DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera M

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera M

Ma. Numele unei zeite asiatice venerate în Capadocia. Cînd grecii au venit în con­tact cu populatiile de acolo au identificat-o pe zeita cu Enio, divinitate feminina a raz­boiului si a macelurilor; romanii au operat o transpozitie analoaga, asociind-o pe Ma cu Bellona.

Mac. Planta consacrata Demetrei, aparînd adesea ca atribut al zeitei în reprezen­tarile figurate, macul este legat de mitul lui Mecon: iubit de Demetra, a fost trans­format de aceasta în floare pentru a se sustrage mortii harazite tuturor fiintelor omenesti. Macul apare si printre atribu­tele zeului Hipnos, Somnul, înfatisat uneori cu o floare de mac în mîna sau purtînd pe cap o cununa de maci; reprezentari simi­lare pot fi întîlnite cîteodata în cazul Noptii si al Mortii.

Livius relateaza o anecdota curioasa referitoare la maci si la regele roman Tarquinius Superbus. De multa vreme Tarquinius era în razboi cu cetatea Gabii si nu reusea sa o cucereasca; a hotarît atunci sa recurga la înselatorie. A aban­donat pregatirile militare, dînd impresia ca a decis sa renunte la cucerire, si 1-a trimis pe cel mai mic dintre fiii sai, Sextus, la Gabii: aici tînarul a cerut gazduire, pre-tinzînd ca e satul de samavolniciile tatalui sau. Vorbele lui au fost atît de convinga­toare, încît cei din Gabii l-au primit bine­voitori, iar în scurt timp a reusit chiar sa le intre în gratii. Consolidîndu-si pozitia si autoritatea în cetate, Sextus a trimis un om de încredere la tatal sau, ca sa-1 întrebe ce trebuia sa faca acum, cînd putea lua initiativa si Gabii era în mîinile sale. Tarquinius 1-a primit pe mesager în gra­dina si, aparent fara sa-i dea nici un ras­puns, absorbit de gînduri, a retezat cu un baston capetele macilor mai înalti care

cresteau printre firele de iarba. Sextus a interpretat mesajul si a eliminat toate personajele mai importante din Gabii, po-tolindu-i pe ceilalti cu tot felul de recom­pense 19319y243t : astfel, cetatea a cazut aproape pe nesimtite prada Romei (Livius, 1.53-54). si astazi expresia italiana „maci înalti" se refera la persoanele cu mai mare auto­ritate si importanta.

Macareu (gr. Maxapeug, -iuq; lat. Maca-reus, -i). 1) Fiul lui Eol; a fost îndragostit de propria lui sora, Canace, cu care a za­mislit-o pe Ise, numita uneori Macareida. Vezi si Canace.

2) Unul dintre fiii lui Licaon (Apollodor, Biblioteca, 3.8.1).

3) Unul dintre lapiti (Ovidiu, Metamor­foze, 12.447).

Macaria (gr. Maxapia, -<xg). Fiica lui Hera-cle si a Deianirei. Dupa moartea tatalui, s-a refugiat împreuna cu fratii sai la Atena si a avut un rol însemnat în victoria pe care acestia au repurtat-o asupra lui Euristeu ; de altfel, un oracol prorocise ca Heraclizii urmau sa învinga daca avea sa fie sacri­ficata o tînara de vita nobila. Macaria s-a oferit sa fie victima (vezi, de asemenea, Heracle si Heraclizi).

> Prezente în literatura antica. Este amintita în tragedia Heraclizii a lui Euripide ; Pau-sanias (1.32.6) spune ca dupa sacrificarea Macariei atenienii au dat numele ei unui izvor de la Maraton.

Macaros (gr. Moxapog, -ou). Rege din insula Lesbos, fiul lui Helios si al Rodei. Potrivit unor versiuni ale mitului, s-a refu­giat pe insula, parasindu-si tinutul natal, Rodos, dupa uciderea fratelui sau Tena-ges. Dupa alte izvoare, era fiul lui Eol si tatal Amfisei. O alta povestire spune ca era fiul lui Crinacos, nascut din Zeus ; s-a

MACEDO

nascut în Ahaia si a ajuns în Lesbos dupa potopul lui Deucalion (vezi), devenind regele insulei. I-a dat-o de sotie pe fiica sa Metimna lui Lesbos (vezi) din Tesalia. Macaros a mai avut o fiica, Mitilene, care a dat numele unei cetati din Lesbos. Uneori izvoarele îl numesc, în loc de Macaros, Macareu.

Prezente în literatura antica. Macaros este amintit în Iliada si e mentionat de mai multi istorici (Diodor din Sicilia, Strabon, Pausanias, Dionysos din Halicarnas), pre­cum si de Nonnos din Panopolis (Dioni­siacele, 14.44). Uneori este identificat cu Macareu, 1.

Macedo (gr. MccxeSw, -ovog; lat. Macedo sau Macedon, -onis). Eroul care a dat numele Macedoniei. Era fiul lui Zeus sau, potrivit altor izvoare, al lui Eol, ori al lui Licaon. O traditie pe care ne-o transmite Diodor spune ca era fiul lui Osiris si fra­tele lui Anubis.

Iconografie. De obicei, Macedo este repre­zentat cu o platosa din piele de lup si avînd pe cap o teasta de lup în chip de coif.

Macedonia (gr. MaxeSovfa, -ag ; lat. Mace­donia, -ae). Regiunea, al carei nume pro­venea, potrivit legendei, din cel al eroului Macedo, a fost scena unor culte si mituri de origine mai ales traca. Divinitatile vene­rate în mod deosebit erau grecesti, dar unele epitete ale lor tradeaza influenta cultelor locale. Zeul suprem era Zeus, con­siderat tatal eroului eponim si numit cu epitetul Etairides, în cinstea caruia aveau loc sarbatorile numite Etairideia; Afro-dita era invocata cu epitetul Zeirene, iar Artemis cu cel de Gazoria. Heracle era con­siderat stramosul neamurilor Argeazilor si Antigonizilor, iar epitetul sau, Kynagi-das, îl asocia cu vînatoarea. Dionysos era venerat, ca Dionysos Sabazios, împreuna cu satirii si silenii. Un spirit local al apei si al aerului era venerat cu numele Bedy si a dat numele cetatii Edesa. Cultul cabi-rilor si al Dioscurilor a fost adus din Samo-trace. în epoca romana s-a afirmat, pe lînga cultul divinitatilor egiptene, cel al asa-nu-mitului Calaret trac (vezi). Multe rituri erau celebrate personal de suveran, în spe­cial ceremonia de înmormîntare a solda­tilor morti în lupta. O sarbatoare anuala de purificare, Xandica, marca începutul campaniilor militare.

Macelo (gr. MaxeXXw, -oue;; lat. Macello, -us). Eroina greaca, fiica lui Damon si sora Dexiteei. Cele doua surori i-au primit în casa lor pe Apollo, Zeus si Poseidon, coborîti pe pamînt ca sa-i distruga pe Telchini (vezi), care otravisera cîmpurile udîndu-le cu apa din Styx.

► Prezente in literatura antica. Mitul, mai putin cunoscut, este mentionat de Bachi-lide si de Nonnos din Panopolis (Dionisia­cele, 18.35 si urm.), precum si în Ibis.

Macistos (gr. Maxiaxog, -oo). Fiul lui Ata-mas si fratele lui Frixos. Dupa el a fost numita cetatea Macistos din Elida, pe care a întemeiat-o.

Macris (gr. Mcxxpit, -iSot). Fiica lui Aris-teu. L-a crescut pe micul Dionysos, pe care Hermes l-a încredintat ei si tatalui sau în insula Eubeea.

Macrobi (gr. Mocxpofkoi, -iov ; lat. Macrobii, -orum). Populatie mitica din Etiopia, carac­terizata prin viata lunga a membrilor sai, care ajungeau pîna la o mie de ani.

Maghiran. în mod traditional, maghira­nul era asociat în mitologie cu figura lui Himeneu, zeul ocrotitor al casatoriei; Catul îl înfatiseaza în cîntul 61 avînd pe cap o cununa „de maghiran înmiresmat", în ritul nuptial roman, si mireasa purta o cununa de maghiran.

Magie. Prima referire la magie în mito­logia clasica o întîlnim în cîntul 10 din Odiseea, unde se descrie vrajitoria prin care Circe îi transforma pe tovarasii lui Ulise în porci, oferindu-le un amestec de brînza, faina de orz, miere si vin de Pramne. La efectul bauturii se adauga atingerea baghetei vrajitoarei. Ca sa se apere de vra-jile Circei, Ulise, ajutat de Hermes, folo­seste o planta magica, numita Moly (vezi). Puterile Circei nu se limiteaza însa la capa­citatea de a-i transforma în animale pe cei aflati în apropierea sa sau de a domestici lupii si leii, care îi surprind pe tovarasii lui Ulise prin blîndetea lor; ea poate pre­vedea viitorul si cunoaste tainele pentru a se apropia de lumea infernala. într-ade­var, multumita profetiilor si sfaturilor sale Ulise îndeplineste riturile necesare pentru a intra în contact cu lumea mortilor: sapa o groapa în pamînt, face o libatie cu miere, vin, apa si lapte, înjunghie doua oi negre

MAGIE

si lasa sîngele lor sa se scurga In groapa. Astfel, sufletele mortilor, atrase de sacri­ficiu si bînd sîngele, pot sa intre pentru o vreme în legatura cu lumea celor vii (Odi­seea,

Circe este cea mai veche figura de vraji­toare din mitologia clasica, însa nu si sin­gura, întrucît magia ocupa un loc important în numeroase povestiri mitologice. în multe cazuri, magia atinge chiar dimensiunea religioasa, cel mai adesea aspecte ale reli­giei care nu sînt bine documentate, desi critica moderna a propus diferite criterii pentru operarea unei distinctii între ma­gie si religie; de pilda, cel conform caruia magia tinde sa impuna, sa manipuleze sau sa obtina prin înselatoria si constrîngerea unei vrajtorii sau a unei formule, pe cînd religia cere umil, prin ofranda sau ruga­ciune, ori cel ce subliniaza aspectul privat si secret al riturilor magice, care adesea se desfasoara noaptea, în locuri rezervate adeptilor, spre deosebire de riturile reli­gioase, deschise de obicei tuturor si care au loc în aer liber, la lumina zilei. în ciuda numeroaselor diferente dintre ele, magia si religia au, din multe puncte de vedere, radacini comune, asupra carora chiar mito­logia aduce putina lumina. Nu este exclus ca în Grecia unele credinte fundamentale din cadrul magiei sa poata fi puse în lega­tura cu o serie de culte cu origine foarte veche, în special cu cel preindo-european al Pamîntului-Mama ; o data cu afirmarea noilor populatii grecesti si a cultelor lor, traditiile religioase mai vechi au trecut într-un plan secundar, fara sa dispara însa complet, ci continuînd sa fie practicate în taina. Este posibil ca vrajitoarele ca Circe sa reprezinte figuri care sa fi fost initial zeite sau preotese ale Pamîntului-Mama (cunostintele lor despre radacini, ierburi, ciuperci si tot ce are legatura cu pamîntul poate confirma acest lucru) si ca noul lor rol, cu toate aspectele malefice si nelinis­titoare pe care le comporta, sa constituie rodul interpretarii date de noua civilizatie a învingatorilor unei civilizatii mai vechi, ce fusese supusa. Riturile si traditiile care nu mai erau pe deplin întelese si cunos­cute, precum si cele provenind din regiu­nile straine si, prin urmare, resimtite ca exotice si în mare parte nestiute au putut fi interpretate nu ca religie, ci ca acea forma

distorsionata a religiei care, pentru grecii si romanii din epoca clasica, era adesea magia. Nu întîmplator se credea ca vra­jitoarele din Grecia proveneau din zone considerate îndepartate si exotice, ca Tesalia si regiunile din jurul Marii Negre; în lumea romana se bucurau de mare faima magii marsilor, o populatie cu tra­ditii destul de diferite de cele ale romani­lor. De altfel, cuvîntul „magie" este asociat cu un trib sau cu o casta straina, originara din vechiul Iran (Media), casta magilor, experta în ceea ce priveste ritualul si cunos­tintele religioase. Potrivit grecilor si roma­nilor, magii erau preotii lui Zoroastru si ai lui Ahura Mazda, iar acestor figuri divine li se atribuia inventarea magiei. Probabil ca traditiile ai caror purtatori erau magii li se pareau foarte exotice si extrem de vechi grecilor si romanilor, alimentînd cer­titudinea ca acestia aveau acces la o cunoas­tere secreta, magica. Eticheta de rit magic s-a aplicat în general si atunci cînd, o data cu raspîndirea crestinismului, în anumite zone din Galia si Britania s-au mentinut în secret uzante si culte de origine celtica si greco-romana; în ochii aducatorilor noii religii, zeul cu coarne venerat de celti si Pan venerat de romani, de pilda, s-ar putea contopi, oferind prototipul pentru imagi­nea diavolului, care în crestinism este asociat cu magia.

Printre personajele carora mitologia cla­sica le confera dimensiunea magiei figu­reaza în primul rînd vrajitoarele, cum sînt Circe, pe care am mentionat-o, sau Medeea (vezi); este extraordinara descrierea vraji­toriei prin care cea din urma îi reda tine­retea socrului sau Eson în Metamorfozele lui Ovidiu (7.159 si urm.): „Mai lipseau trei nopti ca luna sa-si împlineasca în în­tregime golul coarnelor si sa se faca rotunda. Cînd a stralucit plina si cu chipul întreg a privit pamîntul, Medeea a iesit din casa îmbracata în haine lungi, cu picioarele goale si cu parul revarsat pe umerii goi. Neîn­sotita de nimeni îsi poarta pasii ratacitori în tacerea muta a miezului noptii". Vra­jitoare trebuie sa fi fost si Pasifae, regina cretana care, prin magie, a facut ca din trupul necredinciosului sau sot Minos sa iasa, în timpul întîlnirilor cu nenumara­tele sale iubite, mici animale care le uci­deau. O mare vrajitoare a Antichitatii a

MAGIE

fost si Canidia, amintita de Horatiu (Epode, 5 si Satire, 8); nu mai putin celebra este Erihto, descrisa de Lucan (Pharsalia, 6) ca avînd trasaturi înspaimîntatoare si res­pingatoare ; spre deosebire de celelalte vrajitoare din mitologie, care, pe lînga fap­tul ca sînt temute, sînt si iubite ca femei, Erihto provoaca doar spaima si dezgust. Printre vrajitoare poate fi citata si Dido, judecind dupa episodul povestit de Vergi-liu în cîntul 4 din Eneida, unde nefericita regina îndeplineste un ritual complicat ca sa-si distruga iubitul, pe Enea, care a hotarît sa o paraseasca pentru a-si duce la îndeplinire misiunea de a întemeia un im­periu; dupa ce înalta un rug mare în curtea palatului, ajutata de o vrajitoare experta, ea aduce un sacrificiu zeilor in­fernali. Disperata, dîndu-si seama ca nici macar magia nu o poate ajuta sa-si recu­cereasca iubitul, Dido se sinucide.

Magiei i se asociaza, de asemenea, per­sonaje aflate la granita dintre mitologie si istorie, ca Orfeu, Empedocle sau Pitagora. Orfeu (vezi) este poet si muzician, iar prin arta sa reuseste sa vrajeasca animalele si plantele, îmblînzind fiarele si facînd chiar si copacii sa-1 urmeze. In plus, poate sa coboare în infern si sa se întoarca, iar cînd trupul sau e taiat în bucati, capul sau, prin magie, continua sa cînte si sa rosteasca profetii. Lui Empedocle i se atribuia capa­citatea de a face minuni, de a aduce ploaia, de a potoli furtunile si de a vorbi cu mortii. Se credea ca si Pitagora avea puteri magice: animalele îl ascultau, rîurile îl salutau cînd trecea pe lînga ele, se spunea ca avea darul profetiei si al ubicuitatii. Mai tîrziu, pre­rogative analoage si rolul de magi li se atribuie lui Apollonios din Tyana si lui Apuleius din Madaura, autorul unei opere intitulate Metamorfoze; protagonistul aces­teia, Lucius, este un diletant care se întîl-neste cu un grup de vrajitoare si ajunge la ananghie (la un moment dat se transforma în magar), dar scapa multumita interven­tiei lui Isis si devine un adept al misterelor acesteia. însusi Apuleius a fost acuzat de magie si s-a aparat scriind o Apologie care ne-a fost transmisa sub titlul De magia. în cazul acestor personaje, ca si în multe scrieri ale lui Lucian din Samosata, magia si filosofia apar strîns legate.

Practicile magice si puterile oculte descrise în povestirile mitologice sînt numeroase.

Ele presupun capacitatea de a ghici viitorul, de a transforma materia prin metamorfoze si de a intra în contact cu lumea mortilor. Sibilele mitologice sînt maestre în arta profetiei; prin vrajile sale, Circe poate sa transforme oamenii în animale si sa dea sfaturi în legatura cu evocarea mortilor; Medeea cunoaste cele mai întunecate practici ale magiei negre. Ultimele doua se bucurau de faima nu doar în mituri, ci si în realitate, atît în Grecia, cît si la Roma. stim, de pilda, ca în lumea romana formulele de blestem erau înscrise pe asa--numitele tabellae defixionis sau devotionis, bucati sau lame de metal depuse în mor­minte pentru a facilita legatura cu lumea infernala sau atîrnate de o statueta de ceara înfatisînd persoana împotriva careia se îndreptau blestemele. Textele bleste­melor, pastrate în putine exemplare atît în Grecia, cît si la Roma, cuprindeau de obicei o invocatie catre zei si lista neno­rocirilor invocate împotriva victimei. Cît despre efigia de ceara, aceasta era supusa unei serii de torturi corespunzatoare chi­nurilor dorite pentru persoana reprezen­tata, apoi era asezata în apropierea casei acelei persoane sau în mormîntul unei rude de-ale sale, sau, mai simplu, la coltul stra­zilor. In lumea greaca, acest obicei este atestat de Platon, care în legile statului sau ideal introduce prevederi speciale împo­triva lui. O alta marturie, la granita dintre istorie si legenda, ne ofera Res gestae Ale­xandri Macedonis a lui Iulius Valerius, unde sînt descrise practicile magice efectuate de un mag, Nectanebo, asupra unei statuete ca sa o însele pe mama lui Alexandru cel Mare, Olimpiada, si sa o faca sa viseze ca se uneste cu Zeus Ammon: „El modeleaza din ceara un trup de femeie, îi da numele reginei, îl asaza pe un patut, aprinde lumi­nari în jurul patului si varsa deasupra un lichid din ierburi tari, rostind un descîntec bun si tainic; urmarea a fost ca regina a crezut ca i se întîmpla, în somn, tot ce îi spunea el figurii de ceara" (1.5.102 si urm.). Eficienta atribuita practicilor magice efec­tuate asupra statuilor sau efigiilor este con­firmata de Filostrat (Vita Apollonii, 5.12), potrivit caruia magii, convinsi ca statuile zeilor erau totuna cu zeii însisi, credeau ca pot obtine ceea ce voiau torturînd sta­tuile divinitatilor. si practicile magice

MAIA

destinate sa aduca înapoi persoana iubita, cum sînt cele înfaptuite de Dido sau cele amintite într-una dintre idilele lui Teocrit, au consecinte teribile pentru iubit daca vraja nu va avea efectul dorit. în practicile magice se încadreaza si credintele de tip astrologie (vezi Astrologie), sedintele de spiritism (o descriere detaliata ne ofera Ammianus Marcellinus, 29.1.25-32), cele mai variate practici de divinatie (vezi Pre­zicator si Divinatie), utilizarea amuletelor, aimbolurilor si formulelor magice si în general tot ceea ce se poate plasa în cadrul Superstitiilor (vezi).

Zeii care apar strîns legati de lumea ma­gica sînt Hermes, identificat cu egipteanul Thot (vezi Hermes Trismegistul) ; Hecate, care împreuna cu Persefona este venerata ca zeita a vrajitoarelor; Selene, Luna, sta-pîna astrelor noptii; Pan, care a influentat imaginea canonica a diavolului; si Apollo, datorita rolului sau de zeu oracular.

► Prezente în literatura antica. Numeroase texte si izvoare epigrafice ne ajuta sa înte­legem complexa lume a magiei în Antichi­tatea clasica. Limitîndu-ne la cele strîns legate de dimensiunea mitului, mentionam pasajele din Odiseea si din Eneida pe care le-am citat anterior, Argonauticele lui Apollo-nios din Rodos (4.1635 si urm.), Idila 2 a lui Teocrit (Vrajitoarele), adaptata liber în Egloga 8 a lui Vergiliu, papirusurile gre­cesti magice, Epodele (5) si Satirele (1.8) lui Horatiu, Bellum civile al lui Lucan, unele tragedii ale lui Seneca (în special Medeea si Hercules Oetaeus), Viata lui Apollonios din Tyana a lui Filostrat, De magia si Meta­morfozele lui Apuleius, precum si diferite dialoguri ale lui Lucian (în special Menipos sau necromantia, Corabia, Alexandru sau profetul mincinos, Iubitorii neadevarului). Unele aspecte ale superstitiei sînt eviden­tiate în Caracterele lui Teofrast si în tra­tatul Despre superstitii al lui Plutarh.

Magna Mater. Cu acest nume („Marea Mama") o indicau romanii pe zeita Cybele, de origine frigiana, considerata mama zei­lor si indicata în Grecia cu apelativul Meter sau Megale Meter, „Marea Mama". Vezi Cybele si Rhea.

Magnes (gr. MdŢVT|s, -r\Toq ; lat. Magnetes, -is). 1) Erou grec care a dat numele Mag-nesiei. Se spunea ca era fiul lui Eol si al Enaretei si tatal lui Dictis si al lui Poli-

dectes, nascuti din iubirea lui cu o naiada ; alte izvoare îl considera fiul lui Zeus si al Tiei sau fiul lui Argos si al Perimelei, fiica lui Admetos, si spun ca 1-a avut ca fiu pe Himeneu sau pe Pieros.

► Prezente în literatura antica. Izvoarele îl citeaza în special ca sa ne ofere genealogia sa (de pilda, Apollodor, Biblioteca, 1.3.3, 7.3 si 9.6; Antoninus Liberales, Transfor-mationes, 23 ; Hyginus, Astronomica, 2.2).

2) Unul dintre pretendentii la mîna Pe-nelopei, pe care Ulise îi gaseste în palatul sau la întoarcerea în Itaca dupa razboiul troian.

► Prezente în literatura antica. Este amintit de mitografii tîrzii, dar nu apare în Odi­seea (Apollodor, Epitome, 7).

Mahaon (gr. Maxexwv, -ovoc;; lat. Machaon, -onis). Fiul lui Asclepios si medicul arma­tei grecesti în timpul razboiului troian, împreuna cu fratele sau Podalirios a co­mandat trupele din Trica, Itome si Ehalia. Este amintit de Sofocle (Filoctet, 1333) pentru ca a vindecat vechea rana a lui Filoctet. în multe dintre întreprinderile sale medicale sau militare era asistat de fratele sau. A fost ucis de Euripilos, fiul lui Telefos.

► Raspîndirea cultului. Era venerat fie singur, fie împreuna cu Podalirios sau cu Asclepios.

► Prezente în literatura antica. Mahaon este mentionat în diferite pasaje din Iliada, unde, printre altele, îl vindeca pe Mene-laos (4.200 si urm.) si este ranit în lupta de Paris (11.505 si urm.). Este citat în pasa­jul din Filoctet pe care l-am mentionat, pre­cum si în Mica Iliada, unde este descrisa moartea sa.

Mahereu (gr. Maxcupeue;, -ewc;). Preot din Delfi. L-a ucis pe Neoptolem, fiul lui Ahile, chiar în sanctuarul din Delfi, într-o înca­ierare (vezi Neoptolem). Literal, numele sau înseamna „omul cu cutitul".

Maia (gr. Mala, -ag; lat. Maia, -ae). Fiica lui Atlas si a Pleionei; era cea mai mare dintre Pleiade si cea mai frumoasa dintre cele sapte surori. împreuna cu Zeus l-a conceput pe Hermes, care s-a nascut într-o pestera de pe muntele Cilene din Arcadia. Ei i-a fost încredintat Arcas, fiul lui Zeus si al nimfei Calisto. în greaca, termenul „Maia" era apelativul cu care se indica o

MAIMACTERIA

mama, o doica, o femeie batrîna si bine­voitoare sau chiar o „bunica".

Initial, zeita cu acelasi nume venerata în lumea romana nu avea nici o legatura cu Maia greaca, ci era asociata cu cultul lui Vulcan; la 1 mai, flamen Volcanalis aducea un sacrificiu în cinstea ei (Macro-biu, Saturnaliile, 1.12.18). Cînd a fost iden­tificata cu zeita greaca, a fost asociata nu numai cu Mercur, dar si cu luna mai, care i-a fost consacrata întrucît era perioada cînd cresteau plantele (numele Maia era pus în legatura cu radacina mag, ce indica cresterea); 15 mai a devenit astfel ziua principalei sale sarbatori.

► Prezente în literatura antica. Imnul homeric catre Hermes, 5 si urm., unde are epitetul „cea cu cozi frumoase"; Odiseea 14.435; Hesiod, Teogonia, 948; Eschil, Choeforele, 813. Maia romana este amintita de Gellius, Noctes Atticae, 13.23.1 si urm., si de Ma-crobiu, Saturnaliile, 1.12.18 si urm.

Maixnacteria (gr. râ McujjLaxTfjpia). Sar­batori religioase grecesti care aveau loc la Atena în ziua 20 a lunii Maimacterion (noiembrie-decembrie), în cinstea lui Zeus cel „furtunos si violent", de la care pro­venea numele lunii, cu trimitere evidenta la vremea din anotimpul respectiv. Sarba­toarea avea caracter misteric si în cursul ei se aduceau sacrificii zeilor.

Maimuta. Venerate ca divinitati în Egipt, maimutele erau bine cunoscute si în lumea greaca si romana din cele mai vechi timpuri: din epoca minoica, de exemplu, s-a pastrat, în insula Thera (Santorini), o splendida fresca înfatisînd mai multe mai­mute albastre. Mitologia asocia maimu­tele cu figurile Cercopilor (vezi), creaturi intrigante, mereu gata de înselaciuni, tîl-harii si glume rautacioase: Zeus i-a pedep­sit transformîndu-i „pe toti în animale urîte, ce pot sa para asemenea si totodata neasemenea omului: le-a chircit trupul, le-a turtit nasul, le-a brazdat fata cu zbîr-cituri batrînesti, le-a acoperit capul cu par galbui si i-a trimis sa locuiasca în aceasta insula", adica în Ischia si Prohita, numite Pitecusa sau Insulele Maimutelor; dar înainte de aceasta „le-a scos din întrebuin­tare vorbirea de mai înainte si limba fa­cuta pentru juraminte strîmbe; le-a lasat numai atît: sa se poata vaieta printr-un

strigat tipator" (Ovidiu, Metamorfoze, 14.93-100). Maimutelor le-ar putea fi asi­milati si „semi-cîinii", hemicines — potrivit unor comentatori antici, un popor legen­dar ce traia pe tarmul Pontului Euxin, aproape de tara nu mai putin legendarilor hiperboreeni; aveau cap ca de cîine si chiar felul în care vorbeau era asemanator latratului unui cîine.

Maiuma (lat. Maiuma, -ae). Sarbatoare religioasa romana care se celebra în fie­care an în luna mai, de-a lungul Tibrului si pe litoralul din Ostia. Numele ei deriva de la cel al lunii cînd avea loc, maius în latina, si care era legat la rîndul lui de cel al zeitei Maia, o veche divinitate italica, identificata ulterior cu Maia (vezi) a grecilor.

Malia (gr. MaX£a, -ac;; lat. Malea, -ae). Pro­montoriu aflat la extremitatea sud-estica a Laconiei, în Pelopones; are o faima trista în literatura antica, începînd cu Horner, din cauza vînturilor si a curentilor care îl faceau sa fie extrem de periculos pentru navigatori. în Odiseea putem citi adesea despre eroi si ambarcatiuni care, ajunse la „capul Maîia cel stîncos", sînt luate de curenti si izbite de stînci.

Maloforos (gr. MaXoepopoc; sau MT)Xo<p6pog, -ou). Literal, „purtatoare de rodii", în gene­ral „fructifera", dar si „aducatoare, produ­catoare de vite". Numele o indica în special pe Demetra. Cultul sau era atestat în Grecia si în Sicilia. Descriind cetatea greceasca Megara, Pausanias spune ca, „ajunsi în portul numit astazi Niseea, întîlnim un sanctuar al Demetrei Maloforos. Despre nume se povesteste, printre altele, ca primii oameni care au crescut oi în acest tinut au numit-o Maloforos pe Demetra" (1.44.3). Sensul de „producatoare de vite" pare sa fie atestat si de reprezentarile pe monede.

► Raspîndirea cultului. Demetra era vene­rata cu acest epitet atît în Grecia propriu--zisa, cît si în coloniile din Magna Grecia, din Occident. Potrivit unei inscriptii, în Sicilia îi era închinat un templu la Selinunt; datorita pozitiei sale, acesta constituia probabil locul de oprire a cortegiilor fune­bre ce se îndreptau catre necropola de la Manicalunga, aflata în apropierea cetatii.

Mama, vezi Femeie.

Mama, Zeita, vezi Cybele si Rhea.

MANIA

Mamercus (gr, Majiepxog, -ou; lat. Ma-mercus, -i). 1) Erou roman ale carui fapte, povestite de Plutarh, seamana din multe puncte de vedere cu cele ale eroului grec Meleagru. Mamercus s-a nascut din iubi­rea lui Marte pentru o muritoare numita Silvia; destinul sau era legat de o lance pe care zeul i-o încredintase femeii. Mamer­cus, devenit un vînator ager, i-a daruit iubitei sale trofeul unui mistret înfricosa­tor, pe care însasi zeita Ceres îl trimisese în acel tinut. Fratii mamei sale s-au opus însa si au vrut ca ramasitele fiarei sa ra-mîna în familie. Mînios, Mamercus si-a ucis unchii; la rîndul sau, Silvia, ca sa-1 pedepseasca, a dat foc lancii de care era legata viata fiului sau, iar Mamercus a murit (pentru o confruntare vezi Meleagru). 2) Erou latin, al carui nume corespunde numelor italice ale lui Mamers, sau Mamer-tos, sau Mavors, identificati la rîndul lor cu Marte. Mamercus era considerat fiul lui Pitagora (ori, potrivit altor versiuni ale mitului, al lui Numa Pompilius) si poreclit Aemilius, literal „cel nobil", datorita bunei sale cuviinte. Romana gens Aemilia îl con­sidera stramosul sau (Plutarh, Aemilius, 2; Numa, 8).

Mamers sau Mamertos (gr. Majieptot, -ou; lat. Mamers, -ertis). Veche divinitate sa­bina si osca identificata cu Marte (vezi).

Mamurius (gr. Majioupios, -ou; lat. Ma-rnurius, -i). în mitologia romana era un artizan de origine osca, însarcinat de Numa Pompilius sa realizeze unsprezece copii perfect identice ale unui scut sacru pe care zeii i-1 daruisera împaratului, ca zalog al ocrotirii si victoriei Romei. Prin faurirea acestor scuturi, numite Ancyla (vezi), îm­paratul urmarea ca originalul sa fie mai greu de identificat si sa împiedice astfel orice tentativa de furt si orice stricaciune, care ar fi avut consecinte nefaste pentru Roma. Scuturile au fost încredintate preo­tilor salieni, iar necunoscutului artizan care le-a realizat i s-a îngaduit onoarea, ceruta de el drept unica recompensa, de a fi amintit în cîntecul cu care preotii înso­teau procesiunea solemna a acestor scu­turi. In fiecare an, la 14 martie, aveau loc la Roma sarbatorile numite Mamuralia, în timpul carora se evoca figura lui Mamu­rius, personificat de un batrîn care era lovit cu nuiele albe si alungat din cetate.

► Prezente în literatura antica. Figura lui Mamurius este amintita, printre altele, de Ovidiu (Fastele, 3.389), Plutarh (Numa, 13) si Dionysos din Halicarnas (2.71). Pro-pertiu (4.2) îl citeaza ca autor al statuii de cult a zeului Vertumnus de la Volsinii.

Manes (gr. Mavrig, -ou sau MavTJt, -ou). Rege din Frigia, fiul lui Zeus si al Geei, Glia; împreuna cu Calirhoe i-a zamislit pe Attys, Cotis si Acmon.

Mani (lat. Manes, -ium). Cu acest termen sînt indicate în general în lumea romana spiritele mortilor care, privite colectiv ca masa nediferentiata, erau venerate ca divi­nitati. Sigla D.M.S. prezenta pe morminte si în inscriptiile funerare înseamna Dis Manibus Sacrum. Manii erau venerati colectiv într-o serie de sarbatori religioase (Feralia, Parentalia, Lemuria); datorita identificarii manilor cu mortii în totali­tatea lor, poetii le foloseau numele pentru a indica lumea de dincolo sau pentru a face trimitere la divinitatile infernale, ca Hades sau Persefona. Abia în epoca impe­riala manii au dobîndit o conotatie mai specifica, iar termenul a ajuns sa indice sufletul fiecarui mort (vezi si Lari).

Mania (gr. uavia, -ag; lat. Mania, -ae). 1) In mitologia greaca, termenul, care are aceeasi origine cu verbul jiaivoucu, „a se înfurii, a-si iesi din fire", capata nuante diferite. Ca substantiv propriu, la plural, indica o serie de divinitati asemanatoare eriniilor sau Eumenidelor (vezi), în parte abstractiuni, în parte figuri divine propriu--zise, genii infernale prin intermediul carora se manifesta mînia divina (Pausanias, 8.34.1). Ca substantiv comun, indica în primul rînd nebunia, furia si dementa, cu multiplele lor manifestari, la baza carora ar sta, potrivit mai ales gîndirii arhaice, interventia fortelor supranaturale: nebu­nul e „atins" de zeu sau de un demon. în al doilea rînd, mania, însotita uneori de ad­jectivul „divina", indica o conditie spiri­tuala extatica, ciudata, straina de modul obisnuit de a gîndi al oamenilor (Platon, Phaidros, 245a; Democrit, B 18 Diels); prin urmare, se poate referi la creativi­tatea poetica, înteleasa mai degraba ca forta divina, straina omului, decît ca talent înnascut („posedare de catre muze", dupa cum spune Platon); de asemenea,

MANNUS

poate desemna delirul profetic, al carui patron este Apollo, potrivit lui Platon (Ti-maios, 71e), si care, într-adevar, se mani­festa în cazul profeteselor sale, Pythia si Sibila, precum si al preotesei lui Zeus de la Dodona; profetismul extatic se practica si în alte sanctuare din Grecia si Asia Mica. Cuvîntul grecesc ce indica divinatia (jidv-tic,, „mantica") era pus de antici în lega­tura cup.aivop.ai, avînd sensurile amintite mai sus, iar mitologia si traditia literara ne-au transmis mai multe exemple de posedare profetica: în afara de preotesele oracolelor bine cunoscute, ca Sibila si Pythia, pe care le-am mentionat, tot atîtea simboluri reprezinta Casandra, în special în Agamemnon al lui Eschil, Teoclimenos în cîntul 20 al Odiseii sau profetesa lui Apollo din Argos, care, potrivit lui Plutarh (Phyrr., 31), alerga pe strazi urlînd ca vede cetatea plina de lesuri sîngerînde. Mania ca posedare divina, independenta de func­tia profetica, este fundamentala în riturile dionisiace; Herodot scrie ca „Dionysos îi face pe oameni sa se poarte ca niste nebuni" (4.79.3), fiind posedati de zeu; el pune aceasta afirmatie în gura scitilor. Prin urmare, granita dintre posedarea divina (ce genereaza poezia sau virtutile profetice) si nebunie pare adesea extrem de labila; pentru alte aspecte vezi si Nebunie.

