DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera V

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera V

Vaca. în întregul bazin mediteranean, vaca este un atribut al zeitelor lunii, reprezentate cu coarne, si simbolizeaza fertilitatea si hrana oferita de Pamîntul--Mama, bucurîndu-se, din acest motiv, de o veneratie deosebita, ca si taurul si boul (vezi rubricile respective). Mitologia aso­ciaza vaca unui mare numar de personaje si povestiri, în special Herei, care, luînd înfatisarea unei juninci, a reusit sa scape de monstruosul Tifon. Transformata în vaca, Europa s-a unit cu Zeus, care pentru a o seduce si a o rapi a l\iat înfatisarea unui taur (vezi Europa) ; tot în juninca este transformata Io de catre Hera, geloasa si mînioasa ca tînara îl cucerise pe Zeus. Mitul povesteste ca regele zeilor s-a unit atunci cu Io preschimbîndu-se în taur, ca Hera 1-a pus pe Argos, înspaimîntatorul paznic cu o suta de ochi, sa o supravegheze pe tînara si ca dupa ce monstrul a fost ucis de Hermes la porunca lui Zeus, regina zei­lor a chinuit-o cu întepaturile insuporta­bile ale unui taun (vezi Io). Vaca apare si în mitul întemeierii Tebei; oracolul din Delfi i-a poruncit lui Cadmos sa întemeieze o cetate în locul unde o vaca se va aseza sa se odihneasca, iar eroul a vazut o vaca ce avea pe solduri un semn caracteristic, doua pete asemanatoare lunii. A urmarit vaca pîna cînd aceasta s-a întins pe pamînt, obosita, asa cum prezisese oracolul, si în acel loc a întemeiat Teba (vezi Cadmos). Un mit analog exista în legatura cu Ilionul, cetatea Troiei, pe care eroul Ilos a întemeiat-o acolo unde o vaca baltata s-a asezat sa se odihneasca. De o vaca se leaga si destinul lui Glaucos, fiul lui Minos care, copil fiind, pe cînd urmarea un soarece, a cazut într-un butoi cu miere si a murit. Oracolul a spus ca Glaucos va fi gasit si

readus la viata de cel care avea sa-i descrie cel mai bine regelui Minos pielea uneia dintre vacile sale, care avea trei culori. Alesul a fost prezicatorul Poliidos, care i-a descris culorile comparîndu-le cu cele ale murei, care de cînd este cruda si pîna se coace capata diferite nuante, de la alb la rosu si apoi la negru (Apollodor, Biblio­teca, 3.3.1-2). O vaca de lemn construieste si miticul sculptor Dedal pentru regina cretana Pasifae, dornica sa atraga taurul alb cu care va zamisli în cele din urma monstruosul Minotaur.

Vacuna (lat. Vacuna, -ae). Numele unei zeite sabine mentionate si în izvoarele latine, însa a carei semnificatie exacta s-a pierdut. îi erau închinate crînguri sacre în apropiere de Rieti si de lacul Velinus (Pli-niu, Naturalis historia, 3.109). Era identifi­cata de obicei cu Bellona, Diana si Minerva si asociata mai ales muncilor cîmpului; se credea ca trimite umezeala care ajuta griul sa încolteasca primavara; pentru ca era venerata în special dupa încheierea muncilor agricole, s-a raspîndit etimologia populara ce lega originea numelui sau de verbul vacare, "a fi liber".

Vacunalia. Sarbatori religioase romane care aveau loc anual, în decembrie, în cinstea zeitei Vacuna (vezi).

Vagitanus (lat. Vagitanus, -i). Veche divi­nitate romana care ocrotea primele scîn-cete ale nou-nascutilor.

Valentia (lat. Valentia, -ae). Zeita romana a sanatatii. Rolul si prerogativele sale corespundeau celor ale zeitei Higeea (vezi) a grecilor.

Valeria (lat. Valeria, -ae). Eroina romana, al carei nume complet era Valeria Luperca.

VASILISC

Cînd o molima cumplita s-a abatut asupra cetatii Valeriei, oracolul, consultat, a ras­puns ca trebuia ca în fiecare an o tînara fecioara sa-i fie sacrificata Iunonei: numai astfel cumplita molima avea sa dispara, într-un an, cea aleasa sa fie jertfita a fost Valeria Luperca. în clipa cînd fata, ajunsa lînga altar, a vrut sa se sinucida cu o sabie, un vultur s-a napustit asupra ei, i-a luat sabia si a lasat-o sa cada asupra unei vaci ce pastea în apropiere. Valeria a interpre­tat mesajul divin pe care i-1 transmisese pasarea si a sacrificat vaca. A luat apoi ciocanul ritual de pe altar, lînga care vul­turul lasase sa cada o ramura, si i-a atins cu el pe cei loviti de molima, vindecîndu-i pe loc.

Prezente în literatura antica. Mitul este evocat într-o povestire a lui Plutarh (Parall. min., 35).

Vanth. Zeita etrusca a lumii de dincolo, venerata adesea împreuna cu Charun, corespondentul etrusc al grecului Charon. Spre deosebire de acesta însa, ea nu are un aspect monstruos si diform, ci apare de obicei ca o figura feminina înaripata. Unele caracteristici ale sale o apropie de Kerele si Eumenidele (vezi) grecilor.

Atribute. Uneori, un sarpe sau doi i se înco­lacesc partial în jurul bratelor; adesea apar torta, sulul scris, spada, cheile Hadesului si uneori ciocanul.

Iconografie. Uneori, figura zeitei Vanth nu poate fi distinsa cu usurinta de cea a altor demoni înaripati ce au legatura cu lumea de dincolo si care apar frecvent în mito­logia etrusca, fiind reprezentati pe urne si în picturile din morminte. Identificarea pre­cisa, cînd imaginea este însotita de inscrip­tia cu numele zeitei, este posibila în cazul unor picturi din Mormîntul Francois de la Vulci si al ceramicii etrusce, al unor oglinzi si urne funerare.

Vas. Vasele, obiecte esentiale în viata coti­diana a Antichitatii, apar adesea în povesti­rile mitologice, nu doar ca accesorii, ci avînd de multe ori un rol însemnat. Potrivit tra­ditiei transmise de Licofron (Alexandra, 72-80), eroul Dardanos, fiul lui Zeus si al Pleiadei Electra, s-a salvat de la potopul universal ascunzîndu-se într-un vas mare. în infern, vasele apar în pedeapsa Danai­delor, condamnate sa umple la nesfîrsit

cu apa un butoi gaurit (Hyginus, Fabule, 168). La Atena era venerat un erou local, Ceramos, fiul lui Dionysos si al Ariadnei, ce ocrotea activitatea olarilor si cartierul numit, dupa el, Ceramicos, unde se aflau atelierele olarilor si ceramografilor (Pau-sanias, 1.3.1). Un vas de bronz a devenit închisoarea lui Ares într-un mit ai carui protagonisti sînt Aloazii, fiii lui Poseidon si ai Ifimediei. Cei doi giganti, care aveau o forta extraordinara, l-au legat pe zeu cu lanturi si l-au închis într-un vas, unde acesta a stat treisprezece luni. Cînd a ajuns la limita epuizarii, Ares a fost salvat de Hermes. Cel mai celebru vas din mito­logie, devenit proverbial, este asa-numita cutie a Pandorei, plina cu toate relele din lume. Cînd Pandora i-a ridicat capacul toate nenorocirile au iesit si s-au raspîndit pe pamînt; numai Speranta a ramas pe fundul vasului (vezi Pandora). Ideea ca binele si raul rezervate umanitatii stau în niste vase este atestata si în alte povestiri mitologice. Homer, de pilda, povesteste în Iliada ca la poarta palatului lui Zeus din Olimp se afla doua urcioare, unul conti-nînd binele, iar celalalt - toate relele din lume. Zeus le împarte oamenilor cîte putin din fiecare urcior, dar se poate întîmpla ca unora sa li se dea dintr-un singur vas, cel mai adesea din acela care contine relele. Mitologia aminteste si cîtiva demoni ma­lefici, indicati cu diferite nume (Smaragos, Sabactes, Omodamos, Asbetos), despre care se credea ca se distreaza spargînd vasele puse la ars în cuptoare. De aceea, înainte de a pune vasele în cuptor, olarii obisnuiau sa invoce protectia divina. Activitatea ola­rilor era ocrotita de Atena.

Vasilisc. Animal fantastic, considerat regele (în greaca basileus) tuturor serpilor si avînd caracteristici înfricosatoare. Este mic, iar pe cap are o pata alba asemana­toare unei coroane; e temut de toti ceilalti serpi, care fug de el atunci cînd îl vad, întrucît mirosul sau este suficient pentru a-i ucide. suieratul sau poate face sa se usuce orice planta, iar rasuflarea sa crapa pietrele. Pentru a ucide oamenii se slu­jeste de privire, iar singura cale de a scapa" de el este sa-i asezi în fata o oglinda, în care îsi va vedea ochii cumpliti si astfel se va ucide singur. Un alt remediu despre care se credea ca putea anihila aceasta

VATICAN

reptila îngrozitoare era otrava de nevas-tuica, cu proprietati nu mai putin fantas­tice decît ale vasiliscului. Se credea ca si cîntatul cocosului îi era fatal, motiv pentru care celor ce strabateau regiunile unde traia acest animal li se recomanda sa ia cu ei un cocos. Era considerat originar din desertul african, unde dominatia sa era absoluta. Abia în epoca medievala s-a transformat într-un soi de pasare serpentiforma, cu doua labe, coarne si creasta de cocos, cu aripi si coada de sarpe ascutita. Crestinis­mul a facut din el unul dintre simbolurile lui Satan.

► Prezente în literatura antica. Vasiliscul este descris de Pliniu (Naturalis historia, 8.78-79; 29.66), Lucan (Pharsalia, 9.724 si urm.) si Aelianus (De natura animalium, 3.31).

Vatican (lat. Vaticanus, -i). Una dintre colinele Romei antice. Potrivit unor eti­mologii, numele ei trebuie pus în legatura cu vaticiniile obtinute aici prin observarea zborului pasarilor. în aceasta regiune, care nu a fost niciodata o parte propriu-zisa a cetatii Romei, ci o zona suburbana (si cu pamînt de proasta calitate; Cato spune ca, din cauza pamîntului rau, ager Vaticanus da si vin rau: De agricultura, 2.96), exis­tau temple dedicate unor culte de origine orientala, larg raspîndite în rîndul poporu­lui, mai ales cele ale Cybelei si ale lui Isis. Templul lui Isis, Phrygianum, se afla lînga actuala fatada a catedralei San Pietro.

Vaticanus (lat. Vaticanus, -i). Vechi zeu italic, amintit în indigitamenta, listele zeilor întocmite de pontifi, ca ocrotitor al nou-nascutilor (vagientes).

Varsator. Semn al zodiacului care, potri­vit mitologiei grecesti, i-ar corespunde fru­mosului Ganimede (vezi), preschimbat de Zeus într-o constelatie. Vezi si Constelatii.

Vegoe. Nimfa din Etruria. O traditie îi atribuia asa-numitele Libri fulgurales pe care le consultau prezicatorii (vezi Harus-picii si Fulgurales libri).

Veiovis (lat. Veiovis, -is). Zeu roman, poate de origine etrusca, al carui nume este interpretat diferit de izvoarele antice. Fiind compus din ve si lovis, l-ar indica, potrivit unei etimologii (cf. Cicero, De natura deorum, 3.62), pe Iupiter infernal,

zeul razbunarii, divinitate distrugatoare identificata uneori cu Apollo sau cu Pluton. Potrivit unei alte versiuni, propusa în gluma de Ovidiu (Fastele, 3.437 si urm.), ar fi vorba despre copilul Iupiter (de la ve, "mic"). Se credea ca zeul poate provoca surzenia prin aruncarea fulgerelor sale teribile. Era venerat în epoca istorica în special la Roma, unde îi era închinat un templu aflat între Capitoliu si Stînca Tarpeiana; tot la Roma, în 194 î.Hr. i s-a înaltat un sanctuar în par­tea de nord a Insulei Tiberine. Iconografia traditionala îl prezinta ca pe un zeu tînar, înarmat cu arc si sageti. Informatii despre cultul si iconografia sa ne ofera Aulus Gellius, care scrie: "Statuia zeului care se afla în templu (între Capitoliu si Stînca Tarpeiana) are în mîna sagetile, destinate, desigur, sa provoace raul. Acest detaliu a dus la identificarea zeului cu Apollo; în cinstea lui se sacrifica [...] o capra, si o efigie a acestui animal se gaseste lînga statuie" (Noctes Atticae, 5.12.11).

Veleda (lat. Veleda, -ae). Numele unei ti­nere despre care se credea ca era prezica­toare, venerata de germani în vremea lui Vespasian (Tacitus, Germania, 8).

Veneralia. Sarbatori religioase romane care aveau loc în fiecare an la calendele din aprilie, în cinstea Venerei. Erau cele­brate de femei si au fost evocate de Ovidiu (Fastele, 4.133-140): "Cum se cuvine cin­stiti-o [...]. Salba de aur luati de pe gîtu-i de marmura, scoateti/ Orice gateli de pe ea, trupul întreg i-1 spalati./ Salba de aur pe gîtul sters puneti-i, acuma/ Alte flori sa-i dati, proaspete roze-aduceti./Va porun­ceste si voua ca trupul, sub mirtul cel verde,/ Sa vi-1 spalati; dar de ce? Pricina-aveti s-o aflati". Purificarea statuii despre care vorbeste Ovidiu reflecta un obicei raspîn-dit în cadrul diferitelor sarbatori grecesti si romane (vezi Baie).

