Scrisoare Ion
Pillat
Se lasa iar
amurgul pe parcul din Miorcani,
si zgomotul pe care l-am auzit de ani,
Cu pulberea luminii ajunge pân' la mine:
E mugetul cirezii ce-ncet, cu seara, vine.
Sunt scârtâiri
de care pe drumul greu de rod.
E tunetul carutei ce trece peste pod.
Sunt chiote de oameni 818i89i ... Ce stranie prelungire
Le face sa se piarda deodata-n amintire.
O toaca bate tainic. Un clopot suna lung.
Sânta Maria Mica e mâine. Sa
te-ajung
Nu pot decât cu slova, cu gândul si cu dorul.
Pe chipul tau,
pe timpul ce fuge, trag zavorul
Sa mi te prind aicea, tu, cea de ieri, de azi
Tu, pururea aceeasi la cuget, la obraz.
În parcul vechi si unde nimica nu se schimba
Ci numai anotimpul cu pas pustiu se plimba,
Cum vrei sa masur ziua cu bietul nostru ceas.
De ce apuc condeiul sa-ti scriu, când mi-ai ramas!
Întâia frunza cade, întâia barza pleaca.
Vor da alti muguri mâine si pasari noi pe craca
S-or legana. Tu însa vei sta când s-or fi dus.
În juru-mi înserarea pe tarini a apus
Cenusa înnoptarii pe mâna mea se lasa.
O lampa cu-o privire a luminat în casa
Ca sufletul tau darnic, deschis si linistit.
În drumul vietii mele Miorcanii m-au oprit.
A înnoptat: orasul si-aprinde cafeneaua.
Aici la câmp sting lampa sa se apropie steaua
Ce-a licarit
stinghera la margine de sat.
Pe-aleea nevazuta se-aude apasat
Unitul pas al tatii si-al mamii mele, pasul
Ce-l auzeam pe vremuri, copil, când suna ceasul
Culcarii, asteptându-i sa ma sarute-n pat.
O raza alba ramul din geam l-a dezgropat:
Din umbra mii de ramuri misterios se lasa
Cu crengi catifelate pe pajisti de matasa
si bolti de întunerec se farma si se frâng.
Ce-a fost adânc în noapte se face mai adânc
Sub arcuri nesfârsite ce tremura-n lumina
Când se revarsa luna ca o fântâna plina.
Deschid fereastra: pace, parere si pustiu.
Doar inima mi-o roade ceva ca un burghiu
si o farâmiteaza cu fiecare clipa.
Pe iarba cade-o poama, prin frunza o aripa.
si ma gândesc departe, la tine, la copii
La moartea tuturora ce vine când nu stii,
La viata care curge cu murmure de apa...
