ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
METAMORFOZE PRIVIND TRANSPARENTA SEMNIFICANTULUI
The difference of essence between signals and linguistic sign can be identified in the inner structure of the significant and it consists in its transparence. It is the quality that turns signals into elements which cannot be framed in the area of natural languages. The significant allows transparence of meaning and it is the one that has some interesting metamorphoses in nowadays development of Romanian language.
La nivelul structurii bilaterale a semnului lingvistic, semnificatul este conditia existentei semnificantului, dar si dimensiunea care participa la nasterea semnificatiei. Detasat de sfera semnificatului, semnificantul ramâne un simplu obiect material, situat sub incidenta procesului de reflectare la nivelul constiintei umane, a lumii obiective, exterioare vorbitorului: în limba franceza chrat, de exemplu, ramâne un simplu grup sonor, un pseudo - semnificant, în conditiile în care nu îi corespunde un semnificat.
Semnificatul exista numai în relatia cu semnificantul din structura semnului lingvistic. In sfera realizarii semnificatiei, acest element este, în primul rând, de natura conceptuala, rezultat al proceselor de generalizare si abstractizare pe care un component al planului ontologic îl circumscrie. La nivelul langue, al limbii (conceputa pasiv), semnificatul este de natura sociala, acelasi pentru toti membrii unei comunitati: în limba franceza, notiunea pays este semnificatul cuvântului pays, tot asa cum în limba italiana, notiunea (il) libro (cartea), este semnificatul cuvântului (il) libro.
La nivelul sistemului semiotic, semnificatul se defineste prin concept dar si prin opozitia cu celelalte semne. În planul vorbirii (parole dupa modelul saussurean) este si reprezentare individuala, în situatia în care semnul lingvistic trimite spre referent, din perspectiva unei anumite experiente de viata a subiectului vorbitor. Semnificatul este o osmoza speciala între concept si reprezentare (prin concept se stabileste o relatie directa cu imaginea acustica a semnificantului, prin reprezentare, acesta intra în relatie de implicatie cu referentul). În procesul de semnificare, semnificantul stabileste un raport de interconditionare cu semnificatul prin relatia dintre imagine acustica si concept. Gratie perceptiei auditive, semnificantul intra în legatura cu complexul sonor, extralingvistic iar semnificatul, prin reprezentare, cu planul realitatii ontologice, de asemenea extralingvistic. Raporturile dintre concept si planul ontologic sunt mijlocite de perceptia auditiva, respectiv, de reprezentare. Desi analizeaza separat semnificatul si semnificantul, considerându-i "diferentiali si negativi", F.de Saussure intuieste în combinarea lor "un fapt pozitiv", generator al unui sistem de valori care "constituie legatura efectiva între elementele fonice si psihice în interiorul fiecarui semn.".Lingvistul realizeaza distinctia necesara dintre valoare si semnificatie.
Semnificantul este conditia sine qua non a existentei semnificatului, pe care îl fixeaza. În afara lui nu se poate construi semnificatia ( "ea dispare în cazul în care nu se retine decât unul din elementele" semnului lingvistic, este de parere Saussure; si Peirce insista asupra faptului ca representamenul, obiectul sau interpretantul considerate izolat nu formeaza semne) si nici nu pot fi desemnate obiectele lumii exterioare. Semnificatia este apriorica desemnarii, dar si comunicarii, iar faptul este în masura sa sustina autonomia limbii în raport cu existenta. Rolul semnificantului este bivalent, asa cum reiese din Cursul lui Saussure: intra în raport cu semnificatul spre a constitui semnificatia, actualizeaza semnificatia deschizând drum spre semnificat. De aici si natura sa dubla: ideal - abstracta si material - concreta. Este incorect sa vedem în semnificant numai imaginea acustica intrata în raport cu un concept. Semnificantul este si perceperea unei realitati materiale sonore pe care o provoaca si o reflecta la nivelul constiintei prin abstractizari si generalizari si pe care o realizeaza în parolč. Latura sonora faciliteaza semnului lingvistic posibilitatea de a deveni sensibil, sesizabil pentru destinatarul apartinând unei comunitati lingvistice.
