DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera W, X, Y, Z

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera W, X, Y, Z

Wodan. în mitologia germanica, Wodan pe Thingsus (vezi) si primind ca atribute

era zeul magiei si al mortilor. în vremea caracteristice calul, vulturul si lancea,

cuceririi romane a fost asimilat lui Mercur Ulterior, Wodan a fost considerat stramo-

(Tacitus, Germania, 9); treptat, a dobîndit sui regilor germanici si a devenit Odin în

trasaturile unui zeu razboinic, înlocuindu-1 mitologia scandinava.

"

X

Xante (gr. nav-Jb), -tis). Numele unei amazoane.

Xantos (gr. Zdvtioq, -ou; lat. Xanthos si Xanthus, -i). 1) Rîu din Troada, numit mai frecvent Scamandru (vezi).

2) Numele mai multor cai din mitologie. Unul îi apartinea lui Hector, iar altul era unul dintre caii lui Diomede, regele Tra-ciei, care erau hraniti cu carne de om. Cel mai celebru este însa calul nemuritor al lui Ahile ; el si fratele sau Balios erau fiii lui Zefir si a harpiei Podarge. înzestrat de Hera cu darul vorbirii, Xantos i-a prezis lui Ahile moartea apropiata; la auzul sumbrei sale preziceri, Ahile s-a mîniat (Iliada, 19.408 si urm.).

Xenia (gr. ^evia, -iov; lat. xenia, -iorum). 1) în lumea romana, darurile oferite oas­petilor si prietenilor în timpul sarbato­rilor, în special cu ocazia Saturnaliilor (vezi). Adesea erau însotite de biletele augurale; din aceste mesaje s-a inspirat Martial în poemele din culegerea intitu­lata Xenia.

2) (gr. Hevia, -ag). Epitet ("oaspete") cu care era indicata în Grecia zeita Atena.

Xenocleia (gr. ZevoxXeia, -aq). Preoteasa a lui Apollo de la Delfi, ale carei fapte sînt legate de cultul lui Heracle. Pentru ca nu i-a raspuns eroului, care consultase ora­colul dupa moartea lui Ifitos, ea a stîrnit mînia acestuia. Heracle a plecat furibund,

luîndtu el Tripodul (vezi) sacru. Eroul s-a întors la Delfi si a restituit tripodul numai cînd preoteasa a acceptat sa-i raspunda.

Xoanon (gr. ^oavov, -ou). Termen grecesc prin care erau indicate statuile zeilor. De obicei se refera la reprezentarile mai vechi, cu precadere din lemn - dar si din alte materiale - si caracterizate de o plasti­citate primitiva, care faceau obiectul unei veneratii deosebite. Uneori termenul este utilizat si pentru a desemna uriasele statui criselefantine din epoca clasica - Zeus din Olimpia sculptat de Fidias sau Hera din Argos, opera lui Policlet. Traditia mitica îi atribuia realizarea unora dintre cele mai vechi sculpturi de acest tip lui Dedal (vezi).

Xutos (gr. Zou-^og, -ou; lat. Xuthus, -i). Fiul lui Hellen si al nimfei Orseis si fratele lui Doros si al lui Eol. A fost rege în Pelopones si s-a casatorit cu Creusa, fiica lui Erehteu, cu care a avut doi fii, Aheos si Ion. Potrivit altor versiuni ale mitului, dupa moartea lui Hell 18218s187s en, Xutos a fost alungat din Tesalia de fratii sai si s-a refugiat la Atena, unde s-a casatorit cu fiica lui Erehteu. Dupa moartea lui Erehteu, Xutos a participat la alegerea urmasului acestuia la tronul Aticii si i-a încredintat regatul lui Cecrops, cel mai în vîrsta dintre cumnatii sai, stîrnind astfel gelozia celorlalti fii ai lui Erehteu, care l-au alungat din cetate. Xutos s-a refu­giat atunci în Pelopones.

Zacintos (gr. Zaxuv-frog, -ou; lat. Zacynthus, -i). Erou grec, fiul lui Darda-nos, considerat colonizatorul insulei Psofîs din Arcadia. Potrivit traditiei, el a dat numele insulei Zacintos, astazi Zante.

Zagreus (gr. ZctYpaiog, -ou si Zafpeug, -eag în teogonia orfica (vezi Orfism), Zagreus este fiul lui Zeus si al Persefonei, cu care regele zeilor s-a unit luînd înfatisarea unui sarpe. Temîndu-se de gelozia Herei, Zeus si-a încredintat fiul, pe care îl iubea foarte mult, lui Apollo si curetilor, care l-au crescut pe muntele Parnas. Hera însa 1-a descoperit si le-a poruncit titanilor sa-1 rapeasca. Zagreus a încercat în zadar sa scape, transformîndu-se în taur; titanii l-au prins si l-au sfîsiat, apoi l-au mîncat în parte crud, în parte fiert. Apollo a în­gropat ramasitele lui Zagreus lînga tri­podul din Delfi; Atena i-a dus însa inima, care nu încetase sa bata, lui Zeus, iar acesta 1-a readus pe copil la viata; prin metode prezentate diferit în izvoare, el a înghitit acea inima sau a convins-o pe Semele sa o soarba, zamislindu-1 astfel pe Dionysos. In acest mit, Zagreus apare ca un "prim Dio­nysos", care 1-a precedat pe cel mai cunoscut zeu din izvoarele clasice, unde "Zagreus", însemnînd "mare vînator", apare uneori ca epitet al lui Dionysos. Caracteristicile in­fernale ale povestirii despre originea zeu­lui explica si asimilarea lui cu Hades în unele texte.

► Prezente In literatura antica. Diferitele aspecte ale mitului pot fi reconstituite cu ajutorul unor fragmente din scrierile lui Eschil si al mentiunilor prezente la Macro-biu (comentarii la Somnium Scipionis), Nonnos din Panopolis, Diodor din Sicilia, Hyginus si Ovidiu (Metamorfoze).

Zalmoxis sau Salmoxis (gr.

