urechile ascutite ale lupului. si în Egipt lupul era asociat cu imaginea mortii; potrivit lui Diodor din Sicilia, Osi-ris, sotul lui Isis, a fost ucis de fratele sau, Seth, care 1-a taiat în bucati si i-a aruncat trupul în Nil; Osiris a înviat însa sub forma de lup si 1-a omorît pe Seth. si Anubis, zeul infernal egiptean, este asociat cu lupul,

fiind numit si Impu, "cel cu înfatisare de cîine salbatic".

Animal infernal nelinistitor si teribil, lupul se prezinta si ca instrument al pedep­sei divine împotriva celor ce comit delicte grave. Ovidiu povesteste ca Peleu, viitorul tata al lui Ahile, a comis un sacrilegiu, omorîndu-1 pe fratele sau vitreg, Focos; mîniosi, zeii au trimis un lup înfometat sa-i manînce vitele: "Urlînd cu mare vuiet, îngrozeste tinuturile vecine o dihanie mare, un lup, Din padurile mlastinii iese cu gura cascata, plina de spuma amestecata cu sînge închegat, cu ochii înotînd într-o flacara rosie. Desi sfîsiat si de turbare si de foame, totusi mai mult îl mîna turbarea" (Meta­morfoze, 11.366 si urm.). Datorita interven­tiei lui Thetis, sotia lui Peleu, monstrul este ucis; el va fi transformat într-o sta­tuie de piatra, imortalizat ca un etern avertisment, în timp ce sfîsie o juninca.

Rolul lupului nu pare sa se schimbe prea mult daca trecem de la mitologie, religie si poezie la traditiile populare, credinte si povesti. Se credea, de pilda, ca toti cei care erau vazuti de lup înainte de a-1 vedea ei aveau sa ramîna fara glas (Platon, Repu­blica, 336; Vergiliu, Bucolicele, 9.53-54; Pliniu, Naturalis historia, 8.74). în mai multe fabule ale lui Esop apare ca protago­nist lupul, care are un caracter bine defi­nit si revine ca personaj întotdeauna egal cu sine: în lupta cu leul sau cu cîinii ce pazesc turmele, la pînda ca sa prinda un miel ori întrecîndu-se în viclenie cu pas­torul, oaia sau calul. De obicei, Esop îl prezinta ca fiind rau si aproape mereu înfo­metat, dar nu întotdeauna norocos, uneori chiar simpatic datorita stîngaciei sale deconcertante, însa, oricum, o personifi­care a rautatii si vicleniei.

Chiar daca majoritatea aparitiilor lupu­lui evocate pîna acum îi pun în evidenta trasaturile înspaimîntatoare, care se vor mentine din Antichitate pîna în Evul Mediu, regasindu-se în povesti (cea mai cunoscuta fiind aceea a Scufitei Rosii), în credintele populare, în legendele despre sfinti (sa ne gîndim la cea a lupului din Gubbio, referitoare la Sfîntul Francisc) si chiar în iconografia diavolului, în Anti­chitate lupul nu este numai monstrul cu gura larg deschisa, care devoreaza turmele, în lumea romana, o lupoaica apare în