Imaginea acustica nu este "sunetul material, obiectul pur fizic, ci amprenta psihica a sunetului, reprezentarea pe care ne-o dau simturile" (Saussure), este latura interioara a semnului lingvistic, prin care limbajul uman se socializeaza ca langue. Aceasta intra în corelatie si cu perceptia auditiva a unui complex sonor. Imaginea acustica ( Peirce o considera un qualisemn psihic, al carui sunet material ar fi sinsemnul ) este latura exterioara a semnificantului si prin aceasta limbajul se individualizeaza ca vorbire, în sens larg. Tot prin imaginea acustica, semnificantul intra în relatie cu conceptul din structura semnificatului.
Semn- semnificant- simbolizant. Semnul lingvistic se detaseaza de celelalte semne si din alte doua perspective (pe langa aceea a structurii interne): a modului de functionare si a caracterului sistematic al limbii pe care o reprezinta, chiar si atunci când este întrebuintat singular. Lingvistica propune in acest caz, o alta serie de opozitii: semn- semnal-simbol. In pofida polemicii pe care tipologizarea semnului o suscita in studiile de semiologie, clasificarea sistemelor de semne ramane aleatorie. Umberto Eco propunea, în traditia europeana, câteva serii opozitive. Prima este perechea: semne verbale - semne non-verbale. Desi nu ia în considerare faptul ca, nu de putine ori, semnele non-verbale sunt simple derivate ale semnelor verbale (alfabetul Morse sau semnalizarea cu ajutorul fanioanelor nu se deosebesc în mod fundamental de scrierea cuvintelor) aceasta clasificare s-a încetatenit. Semnele verbale se impun prin dimensiunea sociala, iar în comparatie cu semnele non- verbale, si prin valentele expresive. Exista apoi ( în traditia filozofiei grecesti) semne pe care le primim de la natura si semne conventionale (produse de activitatea constienta a oamenilor - sonore, grafice, plastice - sau nerealizate de om - gest, mimica, diferite obiecte ) pe care Umberto Eco le însumeaza în seria opozitiva, semne naturale - semne non-naturale.
Semnele naturale sau semnalele se înscriu, în virtutea unei legitati ontologice, dictate de însasi dialectica devenirii, într-o relatie de tip cauza - efect, prezent - viitor si fac parte din aceasta relatie. Zâmbetul este o componenta a bucuriei si apartine în totalitate starii de spirit a fiintei pe care însa nu o substituie. Semnele conventionale sunt produse ale activitatii constiente a omului, întotdeauna expresia unui consens, iar din aceasta categorie fac parte si semnele lingvistice. Un "semn natural" poate deveni semn conventional numai cu conditia de a fi scos din sfera relatiei cauza - efect, a realitat 222h77c ii din care face parte si proiectat într-o dimensiune informationala institutionalizata de o anumita comunitate. Un zâmbet stilizat pe un afis care anunta o reprezentatie teatrala devine semn, instrument conventional de comunicare si poate indica un spectacol de comedie. Zâmbetul este scos, în acest mod, de sub incidenta instinctuala a naturii.
Cuvintele sunt semne naturale si conventionale care au o functie de semnificare si se deosebesc de semnele naturale, de semnale, în general. Semnele naturale indica existenta unei surse ("Unde iese fum, este si foc" scria Saussure ), semnele comunicarii (carora le apartin si semnele lingvistice) sunt indicii referitioare la existenta si însusirile emitatorului.
Daca în sincronie, semnul lingvistic este imutabil, semnele non-lingvistice nu sunt atât de refractare la interventia voluntara a subiectului vorbitor. Semnele non-lingvistice trimit la un referent in praesentia si ramân în afara relatiei de semnificare, în timp ce semnele lingvistice marcheaza absenta obiectului pe care îl înlocuiesc si trimit spre un referent in absentia. Daca semnul este unilateral, având o realitate materiala, trasatura definitorie a cuvântului, in general,(nu intotdeauna semnul lingvistic se suprapune cuvântului) este puterea lui de a semnifica prin desfasurarea unei relatii dialectice între un semnificat si un semnificant, aspect pe care F. de Saussure l-a aprofundat în Cursul.sau.(Cuvântul nu este pentru învatatul elvetian simpla forma, sunet, si nici simpla idee sau notiune. Natura lui este definita ca o legatura nemotivata, arbitrara între "imaginea acustica", pe care o numeste "semnificant" si "concept" (notiunea, ideea pe care sunetele o trezesc în mintea subiectului vorbitor) pe care îl numeste "semnificat".) Semnele lingvistice se manifesta în adevaratul înteles al cuvântului numai când semnificatul intra în relatie cu semnificantul (în cadrul sistemului semiotic) spre a asigura semnificatia, în procesul comunicarii.