Venilia (lat. Venilia, -ae). 1) Numele unei nimfe, fiica lui Pilumnus si sora Amatei. S-a casatorit cu regele Latinus; cu Daunus i-a avut pe Turnus si pe Iuturna. Este amin­tita de Vergiliu în Eneida (10.76).

2) Sotia regelui Ianus (Ovidiu, Metamor­foze, 14.334); a fost mama nimfei Canens.

Venin. Cel mai groaznic venin amintit în povestirile mitologice este cel al Hidrei din

VENUS

Lerna, care otraveste sagetile lui Heracle si contamineaza rîul Anigros, unde cen­taurul Chiron, ranit de una dintre aceste sageti, îsi spala rana. Asocierea veninului cu sîngele este frecventa în mitologie. Sîn-gele lui Nesus, centaurul ucis de Heracle pentru ca o atacase pe Deianira, are puteri magice si fatale ; înainte de a muri, Nesus i-1 daruieste nestiutoarei sotii a lui Hera­cle, spunîndu-i ca e un filtru de iubire, dar sîngele se tranforma în venin mortal atunci cînd Deianira înmoaie în el haina pe care urmeaza sa o poarte eroul (vezi Heracle). si sîngele de taur era considerat otravitor; se credea ca cel care îl bea murea imediat, pentru ca sîngele, coagulîndu-se rapid, bloca functiile vitale. Bînd sînge de taur au murit, potrivit unor traditii mai mult sau mai putin legendare, personaje isto­rice ca Temistocle sau Hannibal si eroi mitologici ca Eson. Veninul unui sarpe era cauza ranii rau mirositoare a lui Filoctet. Un pamînt ce produce venin este Efira, mentionata de Homer (Odiseea, 2.328 si urm.), însa greu de identificat. Ulise s-a dus la Ilos, care locuia în Efira, ca sa obtina de la acesta un venin cu care sa-si otra­veasca sagetile; dar Ilos, temîndu-se de pedeapsa divina, 1-a refuzat categoric. Vra­jitoarele cunosc toate soiurile de otravuri si remediile împotriva lor; este cazul Me-deei, care pregateste un filtru magic pentru a-1 otravi pe Tezeu. Priceperea de care da dovada în acest sens vrajitoarea Canidia din Neapole este descrisa de Horatiu, care, printre altele, într-o amuzanta epoda com­para usturoiul cu cel mai groaznic venin (Epode, 3.1 si urm.; vezi Usturoi). Granita nesigura dintre venin si medicament con­stituie o tema frecventa în povestirile despre magie, unde se vorbeste uneori despre vin­decari obtinute cu ajutorul unor otravuri (vezi Plante). Adesea, serpii veninosi cunosc si plantele care le neutralizeaza otrava. în legatura cu miturile legate de aceasta tema vezi sarpe.

Venulus (Venulus, -i). Erou italic, originar din Tivoli si aliat al lui Turnus. Ca amba­sador al acestuia din urma, 1-a vizitat pe Diomede, eroul grec care dupa caderea Troiei se stabilise pe muntele Garganon, încercînd sa-1 convinga sa lupte alaturi de Turnus împotriva lui Enea. Diomede nu a acceptat propunerea si a încercat sa-1 con-

vinga pe Turnus sa nu porneasca razboiul. Venulus a fost ucis în lupta de Tarhon, care s-a napustit din goana calului asu­pra lui, 1-a smuls din sa si, continuîndu-si galopul, 1-a strapuns cu sabia în partile corpului care nu erau aparate de armura, omorîndu-1.

► Prezente In literatura antica. Personajul este prezentat de Vergiliu în diferite pa­saje din Eneida (8.9 si 11.242 si 742).

Venus (lat. Venus, -eris). Era venerata de romani ca zeita a iubirii si identificata cu Afrodita (vezi) a grecilor. înainte ca aceasta identificare sa aiba loc, Venus era o divinitate secundara din panteonul roman, desi nu avea origine romana; din cît se pare, cultul sau a fost atestat totusi la Roma dintr-o epoca destul de veche, înainte de întemeierea Romei, la Ardeea fusese ridicat un sanctuar în cinstea ei. La un substrat antic par sa faca trimitere si trei epitete prin care zeita era indicata de obicei în lumea latina arhaica, Murtea sau Murcia, de la myrtus (mirt, planta sacra a zeitei), Cloacina si Calva. Originea ultimelor doua epitete nu este foarte clara. Calva poate fi pus în legatura cu un obi­cei raspîndit în rîndul femeilor romane, care în ziua nuntii îsi taiau - propriu-zis sau simbolic - o suvita de par, pe care o ofereau apoi Venerei, zeita dragostei si a casatoriei.

Contactul cu lumea greaca a determinat raspîndirea cultului Venerei si identifica­rea zeitei cu Afrodita. Atributele si formele sub care Venus a fost venerata s-au îmbo­gatit si ele substantial. Pe lînga faptul ca au asimilat aproape complet aspectele mitului referitoare la Afrodita, romanii au adaugat noi atribute numelui Venerei. Din timpul celui de-al doilea razboi punic dateaza introducerea cultului Venerei Erycina din Sicilia. în anul 114 î.Hr. s-a deschis la Roma un templu în cinstea Venerei Verticordia, cea care transforma inima omului; necesitatea unui asemenea cult era dictata în special de coruptia generala si depravarea moravurilor, care patrunsese si în rîndul vestalelor. De la sfîrsitul razboiului împotriva samnitilor dateaza cultul închinat Venerei Obsequens si Venerei Postvorta, iar lui Scipio Afri­canul i se atribuie introducerea la Roma a cultului Venerei Genitrix, ce va avea o

VER SACRUM

larga raspîndire în lumea romana, mai ales datorita aderarii la cult a lui Cezar, care i-a asociat si cultul Venerei Vitrix.

Venus este strîns legata de soarta Impe­riului roman; Sylla si-a ales-o drept protec­toare, iar Cezar i-a promovat intens cultul declarîndu-si descendenta din Enea, care potrivit mitului era fiul Venerei. Rolul poli­tic al Venerei în lumea romana o diferen­tiaza de Afrodita grecilor, care nu a avut niciodata o asemenea functie. S-a avansat ipoteza unei legaturi între numele zeitei (ce corespunde substantivului latin venus) si termenii venia ("favoare, gratie") si venenum (care înseamna, înaipte de toate, "farmec, vraja"). Aceeasi radacina are si verbul veneror, indicînd atitudinea pe care trebuie sa o adopte cel ce doreste sa obtina gratia divina. Conceptul de venus a fost legat, prin urmare, de o atmosfera de reli­giozitate magica si se preta la indicarea unei divinitati binevoitoare si favorabile.

în poezie predomina, în paralel cu asi­milarea Venerei romane cu Afrodita înce-pînd cu secolul al III-lea î.Hr., imaginea zeitei ca ocrotitoare a fertilitatii (Lucretiu) si a dragostei (Horatiu si, în general, toti poetii latini).

Ca protectoare a iubirii, Venus era vene­rata în special în luna aprilie, considerata luna ei sacra, deoarece era pusa în lega­tura cu începutul primaverii si cu trezirea la viata a naturii.

► Epitete. Felix, Victrix (vezi Învingatoarea), Genitrix (vezi), Augusta, Caelestis, Erycina, Capitolina, Calva, Cloacina, Libitina (vezi Libentina), Murtea.

Pentru alte aspecte referitoare la raspîn-direa si formele cultului, la prezentele în literatura si la iconografie, vezi Afrodita. Pentru corespondentul etrusc al Afroditei/ Venus vezi Turan.

Ver sacrum. Vechi rit religios de origine italica, adoptat de romani si al carui nume latin înseamna literal "primavara sacra". Acesta consta în a le promite zeilor tot ceea ce avea sa se nasca în primavara urma­toare juramîntului. Prin urmare, zeilor li se aduceau ca ofranda flori, fructe, ani­male si plante. Juramîntul îi includea si pe copii; ei nu erau însa sacrificati la nas­tere, ci erau considerati sacri si, cînd deve­neau adulti, erau trimisi peste granita ca sa întemeieze colonii. Livius (22.9-10, 33.44

si 34.44) ne ofera o descriere a ritului. Emigrantii luau probabil cu ei animale totemice (ciocanitoarea, lupul etc), al caror nume se regaseste în cel al unor populatii (piceni, lucani etc).

Verbenarius (lat. Verbenarius, -i). Nume prin care era indicat la Roma unul dintre preotii Fetiali (vezi). La originea apela­tivului statea faptul ca el purta, în cadrul anumitor ceremonii religioase, un smoc de iarba culeasa de pe stînca din cetate, ca simbol al cetatii însesi (verbena este ter­menul ce indica generic orice smoc de iarba sau orice ramura utilizata în scopuri cultuale).

Vergiliae (lat. Vergiliae, -arum). Alt nume al Pleiadelor (vezi), grup de sapte stele ce rasar la începutul primaverii. Apare, printre altii, la Cicero, De natura deorum, 2.112.

Veritas (lat. Veritas, -atis). Zeita venerata de romani ca personificare a adevarului. Era fiica lui Saturn sau a lui Iupiter; fiica sa era Virtus, Virtutea.

Veriugodumno. Divinitate celtica vene­rata în Galia.

Versicordia sau Verticordia. Epitet cu care era venerata la Roma zeita Venus. înseamna "cea care transforma inimile" si era invocata pentru a îmbuna sufletele aspre, dar si pentru a le tine departe de rele, în special în cazul fetelor, dupa cum arata Valerius Maximus (8.15.12). In apro­piere de Poarta Collina a fost construit un templu al Venerei Verticordia atunci cînd trei vestale care încalcasera juramîntul de castitate au fost îngropate de vii.

Vertumnus sau Vortumnus (lat. Vertum-nus sau Vortumnus, -i). Considerat un zeu de origine etrusca si identificat cu Vol-tumna (vezi), era venerat de romani, care îl asociau unui mare numar de circum­stante, evenimente si situatii. Potrivit eti­mologiei populare, numele sau deriva din latinescul vertere, "a întoarce, a schimba", iar activitatea zeului era pusa în relatie cu ampla familie semantica a termenului; se credea ca Vertumnus avea legatura cu schimbarea anotimpurilor, cu vînzarile si tranzactiile comerciale si chiar cu retra­gerea rîurilor în matca dupa inundatii. în sens restrîns însa Vertumnus era legat

VESTA

doar de transformarile lumii vegetale, care fac ca floarea sa ajunga în cele din urma fruct, si de schimbarea anotimpuri­lor. Aceasta conotatie agricola se afla pro­babil la originea legendei despre iubirea dintre Vertumnus si Pomona; îndragostit de zeita, acesta a încercat în toate felurile sa o cucereasca, luînd diferite înfatisari si transformîndu-se în cele din urma într-un barbat aflat în floarea tineretii.

Intrucît era ocrotitorul gradinilor si al muncilor agricole, lui Vertumnus i se adu­ceau ca ofranda roadele cîmpului si în spe­cial ale gradinii; primele fructe si primele flori ale arborilor cultivati îi erau rezer­vate lui.

Abia mai tîrziu cultul sau s-a extins si în alte sectoare, ca traficul si activitatile comerciale. Marturia acestei noi functii, acum pe deplin însusita, este statuia zeu­lui înaltata în vicus Tuscus si orientata spre For (Propertiu, 4.2.10), lînga care se aflau pravaliile librarilor (Horatiu, Epis­tole, 1.20.1).

Raspîndirea cultului. Importanta cultului lui Vertumnus la Roma este atestata de faptul ca exista un flamin responsabil de cultul sau, numit flamen Vertumnalis. Prin­cipala sarbatoare în cinstea sa, Vertum- > nalia, avea loc probabil la 23 octombrie si evoca trecerea de la vara la toamna. Dupa cucerirea Volsiniei, M. Fulvius Flaccus a construit un templu în cinstea lui Vertum­nus pe colina Aventin.

Prezente în literatura antica. Figura lui Vertumnus este schitata, împreuna cu cea a Pomonei (vezi), în Metamorfozele lui Ovi-diu (14.609 si urm.); de asemenea, îi este dedicata cea de-a doua elegie din cartea a IV-a a lui Propertiu.

Prezente în literatura moderna. Din opera lui Ovidiu s-a inspirat L. Barahona de Soto în Povestea lui Vertumnus si a Pomonei.

Vervactor (lat. Vervactor, -oris). Veche di­vinitate agrara venerata în Roma arhaica, despre care se credea ca ocroteste aratul (de la vervago, "a desteleni").

Vesperus, vezi Hesperos.

Vesta (lat. Vesta, -ae). Una dintre cele mai importante divinitati din panteonul roman, identificata cu Hestia (vezi) a grecilor; era zeita ocrotitoare a caminului. Se spunea ca Enea adusese de la Troia, împreuna cu

imaginile penatilor, si focul sacru al zeitei, asociata din acest motiv cu penatii si cu casa. Rolul Vestei este caracterizat de o dualitate fundamentala: pe de o parte, ea ocroteste cetatea si statul si în cinstea ei aduc jertfe, înainte de-a-si prelua functia, pretorii, consulii si dictatorii; pe de alta parte însa, zeita se identifica si cu focul ce arde în fiecare casa si în jurul caruia fami­lia se aduna sa manînce ; prin urmare, ea este ocrotitoarea vietii domestice, care îi tine uniti pe membrii familiei, astfel încît fiecare camin poate fi considerat un mic sanctuar închinat zeitei, aceasta îndepli­nind, alaturi de penati, rolul de zeitate tutelara a familiei.