2) Cu acest nume era indicata în lumea romana o veche divinitate, considerata mama, strabuna sau, în orice caz, o ruda a Larilor (vezi) si asociata atît cu manii, din evidente ratiuni de omofonie, cît si cu asa--numitele Larvae (vezi). Era venerata în timpul sarbatorilor numite Compitalia (vezi). în Etruria era asociata cu zeul mor­tilor, Mantus. La plural, numele desemna niste statuete artizanale care erau expuse în timpul acelorasi sarbatori.

Mannus (lat. Mannus, -i). Divinitate a ger­manilor. Era considerat fiul lui Tuisto (vezi) si stramosul diferitelor populatii ale germanilor occidentali (Tacitus, Germa­nia, 2).

Manteion (gr. jmvTeiov, -ou). Termen gre­cesc cu care se indicau atît locul unde se afla un oracol, cît si raspunsul oracolului.

Mantica. Arta divinatiei la greci. Vezi

Divinatie si Mania.

Manto (gr. Mavxw, -oue;; lat. Manto, -us). Fiica prezicatorului Tiresias. Avea, la rîn-dul ei, darul profetiei, iar fiul sau, Mopsos, a fost si el prezicator (Apollodor, Biblioteca, 3.7.7; Diodor din Sicilia, 4.66). Potrivit traditiei, ea a dat numele cetatii Mantova. Este celebra evocarea sa în Divina Come­die a lui Dante (Infernul, 20.55 si urm.).

Mantova. Cetatea este amintita în mitolo­gie deoarece a fost întemeiata, potrivit lui Vergiliu, de miticul Ocnus sau, potrivit lui Statiu, de mama acestuia, celebra prezica­toare Manto, fiica lui Tiresias, care i-a dat numele ei. Dupa alte versiuni ale mitului, numele cetatii era legat de cel al lui Man­tus, un zeu infernal etrusc.

Manturna (lat. Manturna, -ae). în lumea romana, divinitate feminina care ocrotea casatoria si în special mireasa.

Mantus. Cu acest nume era indicat în Etru­ria un zeu infernal venerat împreuna cu o figura feminina, asociata de asemenea cu lumea mortilor, numita Mania (vezi, 2).

Maraton (gr. Mapa-9wv, -wvoc,; lat. Mara-thon, -onis). Eroul care a dat numele regiu­nii Maraton (al carei erou eponim era, potrivit altei traditii, Maratos : vezi). Era fiul lui Epopeu, regele din Sicion, si a avut doi fii, Sicion si Corint, de la care si-au luat numele cetatile respective.

Maratos (gr. Ma'pafloc,, -ou; lat. Mara-thos, -i). Eroul care a dat numele regiunii Maraton. A luat parte la expeditia condusa de Dioscuri si de cumnatul lor Ehemos îm­potriva Aticii, unde Tezeu o dusese pe Elena, sora Dioscurilor (vezi Tezeu, Dioscuri, Ehe­mos). Un oracol a prorocit ca victoria îi va reveni celui care va aduce un sacrificiu uman în cinstea zeilor; Maratos s-a oferit ca victima si le-a adus Dioscurilor victoria, în amintirea acestei fapte, numele lui a fost dat regiunii Maraton; potrivit unei alte traditii însa eroul eponim al zonei ar fi fost Maraton (vezi).

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit de Plutarh, ca episod secundar al povestirii lui Tezeu (Tezeu, 32).

Mare. în mitologie, marea era considerata regatul lui Poseidon, zeu caruia, la îm­partirea universului de catre Zeus, i-au

MARE

revenit apele. Poseidon mergea pe valurile marii în carul sau tras de cai cu coama de aur si copite de argint, care la trecerea lor potoleau furtunile. Adîncurile erau populate de nimfele marii, nereidele; Poseidon s-a unit cu una dintre ele, Amfitrita, care a devenit astfel regina apelor. în valuri tra­iau alte creaturi divine, ca Nereu, „batrî-nul marii" despre care vorbeste Homer, tatal nereidelor, dotat cu capacitatea sin­gulara de a lua cele mai diferite forme; Forcus, pe care cîteva izvoare îl considera tatal sirenelor; Triton, cel pe jumatate om si pe jumatate peste, ce face parte din cor­tegiul lui Poseidon si se multiplica, mai ales în iconografie, în numerosi Tritoni identici. în mare traiau si creaturi mon­struoase, care uneori ieseau din valuri si reprezentau o amenintare pentru locuitorii de pe uscat, cum este balaurul de care Perseu a salvat-o pe Andromeda sau taurul trimis de Poseidon pe plaja unde Hipolit învata sa mîne carul, sau monstrul în forma de sarpe care 1-a sugrumat pe Laocoon, ori Scila si Charibda, un teribil si permanent pericol pentru navigatori. De altfel, în contrast cu aceste viziuni înspai-mîntatoare, marea era si locul prietenos unde traiau delfinii care l-au salvat pe Arion, ori splendidul regat vizitat de Tezeu la îndemnul lui Minos; acesta i-a cerut celui dintîi sa demonstreze ca era într-ade­var fiul lui Poseidon aducînd din adîncuri un inel pe care el îl aruncase.

Pe fundalul peisajelor marine se desfa­soara unele dintre cele mai celebre epi­soade sau cicluri din mitologia clasica: interminabilele peregrinari ale lui Ulise si ale lui Enea, care calatoresc pe mari si ajung sa cunoasca toate aspectele lumii apelor, de la cel senin si linistit la furtu­nile de neoprit; periculoasa întoarcere a eroilor greci din razboiul troian ; aventura Danaei, încredintata valurilor dupa ce a fost închisa într-un cufar împreuna cu fiul sau nou-nascut; tragica poveste de dra­goste a lui Hero si Leandru; rapirea lui Dionysos de catre pirati. Pe valuri trec repede Zeus, preschimbat în taur, cu Europa în spate ; Chrisomalos, berbecul cu lîna de aur, cu Frixos si Hele; Dedal, ma­rele sculptor si arhitect fugit din Creta, si fiul sau Icar, ambii avînd cîte o pereche de aripi. Unii dintre acesti eroi s-au prabusit

în adîncuri, ca Icar si Hele; în mare se arunca, disperat, si regele Egeu din Atena, convins ca fiul sau Tezeu a pierit în lupta cu Minotaurul din Creta, si exemplele ar putea continua. De unele dintre aceste epi­soade mitologice se leaga numele atribuite marilor, în Antichitate. Astfel, numele Marii Egee se lega de tragicul sfîrsit al regelui Egeu din Atena; cel al Marii Ionice -de peregrinarile lui Io, transformata în vaca si urmarita de Hera din cauza ca Zeus era îndragostit de ea; în acelasi mit, Bosforul face aluzie la „trecerea vacii** (acesta este sensul termenului grecesc); Helespontul, „marea Helei", e asociat cu tristul sfîrsit al Helei, iar marea din jurul insulei Samos a fost numita, dupa Icar, Marea Icariana. Mai putin tragic a fost destinul lui Tirenos, eroul eponim al etrus-cilor (numiti de greci tirenieni), care si-a legat numele de cel al Marii Tireniene.

Marea furtunoasa nu se multumeste sa înghita ambarcatiuni si oameni sau sa pre­lungeasca la nesfîrsit întoarcerea eroilor greci dupa înfrîngerea Troiei (dupa cum o lunga perioada de vreme senina le împie­dicase multa vreme plecarea), ci ajunge sa scufunde o întreaga insula, un veritabil con­tinent, Atlantida, ce dispare în valuri în doar cîteva ceasuri. Nu e de mirare deci ca anticii aduceau sacrificii marii si adîncuri-lor ei, aruncînd în apa tauri si cai, animale foarte îndragite de Poseidon. Sursa perma­nenta de pericol, marea constituie însa si un drum lung, ce îndeamna la calatorii în cele mai îndepartate locuri, indiferent daca e vorba de mitica expeditie a corabiei Argo pornita în cautarea lînii de aur sau de întemeierea istorica a unor colonii. Marea reprezinta bariera insurmontabila care în­conjoara insulele locuite de zei (insula lui Calipso, insulele lui Eol), împinge în de­partari inaccesibile pamînturile destinate eroilor dupa moarte (Insulele Fericitilor), îngradeste locurile ultime si regiunile din necunoscut (ultima Thule), marcheaza gra­nitele extreme ale lumii (rîul Oceanos, un soi de mare enorma, ce se revarsa mereu în sine si dincolo de care nu mai exista nimic).

Imensa si lipsita de forma, în mitologie marea ofera adesea fundalul ideal pentru meditatiile eroilor. în primul cînt al Ilia-dei, preotul Chrises se duce sa mediteze

MAREA MAMĂ

pe malul marii; la fel procedeaza si Ahile; în Odiseea, cel ce reflecteaza pe plaja este Ulise, care îsi ia ramas-bun de la nimfa Calipso. în anonima Viata a lui Euripide, si poetul tragic este prezentat meditînd într-o pestera de pe malul marii. Fundalul marin, „rîsul nemarginit al valurilor", apare în Prometeu înlantuit al lui Eschil. Literatura latina pare sa fie mai putin sensibila fata de lumea marii, desi în Octavius al lui Minucius Felix apare un frumos peisaj marin, în care trei prieteni se plimba pe plaja; aici ne aflam însa în afara mitologiei. Este interesant sa obser­vam ca lumea romana are o atitudine pre­cauta si rezervata fata de navigatie si de mare în general; pentru a indica navigatia se folosesc metafore inspirate din viata agricola (sulcare, arare - a brazda, a ara marea), iar în unele pasaje Horatiu si Tibul dau impresia ca socotesc nelegiuita ideea de a porni pe mare. în mod analog, mitologia latina, daca se exclud povestirile provenind dintr-o serie de precedente gre­cesti sau care se inspira într-o oarecare masura din acestea, ca mitul lui Enea, lasa putin spatiu marii si creaturilor ce o populeaza.

Marea Mama, vezi Cybele si Rhea.

Marele Zeu (gr. 0e6g MeŢott). Numele unui zeu venerat începînd cu epoca elenistica în unele colonii grecesti de la Marea Nea­gra. Este atestat exclusiv de documentele iconografice si epigrafice; se prezinta ca o figura masculina cu vesminte drapate, ce are de obicei în mîna cornul abundentei. Este vorba, evident, de o divinitate hto-niana, a carei identificare ramîne dificila. Raspîndirea cultului sau în Tracia ne face sa ne gîndim ca ar putea fi vorba de un zeu local; nu este exclus ca sub numele sau generic sa se ascunda cel al unei divinitati misterice pe care era interzis sa o numesti si sa existe o legatura între aceasta figura si un misterios tfeoc; venerat împreuna cu Demetra la Eleusis.

Margites (gr. Ma.py(Tr\q, -ou). Numele se refera la protagonistul unui mic poem comic care s-a pierdut, intitulat Margites si considerat de izvoarele antice opera lui Homer. Eroul, al carui nume trimite la grecescul jiapfoc;, „prost", provenea dintr-o

familie foarte bogata si se remarca prin prostie. Figura lui a aparut adesea în lite­ratura populara a multor tari; în traditia greaca cunoastem numele unor personaje analoage: Coroibos, Melitide etc.

Mariandinos (gr. Mapiavfiuvog, -ou). Fiul lui Fineu; a dat numele populatiei mariandi-nilor, care traiau în Bitinia. De asemenea, a domnit asupra Paflagoniei si a bebricilor. Potrivit altor traditii, era fiul lui Cimerios, al lui Frixos sau al lui Zeus.

Marica (lat. Marica, -ae). Nimfa venerata în lumea romana ca mama lui Latinus si sotia lui Faunus. Era adorata în special în cetatea Minturnae, unde îi era închinata o padure sacra lînga rîul Liris. Vergiliu nu­meste zona din jurul cetatii Maricae litora.

Maris. Divinitate din lumea etrusca; a fost identificata cu Marte (vezi).

Marmax (gr. Mapjict?, -axo?). Erou grec; s-a numarat printre pretendentii la mîna Hipc iamiei, fiica lui Enomaos. A concurat cu aiesta din urma în cursa de care, cu cele doua iepe ale sale, Partenia si Erifa. A fost ucis de Enomaos si a fost îngropat alaturi de cele doua animale (pentru deta­liile legate de cursa de care vezi Pelops).

Maron (gr. Mapwv, -wvoc;; lat. Maro, -onis). Preot al lui Apollo în cetatea Ismaros din Tracia. Era fiul lui Evantes si nepotul lui Dionysos sau, potrivit altor izvoare, fiul lui Dionysos si tovarasul lui Silen, sau chiar fiul lui Silen. în Odiseea, el îi da­ruieste lui Ulise, în semn de recunostinta pentru ca fusese ocrotit de eroul grec, ce îi crutase familia în timpul jefuirii cetatii, vinul dulce si tare cu care Ulise 1-a îmba­tat pe ciclopul Polifem, reusind astfel sa se salveze (vezi Ciclopi). Textele literare ulterioare subliniaza legatura dintre Maron si Dionysos, iar vinul, prezent deja la Homer, devine deosebit de important: Maron îl urmeaza pe Dionysos în expeditia sa în India; desi e batrîn si-i tremura picioa­rele, pare sa întinereasca atunci cînd tre­buie sa cînte imnuri în cinstea lui Bacchus si mai ales cînd vinul intra în scena.

► Prezente în literatura antica. Maron este amintit în Odiseea (9.197 si urm.), în Ci­clopul lui Euripide, unde e prezentat drept fiul lui Dionysos, în Dionisiacele lui Nonnos

MARTE

din Panopolis (15.141 si urm.), unde apare ca prototipul betivului, si în Fabulele lui Hyginus.

Marpesa (gr. MapTr-ncro-a, -r\q; lat. Mar-pessa, -ae). Fiica lui Evenos. Pentru detalii vezi Idas.

Marsias (gr. Mocpcruag, -ou; lat. Marsyas sau Marsya, -ae). Numele unui faimos satir de origine frigiana, protagonist al unei în­fruntari cu Apollo. El a gasit din întîm-plare un flaut care îi apartinuse Atenei si pe care aceasta îl aruncase, dîndu-si seama ca atunci cînd cînta la el trasaturile i se schimonoseau. Marsias a luat pretiosul instrument si a vazut ca scotea singur sunete dulci, minunate. Entuziasmat de descoperirea lui, a avut îndrazneala sa-1 provoace pe Apollo la o întrecere muzi­cala ; conditia a fost ca învingatorul sa faca ce vrea cu cel învins. Apollo a cîntat din lira, iar Marsias din flaut. Muzele, chemate ca judecatoare la întrecere, i-au acordat victoria lui Apollo.

Asa cum fusese întelegerea, Apollo a facut ce a vrut cu adversarul sau; ca sa-1 pedep­seasca pentru trufia lui, 1-a legat de un copac si 1-a jupuit de viu. Sîngele lui a de­venit izvorul omonim, iar Apollo i-a atîrnat pielea la iesirea din pestera de unde izvora cursul de apa (format, potrivit unor surse, din lacrimile celor care l-au plîns).

Prezenta frecventa a statuilor lui Mar­sias în pietele cetatilor antice a fost inter­pretata uneori ca un avertisment la adresa trufiei si arogantei; la Roma ea putea con­stitui însa si o trimitere mai explicita la activitatea poetica si muzicala.

► Prezente în literatura antica. Figura lui Marsias este amintita de Herodot (7.26), Livius (38.13.6), Ovidiu (Metamorfoze, 6.383 si urm.) si altii. Povestea flautului aruncat de Atena si luat de Marsias apare în Ditirambul catre Marsias al lui Mela-nipide. Pausanias (10.30.9) spune ca Mar­sias a inventat o forma muzicala pentru flaut si oboi, numita metrion aulema.

► Iconografie. Marsias a fost reprezentat de multe ori în ceramica greaca; o fresca a lui Zeuxis, pierduta, dar amintita în izvoarele antice, îl înfatisa pe Marsias legat, înainte de tortura. întrecerea dintre Apollo si Mar­sias era reprezentata pe un soclu de la Mantineea, atribuit lui Praxitele (Atena, Muzeul National); însa cea mai celebra

opera este grupul sculptural al lui Miron (cunoscut prin intermediul unor copii izo­late ale pesonajelor) înfatisîndu-i pe Atena si Marsias.

Marte (lat. Mars, -tis). Veche divinitate romana, identificata ulterior cu zeul grec Ares (vezi). La sabini si osci, numele origi­nar al divinitatii era Mamers ; Mars apare ca o forma prescurtata pentru Mavers sau Mavors.

Dupa Iupiter, Marte era zeul cel mai vene­rat în Roma antica. Era considerat tatal

lui Romulus si deci, indirect, întemeieto­rul natiunii romane. Adesea e desemnat ca Mars Pater, de la care deriva formele Marspiter si Maspiter, analoage lui Iupiter. împreuna cu Iupiter si Quirinus alcatuia celebra triada de zei tutelari ai Romei; legendarul rege Numa Pompilius consa­crase fiecaruia dintre ei un preot numit flamen.

La Roma, Marte era venerat în principal ca zeu al razboiului, încît în unele cazuri razboiul însusi este indicat cu termenul mars. Preotii sai, salienii, dansau în cin­stea lui în armura, iar cîmpul unde aveau loc exercitiile militare era numit, dupa el, Cîmpul lui Marte. în acelasi timp însa, fiind tatal lui Romulus, Marte era consi­derat ocrotitorul a numeroase activitati, printre care agricultura ; de asemenea, era zeul ocrotitor al cresterii animalelor, fiind venerat cu apelativul Silvanus. Uneori, Marte e identificat cu Quirinus, un alt zeu din triada principala a panteonului roman, ocrotitor al cetateanului ca atare, cu drep­turile si îndatoririle sale.

Prin urmare, Marte apare sub trei aspecte diferite: ca zeu al razboiului era numit Gradivus ; ca divinitate ocrotitoare a muncii cîmpului era numit Silvanus; în fine, în raportul sau cu statul era numit Quirinus.

Sotia lui Marte era numita Neria sau Neriene, reprezentînd femininul lui Nero, echivalentul sabin al termenului „puter­nic". Animalele sacre ale lui Marte erau lupul si ciocanitoarea. La Roma existau numeroase temple închinate lui Marte; cel mai important se afla dincolo de Poarta Capena, pe Via Appia; un alt templu im­portant i-a fost consacrat de Augustus lui Marte Ultor, în For. Epitetul Ultor i-a fost atribuit în epoca lui Augustus pentru a comemora recuperarea însemnelor arma­tei din mîinile partilor.

MASCĂ

O legenda curioasa, amintita de Ovidiu în Fastele, povestea ca Marte, îndragostit de Minerva si dezamagit de incoruptibili­tatea zeitei, a apelat la ajutorul batrînei Anna Perenna (vezi Anna). Aceasta însa a reusit sa-1 însele, asezîndu-se în pat în locul zeitei si rîzînd apoi de naivitatea lui.

Epitete. Silvanus, Gradivus, Quirinus si Ultor erau principalele sale apelative.

Raspîndirea cultului. Dupa cum am vazut, chiar înainte de identificarea sa tîrzie cu zeul grec Ares era venerat de numeroase popoare italice (sabini, ernicieni, marsi, al caror nume, ca si cel al mamertinilor, de­riva din cel al lui Marte) si în unele cetati din Latium, ca Alba, Lavinium, Praeneste sau Aricia. Sarbatorile dedicate lui Marte cadeau în general în lunile martie si octom­brie si erau celebrate de salieni si de arvali. Cele mai importante erau feriae Marti, la 1 martie; Equiria, pe 14; agonium Mar­tiale, pe 17; Quinquatrus, initial pe 19; Tubilustrium, pe 23. în octombrie aveau loc Equus October, pe 15, si Armilustrium, pe 23. Era tipica ceremonia lustratiei, ce se desfasura pe Cîmpul lui Marte, la alta­rul zeului. Primavara avea loc si ritualul asa-numitului ver sacrum, caracteristic popoarelor italice si legat de cultul lui Marte: sub ocrotirea zeului, un grup de tineri îsi paraseau patria si plecau sa înte­meieze o noua comunitate. Simbolul lui Marte erau lancile numite hastae Martis, pastrate la Roma în Regia.

Prezente în literatura antica. Povestea de dragoste dintre Marte si Venus, construita dupa aceea care îi are ca protagonisti pe Ares si Afrodita, este cîntata de Lucretiu la începutul Poemului naturii. Portretul sau este schitat în Eneida lui Vergiliu si în Fastele lui Ovidiu.

Iconografie. Pe lînga operele enumerate la rubrica Ares (vezi), amintim o serie de lucrari de pictura romana în care era reprezentata tema iubirii dintre Marte si Venus, devenita foarte populara.

Masca, vezi Travestire.

Mastarna. Personaj legendar din traditia etrusca. Potrivit izvoarelor latine, ar tre­bui identificat cu regele Servius Tullius; conform traditiei etrusce, din care avem o bogata documentatie figurata în seria de picturi murale provenind de la Vulci, Mastarna era diferit de Servius Tullius

si poate fi identificat cu Porsenna; el a capatat puterea la Roma dupa ce 1-a ucis pe Taquinius si 1-a salvat pe tovarasul sau Caelius Vibenna. Desi prezinta unele as­pecte mai putin clare, legenda sa trebuie pusa în relatie cu dominatia etrusca asu­pra Romei.

Mater Matuta. Numita uneori, simplu, Matuta, era, potrivit lui Lucretiu (5.656), zeita rasaritului, identificata de romani cu Leucoteea (vezi) a grecilor. în fiecare an, la 11 iunie aveau loc în cinstea ei o serie de sarbatori solemne, numite Matralia. înainte de a fi adoptat de romani, cultul sau era deja foarte raspîndit la popoarele italice. Potrivit traditiei, Leucoteea, transformata în zeita a marii dupa ce s-a sinucis, a ajuns la Roma, unde le-a întîlnit pe bacantele care celebrau riturile dionisiace si care au ata­cat-o. La strigatele Leucoteei/Matuta, Hera-cle i-a venit în ajutor, încredintînd-o apoi Carmentei, mama lui Evandru, de la care zeita a primit promisiunea ca va avea un cult împreuna cu fiul sau, Palemon/Por-tumnus. Nu lipsesc elementele care ne permit sa asociem figura ei cu cea a unei zeite a fertilitatii.

Raspîndirea cultului. Avea un templu la Roma, în Forum Boarium. La sarbatorile numite Matralia erau admise numai femeile care fusesera casatorite o singura data si al caror sot traia; sclavele erau excluse de la aceste celebrari.

Prezente în literatura antica. Este amintita de Ovidiu, Fastele, 1.473 si urm., de Cicero, De natura deorum, si de Hyginus, Tuscu-lanae disputationes si Fabule.

Matidia (lat. Matidia, -ae). Mama Sabi­nei, sotia împaratului Hadrian. Dintre nu­meroasele personaje de stirpe regala care au fost divinizate dupa moarte, Matidia merita atentia noastra întrucît ocupa o pozitie singulara; într-adevar, Hadrian a fost, probabil, singurul om din istorie care si-a divinizat soacra, careia i-a închinat un templu de dimensiuni colosale în apropie­rea actualei Piazza Capranica din Roma.

Matrae sau Matronae. Zeite Mame, ce trebuie interpretate probabil ca ocroti­toare ale fecunditatii si care erau venerate în epoca imperiala romana, în special în provinciile celtice si germanice.

Epitete. Erau identificate cu Rosmerta, Maia si Sirona, ale caror nume le purtau. Multe dintre epitetele zeitelor sînt legate de toponimele din zonele unde era raspîn-dit cultul lor.

Raspîndirea cultului. Erau venerate pe zone întinse din provinciile galo-romane ale imperiului. Cultul, atestat mai întîi în zona renana, s-a raspîndit mult si s-a ex­tins si în Britania, în urma deplasarilor armatei. Toponimul Mons Matrona, ce in­dica Montgenevre din Alpi, trebuie asociat probabil cu un cult local al unei zeite a fecunditatii (vezi Munte).

Iconografie. Asa-numitele Matrae, cunos­cute din inscriptii si din reprezentarile de pe monumentele galo-romane, sînt înfati­sate de obicei ca trei femei sezînd, cu ves­minte largi si capul acoperit; poarta cosuri si fructe ce simbolizeaza rolul lor de zeite ale fertilitatii.

Matralia. Sarbatoare religioasa celebrata în ziua de 11 iunie a fiecarui an la Roma, în cinstea asa-numitei Mater Matuta (vezi).

Matronales (lat. Matronales sau feriae ma-tronales). Sarbatori religioase celebrate la Roma la 1 martie, în cinstea Iunonei si a tuturor divinitatilor ocrotitoare ale casa­toriei.

Matuta, Mater, vezi Mater Matuta.

Mavors. Veche divinitate italica, identi­ficata cu zeul roman Marte (vezi).

Magar. Acest animal, care în unele religii antice era simbolul lumii infernale, iar în Egipt personifica una dintre fiintele cele mai cumplite pe care sufletul le putea întîlni dupa moarte (magarul rosu), în mitologia greaca si romana pare sa reprezinte mai curînd aspectul instinctiv si terestru al omului.

Magarului îi era dedicata cartea Magarul de aur sau Metamorfozele lui Apuleius, unde se povestesc transformarile prin care trece protagonistul Lucius, devenind magar si redobîndindu-si mai apoi înfatisarea ome­neasca, într-o succesiune ce parcurge eta­pele evolutiei sale spirituale, din camera unei curtezane pîna la contemplarea sta­tuii lui Isis.

Un magar este protagonistul unui episod celebru referitor la regele Midas: chemat ca judecator într-o întrecere muzicala între

__________ ______ ____ ________MĂGAR

Apollo si Pan, Midas i-a acordat victoria acestuia din urma, stîrnind mînia lui Apollo, care a facut sa-i creasca niste urechi mon­struoase de magar. Barbierul sau, care a dezvaluit secretul, a fost ucis (pentru detalii vezi Midas).

Un magar apare si în povestea lui Priap, care, îndragostit de preafrumoasa nimfa Lotis, a încercat într-o noapte sa se apropie de ea pe cînd aceasta dormea alaturi de tovarasele sale. Dar magarul lui Silen si-a

dat seama de prezenta lui si a început sa

raga atît de puternic, încît toata lumea s-a trezit, iar Priap a trebuit sa fuga. Acestui episod i se atribuia originea obiceiului de a-i jertfi lui Priap un magar. De asemenea, cu prilejul serbarilor Vestei, în amintirea magarului lui Silen, la Roma magarii erau încununati cu flori.

Greu de interpretat este legenda lui Ocnus, care apare la Pausanias, în descrie­rea coborîrii în infern. El observa ca în lumea de dincolo, alaturi de berbecii negri haraziti jertfei, se afla un barbat sezînd, identificat printr-o inscriptie ca fiind un oarecare Ocnus; el împleteste o funie din stuf, însa, pe masura ce aceasta îi iese din mîini, la celalalt capat o magarita o manînca. Pausanias explica acest episod spunînd ca Ocnus era un barbat harnic, cu o sotie cheltuitoare, care risipea grabnic tot ceea ce el cîstiga prin munca (10.28-31).

Raspîndita în multe tari occidentale, tra­ditia care identifica magarul cu prostia are un precedent în lumea antica, unde „magar" era un epitet injurios. în pofida acestui fapt, magarul este, sub mai multe aspecte, un animal sacru: la Delfi, lui Apollo îi erau jertifiti magari; un magar era legat de cultul lui Dionysos (pentru un aspect ciudat al raportului dintre Dionysos si magari, vezi povestirea relatata la rubrica Constelatii în legatura cu constelatia Racului), întrucît, în timpul celebrarii misterelor, un magar purta în spate lada care îi slujea zeului drept leagan : la acest aspect face trimitere Aristofan în Broas­tele. Sacrificarea magarilor era considerata de origine nordica, fiind atribuita hiperbo-reenilor, care, potrivit lui Pindar (Pythice, 10), aduceau astfel un omagiu placut lui Apollo (în acest sens, vezi mitul legat de Clinis). în lumea latina, magarul este legat de cultul lui Saturn.

MĂR, GUTUIE

Mar, gutuie. în mitologia clasica, roa­dele marului („poame") nu pot fi asimilate decît rareori merelor obisnuite, prezentîn-du-se în realitate ca fructe cu puteri divine (merele Hesperidelor) sau capabile sa determine o serie de turnuri si consecinte imprevizibile în viata oamenilor (marul discordiei). si aparitia primului mar era legata de interventia divina: de un mar s-a spînzurat Melos dupa moartea priete­nului sau Adonis; zeii, înduiosati de soarta lui, i-au legat pe veci numele de cel al copacului (pentru alte detalii vezi Melos). Un mar este mijlocitor în povestea de dra­goste a lui Acontios si a Cidipei, relatata de Calimah si de Ovidiu: îndragostit de frumoasa Cidipe, Acontios lasa sa se ros­togoleasca la picioarele fetei, pe cînd aceasta se afla în sanctuarul Artemisei, un mar în coaja caruia scrijelise cu cutitul fraza „Jur pe sanctuarul Artemisei sa ma casatoresc cu Acontios". Cidipe a citit fraza cu voce tare si cu aparenta nepasare, însa Artemis a auzit juramîntul si a facut ca dragostea lui Acontios sa fie încununata de casatorie; si aici marul a determinat, prin interventia divina, evenimente extra­ordinare (pentru detalii vezi Acontios). Trei mere de aur, pe care, asemenea altor „poame" aurite din mitologie, le-am putea interpreta ca fiind portocale, apar în legenda Atalantei, nelinistita eroina care a vrut sa se casatoreasca numai cu preten­dentul ce avea sa o învinga în cursa de alergare; cu ajutorul Afroditei, Milanion a reusit sa întrerupa alergarea infailibila a Atalantei, aruncînd la picioarele fetei, în timpul cursei, trei mere de aur. Ata-lanta s-a oprit sa le culeaga, îngaduindu-i astfel tînarului viclean sa treaca înaintea ei linia de sosire (vezi Atalanta).

Cele mai celebre mere din mitologie sînt însa, cu siguranta, cel al discordiei si cele ale Hesperidelor. Primul este faimosul mar pe care era scris „pentru cea mai frumoasa" si pe care Eris, zeita discordiei, mînioasa ca nu fusese invitata la nunta lui Peleu cu Thetis, 1-a aruncat în mijlocul zeitelor ve­nite la banchetul nuptial, provocînd disputa dintre Afrodita, Hera si Atena; acestea s-au luat la întrecere pentru a obtine titlul de cea mai frumoasa si a intra astfel în posesia marului. Ca arbitru a fost numit Paris, care prin verdictul sau - acordarea

respectivului titlu Afroditei - a declansat mecanismul invidiilor si geloziilor ce au dus la razboiul troian (vezi Paris). Merele Hesperidelor erau minunatele fructe aurii din marul pe care Pamîntul-Mama i-1 da­ruise Herei la nunta acesteia cu Zeus. Hera a plantat copacul miraculos în gradina ei, pe un versant al muntelui Atlas, la capatul lumii, si 1-a lasat mai întîi în paza lui Atlas si a fiicelor acestuia, Hesperidele, iar mai apoi în grija balaurului Ladon. în ciuda pazei, Heracle a reusit sa fure fruc­tele magice (vezi Heracle, a unsprezecea munca). în mitul despre merele Hesperi­delor s-a identificat una dintre variantele temei copacului ca simbol al cunoasterii, tema foarte raspîndita, probabil, în Anti­chitate în zona mediteraneana (desi iden­tificarea copacului biblic cu marul este rodul interpretarilor medievale si nu apare explicit în Sfînta Scriptura), pe cînd în marul discordiei este reprezentat un simbol al frumusetii care de-a lungul în­tregii perioade antice clasice va ramîne legat de iconografia Afroditei. întrucît merele din povestirile mitologice nu se identifica perfect cu merele pamîntesti obisnuite, nu lipsesc interpretarile potri­vit carora în realitate nu ar fi vorba de mere, ci de gutui (în greaca xpuff6;j.T)Aov, adica „mar de aur"), amintite de altfel explicit în diferite texte ca fructele sacre ale Afroditei (al carei car îl împodobeau, potrivit lui Athenaios, împreuna cu tran­dafirii si mirtul) si ca simbol al dragostei si fecunditatii.

Marul discordiei, vezi Paris.

Maslin. Maslinului - planta consacrata Atenei si simbol al jocurilor olimpice - i-au fost atribuite în mitologia clasica diverse semnificatii. Traditia care îl socoteste un dar al Atenei indica probabil provenienta negreceasca a plantei, originara din cît se pare din Asia Mica si raspîndita în Medi-terana de fenicieni. Potrivit legendei, în controversa iscata între Atena si Poseidon cu privire la dominatia religioasa asupra Aticii, maslinul a jucat un rol important : zeii au hotarît sa acorde victoria aceluia dintre ei care, dupa parerea lui Cecrops, regele Atenei, va fi oferit atenienilor darul cel mai frumos, mai folositor si mai pretios. Poseidon, spune legenda, a strapuns cu

MECISTEU

tridentul sau pamîntul, facînd sa tîsneasca din el un izvor cu apa sarata; Atena, în schimb, a facut sa rasara maslinul, iar Cecrops a considerat ca acest din urma dar era, fara îndoiala, mai bun decît primul. Chiar si în epoca istorica se credea ca masli­nul sacru al Atenei era cel venerat pe colina Acropolei ateniene, lînga Erehteion. Din acel moment, continua legenda, maslinul a devenit planta consacrata zeitei si sim­bolul pacii si al castitatii; arderea lemnu­lui sau ori vatamarea trunchiurilor erau interzise sub amenintarea celor mai teri­bile pedepse divine. învingatorii de la ser­barile Panateneelor, care se desfasurau la Atena si cuprindeau întreceri sportive si concursuri muzicale, erau premiati cu asa--numitele amfore panatenaice, niste reci­piente mari din teracota pictata în celebra tehnica a figurilor negre si care contineau uleiuri pretioase obtinute din maslinii din Atica; cîstigatorii puteau sa le pastreze pentru sine sau sa le vînda foarte scump, întrucît aceste uleiuri erau considerate cele mai valoroase din Grecia. Maslinul juca un rol important si în alte întreceri, cele olimpice, ca si în diverse mituri legate de Olimpia. Aici ar fi fost plantat primul maslin, adus de Heracle ; acesta a sadit un crîng de maslini pe colina Olimpiei, închi-nîndu-i-1 lui Cronos. Se spune ca plantele i-ar fi fost date de preotii lui Apollo care traiau la izvoarele Dunarii. în timpul lui Pliniu, la Olimpia mai putea fi înca admirat un maslin care, potrivit credintei populare, era chiar cel adus de Heracle sau cel din ramurile caruia fusese împle­tita cununa pusa pentru prima oara pe capul lui Heracle, atunci cînd acesta a instituit jocurile olimpice. Premiul pentru cîstigatorii olimpiadelor era o cununa din ramuri de maslin, ramuri taiate din arbo­rele sacru de un tînar care folosea în acest scop un cosor de aur. Atletii astfel înco­ronati erau escortati într-o procesiune dan­santa catre un banchet unde se consuma carnea unui taur oferit drept sacrificiu, iar în timp ce parcurgeau acest drum erau aplaudati de multimea care îi acoperea cu frunze de maslin. Potrivit altor traditii, obiceiul de a încununa atletii cu ramuri de maslin a început sa fie practicat la Olimpia doar de la a saptea olimpiada, în timp ce la cele precedente, în amintirea reusitei

lui Heracle în obtinerea merelor de aur ale Hesperidelor, învingatorii erau pre­miati cu o crenguta de mar de care atîrna un fruct, simbol al nemuririi. Legatura dintre Heracle si maslin este întarita si de faptul ca ghioaga, atribut tipic ce îl înso­teste în toate actiunile si îl face usor de recunoscut în iconografie, era cioplita dintr-un lemn noduros de maslin. O le­genda spune ca odata, cînd Heracle a lasat-o sprijinita de o statuie a lui Hermes, ghioaga a prins radacini si B-a acoperit de ramuri, transformîndu-se într-un maslin impunator (Euripide, Heracle, 159 si urm.). si în timpul lui Pausanias mai putea fi vazut, în Epidaur, un maslin cu trunchiul rasucit, despre care se spunea ca ar fi fost strîmbat de Heracle cu o singura mîna (Pausanias, 2.28.2).