-i6oc; sau IcAjiotic, -tfiog). Zeu venerat de

geti, numit si Gebeleizis (identificare respinsa de M. Eliade, care evidentiaza diferente semnificative între structurile si cultul celor doua divinitati, admitînd totusi posibilitatea ca în epoca romana sa fi existat un sincretism religios Zamolxis--Gebeleizis - n.t.). Potrivit lui Herodot, getii credeau ca oamenii nu mor, ci se duc la zeul Zalmoxis: "La fiecare patru ani arunca sortii si întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sortul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredintîndu-i de fiecare data toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: cîtiva dintre ei, asezîndu-se la rînd, tin cu vîrful în sus trei sulite, iar altii, apucîndu-1 de mîini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagana de cîteva ori si apoi, facîndu-i vînt, îl arunca în sus peste vîrfurile sulitelor. Daca în cadere omul moare strapuns, ramîn încredintati ca zeul este binevoitor; daca nu moare atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-1 ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit un altul". Potrivit grecilor din Helespont, "fiind un om, acest Zalmoxis ar fi trait la Samos, ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarhos. Dobîndind dupa aceea libertate, ar fi strîns multa bogatie si ast­fel, cu averea cîstigata, s-ar fi întors prin­tre ai sai bogat. Deoarece tracii traiau în cumplita saracie si erau lipsiti de înva­tatura, Zalmoxis, întrucît traise între eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai întelept al Eladei, cunoscînd astfel felul de viata ionian si niste mora­vuri mai alese decît cele din Tracia, a cerut sa i se cladeasca o sala de primire unde le oferea ospete cetatenilor de vaza; în timpul ospetelor îi învata ca nici el, nici oaspetii sai, nici urmasii lor nu vor muri vreodata, ci numai se vor muta în alt loc unde, traind pururi, vor avea parte de toate bunurile. In tot acest rastimp cît îsi

ZBOR

gazduia oaspetii, vorbindu-le astfel, porun­cise sa i se faca o locuinta subterana. Cînd locuinta a fost gata, el a disparut dintre traci coborînd în adîncimea încaperilor sub­terane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat si l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an el a aparut iarasi dinaintea tracilor, facîndu-i astfel sa creada tot ce le spunea" (Herodot, 4.94-95). în dialogul platonic Charmide, Zalmoxis este prezentat drept saman si zeu, precum si stramos al unei scoli de medicina, amin-tindu-se cîteva maxime ale sale : "Precum nu se cade sa încercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade sa încercam a vindeca trupul fara sa vedem de suflet, si tocmai din pricina asta, sînt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc întregul de care ar trebui sa se îngrijeasca. Caci daca acesta merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine" (Platon, Charmide, 156d-e).

Zbor. în mitul clasic, zborul reprezinta o prerogativa exclusiva a zeilor, a unor crea­turi vrajite, a anumitor insecte si a pasa­rilor. Zeii, pentru care totul este posibil, se pot deplasa cu usurinta si în aer. Uneori ei strabat cerul într-un car înaripat sau tras de lebede si porumbei ori de cai zbura­tori (vezi Car), alteori se deplaseaza singuri; cel mai rapid este Hermes, zeul mesager pe care iconografia traditionala îl prezinta cu aripi la picioare. înzestrati cu aripi sînt si Iris, o alta mesagera divina, Nike, Victo­ria, Eros, zeul dragostei, precum si Som­nul si Visele, care au aripi la tîmple. în afara de zei, pot zbura numai fiintele carora acestia le fac o favoare: cele care sînt trans­formate în pasari, cele pe care zeii le duc în cer (ca Ganimede, rapit de vulturul lui Zeus) sau cele carora zeii le daruiesc instru­mente magice: Belerofon, care îl are pe Pegas, calul înaripat, sau Perseu, cu san­dalele înaripate.

Un singur om reuseste, datorita abilitatii tehnice, istetimii si inteligentei, sa zboare prin propriile sale forte: Dedal, miticul arhitect si sculptor, care pentru a scapa de mînia lui Minos îsi faureste o pereche de aripi. "«Poate Minos sa-mi închida pamîn-tul si marea - zise el - dar desigur ca cerul îmi sta deschis; pe aici voi pleca. Minos poate stapîni totul, dar nu poate stapîni

vazduhul!» Astfel a zis si, îndreptîndu-si gîndurile spre o arta necunoscuta, a încer­cat sa smulga naturii legi noi. si-a fixat cu chibzuinta pene, începînd de la cele mai mici si urmînd pîna la cele mai mari, de-ai fi crezut ca au crescut treptat. Asa au crescut odinioara putin cîte putin tevile naiului. Dedal leaga aceste aripi la mijloc cu in si la capete cu ceara si astfel asezate le îndoaie într-o curbura usoara, ca sa imite aripile adevarate ale pasarilor. Tînarul Icar sta împreuna cu el, si, nestiind ca-si pune la cale propria sa pieire, cu fata vesela, aci lua penele pe care vîntul le misca de colo--colo, aci cu degetul cel mare strica ceara galbena si jocul sau împiedica lucrul minunat al tatalui" (Ovidiu, Metamorfoze, 8.185 si urm.). Cu acea inventie minunata, Dedal si Icar se ridica de la pamînt, usori asemenea pasarilor: "înaltîndu-se cu aju­torul aripilor, Dedal a luat drumul în zbor înainte. Temîndu-se pentru tovarasul sau, ca o pasare care din înaltul cuibului si-a scos la zburat puii tineri, îl îndeamna sa-1 urmeze, îl învata arta primejdioasa, îsi misca si el aripile si priveste înapoi la ale fiului. Pescarul care prindea peste cu tres­tia tremuratoare, pastorul rezemat în bîta, sau plugarul sprijinit pe coarnele plugu­lui, cînd i-au vazut au ramas înmarmuriti si au crezut ca sînt zei cei ce pot lua dru­mul vazduhului" (ibidem, 212 si urm.). Icar nu reuseste sa învinga betia zborului si îi cade victima, apropiindu-se prea mult de soare, care topeste ceara din aripile sale; Dedal îsi continua însa calatoria pîna în Italia de miazazi. Prin moartea fiului, trufia tehnicii, care 1-a facut sa "rastoarne natura", potrivit comentariului lui Ovidiu, este pedepsita; în acelasi timp însa, de acolo, de sus, Dedal are o viziune diferita asupra lumii, ca si cum el, arhi­tectul, ar putea experimenta pe viu efec­tele vederii de sus, ce constituie secretul planimetriilor arhitectonice.