în paralel, un sanctuar public îi reunea pe toti cetatenii într-un fel de familie lar­gita ; sanctuarul se afla în for, între Capi-toliu si Palatin, nu departe de templul penatilor. Edificiul era circular si initial peretii sai erau din trestie, imitînd vechea coliba care, în vremuri îndepartate, era casa si caminul regelui; acoperisul, la început tot din trestie, a fost reconstruit mai tîrziu din bronz (Ovidiu, Fastele, 2.261 si urm.). In interiorul sanctuarului nu exista nici o sculptura care sa o înfatiseze pe zeita, ci numai focul sacru care ardea continuu si de care aveau grija vestalele, preotesele fecioare ce incarnau puritatea Vestei.

Stingerea accidentala a focului era con­siderata un semn de rau augur pentru stat (Livius, 28.11.6), si principala sarcina a vestalelor era sa vegheze ca acest lucru sa nu se întîmple. Preotesele, aflate sub auto­ritatea directa a pontifului suprem, erau alese, initial în numar de patru, apoi în numar de sase, dintre fetele cu vîrste cuprinse între sase si zece ani. Serviciul lor dura treizeci de ani; în primii zece ani ele erau novice, în urmatorii zece îsi exer­citau practic rolul, iar în ultimii zece le instruiau pe novicele ce aveau sa le înlocu­iasca. Vestalele se bucurau de numeroase privilegii si nu se aflau sub autoritatea paterna, însa aveau si numeroase obligatii, printre care aceea de a ramîne virgine pe toata perioada serviciului; cea care încalca aceasta obligatie era îngropata de vie.

O data cu trecerea timpului, cultul Vestei a suferit o serie de modificari; prerogati­vele zeitei s-au extins, dupa cum am aratat,

VESTALIA

de la caminul domestic la cel al statului si la viata economica; nu lipsesc identifi­carile ulterioare cu alte divinitati si figuri mitice, în special cu Glia, Cybele sau Rhea (Ovidiu, Fastele, 6.267).

Rdspîndirea cultului. Cultul Vestei a avut o mare importanta îndeosebi la Roma, unde se pare ca a fost introdus de Numa Pompilius, înlocuind un cult mai vechi, închinat lui Caca pe Palatin. Sarbatorile solemne în cinstea ei aveau loc în fiecare an la 1 martie, cînd focul sacru al zeitei si dafinul care îl umbrea erau reînnoite, si la 15 iunie, cînd întregul templu era curatat si purificat. Materialele eliminate erau depozitate într-o magazie din spatele tem­plului, care era apoi încuiata ; ziua în care avea loc ceremonia era considerata dies nefastus, unor preotese (de pilda, preotesei Iunonei) interzicîndu-li-se în dimineata respectiva chiar si sa se pieptene. Cea de-a doua jumatate a zilei era considerata în schimb favorabila pentru luarea unor ini­tiative si pentru încheierea casatoriilor (vezi si Vestalia).

Sarbatorile propriu-zise închinate zeitei, Vestalia, aveau loc la 9 iunie, cînd numai femeile puteau sa mearga la templu, des­culte.

Unii cercetatori leaga originea cultului Vestei de un cult aniconic al focului, ras-pîndit la triburile germanice.

Prezente în literatura antica. Referiri la ritualul domestic al Vestei gasim la Cato, Agricultura, 143.2; informatii despre cul­tul public ne ofera Ovidiu, Fastele, 6.295 si urm., Livius, 26-27.14 si Dionysos din Hali-carnas, 2.66.3. Informatii despre vestale gasim la Dionysos din Halicarnas, 1.76.3, Aulus Gellius, Noctes Atticae, 1.12 si Plu-tarh, Viata lui Numa.

Iconografie. Imaginea Vestei nu este defi­nita cu precizie. Zeita poate fi identificata în figurile feminine ce însotesc uneori repre­zentarile larilor. în lararii era înfatisata uneori alaturi de un magar, animalul sau sacru. Operele în care este reprezentata (picturi pompeiene, reliefuri, sculpturi) nu dateaza dinainte de epoca imperiala.

Vestalia (lat. Vestalia, -ium). Sarbatori reli­gioase romane ce aveau loc în fiecare an în luna iunie, în cinstea Vestei. Cea mai im­portanta zi a sarbatorilor era 9 iunie, desi anumite ceremonii se desfasurau pe o peri­oada mai lunga, între 7 si 15 iunie. Ziua

de 9 iunie era si sarbatoarea brutarilor, a caror zeita ocrotitoare era Vesta. Printre ritualurile ce aveau loc în cadrul sarba­torii, izvoarele amintesc curatarea rituala a templului Vestei, la sfîrsitul careia gunoiul (purgamina Vestae) era aruncat în Tibru si întregul edificiu era purificat cu apa de izvor; era purificata si piatra de moara care producea faina pentru Mola salsa (vezi) si care era împodobita, ca si magarul care o învîrtea, cu coroane de ramuri si panglici. în timpul sarbatorilor, femeilor le era îngaduit sa vada focul sacru ce ardea în templul Vestei, ascuns de obicei privirilor oamenilor. Pentru alte detalii vezi Vesta.

Vesnicie. In lumea romana era venerata ca divinitate alegorica, fara sa-i fi fost închinate temple sau altare. Era repre­zentata prin diferite imagini simbolice: sfera, cercul sau sarpele care îsi musca coada. Astfel era reprodusa pe monedele romane. Personificarea sa ca figura femi­nina avînd pe fata un val a fost identifi­cata pe un relief aurelian de pe Arcul lui Constantin.

Pentru vesnicie ca tema a povestirilor mitologice vezi Nemurire.

Vibenna, Caelius, vezi Caelius Vibenna.

Vibilia. Zeita romana ocrotitoare a cala­torilor, invocata mai ales de cei ce rata­ceau drumul.

Vica Pota. Veche divinitate romana careia îi era închinat un templu la Roma, pe colina Velia. Functiile sale sînt obscure si le erau prea putin clare chiar si anti­cilor, care îi interpretau numele ca fiind derivat fie de la victus sipotus ("hrana" si "bautura"), fie de la vincere si potiri ("a învinge" si "a cuceri").

► Prezente în literatura antica. Templul sau este mentionat de Livius (2.7.12). Diferi­tele etimologii ale numelui sînt propuse de Cicero (Despre legi, 2.28) si Arnobiu (Adversus nationes, 3.25).

Vicomagistri. Nume dat la Roma magis­tratilor de rang secundar responsabili de cultele cartierelor (viei) în care era împar­tita cetatea. în sarcina lor intra cultul asa--numitilor Lares Compitales si organizarea sarbatorilor Compitalia din fiecare cartier. Pentru alte detalii vezi Compitalia.

VIN

► Iconografie. Cea mai celebra ilustrare a rolului acestor magistrati o ofera Altarul Vicomagistrilor, monument expus în Muzeul Capitolin din Roma si datînd din epoca lui Augustus, unde este reprezen­tata scena unui sacrificiu efectuat de patru vicomagistri.

Victimarius (lat. victimarius, -ii). Astfel era numit, în cadrul sacrificiilor romane, responsabilul cu uciderea victimei. Asa--numitii victimarii se împarteau înpopae, care supravegheau focul din altar si instrumentele de cult, conduceau victima spre altar si o ameteau lovind-o cu un mai în cap, si cultrarii, care ucideau victima cu cutitul sacrificial.

Victoria, vezi Nike.

Vin. în mitologia clasica, vinul se afla sub ocrotirea lui Dionysos, care, sub diferitele sale forme (Liber, Bacchus, Iachos), este zeul betiei si al extazului provocat de alcool. Efectele vinului pot fi surprinse si în figurile ce alcatuiesc cortegiul sau, sati­rii si menadele, care tradeaza prin com­portamentul lor lipsa oricarei înfrînari, favorizata de îmbatatoarea licoare. Lui Dionysos mitologia îi atribuia originea cultivarii vitei-de-vie si a producerii vinu­lui. El nu s-a limitat sa-i învete pe muri­tori tainele acestor îndeletniciri, strabatînd pamîntul în lung si-n lat; unor fiinte pri­vilegiate, ca Oeno, una dintre fiicele lui Anios, regele din Delos, le-a dat puterea de a face sa tîsneasca din pamînt pretiosul vin, în timp ce surorile ei Elais si Spermo puteau înfaptui aceeasi minune cu uleiul si, respectiv, cu grîul. Dintre muritori, inventarea vinului i se atribuia lui Oeneu, al carui nume evoca termenul grecesc ce indica vinul. Lui Enopion ("bautorul de vin"), fiul Ariadnei si al lui Dionysos (sau al Ariadnei si al lui Tezeu), i se atribuia aducerea vinului rosu în insula Chios.

Majoritatea povestirilor în care vinul joaca un rol important se refera la puterea sa îmbatatoare. Un urcior de vin se afla la originea conflictului dintre Heracle si cen­tauri ; invitat la prînz de centaurul Folos în timpul vînatorii mistretului de pe mun­tele Erimant, Heracle i-a cerut gazdei sale sa-i aduca vin. Folos i-a dat putin vin dintr-un vas pe care i-1 daruise Dionysos; mirosul vinului i-a atras pe ceilalti centauri,

care au luat cu asalt pestera lui Folos si au pornit o lupta salbatica împotriva lui Heracle. Centaurii si-au demonstrat încli­natia spre vin si la nunta regelui lapitilor, Piritoos, la care au fost invitati. Vinul i-a ametit atît de tare, încît au atacat-o pe mireasa si au fost obraznici cu toate fe­meile prezente, stîrnind o lupta furibunda.

O alta povestire despre vin si puterile sale este cea care îi are ca protagonisti pe Ulise si pe ciconi. în timpul calatoriei de întoarcere de la Troia, Ulise s-a oprit la Ismaros si a jefuit cetatea, crutîndu-1 numai pe Maron, un preot al lui Apollo. Maron, care în literatura ulterioara avea sa devina prototipul betivului (vezi Maron), i-a oferit daruri pretioase, printre care douaspre­zece amfore cu un vin foarte parfumat, dulce si îmbatator. Cu acelasi vin Ulise va iesi mai tîrziu din impas în celebrul episod povestit în Odiseea ce îl are ca protagonist pe ciclopul Polifem; monstruosul ciclop "cupa/ si-o deserta deodata. Foarte vesel/ Era de-aceasta dulce bautura/ si mi-a cerut ca sa-i mai dau o data: «Fii bun, mai da-mi [...]. Ca si tara/ ciclopilor e darnica si scoate/ Vin bun din struguri mari ce-i creste ploaia./ Dar asta-i din nectar si am­brozie»./ si-i adusei din nou o cupa plina,/ De trei ori îi dadui, de trei ori prostul/ Goli paharul". Drept urmare Polifem "se ras­toarna, cade/ Pe spate cu grumazu-ntors si somnul atotdomolitor îl domoleste./ [...] Din gura varsa vin, bucati de carne" (Odi­seea, 9.353 si urm.).

Potrivit unei legende beotiene, o soarta asemanatoare a avut Triton; acesta de­vastase în repetate rînduri zona din jurul lacului din Tanagra, ba chiar atacase niste femei care se scaldau în lac în timpul unei sarbatori în cinstea lui Dionysos. Ca sa scape de el, locuitorii insulei au pus pe malul lacului un burduf cu vin; atras de miros, Triton s-a apropiat si a baut, dupa care a adormit, ceea ce le-a permis locui­torilor sa-1 ucida cu lovituri de secure. si în alte povestiri vinul poate deveni un instrument de pedeapsa si razbunare. în mitul lui Piasos, regele din Tesalia care a violat-o pe fiica sa Larisa, aceasta s-a raz­bunat pe tatal sau înecîndu-1 în butoiul de vin peste marginea caruia se aplecase (Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 28). Pe fondul unei betii are loc si teribila

VIN

razbunare a lui Ulise împotriva petito­rilor ; cel mai obraznic dintre ei, Antinous, este lovit în gît de sageata lui Ulise chiar în clipa în care duce la gura cupa cu vin (Odiseea, 22.8 si urm.).

O legenda punea vinul în legatura cu moartea lui Calhas, prezicatorul care a însotit armata greaca la Troia. Dintre nu­meroasele versiuni ale mortii lui Calhas, una povestea ca acesta plantase vita-de--vie într-un crîng sacru a lui Apollo, însa un prezicator local i-a prorocit ca nu avea sa bea niciodata din acel vin. Cînd Calhas a luat în mîna o cupa cu vin din via pe care o sadise, prezicatorul si-a repetat profetia, iar batrînul Calhas a rîs atît de tare, încît a murit. O varianta a acestei povestiri se referea la un alt personaj, Anceu, care a fost ucis de un mistret pe cînd ducea la gura cupa cu vin (vezi Anceo, 2).

Printre figurile de betivi pe care ni le transmite mitologia se numara si o femeie, Sanape, amazoana eponima a cetatii Sinope de la Marea Neagra. Patima sa pentru vin i-a adus numele de Sanape, care în dia­lectul local înseamna "betiva".