în lumea romana maslinul era conside­rat un simbol al pacii si al prosperitatii; la sarbatorile prilejuite de începerea unui nou an se ofereau ramuri de maslin, ca auspiciu al bunastarii si fericirii.

Meandros (gr. Matotvfipoc, -ou; lat. Maean-der, -dri). Zeul rîului omonim din Asia Mica, proverbial pentru cursul sau sinuos. Se credea ca este tatal nimfei Ciane, care era, la rîndul ei, mama lui Caunos. Dato­rita originii sale, Ovidiu îl numeste pe acesta Maeandrius iuvenis.

Potrivit unei traditii transmise de Pseudo--Plutarh (De fluminibus, 9,1), Meandros a fost protagonistul unei povesti foarte ase­manatoare cu cea a lui Idomeneu, regele Cretei (vezi Idomeneu) ; a promis sa sacri­fice în cinstea zeilor primul om pe care avea sa-1 întîlneasca si care avea sa-1 feli­cite pentru cucerirea cetatii Pesinunt. Meandros voia sa le multumeasca astfel zeilor pentru ajutorul acordat; primul om pe care 1-a întîlnit a fost însa fiul sau Ar-helaos. Vrînd sa-si respecte promisiunea, Meandros a îndeplinit sacrificiul, însa apoi, cuprins de remuscari, s-a aruncat în apele rîului care i-a luat numele.

Mecisteu (gr. Mipcioreus, -ewg). Fiul lui Talaos si fratele lui Adrast. Este amintit printre cei sapte care au pornit razboiul împotriva Tebei, iar fiul sau Eurial e men­tionat printre Epigoni (vezi). A cazut sub zidurile Tebei, ucis de Melanipos.

MECON

Mecon (gr. Mtjxwv, -qjvoc;). Tînar atenian iubit de Demetra, care 1-a transformat în floarea ei sacra, macul.

Medeea (gr. MfîSeia, -ag; lat. Medea, -ae). Fiica lui Eetes, regele Colhidei; este unul dintre cele mai celebre si mai complexe personaje din mitologia greaca. Traditia o prezinta ca fiind vrajitoare si aminteste farmecele sale extraordinare. Poetii tîrzii tind sa o considere de origine divina. Nu­mele sau aminteste de grecescul xâ jj.rj5ea, ce înseamna „viclesuguri, siretenii". Cînd Iason a ajuns în Colhida în fruntea expe­ditiei argonautilor, vrînd sa gaseasca lîna de aur, Medeea s-a îndragostit de el si 1-a însotit în timpul calatoriei, iar cînd Iason a obtinut ce voia si s-a întors în Grecia la bordul corabiei Argo, ea 1-a urmat si i-a devenit sotie. Regele Eetes 1-a urmarit pe Iason, însa Medeea 1-a împiedicat sa-i ajunga, recurgînd la un expedient maca­bru : si-a ucis fratele, pe Absirtos, si i-a aruncat pe rînd membrele, astfel încît Eetes s-a oprit sa-i adune ramasitele, nereusind sa^i prinda pe fugari. într-o ver­siune diferita a povestirii, Absirtos însusi, adult, o urmareste, însa este ucis. La Iolcos, Medeea i-a redat tineretea si frumusetea lui Eson, tatal lui Iason, spalîndu-1 într-o baie de ierburi magice, si le-a convins pe fiicele lui Pelias sa procedeze la fel cu tatal lor, dîndu-le însa ierburi rele si înselîn-du-le: a luat un berbec, 1-a taiat în bucati si 1-a pus într-un cazan, din care la sfîrsit a scos un miel. Fiicele lui Pelias si-au taiat în bucati tatal, fara sa obtina însa rezul­tatul dorit si facîndu-se astfel vinovate de moartea lui. Medeea s-a razbunat astfel pe Pelias, care, obligîndu-1 pe Iason sa plece în cautarea lînii de aur, încercase de fapt sa-1 ucida.

Dupa un timp, Iason a parasit-o pe Me­deea, pentru ca s-a îndragostit de frumoasa fiica a lui Creon, regele Corintului. Medeea s-a razbunat cu cruzime pe sotul necre­dincios, ucigîndu-i pe cei doi fii pe care îi avusese cu el si omorînd-o pe tînara mireasa cu un vesmînt vrajit, care a luat foc si a distrus, împreuna cu ea, întregul palat regal si pe Creon. Dupa ce s-a razbunat, Medeea a fugit la Atena, într-un car tras de serpi înaripati.

Potrivit legendei, la Atena Medeea s-a . casatorit cu Egeu, cu care a avut un fiu pe

nume Medos, eponimul Mediei; dupa unele versiuni mai tîrzii ale mitului, cu ajutorul celui din urma Medeea 1-a ucis pe Perses, fratele lui Eetes si dusmanul acestuia (Hyginus, Fabule, 27). în timpul sederii la Atena a încercat sa-1 otraveasca pe Tezeu si i-a poruncit acestuia sa ucida taurul de la Maraton.

Principalele episoade ale mitului Medeei amintite aici si altele, secundare, în care ea este implicata - si care tind sa o aso­cieze, mai mult sau mai putin direct, CU principalele personaje din mitologia cla­sica, de pilda cu Heracle - au stat, în toate epocile, la baza a numeroase studii, inter­pretari si reinterpretari, ce evidentiaza din cînd în cînd conotatiile infernale ale vraji­toarei, mai precis dimensiunea fantastica în care se afla sau atributele sale htoniene, caracterul pasional, suferinta mistuitoare a femeii si iubitei parasite, practicile obscure si crimele oribile de care se face vinovata, aparitia sa ca incarnare a necunoscutului ce provoaca spaima, într-un cuvînt carac­terul sau „monstruos" care, asemenea tuturor monstrilor, fascineaza, provocînd în acelasi timp oroare si dezgust.

Pentru alte detalii vezi rubricile Absir­tos, Alcinoos, Argonauti si Iason.

> Prezente în literatura antica. Dintre nume­roasele aparitii ale Medeei în literatura clasica, sînt demne de atentie mentiunile din Hesiod (Teogonia, 992 si urm.), Pindar (Pythice, 4) si prezenta ei ca protagonista în Medeea lui Euripide, în Argonauticele lui Apollonios din Rodos, în Medeea lui Curiatius Maternus, în Medeea lui Seneca, în Argonauticele lui Valerius Flaccus si în Anthologia Latina. Tragedii avînd ca titlu numele Medeei si din care ne-au ramas doar putine fragmente au scris si Eschil (Doicile lui Dionysos), Sofocle (Colhidienele si Culegatoarele de ierburi), din nou Euri­pide (Peliadele si Egeu), Ovidiu si Lucan. în Metamorfozele lui Ovidiu, în special, avem o splendida descriere a modului cum vraji­toarea pregateste filtrul magic cu care îi reda tineretea lui Eson (7.159 si urm.; vezi si Magie). în Heroidele (12), Ovidiu o înfa­tiseaza în schimb pe Medeea parasita de Iason. Exista si un mic poem mai tîrziu, intitulat Medeea si apartinîndu-i lui Blossius Aemilius Dracontius (secolul al V-lea).

Prezente în literatura medievala. în Roman de Troie, Medeea constituie modelul pentru

MEDICINĂ

imaginea eroinei abandonate; este citata în Infernul lui Dante (18.86-96), în De claris mulieribus al lui Boccaccio si în Medeea lui Buchanan.

> Prezente în literatura moderna si contem­porana. Tragedii purtînd numele Medeei au scris F. Rojas Zorrilla si J.-B. de la Peruse, inspirati de Seneca; P. Corneille si Medeea sa au fost o sursa de inspiratie pentru multi autori ulteriori. Medeei i-au dedicat trage­dii si B. de Longepierre, R. Glover, F. Gotter, KHnger, J.M.B. Clement, G.B. Niccolini; Medeea e protagonista unor opere ca Lina de aur de F. Grillparzer, Medeea de E. Le-gouv6, Medeea de G. Conrad, Medeea de Catulle Mendes (interpretata de Sarah Bern-hardt), Medeea moderna de L. Duplessis, Medeea de M. de Unamuno (adaptare dupa Seneca), Asia de H.R. Lenormand, Medeea de J. Anouilh, Lunga noapte a Medeei de C. Alvaro, Medeea lui Euripide de M. Braun, Medeea postbelica de F.Th. Csokor, Victoria fara aripi de M. Anderson, Lina de aur de R. Graves, Medeea de H. Miiller, Medeea de R. Jeffers. Raspîndirea mitului Medeei nu cunoaste granite: ea este protagonista operei Medeea cea straina a finlandezu­lui W. Kyrklund, e transferata în cadrul colonizarii portugheze în Africa de catre J. Magnuson în Medeea africana, se ala­tura expeditiilor conchistadorilor spanioli în Peru în Medeea lui A.G. Vergel, este plasata în asa-numitele favelas braziliene de P. Pontes, în Picatura de apa.

în teatrul muzical, Medeea este pro­tagonista tragediei lirice Medeea a lui M.-A. Charpentier si a celebrei opere a lui Medeea Cherubini, cu un libret de B. Hoffmann. Cinematografia a transfor­mat mitul într-o ceremonie magica în Medeea lui Pasolini.

> Iconografie. In arta clasica, figura Medeei apare în special în ceramica, într-un relief unde sînt înfatisate Medeea si Peliadele si aflat la Muzeul Lateran, într-un relief stucat cu Medeea si balaurul din bazilica subterana de la Porta Maggiore de la Roma, în picturile murale vezuviene si pe un sar­cofag roman aflat la Muzeul Termelor.

Medeios (gr. MfjSeioe;, -ou). Fiul lui Iason si al Medeei; a fost crescut de centaurul Chiron.

> Prezente în literatura antica. Este amintit de Hesiod (Teogonia, 1000 si urm.).

Medeis (gr. MTi6e(c;, -I8oq; lat. Medeis, -idis). Unul dintre piratii tirenieni care l-au rapit pe Dionysos si au fost transformati de zeu în delfini. Era cîrmaciul corabiei pe care s-a întîmplat minunea. Doar Medeis a fost crutat, datorita credintei sale (pentru aceasta poveste vezi Dionysos).

Medicina. Aflata la granita dintre stiinta, religie, filosofie si magie, medicina poate fi examinata, din mai multe motive, si din punctul de vedere particular al mitologiei. Desi toti zeii greci si romani pot fi carac­terizati ca vindecatori, în mitologia clasica zeul medicinei este Asclepios, prezentat initial, în poemele homerice, nu ca o divi­nitate, ci ca un medic infailibil, tatal a doi tineri (Podalirios si Mahaon) ce sînt, la rîn-dul lor, medici în armata greaca în timpul razboiului troian. Asclepios, fiul lui Apollo si al lui Coronis, a deprins arta medicinei de la cel mai întelept dintre centauri, Chi­ron, care 1-a învatat sa înfaptuiasca vinde­cari miraculoase. Desi în Antichitate arta medicala nu era asociata doar cu Asclepios, ci se afla si sub ocrotirea altor divinitati, de la Apollo la Chiron si la zeita Meditrina a romanilor, sanctuarele închinate lui Asclepios au devenit importante centre de medicina si locuri unde se credea ca au loc vindecari miraculoase. în legatura cu tipu­rile de cult caracteristice, cu unele detalii legate de aceste vindecari si cu aspectele mitico-religioase ale medicinei antice vezi Asclepios. De altfel, aproape toti zeii prin­cipali ai mitologiei venerati în lumea cla­sica erau, mai mult sau mai putin direct, legati de Asclepios: Iaso de pilda, fiica zeului, al carei nume deriva din termenul grecesc ce desemna vindecarea si care era venerata mai ales la Cos, în sanctuarul lui Asclepios, si la Oropos, sau Higeea, sora lui Iaso, sau Panaceea, o alta fiica a zeu­lui, sau Podalirios si Mahaon, pe care i-am mentionat mai sus. Dintre cei ce practicau medicina, mitul îi amintea pe Aristeu, care le-a învatat pe muze aceasta arta (Apollo-nios din Rodos, Argonauticele, 2.498 si urm.); pe Procris, sotia lui Cefalos, care 1-a vindecat pe Minos de boala îngrozi­toare provocata de sotia lui, Pasifae, ca pedeapsa pentru usurinta cu care se aban­dona iubirilor sale; pe Iason, care, potri­vit unei traditii, a învatat medicina de la

MEDITKINA

centaurul Chiron; pe Poliidos, care 1-a înviat pe micul Glaucos, fiul lui Minos, ce cazuse într-un butoi cu miere pe cînd urma­rea un soarece, si 1-a vindecat pe Teutras de nebunie; pe Melampus, amintit ca pre­zicator si vindecator; pe Polidamna, femeia egipteana care i-a daruit Elenei din Troia un leac în stare sa aline orice durere. în multe cazuri, personajele amintite nu sînt doar medici si cunoscatori ai plantelor si medicamentelor miraculoase (pe care le-am putea defini ca fiind magice), ci sînt înzes­trate cu virtuti profetice si divinatorii, me­dicina, arta de a prezice viitorul si magia fiind strîns legate între ele. Faptul ca arta medicinei se învata în scoli care func­tionau în marile sanctuare si pe firul unei traditii ce se revendica de la un stramos divin implica existenta unui puternic con­servatorism si traditionalism, precum si recunoasterea autoritatii speciale, conso­lidate a medicilor din trecut, astfel încît unii dintre acestia au fost ridicati la rangul de divinitati propriu-zise; asa s-a întîmplat în primul rînd cu Asclepios, dupa cum am vazut.

Boala pe care medicii din mitologie tre­buie sa o vindece este adesea o rana capa­tata în razboi sau în lupta care opune un erou altuia sau un erou unui personaj mon­struos. Toate interventiile de prim ajutor descrise în poemele homerice, de pilda, sînt legate de ranile capatate de prota­gonisti în batalie. O a doua caracteristica a bolilor si ranilor personajelor mitologice consta în faptul ca ele se prezinta ca rezul­tat al vointei divine. Una dintre ranile cel mai greu de vindecat este cea a lui Filoctet, al carei caracter aparent nevindecabil si ale carei efecte colaterale respingatoare (un miros insuportabil) trebuie puse în legatura cu caracteristicile de pedeapsa divina pe care le dobîndeste (vezi Filoctet). Cea de-a treia trasatura, strîns legata de a doua, o reprezinta dimensiunea colectiva pe care boala o capata uneori: zeii trimit adesea molime îngrozitoare ca sa pedep­seasca personajele vinovate, si de obicei sfîrsitul flagelului e determinat nu atît de interventiile medicale, cît de ispasirea vinii sau de potolirea mîniei divine. Multe boli sînt trimise de Apollo, care la începutul Iliadei (1.382 si urm) arunca din arcul sau

de argint o molima incurabila în rîndul soldatilor greci. Cel mai solar zeu din mitologia clasica poate sa se prezinte în acelasi timp drept cauza înfricosatoare a raului si sursa a vindecarii.

Unele aspecte ale practicii medicale, asa cum reies din povestirile mitologice si în general din literatura antica, trec, dupa cum am aratat, în dimensiunea magica propriu-zisa. Din acest punct de vedere, este interesanta utilizarea plantelor medi­cinale ; culegerea si folosirea lor erau aao-ciate cu anumite rituri si credinte (vezi Plante). Traditia antica a plantelor medi­cinale a dus la compilarea unor liste ce cuprind plantele si caracteristicile lor si care au stat la baza multor aspecte ale farmacopeei medievale si ale celei moderne. Tipica era si utilizarea unor formule ma­gice si a unor descîntece continînd numele unor divinitati straine. Amuletele si pan­dantivele cu rugaciuni, formulele de descîn-tec si implorarile faceau parte din practica obisnuita; la fel de raspîndit era si obi­ceiul de a oferi în sanctuare ex voto ce reproduceau partile corpului care fusesera atinse de boala, iar mai apoi se vindeca­sera. Probabil ca în Antichitate multe din­tre aceste uzante prezentau caracteristici asemanatoare cu cele pe care le regasim astazi în cazul unor obiceiuri analoage, pastrate de-a lungul secolelor, adesea nu doar la nivel popular.

Meditrina. Zeita romana a leacurilor si vindecarilor. In cinstea ei se celebrau în fiecare an, la 11 octombrie, sarbatorile nu­mite Meditrinalia, în cadrul carora, pentru a marca solemn sfîrsitul perioadei recol­tarii viei, vinul vechi se amesteca cu cel nou, iar apoi se bea în cursul unui ritual ce prevedea si recitarea unor formule des­tinate sa aduca vindecarea.

Medon (gr. MeSwv, -ovrog). 1) Erou din Tesalia, fiul Renei si al lui Oileu. Este mentionat în diferite pasaje din Iliada prin­tre participantii la razboiul troian, unde a trecut în fruntea trupelor lui Filoctet dupa ce acesta a fost abandonat pe insula Lem­nos (vezi Filoctet). A cazut sub zidurile Troiei, ucis de Enea.

2) Razboinic troian, amintit printre tova­rasii pe care Enea îi îndeamna la lupta în cîntul 17 din Iliada.

MEGAPENTES

3) Crainic din insula Itaca, amintit în Odiseea ; i-a dezvaluit Penelopei complotul prin care petitorii planuisera sa-1 înlature pe Telemah la întoarcerea sa dintr-o cala­torie întreprinsa ca sa afle vesti despre tatal disparut; pentru credinta sa fata de regina, Ulise 1-a crutat în timpul masacrului peti­torilor. Potrivit unei versiuni ulterioare a mitului (Ovidiu, Apollodor), era unul dintre petitori.

4) Fiul lui Pilade si al Electrei si fratele lui Strofios.

Medos (gr. Mt|6oq, -ou; lat. Medus, -i). 1) Fiul nimfei Alfesibeea din Asia si al lui Dionysos. Alfesibeea 1-a nascut pe malul unui fluviu, dupa ce, curtata intens de Dio­nysos, i-a cedat în cele din urma zeului, înspaimîntata de transformarea lui în tigru. Din acel moment fluviul s-a numit Tigru, iar Medos a dat numele populatiei asiatice a mezilor.

► Prezente în literatura antica. Mitul, care încerca sa explice în acelasi timp originea poporului mezilor si pe cea a fluviului Tigru din Mesopotamia, este amintit în tratatul De fluminibus (24) al lui Pseudo--Plutarh.

2) Fiul Medeei si al lui Egeu, regele Aticii, sau, potrivit altor izvoare, al Medeei si al unui rege asiatic. Fugind din Atica îm­preuna cu mama sa, a fost aruncat de o furtuna pe coasta Asiei Mici, unde domnea Perses, unchiul sau. Acesta fusese aver­tizat de un oracol ca unul dintre membrii familiei lui Eetes reprezenta un pericol pentru el, si întrucît Medos stia acest lucru, i s-a prezentat ca fiind Hipotes, fiul regelui teban Creon. Perses însa nu 1-a crezut si 1-a întemnitat. Medeea, care între timp ajunsese la el tot sub un nume fals, prezentîndu-se ca fiind preoteasa Artemi-sei, i-a promis regelui sa-1 scape de foame­tea grea care se abatuse asupra tinutului sau; ea a reusit sa se apropie de fiul sau, sa-i dea un pumnal si sa-1 ajute sa-1 omoare pe Perses. Astfel, Medos a reusit sa urce pe tron si a dat numele de mezi locuitorilor acelui tinut.

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit de Apollodor (Biblioteca, 1.9.28), Hyginus (Fabule, 27 si 244), precum si de Pausanias, Strabon si Diodor din Sicilia.

Meduza, vezi Gorgone.

Mefitis (lat. Mephitis, -idis). Cu acest nume era indicata o zeita italica asociata cu va­porii sulfurosi emanati din pamînt, pe care ea trebuia sa-i îndeparteze (Vergiliu, Eneida, 7.84; Tacitus, Istorii, 3.33). Era venerata în multe regiuni din Italia, în special în zonele vulcanice unde acest feno­men era mai frecvent. Sînt amintite o serie de temple închinate zeitei, mai ales la Cremona si la Roma, într-o padure de pe Esquilin.

Megalartos (gr. MetdXapxot, -ou). Erou din Beotia, considerat inventatorul procedeu­lui de obtinere a pîinii din grîu. Era vene­rat împreuna cu Demetra; în cinstea lui aveau loc sarbatorile religioase numite Megalartia.

Megalenses ludi (lat. Megalenses ludi). Sarbatoare religioasa în cinstea Marii Mame, celebrata la Roma pentru a o ve­nera pe Cybele. Sarbatorile durau de la 15 la 27 martie si îi reuneau în cadrul cultului pe Cybele (vezi) si Attis (vezi), de care zeita era strîns legata la Roma si ale carui fapte erau evocate în mod simbolic, în prima zi a sarbatorilor, numita ziua „intrarii trestiei", se sacrifica un taur si avea loc o procesiune; urma o saptamîna dedicata ritualurilor de post si purificare, dupa care ziua „intrarii pinului", 22, se celebra ducînd la templu pinul sacru, ce simboliza mutilarea lui Attis ; 24 era „ziua sîngelui", care evoca durerea provocata de castrarea lui Attis si moartea acestuia; 25 era „ziua bucuriei", amintind învierea lui Attis; pe 27, statuia Cybelei era dusa la rîul Almon si supusa baii rituale. Dupa aceasta sarbatoare, între 4 si 10 aprilie, se desfasurau întreceri care cuprindeau jocuri si întreceri sportive.

Megapentes (gr. MeŢairev^Tig, -ou). 1) Fiul lui Pretos si tatal lui Anaxagoras si al Ifianirei; a fost rege în Tirint, iar mai apoi în Argos.

2) Fiul lui Menelaos si al unei sclave (Teride sau Pieris). Potrivit legendei, s-a nascut pe cînd Elena, sotia legitima a lui Menelaos, era la Troia împreuna cu Paris. Dupa moartea lui Menelaos tronul nu i-a revenit lui Megapentes, care era un fiu nelegitim, ci lui Oreste. Alta traditie povesteste ca în timp ce Oreste era chinuit de eumenide, Megapentes si fratele sau

MEGARA

vitreg Nicostratos, fiul lui Menelaos si al Elenei, au alungat-o pe Elena, care a gasit adapost la Polixo, în Rodos.

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit în Odiseea si reluat de Apollodor în Biblioteca.

Megara (gr. M^yapa, -aq; lat. Megara, -ae). Fiica lui Creon, regele Tebei; s-a casatorit cu Heracle, cu care a avut, potrivit tra­ditiei, între trei si opt fii. Nunta a repre­zentat rasplata cu care Creon a tinut sa-i multumeasca lui Heracle pentru ajutorul acordat împotriva lui Erginos, regele din Orhomenos, caruia tebanii erau obligati sa-i plateasca un tribut împovarator (potri­vit lui Apollodor, o suta de vaci pe an, timp de douazeci de ani) si care a fost învins datorita interventiei eroului. In cursul uneia dintre muncile lui Heracle — prinderea lui Cerber -, pe cînd acesta se afla în infern, un uzurpator pe nume Licos din Eubeea a urcat pe tronul Tebei, 1-a ucis pe Creon si era pe punctul de a-i omorî pe Megara si pe fiii ei, cînd Heracle s-a întors. Eroul 1-a învins cu usurinta, însa din cauza Herei, care 1-a facut sa-si piarda mintile, si-a ucis apoi sotia si copiii. Macelul a fost întrerupt de interventia Atenei, care 1-a facut pe Heracle sa cada într-un somn profund în momentul cînd voia sa-si omoare tatal, pe Amfitrion. Cînd si-a dat seama de cele în-tîmplate, Heracle s-a autoexilat si s-a dus la Tespius sa se purifice. Potrivit unei ver­siuni diferite, Heracle si-a ucis fiii, dar nu si pe Megara, de care a vrut sa se desparta, întrucît casnicia lor era patata de sînge; prin urmare, i-a dat-o de sotie lui Iolau, iar el s-a casatorit cu Iole, fiica lui Euritos (pentru alte detalii vezi Heracle).

► Prezente în literatura antica. Megara e amintita în Odiseea (11.269). Tragicul sfîrsit al povestii ei de dragoste cu Heracle este amintit în Heracle al lui Euripide, re­luat ulterior în Hercule furios al lui Seneca, si apare, cu unele variante, în numeroase texte, de la Istmice, 4 de Pindar la Biblio­teca lui Apollodor (2,4,11 si urm.), de la Pausanias si Diodor din Sicilia la Moshos, Idile, 4.

Megareu (gr. MeŢapeuc;, -iuQ; lat. Mega-reus, -ei sau -eos). Fiul lui Onchestos sau al lui Poseidon. A fost tatal lui Hipomenes si al Evehmei. El a dat numele cetatii

Megara, în care a domnit si care se numea initial Nisa.

Megera, vezi Eumenide.

Meges (gr. MiiT\q, -ryioq; lat. Meges, -etis). Erou grec caruia izvoarele îi atribuie dife­rite genealogii. Uneori este considerat fiul lui Fileu si al Ctimenei si, prin urmare, urmasul lui Laerte pe linie materna, ase­menea lui Ulise, si al lui Augias pe linie paterna; alteori este prezentat însa ca fiul Timandrei si deci urmasul lui Tindan Indi­ferent de genealogia sa, este considerat unul dintre pretendentii la mîna Elenei si unul dintre eroii care au luat parte la raz­boiul troian. Potrivit unor izvoare, la sfîrsi-tul expeditiei împotriva Troiei s-a întors în patrie, pe cînd potrivit altora a murit în timpul calatoriei de întoarcere.

> Prezente în literatura antica. Este amintit în diferite pasaje din Iliada, în Biblioteca lui Apollodor si în Fabulele lui Hyginus.

Iconografie. Poliglot din Tasos 1-a repre­zentat pe Meges r rintre eroii greci întorsi în patrie dupa razboiul troian, în marea pictura inspirata din acest razboi care se gasea la Delfi, pierduta însa în prezent.

Meilichios (gr. MeiAixioc;, -ou). Epitet cu care sînt indicati în lumea greaca unii zei, în special Zeus si Dionysos; se poate traduce prin „binevoitor", „favorabil". La Atena, în cinstea lui Zeus Meilichios aveau loc sar­batorile numite Diasia, „care se celebrau în afara cetatii si în timpul carora întreaga populatie aducea sacrificii, ce constau nu din victime, ci din ofrande ale locului, ne-sîngeroase" (Tucidide, 1.126.6). Cultul lui Zeus Meilichios era raspîndit si în alte localitati din Grecia. Pausanias aminteste „statuia lui Zeus Meilichios sezînd, din marmura alba, opera lui Policlet" (1.20.1). în Sicilia, la Selinunt, se gasesc urmele unui templu dedicat cultului lui Zeus Meilichios, venerat în cetate împreuna cu Pasicrateea, o divinitate locala identifi­cata cu Persefona.

Melampus (gr. MeXaji-iTouc;, -0605; lat. Melampus, -odis). Fiul lui Amitaon; a fost un celebru prezicator si medic. Potrivit traditiei, el a introdus în Grecia cultul lui Dionysos. Se spunea ca le-a vindecat pe femeile din Argos de nebunie si ca a primit drept rasplata, împreuna cu fratele sau

MELANTOS

Bias, doua treimi din tinutul Argos (Apollo-dor, Biblioteca, 2.2.2). Melampus si Bias s-au casatorit cu doua dintre cele trei fiice ale lui Pretos, care fusesera primele atinse de nebunie si trasesera mai apoi dupa ele si alte femei, înainte ca prezicatorul sa le vindece. Numele „Melampus" înseamna „cel cu picioare negre".

Melancrera (gr. MeXaY>cpoupa, -ac;). In tra­ducere, „cap negru". Cu acest epitet era indicata uneori Sibila din Cumae, cu tri­mitere la culoarea parului sau, poate, la obscuritatea raspunsurilor sale (vezi Sibila).

Melaneu (gr. MeXaveug, -Iwg; lat. Mela-neus, -i). 1) Fiul lui Apollo si tatal lui Euritos. Era un arcas celebru, considerat întemeietorul cetatii Ehalia din Mesenia, careia i-a dat numele propriei sale sotii. Unele traditii tîrzii (Antoninus Liberales, Transformationes, 4) spun ca era regele driopilor, suveranul Epirului si tatal Am-braciei, eroina care a dat numele cetatii omonime.

2) Fiul lui Arcesilaos si întemeietorul cetatii Eretria din Eubeea, care initial se numea, dupa el, Melaneis.

Melania (gr. MeXocvfo, -<xg). Epitet cu care era indicata în Grecia zeita Demetra. Lite­ral, înseamna „cea neagra" si face trimi­tere la doliul zeitei dupa rapirea fiicei sale Persefona de catre Hades.

Melanipe (gr. MeXavLimT), -r\q; lat. Mela-nippe, -es). Fiica lui Eol, regele Tesaliei, si a unei iepe, fiica centaurului Chiron. Melanipe - al carei nume înseamna literal „iapa neagra" - s-a casatorit cu Poseidon, cu care a avut doi fii, Eol si Beotos, stra­mosul beotienilor. Este protagonista a doua tragedii ale lui Euripide, Melanipe cea înteleapta si Melanipe înlantuita.

Melanipos (gr. McXavmirog, -ou ; lat. Mela-nippus, -i). Erou teban, fiul lui Astacos, amintit pentru eroismul cu care a aparat Teba împotriva atacului celor sapte (vezi Cei sapte împotriva Tebei). El apara poarta cetatii atacata de Tideu; cei doi eroi s-au luptat, iar Melanipos si-a ranit mortal adversarul. Cu un ultim efort însa Tideu a reusit sa-1 ucida pe Melanipos si i-a cerut capul, pe care, înainte de a muri, 1-a de­vorat. Atena, care asistase la scena si voia sa-1 faca pe Tideu nemuritor, vazînd fapta

acestuia s-a îndepartat dezgustata (pentru alte detalii vezi si Tideu).

► Prezente în literatura antica. Eschil, Cei sapte împotriva Tebei; Melanipos este si protagonistul unei tragedii pierdute a lui Accius. De asemenea, este amintit în Bi­blioteca lui Apollodor si în Tebaida (8.716 si urm.) lui Statiu. în izvoarele latine apare uneori, gresit, numele Menalippo.

Melantios (gr. MeXavtfiog, -ou; lat. Melan-thius, -i). Numele unui pastor de capre al lui Ulise.

Melanto (gr. MeXtxvflui, -out). 1) Eroina greaca, fiica lui Deucalion. A fost iubita de Poseidon, care s-a unit cu ea luînd înfa­tisarea unui delfin si 1-a zamislit astfel pe Delfos, eroul eponim al cetatii Delfi, centrul celebrului sanctuar oracular al lui Apollo (vezi Delfos).

2) Mama lui Forbas si a Cleobeei.

3) Servitoarea Penelopei, sora pastoru­lui de capre Melantios (vezi). Desi a fost crescuta cu toata dragostea de Penelopa, ea a devenit iubita lui Eurimahos, unul dintre petitori, si a trecut de partea aces­tora. Celelalte servitoare din palatul lui Ulise au spînzurat-o dupa masacrarea pe­titorilor, ca pedeapsa pentru tradarea ei. Este amintita în cînturile 18 si 19 din Odiseea.

Melantos (gr. MeXav^og, -ou). Erou din Mesenia, urmasul lui Neleu, care a fost alungat din Pilos la venirea Heraclizilor (vezi) si s-a stabilit în Atica. Sosirea si stabilirea lui în Atica sînt povestite în mod diferit în izvoare. Potrivit unei traditii, Melantos, obligat sa paraseasca Pilosul, a consultat oracolul, care i-a spus sa se opreasca acolo unde avea sa primeasca de mîncare cap si picioare. Aceasta s-a întîm-plat cînd a ajuns la Eleusis, unde a fost invitat la un banchet în care se consumau ramasitele de la un sacrificiu - capul si picioarele victimei; Melantos a înteles ast­fel ca ajunsese în locul indicat de oracol si s-a stabilit în Atica. Potrivit unei alte ver­siuni, el a devenit regele Atenei; suvera­nul cetatii, Timetes, fusese provocat la lupta de Xantos, regele Tebei, pentru a pune capat razboiului dintre cele doua cetati, dar, te-mîndu-se de înfruntarea cu puternicul si temutul sau adversar, i-a fagaduit tronul celui care se oferea sa lupte în locul sau.

MELEAGRIDE

Melantos a acceptat provocarea si a reusit sa-1 învinga pe Xantos, în spatele caruia se ivise Dionysos; atragîndu-i atentia regelui teban asupra acestei aparitii, Melantos i-a distras atentia si 1-a lovit mortal. în semn de recunostinta pentru ajutorul oferit, Melantos a ridicat în cinstea lui Dionysos un sanctuar unde zeul era venerat cu epi­tetul Melanaigis, de la pielea de capra nea­gra pe care o purta atunci cînd s-a aratat. Potrivit unei variante ulterioare, Melan­tos a repurtat victoria gratie lui Zeus Apa-turios ; în cinstea lui si pentru a comemora evenimentul au fost instituite sarbatorile numite Apaturia (vezi).

Prezente în literatura antica. Diferitele ver­siuni ale mitului sînt mentionate în special de Pausanias (7.1.9 si 8.18.7), Strabon (8.359, 9.393 si 14.633) si Athenaios (3.96 si urm.).

Meleagride (gr. MeÂeaYpiSeg, -uv; lat. Meleagrides, -um). Nume colectiv care le indica pe surorile lui Meleagru (vezi); la moartea fratelui lor au fost atît de dispe­rate încît Artemis, înduiosata, le-a pre­schimbat în pasari - bibilici sau potîrnichi. Ca si în cazul Heliadelor (vezi), surorile lui Faeton, se spunea ca lacrimile lor s-au transformat în picaturi de chihlimbar. Nu­mele si numarul lor difera în functie de izvoare: sînt amintite Gorge, Eurimede, Deianira, Melanipe, precum si Phoebe, Euridice, Menesto, Antiope, Erato si Hipo-damia.

