DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera V

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera V

Vaca. īn īntregul bazin mediteranean, vaca este un atribut al zeitelor lunii, reprezentate cu coarne, si simbolizeaza fertilitatea si hrana oferita de Pamīntul--Mama, bucurīndu-se, din acest motiv, de o veneratie deosebita, ca si taurul si boul (vezi rubricile respective). Mitologia aso­ciaza vaca unui mare numar de personaje si povestiri, īn special Herei, care, luīnd īnfatisarea unei juninci, a reusit sa scape de monstruosul Tifon. Transformata īn vaca, Europa s-a unit cu Zeus, care pentru a o seduce si a o rapi a l\iat īnfatisarea unui taur (vezi Europa) ; tot īn juninca este transformata Io de catre Hera, geloasa si mīnioasa ca tīnara īl cucerise pe Zeus. Mitul povesteste ca regele zeilor s-a unit atunci cu Io preschimbīndu-se īn taur, ca Hera 1-a pus pe Argos, īnspaimīntatorul paznic cu o suta de ochi, sa o supravegheze pe tīnara si ca dupa ce monstrul a fost ucis de Hermes la porunca lui Zeus, regina zei­lor a chinuit-o cu īntepaturile insuporta­bile ale unui taun (vezi Io). Vaca apare si īn mitul īntemeierii Tebei; oracolul din Delfi i-a poruncit lui Cadmos sa īntemeieze o cetate īn locul unde o vaca se va aseza sa se odihneasca, iar eroul a vazut o vaca ce avea pe solduri un semn caracteristic, doua pete asemanatoare lunii. A urmarit vaca pīna cīnd aceasta s-a īntins pe pamīnt, obosita, asa cum prezisese oracolul, si īn acel loc a īntemeiat Teba (vezi Cadmos). Un mit analog exista īn legatura cu Ilionul, cetatea Troiei, pe care eroul Ilos a īntemeiat-o acolo unde o vaca baltata s-a asezat sa se odihneasca. De o vaca se leaga si destinul lui Glaucos, fiul lui Minos care, copil fiind, pe cīnd urmarea un soarece, a cazut īntr-un butoi cu miere si a murit. Oracolul a spus ca Glaucos va fi gasit si

readus la viata de cel care avea sa-i descrie cel mai bine regelui Minos pielea uneia dintre vacile sale, care avea trei culori. Alesul a fost prezicatorul Poliidos, care i-a descris culorile comparīndu-le cu cele ale murei, care de cīnd este cruda si pīna se coace capata diferite nuante, de la alb la rosu si apoi la negru (Apollodor, Biblio­teca, 3.3.1-2). O vaca de lemn construieste si miticul sculptor Dedal pentru regina cretana Pasifae, dornica sa atraga taurul alb cu care va zamisli īn cele din urma monstruosul Minotaur.

Vacuna (lat. Vacuna, -ae). Numele unei zeite sabine mentionate si īn izvoarele latine, īnsa a carei semnificatie exacta s-a pierdut. īi erau īnchinate crīnguri sacre īn apropiere de Rieti si de lacul Velinus (Pli-niu, Naturalis historia, 3.109). Era identifi­cata de obicei cu Bellona, Diana si Minerva si asociata mai ales muncilor cīmpului; se credea ca trimite umezeala care ajuta griul sa īncolteasca primavara; pentru ca era venerata īn special dupa īncheierea muncilor agricole, s-a raspīndit etimologia populara ce lega originea numelui sau de verbul vacare, "a fi liber".

Vacunalia. Sarbatori religioase romane care aveau loc anual, īn decembrie, īn cinstea zeitei Vacuna (vezi).

Vagitanus (lat. Vagitanus, -i). Veche divi­nitate romana care ocrotea primele scīn-cete ale nou-nascutilor.

Valentia (lat. Valentia, -ae). Zeita romana a sanatatii. Rolul si prerogativele sale corespundeau celor ale zeitei Higeea (vezi) a grecilor.

Valeria (lat. Valeria, -ae). Eroina romana, al carei nume complet era Valeria Luperca.

VASILISC

Cīnd o molima cumplita s-a abatut asupra cetatii Valeriei, oracolul, consultat, a ras­puns ca trebuia ca īn fiecare an o tīnara fecioara sa-i fie sacrificata Iunonei: numai astfel cumplita molima avea sa dispara, īntr-un an, cea aleasa sa fie jertfita a fost Valeria Luperca. īn clipa cīnd fata, ajunsa līnga altar, a vrut sa se sinucida cu o sabie, un vultur s-a napustit asupra ei, i-a luat sabia si a lasat-o sa cada asupra unei vaci ce pastea īn apropiere. Valeria a interpre­tat mesajul divin pe care i-1 transmisese pasarea si a sacrificat vaca. A luat apoi ciocanul ritual de pe altar, līnga care vul­turul lasase sa cada o ramura, si i-a atins cu el pe cei loviti de molima, vindecīndu-i pe loc.

Prezente īn literatura antica. Mitul este evocat īntr-o povestire a lui Plutarh (Parall. min., 35).

Vanth. Zeita etrusca a lumii de dincolo, venerata adesea īmpreuna cu Charun, corespondentul etrusc al grecului Charon. Spre deosebire de acesta īnsa, ea nu are un aspect monstruos si diform, ci apare de obicei ca o figura feminina īnaripata. Unele caracteristici ale sale o apropie de Kerele si Eumenidele (vezi) grecilor.

Atribute. Uneori, un sarpe sau doi i se īnco­lacesc partial īn jurul bratelor; adesea apar torta, sulul scris, spada, cheile Hadesului si uneori ciocanul.

Iconografie. Uneori, figura zeitei Vanth nu poate fi distinsa cu usurinta de cea a altor demoni īnaripati ce au legatura cu lumea de dincolo si care apar frecvent īn mito­logia etrusca, fiind reprezentati pe urne si īn picturile din morminte. Identificarea pre­cisa, cīnd imaginea este īnsotita de inscrip­tia cu numele zeitei, este posibila īn cazul unor picturi din Mormīntul Francois de la Vulci si al ceramicii etrusce, al unor oglinzi si urne funerare.

Vas. Vasele, obiecte esentiale īn viata coti­diana a Antichitatii, apar adesea īn povesti­rile mitologice, nu doar ca accesorii, ci avīnd de multe ori un rol īnsemnat. Potrivit tra­ditiei transmise de Licofron (Alexandra, 72-80), eroul Dardanos, fiul lui Zeus si al Pleiadei Electra, s-a salvat de la potopul universal ascunzīndu-se īntr-un vas mare. īn infern, vasele apar īn pedeapsa Danai­delor, condamnate sa umple la nesfīrsit

cu apa un butoi gaurit (Hyginus, Fabule, 168). La Atena era venerat un erou local, Ceramos, fiul lui Dionysos si al Ariadnei, ce ocrotea activitatea olarilor si cartierul numit, dupa el, Ceramicos, unde se aflau atelierele olarilor si ceramografilor (Pau-sanias, 1.3.1). Un vas de bronz a devenit īnchisoarea lui Ares īntr-un mit ai carui protagonisti sīnt Aloazii, fiii lui Poseidon si ai Ifimediei. Cei doi giganti, care aveau o forta extraordinara, l-au legat pe zeu cu lanturi si l-au īnchis īntr-un vas, unde acesta a stat treisprezece luni. Cīnd a ajuns la limita epuizarii, Ares a fost salvat de Hermes. Cel mai celebru vas din mito­logie, devenit proverbial, este asa-numita cutie a Pandorei, plina cu toate relele din lume. Cīnd Pandora i-a ridicat capacul toate nenorocirile au iesit si s-au raspīndit pe pamīnt; numai Speranta a ramas pe fundul vasului (vezi Pandora). Ideea ca binele si raul rezervate umanitatii stau īn niste vase este atestata si īn alte povestiri mitologice. Homer, de pilda, povesteste īn Iliada ca la poarta palatului lui Zeus din Olimp se afla doua urcioare, unul conti-nīnd binele, iar celalalt - toate relele din lume. Zeus le īmparte oamenilor cīte putin din fiecare urcior, dar se poate īntīmpla ca unora sa li se dea dintr-un singur vas, cel mai adesea din acela care contine relele. Mitologia aminteste si cītiva demoni ma­lefici, indicati cu diferite nume (Smaragos, Sabactes, Omodamos, Asbetos), despre care se credea ca se distreaza spargīnd vasele puse la ars īn cuptoare. De aceea, īnainte de a pune vasele īn cuptor, olarii obisnuiau sa invoce protectia divina. Activitatea ola­rilor era ocrotita de Atena.

Vasilisc. Animal fantastic, considerat regele (īn greaca basileus) tuturor serpilor si avīnd caracteristici īnfricosatoare. Este mic, iar pe cap are o pata alba asemana­toare unei coroane; e temut de toti ceilalti serpi, care fug de el atunci cīnd īl vad, īntrucīt mirosul sau este suficient pentru a-i ucide. suieratul sau poate face sa se usuce orice planta, iar rasuflarea sa crapa pietrele. Pentru a ucide oamenii se slu­jeste de privire, iar singura cale de a scapa" de el este sa-i asezi īn fata o oglinda, īn care īsi va vedea ochii cumpliti si astfel se va ucide singur. Un alt remediu despre care se credea ca putea anihila aceasta

VATICAN

reptila īngrozitoare era otrava de nevas-tuica, cu proprietati nu mai putin fantas­tice decīt ale vasiliscului. Se credea ca si cīntatul cocosului īi era fatal, motiv pentru care celor ce strabateau regiunile unde traia acest animal li se recomanda sa ia cu ei un cocos. Era considerat originar din desertul african, unde dominatia sa era absoluta. Abia īn epoca medievala s-a transformat īntr-un soi de pasare serpentiforma, cu doua labe, coarne si creasta de cocos, cu aripi si coada de sarpe ascutita. Crestinis­mul a facut din el unul dintre simbolurile lui Satan.

► Prezente īn literatura antica. Vasiliscul este descris de Pliniu (Naturalis historia, 8.78-79; 29.66), Lucan (Pharsalia, 9.724 si urm.) si Aelianus (De natura animalium, 3.31).

Vatican (lat. Vaticanus, -i). Una dintre colinele Romei antice. Potrivit unor eti­mologii, numele ei trebuie pus īn legatura cu vaticiniile obtinute aici prin observarea zborului pasarilor. īn aceasta regiune, care nu a fost niciodata o parte propriu-zisa a cetatii Romei, ci o zona suburbana (si cu pamīnt de proasta calitate; Cato spune ca, din cauza pamīntului rau, ager Vaticanus da si vin rau: De agricultura, 2.96), exis­tau temple dedicate unor culte de origine orientala, larg raspīndite īn rīndul poporu­lui, mai ales cele ale Cybelei si ale lui Isis. Templul lui Isis, Phrygianum, se afla līnga actuala fatada a catedralei San Pietro.

Vaticanus (lat. Vaticanus, -i). Vechi zeu italic, amintit īn indigitamenta, listele zeilor īntocmite de pontifi, ca ocrotitor al nou-nascutilor (vagientes).

Varsator. Semn al zodiacului care, potri­vit mitologiei grecesti, i-ar corespunde fru­mosului Ganimede (vezi), preschimbat de Zeus īntr-o constelatie. Vezi si Constelatii.

Vegoe. Nimfa din Etruria. O traditie īi atribuia asa-numitele Libri fulgurales pe care le consultau prezicatorii (vezi Harus-picii si Fulgurales libri).

Veiovis (lat. Veiovis, -is). Zeu roman, poate de origine etrusca, al carui nume este interpretat diferit de izvoarele antice. Fiind compus din ve si lovis, l-ar indica, potrivit unei etimologii (cf. Cicero, De natura deorum, 3.62), pe Iupiter infernal,

zeul razbunarii, divinitate distrugatoare identificata uneori cu Apollo sau cu Pluton. Potrivit unei alte versiuni, propusa īn gluma de Ovidiu (Fastele, 3.437 si urm.), ar fi vorba despre copilul Iupiter (de la ve, "mic"). Se credea ca zeul poate provoca surzenia prin aruncarea fulgerelor sale teribile. Era venerat īn epoca istorica īn special la Roma, unde īi era īnchinat un templu aflat īntre Capitoliu si Stīnca Tarpeiana; tot la Roma, īn 194 ī.Hr. i s-a īnaltat un sanctuar īn par­tea de nord a Insulei Tiberine. Iconografia traditionala īl prezinta ca pe un zeu tīnar, īnarmat cu arc si sageti. Informatii despre cultul si iconografia sa ne ofera Aulus Gellius, care scrie: "Statuia zeului care se afla īn templu (īntre Capitoliu si Stīnca Tarpeiana) are īn mīna sagetile, destinate, desigur, sa provoace raul. Acest detaliu a dus la identificarea zeului cu Apollo; īn cinstea lui se sacrifica [...] o capra, si o efigie a acestui animal se gaseste līnga statuie" (Noctes Atticae, 5.12.11).

Veleda (lat. Veleda, -ae). Numele unei ti­nere despre care se credea ca era prezica­toare, venerata de germani īn vremea lui Vespasian (Tacitus, Germania, 8).

Veneralia. Sarbatori religioase romane care aveau loc īn fiecare an la calendele din aprilie, īn cinstea Venerei. Erau cele­brate de femei si au fost evocate de Ovidiu (Fastele, 4.133-140): "Cum se cuvine cin­stiti-o [...]. Salba de aur luati de pe gītu-i de marmura, scoateti/ Orice gateli de pe ea, trupul īntreg i-1 spalati./ Salba de aur pe gītul sters puneti-i, acuma/ Alte flori sa-i dati, proaspete roze-aduceti./Va porun­ceste si voua ca trupul, sub mirtul cel verde,/ Sa vi-1 spalati; dar de ce? Pricina-aveti s-o aflati". Purificarea statuii despre care vorbeste Ovidiu reflecta un obicei raspīn-dit īn cadrul diferitelor sarbatori grecesti si romane (vezi Baie).