Trufia lui Dedal, pacatul de Hybris (vezi), se aseamana, potrivit unor izvoare (printre care Pindar si Hesiod), cu cea a lui Belero­fon, care încearca sa urce în cer' calare pe calul înaripat Pegas. Pozitia în cer confera un privilegiu indiscutabil, posibilitatea de a domina lumea; astfel, Perseu îsi încalta sandalele înaripate si se ridica sus de tot, în aer, ca sa o ucida pe Meduza. Ca si în

ZEFIR

cazul lui Dedal, pentru Frixos si Hele, copiii Nefelei urmariti de ura mamei lor vitrege Ino, cerul poate reprezenta o cale de salvare: ei fug în Colhida în spinarea berbecului cu lîna de aur, dar numai Frixos ajunge cu bine la destinatie, pe cînd Hele cade în marea care va fi numita, dupa ea, Helespont.

Zborul reprezinta o tema prea atraga­toare pentru ca poetii si mitografii sa nu o abordeze, exploatîndu-i multitudinea de variante posibile. Astfel, în special în epoca elenistica si în cea romana, el devine subiectul unor povestiri fantastice, ce vor continua si în epoca tîrzie; predilectia pentru aceasta tema este dovedita de dia­logul Icaromenipos al lui Lucian, de a sa Istorie adevarata si de povestirile legen­dare despre faptele lui Alexandru cel Mare, caruia i se atribuiau si expeditii în adîncul marii si în înaltul cerului (vezi Calatorie si Alexandru cel Mare).

Zefir (gr. Zecpupot, -ou; lat. Zephyrus, -i). Personificarea vîntului de apus; apare în Teogonia lui Hesiod ca fiu al lui Astreos si al zeitei Eos, Aurora. Homer îl prezinta adesea pe Zefir alaturi de Boreas, poves­tind ca acestia traiau într-un palat din Tracia. Cu harpia Podarge, Zefir i-a zamis­lit pe Xantos si Balios, caii lui Ahile; cu Chloris, pe care a rapit-o, a avut un fiu, Carpos. Uneori, poetii (de pilda Alceu) îl prezinta drept sotul lui Iris.

Zeificare. Sinonim pentru Apoteoza (vezi).

Zelos (gr. Zr|Xo£, -ou; lat. Zelus, -i). Per­sonificarea zelului, dupa cum arata si numele; era fiul titanului Palas si al lui Styx si frate cu Nike, Victoria.

Zerintos (gr. ZTJpiv-ftog, -ou si ZVjpuv-Sot; lat. Zerynthus, -i). Celebra pestera din insula Samotrace, unde aveau loc sacrificii în cinstea Hecatei. De obicei zeitei îi erau jertfiti cîini. Aici se desfasurau si ritualuri în cinstea Afroditei, venerata cu epitetul Zerintia.

Zetes si Calais (gr. Zr\Tr\q, -ou si KaXctig, -iSog; lat. Zetes, -ae si Calais, -is). Creaturi înaripate, fiii lui Boreas si ai Oritiei, indi­cati uneori cu numele de Boreazi. Sînt amintiti printre participantii la expedi­tia argonautilor si ca protagonisti ai altor episoade mitice, interpretate diferit de

izvoarele antice. Potrivit unora dintre ele, cei doi Boreazi aveau o sora, Cleopatra, care s-a casatorit cu Fineu, regele din Sal-midesos; instigat de cea de-a doua sotie a sa, regele i-a aruncat în închisoare pe Cleo­patra si pe fiii acesteia. în timpul escalei corabiei Argo la Salmidesos, Zetes si Calais si-au eliberat sora, l-au detronat pe Fineu si au trimis-o pe cea de-a doua sotie a aces­tuia în tara ei, Scitia.

Potrivit unei alte povestiri, cei doi frati l-au eliberat pe Fineu din ghearele harpii­lor; un oracol profetise ca fiii lui Boreas ori le vor ucide pe harpii, ori vor muri daca nu le vor învinge. O versiune diferita a povestirii spune ca Zetes si Calais au murit tocmai pentru ca nu au reusit sa le învinga pe harpii; o alta spune ca au murit în insula Tenos, ucisi de sagetile lui Heracle.

Zetos (gr. Zf|#os, -ou; lat. Zethus, -i). Fra­tele lui Amfion. Pentru detalii vezi Amfion.

Zeu. Reflectia asupra naturii divinului si a zeilor face obiectul filosofiei, teologiei si religiei, iesind din domeniul mitologiei în sens strict. Totusi, este interesant sa schi­tam trasaturile generale cu care zeii apar în povestirile mitologice care îi au ca pro­tagonisti ; cu toate ca în mitologia clasica zeii au prerogative proprii si personalitati bine definite, este posibil ca, dincolo de aceste diferente, sa se identifice unele ele­mente comune.

în primul rînd, în mitologia greaca si romana, zeii nu sînt eterni, ca Dumnezeul biblic, ci nemuritori. Teogoniile povestesc momentul si împrejurarile nasterii fieca­ruia dintre ei, adesea miraculoase si fan­tastice ; nu exista zeitati prezentate ca existînd ab aeterno. Daca povestea lor are un punct de pornire precis, în cazul nici unuia nu poate fi anticipat un punct de sosire. Zeii nu cunosc moartea si, o data începuta, existenta lor dureaza pentru tot­deauna. Asupra lor timpul nu are putere si, în consecinta, ei nu îmbatrînesc nici­odata, desi unii sînt prezentati deja batrini si multi sufera o evolutie de la o copilarie aproape omeneasca la o faza de tinerete sau de maturitate, destinata a se prelungi la infinit.