Prezente în literatura antica. Succesul imens al mitului lui Meleagru le asigura si Meleagridelor numeroase aparitii în tex­tele clasice; sînt amintite în special de Ovidiu (Metamorfoze, 8), Hyginus {.Fabule, 174), Antoninus Liberales (Transforma-tiones, 2) si Statiu (Tebaida, 4).

Meleagru (gr. MeX&xfpog, -ou; lat. Melea-ger sau Meleagrus, -i). Erou grec, fiul Alteei si al lui Oeneu, regele din Calidon, sau al lui Ares. Este amintit ca participant la expeditia argonautilor plecati în cauta­rea lînii de aur (vezi Argonauti) si, ulte­rior, drept capetenie a eroilor care au luat parte la vînatoarea mistretului monstruos ce devasta Calidonul.

Animalul fusese trimis de Artemis, mîni-oasa pentru ca în timpul sarbatorii solemne a secerisului Oeneu sacrificase animale tuturor zeilor, însa nu si ei (Iliada, 9.534).

Fiara era imensa, si numai puterile reunite ale mai multor eroi puteau sa o învinga; multi dintre ei au fost ucisi de mistret, altii s-au certat si s-au ucis reciproc. Potri­vit traditiei, toti marii eroi mitici au par­ticipat la vînatoare, în afara de Heracle, ocupat cu muncile sale. Printre eroi s-a aflat si o femeie, Atalanta, o vînatorita iscusita a carei prezenta avea sa provoace în scurt timp mari nenorociri.

Fiara a fost doborîta de Meleagru si de Atalanta. Potrivit unei traditii tîraii, Melea­gru i-a daruit Atalantei blana mistretului ucis; explicatia oficiala a fost ca ea daduse lovitura decisiva si deci, conform regulilor vînatorii, trofeul îi revenea de drept, însa în realitate Meleagru era îndragostit de fata. Dar fratii mamei sale, fiii lui Testios, au furat pielea mistretului, afirmînd ca familia lor avea dreptul la trofeu. Cuprins de mînie, Meleagru i-a ucis, însa acest gest a constituit, indirect, cauza mortii sale.

EROI PARTICIPANŢI LA VÎNĂTOAREA MISTREŢULUI DIN CALIDON

Apollodor, Biblioteca, 1.8.2

Hyginus, Fabule, 173

Ovidiu, Metamorfoze, 8.299 si urm.

Admetos, Anceu, Amfia-raos, Atalanta, Castor, Cefeu, Drias, Eurition, Hileos, Iason, Idas, Ificles, Linceu, Meleagru, Peleu, Piritoos, Polideuces, Tela-mon, fiii lui Testios, Tezeu

Admetos, Alcon (doua per­sonaje omonime), Anceu, Asclepios, Atalanta, Cas­tor, Ceneu, Deucalion, Drias, Ehion, Enesimos, Eritos, Eufem, Hipasos, Hipotoos, Iason, Idas, Io-lau, Laerte, Leucip, Lin­ceu, Meleagru, Mopsos, Peleu, Phoenix, Plexipos, Pollux, Telamon, Tezeu, fiii lui Testios

„Meleagru si împreuna cu el o ceata aleasa se aduna [...] Sînt printre acestia cei doi Tindarizi... Iason,... Tezeu si Piritoos,... cei doi fii ai lui Testios si cei ai lui Afareu, Linceu si Idas; Ceneu,... Leucip si Acas-tos,... Hipotoos, Drias,

MELETE

Phoenix fiul lui Amintor; fiii gemeni ai lui Actor si Fileu... Telamon, tatal ma­relui Ahile, fiul lui Feres, Iolau... Eurition, Ehion,... Lelex, Panopeu, Hileos, Hipasos si Nestor, înca începator în arme; si cei pe care Hipocoon i-a tri­mis din vechea Amicle, socrul Penelopei, Anceu, fiul prezicator al lui Ampix, cel al lui Eclus... Atalanta"

La nasterea lui s-au aratat trei Moire (Hyginus, Fabule, 171), iar Atropos, una dintre ele, a declarat ca Meleagru avea sa moara atunci cînd un butuc de lemn din camin va fi ars complet. Auzind preves­tirea, mama sa, Alteea, a luat butucul si 1-a stins, iar apoi 1-a ascuns într-un cos, unde acesta a ramas multa vreme (Apollo-dor, Biblioteca, 1.8.2). Cînd Meleagru i-a ucis fratii, Alteea, cuprinsa de mînie, a aruncat butucul în foc ; cînd butucul a ars complet, Meleagru a murit. Dîndu-si seama prea tîrziu de fapta sa, Alteea s-a sinucis. Surorile lui Meleagru - sau femeile din Calidon în general - au plîns neîncetat moartea eroului, pîna cînd Artemis le-a transformat în bibilici (numite meleagrides) si le-a mutat pe insula Leros.

Potrivit legendei, în infern chiar si Hera-cle s-a înduiosat auzind de la Meleagru povestea sa trista (Bachilide, 5.89).

Atribute. Recunoasterea lui Meleagru în iconografie, chiar daca personajul apare izolat, este posibila în special datorita pre­zentei, ca atribut caracteristic, a trofeului mistretului.

Prezente In literatura antica. Este celebra scena mîniei lui Meleagru din cîntul 9 al Iliadei, unde apar unele mici variante ale mitului comparativ cu versiunile mai tîrzii; astfel, în lupta împotriva curetilor, fratii mamei care ameninta sa invadeze Calidonul, Meleagru refuza cu dispret sa lupte ca sa se razbune pentru blestemul Alteei si pune mîna pe arme abia în ulti­mul moment, la rugamintile sotiei sale, Cleopatra. Se discuta daca mînia lui Me­leagru a fost împrumutata din alte opere poetice si a inspirat mînia lui Ahile din

Iliada (vezi Ahile) sau daca Homer a inventat aceasta versiune a povestirii. Tri­miteri la Meleagru gasim adesea în litera­tura greaca si în cea latina, de la Bachilide, în cel de-al cincilea imn de victorie pentru Hieron din Siracuza, pîna la Pausanias (10.31.4), de la Sofocle si Euripide pîna la Ovidiu {Metamorfoze, 8, Heroidele) si Sta-tiu, confirmînd larga raspîndire a legen­dei, una dintre cele mai cunoscute si mai îndragite din literatura greaca.

> Iconografie. Meleagru, avînd-o alaturi pe Atalanta sau înfatisat în scena vînatorii mistretului din Calidon, este reprezentat foarte frecvent în arta greaca si în cea romana. Apare în pictura pe vase cu figuri negre si rosii (Vasul Francois, înfatisîndu-1 pe Meleagru); era protagonistul unor pic­turi semnate de Polignot si Parasios, care s-au pierdut; a fost reprezentat de Scopas pe frontonul estic al templului Atenei Alea din Tegeea. Aceluiasi Scopas i se atribuie, nu fara dubii, un Meleagru cunoscut din diferite copii din epocile ulterioare. De ase­menea, figura lui Meleagru împodobea urnele etrusce si sarcofagele romane, reve­nind în pictura din cetatile vezuviene. Pentru alte detalii vezi si Atalanta.

Meles (gr. MeX-ne;, -t|toc;). Tînar atenian iubit de un metec (strain stabilit în Atena) pe nume Timagoras. Meles dispretuia dra­gostea lui Timagoras, iar într-o zi 1-a pus sa urce pe Acropole si sa se arunce în gol. Dispus sa faca orice ca sa-i fie pe plac, Timagoras nu a ezitat sa se arunce de pe stînci si a murit. Cuprins de remuscari si de disperare, Meles s-a sinucis în acelasi loc si în acelasi fel. De atunci s-a transmis credinta ca metecii venerau spiritul raz­bunator al lui Timagoras sub înfatisarea daimonului Anteros (vezi Eros), caruia îi închinasera un altar (Pausanias, 1.30.1).

Melete (gr. MeXetTi, -tic;). Potrivit unei tra­ditii foarte vechi, relatate de Pausanias (9.29.2-3), cu acest nume era indicata una dintre muze, cînd ele nu erau înca noua, conform codificarii clasice, ci doar trei: Melete, literal „exercitiul", Mneme, „me­moria", si Aoide, „cîntul". Probabil ca ea patrona exercitiul si disciplina memoriei necesare pentru o tehnica poetica bazata pe recitare si improvizatie. Melete, înca legata de cultul muzelor, reapare în fra­tiile si sectele pitagorice, cu trimitere la practicarea disciplinei filosofice.

"

MELIA

Melia (gr. MeAia, -aq; lat. Melia, -ae sau Melie, -es). Nimfa a frasinilor, fiica lui Ocea-nos si sora lui Ismenos si a lui Cantos. Fratii s-au certat pentru ea, iar Cantos 1-a ucis pe Ismenos. Potrivit unei alte ver­siuni a legendei, Apollo a rapit-o pe Melia, cu care a avut un fiu numit Teneros; Can­tos si-a gasit însa sora si, ca sa se razbune, a dat foc templului lui Apollo unde aceasta era tinuta prizoniera (Pausanias, 9.10.5). Melia si Inahos au fost parintii lui Foro-neu, omul primordial.

Meliade (gr. MeAictSeg, -u>v). Nimfele fra­sinilor. S-au nascut din picaturile de sînge cazute pe pamînt cînd Uranos a fost muti­lat de Cronos (vezi Uranos si Frasin).

Melibeea (gr. MeX({k>ia, -aq; lat. Meliboea, -ae). 1) Fiica lui Oceanos, sotia lui Pelas-gos si mama lui Licaon.

2) Una dintre fiicele Niobei; a scapat de la masacrul copiilor Niobei (vezi), iar pen­tru ca a palit de groaza cînd fratii si suro­rile sale au fost ucisi a fost numita Chloris, „cea verde".

3) într-o povestire relatata de Servius, Melibeea era o tînara îndragostita de Ale-xis, însa obligata de ai sai sa se casato­reasca cu alt barbat. Disperat, Alexis a plecat din cetate, iar Melibeea, vrînd sa se sinucida, s-a aruncat în ziua nuntii de pe acoperisul casei, însa nu patit nimic. Atunci a fugit de acasa, a ajuns în port si s-a îm­barcat pe o corabie care, fara interventia marinarilor, si-a desfasurat pînzele si a dus-o în locul unde se afla Alexis. Cei doi tineri s-au întîlnit pe cînd Alexis pregatea un banchet si au putut în cele din urma sa se casatoreasca. Pentru a-si manifesta recunostinta fata de zei, au ridicat la Efes, cetatea unde a avut loc nunta, un sanctuar închinat Artemisei, care era venerata cu numele Automate (cu referire la calatoria miraculoasa pe mare, întreprinsa fara in­terventia oamenilor) si Epidieta (cu trimi­tere la banchetul ce constituise fundalul întîlnirii celor doi tineri).

Melibeos (gr. MeXipoiog, -ou; lat. Meli-boeus, -ei). 1) Numele unui pastor grec care, potrivit unei versiuni a mitului, 1-a gasit pe micul Oedip abandonat pe munte, 1-a luat si 1-a crescut în casa lui (vezi Oedip).

2) Cu acest nume este indicat si pastorul protagonist, alaturi de un altul, Titiros, în Bucolica 1 a lui Vergiliu.

Melicertes (gr. MeXixeprng, -oo; lat. Meli-certa si Melicertes, -ae). Erou grec, fiul mai mic al lui Ino si al lui Atamas (vezi). Potri­vit traditiei, a murit împreuna cu mama sa, care s-a aruncat în mare si 1-a tras dupa ea. Dupa moarte a fost divinizat, fiind venerat ca zeul Palemon. O versiune a mi­tului povesteste ca trupul lui Melicertes a fost adus la mal de un delfin, care 1-a atîrnat de un pin; cînd a aflat ca trupul a fost gasit, Sisif, fratele lui Atamas si regele Corintului, 1-a înmormîntat si a instituit cultul sau. în amintirea lui a instituit si jocurile istmice, care se celebrau în istmul Corint, în apropierea locului unde trupul fusese gasit (vezi si Istmice, jocuri). în lumea romana, zeul Palemon a fost iden­tificat cu Portunus (vezi) sau Portumnus.

► Prezente în literatura antica. Este amintit în special în operele unor mitografi ca Apollodor (Biblioteca, 1.9.1 si urm. si 3.4.3) si Hyginus (Fabule, 2 si 4), în diferite pa­saje din Pausanias, în Metamorfozele si Fastele lui Ovidiu (respectiv, 4.506 si urm. si 6.485).

Melisa (gr. MeXiacra, --r\q; lat. Melissa, -ae). Nimfa despre care se credea ca a desco­perit întrebuintarea mierii; dupa ea au fost numite albinele, în greaca u^Aicro-ou. Se credea ca era fiica regelui Meliseu din Creta si ca îl crescuse si îl hranise cu miere pe micul Zeus. Potrivit lui Columella (9.2.3), Melisa era o femeie de o frumusete extraordinara, pe care Iupiter a transfor­mat-o într-o albina. Vezi si Miere.

Meliseu (gr. MeXiacreuc;, -iuq). 1) Rege din Creta, tatal Amalteei si al Melisei. în vre­mea domniei sale s-a nascut Zeus, pe care cele doua fiice ale regelui l-au crescut, potrivit unei traditii, într-o pestera de pe muntele Ida. O versiune a mitului îi atri­buia inventarea sacrificiilor si ofrandelor aduse zeilor.

2) Unul dintre cureti; si el, ca si cel dinainte, are legatura cu întîmplarile din copilaria lui Zeus: potrivit unei povestiri mitice, curetii aveau sarcina ca prin cîn-tecele si dansurile lor razboinice, foarte zgomotoase, sa acopere scîncetele micului

MEMNON

Zeus, pentru ca tatal sau, Cronos, sa nu-1 auda si sa nu-1 devoreze ca pe ceilalti fii ai sai (vezi Cureti).

Melisos (gr. MiXiaaoq, -ou; lat. Melissus, -i). Locuitor din Argos, tatal unui tînar de o rara frumusete, pe nume Acteon. Obligat sa paraseasca cetatea ca sa scape de regele Fidon, care îsi teroriza supusii, Melisos s-a stabilit împreuna cu fiul sau în Corint; aici însa Acteon a devenit tinta iubirii lui Arhias, un urmas al lui Heracle, care a încercat sa-1 rapeasca, provocîndu-i însa moartea. Disperat, Melisos s-a sinucis. Ca sa razbune moartea celor doi, zeii au pro­vocat o foamete cumplita, urmata de mai multe molime care s-au abatut asupra Corintului, iar Arhias, dupa ce a consultat oracolul, s-a autopedepsit, plecînd în exil. Traditia spune ca a ajuns în Sicilia, unde a întemeiat cetatea Siracuza (Diodor din Sicilia, 8.10).

Melite (gr. MeXCrn, -r\q; lat. Melite, -es). Numele uneia dintre nereide, fiicele lui Nereu si ale lui Doris.

Meliteu (gr. MeXiTeuc;, -ewg; lat. Melitaeus, -i). Fiul lui Zeus si al unei nimfe pe nume Otreis. Dupa ce s-a nascut, mama sa 1-a abandonat într-o padure, temîndu-se ca Hera se va mînia cînd va afla de tradarea lui Zeus; Zeus însa a avut grija de el, punînd un roi de albine sa-1 hraneasca si încredintîndu-1 mai apoi unui pastor, Fa-gros, fiul aceleiasi Otreis si al lui Apollo. Meliteu a întemeiat în Tesalia o cetate care i-a purtat numele si a devenit un tiran despotic. El profita de propria putere si de groaza pe care o provoca pentru a aduce la palat cele mai frumoase fete din cetate. Una dintre acestea, Aspalis, a preferat sa se sinucida decît sa cada în mîinile sale; fratele ei, Astigites, s-a dus la Meliteu îm­bracat în vesmintele surorii sale si 1-a ucis (vezi si Aspalis).

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit de Antoninus Liberales în Trans-formationes.

Melos (gr. Mt|Xoc, -ou; lat. Melos sau Melus, -i). Erou din Delos, ce are legatura cu mitul lui Adonis (vezi). Ajuns în insula Cipru, a devenit prietenul lui Adonis, fiul regelui Ciniras, si s-a casatorit cu o ruda a acestuia pe nume Pelia, cu care a avut un

fiu, numit tot Melos. Cînd Adonis a murit, Melos, disperat, s-a spînzurat de un copac care s-a numit, dupa el, mar; Afrodita, înduiosata, 1-a transformat într-un fruct, marul, iar pe sotia lui, care se spînzurase si ea, a preschimbat-o într-o porumbita. Cînd fiul lui Melos a crescut, Afrodita i-a poruncit sa se întoarca în patria sa, Delos, unde a devenit suveran si a întemeiat ceta­tea Melos. Traditia spune ca Melos a inven­tat tunderea lînii si i-a învatat pe supusii sai sa faca vesminte din lina oilor, numite în greaca mela.

Prezente în literatura antica. Povestea este relatata de Servius în comentariul la Vergiliu, Bucolicele, 8.37.

Melpomene (gr. MeXirojievri, -ti£ ; lat. Mel-pomene, -es). Literal, „zeita care cînta". Este una dintre cele noua muze, mai precis muza tragediei. Pentru detalii vezi Muze.

Membliaros (gr. Mep.pXiapog, -ou). Numele unui fenician, fiul lui Pecilos si tovarasul lui Cadmos, pe care 1-a însotit în cautarea Europei (vezi Cadmos). Potrivit lui Hero-dot, era chiar ruda cu Cadmos. Acesta i-a dat sarcina sa ramîna în insula Caliste sau Thera, actuala Santorini; Membliaros s-a stabilit în insula, iar urmasii sai au ramas aici vreme de opt generatii.

Prezente în literatura antica. Este men­tionat în special de Herodot, 4.147 si de Pausanias, 3.1.7-8.

Memfis (gr. NUjjupig, -ifiog; lat. Memphis, -idis). Fiica zeului fluvial Nilos si sotia lui Epafos; a fost mama Libiei. Potrivit mitului, ea a dat numele cetatii egiptene Memfis.

Prezente în literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 2.1.4.

Memnon (gr. Mep.vwv, -ovog; lat. Memnon, -onis). Frumosul fiu al lui Titonos si al lui Eos, Aurora. A fost regele etiopienilor si 1-a ajutat pe Priam catre sfîrsitul razboiu­lui troian. Avea o armura speciala, pe care Hefaistos i-o faurise la rugamintea mamei sale. Datorita acestei armuri si curajului sau în lupta, s-a remarcat în mai multe rînduri; 1-a ucis pe Antiloh, fiul lui Nestor, însa a fost lovit mortal de Ahile la sfîrsitul unei lupte lungi si dure. în timp ce eroii se luptau, Zeus le-a cîntarit destinele; tale­rul pe care se afla destinul lui Memnon a coborît, indicînd ca sfîrsitul eroului sosise.

MEMORIE

Ca sa aline durerea mamei sale, Zeus i-a daruit lui Memnon nemurirea si a facut ca din rugul pe care ardea trupul sau sa se ridice în zbor un stol de pasari. Aceste pasari (becate) au fost numite memnonide si, potrivit traditiei, veneau în fiecare an la mormîntul eroului din Helespont, la gura rîului Esepos (Pausanias, 10.31.6).

Grecii au numit Memnonide sau Mem-nonia o serie de monumente extrem de vechi, despre care se credea ca fusesera construite de Memnon sau ca fueesera ridi­cate în memoria lui. Cel mai celebru era un templu de la Teba, în Egipt, în apropie­rea caruia se aflau doua statui gigantice (numite colosii lui Memnon); se spunea ca în zori, la atingerea primelor raze ale soa­relui, una dintre ele scotea un sunet ase­manator cu cel produs de coardele unui instrument muzical. De fapt, statuia nu are nici o legatura cu personajul mitologic, ci îl reprezinta probabil pe faraonul egip­tean Amenofis al III-lea.

si citadela Susa era numita Memnonia de catre greci.

> Prezente în literatura antica. Povestea lui Memnon si lupta sa cu Ahile sînt amintite în special de Homer (vezi mai ales Odiseea, 11), în poemul ciclic Etiopida, de Pindar si de Eschil într-o tragedie avînd ca tema Psihostazia, pierduta (dar mentionata de Plutarh), precum si de Sofocle într-o trage­die intitulata Memnon, si aceasta pierduta, si de Ovidiu {Metamorfoze, 13).

Iconografie. Cea mai celebra reprezentare a personajului, daca nu luam în conside­rare „colosul lui Memnon" de la Teba, în Egipt, amintit mai sus si care nu are lega­tura cu eroul, este cea de pe o kylix atica cu figuri rosii, unde Eos îsi plînge fiul mort. Pictura a fost realizata de Douris; de ase­menea, izvoarele pastreaza amintirea unei picturi a lui Polignot din Tasos (pierduta), ce înfatisa lupta lui Memnon alaturi de figura lui Sarpedon.

Memorie. Mitologia clasica cunoaste doua forme principale de personificare a memoriei. Cea dintîi o reprezinta figura Mnemosinei, fiica Gliei si a Cerului (He-siod, Teogonia, 135), care se uneste timp de noua nopti cu Zeus, zamislind muzele, „care s-aduca relelor uitarea si grijilor o mîngîiere" (ibidem, 51 si urm.; 915 si urm.; vezi Mnemosine). Cea de-a doua e una dintre

muzele amintite de Pausanias, care spune ca initial ele au fost în numar de trei. Muzele reprezentau personificarea artelor aezilor, iar una dintre ele era numita Mneme, memoria (Pausanias, 9.29.2). Ast­fel, memoria apare, sub dublul aspect pe care i-1 confera mitul, legata intim de arta poeziei si a muzicii, care într-o civilizatie caracterizata de formele traditiei orale se bazeaza pe memorie.

Herodot subliniaza însa si relatia singu­lara pe care mitul o stabileste între memorie si opusul ei, uitarea. Memoria, Mnemo­sine, zamisleste cu Zeus negarea ei, mai precis acele figuri divine (muzele) care îl pot învata pe om sa-si uite propriile sufe­rinte si propria conditie. Legatura strînsa dintre memorie si uitare este evidenta în reprezentarea pe care mitul clasic o da lumii de dincolo, în special în conceptia despre lumea mortilor a unor secte miste-rice orfico-pitagorice. Dupa cum se poate citi pe o serie de placute de aur pe care se credea ca mortii le folosesc ca sa se orien­teze în lumea cealalta, sau dupa cum se descrie cu atîta forta poetica în mitul lui Er de la sfîrsitulRepublicii lui Platon (vezi Er), în lumea de dincolo sufletelor celor morti li se ofera apa a doua izvoare - cel ce izvoraste din lacul Memoriei si cel al rîului Lethe. Bînd din primul izvor atingi feri­cirea, iesind din ciclul nasterilor, pe cînd cel de-al doilea te face sa uiti tot ce ai vazut în lumea de dincolo si viata trecuta, facînd deci posibila o noua incarnare. Memoria este simbolul cunoasterii, uitarea - al igno­rantei. Pentru a reproduce pe pamînt o structura care sa o prefigureze pe cea din lumea de dincolo, la oracolul lui Trofonios de la Lebadeea, în Beotia, credinciosii erau con­dusi la doua izvoare, Mnemosine si Lethe, iar bînd din ele puteau sa uite lucrurile trecute si sa-si aminteasca ce vazusera în timpul experientei lor în lumea de dincolo, pe care le-o oferea oracolul si care se pre­zenta ca un rit de initiere (Pausanias, 9.39.8 si 13).

Memoria, în calitate de mama a muze­lor, e strîns legata de uitarea reprezentata de dulceata cîntecului care alina suferin­tele, însa ea constituie mai ales un antidot pentru uitarea ce este o consecinta a tre­cerii timpului. în fata actiunii inexorabile

MENALIPE

a timpului, care încetoseaza si tulbura amintirea faptelor, altereaza si consuma lucrurile, distruge oamenii, cufundînd în-tîmplarile lor în uitare, memoria constituie singura aparare posibila. Dimensiunea me­moriei este cea a trecutului, dar ea înla­tura de fapt barierele temporale si aduce trecutul în prezent, mentinîndu-1 viu. In acest sens Mhemosine este mama lui Clio, muza istoriei, ce cînta întîmplarile oame­nilor si le pastreaza amintirea; si la acest sens al istoriei se refera Herodot atunci cînd explica, la începutul Istoriilor, ca a scris rezultatul cercetarilor sale „pentru ca faptele oamenilor sa nu cada, cu timpul, în uitare". în aceasta lumina, aparentul conflict dintre memorie si uitare, dintre zeita Mnemosine si fiicele sale, muzele „uitarii durerilor", revine: prin uitarea prezentului ramîne spatiu pentru amin­tirea trecutului, ce reprezinta locul unde are loc lupta omului cu timpul. Aducînd trecutul la dimensiunea prezentului, me­moria permite desfiintarea barierei care îi desparte pe oamenii de azi de cei de ieri, pe cei vii de cei ce nu mai sînt; ca într-un soi de evocare a mortilor, ea arunca o punte între cei vii si lumea de dincolo, asigu-rîndu-le astfel oamenilor singura forma de nemurire la care pot spera; pentru ca, asa cum scrie Herodot în introducerea sa, „fap­tele marete si minunate de care au dat dovada [...] sa nu ramîna neîncununate de glorie".

Pentru alte aspecte mitice ale raportului dintre memorie si timp, vezi Timp.

Men (gr. Mtjv, MtJvo£). Zeu frigian, venerat în diferite regiuni din Anatolia, adorat de" meteci si de sclavi în Grecia si poate, dupa cum deducem din marturiile epigrafice, la Roma si la Ostia. Zeu celest si în acelasi timp subpamîntean, rostea oracole si avea functie de zeu vindecator si protector. Sub ocrotirea lui erau puse mormintele. Din anumite puncte de vedere, poate fi com­parat cu Attis.

► Epitete. Era venerat cu epitetul Stapînul si cu alte titluri, legate de anumite localitati.

► Rasplndirea cultului. Foarte cunoscut în toata Anatolia, avea un templu important la Antiohia, în Pisidia. Diferite documente epigrafice dovedesc raspîndirea cultului sau în lumea greaca, în special la Atena, Rodos, Delos si Tasos.

► Iconografie. De obicei era reprezentat cu o semiluna pe umeri. Semiluna putea sa apara uneori si singura, ca simbol al sau.

Menade (gr. MaiWSeg, -uiv; lat. Maenades, -um). Nume cu care erau indicate bacan­tele. Deriva din grecescul jj.aivop.ai, „a fi nebun", cu trimitere directa la ritualurile ale caror protagoniste erau menadele în timpul sarbatorilor ce aveau loc în cinstea lui Dionysos.

► Atribute. Tirsul, avînd în vîrf frunze de iedera sau, uneori, un con de pin. Cununa, adesea din frunze de stejar sau din ramuri de brad. Vesmintele din blana de felina.

► Prezente în literatura antica. Menadele sînt protagonistele tragediei Bacantele a lui Euripide, din care s-au inspirat Pacu-vius în Penteu si Accius în Bacantele. Menadele sînt descrise si de Ovidiu în Metamorfoze, de Vergiliu în Eneida (7.373), de Catul (63.24) si de Nonnos din Panopolis în Dionisiacele (45.273). Din marturii indirecte stim ca aveau un rol important în unele tragedii pierdute ale lui Eschil {Edonii, Basarizii, Penteu).

► Iconografie. Menadele au avut o importanta deosebita si o mare raspîndire în arta greaca. Datorita caracteristicilor ritualu­rilor în care erau protagoniste, ele apareau mai ales în miscare si erau reprezentate mai frecvent în picturi si reliefuri decît în sculptura propriu-zisa. în plus, legatura lor cu zeul vinului a facut ca ele sa devina un element aproape obisnuit al decoratiu-nilor recipientelor de baut. Cea mai mare parte a reprezentarilor pe care le cunoas­tem provin din ceramica, atît din cea cu figuri negre, cît si din cea cu figuri rosii. Mai putin frecvent apar în sculpturile pro-priu-zise, din cauza dificultatilor tehnice pe care le presupunea redarea miscarilor lor nebunesti. Cel mai celebru exemplu în acest sens este, fara îndoiala, Menada dan-slnd a lui Scopas, unde exaltarea bahica se exprima prin tipicul contrast de clar­obscur, generator al asa-numitului pathos caracteristic lui Scopas.

Pentru alte detalii vezi si Bacante.

Menalipe (gr. MevaXdnrn, -i\q; lat. Mena-lippe, -es). Una dintre amazoane, sora Hipo-litei sau a Antiopei. A fost luata prizoniera de Heracle, caruia, potrivit unei versiuni a mitului, i-a dat, ca sa se rascumpere, propriile arme si cingatoarea Hipolitei.

MENALOS

Menalos (gr. MocivaXog, -ou). 1) Fiul cel mai mare al lui Licaon si eroul eponim al unei cetati si al unui munte din Arcadia. L-a sfatuit pe tatal sau, Licaon, sa-i dea lui Zeus sa manînce carnea unui copil ca sa-i puna la încercare omnistiinta. Zeus i-a pedepsit pe Licaon si pe fiii sai, fulgerîndu-i (Apollodor, Biblioteca, 3.8.1; Pausanias, 8.3.1). Pentru alte detalii jsi versiuni ale mitului vezi si Licaon.

2) Potrivit unei alte povestiri, Menalos era fiul regelui Arcas si fratele eroinei Atalanta.

Meneceu (gr. Mevoixeug, -ewe;; lat. Menoe-ceus, -i). 1) Erou teban, nepotul lui Penteu si tatal lui Creon, al Hiponoei si al Iocastei. 2) Nepotul celui dintîi si fiul lui Creon; si-a luat viata pentru ca prezicatorul Tire-sias prorocise ca moartea lui avea sa aduca victoria cetatii sale în timpul asediului celor sapte eroi din Argos împotriva Tebei (Euripide, Fenicienele, 905 si urm.).

Menelaos (gr. MevIXaoe;, -ou; lat. Mene-laus, -i). Fiul lui Plistene sau al lui Atreu si fratele mai mic al lui Agamemnon (vezi schema de la rubrica Atreu) ; a fost regele Spartei. Literal, numele sau înseamna „cel pe care îl asteapta poporul". Celebritatea lui se leaga de figura Elenei (vezi), cu care s-a casatorit si a avut o fiica nespus de frumoasa, Hermione (izvoarele spun ca a avut un fiu si cu o sclava; numele pe care ni-1 transmit este Megapentes). Rapirea Elenei de catre Paris pe cînd el nu se afla în Sparta a declansat razboiul troian (pen­tru detalii relative la aceste evenimente vezi Agamemnon).

In timpul luptei, Menelaos s-a distins prin curaj si a ucis multi troieni, desi poe­tii prefera sa-1 descrie nu ca pe un om însetat de sînge si de razbunare, ci blînd si linistit. Unul dintre episoadele celebre care l-au avut ca protagonist este cel al luptei sale cu Paris, autorul rapirii Elenei si cauza razboiului; Menelaos era pe punctul de a-1 ucide si l-ar fi lovit mortal, daca Afrodita nu i-ar fi rapit adversarul, învaluindu-1 într-un nor.

Dupa caderea Troiei, Menelaos, însotit de Ulise, s-a grabit spre casa lui Deifobos, care se casatorise cu Elena dupa moartea lui Paris. Menelaos l-a ucis pe Deifobos; potrivit unei versiuni a povestirii, el s-a

napustit cu spada ridicata si asupra Elenei, intentionînd sa o pedepseasca pe adultera; Elena însa si-a dezvelit pieptul si Mene­laos nu si-a dus la îndeplinire gîndul. Potri­vit unei alte versiuni, Elena l-a adus în secret pe Menelaos în camera lui Deifobos, ajutîndu-1 sa-1 omoare si împacîndu-se ast­fel cu fostul ei sot.

Menelaos s-a aflat printre c"ei dintîi greci care au plecat din Teba dupa caderea ceta­tii, fiind însotit de Elena si de Nestor; a

trebuit sa rataceasca însa opt ani de-a lun­gul coastei Mediteranei înainte ca el sa se întoarca în patrie. Din acel moment însa, potrivit traditiei, Menelaos si Elena au dus o viata fericita si linistita. Cînd Tele-mah, fiul lui Ulise, a ajuns în Sparta ca sa afle vesti despre tatal sau, Menelaos sarba­torea nunta fiicei sale Hermione cu Neopto-lem si pe cea a fiului sau Megapentes cu una dintre fiicele lui Alector.

Potrivit profetiei lui Proteu din Odiseea (4.561 si urm.), Menelaos si Elena nu aveau sa cunoasca moartea, ci urmau sa fie dusi de zei în Cîmpiile Elizee. Dupa aceasta ver­siune, Menelaos apare ca o figura legata de lumea infernala; conform unei alte ver­siuni însa, Menelaos si Elena s-au dus în Taurida, unde Ifigenia i-a sacrificat în cin­stea zeitei Artemis (în legatura cu obiceiul taurienilor de a sacrifica oameni în cinstea Artemisei, vezi Ifigenia).

O alta versiune din saga troiana sus­tinea ca Elena nu a fost rapita de Paris, ci ca la Troia a fost dus un eidolon, o imagine a ei; consecintele acestei versiuni se ras-frîng si asupra figurii lui Menelaos, care în acest caz a calatorit mult timp pe Marea Mediterana, gasind-o în cele din urma pe Elena în Egipt (pentru detalii vezi Elena).

> Rdspîndirea cultului. Cultul lui Menelaos apare legat de lumea de dincolo si îl aso­ciaza cu Elena. în Arcadia existau un platan si un izvor sacru al lui Menelaos ; la Terapne, pe muntele Eurotas, se afla un sanctuar închinat Elenei, însa cunoscut sub numele de Menelaion ; aici Elena si Menelaos erau celebrati ca pereche regala infernala.

► Prezente în literatura antica. Menelaos este unul dintre protagonistii Iliadei homerice ; întoarcerea sa în patrie si lunga sa cala­torie, ce a durat opt ani, sînt povestite în Odiseea (cîntul 4); în Palinodia lui Ste-sihor si în Elena lui Euripide se relateaza

MEON

versiunea potrivit careia nu Elena a fost dusa la Troia, ci o imagine a sa. De aseme­nea, Menelaos se numara printre protago­nistii Cipriilor, ai lui Aiax al lui Sofocle si ai Troienelor lui Euripide.

► Prezente în literatura moderna si contem­porana. 0 drama despre întîlnirea lui Mene­laos cu Proteu, scrisa de P. Claudel, a fost pusa pe muzica de D. Milhaud.

Meneleu (lat. Menelaeus, -i). 1) Unul din­tre centauri. 2) Unul dintre cîinii lui Acteon.

Menestes (gr. Meveo-tfTJc;, -ou). Numele unei nimfe care avea o memorie extraordinara.

Menesteu (gr. MevecrtfeTÎg, -Iwg; lat. Menestheus, -i). 1) Fiul lui Peteos. A fost regele Atenei si a condus o armata a atenie-nilor în timpul razboiului troian. Potrivit unei traditii, i-a luat domnia lui Tezeu. 2) Conducatorul de car al lui Diomede.

