România literara nr. 4 din 30 ianuarie 2002
Hai, Reiner!
Întîi si-a refuzat numele. Se
numea Reiner.
Sau se numea Dimitrie?
Sau poate Iacinto, un nume neobisnuit
printre locuitorii tot mai
abstracti ai unei lumi care se înghesuia
sa urce în cer. Sau se numea
Ezra.
Ezra se numea si casa în care locuia si
strada
si
si continentul ...
Sau nu. Se numea pur si simplu Paul.
Paul e un nume pe care moartea
nu-l vede prea lesne, ea vine si zice:
Unde este Paul?
Dimitrie zice:
Nu stiu unde este Paul!
Reiner zice: Paul descarca luna în curte!
Carlos zice: Paul e obosit, Paul doarme cu femeia lui
si femeia lui
tocmai viseaza si Paul merge înainte si face loc visului
sa intre în lume!
Omar, care tocmai trecea pe acolo,
zice mortii: Paul s-a dus dimineata
în tîrgul de cîini
sa-i învete sa urle ca oamenii!
Yannis s-a apropiat de moarte
si i-a zis: Paul este Reiner sau
e chiar Iacinto.
Iacinto i-a spus mortii:
Paul e Edgar!
L-am vazut eu pictîndu-l
pe Edgar
ca sa se ascunda!
Piotr zice: Paul
nici n-a trecut azi pe aici,
el vine foarte rar pentru ca
însamînteaza cu nisip
cîmpiile de la est ...!
Atunci moartea zice:
Vei merge cu mine tu, Reiner,
dupa aia vii si tu Ezra
dupa care vii si tu Dimitrie
te pregatesti si tu Federico
si daca între timp nu apare Paul
vii si tu Iacinto
si tu Carlos
si tu Piotr
si daca Paul nu termina de descarcat luna în curte
vii si tu Alexandru
si tu Emanuel
si tu Iustin
si daca pamîntul
nu-i tot însamîntat cu nisip vii si tu
Olivian
si tu Christian
si tu Aurelian
si tu Horst
si daca femeia lui Paul înca viseaza
limba inorogului mîngîindu-i coapsele
vii mai întîi tu Ioachim apoi vii tu
Patrick apoi tu Boris si pîna vine Paul
din tîrgul de cîini cu mîinile zdrentuite
de muscaturi
pîna se spala de sînge
vii tu Alvin
si tu Eduard si tu Antonio
si pîna Paul se desparte de Edgar cu care
a întemeiat o biserica pentru frica lor
vii tu Nicanor si tu Yukio si tu Reiner ...
Dar pe mine, zise Reiner,
m-ai mai strigat o data.
Nu-i nimic, zise moartea,
draga Reiner,
trebuie sa întelegi ca toate astea sînt aleatorii
daca apare între timp Paul schimbam
ordinea, uite, vezi cum trece un cîntec
prin gusa unei pasari ca un glonte
nu stii în sîngele cui se va opri
sau daca soarele se face iarasi cuvînt ca
la început îti dai seama ce grea devine soapta
si cum ai sa poti respira
dintr-un vazduh ca un cap de marinar smuls de furtuna
cu tot cu cosul pieptului ... ?
Hai, Reiner!
Un milion de motive pentru care nu pot muri acum
Nu poti muri tot timpul uneori e chiar desertaciune moartea
în fata tristetii nedefinite stau cîteva dileme
ca niste mirese care s-au îmbracat prea devreme sau
prea tîrziu în asteptarea mirelui
Nu pot sa mor acum am promis vaduvei lui
Fernando
oarba din port
ca am sa-i povestesc cîte ceva
despre ultima zi a sotului ei cum a zburat cu vaporul în cer
am sa-i descriu culorile
si ea le va simti dupa miros
rosul miroase a miez de cartof mustind de amidon,
galbenul miroase a minereu de extractie lunara,
albastrul miroase a urina de inorog
sau a sudoare de schiop care se chinuie sa treaca marea visînd,
cafeniul miroase a brat de copil care se apara
de tot ceea ce nu cunoaste,
movul e culoarea unei dorinte care n-a vrut sa ia chip
iar verdele, ei!, numai verdele are mirosul sîngelui
fericitului Fernando care calareste nourii
asa cum o biciuia pe vaduva lui de azi
sa treaca moartea calare
ea trebuia sa faca doar
i-ha!
si ea facea:
i-ha!