O alta trasatura prin care se disting divi­nitatile este usuratatea vietii lor. Homer

ZEU

îi numeste pe zei "cei ce traiesc usor", în sensul ca pentru ei existenta se desfasoara fara dificultati. Aceasta nu înseamna ca nu stiu ce înseamna suferinta; dimpotriva, mai cu seama mitologia greaca prezinta numeroase episoade în care zeii fac dovada unor sentimente pur omenesti, experimen-tînd suferinte nu numai spirituale, ci uneori chiar si fizice. Spre deosebire de oameni, ei stiu însa de la bun început cum se vor sfîrsi lucrurile : ca atare, au certitu­dinea ca suferintele lor se vor termina, ca nu vor lasa consecinte durabile, ca natura lor divina, nemuritoare si menita unei vieti usoare nu va suferi urmari nici macar din experientele cele mai devastatoare. Aceasta certitudine, lipsindu-le suferintele de di­mensiunea fricii, a temerii de necunoscut, limiteaza chinul lor, care nu mai poate fi comparat cu cel al oamenilor.

Strîns legat de aspectul anterior este cel de-al treilea, întîlnit, fara deosebire, la toti zeii, si anume puterea lor. Unii dintre ei, de exemplu Zeus "strîngatorul de ful­gere", au puterea de a domina si de a sub­ordona propriilor scopuri fortele naturii, în general, zeii sînt cei care promoveaza orice schimbare, care produc orice întorsa­tura a evenimentelor, care obtin cu usurinta ceea ce doresc, multumita înzestrarilor lor supranaturale. Ceea ce nu înseamna însa ca autoritatea lor nu cunoaste limite. Zeii nu pot rasturna în mod radical ordinea fireasca a lucrurilor. De exemplu, unui zeu îi este cu neputinta sa împiedice moartea unui erou, atunci cînd acestuia i-a venit rîndul sa piara. Zeii sînt foarte puternici, însa nu atotputernici. La rîndul lor, ei sînt supusi legii superioare a cosmosului. Dupa cum nu pot crea din neant (mitologia cla­sica nu cunoaste o poveste propriu-zisa a creatiei), ci pot doar transforma ceea ce exista deja în natura, tot astfel nu se pot sustrage ordinii prestabilite a lucrurilor, fie ca aceasta se numeste destin, cosmos sau ordine naturala a lumii.

Cel de-al patrulea element comun zei­tatilor din mitologia clasica îl constituie capacitatea si înclinatia lor de a încerca sentimente foarte asemanatoare cu cele omenesti. Dintr-un anumit punct de vedere, zeii din mitologie, mai ales în epoca arhaica, se aseamana mult cu muri­torii de rînd : foarte puternici si înzestrati

cu însusiri incredibile, sînt dominati totusi de sentimente pur omenesti, care îi apro­pie foarte mult de muritori. Ei iubesc ca si oamenii, sînt cuprinsi de gelozie si invi­die, gresesc si esueaza daca au de-a face cu un zeu mai autoritar si mai puternic, plîng, se cearta. Dintre sentimentele ome­nesti care îi caracterizeaza pe zei se deta­seaza mai ales iubirea si invidia. Iubirea, resort puternic al multor episoade mito­logice, îi poate apropia pe zei nu numai de alti zei, ci si de muritori; unirile dintre zei si fapturile omenesti sînt foarte frecvente, iar prin miracolul divin nu sînt niciodata nerodnice, ci genereaza o multime de eroi. Invidia sau gelozia zeilor este în mitologie un sentiment complex, ce nu priveste doar relatiile dintre divinitati (de exemplu, numeroasele episoade de gelozie a Herei fata de iubirile nonsalante ale sotului sau Zeus, ori geloziile zeitelor aflate în compe­titie între ele), ci capata nuante si semni­ficatii mai profunde, mai cu seama atunci cînd obiectul invidiei îl constituie oamenii. Invidia divina fata de muritori poate pro­voca tulburari în viata oamenilor. Dincolo de suprafata aparent inexplicabila a aces­tui sentiment (cum poate un zeu, caruia îi este îngaduit totul si care este înzestrat cu toate facultatile imaginabile, sa fie gelos pe existenta infinit mai dificila si mai mes­china a oamenilor?), în invidia zeilor se poate întrezari instrumentul cu care trufia omeneasca este redimensionata, iar ierar­hiile sînt confirmate si reimpuse ori de cîte ori oamenii încearca sa-si depaseasca pro­priile limite, apropiindu-se prea mult de lumea zeilor (vezi Phthonos); caci, spre deosebire de zeii din alte religii ale lumii, divinitatile din mitologia clasica îndeamna la imitatie, tocmai pentru ca sînt atît de asemanatoare cu oamenii, iar mitologia este plina de episoade în care omul îsi depa­seste cu îndrazneala limitele (vezi Hybris). Al cincilea aspect comun zeilor îl repre­zinta faptul ca ei, ca participanti la faptele oamenilor, mai ales în epoca arhaica apar ca fiind raspunzatori nu numai pentru eveni­mente în general, ci si pentru comportamen­tele indivizilor. Daca Ulise are o idee care îi permite sa iasa dintr-o situatie dificila, de cele mai multe ori ea i-a fost sugerata de un zeu, care se materializeaza sub ochii sai ori ia cele mai diferite înfatisari. Daca

ZEU

Ahile nu se napusteste impulsiv asupra unui adversar, aceasta se întîmpla nu pentru ca a fost în stare sa se abtina, ci pentru ca un zeu îl opreste tinîndu-1 de par. Asupra zeilor sînt proiectate gîndurile oamenilor: ideile omenesti vin de sus, din sfera divina (o amintire îndepartata a aces­tei conceptii a ramas probabil în locutiu­nea "a veni în cap", care înca se foloseste, ca un fel de mostenire a unei faze cînd se credea ca ideile si gîndurile se formeaza într-un inimaginabil altundeva înainte de a se materializa în mintea omului). Abia o data cu marii tragici ceea ce epica arhaica întelegea ca interventie divina se trans­fera în "viata interioara" a fiecaruia.