Venilia (lat. Venilia, -ae). 1) Numele unei nimfe, fiica lui Pilumnus si sora Amatei. S-a casatorit cu regele Latinus; cu Daunus i-a avut pe Turnus si pe Iuturna. Este amin­tita de Vergiliu īn Eneida (10.76).

2) Sotia regelui Ianus (Ovidiu, Metamor­foze, 14.334); a fost mama nimfei Canens.

Venin. Cel mai groaznic venin amintit īn povestirile mitologice este cel al Hidrei din

VENUS

Lerna, care otraveste sagetile lui Heracle si contamineaza rīul Anigros, unde cen­taurul Chiron, ranit de una dintre aceste sageti, īsi spala rana. Asocierea veninului cu sīngele este frecventa īn mitologie. Sīn-gele lui Nesus, centaurul ucis de Heracle pentru ca o atacase pe Deianira, are puteri magice si fatale ; īnainte de a muri, Nesus i-1 daruieste nestiutoarei sotii a lui Hera­cle, spunīndu-i ca e un filtru de iubire, dar sīngele se tranforma īn venin mortal atunci cīnd Deianira īnmoaie īn el haina pe care urmeaza sa o poarte eroul (vezi Heracle). si sīngele de taur era considerat otravitor; se credea ca cel care īl bea murea imediat, pentru ca sīngele, coagulīndu-se rapid, bloca functiile vitale. Bīnd sīnge de taur au murit, potrivit unor traditii mai mult sau mai putin legendare, personaje isto­rice ca Temistocle sau Hannibal si eroi mitologici ca Eson. Veninul unui sarpe era cauza ranii rau mirositoare a lui Filoctet. Un pamīnt ce produce venin este Efira, mentionata de Homer (Odiseea, 2.328 si urm.), īnsa greu de identificat. Ulise s-a dus la Ilos, care locuia īn Efira, ca sa obtina de la acesta un venin cu care sa-si otra­veasca sagetile; dar Ilos, temīndu-se de pedeapsa divina, 1-a refuzat categoric. Vra­jitoarele cunosc toate soiurile de otravuri si remediile īmpotriva lor; este cazul Me-deei, care pregateste un filtru magic pentru a-1 otravi pe Tezeu. Priceperea de care da dovada īn acest sens vrajitoarea Canidia din Neapole este descrisa de Horatiu, care, printre altele, īntr-o amuzanta epoda com­para usturoiul cu cel mai groaznic venin (Epode, 3.1 si urm.; vezi Usturoi). Granita nesigura dintre venin si medicament con­stituie o tema frecventa īn povestirile despre magie, unde se vorbeste uneori despre vin­decari obtinute cu ajutorul unor otravuri (vezi Plante). Adesea, serpii veninosi cunosc si plantele care le neutralizeaza otrava. īn legatura cu miturile legate de aceasta tema vezi sarpe.

Venulus (Venulus, -i). Erou italic, originar din Tivoli si aliat al lui Turnus. Ca amba­sador al acestuia din urma, 1-a vizitat pe Diomede, eroul grec care dupa caderea Troiei se stabilise pe muntele Garganon, īncercīnd sa-1 convinga sa lupte alaturi de Turnus īmpotriva lui Enea. Diomede nu a acceptat propunerea si a īncercat sa-1 con-

vinga pe Turnus sa nu porneasca razboiul. Venulus a fost ucis īn lupta de Tarhon, care s-a napustit din goana calului asu­pra lui, 1-a smuls din sa si, continuīndu-si galopul, 1-a strapuns cu sabia īn partile corpului care nu erau aparate de armura, omorīndu-1.

► Prezente In literatura antica. Personajul este prezentat de Vergiliu īn diferite pa­saje din Eneida (8.9 si 11.242 si 742).

Venus (lat. Venus, -eris). Era venerata de romani ca zeita a iubirii si identificata cu Afrodita (vezi) a grecilor. īnainte ca aceasta identificare sa aiba loc, Venus era o divinitate secundara din panteonul roman, desi nu avea origine romana; din cīt se pare, cultul sau a fost atestat totusi la Roma dintr-o epoca destul de veche, īnainte de īntemeierea Romei, la Ardeea fusese ridicat un sanctuar īn cinstea ei. La un substrat antic par sa faca trimitere si trei epitete prin care zeita era indicata de obicei īn lumea latina arhaica, Murtea sau Murcia, de la myrtus (mirt, planta sacra a zeitei), Cloacina si Calva. Originea ultimelor doua epitete nu este foarte clara. Calva poate fi pus īn legatura cu un obi­cei raspīndit īn rīndul femeilor romane, care īn ziua nuntii īsi taiau - propriu-zis sau simbolic - o suvita de par, pe care o ofereau apoi Venerei, zeita dragostei si a casatoriei.

Contactul cu lumea greaca a determinat raspīndirea cultului Venerei si identifica­rea zeitei cu Afrodita. Atributele si formele sub care Venus a fost venerata s-au īmbo­gatit si ele substantial. Pe līnga faptul ca au asimilat aproape complet aspectele mitului referitoare la Afrodita, romanii au adaugat noi atribute numelui Venerei. Din timpul celui de-al doilea razboi punic dateaza introducerea cultului Venerei Erycina din Sicilia. īn anul 114 ī.Hr. s-a deschis la Roma un templu īn cinstea Venerei Verticordia, cea care transforma inima omului; necesitatea unui asemenea cult era dictata īn special de coruptia generala si depravarea moravurilor, care patrunsese si īn rīndul vestalelor. De la sfīrsitul razboiului īmpotriva samnitilor dateaza cultul īnchinat Venerei Obsequens si Venerei Postvorta, iar lui Scipio Afri­canul i se atribuie introducerea la Roma a cultului Venerei Genitrix, ce va avea o

VER SACRUM

larga raspīndire īn lumea romana, mai ales datorita aderarii la cult a lui Cezar, care i-a asociat si cultul Venerei Vitrix.

Venus este strīns legata de soarta Impe­riului roman; Sylla si-a ales-o drept protec­toare, iar Cezar i-a promovat intens cultul declarīndu-si descendenta din Enea, care potrivit mitului era fiul Venerei. Rolul poli­tic al Venerei īn lumea romana o diferen­tiaza de Afrodita grecilor, care nu a avut niciodata o asemenea functie. S-a avansat ipoteza unei legaturi īntre numele zeitei (ce corespunde substantivului latin venus) si termenii venia ("favoare, gratie") si venenum (care īnseamna, īnaipte de toate, "farmec, vraja"). Aceeasi radacina are si verbul veneror, indicīnd atitudinea pe care trebuie sa o adopte cel ce doreste sa obtina gratia divina. Conceptul de venus a fost legat, prin urmare, de o atmosfera de reli­giozitate magica si se preta la indicarea unei divinitati binevoitoare si favorabile.

īn poezie predomina, īn paralel cu asi­milarea Venerei romane cu Afrodita īnce-pīnd cu secolul al III-lea ī.Hr., imaginea zeitei ca ocrotitoare a fertilitatii (Lucretiu) si a dragostei (Horatiu si, īn general, toti poetii latini).

Ca protectoare a iubirii, Venus era vene­rata īn special īn luna aprilie, considerata luna ei sacra, deoarece era pusa īn lega­tura cu īnceputul primaverii si cu trezirea la viata a naturii.

► Epitete. Felix, Victrix (vezi Īnvingatoarea), Genitrix (vezi), Augusta, Caelestis, Erycina, Capitolina, Calva, Cloacina, Libitina (vezi Libentina), Murtea.

Pentru alte aspecte referitoare la raspīn-direa si formele cultului, la prezentele īn literatura si la iconografie, vezi Afrodita. Pentru corespondentul etrusc al Afroditei/ Venus vezi Turan.

Ver sacrum. Vechi rit religios de origine italica, adoptat de romani si al carui nume latin īnseamna literal "primavara sacra". Acesta consta īn a le promite zeilor tot ceea ce avea sa se nasca īn primavara urma­toare juramīntului. Prin urmare, zeilor li se aduceau ca ofranda flori, fructe, ani­male si plante. Juramīntul īi includea si pe copii; ei nu erau īnsa sacrificati la nas­tere, ci erau considerati sacri si, cīnd deve­neau adulti, erau trimisi peste granita ca sa īntemeieze colonii. Livius (22.9-10, 33.44

si 34.44) ne ofera o descriere a ritului. Emigrantii luau probabil cu ei animale totemice (ciocanitoarea, lupul etc), al caror nume se regaseste īn cel al unor populatii (piceni, lucani etc).

Verbenarius (lat. Verbenarius, -i). Nume prin care era indicat la Roma unul dintre preotii Fetiali (vezi). La originea apela­tivului statea faptul ca el purta, īn cadrul anumitor ceremonii religioase, un smoc de iarba culeasa de pe stīnca din cetate, ca simbol al cetatii īnsesi (verbena este ter­menul ce indica generic orice smoc de iarba sau orice ramura utilizata īn scopuri cultuale).

Vergiliae (lat. Vergiliae, -arum). Alt nume al Pleiadelor (vezi), grup de sapte stele ce rasar la īnceputul primaverii. Apare, printre altii, la Cicero, De natura deorum, 2.112.

Veritas (lat. Veritas, -atis). Zeita venerata de romani ca personificare a adevarului. Era fiica lui Saturn sau a lui Iupiter; fiica sa era Virtus, Virtutea.

Veriugodumno. Divinitate celtica vene­rata īn Galia.

Versicordia sau Verticordia. Epitet cu care era venerata la Roma zeita Venus. īnseamna "cea care transforma inimile" si era invocata pentru a īmbuna sufletele aspre, dar si pentru a le tine departe de rele, īn special īn cazul fetelor, dupa cum arata Valerius Maximus (8.15.12). In apro­piere de Poarta Collina a fost construit un templu al Venerei Verticordia atunci cīnd trei vestale care īncalcasera juramīntul de castitate au fost īngropate de vii.

Vertumnus sau Vortumnus (lat. Vertum-nus sau Vortumnus, -i). Considerat un zeu de origine etrusca si identificat cu Vol-tumna (vezi), era venerat de romani, care īl asociau unui mare numar de circum­stante, evenimente si situatii. Potrivit eti­mologiei populare, numele sau deriva din latinescul vertere, "a īntoarce, a schimba", iar activitatea zeului era pusa īn relatie cu ampla familie semantica a termenului; se credea ca Vertumnus avea legatura cu schimbarea anotimpurilor, cu vīnzarile si tranzactiile comerciale si chiar cu retra­gerea rīurilor īn matca dupa inundatii. īn sens restrīns īnsa Vertumnus era legat

VESTA

doar de transformarile lumii vegetale, care fac ca floarea sa ajunga īn cele din urma fruct, si de schimbarea anotimpuri­lor. Aceasta conotatie agricola se afla pro­babil la originea legendei despre iubirea dintre Vertumnus si Pomona; īndragostit de zeita, acesta a īncercat īn toate felurile sa o cucereasca, luīnd diferite īnfatisari si transformīndu-se īn cele din urma īntr-un barbat aflat īn floarea tineretii.

Intrucīt era ocrotitorul gradinilor si al muncilor agricole, lui Vertumnus i se adu­ceau ca ofranda roadele cīmpului si īn spe­cial ale gradinii; primele fructe si primele flori ale arborilor cultivati īi erau rezer­vate lui.

Abia mai tīrziu cultul sau s-a extins si īn alte sectoare, ca traficul si activitatile comerciale. Marturia acestei noi functii, acum pe deplin īnsusita, este statuia zeu­lui īnaltata īn vicus Tuscus si orientata spre For (Propertiu, 4.2.10), līnga care se aflau pravaliile librarilor (Horatiu, Epis­tole, 1.20.1).

Raspīndirea cultului. Importanta cultului lui Vertumnus la Roma este atestata de faptul ca exista un flamin responsabil de cultul sau, numit flamen Vertumnalis. Prin­cipala sarbatoare īn cinstea sa, Vertum- > nalia, avea loc probabil la 23 octombrie si evoca trecerea de la vara la toamna. Dupa cucerirea Volsiniei, M. Fulvius Flaccus a construit un templu īn cinstea lui Vertum­nus pe colina Aventin.

Prezente īn literatura antica. Figura lui Vertumnus este schitata, īmpreuna cu cea a Pomonei (vezi), īn Metamorfozele lui Ovi-diu (14.609 si urm.); de asemenea, īi este dedicata cea de-a doua elegie din cartea a IV-a a lui Propertiu.

Prezente īn literatura moderna. Din opera lui Ovidiu s-a inspirat L. Barahona de Soto īn Povestea lui Vertumnus si a Pomonei.

Vervactor (lat. Vervactor, -oris). Veche di­vinitate agrara venerata īn Roma arhaica, despre care se credea ca ocroteste aratul (de la vervago, "a desteleni").

Vesperus, vezi Hesperos.

Vesta (lat. Vesta, -ae). Una dintre cele mai importante divinitati din panteonul roman, identificata cu Hestia (vezi) a grecilor; era zeita ocrotitoare a caminului. Se spunea ca Enea adusese de la Troia, īmpreuna cu

imaginile penatilor, si focul sacru al zeitei, asociata din acest motiv cu penatii si cu casa. Rolul Vestei este caracterizat de o dualitate fundamentala: pe de o parte, ea ocroteste cetatea si statul si īn cinstea ei aduc jertfe, īnainte de-a-si prelua functia, pretorii, consulii si dictatorii; pe de alta parte īnsa, zeita se identifica si cu focul ce arde īn fiecare casa si īn jurul caruia fami­lia se aduna sa manīnce ; prin urmare, ea este ocrotitoarea vietii domestice, care īi tine uniti pe membrii familiei, astfel īncīt fiecare camin poate fi considerat un mic sanctuar īnchinat zeitei, aceasta īndepli­nind, alaturi de penati, rolul de zeitate tutelara a familiei.

