DOMNIŢELE
Domnita din basmul acelei cetati
într-o zi m-a-ntrebat:
"Tu stii - ah, tu nu stii - cine-a fost Uta?"
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri si-n preajma bisericii negre.
Tu stii - ah, tu nu stii! Cum nu as sti pe trecuta
domnita, cealalta, din slava evului mediu?
Tovarasa umbrelor astazi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândra si alba traia,
lânga scutul seniorului, Uta.
Calda si casta, sub aratarile inului,
minunea fiintei se apara.
Dar zâmbetul ei otravea toate vaile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate iesea.
Grea suferinta era frumsetea ei pentru o
pentru
unde si astazi ea sta, chip de piatra
sub bolta rotunda.
Scris i-a fost, scris,
tinta sa fie, de vis.
si mâna Domnitei luat-am si-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
sa-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindca vapaia va este la fel.
Ca ea-ti porti si tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul si focul.
Prin ierburi când treci
incendii în roua
stârnesti, ah, tu nu stii - la fel amândoua.
Dar poate ca nu se cuvine
gândului-cântec sa-i prea urmez
pe toate cararile,
si nici sa asez
în cumpana toate luminile
si toate asemanarile.
Domnita, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul si-a-nchis suferintele
în fata acelor frumseti ce calea-i atin
ranindu-1 cu-amarul lor farmec.
Sub boltile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu stii, sa vorbim mai putin
si mai rar. Sa nu ne jucam cu mormintele.
|