Un al saselea element comun tuturor zeilor îl constituie caracterul cumplit al aparitiei lor. Muritorii nu îi pot vedea pe zei asa cum sînt ei: daca acest lucru se întîmpla, ca în mitul Semelei (vezi), cel care îi vede nu poate rezista si este ime­diat fulgerat, sau moare, sau (ca în poves­tea lui Tiresias) îsi pierde vederea (vezi Orbire). De aceea, aparitia divinului este atenuata si mascata: pentru a se mani­festa, zeii iau înfatisari omenesti, forme de animale sau de fenomene naturale. în "litologie, povestile de acest gen sînt nume­roase : de pilda, pentru a ajunge la femeile si eroinele de care se îndragosteste neîn­cetat, Zeus trebuie sa ia cele mai felurite înfatisari, apropiindu-se de ele ca taur (Europa), lebada (Leda), ploaie de aur (Danae) sau în nenumarate alte forme. în acest fel, mai cu seama în epica arhaica, aparitia zeilor nu stîrneste groaza, ci uimi­rea si admiratia plina de încîntare.

Al saptelea numitor comun al lumii divine este reprezentat de locul în care îndeobste salasluiesc zeii. Cu toate ca unii dintre ei au propriul lor salas, care se poate afla în adîncurile marii (Poseidon si Amfitrita), în copaci (nimfele), în palatele cerului (Helios, Soarele) ori în maruntaiele pamîn-tului (Hades), zeii se aduna de obicei pe culmea Olimpului, îndeajuns de aproape de cer pentru a ramîne destul de departe de oameni, însa nu într-atît de sus încît sa apara complet straini de întîmplarile de pe pamînt pe care le guverneaza. Aici, în palatele lor stralucitoare, mai cu seama în acela al lui Zeus, regele zeilor, ei hotarasc modul în care urmeaza sa intervina în

vietile oamenilor, îsi rezolva disputele ori participa la banchete cu nectar si ambrozie.

în mitologia Antichitatii clasice, concep­tia asupra zeilor cunoaste transformari succesive. Dupa cea mai veche faza, aceea a poeziei grecesti arhaice, cea dintîi care organizeaza lumea divina si defineste trasa­turile specifice fiecarei zeitati, o reflectie deosebit de profunda caracterizeaza operele poetilor tragici, care pun în scena medita­tiile dramatice asupra destinului omului si a raporturilor sale cu divinul, între-bîndu-se despre rolul divinitatii în faptele omenesti, despre soarta, despre raspun­derea individuala. Apoi, filosofia "curata" imaginea zeilor de multe excrescente poe­tice introduse în mitologie, aprofundînd în schimb valorile universale si morale si mul-tiplicîndu-si reflectiile asupra acestora. Mai ales din epoca elenistico-romana, ima­ginea traditionala a zeilor propusa de mito­logie nu mai pare în masura sa raspunda exigentelor spirituale si morale ale omu­lui ; ca atare, noi zei, noi credinte si noi religii (mai cu seama cu caracter misteric) li se alatura celor traditionale, multumita, printre altele, deschiderii ce caracteri­zeaza din acest punct de vedere religia clasica, atît pe cea greaca, cît si pe cea romana, neancorate în dogme si revelatii. Pe de alta parte, povestirile mitice, care în ochii lucizi ai persoanelor cultivate par inacceptabile si ireconciliabile cu noile instante morale ori cu exigentele ratiunii, sînt reinterpretate în lumina teoriei lui Euhemer (precedat în aceasta privinta de critica istoricilor si a sofistilor) si conside­rate niste transfigurari fanteziste si poe­tice ale unor evenimente istorice si ale diverselor fenomene (vezi Euhemerism).

si în lumea latina, lipsa unei revelatii si a unei dogme face ca religia traditionala sa fie extrem de permeabila în ceea ce pri­veste traditiile si cultele straine. Din acest punct de vedere, este unica asimilarea unor zeitati locale cu figurile divine din lumea greaca, care, putin cîte putin, le fagoci-teaza pe cele indigene, împrumutîndu-le propriile prerogative si îmbogatindu-le cu propriile mituri. O marturie a unor divi­nitati stravechi venerate în Latium si în lumea italica sînt cîteva figuri legate mai ales de mediul agrar, care nu-si pot gasi o pozitie adecvata în rîndul zeilor greci

ZEUS

importati. Dimpotriva, atunci cînd fie si o singura afinitate, de multe ori lingvistica, a permis-o, asimilarea a fost totala ; cazul cel mai cunoscut este acela al zeului local Hercule, transformat si identificat cu grecul Heracle.

Zeus (gr. Zeug, Aioq; lat. Iupiter sau Iuppiter, Iovis). Cel mai mare dintre zeii olimpieni, fiul lui Cronos (Saturn al roma­nilor) si al Rheei; fratii sai erau Poseidon, Hades, Hestia, Demetra si Hera (respectiv, Neptun, Pluton, Vesta, Ceres si Iunona în panteonul roman). A fost nu numai fratele, ci si sotul Herei (vezi schema de la rubrica Cronos).

Cînd Zeus si fratii sai si-au împartit lumea, Poseidon a primit marea, Hades -infernul, iar Zeus - cerul; pamîntul le era supus tuturor zeilor în aceeasi masura.

Potrivit traditiei, care dateaza de la Homer, Zeus locuia pe muntele Olimp din Tesalia, despre al carui vîrf se spunea ca ajunge pîna în cer.

în întreaga traditie literara greceasca -si, mai tîrziu, în lumea latina -, Zeus este tatal zeilor si al oamenilor. Aceasta nu înseamna ca el ar fi prezentat în mitologie drept creatorul zeilor sau al oamenilor ori ca vreo familie de aristocrati ar fi pretins ca descinde din el. Mai degraba, el este indicat cu acest apelativ întrucît este cel mai puternic dintre nemuritori si cel caruia toti trebuie sa i se supuna. Este conduca­torul suprem, care guverneaza cu întelep­ciune totul, întemeietorul puterii, al legii si ordinii. In îndeplinirea acestui rol este ajutat de Dike, Temis si Nemesis. Orice lucru, indiferent daca e bun sau rau, vine de la Zeus ; binele si raul lesînt împartite oamenilor dupa voia sa; potrivit celor mai multe povestiri traditionale, si destinul este supus vointei sale (vezi Destin).