īn paralel, un sanctuar public īi reunea pe toti cetatenii īntr-un fel de familie lar­gita ; sanctuarul se afla īn for, īntre Capi-toliu si Palatin, nu departe de templul penatilor. Edificiul era circular si initial peretii sai erau din trestie, imitīnd vechea coliba care, īn vremuri īndepartate, era casa si caminul regelui; acoperisul, la īnceput tot din trestie, a fost reconstruit mai tīrziu din bronz (Ovidiu, Fastele, 2.261 si urm.). In interiorul sanctuarului nu exista nici o sculptura care sa o īnfatiseze pe zeita, ci numai focul sacru care ardea continuu si de care aveau grija vestalele, preotesele fecioare ce incarnau puritatea Vestei.

Stingerea accidentala a focului era con­siderata un semn de rau augur pentru stat (Livius, 28.11.6), si principala sarcina a vestalelor era sa vegheze ca acest lucru sa nu se īntīmple. Preotesele, aflate sub auto­ritatea directa a pontifului suprem, erau alese, initial īn numar de patru, apoi īn numar de sase, dintre fetele cu vīrste cuprinse īntre sase si zece ani. Serviciul lor dura treizeci de ani; īn primii zece ani ele erau novice, īn urmatorii zece īsi exer­citau practic rolul, iar īn ultimii zece le instruiau pe novicele ce aveau sa le īnlocu­iasca. Vestalele se bucurau de numeroase privilegii si nu se aflau sub autoritatea paterna, īnsa aveau si numeroase obligatii, printre care aceea de a ramīne virgine pe toata perioada serviciului; cea care īncalca aceasta obligatie era īngropata de vie.

O data cu trecerea timpului, cultul Vestei a suferit o serie de modificari; prerogati­vele zeitei s-au extins, dupa cum am aratat,

VESTALIA

de la caminul domestic la cel al statului si la viata economica; nu lipsesc identifi­carile ulterioare cu alte divinitati si figuri mitice, īn special cu Glia, Cybele sau Rhea (Ovidiu, Fastele, 6.267).

Rdspīndirea cultului. Cultul Vestei a avut o mare importanta īndeosebi la Roma, unde se pare ca a fost introdus de Numa Pompilius, īnlocuind un cult mai vechi, īnchinat lui Caca pe Palatin. Sarbatorile solemne īn cinstea ei aveau loc īn fiecare an la 1 martie, cīnd focul sacru al zeitei si dafinul care īl umbrea erau reīnnoite, si la 15 iunie, cīnd īntregul templu era curatat si purificat. Materialele eliminate erau depozitate īntr-o magazie din spatele tem­plului, care era apoi īncuiata ; ziua īn care avea loc ceremonia era considerata dies nefastus, unor preotese (de pilda, preotesei Iunonei) interzicīndu-li-se īn dimineata respectiva chiar si sa se pieptene. Cea de-a doua jumatate a zilei era considerata īn schimb favorabila pentru luarea unor ini­tiative si pentru īncheierea casatoriilor (vezi si Vestalia).

Sarbatorile propriu-zise īnchinate zeitei, Vestalia, aveau loc la 9 iunie, cīnd numai femeile puteau sa mearga la templu, des­culte.

Unii cercetatori leaga originea cultului Vestei de un cult aniconic al focului, ras-pīndit la triburile germanice.

Prezente īn literatura antica. Referiri la ritualul domestic al Vestei gasim la Cato, Agricultura, 143.2; informatii despre cul­tul public ne ofera Ovidiu, Fastele, 6.295 si urm., Livius, 26-27.14 si Dionysos din Hali-carnas, 2.66.3. Informatii despre vestale gasim la Dionysos din Halicarnas, 1.76.3, Aulus Gellius, Noctes Atticae, 1.12 si Plu-tarh, Viata lui Numa.

Iconografie. Imaginea Vestei nu este defi­nita cu precizie. Zeita poate fi identificata īn figurile feminine ce īnsotesc uneori repre­zentarile larilor. īn lararii era īnfatisata uneori alaturi de un magar, animalul sau sacru. Operele īn care este reprezentata (picturi pompeiene, reliefuri, sculpturi) nu dateaza dinainte de epoca imperiala.

Vestalia (lat. Vestalia, -ium). Sarbatori reli­gioase romane ce aveau loc īn fiecare an īn luna iunie, īn cinstea Vestei. Cea mai im­portanta zi a sarbatorilor era 9 iunie, desi anumite ceremonii se desfasurau pe o peri­oada mai lunga, īntre 7 si 15 iunie. Ziua

de 9 iunie era si sarbatoarea brutarilor, a caror zeita ocrotitoare era Vesta. Printre ritualurile ce aveau loc īn cadrul sarba­torii, izvoarele amintesc curatarea rituala a templului Vestei, la sfīrsitul careia gunoiul (purgamina Vestae) era aruncat īn Tibru si īntregul edificiu era purificat cu apa de izvor; era purificata si piatra de moara care producea faina pentru Mola salsa (vezi) si care era īmpodobita, ca si magarul care o īnvīrtea, cu coroane de ramuri si panglici. īn timpul sarbatorilor, femeilor le era īngaduit sa vada focul sacru ce ardea īn templul Vestei, ascuns de obicei privirilor oamenilor. Pentru alte detalii vezi Vesta.

Vesnicie. In lumea romana era venerata ca divinitate alegorica, fara sa-i fi fost īnchinate temple sau altare. Era repre­zentata prin diferite imagini simbolice: sfera, cercul sau sarpele care īsi musca coada. Astfel era reprodusa pe monedele romane. Personificarea sa ca figura femi­nina avīnd pe fata un val a fost identifi­cata pe un relief aurelian de pe Arcul lui Constantin.

Pentru vesnicie ca tema a povestirilor mitologice vezi Nemurire.

Vibenna, Caelius, vezi Caelius Vibenna.

Vibilia. Zeita romana ocrotitoare a cala­torilor, invocata mai ales de cei ce rata­ceau drumul.

Vica Pota. Veche divinitate romana careia īi era īnchinat un templu la Roma, pe colina Velia. Functiile sale sīnt obscure si le erau prea putin clare chiar si anti­cilor, care īi interpretau numele ca fiind derivat fie de la victus sipotus ("hrana" si "bautura"), fie de la vincere si potiri ("a īnvinge" si "a cuceri").

► Prezente īn literatura antica. Templul sau este mentionat de Livius (2.7.12). Diferi­tele etimologii ale numelui sīnt propuse de Cicero (Despre legi, 2.28) si Arnobiu (Adversus nationes, 3.25).

Vicomagistri. Nume dat la Roma magis­tratilor de rang secundar responsabili de cultele cartierelor (viei) īn care era īmpar­tita cetatea. īn sarcina lor intra cultul asa--numitilor Lares Compitales si organizarea sarbatorilor Compitalia din fiecare cartier. Pentru alte detalii vezi Compitalia.

VIN

► Iconografie. Cea mai celebra ilustrare a rolului acestor magistrati o ofera Altarul Vicomagistrilor, monument expus īn Muzeul Capitolin din Roma si datīnd din epoca lui Augustus, unde este reprezen­tata scena unui sacrificiu efectuat de patru vicomagistri.

Victimarius (lat. victimarius, -ii). Astfel era numit, īn cadrul sacrificiilor romane, responsabilul cu uciderea victimei. Asa--numitii victimarii se īmparteau īnpopae, care supravegheau focul din altar si instrumentele de cult, conduceau victima spre altar si o ameteau lovind-o cu un mai īn cap, si cultrarii, care ucideau victima cu cutitul sacrificial.

Victoria, vezi Nike.

Vin. īn mitologia clasica, vinul se afla sub ocrotirea lui Dionysos, care, sub diferitele sale forme (Liber, Bacchus, Iachos), este zeul betiei si al extazului provocat de alcool. Efectele vinului pot fi surprinse si īn figurile ce alcatuiesc cortegiul sau, sati­rii si menadele, care tradeaza prin com­portamentul lor lipsa oricarei īnfrīnari, favorizata de īmbatatoarea licoare. Lui Dionysos mitologia īi atribuia originea cultivarii vitei-de-vie si a producerii vinu­lui. El nu s-a limitat sa-i īnvete pe muri­tori tainele acestor īndeletniciri, strabatīnd pamīntul īn lung si-n lat; unor fiinte pri­vilegiate, ca Oeno, una dintre fiicele lui Anios, regele din Delos, le-a dat puterea de a face sa tīsneasca din pamīnt pretiosul vin, īn timp ce surorile ei Elais si Spermo puteau īnfaptui aceeasi minune cu uleiul si, respectiv, cu grīul. Dintre muritori, inventarea vinului i se atribuia lui Oeneu, al carui nume evoca termenul grecesc ce indica vinul. Lui Enopion ("bautorul de vin"), fiul Ariadnei si al lui Dionysos (sau al Ariadnei si al lui Tezeu), i se atribuia aducerea vinului rosu īn insula Chios.

Majoritatea povestirilor īn care vinul joaca un rol important se refera la puterea sa īmbatatoare. Un urcior de vin se afla la originea conflictului dintre Heracle si cen­tauri ; invitat la prīnz de centaurul Folos īn timpul vīnatorii mistretului de pe mun­tele Erimant, Heracle i-a cerut gazdei sale sa-i aduca vin. Folos i-a dat putin vin dintr-un vas pe care i-1 daruise Dionysos; mirosul vinului i-a atras pe ceilalti centauri,

care au luat cu asalt pestera lui Folos si au pornit o lupta salbatica īmpotriva lui Heracle. Centaurii si-au demonstrat īncli­natia spre vin si la nunta regelui lapitilor, Piritoos, la care au fost invitati. Vinul i-a ametit atīt de tare, īncīt au atacat-o pe mireasa si au fost obraznici cu toate fe­meile prezente, stīrnind o lupta furibunda.

O alta povestire despre vin si puterile sale este cea care īi are ca protagonisti pe Ulise si pe ciconi. īn timpul calatoriei de īntoarcere de la Troia, Ulise s-a oprit la Ismaros si a jefuit cetatea, crutīndu-1 numai pe Maron, un preot al lui Apollo. Maron, care īn literatura ulterioara avea sa devina prototipul betivului (vezi Maron), i-a oferit daruri pretioase, printre care douaspre­zece amfore cu un vin foarte parfumat, dulce si īmbatator. Cu acelasi vin Ulise va iesi mai tīrziu din impas īn celebrul episod povestit īn Odiseea ce īl are ca protagonist pe ciclopul Polifem; monstruosul ciclop "cupa/ si-o deserta deodata. Foarte vesel/ Era de-aceasta dulce bautura/ si mi-a cerut ca sa-i mai dau o data: «Fii bun, mai da-mi [...]. Ca si tara/ ciclopilor e darnica si scoate/ Vin bun din struguri mari ce-i creste ploaia./ Dar asta-i din nectar si am­brozie»./ si-i adusei din nou o cupa plina,/ De trei ori īi dadui, de trei ori prostul/ Goli paharul". Drept urmare Polifem "se ras­toarna, cade/ Pe spate cu grumazu-ntors si somnul atotdomolitor īl domoleste./ [...] Din gura varsa vin, bucati de carne" (Odi­seea, 9.353 si urm.).

Potrivit unei legende beotiene, o soarta asemanatoare a avut Triton; acesta de­vastase īn repetate rīnduri zona din jurul lacului din Tanagra, ba chiar atacase niste femei care se scaldau īn lac īn timpul unei sarbatori īn cinstea lui Dionysos. Ca sa scape de el, locuitorii insulei au pus pe malul lacului un burduf cu vin; atras de miros, Triton s-a apropiat si a baut, dupa care a adormit, ceea ce le-a permis locui­torilor sa-1 ucida cu lovituri de secure. si īn alte povestiri vinul poate deveni un instrument de pedeapsa si razbunare. īn mitul lui Piasos, regele din Tesalia care a violat-o pe fiica sa Larisa, aceasta s-a raz­bunat pe tatal sau īnecīndu-1 īn butoiul de vin peste marginea caruia se aplecase (Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 28). Pe fondul unei betii are loc si teribila

VIN

razbunare a lui Ulise īmpotriva petito­rilor ; cel mai obraznic dintre ei, Antinous, este lovit īn gīt de sageata lui Ulise chiar īn clipa īn care duce la gura cupa cu vin (Odiseea, 22.8 si urm.).

O legenda punea vinul īn legatura cu moartea lui Calhas, prezicatorul care a īnsotit armata greaca la Troia. Dintre nu­meroasele versiuni ale mortii lui Calhas, una povestea ca acesta plantase vita-de--vie īntr-un crīng sacru a lui Apollo, īnsa un prezicator local i-a prorocit ca nu avea sa bea niciodata din acel vin. Cīnd Calhas a luat īn mīna o cupa cu vin din via pe care o sadise, prezicatorul si-a repetat profetia, iar batrīnul Calhas a rīs atīt de tare, īncīt a murit. O varianta a acestei povestiri se referea la un alt personaj, Anceu, care a fost ucis de un mistret pe cīnd ducea la gura cupa cu vin (vezi Anceo, 2).

Printre figurile de betivi pe care ni le transmite mitologia se numara si o femeie, Sanape, amazoana eponima a cetatii Sinope de la Marea Neagra. Patima sa pentru vin i-a adus numele de Sanape, care īn dia­lectul local īnseamna "betiva".

Cīt de pretios putea fi vinul ne sugereaza mitul lui Partenos si al Molpadiei, fiicele lui Stafilos, care, disperate, s-au aruncat īn mare dupa ce cītiva porci au patruns īn pivnita pe cīnd ele atipisera si au spart vasele de lut īn care era pastrat vinul (vezi Molpadia, 2).