Menetes (gr. Mevoifng, -ou; lat. Menoetes, -is). 1) Pastor mitic, fiul lui Ceutonimos, ce avea sarcina sa pazeasca turmele lui Hades în insula Eritia. L-a anuntat pe Gerion cînd Heracle i-a furat boii (pentru detalii vezi Heracle). Cînd Heracle a coborît în infern ca sa-1 prinda pe Cerber, Menetes l-a provocat la lupta pe erou, vino­vat ca omorîse una dintre vacile lui Hades. Heracle l-a învins usor, i-a rupt coastele si putea sa-1 ucida, daca Persefona nu ar fi intervenit pentru el.

► Prezente în literatura antica. Apare în poves­tirile mitologice despre întreprinderile lui Heracle în care a fost implicat si el. Este amintit în special de Apollodor (Biblioteca, 2.5.10 si 12).

2) Unul dintre tovarasii lui Enea, amin­tit în Eneida pentru ca dupa moartea lui Palinurus i-a luat locul de cîrmaci.

Menetios (gr. MevoCxiog, -ou; lat. Menoe-tius, -i). Fiul lui Actor si al Eginei si tatal lui Patroclu, indicat ulterior cu patroni-mul Menetiadul.

Menipe (gr. Mevdnrn, -f\g). Eroina greaca, fiica lui Orion si sora Metiohei. Cînd o molima groaznica s-a abatut asupra Beotiei, iar oracolul a anuntat ca trebuia sa se sacri­fice oameni în cinstea zeilor, Menipe s-a oferit ca victima, împreuna cu sora ei. Im­presionati de altruismul sau, zeii au trans­format-o într-o cometa (vezi si Coronide).

Menrva. Numele etrusc al zeitei Minerva sau Atena (vezi).

Mens (lat. Mens, -entis). In lumea romana, mintea si capacitatea de a rationa erau personificate si divinizate sub forma zeitei omonime. Ei îi era închinat un templu la Roma, pe Capitoliu, ridicat la îndemnul Cartilor Sibiline dupa înfrîngerea suferita la lacul Trasimen în anul 217 î.Hr. La Paestum si în alte parti era venerata cu epitetul Bona; în epoca imperiala, la Roma cultul asa-numitei Bona Mens era raspîndit în rîndul libertilor si al sclavilor.

Mensa (lat. mensa, -ae). Cu acest termen era indicata în lumea romana o masuta pen­tru sacrificii, pe care se asezau obiectele folosite în timpul ritualului sau marunta­iele victimelor ucise ; acelasi cuvînt indica, de asemenea, micul altar asezat pe mor­minte (Cicero, De legibus, 2.66).

Mente sau Minte (gr. Mevtf-n, -r\q sau Miv#T|, -T)g; lat. Mentha, -ae). Nimfa iubita de Hades. Dragostea ei pentru zeu a stîrnit gelozia Persefonei, care jirofita de orice ocazie ca sa o chinuiasca. In cele din urma, Hades a transformat-o într-o planta - menta.

► Prezente în literatura antica. La acest epi­sod mitologic face trimitere Ovidiu în Meta­morfoze (10.729); în povestirea lui Strabon (8.344), Mente a fost transformata într-o planta mirositoare de catre Persefona, care a calcat-o în picioare pe muntele omonim, în apropierea caruia se afla un sanctuar închinat lui Hades.

Mentor (gr. Mevriiip, -opog; lat. Mentor, -oris). Erou grec, fiul lui Alcimos si priete­nul credincios al lui Ulise ; este mentionat frecvent în Odiseea. înainte de a pleca în razboiul troian, Ulise i-a lasat în grija pro­pria casa.

► Prezente în literatura moderna. Este unul dintre personajele din Telemah al lui Fenelon. Numele lui a devenit un sinonim pentru „prieten de încredere".

Meon (gr. Mcuwv, -ovog ; lat. Maeon, Maeo-nis). 1) Numele unuia dintre eroii tebani care au luptat împotriva celor sapte (vezi Cei sapte împotriva Tebei). S-a numarat printre participantii la cursa întinsa lui Tideu, fiind singurul supravietuitor; potri­vit unei versiuni a mitului, el l-a îngropat pe Tideu dupa ce acesta a murit (pentru

MEONIDUL

alte versiuni si detalii vezi Tideu). O tra­ditie adoptata de Euripide în tragedia sa Antigona, care s-a pierdut, spunea ca Meon era fiul Antigonei si al lui Hemon.

► Prezente în literatura antica. Diferitele povestiri mitologice care îl au ca prota­gonist pe Meon ne sînt cunoscute datorita lui Homer (Iliada, 4.394), Apollodor (Bi­blioteca, 3.6.5), Hyginus (Fabule, 72), Dio-dor din Sicilia (4.65), Pausanias (9.18.2) si Statiu (Tebaida, 2.693).

2) Cu acest nume era indicat un stramos al lui Homer, care a dat numele familiei poetului, supranumit adesea Meonidul; pentru detalii vezi Criteis.

Meonidul (gr. Maioviot, -ov; lat. Maeo-nius, -i). Epitet cu care erau indicati în Grecia Homer (vezi Meon si Criteis), Dio-nysos si muzele, numite meonii cu trimi­tere la Homer, poetul prin excelenta. Meonia era identificata cu Lidia, de unde se credea ca era originar Homer.

Meotide (gr. McuumSeg, -u>v; lat. Maeo-tidae, -arum). Epitet cu care erau indicate amazoanele. Deriva din numele mlastinii Meotis, pe malul careia locuiau amazoa­nele si care corespunde actualei Mari de Azov (Eschil, Prometeu înlantuit, 418 si 731).

Mera (gr. Maîpa, -ag; lat. Maera, -ae). 1) Fiica lui Pretos, regele Argosului, si a Anteei. Facea parte din cortegiul Artemisei. Zeus s-a îndragostit de ea, iar din unirea lor s-a nascut Locros (vezi, 2). Artemis, mîniata de comportamentul Merei, ce tra­dase virginitatea a carei stapîna era zeita, a ucis-o cu o sageata.

> Prezente în literatura antica. Este citata de Homer (Odiseea, 11.326).

2) Cîinele lui Icarios, eroul care a intro­dus cultivarea vitei-de-vie în Atica si a fost ucis de taranii convinsi ca Icarios inten­tionase sa-i otraveasca cu vin, bautura pe care nu o cunosteau si care îi îmbatase (vezi Icarios). Latrînd, cîinele credincios i-a aratat Erigonei, fiica lui Icarios, unde se afla mormîntul tatalui sau, iar cînd fata s-a sinucis, el s-a asezat pe mormîntul ei si nu a mai plecat de acolo, aflîndu-si în cele din urma moartea. Dionysos, impre­sionat si înduiosat de fidelitatea animalu­lui, 1-a transformat în constelatia Cîinelui sau Prokyon.

3) Potrivit unor versiuni ale mitului, Mera era cîinele lui Orion, pe care îl înso­tea în partidele de vînatoare (vezi Orion).

Mercur (lat. Mercurius, -i). Zeu roman, ocrotitor al comertului si al activitatilor negustoresti; în lumea romana a fost iden­tificat cu zeul grec Hermes, de la care a preluat atributele, prerogativele si func­tiile. Cultul sau a fost introdus la Roma probabil prin intermediul coloniilor grecesti din Italia meridionala si, mai înainte, al celor din Sicilia; este însa posibil ca roma­nii sa-1 fi cunoscut, înaintea lui Hermes, pe zeul etrusc Turms si sa-i fi preluat carac­teristicile. Spre deosebire de Hermes, Mercur are o functie mai marcanta de divinitate legata de lumea negotului.

► Raspîndirea cultului. Potrivit traditiei analistice, cultul lui Mercur a fost introdus la Roma în 495/494 î.Hr.; din acea peri­oada se credea ca dateaza primul templu al lui Mercur ridicat în cetate, în apropiere de Circus Maximus, si care a fost refacut de mai multe ori în epocile urmatoare. Cele mai solemne sarbatori în cinstea zeului aveau loc anual, în luna mai, si atingeau punctul culminant în apropiere de Poarta Capena, unde se ridica un altar închinat zeului si tîsnea un izvor sacru al acestuia, despre care se credea ca are puteri magice. La sarbatoare participau în special negus­torii si cei implicati în activitatile legate de comert.

► Prezente în literatura antica. De obicei, Mercur apare în literatura latina cu rolul de ocrotitor al artei oratorice, rol propriu lui Hermes. Astfel îl evoca Horatiu (Car-mina, 1.10.1 si urm.), amintind functia lui de mesager al zeilor si principalele sale caracteristici, poate cu referire la un imn al lui Alceu închinat lui Hermes. De ase­menea, Mercur apare în Amfitrion al lui Plaut, în Eneida vergiliana (în special în cîntul 4) si, mai tîrziu, în Nunta lui Mercur si a Filologiei a lui Martianus Ca-pella, amintita si reluata adesea în epocile urmatoare.

► Prezente în literatura moderna. Printre reve­nirile nu doar ocazionale sau accidentale ale lui Mercur în literatura se numara tra­gedia Dido în Cartagina a lui A. de' Pazzi, Adonis al lui Marino, Batjocura zeilor a lui F. Bracciolini, comedia La finestrina a lui V. Alfieri si Feroniada lui V. Monti. A ra­mas neterminat micul poem filosofic Hermes al lui A. Ch^nier.

Pentru alte detalii vezi Hermes.

MESSOR

Merion (gr. M-npiovrig, -ou; lat. Meriones, -ae). Erou cretan, fiul lui Molos; a fost unul dintre cei mai curajosi greci care au participat la razboiul troian; este amintit în Iliada, de obicei alaturi de tovarasul sau de arme, Idomeneu.

Merisor. în mitologia greaca, merisorul le era consacrat Cybelei, lui Hades si Afro-ditei; era un simbol al fecunditatii, iubirii si mortii, sintetizînd în simbolismul sau întregul ciclu vital.

Mermeros (gr. Mepu.epo£, -ou; lat. Mer-merus, -i). Unul dintre centaurii prezenti la nunta lui Piritoos. Pentru detalii vezi

Centauri.

Merope (gr. MepojiT), -tis '> lat- Merope, -es). 1) Una dintre Heliade, surorile lui Faeton.

2) Una dintre Pleiade, fiica lui Atlas, sotia lui Sisif din Corint si mama lui Glau-cos. Potrivit legendei, este cea de-a saptea stea din constelatia Pleiadelor, cea mai putin vizibila, întrucît se rusineaza de lega­tura ei cu un muritor si, prin urmare, sta ascunsa.

3) Fiica lui Cipselos, sotia lui Cresfontes (vezi) si mama lui Epitos (vezi Epitos, 2).

Prezente în literatura antica. Faptele Me-ropei (3) sînt povestite în tragedia Cres­fontes a lui Euripide (pe care o cunoastem doar din unele fragmente) si în diferite pasaje din Pausanias, Apollodor, Plutarh si Hyginus (Fabule, 184).

Prezente în literatura moderna. Tragedii purtînd numele Meropei au scris P. Torelli si A. Zeno; cea mai celebra opera pe aceasta tema a fost însa Merope a lui S. Maffei, cu care autorul îsi propunea sa înnoiasca tea­trul tragic italian. în jurul tragediei lui Maffei s-a iscat o vie disputa, avîndu-i ca protagonisti pe Voltaire (autorul unei noi versiuni a dramei), P. Clement, Lessing si mai ales Alfieri, si el autor al unei Merope opuse celei a lui Maffei, pe care a criticat-o sever. O tragedie omonima au scris J. Garrett de Almeida si A. Mâtesis, iar lui M. Arnold îi datoram o drama poe­tica cu acelasi titlu. Merope da titlul unei carti din Laudele lui D'Annunzio. Succesul subiectului se datoreaza si unui mare nu­mar de opere muzicale, unele dintre ele inspirate din textul lui A. Zeno.

Merops (gr. Mepo\|j, -oirog; lat. Merops, -opis). Regele etiopienilor si sotul Climenei. Helios,

Soarele, îndragostit de sotia lui Merops, 1-a zamislit cu ea pe Faeton (Ovidiu, Meta­morfoze, 1.763 si 2.184).

Mesager. în mitologie, mesagerii zeilor sînt, în principal, Hermes si Iris, pe care Platon (Cratylos, 407e, 408b) îi defineste ca fiind angheloi. Izvoarele folosesc acelasi termen pentru a le desemna pe Hecate si Artemis, care au rolul de mesagere ale lumii mortilor si ale zeilor infernali Hades si Persefona.

Mesapios (gr. Meo-aouuog, -ou; lat. Messa-pus, -i). Principe grec legendar, care a dat numele regiunii Mesapia din Italia meri­dionala. Este amintit de Strabon (9.2.13) si difera de alt personaj legendar, de ori­gine etrusca si fiul lui Neptun, pe care Vergiliu (Eneida, 7.691 si urm.) îl prezinta ca fiind aliatul lui Turnus, mentionînd si ca era invulnerabil.

Meseis sau Mesis (gr. MecrcrTiig, -C8oq). Iz­vor mitic, situat în regiunea greaca Laconia.

Mesena (gr. MecrcTTivT), -T)£; lat. Messene, -es). Eroina eponima a Meseniei si a cetatii Mesena. Era fiica lui Triopas, regele Ar-gosului, si sotia lui Policaon; în Mesenia, eroinei si sotului ei li se aduceau onoruri divine.

Mesenia (gr. Meff<TT)\i(o, -<xq; lat. Messenia, -ae). Regiune greaca ale carei culte si mi­turi le cunoastem multumita lui Pausanias, care descrie templele si uzantele religioase de aici. Unul dintre cele mai originale culte era cel al Andaniei, cu caracter misteric si raspîndit în special în epoca elenistica. Cultele locale le erau închinate celor doi mari eroi ai regiunii, eponima Mesena (vezi) si iscusitul Aristomenes (vezi). Lui Zeus îi era închinat un cult specific pe muntele Itome, de la care deriva epitetul Itomas. Celelalte culte, desi prezinta nuante locale caracteristice, sînt în general comune regiu­nilor limitrofe ale Greciei. Faptele eroilor locali Mesena si Aristomenes constituiau, probabil, subiectul unor opere poetice -pierdute - ale poetului cretan Rhianos, la care face trimitere Pausanias în descrie­rile transmise pîna la noi.

Messor. Veche divinitate venerata în Roma arhaica, despre care se credea ca ocroteste secerisul (de la meto, „a secera").

MESTEACĂN

Mesteacan. Din acest copac, cunoscut de romani, care îl considerau originar din Galia, se confectionau fasciile ce consti­tuiau însemnele puterii magistratilor. Tot din mesteacan se faceau si tortele nup­tiale, folosite în ziua casatoriei întrucît erau considerate de bun augur (Pliniu, Naturalis historia, 16.30).

Mestra (gr. MfjcrTpa, -ag ; lat. Mestra, -ae). Fiica lui Erisihton si nepoata lui Triopas ; Ovidiu (Metamorfoze, 8.872) o indica cu epitetul Triopeida.

Meta (gr. MfJTa, -T|g). Numele primei sotii a regelui Egeu din Atica. Era fiica lui Hoples; nu a avut copii, fapt destul de rar în mitologie, unde unirile sînt de obicei fecunde, mai ales daca protagonistii sînt de origine divina. De altfel, Egeu nu a putut avea copii nici cu cea de-a doua sotie, Chalciope.

Metabus (lat. Metabus, -l). Numele unei capetenii a volscilor, tatal Camillei (vezi). Vezi si Metapontos.

Metagitnia (gr. t<x MeTafeiTvia). Sarba­tori religioase grecesti care aveau loc la Atena în luna Metagitnion (vezi Calendar) în cinstea lui Apollo Metagitnios, ocrotito­rul aliantei si unirii între vecini. Probabil ca scopul sarbatorii era, dupa cum spune Plutarh în Tezeu, acela de a reevoca sine-cismul diferitelor regiuni ale Aticii, pe care Tezeu îl favorizase.

Metagitnion (gr. MeTctYeiTviuSv, -iuvoe;). Luna din calendarul atic, corespunzatoare lui august-septembrie (vezi Calendar) ; apare si în calendarul altor centre (Delos, Milet, Samos, Efes). Numele ei deriva din cel al sarbatorilor Metagitnia (vezi), cele­brate în cinstea lui Apollo Metagitnios.

Metagitnios (gr. MexaŢeCTViog, -ou). Epitet al lui Apollo (vezi Metagitnia).

Metamorfoza. Trecerea unui zeu, a unui om sau a unui animal (ori a unui obiect) într-o forma diferita, la interventia divi­nitatii, în poezia greaca veche, trans­formarile de acest gen îi au de obicei ca protagonisti pe zei, care iau diferite înfa^: tisari pentru a li se arata muritorilor si a le transmite mesaje; în aceste cazuri, uneori nu este vorba de metamorfoze

propriu-zise, ci de simpla asumare de catre zei a unei forme vizibile. în poemele homerice, astfel procedeaza Atena, care vine în Itaca luînd înfatisarea lui Mentes, regele din Tafos (în cîntul 1 din Odiseea), sau pe cea a lui Mentor pentru a-1 sprijini pe Telemah împotriva petitorilor (în cîntul 2) sau pe aceea a unui tînar pastor (în cîn­tul 13) pentru a i se arata lui Ulise, ajuns în sfîrsit în Itaca. De obicei, zeii se trans­forma pentru o perioada limitata; în cazul lor, metamorfoza nu este ireversibila, ci serveste strict scopurilor lor. Adesea zeii iau cele mai felurite înfatisari atunci cînd se unesc cu muritorii. Maestrul acestor transformari este Zeus, capabil sa ia înfati­sarea unui taur ca sa o atraga pe Europa, a unei lebede ca sa o seduca pe Leda, a unui vultur ca sa-1 rapeasca pe Ganimede si chiar a unei ploi de aur ca sa se apropie de Danae. Zeus nu este însa singurul zeu ce recurge la aceasta stratagema pentru a-si satisface capriciile amoroase. Posei-don nu ramîne mai prejos ; el ia înfatisarea unui delfin ca sa se apropie de Melanto, care îl va aduce pe lume pe eroul Delfos. Unii zei sau eroi au caracteristica de a putea lua, dupa bunul lor plac, orice forma vor; este cazul lui Peleu, al lui Thetis sau al lui Proteu, despre ale carui capacitati de transformare a ramas o amintire în ad­jectivul „proteiform", prezent în diferite limbi moderne.

Zeii nu se multumesc sa se transforme pe sine cînd vor; în multe cazuri îi meta­morfozeaza pe oameni, ca sa-i pedepseasca pentru greselile lor sau ca sa-i fereasca de moarte. Despre acest gen de metamorfoze vorbeste mai ales poezia din epoca elenis-tico-romana, care nu s-a limitat sa creeze legende sugestive si povestiri pline de gin­gasie, ci adesea si-a propus sa explice în cheie poetica, tocmai prin intermediul meta­morfozelor, originea fenomenelor naturale, a plantelor, animalelor sau constelatiilor. De obicei, metamorfozele de acest tip sînt ire­versibile, spre deosebire de cele ale zeilor. Ele pot fi o consecinta a iubirii zeilor, care se înduioseaza de soarta unui muritor si îi stabilesc pentru totdeauna destinul, sub o forma diferita, asa cum se întîmpla cu Adonis, Hiacintos, Filemon si Baucis, Nar­cis, Dafne, Heliadele si multi altii (victoria asupra mortii fiind asigurata de faptul ca protagonistul, într-un mod în legatura cu

METANIRA

care poetii se arata destul de reticenti, se transforma nu într-o singura floare, într-un singur copac sau într-un singur obiect, si acesta caduc si destinat pieirii, ci în în­treaga specie, ce va continua sa pastreze în timp amintirea celui din care descinde). Nu întotdeauna însa aceste transformari reprezinta o rasplata, un mod de a te sus­trage unui destin potrivnic sau mortii; dim­potriva, adesea constituie pedeapsa zeilor pentru o vina a muritorilor. Este cazul Miniadelor, transformate în lilieci pentru ca nu au vrut sa celebreze cultul lui Diony-sos, sau al piratilor din Marea Tireniana, pe care Dionysos, prizonierul lor, îi pre­schimba în delfini ca sa se elibereze, sau al regelui scit Lincos, pe care Demetra îl pedepseste pentru ca 1-a omorît pe Tripto-lem, preschimbîndu-1 în rîs, sau al necre­dinciosului Licaon, care pentru ca i-a dat lui Zeus sa manînce carne de om este trans­format în lup; si exemplele pot continua. O metamorfoza singulara este cea a pre­zicatorului Tiresias, care, pentru ca a ucis femela unui sarpe în timpul acuplarii, e prefacut (temporar) în femeie. O metamor­foza care implica toate personajele unei legende poate sa rezolve o situatie narativa deosebit de complexa, fara cale de iesire, sau sa elibereze o povestire de tensiunea ajunsa la paroxism, evitînd sfîrsitul dra­matic, asa cum se întîmpla în povestea lui Tereu, unde, pentru a se evita o tra­gica baie de sînge, toti protagonistii sînt transformati în pasari.

în povestirile mitografilor, metamorfo­zele par sa sugereze ideea unei continui­tati a naturii, existenta unui fir comun ce leaga plantele si animalele, oamenii si lucrurile, permitînd trecerea continua, con­tactele si schimburile dintre regnuri. în mod exceptional, metamorfozele pot sa nu fie opera zeilor, ci a celor care au desco­perit acest fir comun si secret ce leaga oamenii, animalele, plantele si lucrurile, adica pot sa reprezinte rezultatul magiei, într-adevar, asa cum se întîmpla în fol­clorul multor popoare, tot astfel în lumea clasipa magii îi pot transforma pe oameni; cel mai cunoscut exemplu este cel al vra­jitoarei Circe, care, în Odiseea, îi trans­forma în porci pe tovarasii lui Ulise. Nu mai putin cunoscut este cazul transfor­marii lui Lucius, protagonistul Metamor­fozelor lui Apuleius, care, din cauza unei

nefericite greseli, nu se preschimba în pasare, asa cum i-a cerut vrajitoarei ce-i este musafira, ci într-un magar.

Pentru detalii relative la miturile men­tionate vezi rubricile respective.

► Prezente în literatura antica. Pe lînga faptul ca apare ocazional în principalele opere literare ale lumii clasice, tema metamor­fozelor a constituit subiectul unor culegeri de povestiri mitologice specifice, redactate în special în epoca elenistico-romana. Valoa­rea lor poetica si literara nw este \niifqrm&, întrucît se merge de la culegerile mitogra­filor ce urmaresc sa le ofere poetilor bre­viare, cu scurte sinteze ale povestirilor inspirate din metamorfoze, deci cu o mare utilitate practica, însa prea putin impor­tante pe plan artistic, la operele poetice propriu-zise. Printre cele dintîi se numara Biblioteca de Apollodor, Constelatiile de Eratostene (dedicate povestirilor despre metamorfozari în corpuri ceresti), Fabulele si Astronomica de Hyginus, Transforma-tiones de Antoninus Liberales ; dintre cele din urma se remarca prin amploare si valoare literara Metamorfozele lui Ovidiu si Metamorfozele lui Apuleius, cunoscute si ca Magarul de aur.

► Prezente în literatura medievala, moderna si contemporana. Succesul temei metamor­fozelor în cultura occidentala este, în mare parte, legat de cel al operei lui Ovidiu, ce a constituit legatura prin care mitologia cla­sica a fost transmisa Evului Mediu si epo­cilor urmatoare. Integumenta super Ovidii Metamorphoses, traducerile lui Simintendi, Buonsignori, Giovanni del Virgilio, publi­carea acelui Ovide moralise reprezinta tot atîtea etape ale raspîndirii temei meta­morfozelor în literaturile occidentale. Din povestirile despre metamorfoze, preluate de la Ovidiu sau Apuleius, se inspira, printre altii, Ariosto, Boiardo, Firenzuola, Marino si D'Annunzio în Italia, Lope de Vega, Calderon, Camoes si Cervantes în Spania, Chaucer, Marlowe, Shakespeare, Milton, Dryden, Swift, Shelley, Swinburne si Shaw în Anglia, Goethe în Germania. Cea mai celebra reelaborare a temei în epoca mo­derna este, fara îndoiala, cea a lui Franz Kafka, din Metamorfoza.

Metanira (gr. Metaveipa, -ac;; lat. Meta-nira, -ae). Sotia lui Celeos si mama lui Triptolem. Pentru detalii vezi Celeos. îi era închinat un cult la Eleusis (Pausanias, 1.39.2).

METAPONTOS

Metapontos (gr. Me-raTrovToe;, -ou; lat. Metapontus, -i). Erou care a dat numele cetatii Metapont din Magna Grecia. Potri­vit unor izvoare, ar trebui identificat cu Metabus (vezi), al carui nume ar reprezenta forma barbara a celui grec, Metapontos. în jurul celor doua nume exista diferite le­gende, uneori dificil de conciliat între ele. Astfel, prima sotie a lui Metapontos a fost Siris, eroina care a dat numele cetatii Siris din apropiere de Metapont; se credea ca Siris era o nereida, fiica regelui Morges. Metabus era fiul lui Alibas, care, la rîndul lui, era un geniu din Temesa sau un rîu infernal; de asemenea, era considerat regele volscilor. Familia lui Metapontos se înru­dea cu Eol, regele vînturilor, amintit în Odiseea; se credea ca Metapontos era fiul lui Sisif si nepotul lui Eol sau, mai adesea, ca era tatal adoptiv al lui Beotos si al lui Eol cel Tînar. Potrivit unei versiuni a mi­tului, Poseidon a lasat-o însarcinata pe Arne, fiica lui Eol. Tatal ei i-a încredin­tat-o lui Metapontos, neavînd încredere în iubirea lui Poseidon; Metapontos a deve­nit astfel tatal adoptiv al lui Eol cel Tînar si al lui Beotos, cei doi fii ai lui Poseidon nascuti de Arne. în unele versiuni, în locul Arnei apare Melanipe (vezi); în altele, Meta­pontos este casatorit cu Teano. Numeroa­sele variante ale povestii lui Metapontos, determinate, evident, de nevoia de a explica în forma mitica întemeierea cetatilor, sus­tin ca Metapontos se înrudea cu familia lui Eol si cu diferite personaje din ciclul legendelor din mediul tesalo-beotian, ca Eol, Arne si Melanipe.

► Prezente în literatura antica. Identificarea lui Metabus cu regele volscilor este amin­tita de Servius; legendele referitoare la legatura dintre Metapontos si Eol faceau obiectul unei tragedii, pierdute, a lui Euri-pide, Melanipe înlantuita, si al povestirilor lui Diodor din Sicilia, Strabon, Antioh si Hyginus.

Metempsihoza. Mitologia atribuia prima formulare a teoriei metempsihozei - migra-tia sufletului dintr-un trup în altul prin intermediul unor incarnari succesive - lui Siros, pentru care oferea diferite genea­logii si care era considerat si inventatorul matematicii (vezi Siros). Aceasta credinta, raspîndita în special în rîndul sectelor mis-

terice orfico-pitagorice, consta în credinta ca dupa moartea trupului sufletul se rein­carna, dupa o perioada mai lunga sau mai scurta petrecuta în lumea de dincolo si dupa ce bea din apa rîului Lethe (sau Ame-lethe), care îl facea sa uite viata trecuta si ce a vazut în lumea mortilor. Obiect de reflectie filosofica, metempsihoza gaseste în paginile lui Platon si în special în mitul lui Er (vezi) cea mai sugestiva ilustrare. Printre personajele mitologice carora li se atribuiau incarnari succesive se numara Etalides, fiul lui Hermes, caruia tatal sau îi daduse capacitatea extraordinara de a-si aminti tot ce i se întîmpla, atît atunci cînd era mort, cît si atunci cînd era viu, si care în cele din urma s-a incarnat în Pitagora, dupa ce a trecut prin existenta eroului Euforbos (vezi Etalides).

► Prezente In literatura antica. Trimiteri la doctrina metempsihozei se gasesc mai de­graba în textele filosofice decît în cele propriu-zis mitologice, în special la Platon, Menon, 81b si urm.; Phaidon, 81e si urm., 113a ; Phaidros, 249b; Timaios, 42b si urm.; Republica, 619b-621d.

Metimneos (gr. Me-frujivaloc;, -ou). Zeul grec al vinului nou.

Metioh (gr. Mtitioxoc;, -ou). Erou grec de origine frigiana, legat de mitul Partenopei, eroina care a dat numele cetatii Napoli, numita în vechime Partenope. îndragostit de tînara Partenope, Metioh era iubit la rîndul lui de fata, desi aceasta facuse jura-mîntul de castitate. Partenope si-a parasit patria si s-a refugiat în Campania, unde s-a consacrat cultului lui Dionysos.

Metiohe (gr. Mt|ti6xti, -T]g). Eroina greaca, sora Menipei (vezi).

Metion (gr. Mtitiwv, -ovoe;). Erou din Atica; facea parte din stirpea celor mai vechi regi ai Atenei. Uneori este considerat fiul lui Erehteu si al Praxiteei, alteori fiul lui Eupa-lamos si nepotul lui Erehteu. Potrivit unor traditii, este tatal lui Dedal (vezi), potrivit altora — bunicul lui; de asemenea, unele traditii îl considera tatal lui Musaios. Sotia lui a fost Alcipe sau Ifinoe. O alta traditie spune ca Metion era tatal lui Sicion, eroul care a dat numele cetatii omonime.

> Prezente în literatura antica. Versiunile dife­rite si uneori contradictorii referitoare la

MIDAS

genealogia lui Metion sînt relatate de Pausanias (9.3.2) si Apollodor (Biblioteca, 3.15.1).

Metis (gr. MtJti£, -160c;; lat. Metis, -idis). Personificarea prudentei, zeita Metis (lite­ral, numele înseamna „sfat întelept") era fiica lui Tethys si a lui Oceanos (Hesiod, Teogonia, 358) si a fost prima sotie a lui Zeus. Era cea mai înteleapta dintre zei si 1-a ajutat pe Zeus atunci cînd fratii sai au fost înghititi de Cronos (vezi). Mai tîrziu a devenit sotia lui Zeus, însa, cînd era pe punctul sa o nasca pe Atena, Zeus, temîn-du-se ca fiul care urma sa vina pe lume avea sa fie mai întelept decît el, a înghi­tit-o pe Metis. De atunci Metis a ramas ascunsa în maruntaiele zeului; stratagema lui Zeus nu a împiedicat însa nasterea Ate­nei, care s-a ivit din capul acestuia (pentru detalii vezi Atena). în acelasi timp, tinînd-o pe Metis înauntrul sau, Zeus a putut obtine mereu sfaturile ei. Povestea lui Metis este relatata de Hesiod (Teogonia, 886 si urm.).

Mezentiu (lat. Mezentius, -i). Rege din Caere sau din Agilla, în Etruria. A fost alungat de supusi din cauza cruzimii sale si s-a refugiat la curtea lui Turnus, regele rutulilor, pe care 1-a însotit în razboiul împotriva lui Enea si a troienilor. El si fiul sau Lausus au fost ucisi în lupta de Enea. Personajul este amintit în Eneida lui Vergiliu (cîntul 10). într-o versiune mai veche a mitului, relatata de Cato (Origini), Turnus si Enea au cazut în lupta, iar Mezentiu a fost facut prizonier sau chiar ucis de Ascaniu.

Micene (gr. Moxiyvou, -wv; lat. Mycenae, -arum). Una dintre cele mai vechi si mai însemnate cetati din Grecia arhaica, care în periodizarea moderna a dat numele celei mai vechi faze a culturii grecesti, numita „miceniana". în legatura cu originea ceta­tii mitologia a elaborat mai multe legende. Se povestea ca numele ei provine din cel al eroului Miceneu sau din cel al eroinei Micene, citata în Odiseea (2.120) si într-un fragment din Hesiod ca fiica lui Inahos si sotia lui Arestor. Pausanias (2.16.3) lega originile mitice ale cetatii de eroul Perseu, care ar fi întemeiat-o si ar fi numit-o Micene, de la termenul grecesc indicînd

vîrful tecii sabiei, care i-a cazut în acel loc, sau de la cuvîntul grecesc ce indica ciupercile: în locul unde avea sa se ridice cetatea el a cules o ciuperca; cînd a smuls-o, din pamînt a tîsnit un izvor din care eroul însetat a baut apa limpede. Resedinta pre­ferata a Pelopizilor, mitica Micene a atins punctul culminant al importantei si puterii sale în timpul domniei lui Agamemnon. Ecouri ale povestii Atrizilor se regasesc în numele cu care, înca din momentul des­coperirii de catre H. Schliemann, unele dintre cele mai însemnate ramasite ale sale au fost si continua sa fie indicate (Te­zaurul lui Atreu, Masca lui Agamemnon, Mormîntul Clitemnestrei, Mormîntul lui Egist etc).

Miceneu (gr. MoxT|veug, -iuq). Eroul epo­nim al cetatii Micene. Se credea ca era nepotul lui Foroneu (vezi).

► Prezente In literatura antica. Pausanias (2.16.3-4) ofera genealogia lui Miceneu si consemneaza ipoteza ca el ar fi dat numele cetatii Micene, însa declara ca nu împar­taseste opinia potrivit careia numele ceta­tii ar deriva din cel al eroului.

Midas (gr. MC&aq, -ou; lat. Midas sau Mida, -ae). Fiul lui Gordios (vezi) si regele Frigiei, cunoscut pentru averile sale extra­ordinare, devenite proverbiale. Potrivit le­gendei, în semn de recunostinta pentru generozitatea sa fata de Silen, tovarasul si maestrul lui Dionysos, acesta din urma a fagaduit sa-i îndeplineasca o dorinta. Midas i-a cerut ca tot ceea ce atingea sa se transforme în aur. Dorinta i-a fost îndepli­nita imediat, însa a avut consecinte inima­ginabile, care i-au pus regelui nu putine probleme: chiar si mîncarea pe care o ducea la gura devenea aur în mîinile sale. Prin urmare, Midas s-a vazut obligat sa-1 roage pe zeu sa-i ia înapoi darul si sa înlature efectele nemaiîntîlnitei puteri pe care i-o daduse. Dionysos i-a poruncit sa faca baie în apa rîului Pactol; aceasta a sters orice urma a puterilor extraordinare ale regelui si, potrivit traditiei, din acea zi a devenit bogata în aur.

Midas a fost martorul unei întreceri muzicale între Apollo si Pan, arbitrata de zeul apelor Tmolos. Acesta 1-a declarat în­vingator pe Apollo, însa Midas a votat în favoarea lui Pan; ca sa-1 pedepseasca,

MIDIAS

Apollo a facut sa-i creasca o pereche de urechi de magar. Regele se rusina de aceasta podoaba prea putin onorabila si a încercat în toate felurile sa o ascunda. în ciuda atentiei sale si a bonetei frigiene care le acoperea, urechile au fost descoperite de barbier atunci cînd i-a scos boneta ca sa-i aranjeze parul. Midas i-a poruncit sa nu dezvaluie nimanui secretul, însa barbie­rul, neputînd sa pastreze o asemenea taina si vrînd în acelasi timp sa nu stîrneasca mînia suveranului, a soptit stirea într-o crapatura a pamîntului. Cu inima împa­cata, barbierul a crezut ca reusise sa pas­treze secretul, dar în locul unde spusese ca Midas avea urechi de magar a crescut o trestie care le murmura tuturor trecatori­lor stirea soptita de barbier, facînd-o astfel publica. Barbierul a fost condamnat la moarte, iar urechile de magar ale lui Midas au devenit proverbiale.