înarmat cu tunetul si fulgerul, Zeus putea dezlantui furtuni scuturîndu-si scutul; în numeroase pasaje homerice numele sau este însotit de epitete ca Sagetatorul, Cel ce tuna etc, ceea ce confera aparitiei sale o autoritate care provoaca respect si teama.

Cu sotia/sora sa Hera Zeus a avut un fiu, Ares (Marte), si doua fiice, Hebe si Ilitia. Relatia lui Zeus cu Hera nu este liniara; supusa în general autoritatii regelui zeilor, Hera actioneaza uneori ca o divinitate independenta; minata de o

puternica ambitie, nu ezita sa i se opuna si sa actioneze împotriva vointei sale, cîte-odata pe ascuns ; cu toate acestea, Hera îi este evident inferioara lui Zeus, iar tra­ditia ne arata ca adesea este pedepsita pentru nesupunerea sa. Nenumaratele iubiri ale lui Zeus nu-i erau necunoscute; de aici si gelozia sa, citata frecvent de poeti drept cauza a unor evenimente isto­rice capitale.

Initial, Zeus era probabil o divinitate legata de anumite aspecte ale lumii natu­rale. La aceasta ipoteza ne conduc o serie de consideratii: nu numai faptul ca steja­rul era copacul sau sacru (venerarea ste­jarilor ca arbori sacri ai lui Zeus era raspîndita mai ales la Dodona si în toata Arcadia), dar în special convingerea ras­pîndita, perpetuata pîna în epoca clasica -cel putin ca o conventie literara si în limbajul comun - ca ploaia, furtunile si succesiunea anotimpurilor se datorau interventiei directe a regelui zeilor. Zeus înseamna literal "cer", în particular "cer senin"; majoritatea cultelor antice închi­nate lui demonstreaza ca este venerat ca zeu al fenomenelor atmosferice.

Despre aceasta evolutie a cultului lui Zeus ca divinitate a naturii detinem însa putine informatii; cunoastem în schimb, prin intermediul povestirilor lui Homer si mai ales ale lui Hesiod, diferite versiuni ale povestii despre nasterea lui Zeus, ates­tata mai apoi în epoca clasica.

Potrivit lui Hesiod (si lui Homer), Zeus era fiul lui Cronos si al Rheei, iar fratii sai erau Hestia, Demetra, Hades si Poseidon. stiind ca urma sa fie detronat de unul dintre fiii sai, Cronos îsi înghitea copiii de îndata ce se nasteau; cînd 1-a adus pe lume pe Zeus, Rhea i-a rugat pe Uranos si pe Geea (vezi) sa o ajute sa-si salveze fiul. Cei doi au dus-o pe Rhea la Lictos, în insula Creta, sfatuind-o sa creasca acolo copilul. Imediat dupa ce 1-a nascut pe Zeus, Rhea 1-a ascuns într-o pestera de pe muntele Ida, iar pe Cronos 1-a amagit, dîndu-i o piatra învelita într-o bucata de pînza, pe care tatal a înghitit-o, convins ca si-a ucis astfel copilul.

Traditia nu concorda asupra locului în care Zeus si-a petrecut copilaria; mai multe locuri îsi disputau cinstea de a-1 fi gaz­duit pe muntii sau în pesterile lor. Astfel,

ZEUS

potrivit diferitelor versiuni ale mitului, Zeus a crescut pe muntele Ida, în apropiere de Troia, în Mesenia, în Teba beotiana, în Ahaia sau în Etolia (Calimah, Imn catre Zeus, 32). Predomina însa traditia potrivit careia Zeus si-a petrecut copilaria în insula Creta si a fost hranit de Amalteea (vezi).

între timp, Cronos, ca urmare a unei abile stratageme a Geei si a lui Metis, a vomitat copiii pe care îi înghitise, în primul rînd piatra despre care crezuse ca este Zeus; aceasta a fost dusa de Zeus la Delfi, unde a fost venerata ca omphalos, buricul sau centrul pamîntului si al universului (în legatura cu semnificatiile complexe ale aces­tei pietre sacre vezi Omphalos). Urmatorul pas al lui Zeus a fost sa-i elibereze pe ciclo­pii pusi în lanturi de Cronos; în semn de recunostinta, acestia i-au daruit tunetul si fulgerul. La sfatul Geei, Zeus i-a eliberat si pe gigantii cu o suta de brate, Briareu, Cotos si Gies, care l-au ajutat în lupta împo­triva Titanilor (vezi). Titanii au fost înfrînti si închisi în Tartar, unde au ramas sub paza gigantilor hecatonhiri (vezi si Egeon).

Mai apoi, Tifeu (vezi), fiul lui Tartar si al Geei, a pornit razboi împotriva lui Zeus; cel din urma a iesit însa învingator, a obti­nut stapînirea asupra lumii si a luat-o de sotie pe Metis. înainte ca aceasta sa o nasca pe Atena, la sfatul lui Uranos si al Geei Zeus a scos-o pe viitoarea zeita din pîntecul mamei si a ascuns-o în capul sau (sau a înghitit-o), pentru ca Uranos si Geea îi prezisesera ca fiul pe care avea sa-1 nasca Metis va fi capabil sa-1 învinga si sa-i ia stapînirea asupra zeilor, oame­nilor si lumii (vezi Atena, zeita).

