Cainele sufletului
Sufletul meu e caine credincios.
L-am legat adeseori in lant.
Adeseori din cusca lui l-am scos
Si l-am tarat pana la sant,
Pana la santul intaririi mele,
Ca sa-l inec in zmarcul dintre stele.
Deprins cu lantul si lungimea lui,
Se-ntoarce repede la cusca
Si maraie la biciul dintr-un cui
Care scoboara pe-nserat si-l musca
Si i se plimba ca un foc pe piele.
Ranile lui sint si-ale mele.
Caine misel, tu marai numai biciul
Si urmele si pragul mi le lingi!
Caci te tarasti ca sa-ti pastrezi soriciul
Si dand din coada voia mi-o invingi.
Pe toata viata innadit cu tine,
Nedespartit de coada si de bot,
Sint suparat ca, stransi atat de bine,
Sa te alung din batatura mea nu pot.
Insa ma jur, cand voi cadea de
moarte,
Hoitul meu gol nu-ti va spori ospatul,
Caci de aproape, ca si de departe,
Te voi croi si din mormant cu batul.
|