Semnul lingvistic se deosebeste si de simbol, semn pur formal si conventional, ipostaza partiala a semnului lingvistic. Daca simbolul (gr. symbolon, derivat al verbului symballo semnifica "a pune împreuna") face parte din clasa semnelor non-arbitrare (sau"necesare", în opinia lui Benveniste) semnul, în general, este arbitrar, atât prin relatia dintre semnificat si semnificant (specifica lingvisticii structurale) cât si prin raportul dintre semn si referent ( În acest din urma caz, identificarea semnificatului cu referentul trimite la o usoara ambiguitate).F. de Saussure arata faptul ca simbolul nu este niciodata cu totul arbitrar, "nu e vid", atâta timp cât exista un rudiment de legatura naturala între elementele lui constitutive: "Simbolul justitiei, balanta, n-ar putea fi înlocuit cu orice altceva". Raportul dialectic dintre semnificat si semnificant este arbitrar, relatia dintre simbolizat si simbolizant este ontologic motivata de continuturile lor cvasi-comune. Semnificantul dobândeste identitate proprie numai în cazul în care constiinta vorbitorilor apartinând unei comunitati lingvistice îl coreleaza unui concept, asigurându-i semnificatia (signifič).Daca aceasta corelare nu se produce, semnificantul ramâne un "obiect sonor": expresia alma mater este expresie numai datorita faptului ca îi corespunde un continut ( mama hranitoare), spre deosebire de grufala ramasa un simplu complex sonor, cuvânt "fonetic", în absenta conceptului care sa-l faca inteligibil, în limba româna. Simbolizantul devine simbolizant numai prin elementele comune ale naturii sale cu acelea ale continutului pe care simbolizatul îl are. Simbolul actualizeaza o relatie între aceste continuturi purtatoare de atribute cvasi-comune, fiind lipsit de cea de-a doua articulatie, în timp ce semnul înzestrat cu dubla articulatie are rolul de a "fixa" (Em. Vasiliu) conceptele. Semnul denumeste, simbolul exprima.
Exista cuvinte care au valoare de simbol, însa nu toate simbolurile se exprima prin cuvinte. Acestea pot fi, de exemplu, vizuale, cu valoare sociala ori socioculturala. Culoarea mov e un semn de doliu, iar albul simbolul puritatii; balanta este simbolul justitiei, figura Venerei - simbol al iubirii, iar cupa - simbol al Sfântului Graal. Trasatura comuna simbolului si semnului lingvistic este ca ambele sunt semne substitutive, înlocuiesc ceva, o notiune abstracta (justitia de pilda), printr-o reprezentare concreta, (balanta) accesibila cunoasterii imediate. "Simbolul - considera Evseev - este un semn, adica un obiect care reprezinta altceva decât propria lui substanta fizica", fiind constituit asemenea cuvântului dintr-un semnificant (simbolizant) si un semnificat (simbolizat)." Daca simbolizantul apartine lumii perceptibile (culoarea mov, figura Venerei, cupa, reprezentari iconice), simbolizatul este un continut psihic si trimite la un referent "semnifica un obiect real sau imaginar, aflat întotdeauna în afara semnului". Relatia dintre simbolizat si simbolizant nu este echivalenta cu aceea dintre semnificat si semnificant. În procesul de simbolizare, stabilirea unei relatii între cele doua componente este facultativa, conditionata de o motivare, iar semnificatia simbolului este alegorica. Asa de pilda, daca în plan ontologic, sentimentul iubirii este legat de inima, în trecerea de la reflectarea planului ontologic la simbolizare, inima se va impune ca simbol al iubirii. Daca inima, balanta, cupa- în calitatea lor de simbolizante sunt concretizate în cel mai înalt grad, iubirea, justitia sau fascinatia adevarului, cealalta jumatate a simbolului- adica simbolozatul- ramân invizibile.
Transparenta semnificantului. Diferenta de esenta dintre semnale si semnul lingvistic este identificabila în planul structurii interne a semnificantului si consta în transparenta acestuia. Este atributul în masura sa transforme semnalele în elemente neîncadrabile în domeniul limbilor naturale. Semnificantul permite transparenta întelesului.(Un dicton celebru spune ca "semnele sunt transparente în raport cu sensul"). Forma sonora a cuvântului nu este perceputa ca o realitate autonoma, aceasta constituind cu întelesul o unitate indestructibila, acea amprenta psihica în care vorbitorul nu intuieste existenta semnificatului. Asocierea sau disocierea acestor doua laturi este posibila doar printr-o analiza special orientata spre continutul fiecareia dintre ele.