īn mitologia romana se povestea ca Saturn i-a īnvatat pe oameni sa cultive vita-de-vie si sa produca vinul. Urmīnd sfatul zeului, Icarios, un personaj roman traitor īn vīrsta de aur, le-a dat vecinilor sai sa guste noul produs; acestia, ametiti, au adormit, iar cīnd s-au trezit l-au ucis pe Icarios, fiind convinsi ca īncercase sa-i otraveasca. Legenda o copie sub multe as­pecte pe cea greceasca avīnd ca protago­nisti personajul cu acelasi nume, Icarios, si pe fiica sa Erigone, care, descoperind trupul fara viata al tatalui sau, s-a spīn-zurat; si īn versiunea greceasca, si īn cea romana, legenda sugereaza o legatura īntre vin si sīnge (referitor la aceasta tema vezi si Sīnge). O alta poveste latina despre vin īi are ca protagonisti pe Turnus si pe Enea si se afla la originea sarbatorilor numite Vinalia (vezi). Venus īi fagaduise lui Iiwiter tot vinul din Latium īn schimbul victoriei

lui Enea īmpotriva lui Turnus; īn amintirea acestui episod mitic, īn timpul sarbatorii se varsau mari cantitati de vin īntr-un pīrīu din apropierea templului Venerei Erycina.

Vinul avea un rol central īn cadrul ritu­lui, nu doar īn timpul sarbatorilor romane Vinalia sau al celor grecesti īn cinstea lui Dionysos, ci si īn general īn cadrul libatii­lor, ofrande aduse zeilor prin varsarea de lichide. Exemple legate de aceste ceremonii ne ofera Choeforele lui Eschil si Oedip la Colonos al lui Sofocle (pentru alte detalii vezi Libatie, iar pentru libatia īn lumea romana vezi Libamen). Uneori, īnainte de a pleca īntr-o calatorie, se umplea cu vin si apa un crater, care mai apoi era varsat īn mare de pe corabie, īn timp ce zeii erau implorati sa asigure o calatorie linistita (Tucidide, 6.32.1; Pindar, Pythice, 4.193 si urm.). Dupa ce se sacrificau animale, vinul era varsat īn focul īn care ardeau ramasi­tele acestora. īn sacrificiile īn cinstea mor­tilor, vinul era varsat pe pamīnt, ca sa ajunga direct la sufletele defunctilor; un asemenea ritual īndeplineste Ulise īn cele­bra scena de necromantie descrisa īn Odiseea (vezi Nekyia).

īn Grecia si la Roma vinul nu se bea niciodata ca atare, ci era amestecat īn dife­rite proportii cu apa. Hesiod recomanda o combinatie de trei parti de apa si una de vin (Munci si zile, 596), iar Alceu considera ca un amestec continīnd o treime vin si doua treimi apa īmbata (fragm. 96 D). Potrivit lui Martial, mixtura ideala se face cu vin si apa īn parti egale (Epigrame, 11.6.9). Sarcina de a amesteca īn proportii corecte vinul si apa īi revenea stapīnului casei sau īi era īncredintata unui servitor, iar vasul utilizat īn acest scop era cra­terul ; prezenta acestui tip de recipient īn morminte indica mormīntul unui barbat. In timpul banchetelor, anumiti servitori amestecau vinul, luīndu-1 apoi din crater si turnīndu-1 īn cupele participantilor. Un mit, relatat diferit de izvoare, povestea ca īn timpul unui banchet Heracle 1-a ucis cu un deget pe un paharnic care gresise pro­portiile amestecului; potrivit versiunii lui Pausanias (2.13.8), paharnicul se numea Kyathos, termen care īn greceste indica un tip de recipient pentru lichide. In lega­tura cu vinul īn cadrul banchetelor vezi

VIRGINIA

Simpozion. Frecvente trimiteri si descrieri ale unor scene īn care se beau mari can­titati de vin gasim, printre altii, la Mar­tial, Ovidiu si Petroniu (Satyricon). Vezi si Vita-de-vie.

Vinalia (lat. Vinalia, -ium). Sarbatori reli­gioase care aveau loc la Roma de doua ori pe an, la 23 aprilie {Vinalia priora) si la 19 august (Vinalia rustica), dedicate scoa­terii vinului nou din butoi si, respectiv, apro­piatului cules al strugurilor. īndeplinirea ritualurilor specifice īi revenea flaminu-*ui lui Iupiter (vezi Flamini). Zeul venerat cu ocazia acestor sarbatori era Iupiter, a carui bunavointa era invocata pentru reu­sita culesului si īndepartarea efectelor daunatoare ale fulgerelor. Tot atunci i se aduceau jertfe si Venerei, mama lui Enea, care, potrivit traditiei, īi fagaduise lui Iupi­ter tot vinul produs īn Latium, implorīndu-i sprijinul spre a-1 īnvinge pe dusmanul sau Turnus (vezi si Vin).

Vindecare, vezi Incubatie si Medicina.

Vindima. Numele unei nimfe cu care Her-cule s-a unit pe malul Tibrului; din aceasta unire s-a nascut Fabius, stramosul fami­liei romane omonime. Potrivit altor versi­uni, Vindima nu era o nimfa, ci una dintre fiicele lui Evandru.

Violeta. Numeroase povestiri leaga aceasta floare de unele personaje mitologice. Potri­vit celei mai cunoscute dintre ele, violeta a rasarit din sīngele lui Attis, tīnarul si frumosul pastor iubit de zeita Agdistis; tulburata de tradarea iubitului ei, care voia sa se casatoreasca cu o muritoare, fiica regelui din Pesinunt, Agdistis 1-a facut sa īnnebuneasca, iar Attis s-a castrat sub un pin. Din sīngele sau au rasarit violete cu petalele rosiatice ; alte violete au rasa­rit din sīngele logodnicei, tīnara Atta, care, disperata, s-a sinucis la rīndul ei. La 22 martie, cīnd Attis era sarbatorit la Roma, se purta īn procesiune un trunchi de pin īmpodobit cu violete, iar ziua era numita dies violae (Arnobiu, Adversus nationes, 5.7.5 si urm.).

si Ion, stramosul ionienilor, era pus īn legatura cu aceasta floare, numele lui avīnd aceeasi radacina ca si cuvīntul care īn limba greaca indica violeta. Potrivit lui Athenaios, care se inspira din izvoare mai

vechi, Ion a ajuns īntr-o zi, la sfīrsitul unei partide de vīnatoare, pe malul rīului Alfeu, unde ioniadele, nimfele violetelor, i-au oferit o coroana de viorele-galbene, simbol al autoritatii si regalitatii sale. Din acel moment, violetele au devenit florile sacre ale ionienilor; si atenienii, care se considerau urmasii lui Ion, pretuiau mult aceste flori. Cetatea Atenei era definita uneori drept "cea īncinsa cu violete", si "īncununate cu violete" erau si alte divi­nitati, ca Afrodita, muzele si īn special Persefona. Potrivit Imnului homeric catre Demetra, Persefona a fost rapita de Hades, regele infernului, pe cīnd culegea flori īn cīmpia Nisei, iar dintre florile mentionate se distinge "violeta minunata" (v. 6).

Vipera, vezi sarpe.

Virago. Termenul, care īn latina se refera la o femeie cu suflet de barbat, este utili­zat de poeti ca epitet pentru diferite figuri mitologice. Ovidiu o defineste pe Atena bello metuenda virago sau flava virago Vergiliu utilizeaza acest apelativ pentru : o indica pe Iuturna (luturna virago).

Virbius (lat. Virbius, -i). Zeu latin, vene rat īmpreuna cu Diana īn crīngul sacrv din Aricia, la poalele muntelui Albanus. Legenda īl identifica cu Hipolit (vezi) si amintea ca, la cererea Dianei, a fost readus la viata de Esculap (Asclepios), zeul medi-cinei.

Virginalis (lat. Virginalis, -is). Templu din Roma īnchinat cultului Minervei si unde aveau acces doar tinerele fecioare, care sacrificau īn cinstea zeitei numai victime de sex feminin care īnca nu nascusera.

Virginensis sau Virginiensis. Epitet cu care era indicata uneori īn lumea romana Diana, ca zeita ocrotitoare a tinerelor ce nasteau pentru prima oara. Propriu-zis, termenul indica rolul sau de lisizona, adica de zeita tutelara ce vegheaza ritualul dezle­garii cingatorii purtate de tinerele sotii.

Virginia (lat. Verginia sau Virginia, -ae). Celebra eroina romana, fiica centurionu­lui L. Virginius si logodnica lui L. Icilius. Potrivit traditiei, decemvirul Appius Clau-dius s-a īndragostit de ea si a facut īn asa fel īncīt aceasta sa ajunga sclava unui client al sau, ca sa poata dispune de ea

VIRILIS

nestīnjenit. Ca sa o salveze, tatal Virginiei a ucis-o. Gestul sau a declansat protestele īntregii cetati fata de stapīnirea decem­virilor, care au fost rasturnati de la putere (449 ī.Hr.). Virginius a fost ales tribun, iar Appius Claudius a fost trimis īn īnchisoare, unde s-a sinucis.

Aceasta legenda a fost una dintre cele mai faimoase din traditia romana, dar, īn ciuda legaturilor cu evenimentele istorice din perioada respectiva, este o inventie poetica ce reia partial povestea Lucretiei (vezi Tarquinius Superbus) ; istoricii au pus sub semnul īntrebarii si originea plebee a centurionului si a fiicei sale.

Prezente īn literatura antica. Livius, 3.44 si urm.; Dionysos din Halicarnas, 11.36.

Prezente īn literatura moderna. Din mitul Virginiei s-a inspirat, printre altii, Lessing īn Emilia Galotti.

Virilis (lat. Virilis, -is). Epitet cu care era venerata la Roma zeita Fortuna, īn cinstea careia s-a ridicat un templu īn timpul monarhiei.

Viriplaca (lat. Viriplaca, -ae). Zeita ro­mana venerata īntr-un templu de pe Pala­tin. Potrivit lui Valerius Maximus, īn acest templu veneau sa se īmpace perechile care aveau neīntelegeri.

Virtus (lat. Virtus, -utis). Personificarea curajului, venerata īn lumea romana. Mar-cellus a ridicat īn anul 208 ī.Hr. un templu īn cinstea ei la Roma, īn apropiere de tem­plul Onoarei de līnga Poarta Capena; ca divinitate era reprezentata printr-o figura feminina purtīnd o tunica scurta, un coif, o lance si o sabie, cu piciorul sprijinit pe un coif.

Vise. īn mitologia clasica visele au adesea rolul de a le transmite muritorilor vointa zeilor, de a le prevesti evenimente viitoare sau de a-i avertiza asupra unor eventuale pericole. Ele fac parte din arsenalul zeului Somnului (Hipnos) si sīnt trimise uneori direct de divinitatile majore ale Olimpului. Din acest punct de vedere, visele constituie unul dintre instrumentele de care dispun prorocii pentru prezicerea viitorului si sīnt, prin urmare, obiect de studiu si de inter­pretare, prilejuind o veritabila disciplina, oniromantia (pentru care vezi referirile cuprinse īn rubrica Incubatie).

Visele pot fi īnsa personificate, devenind zeitati minore prezente īn cortegiul lui Hip­nos (vezi Somnul, vezi si Morfeu). īn des­crierea genealogiei Viselor, Hesiod spune īn Teogonia (211-212) ca ele sīnt vlastarele Noptii, avīnd drept frati Moartea si Somnul. Figuri minore ale lumii divine, visele apar īn mitologie nu numai la plural, ci si la singular, personificate, cum este cazul lui Oniros (vezi). īn Iliada, acesta, trimis de Zeus, īi apare īn vis lui Agamemnon cu īnfatisarea lui Nestor, pentru a-1 īnsela (2.4-34). Avem de-a face aici cu un vis "rau"; aspectul īnselator si nedemn de īncredere pe care īl pot capata visele este confirmat si de Penelopa: "īngaimate/ si fara rost sīnt visele, straine,/ si-arareori se izbīn-desc la oameni./ Pe doua porti trec visele deserte:/ Una-i de corn, cealalta e de fil­des./ si care vin pe poarta cea de fildes/ Te-nsala, c-aduc vorbe ne-mplinite./ Iar care vin pe poarta cea durata/ Din cornul slefuit, se-ntīmpl-aieve/ Acelui care-n somnu-i le viseaza" (Odiseea, 19.560-567).

O descriere deosebit de sugestiva a Som­nului si a viselor este oferita de Ovidiu īn Metamorfoze (11.592 si urm.): "Este aproape de cimerieni o pestera adīnca, un munte gol, casa si templu al lenesului Somn, unde Phoebus nici īn rasarit, nici la amiaza, nici īn asfintit nu poate patrunde vreodata cu razele. Din pamīnt ies nori amestecati cu neguri. [...] O liniste muta domneste. Totusi, din fundul pesterii iese rīul Lethe, ale carui unde, alunecīnd cu murmur soptitor peste pietricele, īndeamna la somn. [...] īn mijlo­cul pesterii se ridica un pat de eben de o singura culoare, cu saltea de puf, acoperit cu o cuvertura neagra, unde se culca zeul, cu trupul līncezit de trīndavie. Ici si colo, imitīnd tot felul de forme, zac tot atītea vise vane cīte spice īntr-o holda, cīte frunze īntr-o padure, cīt nisip pe tarmul marii".

īn literatura latina, cea mai celebra des­criere a unui vis este aceea care īncheie dialogul ciceronian Despre stat, cunoscuta ca Somnium Scipionis, unde reminiscente mitologice se īmpletesc cu reflectia filoso­fica. Scipio Aemilianus povesteste aici un vis īn care strabunul sau, Scipio Africanus Maior, dupa ce 1-a calauzit printre sferele ceresti si armoniile lor divine, i-a revelat destinul fericit rezervat dupa moarte celor

VIŢĂ-DE-VIE

care guverneaza cu īntelepciune statele pamīntesti.