Se povestea ca Midas avea niste gradini minunate, unde cresteau trandafiri superbi si traia un satir sau un silen. Dorind sa afle secretele întelepciunii sale, Midas 1-a prins si 1-a îmbatat cu vin amestecat cu apa luata dintr-o fîntîna din gradina; izvoa­rele nu ne spun însa ce raspunsuri a dat satirul la întrebarile regelui.

► Prezente în literatura antica. Povestea cea mai completa a întîmplarilor lui Midas este cea a lui Ovidiu, Metamorfoze, 11; alte tri­miteri gasim în special la Hyginus (Fabule, 191), Persius (Satire, 1.121) si Herodot (8.138), unde sînt mentionate celebrele gradini ale regelui Midas, în care cresteau trandafiri cu saizeci de petale. Gradinile, a caror descriere si situare variaza, apar si în Anabasis de Xenofon (1.2.13).

► Prezente în literatura moderna. Personajul a fost interpretat în cheie satirica de J. Lyly si J. Swift. Mary Shelley, creatoarea lui Frankenstein, a scris o opera teatrala inti­tulata Proserpina si Midas.

Midias (gr. MeiSCag, -ou). Erou din Tesalia, tatal lui Euridamas. Potrivit traditiei, pentru ca Euridamas 1-a ucis pe Trasilos, fratele acestuia s-a razbunat omorîndu-1 la rîndul lui pe Euridamas si a instituit obiceiul, atestat în Iliada, de a tîrî trupul ucigasului în jurul mormîntului victimei sale; asa face Ahile cu trupul lui Hector, tîrîndu-1 în jurul mormîntului lui Patroclu, pe care eroul troian îl ucisese.

Miel. în religia greaca si în cea romana, mielul era unul dintre animalele cel mai des oferite ca jertfa zeilor. în Grecia era tipic sacrificiul unui miel negru, oferit lui Zeus pentru ca acesta sa-i apere pe oameni de furtuni si inundatii. în mitologie se amin­teste un miel cu lîna de aur, pe care Atreu îl descoperise în turma sa si promisese sa-1 sacrifice în cinstea Artemisei. Mai apoi însa el s-a razgîndit, oprind mielul pentru sine si ascunzîndu-i lîna într-o lada. Sotia sa, Erope, i-a dezvaluit acest lucru lui Tiest, fratele lui Atreu si iubitul ei; astfel, lîna s-a aflat în centrul disputei celor doi frati pentru tronul Micenei, întrucît Tiest a pro­pus ca tronul sa i se acorde celui ce avea lîna de aur, iar Atreu, convins ca o avea, a acceptat aceasta conditie fara sa stie ca, pe furis, Erope i-o daduse rivalului sau. Pentru a razbuna tradarea sotiei care furase lîna de aur, Atreu i-a pregatit lui Tiest o masa la care i-a servit carnea copiilor sai (pentru alte detalii vezi Atreu).

Mielul apare frecvent în fabulistica antica (Esop, Fedru), ca protagonist al unor istorisiri în care personifica sfiala, blîndetea, candoarea si slabiciunea, ade­sea în contrast cu lupul si ca victima a acestuia. Datorita blîndetii si curateniei sale, precum si rolului de animal sacri-ficial prin excelenta, va deveni un simbol al lui Hristos.

Mienos (gr. Mutivoc;, -ou). Erou care a dat numele unui munte. Acuzat de mama sa vitrega ca îi atinea calea, a fugit de tatal sau, Telestor, care îl urmarea, si s-a arun­cat de pe o stînca.

► Prezente în literatura antica. Este amintit în tratatul De fluminibus al lui Pseudo--Plutarh.

Miere. în mitologia clasica, mierea repre­zinta adesea simbolul hranei superioare, spirituale, rezervate înteleptilor, initiati­lor si zeilor. Albinele l-au hranit cu miere pe micul Zeus (vezi Melisa) ; se aminteste chiar numele uneia dintre ele, Panacris (vezi; nu avem însa alte informatii despre ea). Zeita galica Nantosvelta avea ca atri­but un stup, care o individualizeaza în reprezentarile figurate. Se povestea ca Pitagora se hranea doar cu miere si ca tot cu miere fusese hranit micul Pindar. Po­vestirile despre copii abandonati care sînt

MILES

hraniti cu miere apar destul de frecvent în mitologie; lui Iamos, fiul Evadnei, mie­rea îi este adusa de doi serpi. Mierea era considerata un aliment mai ales spiritual, dar si un simbol al purificarii, al revelatiei si al începutului unei noi existente. Din acest motiv, în unele ritualuri misterice, cum sînt cele mithraice, mierea era folosita pentru spalat si purificare, iar în Miste­rele Eleusine dobîndea valoarea de simbol al unei noi vieti. Preotesele Demetrei de la Eleusis erau numite melise, de la numele mierii pe care una dintre ele a folosit-o pentru prima oara ca aliment. Mierea re­prezenta un ingredient utilizat frecvent în libatii si în sacrificiile aduse zeilor. Numai ocazional ea capata valente negative, ca în mitul micului Glaucos, fiul lui Minos, care s-a înecat într-un butoi cu miere pe cînd urmarea un soarece (vezi Glaucos, 2). Pentru alte detalii vezi si Albina.

Migdal. Migdalul apare în mitul lui Filis, fiica unui rege din Tracia care s-a îndra­gostit de Demofon, unul dintre fiii lui Tezeu. Ziua nuntii fusese deja stabilita, cînd Demofon a plecat, promitînd ca se va întoarce curînd. Nu s-a întîmplat însa asa, iar Filis s-a dus în zadar în port sa-1 astepte. în cele din urma, disperata, fata s-a spînzurat, iar zeii înduiosati au trans­format-o într-un migdal. Demofon s-a în­tors în Tracia dupa moartea lui Filis si, disperat, a îmbratisat arborele în care fusese transformata iubita lui; migdalul, care nu avea nici frunze si nici roade, a înverzit miraculos la acea îmbratisare. Exista versiuni diferite ale acestui mit (vezi Filis). Migdalul apare si în mitul lui Agdistis, hermafroditul nascut din samînta lui Zeus cazuta pe pamînt pe cînd regele zeilor visa. Zeii l-au castrat pe Agdistis, care a devenit femeie; din membrul taiat a rasarit un migdal, "iar dintr-o migdala culeasa din acel arbore, pe care Sangaris, fiica zeului fluvial Sangarios, a pus-o în sîn a venit pe lume Attis (vezi Agdistis si Attis).

Migdon (gr. MutSiov, -ovog; lat. Mygdon, -onis). 1) Rege al Frigiei, amintit în Iliada (3.184 si urm.) printre aliatii troienilor; se spunea ca a participat la razboiul troian în semn de recunostinta fata de Priam, care

la rîndul sau îl ajutase în lupta împotriva amazoanelor. A fost tatal unui erou pe nume Corebos, pretendent la mîna Casandrei, care a fost ucis sub zidurile Troiei.

2) Regele bebricilor. A fost învins de He-racle, care i-a cucerit regatul si a înte­meiat acolo cetatea Heracleea din Pont.

Mila (gr. MuXa, -r\q; lat. Myla, -ae). Numele unei nimfe de o frumusete extraordinara, de care s-a îndragostit Endimion; în acelasi timp însa, ea a stîrnit si gelozia Artemisei; ca sa se razbune, aceasta a transformat-o într-o musca.

Milan. Uneori greu de distins, în poves­tirile mitologice, de soim, milanul se carac­terizeaza prin profundul respect fata de ofrandele sacrificiale; chiar daca e înfome­tat, nu fura niciodata ramasitele animalelor sacrificate pe altare. Daca, din nenorocire, se întîmpla asa ceva, acesta era considerat un semn de rau augur (Pliniu, Naturalis historia, 10.28). Milanului i se recunostea domnia asupra cerului, legata de un eve­niment precis : Briareu a ucis o fiinta mon­struoasa, ale carei maruntaie îi dadeau celui care le ardea o putere ce nu putea fi contestata nici macar de cel mai puternic dintre zei. Cînd se pregatea sa arda marun­taiele si sa devina deci stapînul absolut al universului, un milan le-a furat si i le-a dus lui Zeus, care i-a dat pasarii, drept rasplata, domnia asupra cerului.

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit de Ovidiu, Fastele, 3.807-808.

Milanion (gr. MeiXavLwv, -uvot; lat. Milanion, -onis). Sotul Atalantei. Pentru detalii vezi Atalanta.

Milas (gr. MuXag, -a). Numele unuia dintre Telchini, caruia i se atribuia inventarea morii pentru macinarea griului.

Milasa (gr. Tâ MuAacra ; lat. Mylasa, -orum). Cetate din Caria, cunoscuta pentru cultul lui Zeus, care avea aici trei temple: unul închinat lui Zeus Carios, un altul al lui Zeus Osogos si un al treilea dedicat lui Zeus Labrandeus sau Stratios ; acesta din urma se afla la Labraunda, pe colinele din partea de rasarit a cetatii.

Miles (gr. MuXrig, -tito^). Erou grec venerat în Laconia ca fiu al regelui spartan Lelex

MILET

si tatal Eurotei. Ca si în cazul lui Milas (vezi), lui i se atribuia inventarea morii de macinat grîul.

Milet (gr. MiXT]Tog, -ou; lat. Miletus, -i). Celebra cetate ionica din Asia Mica, con­siderata de origine cretana si întemeiata, potrivit traditiei, de Miletos (1). în mito­logie si în traditia epica, este locuita de carieni, care în timpul razboiului troian au luptat alaturi de regele Priam împotriva aheilor. Puterea economica si politica a Miletului a determinat faima sanctuarului lui Apollo Didimeos, unul dintre cele mai mari si mai importante din lumea antica, sediul unui oracol si încredintat puternicei caste sacerdotale a Branhizilor (vezi). Epi­tetul Didimeos cu care Apollo este uneori indicat face trimitere la cultul de la Milet.

Miletos (gr. MiXtitoc;, -ou; lat. Miletus, -i). Fiul lui Apollo si al nimfei Aria sau, potri­vit altor versiuni (Ovidiu), al Deionei (fiind numit din acest motiv Deionidul); era un tînar de o frumusete extraordinara. Tradi­tia spune ca traia în Creta; Minos, regele insulei, si fratii acestuia, Radamante si Sarpedon, s-au îndragostit de el si au intrat în conflict, fiecare dorind sa-i obtina favo­rurile. Pentru ca Miletos 1-a preferat pe Sarpedon, Minos 1-a alungat din Creta; Miletos, însotit de o flota numeroasa, a ajuns în Asia Mica, unde a întemeiat ceta­tea Milet. O versiune oarecum diferita a mitului spunea ca Miletos voia sa îi ia regatul lui Minos si ca acesta s-a multumit sa-i faca doar cîteva reprosuri severe, fara sa ia alte masuri, de teama sa nu stîrneasca mînia lui Apollo, tatal lui Miletos; atunci tînarul a plecat din Creta, întemeind un nou regat în zona Miletului.

► Prezente în literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 3.1.2; Diodor din Sicilia, 4.60; Ovidiu, Metamorfoze, 9.

Milon (gr. MiXtov, -ovot; lat. Milo, -onis). Cel mai celebru atlet grec din Antichitate. Faima de care s-a bucurat datorita nume­roaselor victorii repurtate a determinat aparitia unui mare numar de povestiri care îl au ca protagonist. Milon era originar din Crotona si a obtinut victorii în multe între­ceri desfasurate la Olimpia. Batrîn, la mult timp dupa ce încetase activitatea sportiva, si-a gasit un sfîrsit atroce si neobisnuit.

Pe cînd calatorea singur pe un drum din Italia meridionala, a vazut un stejar secu­lar, al carui trunchi era brazdat de crapa­turi mari si, poate ca sa vada daca îi mai ramasese ceva din forta care îl facuse fai­mos, a încercat sa despice copacul, vîrînd mîinile în crapaturi. Lemnul s-a strîns însa în jurul degetelor sale, iar Milon a ramas prizonierul copacului, prada fiarelor, care l-au devorat.

► Prezente în literatura antica. Cutremura­torul episod este povestit de Aulus Gellius (Noctes Atticae, 15.16.1 si urm.).

► Iconografie. în calitate de învingator la Olimpia, i-a fost ridicata o statuie în padu­rea de lînga Altis, în apropierea sanctua­rului olimpic; traditia povestea ca el însusi a dus statuia în spate pîna la locul unde a fost înaltata. Milon poate fi recunoscut si în grupul sculptural care îi înfatiseaza pe Scila si pe tovarasii lui Ulise, aflat la Muzeul Torlonia; cu toate ca initial reprezenta un alt personaj, statuia a fost restaurata, curios, ca Milon, poate pentru ca subiectul (un barbat puternic arcuit, atacat pe la spate de unul din cîinii Scilei) seamana cu un grup baroc al lui P. Puget (Milon devo­rat de fiare), care probabil ca a dat unele sugestii în momentul restaurarii.

Mimalone (gr. MijxctXXovec;, -wv; lat. Mi-mallones sau Mimallonides, -um). Un alt nume cu care sînt indicate bacantele, în special în Macedonia. Pentru detalii vezi Bacante si Menade.

Mimas (gr. Mijiat, -avrog; lat. Mimas, -antis). Numele unuia dintre gigantii care au participat la lupta împotriva zeilor din Olimp (pentru detalii vezi Giganti). A fost ars de Hefaistos cu o bucata de metal încins, apoi a fost ucis de un fulger.

Minerva (lat. Minerva, -ae). Corespon­denta zeitei Atena a grecilor, Minerva este una dintre cele mai însemnate divinitati din panteonul roman. Initial, înainte ca identificarea cu Atena sa fie completa, era ocrotitoarea activitatilor mestesugaresti; cu aceleasi caracteristici o regasim în lumea etrusca, unde este numita Menrva sau Menerva. Mai multe caracteristici ale zeitei etrusce au fost transferate corespon­dentei latine; Menrva etrusca, de pilda, apare ca zeita care fulgera (Servius, 1.42). Asimilarea ulterioara cu Atena (vezi) îi aduce

MINIAS

zeitei noi prerogative. Ea este venerata ca zeita a întelepciunii si protectoare a tuturor artelor, meseriilor si comertului. E considerata îndrumatoarea soldatilor în lupta, cea care asigura victoria prin pru­denta, curaj si tenacitate; aspectul sau razboinic este prezent si în iconografie, unde de cele mai multe ori apare înarmata si purtînd coif pe cap. Adesea învingatorii îi dedicau prada de razboi.

De asemenea, se credea ca inventase instrumentele muzicale, în special pe cele de suflat, foarte importante în riturile reli­gioase, romane si utilizate într-un rit puri­ficator ce avea loc în ultima zi a marilor sarbatori închinate Minervei.

Sub ocrotirea ei se aflau cele mai diferite activitati, de la tors si tesut la arta pre­lucrarii lînii, si, în general, tot ceea ce trebuia executat prin gîndire si reflectie; într-un anumit sens, ea reprezinta o per­sonificare a puterii mintii.

Stau marturie o serie de expresii de uz comun în latina, care au devenit prover­biale si unde numele zeitei se identifica cu notiunile de gîndire si bun-simt: crassa Minerva, „de bun-simt" (Horatiu, Satire, 2.23); pingui Minerva, „doar cu bun-simt", „fara pretentii" (Cicero, De amicitia, 19); invita Minerva, „fara talent" (Cicero, De officiis, 1.110); sus Minervam docet, „un prost îi da lectii înteleptului" (Cicero, Acad., 1.18).

Epitete. Dintre numeroasele apelative ce o caracterizeaza pe zeita în lumea romana, ca si în cea greaca (vezi Atena, zeita), cele mai raspîndite sînt Minerva Vindecatoarea, Minerva Chalcidica si Victoria, ultimul cu trimitere la rolul ei de ocrotitoare a vic­toriilor militare.

Raspîndirea cultului. La Roma, Minerva avea un altar în templul de pe Capitoliu, împreuna cu Iupiter si Iunona, alaturi de care aparea într-o veche triada; alte tem­ple si altare ale ei se ridicau mai ales pe colinele Caelius, Aventin si Esquilin. In micul templu situat la poalele colinei Caelius, Minerva era venerata cu epitetul Capta. Un templu celebru se afla pe Pro-montorium Minervae, în Campania, la sud de Sorrento, astazi Punta delle Campa-nelle, si se spunea ca fusese construit de Ulise. Pe acelasi promontoriu îsi aveau salasul sirenele. Un alt templu splendid si faimos (Minervium) se ridica la miazazi

de Hydruntum, în Calabria. Minerva era celebrata în timpul unor sarbatori so­lemne, numite Quinquatrus. Cea mai im­portanta avea loc dupa Idele din martie si dura cinci zile; era celebrata în special de medici, artizani si mesteri. Mai tîrziu, în luna iunie, avea loc sarbatoarea flautis­tilor oficiali care cîntau în timpul ritua­lurilor religioase, si ei aflati sub ocrotirea zeitei; cu aceasta ocazie erau purificate instrumentele muzicale destinate cultului, în epoca imperiala s-a raspîndit cultul Atenei ca zeita a victoriei, pe care l-am amintit, iar Domitian a instituit în cinstea ei o serie de sarbatori celebrate pe Cîmpul lui Marte.

► Iconografie. în arta romana, Minerva este asimilata în general Atenei, ale carei atri­bute le preia; din epoca romana dateaza numeroase copii de statui grecesti. în peri­oada imperiala, sculpturile înfatisînd-o pe Minerva sau Triada Capitolina se raspîn-desc si în provincii. Pentru alte detalii vezi Atena.

Miniade (gr. MivutxSet, -wv; lat. Minyei-des, -uni). Cu acest nume sînt indicate cele trei fiice ale regelui Minias din Orhome-nos, Arsipe, Alcatoe si Leucipe (cunoscute, de asemenea, sub nume usor diferite: Arsi-noe, Alcitoe si Leucipe), pe care Dionysos le-a pedepsit, facîndu-le sa-si piarda min­tile, pentru ca dispretuisera cultul sau; potrivit unei versiuni a mitului, au fost transformate în lilieci. Pentru detalii vezi Leucipe, 2. De mitul lor se lega originea sarbatorilor numite Agrionia, care aveau loc în Orhomenos.

Minias (gr. Mivoat, -a; lat. Minyas, -ae). Regele cetatii Orhomenos din Beotia, care a dat numele minienilor, amintiti de Homer ca locuitori ai regiunii Orhomenos. Era fiul (sau, potrivit altor genealogii, nepotul) lui Poseidon si dispunea de averi fabuloase. în vremea lui Pausanias se povestea despre tezaurul lui de la Orhomenos, ce cores­pundea probabil unui mormînt micenian. A avut trei fiice, numite Miniade (vezi), pe care mitul le asociaza cultului lui Diony­sos, si numerosi fii, nascuti de Eurianasa. Argonautii erau considerati în mare parte urmasii sai, desi în realitate putini dintre ei aveau o genealogie care sa îi lege de numele lui sau de ale fiicelor sale (printre acestia se numara Iason).

MINIENI

> Prezente In literatura antica. Principalele mentiuni ale personajului se gasesc în dife­rite pasaje din Pausanias, precum si în comentariile si scoliile la poemele home­rice si la Argonauticele lui Apollonios din Rodos.

Minieni (gr. Mivucu, -wv; lat. Minyae, -arum). Astfel sînt numiti, în poezia si mi­tologia greaca, argonautii în general, în-trucît multi dintre ei erau urmasii regelui Minias (vezi), si, de asemenea, fiii pe care argonautii i-au avut cu femeile din Lesbos în peregrinarile din timpul expeditiei lor (vezi Argonauti).

Minos (gr. Mivioq, -uoq; lat. Minos, -ois). Fiul lui Zeus si al Europei si fratele lui Radamante si al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar dupa moarte - regele lumii infernale. Traditia privitoare la el nu este univoca, inclusiv pentru ca poves­teste despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit în Creta. Prin urmare, nu este sigur daca trebuie sa vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confunda unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, caruia i se atribuiau însa mai multe origini.

în unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul sau. si acest Minos era regele Cretei si legislator. Lui îi atribuie Diodor din Sicilia, încercînd sa opereze o distinctie neta între acest al doi­lea Minos si fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alti scriitori le asociau cu fiul lui Zeus si în special pe Pasifae - sotia

lui si fiica lui Helios, Soarele - cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna si Fedra. Ca sa-1 razbune pe Androgeu si nedreptatea suferita de acesta la Atena (vezi Androgeu), a pornit razboi împotriva atenienilor, iar dupa ce a obtinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau sa trimita în Creta în fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din noua în noua ani) sapte baieti si sapte fete de familie nobila, care erau oferiti Minotaurului ca sa-i devoreze. Minotaurul (vezi) erau un monstru jumatate om si jumatate taur, nascut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era tinut pri­zonier în labirintul construit de Dedal, care faurise si vaca în interiorul careia se ascunsese Pasifae ca sa atraga taurul (pentru alte detalii vezi Dedal).

Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se îndragostise de el (vezi Ariadna si Tezeu).

Ca sa scape de mînia lui Minos, Dedal a fugit din Creta în zbor, folosind doua aripi pe care le faurise singur din pene si ceara, si a ajuns în cele din urma în Italia meridionala, iar apoi în Sicilia; Minos 1-a urmarit cu flota sa, dar a fost ucis de Cocalos, miticul rege din Sicilia care îl gazduia de Dedal: fiicele regelui l-au spa­lat pe oaspete, asa cum se obisnuia în lumea lui Homer, însa au folosit apa cloco­tita sau pacura (Herodot, 7.170.1). Potrivit unei povestiri amuzante, ca sa-1 recunoasca pe Dedal, aflat la curtea lui Cocalos, Minos a recurs la un expedient ingenios : i-a dat lui Cocalos o cochilie rasucita, promitînd

STIRPEA LUI MINOS

Zeus —i— Europa

Pasifae —i— Taurul Minotaurul

Sarpedon

Radamante

ri i r

Catreu Deucalion Glaucos Androgeu Acacalis

r

Idomeneu Crete

Merion

T

Apollo Xenodice Ariadna -r- Dionysos Fedra —t- Tezeu

Miletos

I Toas Stafilos Enopion Peparetos

Eurimedon

Chrises

Nefalion

Filolaos

r

Laodice -r- Acamas Munitos

Demofon

MINOS

ca-1 va rasplati pe cel care va reusi sa treaca prin ea un fir de in. Dedal a facut o mica gaura în cochilie, a picurat în ea miere si a dat drumul înauntru unei furnici de care a legat firul; urmarind mierea, furnica a reusit sa treaca firul prin cochilie, ara-tîndu-i în acelasi timp lui Minos unde se afla ingeniosul arhitect.

Filonului principal al povestirilor mitice despre Minos i s-au alaturat numeroase detalii si întîmplari secundare. Deosebit de importante sînt povestirile despre iubi­rile lui Minos, care au trezit mînia Pasifaei si dorinta ei de razbunare. într-adevar, Minos este amintit ca amantul mai multor personaje feminine (în special nimfe), mai ales al lui Britomartis si al lui Procris; recurgînd la magie, Pasifae a facut însa ca în timpul împreunarii din trupul lui Minos sa iasa scorpioni, serpi si tot soiul de gîn-ganii respingatoare (în legatura cu poves­tea de iubire dintre Minos si Scila vezi Nisos).

si detaliile povestirii depre iubirea Pasi­faei pentru taur sînt relatate diferit în izvoare. Potrivit unora, pasiunea nefireasca a reginei a fost provocata de Afrodita, ne­multumita ca Pasifae o neglijase; dupa altii (si aceasta este cea mai raspîndita varianta), cauza a reprezentat-o faptul ca Minos, care avea obiceiul sa sacrifice în fiecare an cel mai bun taur al sau în cin­stea lui Poseidon, într-un an nu a facut acest lucru, înselîndu-1 pe zeu cu o ofranda mai putin pretioasa; tocmai taurul alb crutat de sacrificiu a zamislit, împreuna cu Pasifae, monstruosul Minotaur. Se spu­nea ca Minos jurase ca va sacrifica taurul daca avea sa-si învinga fratii în lupta pen­tru putere în Creta, favoare pe care zeii i-au acordat-o.

Dupa uciderea sa de catre fiicele lui Cocalos, Minos apare în lumea de dincolo, ca rege al infernului si judecator al sufle­telor celor morti. în figura sa complexa se regasesc astfel, pe lînga alte povestiri le­gendare, unele trimiteri la o veche figura mitica legata de lumea infernala. Pe de alta parte, nu lipsesc aspectele care îl pun în legatura cu istoria cretana veche si sugereaza puterea navala a insulei (vezi expeditia pe mare împotriva lui Cocalos, cf. Tucidide, 1.4) si raporturile sale cu Atena (vezi povestea lui Androgeu si tribu-

tul în oameni platit de Atena). Pe lînga faptul ca a fost atribuit unor suverani sau unor dinastii de suverani, numele Minos a fost considerat un epitet referitor, în gene­ral, la rolul si regalitatea suveranului cre-tan. Potrivit acestei interpretari, si numele Pasifae ar constitui un epitet referitor la regina insulei; presupusa sa descendenta din zeul Soare ar sublinia caracterul divin pe care cretanii l-au atribuit ulterior rega­litatii. Pe de alta parte, Minos are în mito­logie un dublu aspect: pe de o parte, este conducatorul întelept, în strînsa legatura cu Zeus ; era fiul zeului si primea ordinele si mesajele acestuia în pestera de pe mun­tele Ida din Creta unde fusese crescut re­gele zeilor; întelepciunea lui face ca dupa moarte, continuînd sa exercite rolul de garant al dreptatii care îi fusese caracte­ristic în timpul vietii, sa devina judecato­rul celor morti. în acelasi timp însa figura sa prezinta aspecte sinistre, în legatura cu care stau marturie legenda Minotaurului si a sacrificiului macabru ce avea loc perio­dic în cinstea lui. S-a presupus ca aceste aspecte negative sînt rezultatul filtrului traditiei literare grecesti ulterioare, în care se reflecta amintirea puterii cretane mai vechi (si dusmane) si a îndepartatelor dispute cu suveranii din insula. Tocmai aceasta veche civilizatie cretana este nu­mita astazi minoica.

► Prezente în literatura antica. Minos este amintit ca judecator infernal în Odiseea, 11; rolul sau este reafirmat înNekyia, poem ce face parte din eposul homeric tîrziu. De asemenea, Minos da numele unui dialog platonician. Povestea Minotaurului este amintita în Ditirambul 16 al lui Bachilide si în Metamorfozele (8) lui Ovidiu. O ver­siune a povestii lui Minos adoptata de poeti este cea a lui Apollodor, 3.1.3 si urm. Tri­miteri la mitul lui Minos întîlnim adesea la poeti (de pilda, Catul, 64, Ariadna), la istoricii ce reconstituie fazele mai vechi ale istoriei grecesti (Herodot si Tucidide), la Diodor, Pomponius Mela sau Strabon. Unul dintre cele mai bogate si mai complete iz­voare în ceea ce priveste povestea lui Minos si a personajelor legate de ea este Viata lui Tezeu scrisa de Plutarh.

► Prezente în literatura moderna si contem­porana. Minos apare ca judecator infernal în Comedia lui Dante, unde e transformat

MINOTAURUL

într-un soi de diavol înfricosator („Grozav aici sta Minos si rînjeste", Infernul, 5.4). Numele lui Minos a intrat în limbajul comun, indicînd, adesea în gluma, un jude­cator sever.

Minotaurul (gr. Mivwxaupog, -ou; lat. Mino-taurus, -i). Literal, „taurul lui Minos". Fiinta monstruoasa, jumatate om si jumatate taur, nascuta din unirea Pasifaei, regina din Creta, cu un taur. Pentru povestirile refe­ritoare la el vezi Minos, Dedal, Ariadna, Pasifae, Tezeu, Tauros, iar pentru mâi multe detalii vezi infra.

► Prezente în literatura moderna si contem­porana. Vechiul monstru din mitologia greaca, amintit în Comedia lui Dante {Infernul, 12), a constituit recent subiectul a doua reinterpretari singulare: cea a lui J. Supervielle, în Minotaurul, si cea a lui J.L. Borges, în Aleph. Trimiteri la vechiul mit se gasesc si în Cine nu are minotaurul sau ? de M. Yourcenar si în Minotaurul lui F. Durrenmatt.

► Iconografie. Desi are legatura cu mediul cretan, Minotaurul nu a influentat sensibil arta minoica, în care este rareori reprezen­tat. E înfatisat deseori însa în arta greco--romana, în special în scenele de lupta dintre Tezeu si Minotaur, reprezentate pe unpinax din Corint, în ceramica atica, mai ales în cea cu figuri negre, în ceramica din Chalcidica, în reliefuri (metopele din Tezau­rul atenienilor de la Delfi si din templul de pe Colonos Agoraios din Atena), într-o serie de mozaicuri si picturi murale de la Pompei si Herculanum. O singulara caricatura a lui Tezeu si a Minotaurului apare în casa lui Menandru de la Pompei. De asemenea, Minotaurul era un simbol adoptat pe în­semnele soldatilor romani în epoca repu­blicana (Pliniu, Naturalis historia, 10.16).

Minune, vezi Magie si Miracol.

Miops (gr. Muidi|), -wrrog). Epitet cu care este indicat uneori Zeus. Face trimitere la episodul mitologic în care zeul îl scapa pe Heracle de un roi de muste (jiuumeg) care, învîrtindu-se în jurul lui, îl împiedica sa aduca un sacrificiu în cinstea zeului.

Mira sau Smirna, vezi Adonis si Ciniras.

Miracol. Fenomenele miraculoase ce depa­sesc granitele legilor naturale si trebuie atribuite interventiei divine sînt extrem de

frecvente în mitologia clasica, unde caile zeilor si cele ale oamenilor se întîlnesc continuu, iar lumea divina i se reveleaza în nenumarate rînduri celei omenesti prin intermediul unor evenimente prodigioase. Miraculos este ajutorul pe care zeii îl dau eroilor aflati în pericol, facîndu-i sa dis­para, învaluindu-i în ceata, luîndu-i într-un fel sau altul din fata adversarilor (nume­roase exemple întîlnim în Iliada si Odiseea); miraculoase sînt transformarile la care zeii îi supun pe oameni (vezi Metamorfoza) ca sa evite moartea iminenta sau batrînetea ori ca sa-i faca nemuritori (cea mai frumoasa culegere de astfel de exemple o reprezinta Metamorfozele lui Ovidiu); miraculoasa este si irumperea lumii divine în dimensiunea umana, la care asistam atunci cînd un muritor s-a patat de o vina pe care zeii vor sa o pedepseasca (exemplele de acest tip sînt foarte frecvente în tragedie). Sa enu­meram toate miracolele de acest gen ar însemna sa parcurgem întreaga mitologie clasica, ce din anumite puncte de vedere reprezinta o succesiune de fenomene aflate în afara legilor naturii, evenimente prodi­gioase si miraculoase. în sens foarte gene­ral, miracolul se configureaza în povestirile mitologice ca un ajutor divin, ca rasplata exceptionala sau, invers, ca pedeapsa teri­bila pe care zeii o rezerva omului.

Miraculoase sînt, în cel mai strict si curent sens al termenului, interventiile prin care zeii îi vindeca pe bolnavi, în spe­cial în marile sanctuare. Din acest punct de vedere, erau considerate adevarate eve­nimente miraculoase vindecarile ce aveau loc în sanctuarele lui Asclepios în urma acelei experiente singulare numite Incuba­tie (vezi). Din epoca elenistica, vindecarile miraculoase si fenomenele prodigioase în general se înmultesc, mai ales cele legate de marile sanctuare ale divinitatilor straine (în primul rînd ale lui Isis si Serapis), si devin marturia unei competitii între culte, în cadrul careia miracolele constituie un puternic element propagandistic.

Miracolele nu sînt asociate doar cu zeii majori. Sta marturie, dintre numeroasele exemple pe care le-am putea cita, o istori­oara amuzanta relatata de Herodot, despre o copila foarte urîta, care a devenit nespus de frumoasa; doica ei „a nascocit urma­torul leac: o ducea în fiecare zi în templul

MIRT

Elenei, aflat în localitatea numita Terapne, dincolo de templul lui Phoebus, si de fiecare data cînd o ducea acolo o aseza alaturi de simulacrul zeitei, implorînd-o pe aceasta sa o scape pe micuta de urîtenia ei. si se povesteste ca într-o zi, pe cînd doica iesea din templu, i s-a aratat o femeie, care a întrebat-o ce ducea în brate, iar ea a ras­puns ca avea un copil. Femeia a rugat-o sa i-1 arate, dar doica a refuzat, spunînd ca parintii copilului i-au interzis sa-1 arate cuiva. însa femeia a continuat sa o roage sa-i arate copilul. Vazînd-o ca insista, în cele din urma doica i-a aratat copila; iar femeia, aplecîndu-se sa-i mîngîie capul, a spus ca va fi cea mai frumoasa femeie din Sparta. si din ziua aceea si-a schimbat înfatisarea" (6.61.3 si urm.).

Mirice (gr. NlupCxti, -r\q; lat. Myrica, -ae sau Myrice, -es). Fiica lui Ciniras, regele Ciprului; a fost transformata în arbustul de tamarix, caruia i-a dat numele.

Mirina (gr. Mupiva, -i\q; lat. Myrina, -ae). Regina amazoanelor; potrivit unor tradi­tii, era fiica lui Teucros si sotia lui Dar-danos. S-a distins ca luptatoare iscusita în multe razboaie, împotriva atlantilor si Gorgonelor, împotriva Libiei si Egiptului.

► Raspîndirea cultului. Mormîntul ei era venerat în cîmpia Troiei.

► Prezente în literatura antica. în afara unei mentiuni în Iliada, izvoarele în care apare Mirina sînt tîrzii si adesea se contrazic unele pe altele.

Mirmex (gr. MupjiTit, -r\xoq; lat. Myrmae-cis, -îs). Tînara din Atena, credincioasa zeitei Atena. Trufia a împins-o sa spuna ca ea a inventat plugul, care era de fapt un dar al Atenei, iar ca s-o pedepseasca zeita a transformat-o într-o furnica ; aceasta, în-torcînd pamîntul de la radacina plantelor, strica recoltele. Se credea ca Mirmex a dat numele poporului Mirmidonilor (vezi).

► Prezente în literatura antica. Comentariul lui Servius la Vergiliu, Eneida, 4.402.

Mirmidoni (gr. MupjnSovec, -uv ; lat. Myr-midones, -uni). Popor aheu din Ftiotida, în Tesalia, condus de Ahile, care s-a aflat în fruntea armatei sale în timpul asediului Troiei. Traditiile vechi sustineau ca mir­midonii erau originari din insula Egina si ca au ajuns în Tesalia îndrumati de Peleu.

Numele lor deriva din cel al unui stramos mitic, numit Mirmidon, fiul lui Zeus si al Eurimedusei si tatal lui Actor, sau de la cel al furnicilor (p.upp.nxec;) din insula Egina, transformate în oameni în vremea lui Eac (vezi). în legatura cu o legenda diferita vezi Mirmex.

Mirsilos, vezi Candaules.

