ESENŢE
As vrea sa ma îmbat din nou
De farmecul din chipul tau
De gustul dulce, întepat
Al teiului înfierbântat.
Ce ai mai bun, cum stii mai bine
Sa ma ademenesti în vara
Cum ai facut întâi-as oara.
Ai sa ma minti, o stiu prea bine,
E mult mai simplu pentru tine.
Ai tot confortul dintr-o viata.
Te stii prea moale în esenta
si-n alte dati, chiar patimasa.
Cu viata ta de mic burghez
Te joci cu altii, cochetezi
si-ti cauti radacini adânci
Strivindu-ti visul între stânci.
Esti mult prea greu de înteles
Când instabil, iscoditor
Tânjesti mereu spre alt décor.
Sa te flatez, poate ai vrea
Caci stiu ca-ti place vorba mea,
Dar tu, mereu aventuros
Îmi critici vorba veninos.
Nu-ti place sa te contrazic,
Nu-mi lasi ragaz sa zic nimic
si plin de falsa-ntelepciune
Te ratacesti în alta lume.
Vise
si-au daruit, rând pe rând,
Primavara dupa primavara
Sub ploi de stele cazatoare,
Flori de ciresi, flori de caisi
Ce-i-mbatau cu aroma fructelor necoapte
Noapte dupa noapte,
Crezând c-as 747d317h a vor face pân-la moarte.
si au cules, toamna dupa toamna
Acelasi gust amar de poama crud,
Sub pale reci de vitreg vânt
Fredonând, acelasi cânt în gând
Patimas si profund ,
Noapte dupa noapte
Crezând c-as 747d317h a vor face pân-la moarte.
si-a scris rânduri dupa rânduri,
Amestecând vise-ndraznete si gânduri
În zeci si zeci de cuvinte.
si tot nu s-au învatat minte
Sa puna anotimpurile la locul lor
Sa nu le mai fie dor,
Noapte dupa noapte, pâna mor.
Miros de fân
Ce drag mi-era prin tine, sa pasesc, fâneata!
Ma linguseai pe talpi, ma dezmierdai pe fata,
Ma amete-ai cu-arome de in si sunatoare
si îmi furai c-un zâmbet, din zbor, o sarutare.
În fata case-i mici îmi asterne-ai buchete
De liliac în floare, de albe margarete.
si-ma-mbiai sa rup, usor, petala cu petala
Ca sa-mi gasesc ursita, în casa de la tara.
Ce drag mi-era cu tine sa pasesc, speranta,
Caci te stiam aproape, complice cu fâneata,
Când în amurg de seara, în linistea deplina
Îmi susura-n auz o muzica sublima.
Lacrima
Voi fi un cântec zis pe seara,
Vei fi arcus iar eu vioara,
Voi fi eu gura ce îl cânta
Iar tu, urechea ce-l asculta.
Sa fii tu firul dintr-un ghem
De care ma agat si gem
Ca firul dintr-un caer tors
Nici prea subtire, nici prea gros,
As fi eu furca si tu fus.
Sa fii polenul dintr-o floare
Iar eu, plapândele-i petale
Nu as lasa nici o aripa
Sa te culeaga, sa te atinga.
Sa fii tu mâna ce împarte
si bucurii si rautate,
Voi fi obrazul cu dreptete,
Iar lacrima din ochiul tau,
voi fi tot eu.
Cât de draga
Când iarna e trecuta si-i goala, fara vlaga,
Când firul ierbii tânar, începe sa se-ncreada,
Când muguri timpurii, pe ramuri stau cascada
Îti spun ca pentru tine:
"Oh! Cât îmi esti draga!"
În vara prea torida, în arsita de-afara
Când dau în râs ciresii si vântul sta sa moara,
Când cauta racoarea puzderia de floare
Îti spun soptit, pe seara:
"Îmi esti asa de draga!"
Când suiera-n obraz furtuna aspra, neagra,
Când toamna îsi arata semintele de vrajba
si-ti toarna în cuvinte pelinul cu otrava
Pecetluindu-ti gura, ma întreb
si-n noptile geroase, cu zloata si zapada
Când pâlpâie stinghera o flacara, în vatra,
Tot rascolind cenusa de timpuri tulburata,
Tresare-n somn ecoul si-ti spun ca-altadata:
"Oh! Cât îmi esti de draga!"
Pasi
"Eram în trecere, pe aici, si m-am oprit
Asa cum drumetul, istovit
Cauta popasul hotarului, ostenit
Sa-si traga sufletul, zdrobit.