► Iconografie. Potrivit lui Pausanias (2.10.2), īn templul lui Asclepios din Sicion era pas­trata o statuie a lui Oniros, alaturi de una a lui Hipnos adormind un leu. īn iconogra­fia traditionala visele erau reprezentate cu aripi, semn, poate, al rapiditatii cu care se risipesc. Fara īndoiala, aripile simbolizau si rolul lor de mesageri ai divinitatilor (toate divinitatile mesagere sīnt īnzestrate cu aripi, de la Hermes pīna la Iris); carac­terul aparte al figurilor divine legate de Somn si de Vise consta īnsa īn faptul ca aripile lor, de mici dimensiuni, sīnt de obi­cei reprezentate la tīmple.

Viticomus. Epitet latin al lui Bacchus. Se referea la coroana din frunze de vita-de--vie cu care zeul era reprezentat de obicei.

Vitisator (lat. Vitisator, -oris). Epitet al lui Bacchus (īn traducere, "semanatorul viei"). Se referea la traditia care īi atribuia inventarea cultivarii vitei-de-vie.

Vitta (lat. vitta, -ae). Denumirea latina a unei panglici cu diverse functii īn ornamen­tele si obiectele religioase. Facea parte din Infula (vezi), īmpodobea un acoperamīnt pentru cap folosit de vestale si constituia un ornament pentru altare, temple si case cu ocazia marilor sarbatori religioase.

Vitula (lat. Vitula, -ae). Zeita romana con­siderata ocrotitoarea alimentelor sau a ve­seliei ce asigura o viata lunga.

Vitumnus (lat. Vitumnus, -i). Vechi zeu roman despre care se credea ca ocroteste primele momente din viata nou-nascutilor.

Vita-de-vie. Un cult extrem de vechi are ca obiect vita-de-vie, pe care sumerienii o numeau Mama Vie sau Zeita Vie si o vene­rau ca divinitate, considerīnd-o "planta vietii". Semnul folosit īn scrierea sume­riana pentru a indica viata era frunza de vita-de-vie, iar īn poemul lui Ghilgames protagonistul īi cere indicatii pentru a ob­tine nemurirea unei femei numite "femeia vinului" sau "cea care amesteca vinul", īn Orientul Apropiat exista si un zeu al ciorchinilor de struguri, care, potrivit lui Herodot, se numea Orotalt, iar un zeu hitit, Dulukbaba, tinea īn mīna un cior­chine. Vita-de-vie era venerata si īn vechea

Palestina, si amintirea unui posibil cult al vitei-de-vie supravietuieste īn metafo­rele din Noul Testament, unde Hristos se compara pe sine cu via. Aceste exemple si multe altele pe care le-am putea cita atesta raspīndirea veneratiei fata de vita-de-vie īn īntreaga lume mediteraneana antica, īnainte ca ea sa fie asociata īn Grecia cu figura lui Dionysos si sa devina planta sacra si simbolul zeului. Un ciorchine de strugure a fost prima jucarie a micului Dio­nysos : īn iconografie acesta este frecvent reprezentat - uneori īn bratele unui silen -īntinzīnd mīinile spre fructul vitei-de-vie (cel mai rafinat exemplu legat de acest subiect ne este oferit de o sculptura, desco­perita la Olimpia si atribuita, nu fara con­troverse, lui Praxitele : ea īl īnfatiseaza pe Hermes tinīndu-1 īn brate pe micul Dio­nysos, care īntinde vesel mīna dupa un ciorchine, astazi pierdut). Rapit de pirati, Dionysos savīrseste un miracol, transfor-mīnd catargul corabiei acestora īntr-o vita-de-vie, ale carei corzi au īnconjurat ambarcatia, īn timp ce piratii sīnt pre­schimbati īn delfini (vezi Dionysos). Potri­vit unei legende, originea vitei-de-vie este legata de nasterea cu peripetii a lui Dio­nysos. Cīnd a aflat ca Semele īi nascuse lui Zeus un fiu, Hera a vrut sa ucida copilul si a trimis doi titani sa-1 taie īn bucati. Ciopīrtit si pus la fiert īntr-un cazan, Dionysos a fost salvat de Rhea, care 1-a readus la viata; membrele zeului au fost arse, iar din cenusa lor a rasarit vita-de--vie (īn legatura cu povestea nasterii zeu­lui vezi Dionysos). Raspīndirea cultivarii vitei-de-vie este prezentata īn mitologie ca un rezultat al calatoriiler lui Dionysos prin lume, zeul aducīndu-le oamenilor- pe līnga vita-de-vie, vin si propriul sau cult - civi­lizatia si regulile vietii īn comunitate, prin modalitati care, desi prezinta multe va­riante, sīnt proprii si raspīndirii cultului Demetrei. Acolo unde cultul sau nu era ac­ceptat si cultivarea vitei-de-vie era respinsa, pedeapsa zeului era inevitabila. Este cazul lui Penteu (vezi), pe care Dionysos īl face sa īnnebuneasca pentru ca s-a opus cul­tului sau si cultivarii viei; este si cazul regelui trac Licurg (vezi), care īn frenezia cu care smulge si distruge vita-de-vie din tinutul sau īsi ucide cu securea si fiul, luīndu-1 drept un butuc de vie. Pe cei care

VĪNĂTOARK

īl primeau cu bunavointa Dionysos īi ras­platea cu generozitate, īnvatīndu-i sa cultive vita-de-vie si sa exploateze cīt mai bine roadele sale. Primul murjtor pe care Dionysos 1-a īnvatat sa faca vin a fost Ica-rios; pretiosul dar i-a fost īnsa fatal, pen­tru ca, nestiind ca vinul trebuie amestecat cu apa pentru a evita efectele nedorite, el 1-a oferit supusilor sai, care, īmbatīndu-se si crezīnd ca Icarios a vrut sa-i otraveasca, l-au ucis (vezi Icarios). Un alt personaj caruia Dionysos īi daruieste vita-de-vie este Oeneu, regele din Calidon, care a fost atīt de ospitalier cu zeul, īncīt i-a īngaduit chiar sa petreaca o noapte cu sotia sa. Ca ras­plata, Dionysos i-a daruit vita-de-vie, īnva-tīndu-1 sa o cultive. Potrivit altor versiuni ale mitului, arta producerii vinului a fost elaborata de un pastor al lui Oeneu, Orista sau Stafilos, care, culegīnd fructele necu­noscute catre care observase ca turmele se īndreptau adesea cu evidenta satisfactie, le-a stors, diluīndu-le cu apa din rīul Aheloos. Din ciclul vitei-de-vie, ce reflecta alegoric ciclul aventurilor lui Dionysos, se inspirau numeroase uzante religioase grecesti, īn special o serie de sarbatori ce marcau ritmul muncilor agricole legate de vita-de-vie si de vin; īn timpul sarbatorilor Oschoforia erau transportate la Faleron coarde de vita-de-vie īncarcate de cior­chini ; īn timpul Dionisiilor rurale, iarna, se gusta si se amesteca vinul; numele sar­batorilor Leneea, īn cadrul carora se evoca nasterea lui Dionysos din coapsa lui Zeus, provenea de la cel al vasului īn care se zdrobeau strugurii si se pastra vinul; īn timpul sarbatorilor Antesteria, vasele mari īn care se pastra vinul erau deschise pentru ca sufletele celor morti sa-1 poata gusta; tot atunci se gusta vinul nou; īn timpul Marilor Dionisii, care aveau loc īn martie, cīnd via nu īnfrunzise īnca, exista obiceiul de a uda via cu sīngele unui tap sacrificat la cīmpie (pentru alte detalii legate de dife­ritele sarbatori vezi Calendar si rubricile dedicate fiecareia dintre ele).

Vīnatoare. īn miturile clasice, vīnatoarea e o tema recurenta, care se prezinta sub diferite forme. īn multe cazuri ea constituie o activitate indispensabila pentru supravie­tuire, īncepīnd cu epocile primitive, cīnd oamenii, "īncrezatori īn picioare si mīini cu puteri uimitoare,/ [...] urmareau prin

paduri feluritele neamuri de fiare,/ Pietre īn ele-aruncīnd ori lovind cu greoaiele ghioage,/ Biruitori mai ades, s-ascundeau alteori ca sa scape" (Lucretiu, Poemul na­turii, 5.966). De asemenea, protagonistii poemelor epice participa adesea la partide de vīnatoare pentru a-si procura hrana, iar unele populatii, mai ales īn Arcadia, Tracia si Tesalia, īsi afla īn vīnatoare una din principalele activitati. Multe mituri pastreaza amintirea unei epoci īndepartate, cīnd progresele din arta vīnatorii marcau o īmbunatatire considerabila a conditiilor de viata. Astfel, nu ne mira ca multe dintre siretlicurile si uneltele īntrebuintate de vīnatori sīnt atribuite inventivitatii si mestesugului unor personaje mitice sau chiar divine. De exemplu, lui Aristeu, fiul nimfei Cirene si al lui Apollo, care fusese conceput atunci cīnd zeul s-a īndragostit de nimfa vazīnd-o la vīnatoare, īi era atri­buita inventarea unor obiecte si a unor tehnici legate de arta vīnatorii, mai ales aceea a plaselor si a capcanelor pentru prinderea animalelor. Deosebit de iscusit la vīnatoare era si centaurul Chiron; el 1-a īnvatat secretele acestei arte pe Acteon, cel sfīsiat de propriii sai cīini īn timpul unei partide de vīnatoare (vezi Acteon). Zeita cretana Britomartis era o alta figura divina careia i se atribuia, pe līnga prac­ticarea asidua a vīnatorii, inventarea unor tehnici menite a o face mai profitabila; se spunea ca ea nascocise folosirea plaselor si ca, din greseala, ramasese prinsa īntr-o astfel de plasa. A fost salvata de Artemis, zeita vīnatorilor, devenind ocrotitoarea acestora, adesea sub numele Dictinna.

Mai frecvent īnsa, mitologia exploateaza tema vīnatorii ca instrument narativ, punīnd pe seama personajelor legendare, a zeilor si eroilor aventuri vīnatoresti cu consecinte de multe ori surprinzatoare. Nu rareori vīnatorile pot aduce nenorociri. Potrivit traditiei, micul Ascaniu a stīrnit mīnia indigenilor atunci cīnd, debarcīnd pe coastele Italiei īmpreuna cu tatal sau Enea si cu troienii scapati din incendiul Ilionului, a ucis o caprioara sacra. Impru­denta sa a provocat reactia imediata a populatiilor locale, care au pornit īnarmate īmpotriva intrusilor. Un rege legendar al Trezenei, Saron, si-a pierdut viata īn timp ce vīna o caprioara care, pentru a scapa de

VĪNĂTOARE

el, s-a aruncat īn mare ; Saron s-a aruncat si el, īnsa foarte curīnd fortele l-au para­sit si a murit īnecat; de atunci, golful īn care se petrecuse tragedia s-a numit golful Saronic.

De tema narativa a vīnatorii se leaga numeroase alte episoade mitologice, avīn-du-i adesea ca protagonisti pe cei mai īnsem­nati eroi sau chiar pe zei. La o vīnatoare de mistreti Ulise a capatat, pe cīnd era tīnar, o rana la genunchi a carei urma nu s-a mai sters; i-a ramas o cicatrice dupa care, la īntoarcerea īn Itaca dupa razboiul troian si dupa peregrinarile pe mare, cre­dincioasa roaba Euricleea īl va recunoaste. De un episod de vīnatoare se leaga si pleca­rea corabiilor grecesti īn expeditia troiana: īn timpul unei partide de vīnatoare, Aga-memnon a ucis o caprioara consacrata Arte-misei, fapt ce a provocat mīnia zeitei, care a oprit vīntul, tinīnd corabiile aheilor blo­cate īn portul Aulis. Alte vīnatori faimoase sīnt aceea a lui Te zeu īmpotriva taurului de la Maraton (potrivit unei versiuni a legendei, ar fi vorba de acelasi taur al lui Poseidon pe care Minos nu i-1 jertfise, cum ar fi trebuit, stapīnului apelor, stīrnindu-i astfel mīnia; indiferent de originea sa, era īnfatisat ca o fiara care devasta regiunea, provocīnd groaza chiar si īn rīndul celor mai iscusiti vīnatori); aceea a lui Heracle īmpotriva leului din Nemeea, o alta fiara īnfricosatoare, pe care eroul a izbutit sa o doboare, purtīndu-i mai apoi pielea pe umar ca o emblema; aceea īmpotriva mistretu­lui din Erimant, pe care acelasi Heracle a reusit sa-1 doboare dupa o urmarire istovi­toare ; aceea īmpotriva caprioarei din Ceri-nia, pe care Heracle trebuie sa o prinda vie si pe care izbuteste sa puna mīna dupa un an īntreg de pīnda si urmarire, dupa ce a ranit-o cu o sageata; aceea īmpotriva taurului cretan, probabil acelasi animal care, dupa ce Heracle 1-a capturat si mai apoi 1-a eliberat, va devasta cīmpia de la Maraton si va fi prins de Tezeu. Din toate vīnatorile amintite de mitologia clasica, cea mai faimoasa si mai importanta ramīne īnsa, neīndoielnic, aceea din Calidon, avīnd ca protagonisti un mistret īn rolul de vic­tima si pe Meleagru ca vīnator principal, īn jurul caruia se grupeaza numeroase per­sonaje mitologice, toate implicate īn egala masxira īn ciocnirea cu fiara. Pe līnga cīteva

episoade majore din mitologia greaca (disputa pentru mīna Elenei, razboiul tro­ian, īntoarcerea eroilor, expeditia argonau­tilor īn cautarea līnii de aur), vīnatoarea mistretului calidonian constituie, fara doar si poate, un punct central pentru nenumarate traditii, personaje si legende, care le permite poetilor si mitografilor sa stabileasca legaturi īntre protagonistii mitologiei, sa īnnoade firele unor genea­logii diverse, sa dea coerenta si unitate combinīnd mozaicurile unor povestiri dife­rite. Mituri care elaboreaza tema vīna­torii, poate mai putin cunoscute, īnsa nu mai putin importante, exista īn numar mare īn lumea clasica, avīnd protagonisti care se numesc Calisto si Orion, Teutras si Atalanta, Arctos si Bootes. Vīnatoarea e o activitate careia i se dedica de preferinta amazoanele, centaurii si eroinele din corte­giul Artemisei. Ocrotirii Artemisei/Dianei, sau a stapīnei fiarelor, Potnia theron, sau a deja citatei Britomartis/Dictinna īi este īncredintata vīnatoarea ca activitate īn an­samblul ei. Cīteva dintre regiunile Greciei (amintite mai sus, precum Arcadia, Tra-cia, Tesalia si, īn general, toate regiunile muntoase si īmpadurite) devin teatrul unor aventuri vīnatoresti.