Mirsos (gr. Mupaog, -ou). Fiul lui Aretos; fratii sai se numeau Licos, Glaucos, Peri-fas si Melaneu. Toti fratii erau muti. La nunta parintilor lui Mirsos se întîmplase o minune: pe cînd mama sa, Laobeea, aducea un sacrificiu în cinstea Afroditei, potrivit ritualului, o scroafa ce urma sa fie sacri­ficata a fatat pesti, iar oracolul a anuntat ca acest semn arata ca fiii celor doi aveau sa fie muti. Mai tîrziu însa Dionysos, caruia Aretos îi era credincios, i-a înzestrat pe Mirsos si pe fratii sai cu darul vorbirii.

> Prezente în literatura antica. Mitul este povestit de Nonnos din Panopolis în Dio­nisiacele (26.250 si urm.).

Mirt. în religia clasica, mirtul îi era con­sacrat în primul rînd Afroditei. Cununa împletita din frunzele sale reprezenta simbolul miresei si al mamei, iar în timpul banchetului nuptial împodobea fruntile celor doi miri, ca promisiune si urare pentru o viata lunga, senina si plina de dragoste. Din lemn de mirt se faceau simu­lacrele zeitei, cu care aceasta planta era asociata în întregul bazin al Mediteranei, din Orientul Apropiat pîna în Italia; într-adevar, mirtul era asociat nu doar cu Afrodita a grecilor si Venus a romanilor, ci si cu Ishtar si cu etrusca Turan. Uneori, din statuile din lemn de mirt ale zeitei rasareau, miraculos, flori. Athenaios (4.676 A) povesteste o legenda despre un credincios al zeitei, Erostratos, care era sa naufragieze în timpul unei calatorii pe mare, însa a fost salvat de Afrodita; aceasta a facut sa înfloreasca o statueta din lemn de mirt pe care el o cumparase înainte de plecare la Pafos, un important centru de cult al zeitei. Dupa ce corabia a ancorat în siguranta, Erostratos a împletit în cinstea salvatoarei sale o cununa de mirt, care din acel moment a dobîndit o semnificatie de bun augur. Cununi de mirt purtau colonii care plecau sa întemeieze o

MIRTILOS

colonie, magistratii si cei mai înalti func­tionari ai administratiei publice. Functia pacificatoare a Venerei, care nu se limi­teaza sa uneasca sufletele, ci favorizeaza si concordia în interiorul statului, a facut ca în epoca romana sa se planteze mirt în locurile publice; dupa rapirea Sabinelor (vezi), romanii s-au purificat cu mirt si au început noua convietuire, pasnica, cu poporul vecin. Potrivit lui Pliniu, doua tufe de mirt se aflau la intrarea în templul zeului Quirinus de la Roma (Naturalis historia, 15.121), iar conducatorii care celebrau victoria purtau coroane de mirt. Cununi de mirt se împleteau si cu ocazia sarbatorilor numite Veneralia, ce aveau loc la Roma la Calendele din aprilie si evo­cau traditia potrivit careia pe Venus, iesita goala din apa marii, „o vazura, în cîrd, nerusinatii satiri./ Ea îi simti si-n frun­zisul de mirt ascunsu-si-a trupul;/ Astfel scapa si la fel cere sa faceti si voi" (Ovidiu, Fastele, 4.144-146).

Planta a zeitei iubirii, mirtul capata în alte mituri o semnificatie funebra. La un context funerar trimite, de pilda, mitul lui Mirtilos, vizitiul lui Enomaos, regele din Elida, care 1-a ajutat pe Pelops sa obtina victoria în cursa de care, sperînd ca în schimb sa petreaca o noapte cu Hipoda-mia, însa si-a gasit moartea; numele lui Mirtilos trimite direct la cel al mirtului (în legatura cu acest mit vezi Pelops). Din mirt se împleteau coroanele funerare; o astfel de cununa poarta pe cap Enea atunci cînd celebreaza memoria lui Anhise prin jocuri funebre, înEneida. Potrivit lui Aris-tofan (Broastele, 330), în Cîmpiile Elizee se aflau paduri de mirt, si tot un mirt a rasarit pe mormîntul lui Elpenor, tovara­sul lui Ulise, pe promontoriul Circaeus. Frunze de mirt cresc si pe mormîntul lui Polidor, care în Hecuba lui Euripide si în Eneida lui Vergiliu e ucis de Polimestor, perfidul rege trac care îi arunca mai apoi trupul în mare. Enea îl gaseste pe plaja, iar cînd vrea sa rupa cîteva ramuri din tufa care îl acopera, ca sa celebreze un sacrificiu, îsi da seama cu uimire ca planta sîngereaza si chiar vorbeste cu glasul nefe­ricitului tînar {Eneida, 3.22 si urm.). Cununa de mirt împodobeau si fruntea initiatilor în timpul Misterelor Eleusine.

Mirtilos (gr. MuptCXoq, -ou; lat. Myrtilus, 4). Fiul lui Hermes. Era vizitiul lui Enomaos, regele Pisei. A fost aruncat în mare de Pelops (vezi). Dupa moarte a fost asezat printre stele, fiind transformat în conste­latia Vizitiului.

Mirto (gr. MupTw, -oug; lat. Myrtos, -i). 1) Fiica lui Menetios si sora lui Patroclu. A fost iubita de Heracle, cu care a avut o fiica pe nume Eucleia (Plutarh, Arist., 20), venerata uneori împreuna cu Artemis.

2) O amazoana. A fost iubita de Hermes, împreuna cu care 1-a zamislit pe Mirtilos, vizitiul lui Enomaos (vezi Mirtilos).

Miscelos (gr. MucrxeXog, -ou; lat. Mysce-los, -i). Erou aheu, originar din Ripes, pe care traditia îl aminteste ca fiind întemeie­torul cetatii Crotona din Magna Grecia. Este vorba probabil despre un personaj istoric, desi numele sau exact si faptele transmise de izvoare au un aer de legenda, ca mai toate povestirile despre întemeie­rea coloniilor. Oracolul din Delfi le-a porun­cit aheilor sa întemeieze cetatea Crotona, iar Miscelos, plecat sa exploreze regiunea, a fost impresionat de pozitia favorabila a cetatii Sibaris si s-a întors la oracol ca sa-1 întrebe daca nu era mai bine sa se mute la Sibaris decît sa întemeieze o cetate altun­deva. Oracolul i-a raspuns însa printr-un mesaj destul de explicit, care s-a pastrat într-un fragment din Zenobiu: „Miscelos cel cu spatele scurt, daca vei face împo­triva vointei zeului vei avea necazuri; pri­meste darul care ti se face" („spatele scurt" face aluzie, evident, la faptul ca Miscelos era putin cocosat). Dupa acest raspuns, Miscelos nu a mai insistat si a plecat sa întemeieze Crotona, fiind întovarasit de Arhias, întemeietorul Siracuzei. O versiune putin diferita a mitului ne ofera Metamor­fozele lui Ovidiu (15.12 si urm.), unde se povesteste ca Miscelos, fiul unui anume Alemon, a plecat sa întemeieze Crotona la porunca lui Heracle; acesta voia sa-i aduca astfel un omagiu lui Croton, eroul care îl gazduise atunci cînd se întorcea acasa dupa prinderea boilor lui Gerion. Porunca lui Heracle a ajuns la Miscelos în somn, dar la început el nu i-a dat importanta, pentru ca o lege a cetatii sale interzicea întemeie­rea unei colonii atît de departe, fapta care era pedepsita cu moartea; însa Heracle

MISTERE

i s-a aratat din nou, amenintîndu-1 cu pe­depse înspaimîntatoare, iar Miscelos a hotarît sa încalce legea. Tribunalul 1-a condamnat la moarte, însa, datorita inter­ventiei lui Heracle, raspunsul judecatori­lor (care pusesera în urna pietre negre, semnificînd condamnarea) a fost schimbat, prin transformarea miraculoasa a pietre­lor negre în pietre albe, ceea ce însemna scutirea de pedeapsa.

► Prezente în literatura antica. Mitul înte­meierii Crotonei de catre Miscelos este amintit, pe lînga textele citate, de Diodor din Sicilia, Dionysos din Halicarnas si Pausanias. Rolul oracolului lui Apollo în întemeierea cetatii era amintit indirect, prin tripodul delfic reprezentat pe o serie de monede din Crotona.

Misenum (lat. Misenum, -i). Personaj din mitologia italica, amintit de Vergiliu în Eneida (6.234 si urm.) ca tovaras al tro­ianului Hector, iar dupa moartea acestuia ca tovaras al lui Enea. Era trîmbitas în armata troiana si a murit înecat, fiind luat de un val provocat de Triton, invidios pe talentul lui; a fost îngropat în apropierea capului Misenum, care îi poarta numele si astazi.

Mistagogie. Termen cu care se indica în Grecia initierea în Mistere (vezi). Preotul însarcinat sa-1 urmareasca si sa-1 asiste pe cel dornic sa fie initiat se numea mista­gog, termen ce indica uneori paznicul care, sub forma de spirit sau geniu bun, îl înso­tea pe om în toate etapele vietii sale, înce-pînd de la nastere. Potrivit lui Cicero, mistagog era si calauza, cel care le arata vizitatorilor straini frumusetile templelor.

Mistere. Cu acest termen erau indicate în lumea clasica riturile la care se putea accede individual, în afara religiei oficiale si orga­nizate a polis-u\ui si a statului, printr-un parcurs de tip initiatic. Ceremoniile miste­relor erau rezervate initiatilor, prin urmare nu le cunoastem în detaliu, tocmai pentru ca cei care le stiau trebuiau sa pastreze secretul în privinta lor. Putem spune totusi ca nu se opuneau net religiei publice, ci constituiau mai degraba un complement al acesteia, complement ce raspundea exi­gentelor spirituale profunde ale individu­lui, pe care religia oficiala nu era capabila sa le satisfaca întotdeauna.

în lumea greaca, divinitatile misterice prin excelenta erau Demetra si fiica ei, Persefona, precum si Dionysos. Marile Mis­tere reprezentau sarbatoarea de initiere misterica de la Eleusis, celebrata în cinstea Demetrei si a Persefonei (vezi Eleusis). Aveau loc între zilele 16 si 25 ale lunii Boedromion (corespunzatoare lui septem-brie-octombrie, deci mai precis la începutul lui octombrie); izvoarele ne ofera infor­matii incomplete în legatura cu desfasura­rea lor. stim totusi ca, desi erau rezervate initiatilor, aceste ceremonii se aflau sub ocrotirea statului atenian si aveau carac­ter panelenic. Initiatii se adunau mai întîi la Atena, unde se purificau în apele Pireu-lui sau în doua pîraie sarate sacre ale Demetrei si Persefonei. Apoi pornea ma­rea procesiune care, urmînd calea sacra descrisa de Pausanias (1.36.8-38.7), ajun­gea din Ceramicos la Eleusis. De-a lungul parcursului, ce însuma vreo 30 km, aveau loc mai multe opriri în micile temple de pe marginea drumului, iar la sosire se sar­batorea toata noaptea, cu torte, cîntece si dansuri în care sacrul se împletea cu pro­fanul. La aceasta parte a riturilor putea participa oricine. Initierea propriu-zisa, ce avea loc în zilele urmatoare în edificiul sacru cunoscut sub numele de Telesterion (numele este atestat de Plutarh, Perlele, 13), ramîne pentru noi un ritual necunos­cut ; prezenta coloanelor în sala ne face sa credem ca e improbabil ca aici sa fi avut loc o reprezentatie scenica de tip traditio­nal. Mai multi adepti are ipoteza potrivit careia aici se desfasura un soi de deam-bulare sacra cu cîntece, lecturi, travestiri si masti, expunerea obiectelor legate de cult, a simbolurilor falice si a obiectelor sacre ale lui Iachos, ale Demetrei si Perse­fonei. Momentul culminant era, probabil, acela în care Hierofantul (vezi) anunta întoarcerea zeitei rapite (si, poate, mater­nitatea ei). Nascute dintr-un cult agrar ce avea ca scop asigurarea unei recolte bogate, riturile misterice urmareau, de asemenea, sa-i ceara zeitei fericirea dupa moarte: „De trei ori fericiti sînt muritorii care coboara în Hades dupa ce au asistat la aceste rituri; numai ei pot sa aiba viata acolo ; ceilalti au parte de tot soiul de rele" (Sofocle, fragm. 837 Pearson); „Fericit cel care vede ce e sub pamînt. stie sfîrsitul

MISTREŢ

vietii, stie începutul divin" (Pindar, fragm. 137 Snell). în greaca, initiatii erau numiti p.u<rrou (cuvîntul deriva probabil din p.uto, printre ale carui semnificatii se numara si aceea de „a închide gura", aluzie la taina pe care trebuiau sa o respecte). Mai precis, termenul se referea la cei care erau initiati pentru prima oara, pe cînd cei ce asista­sera deja la rituri erau definiti ca ^ttoittcu, „cei care au vazut". în ciuda incertitudini­lor determinate de numarul mic al izvoa­relor (cele mai explicite sînt, în general, tîrzii si ofera informatii care nu pot fi veri­ficate), putem spune ca, prin participarea la rituri, initiatul îsi asigura mântuirea în lumea de dincolo, independent de compor­tamentul sau în viata si indiferent daca respectase sau nu normele etice, conditie ce trecea în plan secundar fata de faptul ca avusese acces la mistere. în cazul mul­tor detalii relative la celebrarea misterelor existau precedente în mitologie. De pilda, faptul ca initiatii nu beau vin si utilizau ca bautura rituala ciceon-ul (termen gene­ric, care în vorbire a ajuns sa indice bau­tura preparata la Eleusis din apa, faina de orz si menta) era pus în legatura cu mitul Demetrei, care în timpul ratacirilor sale, pe cînd o cauta pe Persefona, a fost gazduita în palatul Metanirei; aceasta i-a oferit o cupa cu vin, „însa zeita n-a vrut-o si-a spus ca nu-i îngaduit/ Sa bea vin rosu, dar pofteste sa-i dea alta bautura/ Ameste-cînd faina, apa si [...] busuioc./ Iar gazda a întins zeitei licoarea care si-o dorise; Sla­vita Deo a primit-o spre-a pune datinei temeiul" (Imnul homeric catre Demetra, 207-211). Sarbatoarea se încheia cu între­ceri de gimnastica, ce aveau, ca si proce­siunea initiala, caracter public.

Pe lînga Marile Mistere ce aveau loc la Eleusis, Demetrei îi erau închinate si Micile Mistere, celebrate la Agra, în apropiere de Atena, în luna Antesterion. Alte mistere ce aveau loc în cinstea Demetrei erau cele de la Flias, în Atica, cu o origine extrem de veche, cele de la Licosura, în Arcadia, si cele de la Andania, în Mesenia.

Culte misterice sînt si cele dionisiace si orfico-pitagorice. Spre deosebire de cultele închinate Demetrei, ele nu sînt legate de un anumit sanctuar sau de o anumita loca­litate, ci au loc în orice localitate în care mai multi cetateni vor sa se reuneasca, în

maniera privata, încercînd sa intre în contact cu divinitatea. Contactul se rea­lizeaza prin manifestari de energie vitala absoluta, libera, dezlantuita (cortegiile bahice ofera un exemplu în acest sens), dar nu se reduce la simpla descatusare a simturilor; Misterele Dionisiace si Orfico--pitagorice, care îsi gasesc multi adepti în Italia meridionala, în cadrul comunitatilor exclusive ce practica o viata pura si elibe­rarea sufletului din închisoarea trupului, promit, de asemenea, supravietuirea, un destin fericit sau salvarea dupa moarte.

în Grecia se celebrau mistere si în cinstea cabirilor, sau Marii Zei, venerati în insula Samotrace; aici ei le promiteau adeptilor ca vor fi ocoliti de pericolele marii. Mis­terele cabirilor erau celebrate si la Teba.

în lumea romana, cultele misterice au avut o larga raspîndire. Alaturi de cultele din traditia greaca existau si altele, de origine orientala. Deosebit de raspîndite erau cele care aveau loc în cinstea lui Attis si a lui Agdistis, a Cybelei, a lui Isis si a lui Osiris, precum si a zeului persan Mithra. în toate aceste culte, tema dominanta este cea a mortii si învierii zeului, mai precis ideea renasterii dupa moarte, a victoriei asupra mortii. Adesea ele s-au raspîndit datorita sederii legiunilor romane în regiu­nile orientale ale imperiului; afirmarea lor a fost favorizata de faptul ca religia oficiala nu raspundea suficient dorintei de dreptate si egalitate, sperantei în viata viitoare sau într-o rasplata pentru cei drepti cel putin în lumea de dincolo, în opozitie cu religia traditionala ce avea o conceptie în general întunecata si sinistra despre lumea de dincolo.

Mistret. în mitologia greaca, cel mai fai­mos si mai înfricosator mistret este acela care a aparut într-o buna zi în tinuturile din preajma cetatii Calidon: „Un vier col-tat, o naprasnica fiara,/ Care,-nnadita la cîmp, mult rau casuna lui Oeneu,/ Pomi rasariti o gramada salbatic smucea din adîncuri/ Cu radacina cu tot, irosindu-le mana de roada" (Iliada, 9.533 si urm.). El fusese trimis de zeita Artemis, mînioasa ca, în timpul sarbatorii secerisului, regele Calidonului, Oeneu, oferise jertfe tuturor zeilor, cu exceptia ei. Fiara era enorma si înspaimîntatoare: „Ochii îi scînteiaza în sînge si foc, gîtul îi e teapan si parul zbîrlit,

MISTREŢ

asemenea unor vîrfuri dese de sageti. [...] Spuma îi curge înfierbîntata pe grumazul larg. [...] Frunzele ard sub suflarea lui. [...] Vraja patrunde în turma. Nu le pot apara pastorii si cîinii [...]; oamenii fug si nu se socotesc în siguranta decît între zidurile orasului" (Ovidiu, Metamorfoze, 8.281 si urm.). Vînarea mistretului calidonian a fost o întreprindere grandioasa, în care au lup­tat împreuna cei mai mari eroi ai Greciei. Multi au cazut în aceasta încercare, iar altii s-au luat la cearta între ei. Dintr-o simpla aventura episodica, asa cum ar fi putut parea, evenimentul a evoluat în mit printr-o confruntare în care o întreaga generatie de eroi a luptat împotriva unui simbol al animalitatii si al naturii sal­batice si neîmblînzite. Ca si în cazul altor întreprinderi colective de extrema impor­tanta - razboiul troian sau gasirea lînii de aur -, mai toti eroii au luptat împotriva fiarei. Printre cei ce au lipsit la apel s-a numarat Heracle, care avea sa-1 întîl-neasca în infern pe Meleagru, protagonis­tul vînatorii calidoniene, si avea sa fie înduiosat de dureroasa lui istorisire. si Heracle a înfruntat un mistret, acela din Erimant, o alta fiara înfricosatoare care devasta tinuturile; uciderea lui a consti­tuit una dintre cele douasprezece munci ale eroului (pentru alte detalii legate de vînatoarea din Calidon si pentru rolul jucat în cadrul ei de Meleagru si Atalanta vezi Meleagru; pentru mistretul din Eri­mant vezi Heracle, a patra munca).

Acest animal salbatic apare si în mitul lui Adonis, care, pe cînd vîna un mistret asmutit împotriva lui de catre Artemis, din pricini pe care traditiile nu concorda în a le preciza, a fost ranit si si-a pierdut viata. Potrivit altor versiuni ale legendei, daca un mistret îi provocase moartea, tot un mistret fusese legat si de nasterea sa, spargînd scoarta arborelui de smirna din care se ivise în chip miraculos trupul copi­lului (pentru detalii vezi Adonis). Asociat cu mistretul este si un alt erou, Hipolit (vezi), dedicat cu pasiune vînatorii si de multe ori reprezentat înfruntînd un mistret.

înfatisat ca o fiara înfricosatoare, de multe ori ca un rezultat nemijlocit al voin­tei divinitatii - îndeobste a zeitei vîna­torii, Artemis -, mistretul este un animal sacru si pentru zeul razboiului, Ares : pre-

schimbîndu-se în mistret, Ares a scapat de Tifon, care îl urmarea. De asemenea, constituie un atribut al Demetrei; îi este sacrificat nu numai zeitei Artemis, ci si Afroditei: zeitei dragostei i-a fost oferit mistretul care îl ucisese pe Adonis.

Datorita ilustrilor sai antecesori mitolo­gici, dar si dimensiunilor si periculozitatii sale, mistretul a reprezentat întotdeauna un trofeu de vînatoare extrem de rîvnit, demn de suverani si împarati. De aceea, vînatoarea la mistret a fost practicata în epoca romana de împarat si de cortegiul sau, fiind considerata o activitate nobila, încarcata de semnificatii simbolice, la fel ca vînatoarea leului sau a altor animale exotice. Marcus Aurelius, împaratul filo­sof, zaboveste în ale sale Cugetari asupra „spumei ce se prelinge din gura mistre­tilor" (3.2), un spectacol care, evident, îi era cunoscut oricarui suveran dedicat acti­vitatilor cinegetice.

La Roma, stim ca mari vînatori si lupte cu mistreti erau organizate ca spectacole publice pentru popor: saizeci de mistreti s-au înfruntat în timpul serbarilor dece­nalelor lui Septimius Severus, în anul 202, o suta cincizeci au fost scosi în cîmp de împaratul Gordianus I si nu mai putin de o mie de catre Probus. Alaturi de porci, mistretii erau si victime sacrificiale, mai ales în cultele zeilor Ares, Artemis, Zeus si Demetra.

Pentru prestigiul de care se bucura mis­tretul sta marturie si ciudatul mit al lui Teutras povestit de Pseudo-Plutarh (De fluminibus, 21), în care protagonist este, alaturi de un mistret propriu-zis, si un soi de mistret mecanic. In timpul unei partide de vînatoare, regele Teutras a dat peste un mistret sacru al Artemisei, înzestrat cu darul vorbirii, care 1-a rugat sa nu-1 ucida. Totusi, regele 1-a omorît. Zeita 1-a pedepsit pe vînator provocîndu-i o cum­plita forma de lepra, care i-a devastat trupul si ameninta sa-1 rapuna. Numai iscusinta mamei lui Teutras, Leucipe, a izbutit sa învinga cumplita boala. Folosind cîteva pie­tre din partea locului, înzestrate cu puteri magice, ea a reusit sa-si însanatoseasca fiul. Pentru a comemora depasirea acestei primejdii, Leucipe a pus sa-i fie ridicat un altar zeitei Artemis, construind în amin­tirea mistretului rapus o statuie de mistret

MISTREŢUL CALIDONIAN

în întregime din aur, care, gratie unor artificii mecanice, era în stare sa se miste si chiar sa vorbeasca, implorînd îndurare, la fel ca mistretul ucis de rege - prin ur­mare, un soi de automat, primul despre care avem informatii.

► Iconografie. Din stralucitoarea si orginala sculptura în aur a lui Teutras nu ne-a ramas nici un fragment. Abunda însa reprezen­tarile altor mistreti în arta antica, fie în contextul vînatorilor mitice care îi au ca protagonisti, fie ca element decorativ, mai cu seama în ceramica, fie în diferite scene de vînatoare din epoca imperiala romana (un exemplu celebru îl constituie mozaicu­rile din Vila din Piazza Armerina, în Sicilia, unde sînt urmarite diversele etape ale prin­derii unui mistret; de asemenea, valoarea inclusiv simbolica pe care vînatoarea mistre­tului o capata cînd e practicata de împarat este subliniata de tondourile hadrianice de pe Arcul lui Constantin). Devenit un simbol al diavolului si al raului, mistretul apare frecvent în arta crestina, în timpul dominatiei romane, mistretii sînt reprezentati adesea în arta galica si în spe­cial pe însemnele militare ale galilor (de exemplu, pe arcul de la Orange).

Mistretul calidonian, vezi Meleagru.

Mithra (gr. Mitfpae;, -ou ; lat. Mithras, -ae). Zeul soarelui, luminii si adevarului la per­sani ; în Avesta este prezentat ca fiind aliatul binelui si dusmanul raului. în epoca im­periala cultul sau a fost introdus la Roma, unde Mithra si-a mentinut caracteristicile originare, dar a dobîndit si acele trasaturi de divinitate misterica tipic romane. Momentul si modul în care a patruns în religia romana si în care s-au afirmat aspectele misterice ale cultului sau nu sînt foarte clare, inclusiv pentru ca textele (data fiind natura initiatica a riturilor) nu contin prea multe informatii. Izvoarele care ne ajuta sa cunoastem versiunea romana a zeului sînt reprezentate în mare parte de documente epigrafice si descoperiri arheo­logice ; comparativ cu acestea, numarul tex­telor scrise este mic. O prima trimitere la Misterele Mithraice gasim la Plutarh, care vorbeste despre Asia Mica, referindu-se la piratii din Cilicia si facînd aluzie la niste „initieri secrete". Episoadele viatii zeului pot fi reconstituite nu doar din Avesta, ci si din versiunea romana, din putine trimi-

teri (de pilda Statiu, în Tebaida, 1.719-720, aminteste uciderea taurului) si pot fi reduse la trei momente fundamentale: nasterea zeului dintr-o stînca, strînsa legatura cu Soarele, alaturi de care apare adesea repre­zentat la banchet sau în timp ce îi întinde mîna, si uciderea taurului, la rîndul ei reprezentata frecvent în pictura, mozai­curi si reliefuri stucate: din sîngele tau­rului, înjunghiat si ucis de zeu, rasar spice de grîu si beau serpi, însotiti de alte sim­boluri misteriee complexe.

Cultul lui Mithra, raspîndit în întregul imperiu, în special prin secolul al II-lea d.Hr., si-a gasit adepti în rîndul negusto­rilor si al claselor înstarite, dar s-a afirmat în special în rîndul soldatilor, care l-au dus în diferitele localitati unde stationau legiu­nile romane. Caracterul initiatic al cultului a facut ca în general numarul participan­tilor la rituri sa nu fie foarte mare, dupa cum putem deduce din dimensiunile reduse ale asa-numitelor mithraea, locuri de cult ce reproduceau, sub forma de pesteri arti­ficiale - uneori sub pamînt -, pestera în care fusese ucis taurul.

Epitete. Stapînul luminii; Zeul adevaru­lui ; Salvatorul de la moarte ; Neînvinsul; Razboinicul. Uneori este identificat cu Helios si cu Apollo.

Atribute. De obicei este reprezentat ca o figura masculina cu pantaloni lungi, strimti, cu croiala orientala, cu boneta frigiana sau cu capul aureolat de un nimb si de o cununa de raze; adesea este însotit de simboluri complexe, printre care figureaza semnele zodiacului. Uneori este flancat de doi pur­tatori de torte, Cautes si Cautopates.

Raspîndirea cultului. Daca în Grecia avem putine urme ale unui cult mithraic raspîn­dit, acesta apare pe deplin afirmat (în spe­cial din secolul al II-lea d.Hr.) în Siria si Asia Mica, dar si în Italia, Spania, Africa de Nord, Galia si în provinciile din partea de miazanoapte a imperiului, de-a lungul granitei renane si danubiene. O marturie clara a cultului o constituie prezenta asa--numitelor mithraea, mai ales la Roma si Dura Europos, dar si la Londra, Capua, Marino, Ostia si în alte parti. Riturile erau rezervate barbatilor; credinciosii ajungeau la initiere printr-o succesiune de sapte etape si trebuiau sa treaca diferite probe ; de asemenea, existau un fel de botez si un banchet ritual.

"

MOIRE

.- vj,

Iconografie. Imaginile zeului provin în mare parte din mithraea, unde era reprodus de obicei în scena uciderii taurului, alaturi de Soare sau la banchet. Deosebit de intere­santa este prezenta figurii lui Mithra în sculpturile monumentului sepulcral al lui Antioh I din Comagena de la Nimrud Dagh.

Mitilene (gr. MimXfjvn, -r\q ; lat. Mytilene, -es). Eroina eponima a cetatii Mitilene din insula Lesbos, pe care, potrivit traditiei, a întemeiat-o. Era fiica lui Mahereu.

Mitileneea (gr. xa MimX-nvaTa). Sarbatori religioase grecesti care aveau loc în cetatea Mitilene din insula Lesbos. Se desfasurau în afara zonei urbane si îl celebrau pe Apollo.

Mlastina, vezi Lac.

Mnemon (gr. Mvtj;i.(ijv, -ovog). Erou grec (în traducere, „cel ce aminteste", „cel care te face sa-ti aduci aminte"); potrivit tradi­tiei, statea alaturi de Ahile ca sa-i amin­teasca de un oracol care prorocise ca eroul avea sa moara în razboiul troian daca va ucide un urmas al lui Apollo. Prin urmare, Mnemon trebuia sa aiba grija ca Ahile sa nu ucida un fiu al zeului si sa se intereseze cine era adversarul cu care lupta. In insula Tenedos însa Ahile a ucis un erou pe nume Tenes, care era fiul lui Apollo, si astfel prorocirea s-a împlinit. Mnemon a fost pedepsit pentru neglijenta sa chiar de catre Ahile, care 1-a strapuns cu lancea.

Prezente în literatura antica. Este amintit în special în Alexandra lui Licofron si în Moralia lui Plutarh (297d-f).

Mnemosine (gr. MvmioaovTi, -r|g; lat. Mne-mosyne, -es). Fiica Geei si a lui Uranos; era, dupa cum arata si numele sau, zeita memoriei. A fost sotia lui Zeus, cu care a avut noua fiice, muzele, nascute în apro­piere de vîrful Olimpului. Vezi si Memorie.

Raspîndirea cultului. Pausanias (9.39.8) spune ca în Beotia exista un izvor în munti, numit izvorul Mnemosinei, unde zeitei îi era închinat un cult particular.

Prezente în literatura antica. Hesiod, Teo-gonia.

Mnesteu (lat. Mnestheus, -ei sau -ei). Erou troian care 1-a însotit pe Enea în Italia. Se credea ca facea parte din familia Memmii-lor, strabuna gintei omonime.

Moartea (gr. Gavctxoc;, -ou; lat. Mors, -rtis). Numita de greci Thanatos, moartea e con­siderata, ca divinitate, fiul Noptii; fratele sau este Somnul. Pentru conceptiile rela­tive la moarte si la lumea cealalta vezi Lumea de dincolo ; pentru obiceiurile si ri­tualurile funerare vezi Funeralii. Pentru o serie de legende din lumea greaca vezi Thanatos.

Modius Fabidius (lat. Modius Fabidius). Erou sabin, fiul zeului Quirinus si al unei tinere de vita nobila. A fost zamislit în timpul unei serbari în cinstea zeului, în cetatea Reate (astazi Rieti), cînd mama sa, care dansa un dans sacru împreuna cu alte fete, a intrat în încaperea din templu unde se afla statuia lui Quirinus. Modius Fabi­dius a devenit un erou foarte curajos în lupta si a întemeiat o cetate pe care a nu­mit-o, dupa tatal sau, Cures.

► Prezente în literatura antica. Dionysos din Halicarnas, 2.48.

Moire (gr. Moîpcu, -ulv ; lat. Parcae, -arum). Numele înseamna propriu-zis „parte, por­tiune". Moirele erau zeitele Destinului (vezi), fiicele Noptii sau ale lui Zeus si ale lui Temis; romanii le numeau Parce. Doua Moire (una a vietii, alta a mortii) erau venerate la Delfi, însa la Hesiod si în cadrul traditiei ele sînt în numar de trei. Traiau într-o pestera din cer, în apropierea unui lac alb, care face trimitere poate la lumina lunii {Imnurile orfice, 59.2). Au participat la Gigantomahie, atacîndu-i pe giganti cu pisaloage de bronz (Apollodor, Biblioteca, 1.6.2).

Hesiod aminteste (în Teogonia) numele celor trei zeite, Cloto (în traducere, „cea care toarce"), Lachesis („cea care împarte", adica îi atribuie unui om destinul) si Atro-pos („cea de care nu scapi"). Prezentate uneori ca zeite ale sortii în general, în unele situatii apar ca zeite ale duratei vietii omului. De divinele torcatoare ale sortii depind durata vietii si lungimea firului zilelor care le-au fost îngaduite oamenilor; nimeni, nici macar zeii si regele acestora, Zeus, nu le poate schimba hotarîrile. Apari­tia lor în lumea zeilor si în cea a oameni­lor, adesea grava si solemna, are consecinte inevitabile. Sînt prezente la nasterea lui Meleagru (vezi); Apollo reuseste sa le însele, îmbatîndu-le ca sa obtina pentru

MOLA SALSA

Admetos, protejatul sau, un destin dife­rit de al celorlalti muritori (vezi Admetos, Alcesta).

De obicei, poetii le prezinta ca pe niste batrîne grave si adesea le confunda, desi se pot observa unele diferente în icono­grafie si în anumite detalii descriptive; de exemplu, se spune ca Atropos este cea mai mica dintre ele, Cloto are în mîna fusul sau o carte (cartea destinului), iar Lache-sis arata cu un bat catre un glob. De obicei sînt niste figuri solemne, care provoaca spaima.

Pentru alte detalii vezi si Destin.

Prezente în literatura antica. Moirele apar foarte frecvent în literatura greaca si, cu numele de Parce, în cea romana. Cea mai completa prezentare a genealogiei si carac­teristicilor lor ne-o ofera Teogonia lui Hesiod ; adesea clasicii le rezerva un rol de prim-plan.

Prezente în literatura moderna si contem­porana, în afara de aparitiile Moirelor si Parcelor ca personificari ale destinului omu­lui, ale sortii careia nu i te poti sustrage, este interesanta prezenta în literaturile moderne a unor opere dedicate lor. Este cazul Parcelor lui M. Bandello, în tertine, sau al Odelor catre Parce ale lui F. Holder-lin. Mai îndepartat este ecoul mitului în Tînara Parca a lui P. Valary.

Mola salsa. Amestec de faina, apa si sare pe care romanii îl presarau deasupra vic­timelor ce urmau sa fie sacrificate. Acelasi termen indica si prajiturile pregatite de trei ori pe an de vestale, folosite ca ofrande în sacrificiile care nu prevedeau varsarea de sînge. Pentru alte detalii ve"zi Alac.

Molione (gr. MoXiovt), -r\q). Eroina greaca, fiica lui Molos, sotia lui Actor si mama Molionizilor (Euritos si Cteatos), pe care i-a zamislit cu Poseidon. Cînd Heracle i-a ucis fiii (vezi Molionizi), ea a cerut ajuto­rul locuitorilor din Argos, care îl gazduiau pe erou; nereusind sa-i convinga, le-a cerut eleenilor sa boicoteze jocurile istmice. Aceasta interdictie era înca atestata în vremea lui Pausanias.

Molioni sau Molionizi (gr. MoXiovec sau MoXiovfSou, -wv ; lat. Moliones, -um sauMo-lionidae, -arum). Nume cu care sînt indicati Euritos si Cteatos, fiii Molionei, numiti si Actorizi, dupa Actor, sotul Molionei, con­siderat ca fiind tatal lor.

Molionizii l-au învins pe Nestor în cursa de care si au luat parte la vînatoarea mis­tretului din Calidon. I-au venit în ajutor lui Augias cînd acesta a fost atacat de Hera­cle, dar au fost ucisi de erou.

Molorhos (gr. MoXopxoc;, -ou; lat. Molor-chus, -i). Pastor din Nemeea care 1-a gaz­duit pe Heracle cînd acesta a venit sa ucida leul. A fost cel dintîi care i-a adus eroului onoruri divine.