LUPERCALIA

I

legenda despre Romulus si Remus; aban­donati la nastere, ei au fost alaptati de lupoaica de pe Capitoliu. într-o încercare de a face legenda mai verosimila, în Anti­chitate s-a încercat sa se explice aceasta traditie atribuind o semnificatie diferita cuvîntului "lupoaica", ce desemna în latina si o prostituata (lupanarul avînd întelesul de bordel); tinînd cont de originile pas­torale ale primelor populatii ale Romei, pentru care aparitia lupilor nu era, cu sigu­ranta, neobisnuita, nu e greu aa recunoas­tem aici, pe de alta parte, amintirea unui vechi animal totemic. Expresia lupus in fabula, "ca lupul care apare chiar în toiul discutiei", ce indica initial, atît în latina, cît si în greaca, tacerea neasteptata a cuiva, demonstreaza ca întîlnirea cu lupul nu re­prezenta o experienta improbabila în lumea antica, în special în Italia, unde o regiune se numea chiar Lucania, tinutul lupilor, în lumea romana, lupul este animalul sacru al lui Marte, iar acest zeu, înainte de a fi identificat cu grecul Ares, era venerat în Italia antica si ca ocrotitor al activitatii agricole si al cresterii animalelor, cu ape­lativul Silvanus; în plus, legenda spune ca el era tatal gemenilor Romulus si Remus. Cercul se închide daca evocam în acest context o veche divinitate venerata de pas­torii italici, Lupercus, al carui nume îl aminteste pe cel al lupului si despre care se credea ca pazeste turmele de atacurile lupilor. Luperca, la feminin, era o zeita ce ar putea fi identificata cu Acea Larentia, sotia pastorului Faustulus, care i-a cres­cut pe Romulus si Remus ; cu acelasi nume era indicata si lupoaica de pe Capitoliu. Astfel, printr-o singulara inversare de ro­luri, animalul monstruos si înfricosator, cu gura larg deschisa, poate fi, de aseme­nea, complicele binevoitor al vointei divine, devenind doica gemenilor legendari. Pe de alta parte, lupoaicele care îi îngrijesc pe nou-nascutii abandonati nu reprezinta o inventie a mitologiei romane; în lumea greaca era amintit un caz analog, cel al micului Miletos, fiul lui Acacalis si al lui Apollo, pe care mama sa îl abandonase într-o padure, temîndu-se de mînia tatalui ei, Minos (vezi Acacalis) ; si în acest caz micutul a fost crescut de lupoaice. Pentru fratia preotilor romani numiti "lupii de pe Soracte" si pentru riturile lor, vezi Irpi

Sorani ; pentru alte detalii referitoare la personajele amintite, vezi rubricile res­pective, în special Lupercalia si Lupercus. Ca si în cazul altor animale, în jurul lupului s-au tesut credinte magice. Se cre­dea, de pilda, ca un smoc de blana din coada unui lup viu era un talisman amoros infailibil (Pliniu, Naturalis historia, 8.83). Din aparitiile lupilor se puteau extrage si auspicii: daca aparea un lup cu gura plina, acesta era considerat un semn bun (ibi-detn), pe cînd daca visai un lup, acesta era un semn de rau augur.

Lupercal, pestera. Pestera situata pe co­lina Palatin, în interiorul careia, potrivit traditiei, lupoaica i-a alaptat pe Romulus si Remus, adusi acolo de revarsarea Tibrului. Intrarea pesterii era ascunsa de un smo­chin, asa-numitul Smochin Ruminal (vezi), si de aici tîsnea un izvor. Era sanctuarul zeului Faunus Lupercus (vezi Lupercus si Faunus). Nu s-a gasit nici o urma a acestei pesteri.

Lupercalia (lat. Lupercalia, -ium). Vechi ritual din religia romana, celebrat de o fratie de preoti responsabili de cultul zeu­lui Faunus (vezi) si numiti luperci. Sarbatoa­rea avea loc în fiecare an la 15 februarie si prezenta aspecte care, în lipsa unor infor­matii precise în izvoare, sînt greu de înteles pentru noi. Este însa posibil sa o reconsti­tuim destul de precis; în primul rînd, sub îngrijirea lupercilor, se sacrifica o capra, care era taiata cu un cutit sacrificial; cu acel cutit, de pe care picura sîngele ani­malului, se atingea fruntea a doi tineri provenind din familii aristocratice, iar pe­tele de sînge erau sterse apoi cu o bucata de lîna muiata în lapte. în acel moment tinerii trebuiau sa izbucneasca într-un hohot de rîs ritual. Lupercii jupuiau capra, iar din pielea ei, taiata în suvite subtiri, faceau bice ; înarmati cu aceste bice si pur-tînd doar un perizom din piele de capra, începeau sa alerge prin cetate, în special în jurul colinei Palatin, apostrofîndu-i pe trecatori si încereînd sa-i loveasca cu bi­cele. Loviturile lor vizau în special femeile si se credea ca asigurau fertilitatea; prin urmare, femeile care voiau sa aiba copii nu trebuiau sa se fereasca de ele. Ritualul presupunea, de asemenea, sacrificarea unui cîine. Opiniile în legatura cu interpretarea

