ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
<!DOCTYPE HTML PUBLIC "-//W3C//DTD HTML 3.2//EN">
Marius Moraru
RECUPERAREA NUMELUI
o sala de clasa
într-o cladire veche
tencuiala cazuta 24424g618y
si usile înalte scârtâind
întunecate unghere pe lânga
sobele de teracota
de unde lumea apare
mult mai mica
în timp ce chipurile
mereu alte chipuri
pe care o mâna pedanta
le schimba periodic
la tabloul de onoare
ele singure în masura
sa ne apropie
chipurile ziceam
alunecând între noi
cu taisul la vedere
si mai apoi estompate
amintirea lor înca
rasfoindu-ne pe îndelete
vezi tu fiul meu
ai fi putut zice
dar timpul te-a devansat
fara nici un recurs
doar explicatiile
lamurind ce-a mai ramas
si din nou întrebarea
despre ce este si
despre ce poate fi vorba
altfel spus pe malul marii
iarna orice zâmbet devine
dureros ca si atunci când
tocmai întorcând spatele
pe coridoare se stinge
ecoul pasilor tai
si poate nici un ochi
deprins cu întunericul
nici unul strigând
iata usa este a voastra
caci în parcuri boltite
toamna îsi face de cap
cu-aduceri aminte dilatând
tacerile noastre
de multe ori dimineata
am impresia ca ti-as putea vorbi
întârzii asupra cuvintelor
ca-ntr-o zi de sarbatoare
ele se-nsiruie cadentat
adumbrind fruntea
si gesturile molcom ivite
se-ntâmpla chiar sa te privesc
sa-ti vad adica obrazul
abandonat în palma stânga
ochii incerti si buzele
bântuite înca de amintiri
si parul în devalmasie
rusinat parca de aburul
ce-ti înfioara porii
si-abia atunci înteleg de ce
asa cum mi-ai spus plecând
întrebarile devin de prisos
în vremea din urma
teama de a nu deteriora
deriva generata de ea
chiar violenta refuzurilor
si zâmbetele suspendate
o oarecare metalizare a lor
imposibil de disimulat
vezi tu fiul meu
ai fi putut zice
eliminând astfel angoasa
stiut fiind ca neologismele
nu construiesc în poem
neputând aduce lumina
în lucruri asupra carora
dumnezeu nu s-a pronuntat
ramânând la îndemâna
doar aparentele
salvate la caderea noptii
atunci când ochii scruteaza
gesturi pereche nefiind
ci doar cuvinte într-o doara
perfida abandonare
a instrumentelor de disectie
din când în când o mâna
fosnetul paginii întoarse
si lenta prelingere de umbre
peste contururi chemându-te
incerte contururile
ca dintr-o alta durata
sunt gânduri înca
în aspra tacerea noastra
ai putea ridica privirea
si luându-ne de mâna
traseul ar decurge natural
printre frunze si banci scorojite
în aceleasi boltite parcuri
unde toamna se rarefiaza
pe lânga ziduri
cu porti înalte scârtâind
si cu ferestrele închise
peste alte cuvinte
doar culorile evitând
alunecarea în cliseu
se mizeaza prea mult pe reveniri
odata spatele întors
tandretea nu mai este decât
panica de a spune eu
tocmai previzibilitatea
facând întelesul sa scape
mi-ai povestit o data
despre copilaria ta
când credeai ca pentru a zbura
e suficient sa închizi ochii
si sa-ti simti aripile deschise
în fata portii tale anii
se numara din ce în ce mai greu
sirul lor mereu întrerupt
reluat tot mai mecanic
poarta închisa si ferestrele
aceleasi ferestre aparent
uneori îti întrezaream chipul
era ca o promisiune
a unor cuvinte soptite
lungi ploile de toamna
coagulând memoria
printre statui obosite
este atât de târziu
încât tacerea devine trup
si trupul intra în conventie
si nimeni nu observa
ca trupul nu are nume
daca ar fi posibila
o întoarcere acasa
întâlnirea cu limba
necunoscuta de-acum
a locurilor de joaca
de ce luciditatea
îndepartare cuvânt cu cuvânt
de obiectul sentimentului
adulmecare de încaperi
parcurse în fuga
alta vânatoare poate
sudoarea haituielii
naclaind gânduri
si gesturi si cuvinte
din spatele carora
lumea apare mult mai mica
de-ai putea vedea
câta viata striveste
fiecare transcriere
insuficienta amintirea
ultimei întâlniri
daca s-ar putea scrie
câte un poem pentru
fiecare singuratate
daca sintaxa ar fi
un mijloc profilactic
daca în privirea ta
n-ar fi fost uneori
atâtea locuri comune
daca iertarea macar
dar spatele mereu întors
mereu cabrat
se-asteapta o pauza
schimbul inerent de replici
peste care privirile
gesturile nedeslusite
tocmai când astepti raspunsul
o fosgaiala de lucruri
altfel inerte
îti invadeaza memoria
încerci silabisirea lor
mai mult din politete
ori pentru a-ti ascunde
acel tremur al mâinilor
de parca rostirea n-ar fi
la fel de vulnerabila
si-atunci zaresti zâmbetul
cu care de dupa colt
te pândeste copilaria
|
