FLOARE ALBASTRÂ

"Iar te-ai cufundat în stele

Si în nori si-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vietei mele.

În zadar râuri în soare

Gramadesti-n a ta gândire

Si câmpiile asire 747p153h

Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urca-n cer vârful lor mare ­

Nu cata în departare

Fericirea ta, iubite!"

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi parul.

Ah! ea spuse adevarul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

"Hai în codrul cu verdeata,

Und-izvoare plâng în vale.

Stânca sta sa se pravale

În prapastia mareata.

Acolo-n ochiu de padure,

Lânga balta cea senina

Si sub trestia cea lina

Vom sede în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti

Si minciuni cu-a ta gurita,

Eu pe-un fir de romanita

Voi cerca de ma iubesti

Si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul,

Mi-oi desface de-aur parul,

Sa-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sarutare,

Nime-n lame n-o s-o stie,

Caci va fi sub palarie-­

S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vara,

Mi-i tine de subsuoara,

Te-oi tine de dupa gât.

Pe carare-n bolti de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sarutari pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastra n-aib-o nime,

Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?"

Înca-o gura - si dispare...

Ca un stâlp eu stau în luna

Ce frumoasa, ce nebuna

E albastra-mi, dulce floare !

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastra ­

Floare-albastra! floare-albastra!...

Totusi... este trist în lume!