Transparenta nu este doar un vector de ordin teoretic, ci si practic. "Transparenta de semnificatie" de care vorbea Adam Schaff este relevanta din punct de vedere practic, la nivelul lexicului. Cuvintele apartinând vocabularului fundamental al unei limbi sunt transparente pentru fiecare vorbitor al comunitatii, spre deosebire de terminologia diferitelor stiluri functionale, a diferitelor limbaje. Distrugerea acestei sfere lexicale ar anula comunicarea interumana, ar duce la abolirea unei întregi comunitati lingvistice, socio- culturale, etnice. Transparenta lexemelor apartinând fondului principal lexical nu se opune de-a lungul istoriei unei limbi, evolutiei si nu trebuie înteleasa ca imobilitate a semnului lingvistic. Comparat cu masa vocabularului acest compartiment cunoaste modificari lente, dictate de dinamica socio- culturala, de legile intrinseci de evolutie ale limbii respective, chiar daca elementele definitorii mentin nealterata transparenta semnificatiilor Numerosi termeni latini au supravietuit prin transparenta, în vocabularul panromanic. Iata doar câteva dintre acele elemente care ilustreaza categoriile lingvistice si semantice comune: uneltele gramaticale (ad, alter, ante, contra, de, contra, et, inde, magis, mens, non, noster, per etc.), verbele cu valori multiple si generale (cado, clamo, credo, cresco, duco, facio, laudo, ligo, muto, paros, pono, respondeo, salio etc), adjectivele si adverbele cu valori generale (acer, asper, bonus, crudus, directus, dulcis, grossus, largus, mane, plenus, primus, talis tener etc), numeralele (decem, duo, mille, septem, tres, unus etc), omul (homo, mulier), partile corpului, organe si functii (barba, bucca, caput, costa, cubitus, digitus, frons, gula, lacrima, lingua, nares, oculus, pectus, sudor, testa etc.), familia (frater, gener, nurus, parens, socer etc.), sanatate, boala (doleo, dolor, febris, mutus, surdus etc ), îmbracaminte, locuinta, alimentatie (camisia, casa, cena, fames, fontana, manica, murus, panis etc.), universul, elementele, timpul (annus, caelum, dies, focus, gulla, lumen, luna, maius, stella,uentus etc).
Daca fondul latin devine vectorul de stabilitate al vocabularului limbilor romanice, în general, faptul este în masura sa fie explicat prin absoluta transparenta a termenilor (absenta în cazul superstratului cultural latin). Este o transparenta asigurata de vechime, de puterea de derivare si compunere, de însusirea de a exprima notiuni fundamentale. Din cele expuse aici nu trebuie sa întelegem ca fondul (latin în cazul limbilor romanice) este autosuficient în ilustrarea transparentei, în masura în care vocabularul reprezentativ al unui idiom se caracterizeaza prin ocurenta la nucleul central, a elementelor de substrat, adstrat, superstrat. O serie de termeni arabi intra în patrimoniul cultural european (pornind din Peninsula Iberica sau Sicilia) si se bucura astazi de o mare transparenta de semnificatie. În Peninsula Iberica, pe lânga terminologia din administratie: sp., port. alcalde ( judecator), alguacil (functionar la judecati), elementul lexical arab se extinde si la nume de meserii: sp. alfayate, port. alfaiate (croitor), sp. albanil, port.alvanel (zidar), da nastere unor numeroase cuvinte din terminologia agricola, pastorala. Influenta slava în limba româna este importanta pentru vocabularul reprezentativ si se caracterizeaza prin transparenta în toate compartimentele lexicului: natura (crâng, dumbrava, izvor, lunca, val, vazduh), fauna (cocos, gâsca, pastrav, stiuca), flora (bob,hrean,morcov), timp (ceas, vreme, veac), omul si partile corpului (gât, glezna, obraz, stomac), familie (baba, nevasta, ruda,maica), locuinta si obiecte casnice (clopot, coasa, cos, lopata,stâlp), hrana (colac, pita, otet, ulei), agricultura ( brazda, capita, cireada, ogor,plug), armata (razboi, sabie, sulita). Multe din elementele slavonesti au devenit transparente, mai cu seama în vocabularul religios: spovedanie, parastas, calugar, diacon, popa, candela, icoana, strana etc.