Cît de pretios putea fi vinul ne sugereaza mitul lui Partenos si al Molpadiei, fiicele lui Stafilos, care, disperate, s-au aruncat în mare dupa ce cîtiva porci au patruns în pivnita pe cînd ele atipisera si au spart vasele de lut în care era pastrat vinul (vezi Molpadia, 2).

în mitologia romana se povestea ca Saturn i-a învatat pe oameni sa cultive vita-de-vie si sa produca vinul. Urmînd sfatul zeului, Icarios, un personaj roman traitor în vîrsta de aur, le-a dat vecinilor sai sa guste noul produs; acestia, ametiti, au adormit, iar cînd s-au trezit l-au ucis pe Icarios, fiind convinsi ca încercase sa-i otraveasca. Legenda o copie sub multe as­pecte pe cea greceasca avînd ca protago­nisti personajul cu acelasi nume, Icarios, si pe fiica sa Erigone, care, descoperind trupul fara viata al tatalui sau, s-a spîn-zurat; si în versiunea greceasca, si în cea romana, legenda sugereaza o legatura între vin si sînge (referitor la aceasta tema vezi si Sînge). O alta poveste latina despre vin îi are ca protagonisti pe Turnus si pe Enea si se afla la originea sarbatorilor numite Vinalia (vezi). Venus îi fagaduise lui Iiwiter tot vinul din Latium în schimbul victoriei

lui Enea împotriva lui Turnus; în amintirea acestui episod mitic, în timpul sarbatorii se varsau mari cantitati de vin într-un pîrîu din apropierea templului Venerei Erycina.

Vinul avea un rol central în cadrul ritu­lui, nu doar în timpul sarbatorilor romane Vinalia sau al celor grecesti în cinstea lui Dionysos, ci si în general în cadrul libatii­lor, ofrande aduse zeilor prin varsarea de lichide. Exemple legate de aceste ceremonii ne ofera Choeforele lui Eschil si Oedip la Colonos al lui Sofocle (pentru alte detalii vezi Libatie, iar pentru libatia în lumea romana vezi Libamen). Uneori, înainte de a pleca într-o calatorie, se umplea cu vin si apa un crater, care mai apoi era varsat în mare de pe corabie, în timp ce zeii erau implorati sa asigure o calatorie linistita (Tucidide, 6.32.1; Pindar, Pythice, 4.193 si urm.). Dupa ce se sacrificau animale, vinul era varsat în focul în care ardeau ramasi­tele acestora. în sacrificiile în cinstea mor­tilor, vinul era varsat pe pamînt, ca sa ajunga direct la sufletele defunctilor; un asemenea ritual îndeplineste Ulise în cele­bra scena de necromantie descrisa în Odiseea (vezi Nekyia).

în Grecia si la Roma vinul nu se bea niciodata ca atare, ci era amestecat în dife­rite proportii cu apa. Hesiod recomanda o combinatie de trei parti de apa si una de vin (Munci si zile, 596), iar Alceu considera ca un amestec continînd o treime vin si doua treimi apa îmbata (fragm. 96 D). Potrivit lui Martial, mixtura ideala se face cu vin si apa în parti egale (Epigrame, 11.6.9). Sarcina de a amesteca în proportii corecte vinul si apa îi revenea stapînului casei sau îi era încredintata unui servitor, iar vasul utilizat în acest scop era cra­terul ; prezenta acestui tip de recipient în morminte indica mormîntul unui barbat. In timpul banchetelor, anumiti servitori amestecau vinul, luîndu-1 apoi din crater si turnîndu-1 în cupele participantilor. Un mit, relatat diferit de izvoare, povestea ca în timpul unui banchet Heracle 1-a ucis cu un deget pe un paharnic care gresise pro­portiile amestecului; potrivit versiunii lui Pausanias (2.13.8), paharnicul se numea Kyathos, termen care în greceste indica un tip de recipient pentru lichide. In lega­tura cu vinul în cadrul banchetelor vezi

VIRGINIA

Simpozion. Frecvente trimiteri si descrieri ale unor scene în care se beau mari can­titati de vin gasim, printre altii, la Mar­tial, Ovidiu si Petroniu (Satyricon). Vezi si Vita-de-vie.

Vinalia (lat. Vinalia, -ium). Sarbatori reli­gioase care aveau loc la Roma de doua ori pe an, la 23 aprilie {Vinalia priora) si la 19 august (Vinalia rustica), dedicate scoa­terii vinului nou din butoi si, respectiv, apro­piatului cules al strugurilor. îndeplinirea ritualurilor specifice îi revenea flaminu-*ui lui Iupiter (vezi Flamini). Zeul venerat cu ocazia acestor sarbatori era Iupiter, a carui bunavointa era invocata pentru reu­sita culesului si îndepartarea efectelor daunatoare ale fulgerelor. Tot atunci i se aduceau jertfe si Venerei, mama lui Enea, care, potrivit traditiei, îi fagaduise lui Iupi­ter tot vinul produs în Latium, implorîndu-i sprijinul spre a-1 învinge pe dusmanul sau Turnus (vezi si Vin).

Vindecare, vezi Incubatie si Medicina.

Vindima. Numele unei nimfe cu care Her-cule s-a unit pe malul Tibrului; din aceasta unire s-a nascut Fabius, stramosul fami­liei romane omonime. Potrivit altor versi­uni, Vindima nu era o nimfa, ci una dintre fiicele lui Evandru.

Violeta. Numeroase povestiri leaga aceasta floare de unele personaje mitologice. Potri­vit celei mai cunoscute dintre ele, violeta a rasarit din sîngele lui Attis, tînarul si frumosul pastor iubit de zeita Agdistis; tulburata de tradarea iubitului ei, care voia sa se casatoreasca cu o muritoare, fiica regelui din Pesinunt, Agdistis 1-a facut sa înnebuneasca, iar Attis s-a castrat sub un pin. Din sîngele sau au rasarit violete cu petalele rosiatice ; alte violete au rasa­rit din sîngele logodnicei, tînara Atta, care, disperata, s-a sinucis la rîndul ei. La 22 martie, cînd Attis era sarbatorit la Roma, se purta în procesiune un trunchi de pin împodobit cu violete, iar ziua era numita dies violae (Arnobiu, Adversus nationes, 5.7.5 si urm.).

si Ion, stramosul ionienilor, era pus în legatura cu aceasta floare, numele lui avînd aceeasi radacina ca si cuvîntul care în limba greaca indica violeta. Potrivit lui Athenaios, care se inspira din izvoare mai

vechi, Ion a ajuns într-o zi, la sfîrsitul unei partide de vînatoare, pe malul rîului Alfeu, unde ioniadele, nimfele violetelor, i-au oferit o coroana de viorele-galbene, simbol al autoritatii si regalitatii sale. Din acel moment, violetele au devenit florile sacre ale ionienilor; si atenienii, care se considerau urmasii lui Ion, pretuiau mult aceste flori. Cetatea Atenei era definita uneori drept "cea încinsa cu violete", si "încununate cu violete" erau si alte divi­nitati, ca Afrodita, muzele si în special Persefona. Potrivit Imnului homeric catre Demetra, Persefona a fost rapita de Hades, regele infernului, pe cînd culegea flori în cîmpia Nisei, iar dintre florile mentionate se distinge "violeta minunata" (v. 6).

Vipera, vezi sarpe.

Virago. Termenul, care în latina se refera la o femeie cu suflet de barbat, este utili­zat de poeti ca epitet pentru diferite figuri mitologice. Ovidiu o defineste pe Atena bello metuenda virago sau flava virago Vergiliu utilizeaza acest apelativ pentru : o indica pe Iuturna (luturna virago).

Virbius (lat. Virbius, -i). Zeu latin, vene rat împreuna cu Diana în crîngul sacrv din Aricia, la poalele muntelui Albanus. Legenda îl identifica cu Hipolit (vezi) si amintea ca, la cererea Dianei, a fost readus la viata de Esculap (Asclepios), zeul medi-cinei.

Virginalis (lat. Virginalis, -is). Templu din Roma închinat cultului Minervei si unde aveau acces doar tinerele fecioare, care sacrificau în cinstea zeitei numai victime de sex feminin care înca nu nascusera.

Virginensis sau Virginiensis. Epitet cu care era indicata uneori în lumea romana Diana, ca zeita ocrotitoare a tinerelor ce nasteau pentru prima oara. Propriu-zis, termenul indica rolul sau de lisizona, adica de zeita tutelara ce vegheaza ritualul dezle­garii cingatorii purtate de tinerele sotii.

Virginia (lat. Verginia sau Virginia, -ae). Celebra eroina romana, fiica centurionu­lui L. Virginius si logodnica lui L. Icilius. Potrivit traditiei, decemvirul Appius Clau-dius s-a îndragostit de ea si a facut în asa fel încît aceasta sa ajunga sclava unui client al sau, ca sa poata dispune de ea

VIRILIS

nestînjenit. Ca sa o salveze, tatal Virginiei a ucis-o. Gestul sau a declansat protestele întregii cetati fata de stapînirea decem­virilor, care au fost rasturnati de la putere (449 î.Hr.). Virginius a fost ales tribun, iar Appius Claudius a fost trimis în închisoare, unde s-a sinucis.

Aceasta legenda a fost una dintre cele mai faimoase din traditia romana, dar, în ciuda legaturilor cu evenimentele istorice din perioada respectiva, este o inventie poetica ce reia partial povestea Lucretiei (vezi Tarquinius Superbus) ; istoricii au pus sub semnul întrebarii si originea plebee a centurionului si a fiicei sale.

Prezente în literatura antica. Livius, 3.44 si urm.; Dionysos din Halicarnas, 11.36.

Prezente în literatura moderna. Din mitul Virginiei s-a inspirat, printre altii, Lessing în Emilia Galotti.

Virilis (lat. Virilis, -is). Epitet cu care era venerata la Roma zeita Fortuna, în cinstea careia s-a ridicat un templu în timpul monarhiei.

Viriplaca (lat. Viriplaca, -ae). Zeita ro­mana venerata într-un templu de pe Pala­tin. Potrivit lui Valerius Maximus, în acest templu veneau sa se împace perechile care aveau neîntelegeri.

Virtus (lat. Virtus, -utis). Personificarea curajului, venerata în lumea romana. Mar-cellus a ridicat în anul 208 î.Hr. un templu în cinstea ei la Roma, în apropiere de tem­plul Onoarei de lînga Poarta Capena; ca divinitate era reprezentata printr-o figura feminina purtînd o tunica scurta, un coif, o lance si o sabie, cu piciorul sprijinit pe un coif.

Vise. în mitologia clasica visele au adesea rolul de a le transmite muritorilor vointa zeilor, de a le prevesti evenimente viitoare sau de a-i avertiza asupra unor eventuale pericole. Ele fac parte din arsenalul zeului Somnului (Hipnos) si sînt trimise uneori direct de divinitatile majore ale Olimpului. Din acest punct de vedere, visele constituie unul dintre instrumentele de care dispun prorocii pentru prezicerea viitorului si sînt, prin urmare, obiect de studiu si de inter­pretare, prilejuind o veritabila disciplina, oniromantia (pentru care vezi referirile cuprinse în rubrica Incubatie).

Visele pot fi însa personificate, devenind zeitati minore prezente în cortegiul lui Hip­nos (vezi Somnul, vezi si Morfeu). în des­crierea genealogiei Viselor, Hesiod spune în Teogonia (211-212) ca ele sînt vlastarele Noptii, avînd drept frati Moartea si Somnul. Figuri minore ale lumii divine, visele apar în mitologie nu numai la plural, ci si la singular, personificate, cum este cazul lui Oniros (vezi). în Iliada, acesta, trimis de Zeus, îi apare în vis lui Agamemnon cu înfatisarea lui Nestor, pentru a-1 însela (2.4-34). Avem de-a face aici cu un vis "rau"; aspectul înselator si nedemn de încredere pe care îl pot capata visele este confirmat si de Penelopa: "îngaimate/ si fara rost sînt visele, straine,/ si-arareori se izbîn-desc la oameni./ Pe doua porti trec visele deserte:/ Una-i de corn, cealalta e de fil­des./ si care vin pe poarta cea de fildes/ Te-nsala, c-aduc vorbe ne-mplinite./ Iar care vin pe poarta cea durata/ Din cornul slefuit, se-ntîmpl-aieve/ Acelui care-n somnu-i le viseaza" (Odiseea, 19.560-567).

O descriere deosebit de sugestiva a Som­nului si a viselor este oferita de Ovidiu în Metamorfoze (11.592 si urm.): "Este aproape de cimerieni o pestera adînca, un munte gol, casa si templu al lenesului Somn, unde Phoebus nici în rasarit, nici la amiaza, nici în asfintit nu poate patrunde vreodata cu razele. Din pamînt ies nori amestecati cu neguri. [...] O liniste muta domneste. Totusi, din fundul pesterii iese rîul Lethe, ale carui unde, alunecînd cu murmur soptitor peste pietricele, îndeamna la somn. [...] în mijlo­cul pesterii se ridica un pat de eben de o singura culoare, cu saltea de puf, acoperit cu o cuvertura neagra, unde se culca zeul, cu trupul lîncezit de trîndavie. Ici si colo, imitînd tot felul de forme, zac tot atîtea vise vane cîte spice într-o holda, cîte frunze într-o padure, cît nisip pe tarmul marii".