Dupa Atena, Zeus a zamislit cu noua sa sotie Temis (Pindar, fragm. 10) Horele si Moirele; cu cea de-a treia sotie, Eurinome -Charitele sau Gratiile; cu Demetra - pe Persefona sau Proserpina; cu Mnemosine (Pindar, fragm. 12) - muzele; cu Latona -pe Apollo si pe Artemis; si, în sfîrsit, cu Hera - pe Hebe, pe Ares si pe Ilitia. Zeus a avut numeroase legaturi si cu femei muri­toare, pe care le-a abordat luînd cele mai diferite înfatisari si de la care a devenit tatal unui mare numar de eroi; la rîndul ei, Hera 1-a zamislit pe Hefaistos fara con­tributia lui Zeus.

Anticii au întocmit o lista a iubirilor si fiilor lui Zeus, pentru a oferi o localizare precisa si o genealogie sigura a celor

doisprezece zei din Olimp, ce faceau parte cu totii din neamul lui Zeus: Zeus însusi, suveranul si superiorul tuturor celorlalti, Poseidon, Apollo, Ares, Hermes, Hefaistos, Hestia, Demetra, Hera, Atena, Afrodita si Artemis. Acesti doisprezece zei, la care se face uneori trimitere ca la o unica entitate divina, reprezinta Olimpul clasic si depa­sirea religiei pregrecesti; ei au fost asimi­lati de romani, care le-au preluat figurile si prerogativele, adaugîndu-le propriilor lor traditii locale si dîndu-le alte nume, ramase apoi în uz pîna în epoca tîrzie.

Trecînd în panteonul roman (vezi Iupiter), Zeus a luat numele de Iupiter si a fost identificat cu un zeu local legat de fenome­nele naturii, considerat tatal sau stapînul cerului (numele latin Iupiter, gen. Iovis, este o contragere a lui Diovis pater). Fiind regele cerului, el era venerat ca zeu al ploii, al furtunilor, al tunetului si al fulge­rului, fapt ce explica numeroasele epitete legate de aceste fenomene naturale. Consi­derat la Roma cel mai important ocrotitor al cetatii (templul sau se afla pe Capitoliu, de unde epitetul Capitolinus), era venerat de consuli cînd intrau în functie; si gene­ralii victoriosi care îsi celebrau la Roma triumful mergeau în procesiune la templul zeului de pe Capitoliu. Sub protectia sa se aflau nu doar cele mai importante activi­tati politice ale cetatii, dar si principalele evenimente publice si sarbatori romane, de la jocurile desfasurate în circ la gran­dioasele Feriae Latinae.

Ca si pentru greci, si pentru romani Iupi­ter determina cursul tuturor evenimentelor umane, al caror rezultat depindea de vointa sa. El prevedea viitorul si îl facea cunoscut muritorilor prin intermediul fenomenelor naturale sau al zborului pasarilor, consi­derate de aceea mesagerele zeului. Pentru orice lucru pe care voiau sa-1 faca, romanii obisnuiau sa-1 invoce pe Iupiter, care, îm­preuna cu Ianus, era ocrotitorul tuturor întreprinderilor. în lumea romana, func­tiile sale se orienteaza progresiv spre lege, justitie si virtute, al caror tutore si suprem garant este. Din acest motiv, pe Capitoliu îi statea alaturi Fides, iar tradatorii pa­triei si vinovatii de sperjur erau aruncati de pe Stînca Tarpeiana.

Fiind zeul cerului si, prin urmare, al lumi­nii, culoarea sacra a lui Iupiter era albul:

ZEUS

albe trebuiau sa fie animalele sacrificate în cinstea sa, albi erau si cei patru cai care-i trageau carul, albe trebuiau sa fie vesmintele consulilor în ziua în care, pre-luîndu-si functia, urcau pe Capitoliu pentru sacrificiul în cinstea regelui zeilor. Venera­rea lui Iupiter si cultul acestuia la Roma erau încredintate asa-numitului flamen Dialis, care avea cel mai înalt grad în ierarhia preotilor romani.

FIII LUI ZEUS

► Epitete. în Grecia: Cronidul, Parintele zei­lor si al oamenilor; Sagetatorul si Cel ce arunca sageata departe, Cel ce tuna etc.; Olimpianul; Meilichios ; Soter; Eleuterios ; Zeul abisurilor; Dicteos (de la muntele Diete din Creta, unde, potrivit unei tra­ditii, a crescut Zeus); Labrandeus; Dodo-neios; Laphystios ; Lykaios ; Stratios; Vel-chanos ; Boulaios ; Eubuleus ; Horkios ; Hypatos; Karneios ; Philios; Teleios ; Tro-fonios; Ammonius ; Polieus ; Herceios ; Hykesios; Xenios ; Ktesios (ocrotitorul pro­viziilor domestice); Naios (epitet cu care era venerat în sanctuarul de la Dodona). La Roma: Pluvius; Cel ce fulgera; Cel ce

ZEUS

tuna; Optimus Maximus; împaratul, învingatorul; Invictus ; Triumfatorul etc.; Capitolinus ; Latiaris ; Proditialis ; Sospes ; Serapis; Stator; Dolichenus. Este interesant faptul ca în perioada elenistica numele Zeus devine, la rîndul lui, un epitet prin care se indica divinitatea suprema a unei regiuni non-grecesti (asa cum se întîmplase în epoca clasica cu Zeus Ammon).

► Atribute. Vulturul; stejarul; sceptrul; ful­gerul ; o statueta a Victoriei în mîna; cornul abundentei; coroana de maslin (la Olimpia); coroana din frunze de stejar (la Dodona). De obicei, Zeus este reprezentat ca un bar­bat solemn, maiestuos, uneori asezat p6 tron, alteori în picioare sau aruncînd ful­gerul, înfasurat într-o mantie sau gol.

