La umbra tristetii

La umbra tristetii

Lui Dionisie Dubinciuc

Ar fi trebuit sa fim ceva mai tineri,

macar de o vârsta cu noi însine 747e41h

pentru a putea învinge realitatea aceasta

mult prea concreta si gri.

Frigul din suflete, spaima si disperarea

ne duc de mâna spre marginea prapastiei,

copacii pe care ne cataram în copilarie

au fost taiati, iar fructele lor nici în

amintire nu ne mai umplu gura cu saliva.

Suntem atât de saraci ca nici

caderea frunzei nu ne mai stârneste emotii,

cartile se vând din ce în ce mai prost,

Se bate apa-n piua si suntem jefuiti

la drumul mare de cei pe care i-am ales.

Floarea rusinii a disparut ca specie, de mult,

ne urâm de-adevaratelea, chiar si când

facem dragoste ne aratam ura dusa la extrem.

De sufletele noastre a ramas doar umbra

Ratacind printre ciulini si potcoave de cai morti.

Prea concret realul ne-a pus la zid

si trage în noi cu propria noastra disperare

cu dorinta noastra nebuna de autodistrugere.