în literatura latina, cea mai celebra des­criere a unui vis este aceea care încheie dialogul ciceronian Despre stat, cunoscuta ca Somnium Scipionis, unde reminiscente mitologice se împletesc cu reflectia filoso­fica. Scipio Aemilianus povesteste aici un vis în care strabunul sau, Scipio Africanus Maior, dupa ce 1-a calauzit printre sferele ceresti si armoniile lor divine, i-a revelat destinul fericit rezervat dupa moarte celor

VIŢĂ-DE-VIE

care guverneaza cu întelepciune statele pamîntesti.

► Iconografie. Potrivit lui Pausanias (2.10.2), în templul lui Asclepios din Sicion era pas­trata o statuie a lui Oniros, alaturi de una a lui Hipnos adormind un leu. în iconogra­fia traditionala visele erau reprezentate cu aripi, semn, poate, al rapiditatii cu care se risipesc. Fara îndoiala, aripile simbolizau si rolul lor de mesageri ai divinitatilor (toate divinitatile mesagere sînt înzestrate cu aripi, de la Hermes pîna la Iris); carac­terul aparte al figurilor divine legate de Somn si de Vise consta însa în faptul ca aripile lor, de mici dimensiuni, sînt de obi­cei reprezentate la tîmple.

Viticomus. Epitet latin al lui Bacchus. Se referea la coroana din frunze de vita-de--vie cu care zeul era reprezentat de obicei.

Vitisator (lat. Vitisator, -oris). Epitet al lui Bacchus (în traducere, "semanatorul viei"). Se referea la traditia care îi atribuia inventarea cultivarii vitei-de-vie.

Vitta (lat. vitta, -ae). Denumirea latina a unei panglici cu diverse functii în ornamen­tele si obiectele religioase. Facea parte din Infula (vezi), împodobea un acoperamînt pentru cap folosit de vestale si constituia un ornament pentru altare, temple si case cu ocazia marilor sarbatori religioase.

Vitula (lat. Vitula, -ae). Zeita romana con­siderata ocrotitoarea alimentelor sau a ve­seliei ce asigura o viata lunga.

Vitumnus (lat. Vitumnus, -i). Vechi zeu roman despre care se credea ca ocroteste primele momente din viata nou-nascutilor.

Vita-de-vie. Un cult extrem de vechi are ca obiect vita-de-vie, pe care sumerienii o numeau Mama Vie sau Zeita Vie si o vene­rau ca divinitate, considerînd-o "planta vietii". Semnul folosit în scrierea sume­riana pentru a indica viata era frunza de vita-de-vie, iar în poemul lui Ghilgames protagonistul îi cere indicatii pentru a ob­tine nemurirea unei femei numite "femeia vinului" sau "cea care amesteca vinul", în Orientul Apropiat exista si un zeu al ciorchinilor de struguri, care, potrivit lui Herodot, se numea Orotalt, iar un zeu hitit, Dulukbaba, tinea în mîna un cior­chine. Vita-de-vie era venerata si în vechea

Palestina, si amintirea unui posibil cult al vitei-de-vie supravietuieste în metafo­rele din Noul Testament, unde Hristos se compara pe sine cu via. Aceste exemple si multe altele pe care le-am putea cita atesta raspîndirea veneratiei fata de vita-de-vie în întreaga lume mediteraneana antica, înainte ca ea sa fie asociata în Grecia cu figura lui Dionysos si sa devina planta sacra si simbolul zeului. Un ciorchine de strugure a fost prima jucarie a micului Dio­nysos : în iconografie acesta este frecvent reprezentat - uneori în bratele unui silen -întinzînd mîinile spre fructul vitei-de-vie (cel mai rafinat exemplu legat de acest subiect ne este oferit de o sculptura, desco­perita la Olimpia si atribuita, nu fara con­troverse, lui Praxitele : ea îl înfatiseaza pe Hermes tinîndu-1 în brate pe micul Dio­nysos, care întinde vesel mîna dupa un ciorchine, astazi pierdut). Rapit de pirati, Dionysos savîrseste un miracol, transfor-mînd catargul corabiei acestora într-o vita-de-vie, ale carei corzi au înconjurat ambarcatia, în timp ce piratii sînt pre­schimbati în delfini (vezi Dionysos). Potri­vit unei legende, originea vitei-de-vie este legata de nasterea cu peripetii a lui Dio­nysos. Cînd a aflat ca Semele îi nascuse lui Zeus un fiu, Hera a vrut sa ucida copilul si a trimis doi titani sa-1 taie în bucati. Ciopîrtit si pus la fiert într-un cazan, Dionysos a fost salvat de Rhea, care 1-a readus la viata; membrele zeului au fost arse, iar din cenusa lor a rasarit vita-de--vie (în legatura cu povestea nasterii zeu­lui vezi Dionysos). Raspîndirea cultivarii vitei-de-vie este prezentata în mitologie ca un rezultat al calatoriiler lui Dionysos prin lume, zeul aducîndu-le oamenilor- pe lînga vita-de-vie, vin si propriul sau cult - civi­lizatia si regulile vietii în comunitate, prin modalitati care, desi prezinta multe va­riante, sînt proprii si raspîndirii cultului Demetrei. Acolo unde cultul sau nu era ac­ceptat si cultivarea vitei-de-vie era respinsa, pedeapsa zeului era inevitabila. Este cazul lui Penteu (vezi), pe care Dionysos îl face sa înnebuneasca pentru ca s-a opus cul­tului sau si cultivarii viei; este si cazul regelui trac Licurg (vezi), care în frenezia cu care smulge si distruge vita-de-vie din tinutul sau îsi ucide cu securea si fiul, luîndu-1 drept un butuc de vie. Pe cei care

VÎNĂTOARK

îl primeau cu bunavointa Dionysos îi ras­platea cu generozitate, învatîndu-i sa cultive vita-de-vie si sa exploateze cît mai bine roadele sale. Primul murjtor pe care Dionysos 1-a învatat sa faca vin a fost Ica-rios; pretiosul dar i-a fost însa fatal, pen­tru ca, nestiind ca vinul trebuie amestecat cu apa pentru a evita efectele nedorite, el 1-a oferit supusilor sai, care, îmbatîndu-se si crezînd ca Icarios a vrut sa-i otraveasca, l-au ucis (vezi Icarios). Un alt personaj caruia Dionysos îi daruieste vita-de-vie este Oeneu, regele din Calidon, care a fost atît de ospitalier cu zeul, încît i-a îngaduit chiar sa petreaca o noapte cu sotia sa. Ca ras­plata, Dionysos i-a daruit vita-de-vie, înva-tîndu-1 sa o cultive. Potrivit altor versiuni ale mitului, arta producerii vinului a fost elaborata de un pastor al lui Oeneu, Orista sau Stafilos, care, culegînd fructele necu­noscute catre care observase ca turmele se îndreptau adesea cu evidenta satisfactie, le-a stors, diluîndu-le cu apa din rîul Aheloos. Din ciclul vitei-de-vie, ce reflecta alegoric ciclul aventurilor lui Dionysos, se inspirau numeroase uzante religioase grecesti, în special o serie de sarbatori ce marcau ritmul muncilor agricole legate de vita-de-vie si de vin; în timpul sarbatorilor Oschoforia erau transportate la Faleron coarde de vita-de-vie încarcate de cior­chini ; în timpul Dionisiilor rurale, iarna, se gusta si se amesteca vinul; numele sar­batorilor Leneea, în cadrul carora se evoca nasterea lui Dionysos din coapsa lui Zeus, provenea de la cel al vasului în care se zdrobeau strugurii si se pastra vinul; în timpul sarbatorilor Antesteria, vasele mari în care se pastra vinul erau deschise pentru ca sufletele celor morti sa-1 poata gusta; tot atunci se gusta vinul nou; în timpul Marilor Dionisii, care aveau loc în martie, cînd via nu înfrunzise înca, exista obiceiul de a uda via cu sîngele unui tap sacrificat la cîmpie (pentru alte detalii legate de dife­ritele sarbatori vezi Calendar si rubricile dedicate fiecareia dintre ele).

Vînatoare. în miturile clasice, vînatoarea e o tema recurenta, care se prezinta sub diferite forme. în multe cazuri ea constituie o activitate indispensabila pentru supravie­tuire, începînd cu epocile primitive, cînd oamenii, "încrezatori în picioare si mîini cu puteri uimitoare,/ [...] urmareau prin

paduri feluritele neamuri de fiare,/ Pietre în ele-aruncînd ori lovind cu greoaiele ghioage,/ Biruitori mai ades, s-ascundeau alteori ca sa scape" (Lucretiu, Poemul na­turii, 5.966). De asemenea, protagonistii poemelor epice participa adesea la partide de vînatoare pentru a-si procura hrana, iar unele populatii, mai ales în Arcadia, Tracia si Tesalia, îsi afla în vînatoare una din principalele activitati. Multe mituri pastreaza amintirea unei epoci îndepartate, cînd progresele din arta vînatorii marcau o îmbunatatire considerabila a conditiilor de viata. Astfel, nu ne mira ca multe dintre siretlicurile si uneltele întrebuintate de vînatori sînt atribuite inventivitatii si mestesugului unor personaje mitice sau chiar divine. De exemplu, lui Aristeu, fiul nimfei Cirene si al lui Apollo, care fusese conceput atunci cînd zeul s-a îndragostit de nimfa vazînd-o la vînatoare, îi era atri­buita inventarea unor obiecte si a unor tehnici legate de arta vînatorii, mai ales aceea a plaselor si a capcanelor pentru prinderea animalelor. Deosebit de iscusit la vînatoare era si centaurul Chiron; el 1-a învatat secretele acestei arte pe Acteon, cel sfîsiat de propriii sai cîini în timpul unei partide de vînatoare (vezi Acteon). Zeita cretana Britomartis era o alta figura divina careia i se atribuia, pe lînga prac­ticarea asidua a vînatorii, inventarea unor tehnici menite a o face mai profitabila; se spunea ca ea nascocise folosirea plaselor si ca, din greseala, ramasese prinsa într-o astfel de plasa. A fost salvata de Artemis, zeita vînatorilor, devenind ocrotitoarea acestora, adesea sub numele Dictinna.

Mai frecvent însa, mitologia exploateaza tema vînatorii ca instrument narativ, punînd pe seama personajelor legendare, a zeilor si eroilor aventuri vînatoresti cu consecinte de multe ori surprinzatoare. Nu rareori vînatorile pot aduce nenorociri. Potrivit traditiei, micul Ascaniu a stîrnit mînia indigenilor atunci cînd, debarcînd pe coastele Italiei împreuna cu tatal sau Enea si cu troienii scapati din incendiul Ilionului, a ucis o caprioara sacra. Impru­denta sa a provocat reactia imediata a populatiilor locale, care au pornit înarmate împotriva intrusilor. Un rege legendar al Trezenei, Saron, si-a pierdut viata în timp ce vîna o caprioara care, pentru a scapa de

VÎNĂTOARE

el, s-a aruncat în mare ; Saron s-a aruncat si el, însa foarte curînd fortele l-au para­sit si a murit înecat; de atunci, golful în care se petrecuse tragedia s-a numit golful Saronic.

De tema narativa a vînatorii se leaga numeroase alte episoade mitologice, avîn-du-i adesea ca protagonisti pe cei mai însem­nati eroi sau chiar pe zei. La o vînatoare de mistreti Ulise a capatat, pe cînd era tînar, o rana la genunchi a carei urma nu s-a mai sters; i-a ramas o cicatrice dupa care, la întoarcerea în Itaca dupa razboiul troian si dupa peregrinarile pe mare, cre­dincioasa roaba Euricleea îl va recunoaste. De un episod de vînatoare se leaga si pleca­rea corabiilor grecesti în expeditia troiana: în timpul unei partide de vînatoare, Aga-memnon a ucis o caprioara consacrata Arte-misei, fapt ce a provocat mînia zeitei, care a oprit vîntul, tinînd corabiile aheilor blo­cate în portul Aulis. Alte vînatori faimoase sînt aceea a lui Te zeu împotriva taurului de la Maraton (potrivit unei versiuni a legendei, ar fi vorba de acelasi taur al lui Poseidon pe care Minos nu i-1 jertfise, cum ar fi trebuit, stapînului apelor, stîrnindu-i astfel mînia; indiferent de originea sa, era înfatisat ca o fiara care devasta regiunea, provocînd groaza chiar si în rîndul celor mai iscusiti vînatori); aceea a lui Heracle împotriva leului din Nemeea, o alta fiara înfricosatoare, pe care eroul a izbutit sa o doboare, purtîndu-i mai apoi pielea pe umar ca o emblema; aceea împotriva mistretu­lui din Erimant, pe care acelasi Heracle a reusit sa-1 doboare dupa o urmarire istovi­toare ; aceea împotriva caprioarei din Ceri-nia, pe care Heracle trebuie sa o prinda vie si pe care izbuteste sa puna mîna dupa un an întreg de pînda si urmarire, dupa ce a ranit-o cu o sageata; aceea împotriva taurului cretan, probabil acelasi animal care, dupa ce Heracle 1-a capturat si mai apoi 1-a eliberat, va devasta cîmpia de la Maraton si va fi prins de Tezeu. Din toate vînatorile amintite de mitologia clasica, cea mai faimoasa si mai importanta ramîne însa, neîndoielnic, aceea din Calidon, avînd ca protagonisti un mistret în rolul de vic­tima si pe Meleagru ca vînator principal, în jurul caruia se grupeaza numeroase per­sonaje mitologice, toate implicate în egala masxira în ciocnirea cu fiara. Pe lînga cîteva

episoade majore din mitologia greaca (disputa pentru mîna Elenei, razboiul tro­ian, întoarcerea eroilor, expeditia argonau­tilor în cautarea lînii de aur), vînatoarea mistretului calidonian constituie, fara doar si poate, un punct central pentru nenumarate traditii, personaje si legende, care le permite poetilor si mitografilor sa stabileasca legaturi între protagonistii mitologiei, sa înnoade firele unor genea­logii diverse, sa dea coerenta si unitate combinînd mozaicurile unor povestiri dife­rite. Mituri care elaboreaza tema vîna­torii, poate mai putin cunoscute, însa nu mai putin importante, exista în numar mare în lumea clasica, avînd protagonisti care se numesc Calisto si Orion, Teutras si Atalanta, Arctos si Bootes. Vînatoarea e o activitate careia i se dedica de preferinta amazoanele, centaurii si eroinele din corte­giul Artemisei. Ocrotirii Artemisei/Dianei, sau a stapînei fiarelor, Potnia theron, sau a deja citatei Britomartis/Dictinna îi este încredintata vînatoarea ca activitate în an­samblul ei. Cîteva dintre regiunile Greciei (amintite mai sus, precum Arcadia, Tra-cia, Tesalia si, în general, toate regiunile muntoase si împadurite) devin teatrul unor aventuri vînatoresti.