► Raspîndirea cultului. Zeus era venerat în principalele centre grecesti si, sub numele de Iupiter, în lumea romana. Aici cultul sau a fost introdus de regii etrusci: cu putin înainte de caderea lor, acestia au întemeiat cultul lui Iupiter Optimus Maximus, închi-nîndu-i pe Capitoliu celebrul templu cu cella tripartita, unde zeul era venerat îm­preuna cu Iunona si Minerva, într-o triada de evidenta influenta etrusca. Sacrificiile în cinstea lui Zeus constau în special în capre, tauri si vaci. Principalele temple si sanctuare dedicate lui Zeus se aflau la Agrigent (Olympieion), Selinunt (templul lui Zeus Meilichios), Olimpia (cu celebra statuie criselefantina a zeului realizata de Fidias), Labraunda (Caria, sanctuarul lui Zeus Stratios), Pergam (altarul lui Eume-nes al II-lea), Dodona (Arcadia), Atena (templul lui Zeus Olimpianul, datînd din epoca lui Hadrian), precum si în toate locu­rile legate de nasterea si copilaria sa (Teba, Creta etc). In lumea romana, cele mai cunoscute temple ale lui Iupiter se aflau la Terracina, la Roma - pe Capitoliu si pe Aventin (templul lui Iupiter Doli­chenus) -, la Baalbek, Dougga, Aizanoi (în Frigia), Hossn Suleiman (în Liban), Cirene, în Germania, în Galia etc.

► Dintre principalele sarbatori religioase celebrate în cinstea sa în lumea romana, amintim Vinalia rustica (19 august), cînd zeului i se ofereau un miel si primii stru­guri ; Meditrinalia, în asociere cu zeita Medi-trina (11 octombrie); Priora (23 aprilie), cînd i se aducea ca ofranda un berbec; Po­pii fugia (5 iulie), cu semnificatie obscura ; o sarbatoare fara un nume specific, ce avea loc la 23 decembrie. Nu aveau o data pre­cisa Feriae Latinae, care se desfasurau în fiecare an pe muntele Albanus în cinstea

lui Iupiter Latiaris. în onoarea lui Iupiter aveau loc si jocuri, dintre care cele mai vechi, Ludi Capitolini, la 15 octombrie; între 4 si 19 septembrie se desfasurau Ludi Romani, iar între 4 si 17 noiembrie Ludi Plebei, de care erau legati Epula Iovis (vezi Epulon).

► Prezente în literatura antica. Datorita rolu­lui de prim-plan pe care Zeus/Iupiter îl joaca în mitologia greco-romana, prezenta sa - ca protagonist, ca motor al evenimen­telor sau pur si simplu ca zeu invocat de poeti ori mentionat de diferite personaje -este constanta în toata literatura clasica. Faptele sale sînt povestite în special în Teogonia lui Hesiod; în Iliada si Odiseea vointa sa clarifica sau determina eveni­mentele ; îi este dedicat si un Imn homeric. Este prezent adesea în tragedia clasica (unde apare, ca zeu suprem si drept, mai ales la Eschil) si^în comedia greaca (la Platon cel Tînar). în lumea romana are un rol central în Eneida vergiliana, iar în Fastele si Metamorfozele lui Ovidiu sînt descrise faptele sale. Iubirile sale cu femei muritoare au stat la baza multor legende si traditii poetice.

► Prezente în literatura moderna. L.V. de Camoes, Lusiadele ; C. Spitteler Prima­vara Olimpiana.

► Iconografie. O lista sumara a celor mai cunoscute monumente care îl înfatiseaza pe Zeus ne poate da o idee, fie si vaga, despre frecventa cu care zeul era repre­zentat în Antichitate: cupa laconiana a pictorului din Naucratis, cu Zeus si vultu­rul (Paris, Luvru); sculpturile frontonale ale templului din Olimpia; statuia cris­elefantina a zeului de la Olimpia (pier­duta), realizata de Fidias; grupul din lut ars reprezentîndu-i pe Zeus si Ganimede (Muzeul din Olimpia); metopa templului E de la Selinunt; marea statuie din bronz de la capul Artemision (Atena, Muzeul Na­tional ; poate Poseidon ?); sculpturile de pe frontoanele Partenonului (figura lui Zeus nu s-a pastrat însa); capul lui Zeus (Cirene, Muzeul de Arheologie); amfora de la Melos, cu scena gigantomahiei (Paris, Luvru); Iu­piter Serapis (Vatican, Rotonda); capul lui Iupiter de la Otricoli (Vatican, Rotonda); statuile de la Atribis, el-Kez, Krokodilo-polis (Muzeul din Cairo). Dintre toate aceste opere, cea mai celebra a fost în Antichitate statuia lui Fidias de la Olimpia. Identi­ficarea statuii cu modelul ei era puternic resimtita, fapt ce-1 face pe Strabon sa

ZODIAC

scrie: "...era atît de mare încît, desi tem­plul avea dimensiuni considerabile, artis­tul pare ca nu a respectat proportiile corecte; el 1-a înfatisat pe zeu asezat, însa capul sau aproape ca atingea tavanul, asa încît dadea impresia ca daca Zeus s-ar fi ridicat în picioare, ar fi dislocat acoperisul templului" (8.3.30).

Zeuxidia (gr. Zeutftieia, -ag). Epitet cu care era indicata uneori Hera, venerata în sanc­tuarul de la Argos; potrivit unei traditii, zeita i-a învatat pe oameni sa înjuge boii la plug (gr. teuto, "a înjuga" - n.t.).

Zeuxipe (gr. ZeutCinrn, -r\q). 1) Sotia rege­lui Pandion din Atica. A avut patru fii, Erehteu, Butes, Procne si Filomela.

2) Fiica lui Laomedon, regele Sicionului, si sotia lui Sicion.

3) Fiica lui Hipocoon si sotia lui Antifates.

Zeuxipos (gr. Zeutinirog, -ou). Fiul lui Apollo si al unei nimfe pe nume Silis; a fost regele cetatii Sicion, urmîndu-i la tron lui Festos.

Zeuxo (gr. Zeu^w, -oug). Numele unei ocea-nide.

Ziduri. Pentru miturile relative la zidu­rile de aparare si la fortificatiile cetatilor vezi Fortificatii; pentru zidurile ce îm-prejmuiau sanctuarele si zonele sacre vezi

TEMENOS si POMERIUM.

Ziu, vezi Tiu.

Zodiac. Portiunea cerului în care se afla constelatiile. în legatura cu miturile referi toare la fiecare dintre ele vezi Constelatii.