Pronumele semiindependente

Pronumele semiindependente

Din clasa semantica a pronumelor demonstrative de departare s-a desprins o subclasa sintactica de pronume, pronumele semiindependente (cel, al). Ocurenta in enunt a pronumelor semiindependente este conditionata de coprezenta unor determinari:

Acela este nou./ *Cel este nou./ Cel verde este nou.

Acela este nou./* Al este nou./ Al meu este nou, al Mariei este vechi.

Ambele pronume semiindependente (cel, al) functioneaza ca deictice (Cel rosu este mai bun.; Este al meu.) sau ca anaforice in cadrul discursului (Pe masa sunt doua creioane. Cel rosu este mai bun.; Uite un creion rosu! Al meu!) sau in cadrul unui grup sintactic (Fata cea mica a imparatului era din cale-afara de frumoasa.; Un raspuns al studentului a fost gresit.). Fata de al, care este lipsit de semantica proprie, cel prezinta trasaturi inerente de "demonstrativitate" si individualizare (mai slabe decat demonstrativul acela, dar mai puternice decat articolul hotarat -l). Din punct de vedere sintactic, cele doua pronume semiindependente apar in contexte diferite.

Ambele pronume semiindependente cunosc mai multe utilizari contextuale. Rezulta astfel mai multe unitati omonime, care pun probleme de interpretare.

Cel

In ipostaza de pronume semiindependent, cel (forma aferezata a lui acela) apare ca centru de grup sintactic, substituind un nominal: Paltonul verde este al meu.> Acela verde este al meu.> Cel verde este al meu.; Vreau pixul rosu. > Il vreau pe acela rosu. > Il vreau pe cel rosu.; Le-am dat cartea copiilor din prima banca. >Le-am dat cartea acelora din prima banca. > Le-am dat cartea celor din prima banca. Este obligatoriu coocurent cu un adjunct cu functie de atribut:

-cel + adjectiv (cel nou);

-cel + adverb/ numeral ordina precedat de prepozitia de (cel de acolo, cel de al doilea);

-cel + substantiv/ pronume in genitiv/ posesiv (cel al copilului, cel al lui, cel al meu);

-cel + substantiv/ pronume cu prepozitie (cel de la mama, cel de la tine);

-cel + supin( cel de scris sau cel de citit);

-cel + propozitie relativa (cel care te-a cautat/ cel ce te asteapta).

Cel preia informatiile gramaticale de gen si numar de la substantivul pe care il evoca in discurs, iar forma cazuala este impusa de relatiile sintactice in care intra in cadrul enuntului.

In limba veche, cu rol de pronume semiindependent se foloseau si acel, acea:

"doua ortografii chirilice: una acea a cartilor bisericestisi alta acea a scribilor." (Al.Lambrior,"Studii de lingvistica si folcloristica")

In sintagme cu patru termeni (substantiv + articol hotarat + cel + adjunct (unde adjunctul poate fi oricare dintre cei care apar in contextul pronumelui corespunzator), cel are rol emfatic, fiind o marca suplimentara de individualizare, ca si sinonimul sau adjectival neaferezat: cartea aceea/ cea noua, cartea aceea/ cea de acolo, cartea aceea/ cea de pe banca, cartea aceea/ ? cea de care am nevoie.

Cu rol individualizator si emfatic, cel intra si in structura fixa a unor nume proprii vechi: Stefan cel Mare, Mircea cel Batran, Radu cel Frumos. Dupa acest model, in limba actuala este posibila aparitia unui nume propriu urmat de cel si o determinare adjectivala (Ioana cea mica).

Pronumele semiindependent cel are flexiune asemanatoare cu demonstrativul acel(a):

Exista si forme populare: al, ai, a, ale, alui, alor, alei, alor.

In ipostaza de formant obligatoriu in structura formelor oblice ale numeralelor ordinale, cel (cu forme distincte pentru masculin si feminin: celui, celei) este suport pentru marcile flexionare: Cartea celui de al doilea este mai interesanta.; I-am dat cartea celui de al doilea. In structura formelor de nominativ-acuzativ, cel intra ca formant facultativ (Al doilea a fost Costin./ Cel de al doilea a fost Costin.; Nu-l cunosc pe al treilea./ Nu cunosc pe cel de  al treilea.).

Ca formant in structura numeralelor ordinale, cel apare in toata seria incepand cu al doilea - adica la numeralele ordinale care nu pot marca prin desinente flexiunea cazuala. Primul marcheaza flexiunea cazuala prin desinente (primul, primului), in timp ce intaiul poate marca flexiunea cazuala fie prin desinente (intaiului,? intaiei), fie cu ajutorul formantului cel (celui dintai, celei dintai).

Al

In ipostaza de pronume semiindependent, al apare ca centru de grup sintactic in urma elipsei unui nominal, pe care il evoca in discurs. Ocurenta sa este conditionata de coprezentaunui genitiv/ posesiv: Al meu/ al Mariei (frate) a lipsit.;L-am cerut pe al meu/ al Marei (caiet).; Le-am spus alor mei/ alor Mariei (parinti/ colegi/ prieteni).; Are preocupari diferite de ale colegilor/ ale tale (preocupari).; Aceasta este a mea/ a Mariei (carte).; Cateva dintre ale mele/ ale Mariei (carti) lipsesc.; Fratele meu este mai inalt decat al sau/ al Mariei (frate).

Flexiunea este urmatoarea:

Ca formant in structura genitivului/ posesivului, al apare atunci cand posesivul/ genitivul nu este adiacent unui nominal articulat hotarat (o carte a studentului, niste carti ale mele etc.).