Pe lînga însemnatatea ei ca tema cen­trala în desfasurarea multor povestiri mitologice, vînatoarea este deosebit de im­portanta (în Grecia, dar mai ales la Roma) prin valorile simbolice care îi sînt atri­buite. O data depasita faza civilizatiei de vînatori, în care a merge la vînatoare în­seamna a procura comunitatii mijloacele indispensabile de subzistenta, vînatoarea devine o activitate în care se împletesc semnificatii de ordin religios si simbolic. Acest proces îsi are obîrsia în Orient, fiind evident îndeosebi în momentul de maxima înflorire a culturii asiriene. Uluitoarele reliefuri din palatul lui Asurbanipal de la Ninive, reprezentînd scene de vînatoare avîndu-i ca protagonisti pe suveran si curtea sa, constituie marturia figurativa cea mai explicita a valorii simbolice a activitatii vînatoresti. Marile vînatori, mai cu seama cele de lei, reprezentau distractia prefe­rata a suveranului, servind de asemenea la exaltarea virtutilor sale supranaturale, evidentiindu-i superioritatea fizica, curajul si calitatile de razboinic si strateg. Nu este

VÎNĂTOAREA CALIDONIANĂ

lipsit de semnificatie faptul ca, în secolele urmatoare si în medii culturale foarte dife­rite, vînatoarea pastreaza o functie sim­bolica analoaga, ramînînd asociata figurii suveranului: de la Alexandru cel Mare la perioada Antichitatii tîrzii, printul care doboara fiarele devine un personaj aproape divin, învaluit într-o aura mitica si reli­gioasa (jertfa adusa zeilor constituie un moment important al partidei de vîna-toare), iar recursul la stravechi traditii orientale pentru exaltarea figurii sale si pentru transpunerea rolului sau dincolo de sfera omeneasca nu este, cu siguranta, întîmplator. Unele monumente figurative ale artei romane de o importanta extra­ordinara, precum reliefurile din medalioa­nele lui Hadrian refolosite pe Arcul lui Constantin de la Roma sau mozaicurile Marii si ale Micii Vînatori din vila din Piazza Armerina, în Sicilia, marcheaza apogeul unui itinerar iconografic ce îsi are punctul de plecare în stravechi traditii orientale, pentru care "paradisurile de vînatoare" asiriene constituie cele mai semnificative exemple. La Roma, în Anti­chitatea tîrzie, vînatoarea va capata o va­loare simbolica sugestiva în cadrul funerar, devenind un subiect ales de multe ori de sculptori pentru împodobirea sarcofagelor.

Potrivit anumitor interpretari, nemai-constituind un simplu mijloc de supra­vietuire, ci o noua referire simbolica la exaltarea suveranului sau la lumea de dincolo, tema vînatorii pare sa ascunda înca, în povestirile mitologice si în docu­mentele artei romane, un soi de regret al omului, devenit pastor si agricultor, fata de trecutul sau de culegator si vînator, semnul idealizarii nostalgice a unei naturi neatinse, unde domnesc zeii pe care, din cînd în cînd, vînatorii îi întîlnesc cutre-ierînd padurile si oprindu-se la izvoare. Pe cararile strabatute de fiare au loc une­ori întîlnirile cu divinul. Astfel, vînatoarea poate constitui si simbolul cautarii acestei întîlniri, în care, totusi, muritorii se pot pierde cu usurinta, cazînd victime zeilor.

Pentru alte amanunte referitoare la epi­soadele unor vînatori mitice mentionate, vezi rubricile dedicate protagonistilor citati pe parcurs. ► Iconografie. Scenele de vînatoare, prezente

în Grecia în arta epocii miceniene (de

exemplu, prinderea taurului reprodusa pe ceasca de aur de la Vafios), dispar în arta perioadei geometrice, însa reapar în peri­oada numita orientalizanta, cînd scenele generice de vînatoare si imaginile unor vîna­tori sînt înfatisate frecvent, mai ales în decoratiunile vaselor corintiene. Treptat, asistam la trecerea de la reprezentarile de scene generice la episoadele mitologice bine definite si recognoscibile. Vînatoarea mis­tretului calidonian este scena preferata de artisti, începînd cu ornamentele Tronului de la Amicle si pîna la decoratiunile sarco­fagelor romane, trecînd prin picturile lui Polignot din Tasos si sculpturile cu care Scopas a împodobit templul Atenei Alea de la Tegeea. O alta tema preferata de arta antica este vînatoarea de lei, prezenta în documentele cele mai variate, cuprinzînd un mozaic de la Pela cu vînatoarea lui Ale­xandru cel Mare si, tot cu el ca protagonist, un grup în bronz atribuit lui Lisip si lui Leohares, care s-a pierdut. în arta etrusca, tema vînatorii e prezenta mai ales pe Mor-mîntul campan de la Veies si pe Mormîntul Vînatorii si al Pescuitului de la Tarquinia. Vînatoarea de caprioara si de pantera erau reprezentate pe asa-numitul sarcofag al lui Alexandru de la Sidon, pastrat la Istanbul. în epoca imperiala romana, tema vînatorii apare frecvent în marile cicluri de mozai­curi (începînd cu Piazza Armerina, dar cuprinzînd si Antiohia, precum si diverse mozaicuri africane) si, cu intentii de cele­brare simbolica, în reliefuri ale artei ofi­ciale, cum sînt deja citatele medalioane ale lui Hadrian de pe Arcul lui Constantin.

Vînatoarea calidoniana, vezi Meleagru.

Vînturi (gr. "Avejioi, -uiv; lat. Venti, -orum). Desi sînt concepute ca fenomene naturale, vînturile apar personificate înca din poe­mele homerice. Stapînul lor este Eol, care traieste în insula Eolia (vezi Eol), însa si ceilalti zei - în special Zeus - îsi exercita autoritatea asupra lor. Homer aminteste numele cîtorva vînturi: Boreas, vîntul de miazanoapte; Euros, vîntul de rasarit; Notos, vîntul de miazazi; Zefir, vîntul de apus. Hesiod distinge vînturile benefice de cele distrugatoare. Primele sînt copiii lui Astreos si ai lui Eos, Aurora; acestia sînt Notos, Boreas, Argeste si Zefir; vînturile distrugatoare sînt fiii lui Tifeu, iar cel mai important dintre ele este Tifon (vezi). si scriitorii mai tîrzii (de pilda, Aristotel) au

VÎRSTELE LUMII

reluat denumirile traditionale, dar într-o clasificare mai precisa si mai bine arti­culata, în care se mentionau numeroase alte vînturi provenind din puncte cardi­nale intermediare. în latina, vîntul de miazanoapte se numea Aquilus, iar cel de apus - Favonius.

Dintre diversele vînturi, o personalitate mai clar definita are Boreas, care s-a bucurat de o faima aparte dupa ce a dis­trus flota persana si a devenit obiectul unui cult specific. O splendida descriere a lui Boreas gasim la Hesiod (Munci si zile, 505 si urm.): "...pe vasta mare/ Se-abate, rascolind-o,-n vreme ce lung mugesc si ses, si codru./ Stejarii cu coroana-nalta si brazii falnici, cu duiumul,/ Rastoarna-n roditoa-rea glie pe cînd în vagauni de munte/ Da buzna, si atunci întreaga padure-ntinsa hauleste./ De groaza freamata jivine cu coada strînsa-ntre picioare...".

Rasplndirea cultului. Venerate înca din epo­cile stravechi, vînturile sînt mentionate în textele scrise în liniarul B, unde se spune ca la Creta exista o preoteasa responsabila de cultul lor. In epoca urmatoare, vînturi-lor favorabile li se ofereau miei albi, iar celor distrugatoare si potrivnice - miei negri. Din secolul al III-lea î.Hr., la Roma exista un templu închinat asa-numitelor Tempes-tates, aflat în apropiere de Poarta Capena.

Iconografie. Reprezentarile vînturilor pot varia destul de mult în arta antica. Ima­ginea predominanta este cea a unor fiinte înaripate, ale caror aripi sînt dispuse pe cap si pe umeri. Initial erau înfatisate pro­babil sub forma de cai; caii lui Ahile, de pilda, sînt fiii lui Zefir si ai unei harpii. La Atena le era închinat un monument numit Turnul Vînturilor. In epoca imperiala romana au fost reprezentate adesea pe sarcofage.

Vîrstele lumii. Mitul succedarii pe pamînt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerari progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuala a fierului, este expus pentru prima oara de Hesiod în Munci si zile. Aici (109 si urm.) se aminteste ca prima rasa creata de zei a fost cea de aur, plasata cronologic în peri­oada cînd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur traiau asemenea zeilor, fara griji, fara sa trudeasca si fara sa cunoasca saracia ; nu îmbatrîneau si îsi petreceau viata în sarbatori, înconjurati

de toate lucrurile frumoase, pe care pamîntul le oferea fara ca ei sa trebuiasca sa-1 lucreze. Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transfor­mati în demoni buni prin vointa lui Zeus, se ascundeau sub pamînt, veghind asupra muritorilor si împartind bogatii.

Mai tîrziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creati oamenii din rasa de argint, inferioara celei dinainte si dife­rita de ea. Oamenii de argint îmbatrîneau, desi timp de o suta de ani ramîneau copii si abia apoi traversau o scurta perioada de maturitate. Deveniti adulti, se faceau vinovati de trufie si de necredinta fata de zei, astfel încît si ei au fost îngropati de Zeus în adîncurile pamîntului, unde con­tinua sa fie venerati ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar daca sînt de rang inferior.

Urmatorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s-a nascut din frasini. Definiti de Hesiod drept "naprasnici" si "cumpliti", oa­menii din aceasta semintie erau curajosi, foarte puternici, cu trupuri viguroase si "brate nebiruite". Ei aveau arme de bronz si au pierit ucigîndu-se unii pe altii, din cauza dorintei lor de razboi; "Plecara-n mu­cedele case, la înspaimîntatorul Hades,/ [...] caci sumbra moarte [...]/ I-a dus si parasira a soarelui lumina vie".

Perioada urmatoare epocii de bronz este mai dreapta si mai buna; acum traiesc eroii, numiti si semizei; destinul lor este sa fie distrusi în marile batalii despre care povestesc miturile, începînd cu razboiul Troiei si terminînd cu cel al Tebei; "Pierira în razboiul crîncen si-n batalia-nversu-nata/ O buna parte-n fata Tebei [...]; alta parte/ La Troia poposit-a [...]/ si-acolo moartea cu obstescul sfîrsit, pe rînd, i-a-nvaluit./ Lor însa, osebit de oameni, le-a dat si viata si lacas/ Cronidul tata Zeus, ducîndu-i la capatul pamîntului": acestia sînt locuitorii îndepartatelor Insule ale Fericitilor.

A cincea epoca a istoriei omului este cea în care traieste poetul; oamenii din epoca fierului "nu vor conteni/ Sa-ndure trude si necazuri nu numai ziua ci si noaptea,/ Sleiti de griji apasatoare pe care zeii le trimit". Desi alaturi de aceste nenorociri vor fi si lucruri bune, cel ce traieste în aceasta perioada îsi doreste sa fi murit

VÎRSTELE LUMII

mai devreme sau sa se fi nascut mai tîrziu. E adevarat ca în viitor, dupa ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, "de oa­meni care din nascare vor fi cu tîmple-nca-runtite", "Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nvestmîntate,/ La zeii vesnici se vor duce si parasi-vor omenirea/ Sme­renia si Osîndirea", iar "raul n-o sa aiba leac"; în ciuda acestei perspective extreme, a unei vîrste complet opuse celei dintîi (dominata de violenta si nedreptate, pe cînd în epoca de aur domneau fericirea si dreptatea), conceptia ciclica asupra lumii si timpului lasa loc sperantei ca, o data terminat parcursul de la epoca aurului la cea a raului, este posibil ca el sa fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originara.

