AUDITUL INTERN sI GESTIUNEA RISCULUI ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

[2] a auditului public intern stabileste o metodologie de evaluare a riscurilor, care presupune parcurgerea urmatoarelor faze:

Tabel 2.1.

Sistem	Procentaj din total greseli [%]
Aviatie
Control trafic aerian
Cladiri si poduri
Baraje
Rachete
Centrale electrice
Transport pe apa

                Sursa:      serbu, T., Managementul riscului. Elemente de teorie si calcul, Academia de Politie "Al. I. Cuza", Bucuresti, 2002, p. 45.

            Numarul erorilor produse este determinat de fiabilitatea factorului uman, subiect ce ramâne larg discutat de catre specialisti si înca imposibil de previzionat cu suficienta precizie. Fiabilitatea factorului uman depinde chiar pentru acelasi individ si aceeasi operatie, de un numar ridicat de factori care nu întotdeauna pot fi modelati veridic. Cercetarile efectuate în acest domeniu pun în evidenta realitatea ca rata greselilor umane creste semnificativ proportional cu cresterea complexitatii tehnice a sistemului din care face parte, cât si a complexitatii sarcinii pe care acesta o are de îndeplinit.

            În functie de gradul de constienta, erorile umane se clasifica în constiente (alegerea unui scop nepotrivit sau a unei modalitati periculoase în îndeplinirea corecta a unei sarcini) si inconstiente (actiuni/inactiuni care conduc la esecul îndeplinirii obiectivului propus).

            În functie de momentul aparitiei efectelor generate de erori, acestea se clasifica în active (cele ale caror consecinte se manifesta imediat) si latente (efectele se manifesta si devin evidente dupa trecerea unei perioade de timp).

            În functie de modul de anticipare, erorile umane se clasifica în anticipate (acelea despre care se stie ca se pot produce si care au mai avut loc în conditii similare) si neanticipate (ale caror aparitii si efecte nu sunt familiare).

            Cercetarile contemporane care vizeaza tratarea de ansamblu a fiabilitatii si secur 919e45j itatii sistemelor avanseaza ideea existentei si actiunii unei cauzalitati multiple ce constituie sursele de eroare, si anume:

Fig. 5.1.   Probabilitatea erorii umane în functie de nivelul de stres

                Sursa:      serbu, T., op. cit., p. 50.

Tabel 5.2.

Nr. crt.	Evaluarea riscului în trecut (anterior anului 2000)	Evaluarea riscului în prezent
	Analiza activitatilor cu riscuri.	Masurarea logica a factorilor de risc.
	Instituirea unui sistem de evaluare a controlului intern.	Instituirea unui sistem de evaluare a riscurilor din organizatie; Preocupare importanta pentru cresterea aportului de plusvaloare pentru organizatie.
	Grija de a nu face greseli.	Evaluarea incorecta a atingerii obiectivelor de catre organizatie.
	Nu exista un departament sau compartiment de analiza a riscurilor.	Constituirea unor compartimente sau departamente însarcinate cu gestiunea riscurilor.
	Riscurile erau o preocupare a managementului de linie (midle management), dar nu si a top-managementului.	Evaluarea riscurilor reprezinta o preocupare majora a top-managementului.
	Lipsa unei strategii în evaluarea riscului	Adoptarea unor strategii de evaluare a riscurilor.
	Centrul de greutate cade pe auditul de regularitate (nu intereseaza cuantificarea si evaluarea riscurilor).	Centrul de greutate cade pe auditul de sistem si al performantei, adica pe identificarea riscurilor si a strategiilor de gestiune optima a organizatiei.
	În cadrul controlului intern, prioritatea se axeaza pe controlul ierarhic.	Controlul ierarhic tinde sa fie înlocuit de un control profesional - prin formare si informare - alaturi de autocontrolul executantilor.

5.1.3. Analiza riscului

            Cea de-a doua faza a procesului de management al riscului, analiza riscului, debuteaza cu dezvoltarea scenariilor posibile de producere a pierderilor de catre factorii de risc identificati anterior. De asemenea, trebuie definite în mod clar si tipurile de pierderi care vor fi evaluate.