Exista si alte situatii. Nu toate cuvintele exprima notiuni fundamentale, sau pur si simplu nu exprima notiuni. Daca în limba franceza audio, video precum si derivatele acestora sunt considerati termeni familiari, în limba româna compusele savante cu audio si video nu exprima notiuni fundamentale. Exista apoi, doua sau mai multe cuvinte pentru a exprima aceeasi notiune, dintre care numai unul poate fi caracterizat prin transparenta semnificantului. De exemplu, rai din fondul principal al limbii române exprima o notiune fundamentala, este cunoscut si înteles de toate categoriile de vorbitori, iar eden care face parte din masa vocabularului, nu se bucura de transparenta sinonimului sau. Puterea de derivare si compunere este o alta marca a transparentei, mai ales în limbi cu posibilitati mari de derivare si compunere, cum este limba germana. De la cuvântul germ. Mund (gura) provin: Mundbedarf (provizii, merinde), munden (a avea gust), mundgerec (usor de pronuntat),Mundharmonika (muzicuta), Mundart (dialect), iar de la Mutter (mama) s-au format:Mutterbruder (unchi dupa mama), Mutterherz( inima de mama), Mutterland ( patrie), Mutterschaft ( maternitate), Mutterseele( suflet bun), Muttersprache ( limba materna), Mutterstok (matca, roi) (cf.Finuta Hassan).
Si pentru nivelul morfematic al limbilor naturale transparenta este determinanta ca vector de identitate lingvistica si continuitate. Exista sufixe adjectivale pe care latina le-a mostenit din indo-europeana, si care datorita transparentei au ramas productive de a lungul întregii istorii a limbii: sufixele participiale de tipul -atus exprima posesia: animatus, laudatus, barbatus. Au evoluat în limbile romanice la formele - at, - ato: rom. îngrijorat, cornurat; it. barbato, erbato; sp. bandato, dentato. Derivarea progresiva cu sufixe sau prefixe, derivarea parasintetica s-au mentinut in limba latina si mai apoi în limbile romanice, ca o coordonata definitorie. Una dintre cele mai transparente clase de sufixe lexicale (dupa sufixele verbale) a fost clasa sufixelor substantivale, derivate atât de la temele verbale cât si de la cele nominale. Iata, comparativ, câteva serii de sufixe cu ajutorul carora s-au format substantive de la temele verbale: - tus (-sus) si - tio (-sio). Apar în serii sinonimice, de tipul: actus - actio, cantus - cantio. Având "sens obiectiv", sufixul -tio a fost deosebit de productiv în limba latina, mai cu seama în limbajul filosofic, spre deosebire de -tus care "privea actiunea ca realizare personala" ( Benveniste ) si avea un "sens subiectiv". I. Fischer remarca faptul ca numai la Cicero si Caesar apar 862 de derivate cu acest sufix, din cei 1450 de termeni vechi. În limbile romanice sufixul -tio a cunoscut concurenta cu celelalte forme latinizante, de tipul: -ation, -azione (în limba franceza), -aciune (în limba româna, ramas neproductiv). Meyer - Lubke lua în considerare si alte doua sufixe abstracte: -tura (expima capacitatea), -sura (exercitarea capacitatii) înrudite prin sens: scripturam, productive ca abstracte doar în latina clasica. În latina târzie sufixul este înlocuit cu -tio si îsi pierde valoarea abstracta. Apare cu sens concret în derivate de tipul: creatura, scriptura etc. Limbile neo-latine au conservat sufixul cu ambele sensuri. Iata câteva exemple oferite de aceeasi sursa: rom. arsura, friptura; it. arsura, frittura ; fr. arsure, fr. friture. Unul dintre cele mai transparente sufixe de agent în limbile romanice este - arius ( m.), - aria (f.) care s- a impus printr - o variata gama de nuante semantice. În limba româna, ca si în italiana sau franceza se foloseste în descendenta traditiei latine, pentru a desemna diferite categorii de meserii: rom. aurar, plugar; it. agoraio, ferraio; fr. menuisier. Sufixul exista si în limbile slava si bulgara (-sl. ar, blg.-ar ), fapt ce a determinat într - o masura si mai mare productivitatea lui în limba româna: blg. zidar > zidar. Poate indica si spatiul predilect unde se gaseste ceva: it. petraia ; fr. bonbonniere.
si unele neutre au derivat de la teme verbale, mai cu seama cele în - men, - mentum. Meyer - Lubke este de parere ca - men apartine stilului solemn, pe când - mentum este preponderent popular.
