|
Spre ziua, sub capit 19219f52t a de secara
Pe auriul snopilor plecati,
Cateaua, în vifornita de-afara,
Fatase sapte catelusi roscati.
Pîna-n amurg, veghind încovoiata,
I-a rasfatat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
si se topea ninsoarea spulberata,
Pe fierbinteala pîntecului supt.
Iar seara, cînd gainele s-aseaza,
Stapînul casei a iesit posac
si unde mama pîlpîia de groaza,
El pe toti sapte i-a bagat în sac.
În urma lui, fugind dupa desaga,
Cateaua da-n nametii de pe drum.
Rapindu-i puii, apa din viroaga
Scîncea curgînd sub botul ei, acum.
Apoi, cînd se-nturna sovaitoare
si singura înspre culcusul ei,
Deasupra casei i-aparu pe zare,
În locul lunii, unul din catei.
Straina, zgribulita si-n nestire,
Privea la chipu-i nalt si departat,
Iar luna plina, lunecînd subtire,
Dupa colini a disparut treptat.
si cum atunci, cînd cineva-n ograda,
Drept pîine-i zvîrle-o piatra dinadins,
Ca stele mari de aur în zapada,
Cateaua ochii tristi si i-a prelins.
|
Nu regret, nu ma jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberata.
Vestejit de-al toamnei mele
frig,
Nu voi mai fi tînar niciodata.
N-ai sa mai zvîcnesti ca pîn-acum
Inima racita prea devreme
S-o pornesc din nou descult la drum,
Stamba luncii n-o sa ma mai cheme.
Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacara pornirii
O, pierdutul prospetimei har
Cu vioiul clocot al simtirii!
În dorinti încep zgîrcit sa fiu,
Te-am trait sau te-am visat doar, viata ?
Parca pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineata.
Toti sîntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele desarte...
Binecuvîntat sa fie deci
Ca traiesc si ca ma duc spre moarte
|