Pe līnga īnsemnatatea ei ca tema cen­trala īn desfasurarea multor povestiri mitologice, vīnatoarea este deosebit de im­portanta (īn Grecia, dar mai ales la Roma) prin valorile simbolice care īi sīnt atri­buite. O data depasita faza civilizatiei de vīnatori, īn care a merge la vīnatoare īn­seamna a procura comunitatii mijloacele indispensabile de subzistenta, vīnatoarea devine o activitate īn care se īmpletesc semnificatii de ordin religios si simbolic. Acest proces īsi are obīrsia īn Orient, fiind evident īndeosebi īn momentul de maxima īnflorire a culturii asiriene. Uluitoarele reliefuri din palatul lui Asurbanipal de la Ninive, reprezentīnd scene de vīnatoare avīndu-i ca protagonisti pe suveran si curtea sa, constituie marturia figurativa cea mai explicita a valorii simbolice a activitatii vīnatoresti. Marile vīnatori, mai cu seama cele de lei, reprezentau distractia prefe­rata a suveranului, servind de asemenea la exaltarea virtutilor sale supranaturale, evidentiindu-i superioritatea fizica, curajul si calitatile de razboinic si strateg. Nu este

VĪNĂTOAREA CALIDONIANĂ

lipsit de semnificatie faptul ca, īn secolele urmatoare si īn medii culturale foarte dife­rite, vīnatoarea pastreaza o functie sim­bolica analoaga, ramīnīnd asociata figurii suveranului: de la Alexandru cel Mare la perioada Antichitatii tīrzii, printul care doboara fiarele devine un personaj aproape divin, īnvaluit īntr-o aura mitica si reli­gioasa (jertfa adusa zeilor constituie un moment important al partidei de vīna-toare), iar recursul la stravechi traditii orientale pentru exaltarea figurii sale si pentru transpunerea rolului sau dincolo de sfera omeneasca nu este, cu siguranta, īntīmplator. Unele monumente figurative ale artei romane de o importanta extra­ordinara, precum reliefurile din medalioa­nele lui Hadrian refolosite pe Arcul lui Constantin de la Roma sau mozaicurile Marii si ale Micii Vīnatori din vila din Piazza Armerina, īn Sicilia, marcheaza apogeul unui itinerar iconografic ce īsi are punctul de plecare īn stravechi traditii orientale, pentru care "paradisurile de vīnatoare" asiriene constituie cele mai semnificative exemple. La Roma, īn Anti­chitatea tīrzie, vīnatoarea va capata o va­loare simbolica sugestiva īn cadrul funerar, devenind un subiect ales de multe ori de sculptori pentru īmpodobirea sarcofagelor.

Potrivit anumitor interpretari, nemai-constituind un simplu mijloc de supra­vietuire, ci o noua referire simbolica la exaltarea suveranului sau la lumea de dincolo, tema vīnatorii pare sa ascunda īnca, īn povestirile mitologice si īn docu­mentele artei romane, un soi de regret al omului, devenit pastor si agricultor, fata de trecutul sau de culegator si vīnator, semnul idealizarii nostalgice a unei naturi neatinse, unde domnesc zeii pe care, din cīnd īn cīnd, vīnatorii īi īntīlnesc cutre-ierīnd padurile si oprindu-se la izvoare. Pe cararile strabatute de fiare au loc une­ori īntīlnirile cu divinul. Astfel, vīnatoarea poate constitui si simbolul cautarii acestei īntīlniri, īn care, totusi, muritorii se pot pierde cu usurinta, cazīnd victime zeilor.

Pentru alte amanunte referitoare la epi­soadele unor vīnatori mitice mentionate, vezi rubricile dedicate protagonistilor citati pe parcurs. ► Iconografie. Scenele de vīnatoare, prezente

īn Grecia īn arta epocii miceniene (de

exemplu, prinderea taurului reprodusa pe ceasca de aur de la Vafios), dispar īn arta perioadei geometrice, īnsa reapar īn peri­oada numita orientalizanta, cīnd scenele generice de vīnatoare si imaginile unor vīna­tori sīnt īnfatisate frecvent, mai ales īn decoratiunile vaselor corintiene. Treptat, asistam la trecerea de la reprezentarile de scene generice la episoadele mitologice bine definite si recognoscibile. Vīnatoarea mis­tretului calidonian este scena preferata de artisti, īncepīnd cu ornamentele Tronului de la Amicle si pīna la decoratiunile sarco­fagelor romane, trecīnd prin picturile lui Polignot din Tasos si sculpturile cu care Scopas a īmpodobit templul Atenei Alea de la Tegeea. O alta tema preferata de arta antica este vīnatoarea de lei, prezenta īn documentele cele mai variate, cuprinzīnd un mozaic de la Pela cu vīnatoarea lui Ale­xandru cel Mare si, tot cu el ca protagonist, un grup īn bronz atribuit lui Lisip si lui Leohares, care s-a pierdut. īn arta etrusca, tema vīnatorii e prezenta mai ales pe Mor-mīntul campan de la Veies si pe Mormīntul Vīnatorii si al Pescuitului de la Tarquinia. Vīnatoarea de caprioara si de pantera erau reprezentate pe asa-numitul sarcofag al lui Alexandru de la Sidon, pastrat la Istanbul. īn epoca imperiala romana, tema vīnatorii apare frecvent īn marile cicluri de mozai­curi (īncepīnd cu Piazza Armerina, dar cuprinzīnd si Antiohia, precum si diverse mozaicuri africane) si, cu intentii de cele­brare simbolica, īn reliefuri ale artei ofi­ciale, cum sīnt deja citatele medalioane ale lui Hadrian de pe Arcul lui Constantin.

Vīnatoarea calidoniana, vezi Meleagru.

Vīnturi (gr. "Avejioi, -uiv; lat. Venti, -orum). Desi sīnt concepute ca fenomene naturale, vīnturile apar personificate īnca din poe­mele homerice. Stapīnul lor este Eol, care traieste īn insula Eolia (vezi Eol), īnsa si ceilalti zei - īn special Zeus - īsi exercita autoritatea asupra lor. Homer aminteste numele cītorva vīnturi: Boreas, vīntul de miazanoapte; Euros, vīntul de rasarit; Notos, vīntul de miazazi; Zefir, vīntul de apus. Hesiod distinge vīnturile benefice de cele distrugatoare. Primele sīnt copiii lui Astreos si ai lui Eos, Aurora; acestia sīnt Notos, Boreas, Argeste si Zefir; vīnturile distrugatoare sīnt fiii lui Tifeu, iar cel mai important dintre ele este Tifon (vezi). si scriitorii mai tīrzii (de pilda, Aristotel) au

VĪRSTELE LUMII

reluat denumirile traditionale, dar īntr-o clasificare mai precisa si mai bine arti­culata, īn care se mentionau numeroase alte vīnturi provenind din puncte cardi­nale intermediare. īn latina, vīntul de miazanoapte se numea Aquilus, iar cel de apus - Favonius.

Dintre diversele vīnturi, o personalitate mai clar definita are Boreas, care s-a bucurat de o faima aparte dupa ce a dis­trus flota persana si a devenit obiectul unui cult specific. O splendida descriere a lui Boreas gasim la Hesiod (Munci si zile, 505 si urm.): "...pe vasta mare/ Se-abate, rascolind-o,-n vreme ce lung mugesc si ses, si codru./ Stejarii cu coroana-nalta si brazii falnici, cu duiumul,/ Rastoarna-n roditoa-rea glie pe cīnd īn vagauni de munte/ Da buzna, si atunci īntreaga padure-ntinsa hauleste./ De groaza freamata jivine cu coada strīnsa-ntre picioare...".

Rasplndirea cultului. Venerate īnca din epo­cile stravechi, vīnturile sīnt mentionate īn textele scrise īn liniarul B, unde se spune ca la Creta exista o preoteasa responsabila de cultul lor. In epoca urmatoare, vīnturi-lor favorabile li se ofereau miei albi, iar celor distrugatoare si potrivnice - miei negri. Din secolul al III-lea ī.Hr., la Roma exista un templu īnchinat asa-numitelor Tempes-tates, aflat īn apropiere de Poarta Capena.

Iconografie. Reprezentarile vīnturilor pot varia destul de mult īn arta antica. Ima­ginea predominanta este cea a unor fiinte īnaripate, ale caror aripi sīnt dispuse pe cap si pe umeri. Initial erau īnfatisate pro­babil sub forma de cai; caii lui Ahile, de pilda, sīnt fiii lui Zefir si ai unei harpii. La Atena le era īnchinat un monument numit Turnul Vīnturilor. In epoca imperiala romana au fost reprezentate adesea pe sarcofage.

Vīrstele lumii. Mitul succedarii pe pamīnt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerari progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuala a fierului, este expus pentru prima oara de Hesiod īn Munci si zile. Aici (109 si urm.) se aminteste ca prima rasa creata de zei a fost cea de aur, plasata cronologic īn peri­oada cīnd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur traiau asemenea zeilor, fara griji, fara sa trudeasca si fara sa cunoasca saracia ; nu īmbatrīneau si īsi petreceau viata īn sarbatori, īnconjurati

de toate lucrurile frumoase, pe care pamīntul le oferea fara ca ei sa trebuiasca sa-1 lucreze. Moartea īi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transfor­mati īn demoni buni prin vointa lui Zeus, se ascundeau sub pamīnt, veghind asupra muritorilor si īmpartind bogatii.

Mai tīrziu, īn timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creati oamenii din rasa de argint, inferioara celei dinainte si dife­rita de ea. Oamenii de argint īmbatrīneau, desi timp de o suta de ani ramīneau copii si abia apoi traversau o scurta perioada de maturitate. Deveniti adulti, se faceau vinovati de trufie si de necredinta fata de zei, astfel īncīt si ei au fost īngropati de Zeus īn adīncurile pamīntului, unde con­tinua sa fie venerati ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar daca sīnt de rang inferior.

Urmatorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s-a nascut din frasini. Definiti de Hesiod drept "naprasnici" si "cumpliti", oa­menii din aceasta semintie erau curajosi, foarte puternici, cu trupuri viguroase si "brate nebiruite". Ei aveau arme de bronz si au pierit ucigīndu-se unii pe altii, din cauza dorintei lor de razboi; "Plecara-n mu­cedele case, la īnspaimīntatorul Hades,/ [...] caci sumbra moarte [...]/ I-a dus si parasira a soarelui lumina vie".

Perioada urmatoare epocii de bronz este mai dreapta si mai buna; acum traiesc eroii, numiti si semizei; destinul lor este sa fie distrusi īn marile batalii despre care povestesc miturile, īncepīnd cu razboiul Troiei si terminīnd cu cel al Tebei; "Pierira īn razboiul crīncen si-n batalia-nversu-nata/ O buna parte-n fata Tebei [...]; alta parte/ La Troia poposit-a [...]/ si-acolo moartea cu obstescul sfīrsit, pe rīnd, i-a-nvaluit./ Lor īnsa, osebit de oameni, le-a dat si viata si lacas/ Cronidul tata Zeus, ducīndu-i la capatul pamīntului": acestia sīnt locuitorii īndepartatelor Insule ale Fericitilor.

A cincea epoca a istoriei omului este cea īn care traieste poetul; oamenii din epoca fierului "nu vor conteni/ Sa-ndure trude si necazuri nu numai ziua ci si noaptea,/ Sleiti de griji apasatoare pe care zeii le trimit". Desi alaturi de aceste nenorociri vor fi si lucruri bune, cel ce traieste īn aceasta perioada īsi doreste sa fi murit

VĪRSTELE LUMII

mai devreme sau sa se fi nascut mai tīrziu. E adevarat ca īn viitor, dupa ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, "de oa­meni care din nascare vor fi cu tīmple-nca-runtite", "Cu minunatele lor trupuri īn albe straie-nvestmīntate,/ La zeii vesnici se vor duce si parasi-vor omenirea/ Sme­renia si Osīndirea", iar "raul n-o sa aiba leac"; īn ciuda acestei perspective extreme, a unei vīrste complet opuse celei dintīi (dominata de violenta si nedreptate, pe cīnd īn epoca de aur domneau fericirea si dreptatea), conceptia ciclica asupra lumii si timpului lasa loc sperantei ca, o data terminat parcursul de la epoca aurului la cea a raului, este posibil ca el sa fie reluat, poate īn sens invers, pentru a ne reīntoarce la fericirea originara.