Alte sufixe formate de la temele verbale: -ntia (apparentia, benevolentia, delinquentia etc.). Sufixul a supravietuit în limbile romanice, fiind mai cu seama productiv prin formele latinizante din limba spaniola, -nzia, -ncia: rom.credinta, it. speranza, clemenzia, sp. credencia, fr. accordance.
si capacitatea cuvântului de a intra în structura unor locutiuni si expresii devine semn al transaparentei în limbile naturale. Cuvântul cap din limba româna intra în componenta a peste douazeci de structuri perifrastice, expresii si locutiuni: a-i veni (cuiva) mintea la cap, a umbla cu capul în nori, a avea scaun la cap, a nu-si vedea capul de treburi, a- si umple capul, a bate la cap, cap de afis, a purta capul pe umeri, a-si pune capul (pentru ceva), capul rautatilor, a-si face de cap, a suci capul s.a.m.d. În limba franceza, pronumele adverbial en îsi justifica transparenta prin numarul mare de expresii, chiar daca ramâne în astfel de situatii, inanalizabil: en avoir assez (a nu mai putea suporta, a-i fi de ajuns), n`en pouvoir plus (a nu mai putea, a fi la capatul rabdarii), en venir aux mains (a se lua la bataie), s`en faire (a-si face griji, a se sinchisi),s`en prendre ŕ quelqu`un (a se lua de cineva), s`en remettre ŕ quelqu`un (a se încrede în cineva).Pronumele y are o situatie asemanatoare:il y a (este, se afla), ça y est(gata, s-a facut), il y va de ta vie(e în joc viata ta),il s` y prend bien(procedeaza bine),je n`y peux rien (nu pot face nimic), verbele etre si avoir etc.
Privita din perspectiva diacronica, relatia dintre transparenta semnificantului si non-transparenta nu este întotdeauna dialectica. Exista situatii în care raporturile (sincronie- diacronie) sunt de opozitie. În limbile de origine, ceea ce lingvistica actuala numeste, in general, terminologie stiintifica (relativ transparenta) se caracteriza prin atributul transparentei. Iata câteva exemple din sfera semantica a compuselor savante actuale: calofil provine din gr. kalos care avea întelesul de "frumos" si fileo- "a iubi", sensuri accesibile vorbitorului de limba greaca, datorita faptului ca apartineau limbajului uzual. Prin compunere si derivare s-au creat formatiuni motivate relativ, care diminueaza transparenta semnificantului (calofil, anticalofil, filantrop) în etapa actuala de evolutie a limbii române, apartinând cu precadere, limbajelor specializate din domeniul stiintei si al tehnicii. Iata si alte câteva exemple de prefixoide si sufixoide grecesti: gr. aero-( aer) aeronava, aerosol, aeroport; gr. antrop - ( gr. antropos-om): antropologie ; auto- (însusi, masina): automobil, autopropulsie; lat. avi- ( lat. avis - pasare): avicultura, avicol; baro- ( greutate): barometru; gr. biblio- (gr. biblion - carte): biblioraft, biblioteca; gr. bio- (gr. bios - viata): bioenergie, bioterapeut; gr. cata - (gr. cata - de sus în jos): cataliza, catalizator;gr. cardio- ( gr. kardia - inima): cardiovascular; gr. cine - (mato);( gr. kine - miscare): cinematograf; gr. cicl - (gr. kzklos - cerc): bicicleta ; lat. circum - (lat. circum - împrejur): circumscrie; gr. cromo -(gr. chroma - culoare): cromosfera; gr. crono -(gr. chronos - timp): cronologie, cronometru; gr. cripto -(gr. kryptos - ascuns): criptograma;climato- clima : climatoterapie; lat. cvasi - (lat. quasi- cam, aproximativ): cvasiiluminat; gr. demo- ( gr. demos - popor): demografie; dermato- (dermo - piele): dermatologie; dermatolog ; gr. di- (gr. dis - de doua ori): dioxid ; diftong; gr. dia - (gr. dia - prin, între): diagnostic; diasistem; lat.bi- bis - lat. bis - de doua ori): bianual, bicameral; gr. endo - (gr. endon - înauntru): endocard, endoscop; gr. epi - (gr. epi - deasupra, pe): epiderma; gr. eu - (gr. eu - bine, frumos): eufonie ; Eugenia (cea cu nastere buna, nascuta sub auspicii favorabile); gr, electro - (gr. electron - chihlimbar, ref. la electr.); epistemo - (cunoastere)-epistemologie; epistemolog.