în mitul lui Hesiod despre vîrstele lumii si omului, accentul cade nu doar pe ideea decaderii progresive, care, de altfel, nu este constanta (epoca eroilor, de pilda, mar­cheaza o oprire în procesul de declin, fiind mai buna decît precedenta si creînd o asi­metrie în schema generala a metalelor; în legatura cu acest aspect vezi Erou) ; o aten­tie deosebita se acorda opozitiei dintre dreptate si hybris, trufia sau depasirea limitelor omenesti; în plus, succesiunea vîrstelor omenirii ofera o schema de refe­rinta pentru desfasurarea istoriei omului si o organizeaza, luînd în calcul întîmpla-rile paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) si propunînd o ierarhie corespunzatoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei rai si la cei comuni, morti obscuri din împaratia lui Hades).

Vîrstele lumii sînt reduse la trei în dia­logul Critias (109b si urm.) al lui Platon, unde se succeda zeii, eroii si oamenii. Primii, zeii, si-au împartit între ei, în mod egal si fara_v disensiuni, dominatia asupra lumii; Atena si Hefaistos, carora le-a reve­nit Atica, au facut sa se nasca acolo eroii minunati, în prezent pastrîndu-se doar amintirea faptelor si numelor acestora (printre ei se numara Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfîrsit, oamenii, împinsi de nevoia de a-si procura mijloacele de subzistenta, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor si s-au limitat sa celebreze amintirea numelor acestora si cîteva tra­ditii obscure.

în poezia latina, mitul vîrstelor apare în Metamorfozele lui Ovidiu (1.89 si urm.), unde sînt reluate cele patru epoci: a auru­lui, a argintului, a bronzului si a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decaderii progresive la care face aluzie calitatea descrescatoare a meta­lelor, dar se reia si corespondenta dintre evenimentele de pe pamînt si cele din cer, unde împaratia zeilor este zdruncinata de certurile si razboiul care îi opune pe giganti olimpienilor (vv. 151 si urm.).

In opozitie cu mitul lui Hesiod, Pitagora si Platon despre epoca de aur, care are nenumarate variante (printre care o reluare în Civilizatia Greciei a filosofului Dicearh), apare reconstituirea istoriei omului la Lucretiu, ce porneste de la o epoca domi­nata de viata aspra si cruda, de violenta si de lupta salbatica pentru supravietuire {Poemul naturii, 5.925 si urm.); potrivit lui Lucretiu si epicureilor, progresul faze­lor istoriei umane marcheaza trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers fata de ceea ce presupune Hesiod. Poetul latin ne ofera un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cînd descrie începuturile vietii agricole (5.1361 si urm.), ce reprezinta deja o faza superioara a progresului uman. Dupa Lucretiu, vîrstele urmatoare din istoria umana sînt dominate de organizarea vietii în comunitate si de stapînirea unor tehnici mereu noi; nu regasim însa o succesiune clara de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.

Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vîrstelor omului din poezia latina îi apartine lui Vergiliu {Egloge, 4), care, bazîndu-se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor si stoicilor, anunta veni­rea unei noi vîrste de aur: "Ultima vîrsta a venit acum, dupa profetia de la Cumae, ciclul marilor secole se naste de la început, acum se întoarce chiar si Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o noua rasa e trimisa din înaltul cerului" (Bucolicele, 4.4 si urm.). în comentariul lui Servius, "Sibila din Cumae a împartit vîrstele dupa metale si a spus cine va fi stapînul fiecarei vîrste. [...] A mai zis si ca la sfîrsitul tutu­ror vîrstelor se vor repeta lucrurile întoc­mai, concept comun filosofilor, care spun ca, o data încheiat un mare an, toate

VOLUPIA SAU VOLUPTAS

stelele se întorc în punctul unde se aflau la început si pornesc din nou, avînd aceeasi miscare. Iar daca miscarea stelelor este aceeasi, neaparat trebuie sa se repete toate întîmplarile care au avut loc, fiindca e lim­pede ca în univers orice lucru depinde de miscarea astrelor". Daca mitologia si reli­gia clasica nu propun decît foarte rar spe­ranta unei recompense pentru cei drepti în lumea de dincolo, ele lasa însa loc uneori, ca în mitul raselor, inserat într-o conceptie ciclica despre timpul uman, per­spectivei unui viitor mai bun.

Vîsc. Aspectul misterios al vîscului, planta parazita ce creste pe alta planta, fara sa aiba radacini, a stimulat fantezia antici­lor, care nu erau totusi foarte familiarizati cu el în lumea clasica. Vîscul era consi­derat o planta sacra în special în spatiul celtic: "Ei cred ca tot ceea ce creste pe goruni este trimis din cer, un semn ca acel copac a fost ales chiar de divinitate. De aceea vîscul de gorun este foarte rar, si cînd oamenii îl gasesc, îl culeg cu mare devotiune" (Pliniu, Naturalis historia, 16.249 si urm.); druizii îl taiau de pe arbori cu un cosor de aur si îl puneau în apa, obtinînd astfel un medicament cu pro­prietati terapeutice miraculoase. In mitul clasic vîscul nu apare foarte des, doar daca nu vrem sa identificam vîscul cu creanga de aur pe care, la sfatul Sibilei, Enea o culege ca sa poata ajunge în lumea mor­tilor : "Pitit pe-un arbore cu umbra deasa/ Sta ramul cel cu frunzele de aur,/ Cu, tot de aur, gingasa-i tulpina./ Se zice ca-nchi-nat fu Proserpinei,/ Iunona din infern. îl ocroteste/ De pretutindeni o padure: umbre/ îl fereca în vai de-ntunecime./ si nu poate picior de om patrunde/ în sub-pamînt, pîna ce omu-acela/ Nu va fi rupt de pe copac mladita/ De aur. Iar frumoasa Proserpina/ A dat porunca: daru-acesta siesi/ Sa-i fie-adus. si daca rupi lastarul,/ Se si iveste, far' zabava, altul/ De aur..." (Vergiliu, Eneida, 6.136 si urm.). De la Jakob Grimm la Frazer, nu au lipsit pro­punerile de identificare a crengii de aur cu vîscul si interpretarile sugestivei teme a ramului ce deschide drumul catre lumea de dincolo. Indiferent daca trebuie identi­ficata sau nu cu vîscul, creanga despre care vorbeste Vergiliu - introducînd cel dintîi aceasta tema în poezie, chiar daca se

inspira probabil din credintele populare -are legaturi evidente cu magia, întrucît garanteaza apararea împotriva demonilor, si cu credintele misterice, legate mai ales de Proserpina (datorita trimiterii la Iunona infernala). Creanga de aur care creste într-un copac - indiferent daca este vorba sau nu de vîsc - prezinta o vaga afinitate cu imaginea poetica a merelor culese de Heracle din gradina Hesperidelor în cea de-a unsprezecea munca a sa (vezi Hera­cle) si cu cea a lînii de aur gasite de Iason în padurea din Colhida (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 4.123 si urm.).

Volcens (lat. Volcens, -entis). Capetenie din armata lui Turnus (vezi), care a luptat împotriva troienilor lui Enea. L-a ucis pe Eurial în timpul actiunii nocturne de recu­noastere pe care acesta a întreprins-o îm­preuna cu tînarul Nisos; a fost ucis la rîndul lui de Nisos, care i-a strapuns gura înainte de a cadea fara suflare peste trupul prietenului sau. I se atribuie un fiu pe nume Camers.

► Prezente în literatura antica. Este unul dintre personajele Eneidei lui Vergiliu (9.367 si urm.; 10.562).

Voltumna (lat. Voltumna, -ae). Divinitate etrusca masculina sau feminina, ocroti­toarea confederatiei cetatilor etrusce. în templul sau se reunea consiliul federal al asa-numitului Dodecapolis (Livius, 4.23.5); respectivul edificiu se afla probabil la Vol-sinia, însa localizarea sa precisa nu este posibila; ni s-au transmis putine informatii despre cultul si functiile acestei divinitati.

Volturnus (lat. Volturnus sau Vultur-nus, -i). Vechi zeu roman, identificat uneori cu zeul rîului Volturnus din Cam­pania. Unele izvoare îl considera tatal nimfei Iuturna (vezi). De cultul sau ras­pundea un flamin; îi era dedicata sarba­toarea numita Volturnalia, care se tinea în fiecare an la 27 august.

Volumnia (lat. Volumnia, -ae). Sotia lui Coriolan (vezi).

Volupia sau Voluptas. Personificarea pla­cerii si a bunastarii, venerata ca divinitate în lumea romana (Cicero, De natura deo-rum, 2.61); avea un templu la Roma, în apropiere de Poarta Romanula de pe Palatin.

VOTUM

Votum. Promisiunea de a aduce o ofranda zeilor si darul votiv reprezinta unul dintre aspectele caracteristice ale relatiei dintre om si divinitate. In caz de pericol sau într-o situatie de teama si nesiguranta în ceea ce priveste viitorul, religia clasica prevede posibilitatea ca omul sa se priveze în mod voluntar de un lucru si sa-1 ofere divinita­tii în schimbul protectiei sale. Juramîntul trebuie rostit cu voce tare, în fata unor mar­tori, iar daca urmarile acestui act se dove­desc favorabile, omul trebuie sa-si respecte promisiunea, care dobîndeste caracteris­ticile unei datorii irevocabile. în religia greaca, ofrandele votive pot fi animale, primele roade sau chiar construirea unor altare sau temple; cele mai frecvente sînt însa podoabele si obiectele faurite de auto­rul juramîntului, numite anathemata. Ast­fel de ofrande votive sînt frecvent întîlnite în sanctuare, adesea sub forma unor mici statuete de lut ars ce reproduc obiecte din viata de zi cu zi, animale, parti ale corpului pentru care se invoca protectia zeilor, în vederea vindecarii unei boli sau a unei rani. Cele mai bogate ofrande votive pro­veneau din batalii si erau constituite din prazi de razboi. în Iliada, Hector îi pro­mite lui Apollo armele adversarului sau, iar Ulise jura ca îi va închina Atenei armele pe care i le va smulge lui Dolon. Toate templele grecesti erau pline de armele ofe­rite zeilor de catre învingatori, în special scuturi. La Delfi, de-a lungul Caii Sacre se ridicau monumente construite ca ofrande votive, de cele mai multe ori în urma raz­boaielor fratricide între cetati. Daruri votive erau si unele monumente faimoase ale Antichitatii, ca Nike din Samotrace sau statuia aceleiasi Nike de la Olimpia, realizata de Paionios. De o cu totul alta factura erau darurile votive oferite în anu­mite momente din viata particulara. Foarte raspîndit era obiceiul de a oferi o suvita de par; Ahile îsi sacrifica o suvita lunga de par pe mormîntul prietenului sau Patroclu, si în multe localitati baietii si fetele îsi taiau parul cînd deveneau majori, oferind suvitele taiate zeilor. Uneori oamenii mer­geau în pelerinaj la Delfi ca sa-si ofere parul lui Apollo. în mod asemanator, si alte momente importante din viata erau marcate de oferirea unor daruri votive: cînd se casatoreau, tinerele ofereau zeilor

jucariile din copilarie; mestesugarii batrîni ofereau divinitatii uneltele lor atunci cînd se retrageau din activitate, iar vesmintele femeilor care mureau la nastere erau ofe­rite sanctuarului Artemisei Brauronia.

si în religia romana li se faceau promi­siuni zeilor, carora li se cereau în schimb anumite favoruri: bunavointa în diverse împrejurari, îndeplinirea unei dorinte etc. La Roma, un astfel de votum putea avea caracter public sau privat. Juramintele publice erau rostite de magistrati si de pontifi si aveau loc atunci cînd statul era amenintat de vreo calamitate. în acest caz, ele comportau ofrande costisitoare, ridica­rea unor temple, organizarea de jocuri etc. Un exemplu de asemenea votum îl consti­tuie templul în cinstea Furtunii construit de Marcellus în semn de recunostinta pentru ca a scapat dintr-o furtuna pe mare (vezi Furtuna). si mai celebru este jura­mîntul lui Romulus din timpul razboiului împotriva sabinilor: cînd acestia erau pe punctul de a-i învinge pe romani, iar roma­nii se retrageau, nereusind sa-si pastreze pozitiile, Romulus i-a promis lui Iupiter ca îi va ridica un templu daca va schimba soarta luptei, aducîndu-i victoria. Zeul i-a ascultat ruga, iar Romulus a construit un templu în cinstea lui Iupiter Stator (Iupi­ter care opreste) între Palatin si Velia, în locul unde se va înalta mai tîrziu Arcul lui Titus. Persoanele particulare formulau votumuri în toate situatiile critice si pro­miteau sacrificii pe masura posibilitatilor lor. îndeplinirea unor dorinte si dobîndi-rea unor favoruri erau adesea comemorate prin tablite pictate sau gravate care ilus­trau sumar elementele definitorii ale res­pectivului votum, ca în cunoscutele ex voto din epoca moderna. si în lumea romana erau frecvent întîlnite statuete care, la fel ca mai sus mentionatele anathemata gre­cesti, reproduceau partile corpului afectate de vreo boala si erau oferite în temple în semn de multumire pentru vindecarea lor.

Pentru alte detalii vezi si Dar votiv.

Vrabie. Frecvent amintita de poeti (vra­bia cea mai faimoasa din poezia clasica este cea a Lesbiei, cîntata de Catul), vra­bia nu ocupa totusi un loc important în mitologie. Este considerata pasarea sacra a Afroditei: Sappho spune ca zeita cala­toreste prin cer cu un car tras de vrabii.