Îmi pare ca-i aceeasi fântâna
Din care setea, ieri, mi-astâmparam
si chipu-mi, nadusit, mi-l racoream."
Îsi spuse-ncet, cu dor în glas când
Însetat si lacom zareste în popas
Ghizdul fântanii cu cumpana-n pripon.
" Sa-i fie firul rece si dulce la baut,
Cum îl stiam odata, la-nceput?
Sau, stând aici,în soare
Ma-ademeneste, oare si mai mult?"
Saracul om bogat
(La o sueta grasa, un tip cam rotofei
Se tot umfla în pene în fata altor trei.
si-a desfacut cravata din firava matasa
si leganându-si burta, a spus cu voce aleasa:
"- Apoi, cât despre mine, asa modest cum sunt,
Eu spun ca sunt bogat. Nu vreau sa par un sfânt.
Neveste am, vreo doua, amanta calda-n pat
si de ma tin nadragii mai calc si strâmb prin sat.
Plozi sunt, chiar trei la numar, declar oficial
Dar, as putea gresi, student fiind
Am mai lucrat pe litoral.
Masina, am avut si înca am, rulota de,
Un moft banal, sa-mi duc consoarta
Cinci zile-n an, pe litoral.
si barca cu motor si geam cu termopan,
O casa de la mama, dar la nevasta am
O usa cu vizor.
Am si-un televizor iar de curând
Mi-am luat calculator.
Pistolul sta la brâu, pe umar pusca am,
si-n buzunarul hainei, priviti, un celular.
Mi-e tare drag de mine! si chiar ma tin batos!"
Asa s-umfla în pene, bogatul om, falos,
Statuie a libertatii, un alt ceva cu mot.
Dar anii iuti trecura.
Mai multe l-au lasat si
S-a trezit, bogatul, cel mai sarac din sat.
Din tot ce-agonisise, cu el nimic n-a luat.
E trist, vor gândi unii, dar e adevarat.
Se ispravise visul si pentru
Saracul, om bogat!
Moft
Ma dor amintirile cu gust de pelin
si când zâmbesti, te prefaci ca totu-i sublim.
E trist sa constat ca farsa ce-o faci
E-un simplu joc.
Te complaci?
Lumina din ochi nu-mi spune nimic.
Degeaba-i privesc; e falsa pudoare!
si-i bine asa caci, nu ma mai doare
Când ochii-mi deschid sa vad cât esti de mic.
Patimi si lacrimi
Ce-i lacrima? Margaritar.
Un bob de roua pe altar.
Mult prea sfioasa si cuminte
Sta suspendata în orbite
Sfinte icoane, învechite.
Când din siragul plin de perle
Zvâcneste una dintre ele
O prind de pe-al obrazului tapsan
si m-amagesc, zâmbind amar,
Ca ploua si e toamna , iar.
Se-ncrunta fruntea în carari
Fara de dus, fara de-ntors
Întunecând lbastre zari.
si-atâtea ar mai fi de spus
Dar nu e timp, caci timpu-i dus.
O pagina
Sa ma citesti pe la apus, spre seara
Când somnul amintirilor înseala,
soptindu-ti melancolic la ureche
Ca noi suntem far-de pereche.
Mi-e drag a-ti scrie zeci de versuri
Cu fel de fel de întelesuri,
Dar teama-mi-e, ca nu vei vrea
Sa întelegi scriptura mea.
Ori e prea plina de placere,
Ori prea-ncercata de durere,
Când prea naiva si cuminte
Când prea taioasa în cuvinte.
Sa vreau sa smulg din amintiri,
Din ghemul anilor un fir, chiar de-I putin
Ţi-ar da din nou acei fiori
Ce te-ncercau de-atâtea ori?
Sa ma citesti pe la apus, spre seara
Asa cum o faceai vara de vara,
Cât clipa, înca, nu e prea târzie
si între noi mai este poezie.
Dorinte
Cu tine sunt furtuna dezlantuita-n larg
si-apoi, învolburate valuri
ce-n gemete se sparg.
Mai sunt si zori timide ce se opresc în prag
În dimineti sfioase când
ma alinti cu drag.
Cu tine sunt izvorul prea firav si plapând
Ce-si sapa-n stânca drumul
spre mare alergând.
Dar, sunt si papadia ce tremura în vânt
Când orice adiere
ar smulge-o din pamânt.
Cu tine sunt nisipul ce fierbe în desert
si tot cu tine-s oaza
ce-o cauti pe-ndelet.
Ura
E atâta saracie în lumea asta mica
si-atâta suferinta în fiece din noi.