Datorita insertiei masive a elementelor savante, neologice, de tipul celor citate, stilul stiintific se caracterizeaza prin non-transparenta sau printr-o relativa transparenta (terminologia din domeniul informaticii, al medicinei, al ingineriei etc. ) pentru vorbitorul comun (situatie nespecifica pentru omul de stiinta).
De mare interes pentru domeniul pragmaticii actuale ramân controversatele aspectele privind relatia semnificat- transparenta - sens. Transparenta semnificantului difera de la limba naturala la limbajele derivate, tot asa cum semnificatia poate coincide cu semnificatul, din punctul de vedere al informatiei despre realitatea extralingvistica. Rolul semnificantului, în aceasta ultima situatie, este de a face posibila conturarea semnificatului si apoi trecerea lui de la subiectul vorbitor la receptor, ca o conditie sine qua non a constituirii semnificatiei si a realizarii comunicarii. Este o structura caracteristica semnelor lingvistice simple, originare, identificabila în stilul stiintific, unde semnificantul coincide cu notiunea, iar semnificatia cu semnificantul. "Prin functia referentiala - nota D.Irimia - limba trece lumea extralingvistica - situata între existenta ei obiectuata, perceperea si conceptualizarea ei, prin raportul limba - gândire - în lumea lingvistica a semnului denominativ (unitati lexicale) si a structurii predicationale (enunturi sintactice). Terminologia stiintifica (la nivel lexical) si structurarea logica a predicatiei (la nivel sintactic) reprezinta modul si mijloacele specifice de conceptualizare".
Semnificantul ramâne un simplu instrument, indispensabil pentru transmiterea informatiei si în cazul tipului de informatie metafizica ce defineste textul filozofic. Ceea ce caracterizeaza discursul filozofic este o desfasurare specifica "a raportului expresie - sens, orientata de codul metalingvistic" (înteles ca un lexic fundamental pentru definirea unor concepte operationale în cunoasterea stiintifica a determinarilor specifice)."
Spre deosebire de celelalte stiluri functionale ale limbii, în limbajul stiintific semnificantul nu intervine în procesul de semnificare, nu amplifica suma de informatii cu care vine semnificatul, nu ofera date despre emitator sau despre destinatar, despre relatiile dintre ei. Asa, de pilda, daca relatiile într-un discurs poetic pot porni de la instanta discursiva care îl contine pe eu (fr.je, it. io) în mod obligatoriu, obiectivitatea stilului stiintific este situata în afara persoanei întâi singular.
Prin sens, lingvistica a înteles, initial, continutul lexical al unui cuvânt, apoi a adaugat asa- numitele sensuri gramaticale, sensuri "afective."Logicienii realizeaza distinctia între sensul cuvântului si sensul propozitiei (judecatii). În aceste categorii de definitii se avanseaza ipoteza ca sensul lexical nu se refera la sens ca parte componenta a unui cuvânt, ci la "ceva exterior" cuvântului, o entitate de natura extralingvistica, pe care stoicii o numeau tynkhanon, iar lingvistica moderna îi spune semnificatie. Referirea are în vedere definitia lucrului, iar aceasta depaseste analiza continutului semnului. Iata ce scria Hjemslev: "Lingvistul, care trebuie sa studieze raportul dintre nume si lucru, ar trebui sa fie primul care sa evite confundarea lor."