            Obiectivele principale ale acestei faze constau în a cuantifica probabilitatile de aparitie si marimea pierderilor produse de factorii de risc, deziderat dificil adeseori de îndeplinit. Dificultatea rezida în lipsa sau insuficienta disponibilitatii datelor fiabile din istoricul organizatiei si din numarul mare de variabile necunoscute care intra în ecuatia calculului probabilitatii. Daca factorii de risc sunt independenti atunci, în relatia de calcul a riscului vor interveni probabilitatile de aparitie a acestora. Daca factorii de risc sunt dependenti, atunci vor interveni probabilitati conditionate, ceea ce complica substantial calculele în determinarea riscului global pentru organizatia analizata.

            Apreciem ca, în general, factorii de risc ce influenteaza aparitia si manifestarea riscurilor în cadrul firmelor microeconomice sunt:

            Metoda HAZOP se aplica în mod deosebit sistemelor tehnice cu grad mare de automatizare, în care activitatea se desfasoara în flux continuu si consta în descrierea amanuntita a functionarii normale a unui proces tehnologic, descompunerea lui într-un numar de operatii succesive si evaluarea influentei abaterilor posibile, asupra acestor operatii cu ajutorul unor cuvinte-ghid (cuvânt-cheie). Fiecare cuvânt-cheie desemneaza o anumita abatere a operatiei de la functionarea normala.

            Aplicarea metodei HAZOP necesita prezenta unor specialisti cunoscatori sau familiarizati cu proiectarea si functionarea firmei.

            Echipa de specialisti este formata din 5-6 persoane cu pregatire tehnica si este condusa, de regula, de un inginer specialist în fiabilitate si expert în aplicarea metodei.

            Conducatorul echipei de specialisti pregateste din timp activitatea echipei si are rolul de moderator al discutiilor purtate cu si între membrii echipei. Din practica s-a desprins necesitatea existentei unui secretar al echipei, însarcinat cu tinerea evidentei evenimentelor potential periculoase semnalate de catre membrii echipei, organizarea întâlnirilor si transmiterea comunicarilor între membrii echipei.

            Rezultatele studiului HAZOP constituie datele necesare pentru faza urmatoare a managementului riscului, respectiv faza de control si gestionare a riscului.

[6].

Un progres semnificativ în realizarea unei abordari moderne, europene a controlului intern, a fost înregistrat prin aparitia OMFP nr. 946/2005, Ordin al ministrului finantelor publice pentru aprobarea Codului controlului intern, cuprinzând standardele de management/control intern la entitatile publice si pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial. Aparitia acestui act normativ a acoperit golul determinat de inexistenta, pâna la aceasta data, a unei idei clare privind acceptiunea conceptului de control intern, cât si de inexistenta unor standarde de control intern în deplina concordanta cu principiile generale de buna practica ce compun acquis-ul comunitar în domeniul controlului intern.

            Potrivit OMFP nr. 946/2005, "... controlului i se asociaza o acceptiune mult mai larga, acesta fiind privit ca o functie manageriala, si nu ca o operatiune de verificare. Prin functia de control, managementul constata abaterile rezultatelor de la obiective, analizeaza cauzele care le-au determinat si dispune masurile corective sau preventive ce se impun"[7].

Prin urmare, controlul intern vizeaza toate palierele de conducere si toate posturile de munca, acestea fiind considerate verigi de exercitare a controlului intern.

            În mod concret, top-managementul stabileste pentru fiecare domeniu, element al structurii organizatorice, activitate sau program, formele de control intern care nu necesita costuri suplimentare, menite sa limiteze sau sa elimine riscurile asociate operatiunilor si activitatilor sub urmatoarele forme:

[8], potrivit careia conceptul de patrimoniu ar trebui privit într-un înteles mai larg, ca incluzând, alaturi de activele aflate în administrare, înca cel putin 4 elemente la fel de esentiale: oamenii, imaginea organizatiei, tehnologia si informatiile. Nu este un secret ca, în conditiile actualei dotari a entitatilor militare, oamenii constituie elementul cel mai pretios al "zestrei" sau "averii" acestora dar si cel mai expus riscurilor de orice fel. De asemenea, imaginea unei organizatii militare, consolidata ani la rând prin rezultate de exceptie, poate fi distrusa într-o clipa de producerea unui incident favorizat de exercitarea unui slab control intern asupra operatiunilor si activitatilor acesteia. Calitatea informatiilor este data de gradul în care controlul intern structureaza circuitul informational astfel încât acestea sa fie: fiabile, controlabile, exhaustive, pertinente si disponibile. Optimizarea gestiunii resurselor reprezinta ceea ce IIA defineste ca fiind "utilizarea economicoasa si eficace a resurselor";

