Omida
de Georgeta
Moraru
Sus pe creasta
unui prun
Se târãste-ncet, pãroasã,
O omidã verde, grasã;
Corpul lung îi unduieste,
Iarã gura, ca un cleste
Pare-a fi de cãpcãun. 212j917c
Bâjbâind încolo-ncoace
Printre crengile-nflorite
Rupe, mestecã si-nghite
Muguri tineri, frunzã crudã,
Smulge fãr nici o trudã
De-unde vrea, de unde-i place.
-Hei, ce faci ? îi strigã prunul,
Vrei cu dinadinsul, oare,
Roada mea, abea în floare
S-o rãpui? Sã nu rãmânã
Nici o frunzã, nici o prunã?
Râde-n hohot cãpcãunul:
-Ha, ha ha! Si pentru cine
Pregãtesti tu rod bogat?
Pomul s-a înseninat:
-Vreau s-adun în jur copii
Si cu prune brumãrii
Sã le umplu cosuri, pline,
Sã-i privesc cum vin sãltând,
Cum se-naltã cãtre mine
Ramurile sã-mi încline
Si sã-mi simt în palma lor
Fructul dulce, tuturor
Dãruit cu drag, oricând.
Asta e menirea mea!
Mestecând, omida grasã
Nici n-aude, nici nu-i pasã.
Serpuind pe craca-ngustã,
Frunzã dupã frunzã gustã
Ba de aici, ba de colea.
Geaba se frãmântã pomul,
Încercând mereu sã scape.
Ea priveste printre pleoape
Si de-atâta trudã... cascã....
Cine poate s-o goneascã?
Nimeni... nimeni... decât omul!