A doua categorie de definitii ale sensului are în vedere ideea, conceptul, notiunea semnificata. Sensul nu se suprapune notiunii. În Eseu I, J. Looke sustinea faptul ca semnele tin locul ideilor, dar în acelasi loc gânditorul aducea completarea:" ideile pe care le reprezinta sunt propria lor semnificatie nemijlocita." Recunoastem in nuce conceptia saussureana conform careia semnul lingvistic se defineste prin doua laturi - imaginea acustica si sensul - ambele având un caracter psihic. "Asociationismul lui Looke- nota Alexandru Tosa - concepe independent ideea (semnificatia), dar cu virtuti de cuplare, de conectare: uzul cuvintelor se raporteaza la o conexiune între idei si sunete articulate." Humboldt a exprimat cu claritate relatia dintre cuvinte si notiuni: "Prin cuvinte întelegem semnele notiunilor (...) În întregul domeniu al lucrurilor de desemnat prin limba se deosebesc în esenta doua specii: obiectele sau conceptele si relatiile generale care se pot lega cu multe dintre cele dintâi, fie pentru a desemna noi obiecte sau concepte, fie pentru înlantuirea vorbirii" .Convertirea notiunii în sens se realizeaza într-o oscilatie reversibila între concept si reprezentare. Se convertesc apoi, în sensuri sau în componente semantice numai anumite atitudini, relatii între obiecte, stari afective si de vointa...care determina organizarea nivelului semantic înteles ca expresie a convergentei tuturor sensurilor (lexicale, morfologice, relationale, categoriale).
Sensul nu poate fi definit prin notiune stiut fiind faptul ca nu toate cuvintele exprima notiuni (numele proprii, prepozitiile, conjunctiile si interjectiile). Chiar si în cazul cuvintelor carora le corespund notiuni "identificarea sensului cu notiunea, a unei categorii lingvistice cu o categorie logica trebuie pusa sub semnul întrebarii"[7].
Întregul sistem lexical este sistemul conceptelor, iar acestea au "o valoare universala". Însa in afara constiintei vorbitorului, suma de concepte ca si limba in sine, ar ramâne un inventar de semne, un obiect oarecare. Vorbitorul îi da viata în actul lingvistic. Pentru el, limba are o identitate anterioara, virtuala si una în prezent, reala. Suficiente motive pentru ca în constiinta vorbitorului sa ramâna prioritar vectorul transparentei cuvântului, raportul dintre semnul lingvistic si obiectul desemnat, spre deosebire de constiinta analitica a lingvistului, pentru care prioritara ramâne relatia din interiorul semnului lingvistic.
Daca fiinta umana cauta sa comunice semenilor o impresie, o constatare, ea se determina si se întelege înainte de toate, pe sine. Este un tip de comprehensiune care se realizeaza prin cuvânt. Atentia vorbitorului nu se va opri asupra formei, a combinatiei de sunete (dat fiind faptul ca actul perceptiv se produce cu o repeziciune uimitoare), ci asupra transparentei întelesului."Calitatea" conceptului ramâne, partial, incomunicabila, izomorfismul dintre forma si continut ofera fiintei si exemple de imperfectiune a limbilor naturale. Dar aceasta drama a inexprimabilului, pe care modernul pare ca o traieste mai acut ca niciodata, nu ar trebui amplificata printr-un limbaj ermetic.
BIBLIOGRAFIA
Meyer- Lubke, Grammaire des langues romanes, Traduction francaise par Eugene Rablet, A. Doutrepont et G. Doutrepont, I - IV, Paris- Leipzig, 1890- 1906
Benveniste E., Probleme de lingvistica generala, vol.I, trad. de Lucia Magdalena Dumitru, Universitas,2000
Ciobanu F. si Finuta Hasan în Formarea cuvintelor în limba româna (Vol. I., Compunerea Editura Academiei, 1970
Aurel Codoban, Semn si interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Coseriu Eugenio, Sincronie, diacronie si istorie, versiune în limba româna de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedica,Bucuresti, 1997
Dragos Elena, Introducere în pragmatica, Casa Cartii de stiinta, Cluj-Napoca, 2000
Humboldt, apud vol. Semiotica si filozofie, texte de referinta, Editura Didactica si Pedagogica, R. A.Bucuresti,1998
Irimia Dumitru, Gramatica limbii române,Polirom,Iasi, 2000
Jakobson Roman, Essais de linguistique g nérale,Editions de Minuit, Paris,1963, trad. fr, N.Ruwet
Saussure Ferdinand de, Curs de lingvistica generala, Polirom, Iasi,1998, traducere si cuvânt înainte Irina Izverna Tarabac
Stati Sorin, Interferente lingvistice, Editura stiintifica, Bucuresti,1971
Tosa, Alexandru, Efemeride, Editura Ardealul,Târgu-Mures,2004
Vasiliu Emanuel, Elemente de filozofie a limbajului,Editura Academiei Române,Bucuresti,1995
Wartburg, Problemes et methodes de la linguistique, Paris, PUF, 1963
|