Prezente în literatura antica. Este amintit, printre altele, în Biblioteca (2.5.1) lui Apollo-dor si în Aitia (1.9) lui Calimah.

Molos (gr. M6Xoc;, -ou). 1) Stramosul Molio-nilor (vezi).

2) Erou cretan. Era fiul nelegitim al lui Deucalion si tatal lui Merion, prietenul lui Idomeneu. Molos a încercat sa violeze o nimfa si a fost pedepsit în mod misterios pentru fapta lui: a fost gasit decapitat. în epoca clasica, în Creta avea loc o sarbatoare în timpul careia era purtat în procesiune un manechin decapitat ce evoca povestea lui Molos.

Prezente în literatura antica. Molos este mentionat de Hesiod (Jliada), Apollodor (Biblioteca, 3.3.1), Diodor din Sicilia si Plutarh (De def. or., 14).

Molosos (gr. MoXoaaoq, -ou; lat. Molossus, -i). Fiul lui Neoptolem (vezi), sau Pirus, si al Andromacai, sotia lui Hector, pe care Neoptolem a luat-o prizoniera dupa raz­boiul troian. Molosos s-a nascut în insula Ftia, unde Neoptolem se întorsese la sfîrsi-tul expeditiei, dar a fost abandonat de mama sa, desi Neoptolem 1-a recunoscut ca fiu. Andromaca si micul Molosos au tre­buit sa înfrunte ostilitatea Hermionei, sotia lui Neoptolem, care, neputînd avea copii, era geloasa pe fiul Andromacai. Mama si fiul au fost salvati de Peleu de la o moarte sigura. Dupa moartea lui Neoptolem, ucis de Oreste, Andromaca a plecat în Epir, unde s-a casatorit cu Helenos; dupa moar­tea acestuia, Molosos a urcat pe tronul Epirului si i-a numit pe locuitorii de aici molosi.

Prezente în literatura antica. Povestea lui Molosos este amintita în Andromaca lui Euripide.

Molpadia (gr. MoXvaSCa, -ocg). 1) Una din­tre amazoane. A ucis-o pe Antiope, regina

MONSTRU

amazoanelor, care se casatorise cu Tezeu, si a fost omorîta, la rîndul ei, de acesta.

► Prezente in literatura antica. Pausanias, 1.2.1.

2) Fiica lui Stafilos si a Chrisotemidei si sora lui Reo si a lui Partenos. împreuna cu aceasta din urma, a fost însarcinata de Stafilos sa aiba grija de niste vase cu vin, dar pentru ca fetele au adormit, cîtiva porci au intrat în beci si au spart vasele, varsînd vinul. Disperate, cele doua tinere s-au aruncat de pe o stînca; înduiosat de soarta lor, Apollo le-a salvat si le-a dus în doua cetati diferite, unde au fost venerate ca divinitati; Molpadiei îi era închinat un cult la Castabos sub numele de Hemiteea, iar Partenos era venerata la Bubastos.

► Prezente în literatura antica. Diodor din Sicilia, 5.12.

Moly (gr. jiuJXu, -uoq; lat. moly, -yos). Cu acest termen este indicata în Odiseea o planta magica pe care Hermes i-o daru­ieste lui Ulise ca sa neutralizeze vrajile Circei. Ulise descrie astfel caracteristicile sale: „...îmi dete/ O buruiana smulsa din tarîna/ si-mi spuse cum e felul ei: o floare/ Ca laptele, cu radacina neagra,/ De zei numita moly, anevoie/ Sa o dezgroape omul, însa zeii/ Pot orisice" {Odiseea, 10.302-306). Gratie acestui soi de amuleta extrem de eficienta - pentru ca e darul unui zeu, întrece artificiile vrajitoarei -, bautura pe care Circe a pregatit-o ca sa-1 transforme pe Ulise în animal, asemenea tovarasilor sai, nu are nici un efect: „Ce om esti tu ?", întreaba ea surprinsa, vazînd ca vraja nu a avut efect. „si unde ti-s parintii/ si tara ta ? Uimita sînt ca n-ai fost/ Vrajit de leacul cel baut de tine" (ibidem, vv. 325-326). Planta magica prin excelenta, moly nu poate fi identificata cu nici o planta cunos­cuta, în ciuda încercarilor întreprinse în acest sens. Teofrast credea ca moly era o specie de usturoi, pe cînd, potrivit altor marturii, ar fi vorba de virnant. Mai sigur însa moly este o planta fantastica, cu valoare mitica si simbolica, daca nu cumva închide, sub o imagine poetica, pur si sim­plu semnificatia de „antidot".

Momos (gr. Mwjj.05, -ou; lat. Momus, -i). în traducere, „sarcasmul"; era zeul ironiei, derîderii, reprosului si criticii. Hesiod (Teo-

gonia, 214) îl enumera printre fiii Noptii; el i-a reprosat lui Hefaistos ca nu i-a lasat omului creat de el o mica fereastra în piept, ca sa i se poata vedea gîndurile tainice. Cînd Zeus a vrut sa distruga omenirea cu fulgerul sau, Momos 1-a sfatuit sa nu faca acest lucru si sa i-o dea pe Thetis de sotie lui Peleu. Astfel avea sa se nasca Elena, iar acest fapt avea sa aiba consecinte ex­trem de importante pentru istoria mitica, printre care si distrugerea neamului eroi­lor (Apollodor, Epitome, 3.1).

Moneta (lat. Moneta, -ae). Numele deriva din amoneo, „a preveni", si este utilizat atît ca sinonim pentru Mnemosine, cu scopul de a o indica pe mama muzelor (Cicero, De natura deorum, 3.47), cît si ca epitet al Iunonei, venerata cu acest apelativ într-un templu roman de pe Capitoliu (unde se aflau si celebrele gîste sacre). Numele facea probabil trimitere, dupa cum deducem din unele pasaje ale lui Livius, Cicero si Ovi-diu, la sfaturile bune pe care le daduse romanilor în mai multe rînduri; se men­tiona si un episod în care, dupa un cutre­mur ce a avut loc la Roma, din templu s-a auzit o voce care indica sacrificiile ce tre­buiau îndeplinite. în templul capitolin se afla si sediul monetariei romane (Livius, 6.20.13), si din acest motiv termenul mo­neta a dobîndit semnificatia pe care si-a pastrat-o pîna astazi în limbile moderne.

Monoculi (lat. Monoculi, -orum). Epitet cu care poetii latini îi indicau uneori pe ciclopi, despre care se credea ca aveau un singur ochi.

Monstru. în mitologie, creaturile monstru­oase pot lua cele mai diferite înfatisari; pot sa aiba forma de balaur si sa trimita deci, cu diverse variante, la sarpe sau, generic, la reptile, avînd adesea dimen­siuni gigantice, mai multe capete si o forta extraordinara (vezi Balaur) ; pot sa faca trimitere la alte animale, precum Cerber, ce reprezinta o variatiune înspaimînta-toare pe tema cîinelui; pot sa aiba forme hibride, ca teribila Echidna, cu trupul de femeie terminat cu o coada de sarpe, sau ca sirenele, ce au atribute de femei si pa­sari, sau ca Tifon, jumatate om si jumatate animal, sau ca Minotaurul, jumatate om si

MOPSOS

jumatate taur; în sfîrsit, pot avea o înfa­tisare umana, însa cu trasaturi exagerate, excesive sau multiplicate, ori, dimpotriva, reduse, ca în cazul hecatonhirilor, care aveau o suta de mîini, al lui Argos, ce avea trupul acoperit cu ochi, sau al ciclopilor, care aveau un singur ochi. Indiferent de forma sa, monstrul are în mitologie cel putin trei functii principale. în primul rînd, pazeste o comoara divina, aflîndu-se, prin urmare, în slujba zeilor care vor sa împiedice accesul la comoara respectiva. Este cazul balaurului ce vegheaza merele Hesperidelor sau al celui care are în paza lîna de aur. în al doilea rînd, datorita lega­turii sale cu zeii, al caror slujitor credin­cios este în calitate de paznic al comorilor, monstrul intra cu drepturi depline în sfera sacrului si marcheaza prin prezenta lui traditiile multor sanctuare : la Delfi, afir­marea cultului lui Apollo este legata de victoria zeului solar asupra sarpelui Python; serpi se gasesc si în sanctuarele închinate zeului medicinei, Asclepios; ani­male monstruoase se afla adesea la intra­rea în palate, temple sau morminte si apar foarte frecvent în decoratiunile edificiilor sacre. în al treilea rînd, monstrul dobîn-deste o valoare simbolica legata de ritua­lurile de trecere si de cultele misterice. Adesea, initierea prevede o serie de probe, cum ar fi uciderea unor creaturi mon­struoase, care simbolizeaza depasirea sla­biciunii conditiei umane si trecerea la o stare noua, aceea de initiat. în general, mitologia impune, pentru cucerirea orica­rui bun (de la bogatie la putere, de la feri­cire la evolutia personala), prezenta unui monstru, real sau imaginar, concret sau simbolic, pe care eroul trebuie sa-1 învinga, în mitologia clasica, învingatorii monstri­lor prin excelenta sînt Heracle si Tezeu; o trecere printre monstri este si aceea a lui Ulise si a lui Enea.

Mopsos (gr. Moipog, -ou; lat. Mopsus, -i). 1) Fiul lui Ampix si al nimfei Chloris; a fost prezicatorul argonautilor; a murit în Libia, muscat de un sarpe.

2) Fiul lui Apollo (sau al lui Racios) si al lui Manto, fiica lui Tiresias; si el a fost un prezicator celebru. La Colofon s-a întrecut cu Calhas în arta profetiei, dovedindu-se superior adversarului sau (vezi Calhas). Mopsos si Amfilohos erau considerati înte-

meietorii cetatii Mâlos din Cilicia. Cei doi au intrat însa în conflict si s-au ucis unul pe celalalt.

Morfeu (gr. Mopepeuc;, -€O)£ ; lat. Morpheus, -eos sau -ei). Fiul somnului si zeul viselor, în numele sau este implicit sensul de „a plasmui", cu trimitere la visele care se for­meaza în timpul somnului. Fratii sai erau Icelos (sau Fobetor) si Fantasos. Vezi si Vise.

Morges (gr. M6p^r\q, -t]to£). Rege mitic al enotrilor din Sicilia. Cînd regele Italos a murit, Morges i-a urmat la tron, devenind astfel regele Italiei, care în acea vreme se întindea de la Tarent pîna în Poseidonia. Popoarele din regiunile respective au fost numite, dupa el, morgeti. în timpul dom­niei sale a venit la el un om pe nume Sicelos, care fusese alungat din Roma si pe care Morges 1-a primit la curte; mai mult, Sicelos a primit o parte din regat, si din acel moment cei ce se numisera înainte enotri s-au împartit în italici, morgeti si siculi. Se credea (a Morges era tatal lui Siris, eroina eponima a cetatii Siris din Magna Grecia; dupa el a fost numita si cetatea Morgantion.

► Prezente în literatura antica. Dionysos din Halicarnas, 1.12.3 si 73.4-5, unde se rela­teaza versiunea mitului povestita de Antioh din Siracuza ; Strabon, 6.257.

Moria (gr. Mopta, -ag). Eroina din Lidia, sora lui Tilos. Acesta a fost muscat de un sarpe veninos pe cînd se plimba pe malul unui rîu si a murit; Moria, disperata, a cerut ajutorul unui gigant, Damasen (vezi); cu puterea sa extraordinara, Damasen a smuls din pamînt un copac cu care a lovit sarpele, omorîndu-1 pe loc. Femela sarpe­lui si-a înviat însa tovarasul cu ajutorul unei plante ce crestea în împrejurimi; Moria i-a urmat exemplul si a cules aceeasi planta, înviindu-1 în cele din urma pe Tilos.

► Prezente în literatura antica. Mitul este amintit de Nonnos din Panopolis în Dioni­siacele (25.451 si urm.).

Mormînt, vezi Funeralii.

Mormo (gr. Mopjiti), -oug). Creatura femi­nina monstruoasa, cu care în Grecia se speriau copiii. Uneori era identificata cu Mormolice (vezi).

MUNTE

Mormolice (gr. Mopp.oXux-n, -Tit). în tradu­cere, lupoaica Mormo (Mormo + lyke). Era o creatura infernala monstruoasa, conside­rata uneori doica lui Aheron, personifica­rea rîului din infern. Potrivit lui Aristofan, era invocata pentru a-i speria pe copii.

Mormones (lat. Mormones, -um). Nume cu care în Roma antica erau indicate cîteva figuri sinistre de demoni nocturni despre care se credea ca rataceau în întuneric si sugeau sîngele celor ce dormeau, în spe­cial al copiilor. Corespund unor creaturi analoage grecesti, ca Mormo si Mormolice (vezi).

Mucius Scaevola, vezi Scaevola, Mucius.

Mulciber. în latina, „cel ce topeste meta­lul". Era folosit ca epitet al zeului roman Vulcan.

Munihia (gr. Mouvix^a, -ac;; lat. Muny-chia, -ae). Epitet cu care era venerata în Grecia zeita Artemis, adorata în special în portul militar Munihia, în apropiere de Atena.

Munihiai (gr. MouvixCou, -uv). Sarbatori religioase grecesti, care aveau loc anual la Atena, în luna martie (mai precis, în ziua 16 a lunii Munihion, al carei nume pro­venea din cel al sarbatorilor), în cinstea zeitei Artemis Munihia (vezi). Au fost instituite pentru a comemora victoria de la Salamina, deci erau relativ recente; pre­vedeau ca ofranda pentru zeita capre si prajituri în jurul carora se asezau mici luminari aprinse.

Munihion (gr. Mouvlxiwv, -wvog). Luna din calendarul atenian, corespunzatoare lui aprilie-mai din calendarul actual. Numele ei deriva din cel al sarbatorilor Munihia, ce aveau loc în cinstea zeitei Artemis Muni­hia în ziua 16, împreuna cu Brauroniile, alte sarbatori închinate Artemisei. în aceeasi luna aveau loc Delfiniile si Olim­picele (vezi Calendar).

Munihos (gr. Mouvix°C, -ou; lat- Muny-chus, -i). 1) Erou care a dat numele por­tului militar atenian Munihia, la Pireu; se credea ca era un rege din Atica. I-a pri­mit pe minieni, locuitorii din Orhomenos, în zona Pireului; în cinstea lui, minienii au dat regiunii numele Munihia.

2) Prezicator din Iliria, fiul lui Drias si regele molosilor. S-a casatorit cu Lelante, cu care i-a avut pe Alcandru, Megaletor, Fileu si Hiperipe. Pentru ca familia sa era dreapta si credincioasa, într-o noapte cînd cetatea a fost atacata si trecuta prin foc si sabie de tîlhari, Zeus i-a salvat pe Muni­hos si pe ai sai: pe cînd acestia, disperati, se aruncau din turnurile zidului de aparare, au fost transformati în pasari. Munihos a devenit un soim, Alcandru o pitulice, Hipe­ripe un pescarus sau un cufundar, Megale­tor si Fileu doua pasari mici, iar Lelante o ciocîrlie sau o ciocanitoare.

► Prezente în literatura antica. Antoninus Liberales, Transformationes, 14.

Munitos (gr. Moovitoc;, -ou). Fiul lui Aca-mas - care era, la rîndul lui, fiul lui Tezeu -si al Laodicei, fiica lui Priam. A fost zamis­lit cînd Acamas s-a dus la Troia cu o solie greceasca înainte de razboi, încercînd sa o aduca înapoi pe Elena. A fost crescut de Etra, mama lui Tezeu, si a murit din cauza unei muscaturi de sarpe în Tesalia, în timpul unei partide de vînatoare.

► Prezente în literatura antica. Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 16.

Munte. în povestirea lui Hesiod (Teogo-nia, 129 si urm.), Pamîntul a zamislit „muntii falnici, lacasul pururi îndragit/ De nimfe, ce întotdeauna au vecuit prin vai muntoase". în legatura cu vîrfurile si coas­tele muntilor au aparut culte si legende înca din epoca cretana, cînd sînt atestate sanctuare pe vîrful muntilor din insula, iar unii dintre acestia (Ida, Diete) devin centre de cult, adesea legate de anumite mituri: se credea, de pilda, ca micul Zeus fusese ascuns într-o pestera din munti, ca sa nu fie gasit de tatal sau, Cronos, care voia sa-1 ucida. si dupa epoca minoica, zonele înalte, în special cele din interiorul cetatilor, îsi mentin caracterul de locuri sacre, unde se ridica principalele temple, atît în Grecia, cît si la Roma (vezi Acro­pole).

De obicei, muntii cei mai înalti si mai impunatori sînt muntii sacri ai zeilor. Pe muntele Olimp se afla salasul lor si tot aici sta Zeus, în departari inaccesibile, ascunse în nori („în vîrful muntilor, unde zeii se bucura de sarbatoarea celor o mie de lumini", scrie Alcman); Parnasul este

MURCIA

muntele sacru al lui Apollo; muntele sacru al muzelor este Heliconul, care, ascultînd întrecerea de cîntece dintre acestea si Pie-ride, s-a înaltat de placere, amenintînd sa atinga cerul; Pegas, calul înaripat, a tre­buit sa loveasca muntele cu copita ca sa-1 aduca la dimensiunile obisnuite, dînd astfel nastere si izvorului Hipocrene. De asemenea, aici traiesc nimfele, în special oreadele si napeele, care salasluiesc în pesteri si în spatiile înguste dintre munti.

în mitologia clasica, muntii cu pesteri si stînci, acoperiti adesea de paduri în care traiesc animale salbatice, reprezinta natura în forma ei salbatica, neîmblînzita de om, si pot provoca teama. în locurile izolate din munti pot fi adusi copiii abandonati -este cazul lui Oedip, lasat pe muntele Cite-ron; în munti sînt transformate persona­jele vinovate de sacrilegiu, ca Hemos si Rodope (vezi Hemos, 1); cu ajutorul a doi munti, Pelion si Osa, pe care cu puterea lor supraomeneasca îi asaza unul peste altul, cei doi Aloazi, Otos si Efialtes, fiii lui Poseidon, încearca sa ajunga în cer; potri­vit traditiei, sub muntii vulcanici au fost îngropati gigantii; pe coastele muntilor traiesc creaturi monstruoase si salbatice, precum centaurii sau leul din Citeron, mun­tele sacru al eriniilor, ori mistretul din Erimant, pe care Heracle 1-a ucis în timpul uneia dintre muncile sale.

Dificultatea accesului si înfatisarea sa distanta, solemna si sugestiva, dar si neli­nistitoare, sînt elemente ce îi confera muntelui în mitologie dublul aspect de loc sacru prin excelenta si de receptacul al unor puteri pe care omul nu este capabil sa le domine. Grecii aveau o zeita ce simbo­liza muntele cu semnificatiile sale ambiva­lente : Cybele, Mama Muntelui, divinitate de origine frigiana care, în functie de muntele caruia îi era asociata, era numita Meter Dindimene, Meter Sipylene, Meter Idaea etc. si care este mama tuturor zeilor si creaturilor existente pe pamînt, într-un cuvînt mama întregii vieti.

si în lumea romana putem surprinde amintirea unui cult analog în vechiul nume al Montgenevre, Mons Matrona, ce pare sa faca trimitere la o zeita celtica a fecun­ditatii (cel putin potrivit lui Servius, ad Aen., 10.13). în lumea romana, experienta muntelui se identifica mai ales cu cea a

lantului Alpilor, care capata valoare de granita: nu marcheaza doar distinctia din­tre lumea oamenilor si cea a zeilor, dintre natura îmblînzita de mîna omului si cea salbatica, ce provoaca spaima, ci si limi­tele lumii cunoscute, bariera dincolo de care privesc strategi precum Cezar si în spatele careia se gasesc locurile mitolo­gice, tara hiperboreenilor, tinutul chihlim­barului sau padurile inaccesibile. O parte din numele vîrfurilor si trecatorilor din Alpi pastreaza amintirea cultelor practi­cate si a zeilor despre care populatiile autoh­tone, chiar înainte de romani, credeau ca locuiesc aici: Petit Saint-Bernard, numit Graius, evoca o divinitate locala omonima, asimilata mai apoi lui Hercule Graius; Grand Saint-Bernard, numit Poeninus, era asociat cultului lui Iupiter Poeninus sau, potrivit lui Servius (loc.cit.), al unei zeite--mama celtice, numita Poenina. Se spunea ca prin acei munti aparent inaccesibili au trecut nu doar conducatorii romani, ci si personaje mitologice precum Hercule si argonautii. în Italia, un exemplu de cult montan îl reprezinta Soranus, zeul care traia pe muntele Soracte.

Murcia (lat. Murcia, -ae). Initial o veche divinitate italica, probabil o zeita ocroti­toare a gradinilor. Ulterior a fost identifi­cata cu Murtia sau Murtea, zeita mirtului, asimilata la rîndul ei Venerei, pentru care Murtea, Murtia si Murcia au devenit epi­tete, justificate de preferinta Venerei pen­tru mirt, planta ei sacra. Murciei îi era închinat un templu în apropiere de Circus Maximus.

Muricia. Epitet cu care poetii latini o in­dica uneori pe Venus, evocînd-o ca ocroti­toare a cetatii si în special a zidurilor Romei.

Musagetas (gr. Mouo-ocŢeTac;, -ou; lat. Musa-getes, -ae). Epitet al lui Apollo (vezi) si, în lumea romana, si al lui Hercule (vezi).

Musaios (gr. Moucrouog, -ou ; lat. Musaeus, -i). Numele unui poet si cîntaret grec, ce apartine mai mult mitului decît istoriei si despre care avem putine informatii. Era considerat unul dintre cei mai vechi poeti greci (atribuirea micului poem despre dra­gostea lui Hero pentru Leandru acestui Musaios, sustinuta în vechime, nu are nici un fundament) si era asociat de obicei cu

MUZE

figura lui Orfeu. Asemenea acestuia din urma, se spunea ca era urmasul Selenei (Luna) si al muzelor (Platon, Republica, 364e). Pe lînga faptul ca era înzestrat cu virtuti poetice, se credea ca putea vindeca bolile si ca avea darul profetiei; cu numele lui era asociata originea mai multor ora­cole (Herodot, 7.6). în Broastele, Aristofan îl prezinta în strînsa legatura cu Apollo, însa nu lipsesc nici referirile la cultele mis-terice (Misterele Eleusine). în iconografie este greu de deosebit de Apollo, ale carui atribute le poarta uneori.

Musca (gr. Mula, -ac, ; lat. Musca, -ae). Potrivit mitologiei grecesti, „musca a fost odinioara o femeie foarte frumoasa, însa flecara si usuratica. A fost rivala Selenei, întrucît amîndoua erau îndragostite de Endimion. Pentru ca îl trezea mereu pe tînar vorbind si cîntînd, acesta s-a suparat, iar Selene a prefacut-o în acest animal"; musca, „amintindu-si de Endimion, nu-i lasa pe oameni sa doarma, mai ales daca sînt tineri si au pielea fina, iar muscatura si dorinta ei de sînge nu sînt un semn de salbaticie, ci de dragoste si bunavointa fata de oameni; de aceea, pe cît îi sta în putinta, culege si gusta în toate felurile floarea frumusetii" (Lucian, Elogiul mustei, 57[7].1O). O musca este amintita si în lega­tura cu mitul lui Io, frumoasa preoteasa îndragita de Zeus, care a transformat-o în juninca ; ca sa o chinuiasca, Hera a trimis o musca ce semana mai degraba cu un taun si care nu îi dadea pace (Esch.il, Ruga­toarele, 541-542 siPrometeu înlantuit, 589). în Grecia exista o credinta curioasa cu pri­vire la muste, „singurul lucru pe care Pla­ton 1-a uitat în dialogul sau despre suflet si nemurirea acestuia (Phaîdon). Daca se presara cenusa peste o musca moarta, ea învie si se naste iarasi, începînd o viata noua, încît toti sînt convinsi ca sufletul sau este nemuritor" (Lucian, Elogiul mustei, 57[7].7).

Muta sau Mutea. Zeita venerata de ro­mani ca ocrotitoare a linistii. Potrivit unei legende, acest rol i-a fost încredintat dupa ce Iupiter, ca sa o pedepseasca pentru bîrfele ei, i-a taiat limba. în unele versiuni ale genealogiei sale, sotul ei este Mercur, îm­preuna cu care i-a zamislit pe lari.

Mutunus (lat. Mutunus). Divinitate italica a fecunditatii, asociata uneori cu zeul Priap al grecilor.

Muze (gr. Mouuai, -uiv ; lat. Musae, -arum). Muzele erau, potrivit scriitorilor mai vechi, zeitele inspiratoare ale cîntecului, iar potri­vit unor credinte ulterioare - divinitatile diferitelor genuri poetice, ale artelor, stiin­telor si activitatilor intelectuale. în gene­ral sînt prezentate ca fiind fiicele lui Zeus si ale Mnemosinei, Memoria, si originare din Pieria, de la poalele muntelui Olimp. Initial au fost, probabil, în numar de trei (Pausanias, 9.29.2) si erau numite colectiv Mneiai (de la Mnemosine), iar individual Melete (exercitiul), Mneme (amintirea) si Aoide (cîntecul), cu referire la activitatea poetica. Diodor din Sicilia (4.7) ofera o genealogie diferita a muzelor, fiicele lui Uranos si ale Geei. în epoca clasica, cea mai raspîndita credinta este aceea potrivit careia muzele sînt în numar de noua, cu urmatoarele nume si atribute :

1) Clio, „cea care te face faimos", muza istoriei, reprezentata de obicei sezînd sau în picioare, avînd în mîna un sul sau o cutie cu carti.

2) Euterpe, „cea care înveseleste", muza poeziei lirice, reprezentata cu un flaut.

3) Thalia, „cea vesela", muza comediei si a poeziei burlesti si idilice, avînd adesea o masca comica, un toiag de pastor sau o ghirlanda de iedera.

4) Melpomene, „cea care cînta", muza tragediei, cu o masca tragica, ghioaga lui Heracle sau o spada ; de obicei are pe cap o cununa de vita-de-vie si poarta coturni, încaltarile tipice ale actorilor tragici.

5) Terpsihore, „cea care se bucura de dans", muza dansului si a cîntecului coral, însotita de lira si de pana.

6) Erato, „cea care trezeste dorinta", muza poeziei erotice si a imitatiei mimice, si ea reprezentata cu lira.

7) Polimnia, „cea a imnurilor multe", muza imnurilor sublime, reprezentata de obicei fara atribute, însa într-o atitudine meditativa.

8) Urania, „cea cereasca", muza astrono­miei, reprezentata cu un baston îndreptat spre un glob.

9) Caliope sau Caliopeea, „cea cu voce frumoasa", muza poeziei epice, avînd o ta­blita si un stil si, uneori, un sul sau o carte.

MUZICĂ

Muzele erau invocate de poeti ca zeite inspiratoare ale cîntului lor, si toti cei care îndrazneau sa se masoare cu ele în dome­niul poeziei si al muzicii erau pedepsiti aspru. Astfel, muzele le-au pedepsit pe sirene, care îndaznisera sa se masoare cu ele, luîndu-le penele de pe aripi, pe care le-au folosit ca sa se împodobeasca; de ase­menea, Pieridele, fiicele lui Pieros, care au avut obraznicia sa le provoace la o între­cere de cînturi, au fost transformate în pasari; iar poetul trac Tamiris, Care si-a permis sa concureze cu ele, a fost lipsit de vedere si de darul cîntatului (Jliada, 2.594). Ca zeite ale cîntecului, muzele erau aso­ciate cu Apollo, zeul muzicii, al artei si al lirei, descris adesea ca dirijor al corului muzelor si indicat cu epitetul Musagetas.

Epitete. Olimpice, Pieride, Aganipide (de la izvorul Aganipe, aflat la poalele muntelui Helicon), Castalide (de la izvorul Castalia de la Delfi), nimfe Coricide (vezi Coricia), Heliconiade, Pimpleide (vezi).

Raspîndirea cultului. Veneratia fata de muze a fost introdusa în Beotia din Tracia si Pieria ; sediul lor consacrat era muntele Helicon, unde se aflau izvoarele sacre Aga­nipe si Hipocrene. Sacri erau, de aseme­nea, muntele Parnas, cu izvorul Castalia, si muntele Olimp. Sacrificiile aduse de obi­cei muzelor constau în libatii cu apa sau lapte si miere.

Cultul muzelor a dobîndit un caracter par­ticular în traditia pitagorica, la Platon si Aristotel; scolile lor au fost organizate într-o oarecare masura ca asociatii consa­crate cultului muzelor. Astfel, termenul „muzeu" a ajuns sa indice, dupa cum dove­deste muzeul din Alexandria Egiptului, un loc rezervat studiului si instruirii, în lumea romana muzele nu au avut un cult religios în adevaratul sens al cuvîn-tului, ci au continuat sa fie invocate de poeti; adesea au fost identificate cu indi­genele Camene (vezi).

Prezente în literatura antica. Cea mai com­pleta relatare despre genealogia muzelor îi apartine lui Hesiod (Teogonia), care po­vesteste ca, pe cînd se afla cu turmele la pascut pe muntele Helicon, muzele i s-au aratat si l-au consacrat poet. Frinihos Comicul le-a dedicat muzelor o comedie, care s-a pastrat doar fragmentar. Muzele (sau muza, la singular) sînt invocate ade­sea de poeti la începutul operelor lor (sînt

celebre introducerile la Odiseea si Iliada, cu o formula care, din poezia clasica, a trecut în literaturile moderne, ramînînd multa vreme canonica).

Prezente în literatura moderna. în literatu­rile occidentale muzele sînt invocate adesea ca reprezentante ale artelor, însa rareori cu caractere individuale specifice si exclu­siv cu trimiteri generice la mitul clasic.

Iconografie. Printre cele mai celebre repre­zentari ale muzelor se disting soclul lui Praxitolo de la Mantineea, cu trei muao (Atena, Muzeul National); diferite sculpturi înfatisînd cîte o muza; un relief, aparti-nînd probabil scolii din Rodos, reprezentînd apoteoza lui Homer, cu cele noua muze; dife­rite picturi pompeiene. Muzele apar frecvent si în ornamentele sarcofagelor romane.

Muzica. Subiect al meditatiei filosofice si arta privilegiata si preferata în lumea antica, muzica are si în mitologie un loc însemnat. Ea se afla sub ocrotirea muze­lor, care nu numai ca îi bucura pe zei cu cîntecul lor, ci, guvernînd orice forma de gîndire, determina pozitia autoritara a muzicii printre cele mai nobile activitati ale spiritului, alaturi de poezie. Printre cei mai mari maestri ai muzicii se numara Musaios, Linos, Orfeu, Olimpos, Marsias, Antifem, cîntareti mitici carora anticii le atribuiau inventarea unor instrumente si cele mai variate creatii în domeniul muzi­cal. Lui Olimpos, de pilda, i se atribuia inventarea muzicii instrumentale, lipsite de orice parte vocala, si a auleticii (de la aulos, „flaut"). Linos era considerat inven­tatorul ritmului si al melodiei, precum si al importantei inovatii reprezentate de coardele pentru lira facute din intestin. Muzicii lui Musaios i se atribuia capaci­tatea de a vindeca bolnavii; potrivit unor izvoare, tatal sau era Antifem, cîntaretul care a inventat cîntecul pe mai multe voci. Orfeu era considerat - desi nu în unani­mitate - inventatorul lirei sau, cel putin, cel care a ridicat numarul coardelor instrumentului la noua, cu referire la cele noua muze. Lui Marsias sau, potrivit altor izvoare, lui Pan i se atribuia crearea flau­tului ; unele versiuni ale mitului asociau însa instrumentul cu Atena, care l-ar fi inventat. Adesea, descoperirile si inven­tiile din domeniul muzical le erau atribuite zeilor, în special lui Hermes (inventatorul

MYSTAI

lirei), iar arta muzicala în ansamblul sau se afla sub ocrotirea lui Apollo.

însotind constant toate momentele prin­cipale, publice si private, ale vietii omului (dansurile, sarbatorile, reprezentarile tea­trale, banchetele, ceremoniile religioase si înmormîntarile au loc întotdeauna pe un fundal muzical care adesea constituie mai mult decît un simplu cadru), fiind o acti­vitate careia i se dedica cu placere chiar si zeii, muzica se afla adesea în centrul unor competitii în cadrul asa-numitelor Agones (vezi) si nu de putine ori îi opune, în poves­tirile mitologice, pe zei oamenilor, în între­ceri de cîntece si de flaut. Cele mai celebre sînt competitia dintre Atena si Marsias si cea dintre Apollo si Pan. Fascinatia muzicii apare personificata de sirene, al caror cîn-tec este irezistibil, si de Orfeu, ce vrajeste plantele si animalele cu arta sa (capacitati asemanatoare i se atribuiau si lirei lui Amfion, cu care acesta a construit, fara sa miste un deget, zidurile Tebei: vezi Amfion). Puterea muzicii lui Orfeu este atît de mare, încît îi permite sa înduplece chiar si for­tele infernale si sa obtina întoarcerea Euri-dicei din lumea de dincolo. Nu este mai prejos puterea muzicii lui Cadmos, care în povestirea relatata de Nonnos din Pano-polis (Dionisiacele, 1.140 si urm.) reuseste sa-1 învinga pe teribilul gigant Tifon vra-jindu-1 cu o lira si obtinînd, în schimbul unor coarde noi pentru instrumentul sau, nervii lui Zeus, pe care monstrul îi smul­sese zeului.

Ca o confirmare a importantei atribuite muzicii, cîntaretii au o pozitie sociala pri­vilegiata în lumea clasica (si în special în Grecia arhaica); pe durata absentei sale în timpul razboiului troian, Agamemnon

îsi lasa palatul în grija unui cîntaret, iar cîntareti ca Demodocos si Femios sînt tra­tati cu mare respect. în lumea antica, muzica si poezia se contopesc într-atît, încît în societatea greaca arhaica practica lor este adesea încredintata unei singure persoane (vezi Aed si Rapsod).

Muzica avea o importanta centrala si în numeroase rituri si culte misterice, de la cele eleusine la cele orfice si dionisiace, sau în ritualurile în cinstea zeitei Cybele, unde, împreuna cu dansul, dobîndea si o functie terapeutica pentru anumite forme de boala. Valoarea salvatoare a muzicii apare si în mitul dactylilor de pe muntele Ida din Creta, care prin muzica si dansu­rile lor dezlantuite au acoperit scîncetele micului Zeus, punîndu-1 astfel la adapost de tatal sau Cronos, care voia sa-1 devo­reze. De altfel, despre valoarea muzicii ca leac miraculos nu vorbesc doar miturile; de ea sînt încredintati si numerosi filosofi ce reflecteaza asupra acestei teme, ca Pla-ton, pitagoricii, Teofrast, iar la Roma -medici de renume precum Asclepiades, care îi trata pe bolnavii mintal prin muzica, si altii, care, dupa cum atesta Soranus (Cae-lius Aurelianus), recurgeau adesea la ea în epoca Antoninilor pentru a vindeca sta­rile depresive si isteria.

într-un fragment din poetul comic ate­nian Ferecrate, ce face parte dintr-o comedie pierduta, Muzica, personificata, se plînge de felul cum o trateaza muzi­cienii din acea vreme.

Mystai (gr. jiucrrcu, -wv ; lat. mystae, -arum). Cu acest termen erau indicati în Grecia initiatii în mistere în general, si în special în cele eleusine.