LUPERCUS

si originea ritului erau împartite chiar si în rîndul anticilor. Livius credea ca fusese adus în Italia din Arcadia de catre Evan-dru; Valerius Maximus avea o parere dife­rita, potrivit careia ritul fusese instituit de Romulus si Remus. în încercarea de a realiza o sinteza a acestor opinii diferite, Ovidiu presupunea ca ritul, originar din Arcadia, fusese modificat de Romulus si Remus si amintea un mit etiologic în lega­tura cu aceasta: într-o zi, pe cînd erau cu turmele la pascut, Romulus si Remus au fost atacati de niste tîlhari care, profitînd de faptul ca cei doi pastori sacrificau o ca­pra, le-au furat animalele. Romulus, Remus si tovarasii lor au pornit în urmarirea hoti­lor, împartiti în doua grupuri, cel al Fabii-lor, condus de Remus, si cel al Quintililor, avîndu-1 drept capetenie pe Romulus. Pri­mul grup a reusit sa-i prinda pe tîlhari si sa recupereze animalele. împartirea luper-cilor în doua grupuri era atestata în epoca istorica; dupa moartea lui Cezar, la cele doua grupuri vechi s-a adaugat un altul, cel al Iuliilor. Interpretarea lui Ovidiu si, în general, a izvoarelor antice si a cerceta­torilor moderni tinde sa vada în sarbato­rile numite Lupercalia supravietuirea unor obiceiuri si traditii cu origine pastorala veche, în care se întrevede opozitia fata de o civilizatie agricola ulterioara mai evo­luata : alergarea, simbol al miscarii si al vietii nomade a pastorilor; nuditatea luper-cilor, alt semn al unei vieti mai apropiate de natura si lipsite de filtrele elaborate de societatea "civilizata"; lipsa armelor, înlo­cuite cu bice; imaginea sexualitatii pe care o evoca bicele; numele sarbatorilor si cel al preotilor, care fac trimitere la lup, dus­man al pastorilor, ar putea fi interpretate ca tot atîtea aspecte ale unei societati pastorale anterioare întemeierii Romei si sedentarizarii populatiilor din Latium

din epoca istorica. în ritualul avîndu-i ca protagonisti pe cei doi tineri de vita nobila patati cu sîngele de capra de pe cutitul sa-crificial unii au crezut ca se poate surprinde amintirea unor vechi sacrificii umane.

Lupercus (lat. Lupercus, -i). Vechi zeu italic, venerat în special de pastori, care credeau ca pazeste turmele de atacul lupi­lor. Romanii îl identificau uneori cu zeul Pan din Arcadia si cu Faunus (vezi); se credea ca Lupercus era un epitet al celui din urma. în luna februarie, în cinstea lui aveau loc sarbatorile numite Lupercalia (Livius, 1.5.1). Poetul Marianus (secolul al II-lea d.Hr.) a dedicat acestor sarbatori opera sa Lupercalia (vezi Lupercalia).

Cu femininul Luperca era indicata, de asemenea, o veche divinitate romana, ce poate fi identificata cu Acca Larentia (vezi) sau cu lupoaica de care au fost alaptati Romulus si Remus.

Lustratie (lat. lustratio, -onis). Termen cu care erau indicate riturile de purificare si de ispasire dinainte de înfaptuirea sacri­ficiilor si, în general, dinainte de orice act important si oficial din viata publica si privata. La lustratie erau supusi nu doar indivizii - magistrati, generali, functio­nari, preoti si cetateni particulari -, dar si armatele, populatiile si cetatile, turmele de animale si cîmpiile; ritualul prevedea aducerea de ofrande si ceremonii în care se utilizau apa si focul. Purificarea gene­rala care avea loc din cinci în cinci ani a dat perioadei de cinci ani numele de lustru. Pentru alte aspecte vezi Apa.

Lustricus dies. Cu acest termen era indi­cata la Roma cea de-a noua zi dupa nas­terea unui copil, cînd tatal îl recunostea oficial, îl purifica cu apa sfintita si îi dadea numele.