īn mitul lui Hesiod despre vīrstele lumii si omului, accentul cade nu doar pe ideea decaderii progresive, care, de altfel, nu este constanta (epoca eroilor, de pilda, mar­cheaza o oprire īn procesul de declin, fiind mai buna decīt precedenta si creīnd o asi­metrie īn schema generala a metalelor; īn legatura cu acest aspect vezi Erou) ; o aten­tie deosebita se acorda opozitiei dintre dreptate si hybris, trufia sau depasirea limitelor omenesti; īn plus, succesiunea vīrstelor omenirii ofera o schema de refe­rinta pentru desfasurarea istoriei omului si o organizeaza, luīnd īn calcul īntīmpla-rile paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) si propunīnd o ierarhie corespunzatoare a destinelor īn lumea de dincolo (de la demonii buni la cei rai si la cei comuni, morti obscuri din īmparatia lui Hades).

Vīrstele lumii sīnt reduse la trei īn dia­logul Critias (109b si urm.) al lui Platon, unde se succeda zeii, eroii si oamenii. Primii, zeii, si-au īmpartit īntre ei, īn mod egal si fara_v disensiuni, dominatia asupra lumii; Atena si Hefaistos, carora le-a reve­nit Atica, au facut sa se nasca acolo eroii minunati, īn prezent pastrīndu-se doar amintirea faptelor si numelor acestora (printre ei se numara Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); īn sfīrsit, oamenii, īmpinsi de nevoia de a-si procura mijloacele de subzistenta, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor si s-au limitat sa celebreze amintirea numelor acestora si cīteva tra­ditii obscure.

īn poezia latina, mitul vīrstelor apare īn Metamorfozele lui Ovidiu (1.89 si urm.), unde sīnt reluate cele patru epoci: a auru­lui, a argintului, a bronzului si a fierului; din mitul lui Hesiod se preia īn special aspectul decaderii progresive la care face aluzie calitatea descrescatoare a meta­lelor, dar se reia si corespondenta dintre evenimentele de pe pamīnt si cele din cer, unde īmparatia zeilor este zdruncinata de certurile si razboiul care īi opune pe giganti olimpienilor (vv. 151 si urm.).

In opozitie cu mitul lui Hesiod, Pitagora si Platon despre epoca de aur, care are nenumarate variante (printre care o reluare īn Civilizatia Greciei a filosofului Dicearh), apare reconstituirea istoriei omului la Lucretiu, ce porneste de la o epoca domi­nata de viata aspra si cruda, de violenta si de lupta salbatica pentru supravietuire {Poemul naturii, 5.925 si urm.); potrivit lui Lucretiu si epicureilor, progresul faze­lor istoriei umane marcheaza trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers fata de ceea ce presupune Hesiod. Poetul latin ne ofera un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cīnd descrie īnceputurile vietii agricole (5.1361 si urm.), ce reprezinta deja o faza superioara a progresului uman. Dupa Lucretiu, vīrstele urmatoare din istoria umana sīnt dominate de organizarea vietii īn comunitate si de stapīnirea unor tehnici mereu noi; nu regasim īnsa o succesiune clara de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.

Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vīrstelor omului din poezia latina īi apartine lui Vergiliu {Egloge, 4), care, bazīndu-se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor si stoicilor, anunta veni­rea unei noi vīrste de aur: "Ultima vīrsta a venit acum, dupa profetia de la Cumae, ciclul marilor secole se naste de la īnceput, acum se īntoarce chiar si Fecioara, se īntorc domniile lui Saturn, acum o noua rasa e trimisa din īnaltul cerului" (Bucolicele, 4.4 si urm.). īn comentariul lui Servius, "Sibila din Cumae a īmpartit vīrstele dupa metale si a spus cine va fi stapīnul fiecarei vīrste. [...] A mai zis si ca la sfīrsitul tutu­ror vīrstelor se vor repeta lucrurile īntoc­mai, concept comun filosofilor, care spun ca, o data īncheiat un mare an, toate

VOLUPIA SAU VOLUPTAS

stelele se īntorc īn punctul unde se aflau la īnceput si pornesc din nou, avīnd aceeasi miscare. Iar daca miscarea stelelor este aceeasi, neaparat trebuie sa se repete toate īntīmplarile care au avut loc, fiindca e lim­pede ca īn univers orice lucru depinde de miscarea astrelor". Daca mitologia si reli­gia clasica nu propun decīt foarte rar spe­ranta unei recompense pentru cei drepti īn lumea de dincolo, ele lasa īnsa loc uneori, ca īn mitul raselor, inserat īntr-o conceptie ciclica despre timpul uman, per­spectivei unui viitor mai bun.

Vīsc. Aspectul misterios al vīscului, planta parazita ce creste pe alta planta, fara sa aiba radacini, a stimulat fantezia antici­lor, care nu erau totusi foarte familiarizati cu el īn lumea clasica. Vīscul era consi­derat o planta sacra īn special īn spatiul celtic: "Ei cred ca tot ceea ce creste pe goruni este trimis din cer, un semn ca acel copac a fost ales chiar de divinitate. De aceea vīscul de gorun este foarte rar, si cīnd oamenii īl gasesc, īl culeg cu mare devotiune" (Pliniu, Naturalis historia, 16.249 si urm.); druizii īl taiau de pe arbori cu un cosor de aur si īl puneau īn apa, obtinīnd astfel un medicament cu pro­prietati terapeutice miraculoase. In mitul clasic vīscul nu apare foarte des, doar daca nu vrem sa identificam vīscul cu creanga de aur pe care, la sfatul Sibilei, Enea o culege ca sa poata ajunge īn lumea mor­tilor : "Pitit pe-un arbore cu umbra deasa/ Sta ramul cel cu frunzele de aur,/ Cu, tot de aur, gingasa-i tulpina./ Se zice ca-nchi-nat fu Proserpinei,/ Iunona din infern. īl ocroteste/ De pretutindeni o padure: umbre/ īl fereca īn vai de-ntunecime./ si nu poate picior de om patrunde/ īn sub-pamīnt, pīna ce omu-acela/ Nu va fi rupt de pe copac mladita/ De aur. Iar frumoasa Proserpina/ A dat porunca: daru-acesta siesi/ Sa-i fie-adus. si daca rupi lastarul,/ Se si iveste, far' zabava, altul/ De aur..." (Vergiliu, Eneida, 6.136 si urm.). De la Jakob Grimm la Frazer, nu au lipsit pro­punerile de identificare a crengii de aur cu vīscul si interpretarile sugestivei teme a ramului ce deschide drumul catre lumea de dincolo. Indiferent daca trebuie identi­ficata sau nu cu vīscul, creanga despre care vorbeste Vergiliu - introducīnd cel dintīi aceasta tema īn poezie, chiar daca se

inspira probabil din credintele populare -are legaturi evidente cu magia, īntrucīt garanteaza apararea īmpotriva demonilor, si cu credintele misterice, legate mai ales de Proserpina (datorita trimiterii la Iunona infernala). Creanga de aur care creste īntr-un copac - indiferent daca este vorba sau nu de vīsc - prezinta o vaga afinitate cu imaginea poetica a merelor culese de Heracle din gradina Hesperidelor īn cea de-a unsprezecea munca a sa (vezi Hera­cle) si cu cea a līnii de aur gasite de Iason īn padurea din Colhida (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 4.123 si urm.).

Volcens (lat. Volcens, -entis). Capetenie din armata lui Turnus (vezi), care a luptat īmpotriva troienilor lui Enea. L-a ucis pe Eurial īn timpul actiunii nocturne de recu­noastere pe care acesta a īntreprins-o īm­preuna cu tīnarul Nisos; a fost ucis la rīndul lui de Nisos, care i-a strapuns gura īnainte de a cadea fara suflare peste trupul prietenului sau. I se atribuie un fiu pe nume Camers.

► Prezente īn literatura antica. Este unul dintre personajele Eneidei lui Vergiliu (9.367 si urm.; 10.562).

Voltumna (lat. Voltumna, -ae). Divinitate etrusca masculina sau feminina, ocroti­toarea confederatiei cetatilor etrusce. īn templul sau se reunea consiliul federal al asa-numitului Dodecapolis (Livius, 4.23.5); respectivul edificiu se afla probabil la Vol-sinia, īnsa localizarea sa precisa nu este posibila; ni s-au transmis putine informatii despre cultul si functiile acestei divinitati.

Volturnus (lat. Volturnus sau Vultur-nus, -i). Vechi zeu roman, identificat uneori cu zeul rīului Volturnus din Cam­pania. Unele izvoare īl considera tatal nimfei Iuturna (vezi). De cultul sau ras­pundea un flamin; īi era dedicata sarba­toarea numita Volturnalia, care se tinea īn fiecare an la 27 august.

Volumnia (lat. Volumnia, -ae). Sotia lui Coriolan (vezi).

Volupia sau Voluptas. Personificarea pla­cerii si a bunastarii, venerata ca divinitate īn lumea romana (Cicero, De natura deo-rum, 2.61); avea un templu la Roma, īn apropiere de Poarta Romanula de pe Palatin.

VOTUM

Votum. Promisiunea de a aduce o ofranda zeilor si darul votiv reprezinta unul dintre aspectele caracteristice ale relatiei dintre om si divinitate. In caz de pericol sau īntr-o situatie de teama si nesiguranta īn ceea ce priveste viitorul, religia clasica prevede posibilitatea ca omul sa se priveze īn mod voluntar de un lucru si sa-1 ofere divinita­tii īn schimbul protectiei sale. Juramīntul trebuie rostit cu voce tare, īn fata unor mar­tori, iar daca urmarile acestui act se dove­desc favorabile, omul trebuie sa-si respecte promisiunea, care dobīndeste caracteris­ticile unei datorii irevocabile. īn religia greaca, ofrandele votive pot fi animale, primele roade sau chiar construirea unor altare sau temple; cele mai frecvente sīnt īnsa podoabele si obiectele faurite de auto­rul juramīntului, numite anathemata. Ast­fel de ofrande votive sīnt frecvent īntīlnite īn sanctuare, adesea sub forma unor mici statuete de lut ars ce reproduc obiecte din viata de zi cu zi, animale, parti ale corpului pentru care se invoca protectia zeilor, īn vederea vindecarii unei boli sau a unei rani. Cele mai bogate ofrande votive pro­veneau din batalii si erau constituite din prazi de razboi. īn Iliada, Hector īi pro­mite lui Apollo armele adversarului sau, iar Ulise jura ca īi va īnchina Atenei armele pe care i le va smulge lui Dolon. Toate templele grecesti erau pline de armele ofe­rite zeilor de catre īnvingatori, īn special scuturi. La Delfi, de-a lungul Caii Sacre se ridicau monumente construite ca ofrande votive, de cele mai multe ori īn urma raz­boaielor fratricide īntre cetati. Daruri votive erau si unele monumente faimoase ale Antichitatii, ca Nike din Samotrace sau statuia aceleiasi Nike de la Olimpia, realizata de Paionios. De o cu totul alta factura erau darurile votive oferite īn anu­mite momente din viata particulara. Foarte raspīndit era obiceiul de a oferi o suvita de par; Ahile īsi sacrifica o suvita lunga de par pe mormīntul prietenului sau Patroclu, si īn multe localitati baietii si fetele īsi taiau parul cīnd deveneau majori, oferind suvitele taiate zeilor. Uneori oamenii mer­geau īn pelerinaj la Delfi ca sa-si ofere parul lui Apollo. īn mod asemanator, si alte momente importante din viata erau marcate de oferirea unor daruri votive: cīnd se casatoreau, tinerele ofereau zeilor

jucariile din copilarie; mestesugarii batrīni ofereau divinitatii uneltele lor atunci cīnd se retrageau din activitate, iar vesmintele femeilor care mureau la nastere erau ofe­rite sanctuarului Artemisei Brauronia.

si īn religia romana li se faceau promi­siuni zeilor, carora li se cereau īn schimb anumite favoruri: bunavointa īn diverse īmprejurari, īndeplinirea unei dorinte etc. La Roma, un astfel de votum putea avea caracter public sau privat. Juramintele publice erau rostite de magistrati si de pontifi si aveau loc atunci cīnd statul era amenintat de vreo calamitate. īn acest caz, ele comportau ofrande costisitoare, ridica­rea unor temple, organizarea de jocuri etc. Un exemplu de asemenea votum īl consti­tuie templul īn cinstea Furtunii construit de Marcellus īn semn de recunostinta pentru ca a scapat dintr-o furtuna pe mare (vezi Furtuna). si mai celebru este jura­mīntul lui Romulus din timpul razboiului īmpotriva sabinilor: cīnd acestia erau pe punctul de a-i īnvinge pe romani, iar roma­nii se retrageau, nereusind sa-si pastreze pozitiile, Romulus i-a promis lui Iupiter ca īi va ridica un templu daca va schimba soarta luptei, aducīndu-i victoria. Zeul i-a ascultat ruga, iar Romulus a construit un templu īn cinstea lui Iupiter Stator (Iupi­ter care opreste) īntre Palatin si Velia, īn locul unde se va īnalta mai tīrziu Arcul lui Titus. Persoanele particulare formulau votumuri īn toate situatiile critice si pro­miteau sacrificii pe masura posibilitatilor lor. īndeplinirea unor dorinte si dobīndi-rea unor favoruri erau adesea comemorate prin tablite pictate sau gravate care ilus­trau sumar elementele definitorii ale res­pectivului votum, ca īn cunoscutele ex voto din epoca moderna. si īn lumea romana erau frecvent īntīlnite statuete care, la fel ca mai sus mentionatele anathemata gre­cesti, reproduceau partile corpului afectate de vreo boala si erau oferite īn temple īn semn de multumire pentru vindecarea lor.

Pentru alte detalii vezi si Dar votiv.

Vrabie. Frecvent amintita de poeti (vra­bia cea mai faimoasa din poezia clasica este cea a Lesbiei, cīntata de Catul), vra­bia nu ocupa totusi un loc important īn mitologie. Este considerata pasarea sacra a Afroditei: Sappho spune ca zeita cala­toreste prin cer cu un car tras de vrabii.