Am de reparat, de asemenea, umbrela. Traim într-un
tinut
ploios, o binefacere de altfel, ascuns în spatele perdelei
ascult cum neantul intra în lumea noastra strop cu strop...
Practic nu am nevoie niciodata de umbrela ea e mai mult
o circumstanta pentru ploile pe care le-am ratat.
De asta am sa-i si spun reparatorului de umbrele
care o adapteaza de fiecare data sezonului
ca un acordor de darabane de stropi
ca nu putem muri tot timpul
nu poti banaliza moartea
e totusi camasa noastra
e totusi biserica în care
am vazut îngerul înlantuit cu o floare
Cred ca am descoperit si ultimul argument al teoremei
numerelor frumoase care i-a înnebunit pe matematicieni.
Pe baza ei s-au construit piramidele
pe baza ei vasul de lut se îndragosteste de apa
si cifra unu se saruta cu cifra doi
vaporul uita marea în port
meteoritul se scufunda în pîntecul femeii ...
Nu pot sa mor pîna cînd teoria numerelor frumoase
nu va mîna cuvintele în pestera în care a fost zamislit
desertul care inspira neputintei noastre
o cale
Nu poti muri tot timpul uneori e desertaciune moartea ...
Poti sa mori iubind? Cine sa moara
daca dragostea
e o multiplicare de vieti de chipuri în fiecare clipa
mii de fete ale aceluiasi om luneca un carusel
care risipeste pentru a limpezi în jur o aglomerare
a aceleiasi fiinte
Poti strivi cu
Poti speria porumbelul de hîrtie care duce vestea
ca pamîntul va primi un nume nou?
Poti sa scoti din fierbinteala
pieptului samînta unui cîntec?
S-o sameni
s-o uzi
sa-i separi mireasma de floare
si într-o noapte cineva
sa joace pe fragezimile ei cu talpile
goale ...
Ei, si de asta eu nu pot sa mor!
Am fost platit cu ora ca sa traiesc.
Am fost platit în avans.
Mi s-a zis: Du-te si traieste si tu
o neputinta,
traieste si tu o bucata de luna,
o prapastie plina de drumuri abandonate
traieste si tu un ghetar care se sinucide
traieste un continent o mare o strada
o fîntîna o masca dupa petrecerea tragediei
traieste despartirea de femeia pe care
n-a cunoscut-o nimeni vreodata
nu are nimic din despartirea grabita
la un colt de strada
e mai mult o sfîsiere de piele cortina
din dreptul inimii
esti platit sa traiesti punctual
ca un functionar al sortii
esti platit sa-l treci pe orb noaptea lui
esti platit sa crezi promisiunea pasarii
cîntatoare
traieste intersectiile cuvintelor
pentru o ora fii chiar silaba
dintr-un cîntec pe umarul caruia am plîns cu totii
probabil ca se întîmpla într-un film prost
si era un cîntec ca un pahar
de rachiu într-o gara ...
Cine-l poate concedia pe functionarul sortii?
Trebuie sa potcovesc melcii.
Trebuie sa învat apele sa
rosteasca încet silabisit
numele pe care le-am dat.
Trebuie sa-mi tocesc ghearele în carne.
Trebuie sa sarut o prapastie.
Trebuie sa farîmitez un strop de rabdare
cu un ciocan greu greu ...
De asta nu poti muri tot timpul uneori e chiar
o desertaciune moartea
în fata tristetii nedefinite stau cîteva dileme
ca niste miri care s-au îmbracat prea devreme sau
prea tîrziu în asteptarea miresei ...
|