Prea multa ura ascunde orice clipa
Ce, ca o desfrânata cu bratele deschise,
Ne-ademeneste-ncet, cu vorbe-mbietoare
si-si dezgoleste brusc, fara nerusinare
Nurii de fata mare.
De altfel, nu e greu sa cazi în vreun pacat
si sa hulesti, iubirea, în gând neâncetat.
Doar ea, destrabalata, ura,
Prin felul ei de-a fi, te-a fermecat
si-ti pare ca-i mai blânda cu trupu-ti vlaguit
si mult mai economa cu timpul irosit.
De-ai fi avut rabdare si mi-ai fi dat ragaz
N-as fi lasat-o-n veci sa-atinga-al tau obraz,
Sa-ti napadeasca mintea ca iedera, nebuna.
De mâna-as fi luat-o si-as fi zidit-o-n munti
Sa nu mai crânceneze,nerusinata, si-alte frunti.
E bine !
Pâna la buza cerului unde s-a înfipt
si-a stat asa, speriat si nedumirit,
În cumpana, o bucata buna de timp.
Mai târziu, pe acolo a trecut, calare
Val-vârtej, o cometa cocheta care
Mi-a dezechilibrat globul cel mare
Lasându-l sa cada-n albastrul din mare.
Mi-a trebuit vreme si multa rabdare
Sa reconstitui, dupa vechi tipare
Astrul încarcat de splendoare
Dar, n-am putut sa-i dau chip si culoare.
si-atunci, prin întuneric orbecaind,
M-am agatat cu unghiile, desperata
De fatarnica luna, baltata
si-am lasat-o pe cer, dezbracata.
Dar nu stiu când si nu stiu cine,
Intuind ca am mare nevoie de tine
A venit. S-a asezat alaturi de mine
si mi-a spus ca, ce-am facut, e bine!
Ninsoare
si pentru prima data-am nins
Cu flori alb-verzi de chiparos
Pe chipul tau cel dragastos,
Când m-amageai cu vorbe multe
soptindu-mi vrute si nevrute.
Când ne-am urât si ne-am iertat,
Când am sperat si-am asteptat,
Când vorbe grele-am aruncat,
Când am crezut ca ne-am pierdut
Atunci, am nins eu cel mai mult.
Când jocul nostru s-a-ntâmplat
Sa fie vis, te-am tot chemat
si-am tot glumit, si-am tot mintit,
si-atunci, cu sufletu-mi cernit
Am nins, am nins la nesfârsit!
Iar, când în noapte-am ispravit
Frumosu-mi vis, si m-am trezit
Cu-albastre zari pe sub sprâncene,
Încet, încet ninsoarea mea
S-a asternut pe tâmpla ta.
Gata
Am început sa ma satur de toate:
De micul dejun, de prânz, de cina
De înselatoarea cafea cu lapte,
De tigara fumata, în fuga, pe jumatate,
De obiectele ce stau pe rafi, nemiscate,
De orele ce se scurg numarate.
Am început sa obosesc, pâna peste poate
De atâta falsa amabilitate,
De glumele voastre nevinovate
Presarate cu mici aluzii insinuante,
De imaginarele gunoaie de pe covor,
De amintirile tale ce dor.
Am început sa ma satur de toate
Orele de dragoste furate,
De jaluzelele grele, peste ferstre lasate,
De muzica plina de sensibilitate,
De crizele de nervi nejustificate,
De inimi zdrobite, deseori neconsolate.
Hai, vii?
"- Ma uit la tine, îi spusese într-o seara când venise încarcat de doruri, si-mi pari toata numai o chemare. Îti amintesti cum îti dadeam telefon, ca un nebun si te asteptam sa vii ?
Asfaltul dogorit sta sa curga sub arsita vremii si raspunde cu mai mare fierbinteala provocarii. O caldura clocita, nemiscata o izbeste la fiecare pas molesind-o, storcând pâna si ultima picatura de apa din ea silind-o sa-si doreasca cu disperare pâna si cea mai mica urma de umbra de dupa firul de iarba. Talpile încaltarilor se afunda în bitumul încins, încetinindu-i pasii, dar nu se sperie caci cunoaste drumul si-ar putea sa-l refaca si cu ochii închisi, indiferent de vreme.
Portita n-a scârtâit niciodata. Doar încuietoarea tacane scurt, ca un salut, când se închide în urma. Din mers se-agata de fructele pleznind de sanatate si culoare de pe marginea aleei. El o dojeni din priviri grabind-o, zicându-i marun-tel din buze sa nu mai zaboveasca ca s-ar putea s-o vada vecinii. Face semn ca nu-i pasa si mai întârzie o clipa, doar asa, sa-l nacajeasca. El îi admira curajul, ca apoi sa o linisteasca, spunându-i ca, oricum, o stiu unchesii.