VULCANALIA

Un mit de metamorfoza aminteste trans­formarea īn vrabii a doi dintre fiii prezi­catorului Munihos, regele molosilor (vezi Munihos, 2). Apoi, era cunoscuta credinta ca zeii ocroteau vrabiile care īsi faceau cuib īn sanctuare ori īn temple: potrivit lui Herodot (1.159), atunci cīnd un cuman, Aristodicos, le-a alungat dintr-un templu pentru a-1 curata, o voce divina 1-a dojenit cu asprime.

Vraja, vezi Magie. Vrajitoare, vezi Magie.

Vulcan (lat. Vulcanus, -i). Fiul lui Iupiter si al Iunonei si sotul Venerei; era cores­pondentul roman al lui Hefaistos al gre­cilor. Potrivit unei etimologii traditionale, numele sau era legat de termeni ca ful­gere, fulgur, fulmen, toti evocīnd focul, al carui zeu era Vulcan. Se pare ca acesta era venerat cu precadere ca zeu al focului dis­trugator, īn special al focului vulcanilor. Exista un zeu cretan al naturii si al infer­nului numit Velchanos; Vulcan ar trebui īnsa identificat mai degraba cu etruscul Sethlans. Apartinīnd celui mai vechi strat al religiei romane, el este asociat cu o serie de divinitati antice, ca Stata si Maia, despre care stim foarte putin. Potrivit traditiei, initial cultul sau era legat de cel al Vestei (vezi); se credea ca ambele culte fusesera introduse la Roma de Titus Tatius si ca Romulus i-a īnchinat lui Vulcan o cvadriga dupa victoria īmpotriva cetatii Fidene (gest considerat a sta la originea obiceiului de a i se oferi lui Vulcan armele si īn special prazile de razboi: cf. Livius, 1.37.5). De asemenea, se spunea ca Romulus si-ar fi ridicat o statuie līnga templul zeului, care era de fapt un altar unde focul ardea continuu, la poalele Capitoliului. Potrivit altor versiuni, Romulus īnsusi a construit altarul si a plantat alaturi un lotus, care a devenit sacru si despre care se spunea ca mai exista si īn vremea luiPliniu cel Batrīn. Faptul ca templul lui Vulcan se afla īn apropiere de cel al Vestei subliniaza impor­tanta cultului zeului īn statul roman.

Izvoarele din epoca clasica atribuiau figurii lui Vulcan caracteristicile si legen­dele lui Hefaistos (pentru detalii vezi Hefaistos). īn unele pasaje (de pilda Macrobiu, Saturnaliile, 1.12.18) se spune ca sotia lui Vulcan era Maia sau Maiesta.

Epitete. Era numit Mulciber si Quietus; ambele atribute se refera la rolul sau de ocrotitor īmpotriva incendiilor.

Raspīndirea cultului. Cultul lui Vulcan este atestat la Roma din cele mai vechi timpuri; administrarea sa intra īn sarcina unui flamin. Templele dedicate zeului erau de obicei construite, la Roma si īn alte loca­litati, īn afara cetatilor (cu trimitere la foc ca element distrugator: Vitruviu, 1.7.1). īn capitala īi era īnchinata o zona sacra (Livius, 9.46.6 si passim), unde se afla o statuie ridicata īn cinstea sa. Un templu propriu-zis, daca se face abstractie de poves­tea celui construit de catre Romulus si de traditiile legendare, i-a fost ridicat īnainte de anul 215 ī.Hr. īn Circus Flaniinius. Cele mai vechi sarbatori dedicate lui Vulcan par sa fie Fornacalia sau Furnalia, īn tradu­cere "sarbatorile cuptoarelor", al caror ocrotitor era Vulcan, ca zeu al focului (vezi Cuptor) ; cele mai solemne sarbatori īn cin­stea sa ramīn īnsa Vulcanalia, ce aveau loc la 23 august. Cultul lui era atestat si la Pozzuoli, legat de solfatare si de asocierea zeului cu vulcanii (Strabon, 5.245), si la Ostia, unde Vulcan era una dintre cele mai importante divinitati. La Roma se practica īn cinstea sa un sacrificiu aparte, īn timpul caruia se aruncau īn foc pesti vii, pescuiti din Tibru.

Prezente īn literatura antica. Vulcan apare īn literatura latina īn special īn Eneida vergiliana. Informatii interesante despre cultul sau īntīlnim la Plutarh (Romulus, 24.5), Macrobiu (Saturnaliile, 1.12.18 si passim), Ovidiu (Fastele, 6.637), Pliniu (Naturalis historia, 16.236 si 36.204). Un rol curios īi este atribuit lui Vulcan īntr-un mic poem al lui Vespa (secolul al III-lea d.Hr.) despre īntrecerea dintre un brutar si un bucatar, unde zeul este arbitru. Pen­tru celelalte izvoare literare clasice vezi Hefaistos.

Prezente īn literatura moderna. Episodul care a īnflacarat imaginatia poetilor mo­derni ce au evocat figura lui Vulcan este cel al capcanei īntinse de zeu Venerei si lui Marte. Din acest episod s-au inspirat, printre altii, F. Bracciolini īn Batjocura zei­lor, F. Pallavicino īn Plasa lui Vulcan si D.L. Batacchi īn poemul cu acelasi titlu.

Iconografie. Reprezentarile lui Vulcan īn arta romana nu sīnt numeroase. Pentru detalii vezi Hefaistos.

Vulcanalia (lat. Vulcanalia, -iorum). Sar­batori religioase care aveau loc la Roma īn

VULCANI

fiecare an, la 23 august. Sarbatorile cuprindeau desfasurarea de ritualuri reli­gioase īn cinstea lui Vulcan, dar si a altor divinitati, īn special a nimfelor, a Iuturnei si a lui Quirinus. De asemenea, se celebra aniversarea īntemeierii locurilor de cult din cetate īnchinate lui Vulcan. Pe līnga ritualurile publice si jocurile ce aveau loc īn cinstea zeului, īn cadrul ritualurilor pri­vate se obisnuia sa i se aduca drept ofranda lui Vulcan pesti mici. Acest obicei este amin­tit de Varro.

Vulcani. Potrivit mitologiei, īn interiorul vulcanilor se afla atelierul lui Hefaistos, zeul focului, care īsi desfasura activitatea de faurar al zeilor cu ajutorul ciclopilor. Printre divinitatile legate de vulcani se numara nimfa Etna din Sicilia, eponima vulcanului cu acelasi nume si mama Palicilor. Vergiliu ne-a lasat o descriere sugestiva a unei eruptii nocturne a Etnei: "Dar preajma i-o razguduie vulcanul,/ Cu prapadenia-i grozava, Etna./ Arunca la rastimpuri pīna-n slava/ Nori negri de funingine-n vīrtejuri/ De smoala cu ce-nusa-nvīltorata/ si urca-n ceruri palalai de flacari/ Ce-acoper stelele. Cīteodata,/ Smulgīnd din sine maruntai de munte,/ Pietroaie scuipa-n sus. Cu muget mare/ Inghesuie-n vazduh topite janturi/ si clocotind din hauri se revarsa" (Eneida, 3.571 si urm.). Sub vulcanul Etna zace, potrivit unei versiuni a mitului transmise de Vergiliu, trupul gigantului Encelad, care a īncercat sa se urce īn cer si a fost lovit de fulgerul lui Zeus; la poalele aceluiasi vul­can poetul īi asaza si pe ciclopi, pe care Calimah (Imn catre Artemis, 46-50) īi pla­seaza īn alt loc, īntr-o insula vulcanica din Arhipelagul Eolian. Un vulcan s-a format cīnd Tifeu sau Tifon a fost lovit de fulgerul lui Zeus. Desi este sugestiva ipoteza iden­tificarii insulei Thera, scufundata īn mare īn urma unei eruptii vulcanice, cu mitica Atlantida descrisa de Platon, scufundata la rīndul ei īn adīncul marii, īn textele filosofului grec nu exista nici o referire la fenomene vulcanice, iar īn Grecia, din cīt se pare, nu s-a pastrat nici o amintire a acelei eruptii antice, cel putin īn izvoarele ajunse direct sau indirect pīna la noi. Spectaculozitatea si aspectul īnfricosator al fenomenelor vulcanice, cu care grecii si romanii erau obisnuiti, fiind bine cunos-

cute Vezuviul, Etna, vulcanul din insulele eoliene, Stromboli si regiunea Pozzuoli (numita semnificativ īn vechime Agora lui Hefaistos), au favorizat asocierea vulca­nilor cu cele mai grandioase manifestari ale puterii zeilor. Cu toate acestea, au exis­tat si numeroase īncercari de a da feno­menelor vulcanice o explicatie stiintifica, diferita de legenda; daca interesul unui cercetator ca Pliniu cel Batrīn (interes care 1-a costat viata īn timpul unei eruptii a Vezuviului) īl determina sa nu se inte­reseze de aspectele mitologice ale acestui subiect, si īntr-un mic poem didactic latin intitulat Aetna, cu autor necunoscut, īnsa pe care unele manuscrise antice i-1 atri­buiau lui Vergiliu, eruptiile vulcanice sīnt explicate respingīnd orice interpretare mitologica; un considerabil efort de expli­catie stiintifica, īmbracat īntr-o splendida forma poetica, īntreprinde si Lucretiu, care īncearca sa gaseasca motivul pentru care "cīteodata zbucneste/ Mare vīrtej de vapai din gītlejul vulcanului Etna", īncīt "furtuna de flacari/ Dezlantuita s-a-ntins stapīnind a Siciliei tara,/ si īsi atrage pri­virile īnvecinatelor neamuri/ Care, vazīnd ale cerului bolti numai fum, numai flacari/ Pieptul si-1 simt cum se umple de multe nelinisti si teama,/ Vrīnd sa-nteleaga ce lucruri mai noi pregatit-a natura" (Poemul naturii, 6.639 si urm.; Lucretiu se refera probabil la eruptia Etnei care īn 122 ī.Hr. a distrus orasul Catania).

Vulpe. Animal care īnca din epoca clasica simbolizeaza istetimea si, adesea, rauta­tea, vulpea apare foarte frecvent īn poves­tirile antice, unde doar lupul o īntrece īn ceea ce priveste periculozitatea pentru oa­meni ; desi este protagonista unora dintre cele mai celebre fabule din toate timpurile (ca aceea despre vulpe si struguri poves­tita de Fedru, 4.3), apare rareori īn mitolo­gia propriu-zisa, unde joaca un rol numai īn mitul lui Amfitrion, sotul Alcmenei. Acesta vīneaza o vulpe care devasta regiu­nea tebana: "...o fiara de care multi oameni de la cīmpie se temeau, pentru viata lor si a turmelor. [...] Cu salturi repezi ea trecea īntr-o clipita peste plase, si sarea peste funiile pe care le īntinseseram. Sīnt asmu­titi cīinii, care pornesc pe urmele ei, dar ea fuge si scapa, atīt de iute ca pare o pasare" (Ovidiu, Metamorfoze, 7.764 si urm.). Ca

VULTUR

sa o poata captura, Amfitrion a recurs īn cele din urma la cīinele lui Procris, un animal foarte rapid si agil. Zeus nu a īnga­duit īnsa ca vulpea sa fie prinsa, prefacīnd amīndoua animalele īn stane de piatra.

Vultur. Grecii credeau ca aceasta pasare īi era consacrata lui Apollo, īntrucīt din zborul sau se puteau extrage preziceri. A jucat un rol important īn legenda īnteme­ierii Romei: observīnd zborul unor vulturi, Romulus si Remus au stabilit locul unde avea sa se ridice noua cetate; aceasta a fost cladita pe locul īn care Romulus a vazut zburīnd doisprezece vulturi, adica pe Palatin, pentru ca Remus, de pe Aventin, nu vazuse decīt sase (Plutarh, Romulus, 9.5). Deoarece vulturii se hranesc cu stīr-vuri, se credea ca ei cunosc tainele lumii mortilor; prezicatorul Melampus a ascul­tat odata vorbirea lor pentru a-si salva fiul Ificlos de impotenta (vezi Ificlos). In gene­ral īnsa, se credea ca vulturul prevesteste lucruri sinistre si ca este o pasare impura, caci "cum ar putea fi pura o pasare care manīnca o alta pasare?" (Eschil, Ruga­toarele, 226). īn vultur a fost transformat Agrios, unul din fiii Polifoniei, o eroina

din Tracia care, pentru ca a aratat dispret fata de darurile Afroditei, a fost pedepsita de zeita sa nutreasca o pasiune monstru­oasa fata de ursii din munti (Antoninus Liberales, Transformationes, 21). Se spu­nea ca Harpiile (vezi) aveau trup de vultur. Potrivit unei variante a mitului, un vultur īi devora ficatul lui Prometeu (vezi); el a fost ucis de Heracle. īn afara de Apollo, īn mitologia clasica vulturul mai era asociat cu Atena, Ares si Cronos.

īn izvoarele antice, cunostintele despre vultur sīnt adesea īnvaluite īntr-o aura de mister si uimire, ce pot fi surprinse īn pa­sajele dedicate acestei pasari de Pliniu si Aelianus. De exemplu, se spune ca vulturii nu-si depun ouale, ci nasc pui acoperiti īn īntregime de pene si ca mor daca sīnt siliti sa miroasa parfumuri dulcege sau sa atinga smirna sau rodiul. Se credea ca pentru a scoate serpii din ascunzatori trebuiau arse pene de vultur si ca din multe parti ale corpului lor se puteau extrage medica­mente : gheara ajuta la descoperirea otra­vurilor din mīncare si din bauturi, iar inima si ficatul erau ingrediente fundamentale īn prepararea multor leacuri.