VULCANALIA

Un mit de metamorfoza aminteste trans­formarea în vrabii a doi dintre fiii prezi­catorului Munihos, regele molosilor (vezi Munihos, 2). Apoi, era cunoscuta credinta ca zeii ocroteau vrabiile care îsi faceau cuib în sanctuare ori în temple: potrivit lui Herodot (1.159), atunci cînd un cuman, Aristodicos, le-a alungat dintr-un templu pentru a-1 curata, o voce divina 1-a dojenit cu asprime.

Vraja, vezi Magie. Vrajitoare, vezi Magie.

Vulcan (lat. Vulcanus, -i). Fiul lui Iupiter si al Iunonei si sotul Venerei; era cores­pondentul roman al lui Hefaistos al gre­cilor. Potrivit unei etimologii traditionale, numele sau era legat de termeni ca ful­gere, fulgur, fulmen, toti evocînd focul, al carui zeu era Vulcan. Se pare ca acesta era venerat cu precadere ca zeu al focului dis­trugator, în special al focului vulcanilor. Exista un zeu cretan al naturii si al infer­nului numit Velchanos; Vulcan ar trebui însa identificat mai degraba cu etruscul Sethlans. Apartinînd celui mai vechi strat al religiei romane, el este asociat cu o serie de divinitati antice, ca Stata si Maia, despre care stim foarte putin. Potrivit traditiei, initial cultul sau era legat de cel al Vestei (vezi); se credea ca ambele culte fusesera introduse la Roma de Titus Tatius si ca Romulus i-a închinat lui Vulcan o cvadriga dupa victoria împotriva cetatii Fidene (gest considerat a sta la originea obiceiului de a i se oferi lui Vulcan armele si în special prazile de razboi: cf. Livius, 1.37.5). De asemenea, se spunea ca Romulus si-ar fi ridicat o statuie lînga templul zeului, care era de fapt un altar unde focul ardea continuu, la poalele Capitoliului. Potrivit altor versiuni, Romulus însusi a construit altarul si a plantat alaturi un lotus, care a devenit sacru si despre care se spunea ca mai exista si în vremea luiPliniu cel Batrîn. Faptul ca templul lui Vulcan se afla în apropiere de cel al Vestei subliniaza impor­tanta cultului zeului în statul roman.

Izvoarele din epoca clasica atribuiau figurii lui Vulcan caracteristicile si legen­dele lui Hefaistos (pentru detalii vezi Hefaistos). în unele pasaje (de pilda Macrobiu, Saturnaliile, 1.12.18) se spune ca sotia lui Vulcan era Maia sau Maiesta.

Epitete. Era numit Mulciber si Quietus; ambele atribute se refera la rolul sau de ocrotitor împotriva incendiilor.

Raspîndirea cultului. Cultul lui Vulcan este atestat la Roma din cele mai vechi timpuri; administrarea sa intra în sarcina unui flamin. Templele dedicate zeului erau de obicei construite, la Roma si în alte loca­litati, în afara cetatilor (cu trimitere la foc ca element distrugator: Vitruviu, 1.7.1). în capitala îi era închinata o zona sacra (Livius, 9.46.6 si passim), unde se afla o statuie ridicata în cinstea sa. Un templu propriu-zis, daca se face abstractie de poves­tea celui construit de catre Romulus si de traditiile legendare, i-a fost ridicat înainte de anul 215 î.Hr. în Circus Flaniinius. Cele mai vechi sarbatori dedicate lui Vulcan par sa fie Fornacalia sau Furnalia, în tradu­cere "sarbatorile cuptoarelor", al caror ocrotitor era Vulcan, ca zeu al focului (vezi Cuptor) ; cele mai solemne sarbatori în cin­stea sa ramîn însa Vulcanalia, ce aveau loc la 23 august. Cultul lui era atestat si la Pozzuoli, legat de solfatare si de asocierea zeului cu vulcanii (Strabon, 5.245), si la Ostia, unde Vulcan era una dintre cele mai importante divinitati. La Roma se practica în cinstea sa un sacrificiu aparte, în timpul caruia se aruncau în foc pesti vii, pescuiti din Tibru.

Prezente în literatura antica. Vulcan apare în literatura latina în special în Eneida vergiliana. Informatii interesante despre cultul sau întîlnim la Plutarh (Romulus, 24.5), Macrobiu (Saturnaliile, 1.12.18 si passim), Ovidiu (Fastele, 6.637), Pliniu (Naturalis historia, 16.236 si 36.204). Un rol curios îi este atribuit lui Vulcan într-un mic poem al lui Vespa (secolul al III-lea d.Hr.) despre întrecerea dintre un brutar si un bucatar, unde zeul este arbitru. Pen­tru celelalte izvoare literare clasice vezi Hefaistos.

Prezente în literatura moderna. Episodul care a înflacarat imaginatia poetilor mo­derni ce au evocat figura lui Vulcan este cel al capcanei întinse de zeu Venerei si lui Marte. Din acest episod s-au inspirat, printre altii, F. Bracciolini în Batjocura zei­lor, F. Pallavicino în Plasa lui Vulcan si D.L. Batacchi în poemul cu acelasi titlu.

Iconografie. Reprezentarile lui Vulcan în arta romana nu sînt numeroase. Pentru detalii vezi Hefaistos.

Vulcanalia (lat. Vulcanalia, -iorum). Sar­batori religioase care aveau loc la Roma în

VULCANI

fiecare an, la 23 august. Sarbatorile cuprindeau desfasurarea de ritualuri reli­gioase în cinstea lui Vulcan, dar si a altor divinitati, în special a nimfelor, a Iuturnei si a lui Quirinus. De asemenea, se celebra aniversarea întemeierii locurilor de cult din cetate închinate lui Vulcan. Pe lînga ritualurile publice si jocurile ce aveau loc în cinstea zeului, în cadrul ritualurilor pri­vate se obisnuia sa i se aduca drept ofranda lui Vulcan pesti mici. Acest obicei este amin­tit de Varro.

Vulcani. Potrivit mitologiei, în interiorul vulcanilor se afla atelierul lui Hefaistos, zeul focului, care îsi desfasura activitatea de faurar al zeilor cu ajutorul ciclopilor. Printre divinitatile legate de vulcani se numara nimfa Etna din Sicilia, eponima vulcanului cu acelasi nume si mama Palicilor. Vergiliu ne-a lasat o descriere sugestiva a unei eruptii nocturne a Etnei: "Dar preajma i-o razguduie vulcanul,/ Cu prapadenia-i grozava, Etna./ Arunca la rastimpuri pîna-n slava/ Nori negri de funingine-n vîrtejuri/ De smoala cu ce-nusa-nvîltorata/ si urca-n ceruri palalai de flacari/ Ce-acoper stelele. Cîteodata,/ Smulgînd din sine maruntai de munte,/ Pietroaie scuipa-n sus. Cu muget mare/ Inghesuie-n vazduh topite janturi/ si clocotind din hauri se revarsa" (Eneida, 3.571 si urm.). Sub vulcanul Etna zace, potrivit unei versiuni a mitului transmise de Vergiliu, trupul gigantului Encelad, care a încercat sa se urce în cer si a fost lovit de fulgerul lui Zeus; la poalele aceluiasi vul­can poetul îi asaza si pe ciclopi, pe care Calimah (Imn catre Artemis, 46-50) îi pla­seaza în alt loc, într-o insula vulcanica din Arhipelagul Eolian. Un vulcan s-a format cînd Tifeu sau Tifon a fost lovit de fulgerul lui Zeus. Desi este sugestiva ipoteza iden­tificarii insulei Thera, scufundata în mare în urma unei eruptii vulcanice, cu mitica Atlantida descrisa de Platon, scufundata la rîndul ei în adîncul marii, în textele filosofului grec nu exista nici o referire la fenomene vulcanice, iar în Grecia, din cît se pare, nu s-a pastrat nici o amintire a acelei eruptii antice, cel putin în izvoarele ajunse direct sau indirect pîna la noi. Spectaculozitatea si aspectul înfricosator al fenomenelor vulcanice, cu care grecii si romanii erau obisnuiti, fiind bine cunos-

cute Vezuviul, Etna, vulcanul din insulele eoliene, Stromboli si regiunea Pozzuoli (numita semnificativ în vechime Agora lui Hefaistos), au favorizat asocierea vulca­nilor cu cele mai grandioase manifestari ale puterii zeilor. Cu toate acestea, au exis­tat si numeroase încercari de a da feno­menelor vulcanice o explicatie stiintifica, diferita de legenda; daca interesul unui cercetator ca Pliniu cel Batrîn (interes care 1-a costat viata în timpul unei eruptii a Vezuviului) îl determina sa nu se inte­reseze de aspectele mitologice ale acestui subiect, si într-un mic poem didactic latin intitulat Aetna, cu autor necunoscut, însa pe care unele manuscrise antice i-1 atri­buiau lui Vergiliu, eruptiile vulcanice sînt explicate respingînd orice interpretare mitologica; un considerabil efort de expli­catie stiintifica, îmbracat într-o splendida forma poetica, întreprinde si Lucretiu, care încearca sa gaseasca motivul pentru care "cîteodata zbucneste/ Mare vîrtej de vapai din gîtlejul vulcanului Etna", încît "furtuna de flacari/ Dezlantuita s-a-ntins stapînind a Siciliei tara,/ si îsi atrage pri­virile învecinatelor neamuri/ Care, vazînd ale cerului bolti numai fum, numai flacari/ Pieptul si-1 simt cum se umple de multe nelinisti si teama,/ Vrînd sa-nteleaga ce lucruri mai noi pregatit-a natura" (Poemul naturii, 6.639 si urm.; Lucretiu se refera probabil la eruptia Etnei care în 122 î.Hr. a distrus orasul Catania).

Vulpe. Animal care înca din epoca clasica simbolizeaza istetimea si, adesea, rauta­tea, vulpea apare foarte frecvent în poves­tirile antice, unde doar lupul o întrece în ceea ce priveste periculozitatea pentru oa­meni ; desi este protagonista unora dintre cele mai celebre fabule din toate timpurile (ca aceea despre vulpe si struguri poves­tita de Fedru, 4.3), apare rareori în mitolo­gia propriu-zisa, unde joaca un rol numai în mitul lui Amfitrion, sotul Alcmenei. Acesta vîneaza o vulpe care devasta regiu­nea tebana: "...o fiara de care multi oameni de la cîmpie se temeau, pentru viata lor si a turmelor. [...] Cu salturi repezi ea trecea într-o clipita peste plase, si sarea peste funiile pe care le întinseseram. Sînt asmu­titi cîinii, care pornesc pe urmele ei, dar ea fuge si scapa, atît de iute ca pare o pasare" (Ovidiu, Metamorfoze, 7.764 si urm.). Ca

VULTUR

sa o poata captura, Amfitrion a recurs în cele din urma la cîinele lui Procris, un animal foarte rapid si agil. Zeus nu a înga­duit însa ca vulpea sa fie prinsa, prefacînd amîndoua animalele în stane de piatra.

Vultur. Grecii credeau ca aceasta pasare îi era consacrata lui Apollo, întrucît din zborul sau se puteau extrage preziceri. A jucat un rol important în legenda înteme­ierii Romei: observînd zborul unor vulturi, Romulus si Remus au stabilit locul unde avea sa se ridice noua cetate; aceasta a fost cladita pe locul în care Romulus a vazut zburînd doisprezece vulturi, adica pe Palatin, pentru ca Remus, de pe Aventin, nu vazuse decît sase (Plutarh, Romulus, 9.5). Deoarece vulturii se hranesc cu stîr-vuri, se credea ca ei cunosc tainele lumii mortilor; prezicatorul Melampus a ascul­tat odata vorbirea lor pentru a-si salva fiul Ificlos de impotenta (vezi Ificlos). In gene­ral însa, se credea ca vulturul prevesteste lucruri sinistre si ca este o pasare impura, caci "cum ar putea fi pura o pasare care manînca o alta pasare?" (Eschil, Ruga­toarele, 226). în vultur a fost transformat Agrios, unul din fiii Polifoniei, o eroina

din Tracia care, pentru ca a aratat dispret fata de darurile Afroditei, a fost pedepsita de zeita sa nutreasca o pasiune monstru­oasa fata de ursii din munti (Antoninus Liberales, Transformationes, 21). Se spu­nea ca Harpiile (vezi) aveau trup de vultur. Potrivit unei variante a mitului, un vultur îi devora ficatul lui Prometeu (vezi); el a fost ucis de Heracle. în afara de Apollo, în mitologia clasica vulturul mai era asociat cu Atena, Ares si Cronos.

în izvoarele antice, cunostintele despre vultur sînt adesea învaluite într-o aura de mister si uimire, ce pot fi surprinse în pa­sajele dedicate acestei pasari de Pliniu si Aelianus. De exemplu, se spune ca vulturii nu-si depun ouale, ci nasc pui acoperiti în întregime de pene si ca mor daca sînt siliti sa miroasa parfumuri dulcege sau sa atinga smirna sau rodiul. Se credea ca pentru a scoate serpii din ascunzatori trebuiau arse pene de vultur si ca din multe parti ale corpului lor se puteau extrage medica­mente : gheara ajuta la descoperirea otra­vurilor din mîncare si din bauturi, iar inima si ficatul erau ingrediente fundamentale în prepararea multor leacuri.