Din casa, prin usa larg deschisa, o întâmpina un aer racoros, binefacator pentru aceste timpuri prea toride si-o muzica placuta, pe care numai ea o stie, o ademeneste. În colt, lânga fereastra pianul sta cuminte, iar lânga el fotoliul greu, masiv, icneste sub greutatea discurilor ravasite. Alege de acolo unul si-l pune stiind ca-i place, o data si înca o data. Sa fi scris doar pentru ei Hrusca "Iliada si Odiseea".? Ce muzica divina! Nu stie sa danseze dar, o trage binisor spre el, îsi încolaceste bratele în jurul ei încercând sa pastreze ritmul impus, ca apoi sa se scufunde în ea. O soarbe din ochi de draga si ea raspunde la sarutarile gurii cu buze mici, sfielnice si mult prea însetate, cu mult mai patimase si mai ametitoare sarutari.
Zadarnic, acum, îsi mai doresc acele clipe tulburatoare! De le-ar putea în-toarce, ar face tot asa! Cu aceeasi nerabdare iar mai calca aleea si s-ar lasa pri-mita la fel ca altadata de-ar fi s-o cheme!
Parfumul de femeie azi nu îl mai incita. E atâta jale si tristete în ochii ce odata îi erau oglinda! Pianul nu mai e la locul lui, iar la ferestre mute, storuri grele si posomorâte ascund pe dupa ele, printre cute, chicoteli si voci pasionale, de mult apuse. Cristalurile prafuite stau cuminti în vitrine. Fructele din ceara tot dau în pârg an de an. Doar ramele îmbatrânite ale tablourilor mai trosnesc din încheieturi sub greutatea vopselelor din pânza. Podelele ofteaza sub apasarea pasilor imaginari, iar candelabrul ce troneaza în tavan nu se mai leagana ca atunci când agatau în el lucruri ce le-aruncau în fuga de pe ei, hârjonindu-se.
Doar pe holuri când treci si-ti lipesti urechea de zidurile reci, se mai aude ca un ecou, înca nestins, chemarea: "Hai, vii?
Nu ma mai doare
Constat, cu stupoare, ca nu ma mai doare
Rana cea mare si nici celelalte
Tamaduite de vreme pe jumatate.
Ca pot sa trag, adânc, aer în piept,
Ca pot, iarasi, a merge drept.
Ca pot sa m-aplec, sa ma-nchei la pantof,
Ba chiar, pot sa adun de pe jos
Un boboc de floare, frumos.
Sa-l fi pierdut cineva? Sau, poate
A rasarit, din senin, în calea mea?
Constat, cu stupoare, ca pamântul
Nu se mai leagana si vântul perfid si grabit
Vrea sa-mi fure de pe buze
Cuvântul înca nerostit.
Bratele si-au desfacut strînsele atele
Degetele si-au aruncat de pe ele inelele.
Câta libertate!Sa poti gândi liber, face, spune
Sa dai, linistit, lucrurilor nume,
Sa ai curajul sa mergi, drept, mai departe!
Aproape ca nici nu mi se cuvin, aceste toate!
Pâna nu demult, am ratacit
Printre copaci uscati, desfrunziti
si m-au ranit macesi, razvratiti.
N-am stiut sa ma apar, sa lupt,
Sau, poate, nici n-am putut.
Am pastrat în mine strigatul, disperat
si m-am trezit în somn, speriat.
Am ridicat ochii spre cer, în zadar,
si-am cautat odihna lânga hotar.
si toate le-am facut în tacere
Chinuita de aceeasi cruda durere.
Am îngropat, cât mai adânc, amintirile,
Mi-am renegat, cu nerusinare, iubirile,
Mi-am ratacit, în adins, anii, sarmanii
si mi-am iertat, în tacere, dusmanii.
De oamenii dragi, cu dor, m-am ascuns
si-am rascolit, în jaratecul aproape stins,
O ultima pâlpaire, de vis. si ca sa scap
Mi-am pus toata cenusa din lume pe cap.
Am prelungit ziua în noapte
Sa pot tine prelegeri, dealtfel desarte,
Despre puritate, loialitate, respect, dreptate
si despre toate celelalte. Dar la ce bun?
Toti mi-au zis ca-s nebun. si-am tacut.
Acum, cand timpul e demult trecut
si ce-a fost de facut s-a facut,nu ma mai mir
Sa constat, cu stupoare, ca nimic
Din ce m-a durut ieri, astazi
Nu ma mai doare!
|