            Apreciem ca persistenta confuziei în privinta organizarii si exercitarii controlului intern au fost determinate, în principal, de urmatoarele cauze:

            -     neimplementarea prevederilor art. 3 si 4 din OGR nr. 119/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, ce statueaza obiectivele generale ale controlului intern, precum si necesitatea îndeplinirii cerintei de reflectare "... în documente scrise a organizarii controlului intern";

            -     aparitia relativ recenta (iulie 2005) a standardelor de control intern la nivel national;

            -     persistenta unei confuzii între doua concepte esential diferite atât din punctul de vedere al continutului cât si al ariei de cuprindere: control intern si control ierarhic intern;

            -     crearea impresiei ca organizarea sistemului de control intern ar fi benevola, fapt ce a slabit eficienta sistemului de control intern.

            Impactul negativ al neconceperii si neimplementarii unei conceptii de organizare si exercitare a controlului intern, la nivelul si în functie de specificul fiecarei organizatii militare, se concretizeaza în:

            -     crearea conditiilor propice aparitiei si manifestarii riscului scaderii eficientei si eficacitatii activitatilor de control intern în absenta unei conceptii integrate de executare a acestora;

            -     neprecizarea clara a dispozitivelor de control intern create si a modului de functionare a acestora;

            -     persistenta unor probleme de la un control la altul;

            -     privarea sistemului de conducere de beneficiul unor informatii foarte utile în ceea ce priveste fundamentarea eficienta a deciziilor privind atât utilizarea patrimoniului, cât si protejarea acestuia împotriva pierderilor datorate erorii si risipei.

            Consideram ca este o necesitate stringenta elaborarea si materializarea, în ordinul de zi pe unitate, a conceptiei privind organizarea si exercitarea controlului intern astfel încât aceasta sa contribuie la realizarea unor dispozitive si a unor activitati de control intern care sa determine prevenirea fenomenelor de pagubire a patrimoniului unitatii si cresterea performantelor sistemelor de conducere si control intern.

            Elaborarea si implementarea unei conceptii eficiente de organizare si exercitare a controlului intern ar avea ca impact pozitiv descoperirea precoce a eventualelor disfunctii si luarea timpurie a masurilor de corectie ce se impun, evitându-se astfel agravarea unor stari de lucruri negative.

            Apreciem ca pentru a putea contribui la prevenirea aparitiei fenomenelor nedorite, persoanele care executa activitati de control intern trebuie sa stabileasca sediul cauzelor care au determinat aparitia unor disfunctii. Unele neajunsuri îsi au sediul în afara entitatii sau a compartimentului controlat, caz în care controlul se adreseaza altor niveluri organizatorice pentru solicitarea ajutorului necesar în redresarea situatiei. Majoritatea documentelor si actelor de control nu analizeaza si cauzele care au determinat aparitia disfunctiilor constatate. Cât de eficace este un sistem de control intern care porneste de la efecte, cauzele care au determinat aparitia si manifestarea acestora ramânând sa actioneze imperturbabil? Este întrebarea esentiala pe care trebuie sa si-o puna fiecare manager înainte de a configura o arhitectura a controlului intern legala, pertinenta, adaptata nevoilor structurii organizationale pe care o conduce si cu un nivel ridicat de eficienta în identificarea riscurilor potentiale a probabilitatii aparitiei acestora dar si de gestionare inteligenta a lor în scopul reducerii impactului asupra entitatii, în limite rezonabile.

            Lipsa controlului intern sau organizarea formala/defectuoasa a acestuia conduce în cvasimajoritatea cazurilor la aparitia conditiilor propice pentru manifestarea fraudei, profitându-se de slabiciunile sistemului. Apreciem, însa, ca odata sesizate elementele certe de fraudare a patrimoniului public, este mult mai periculoasa si nociva intentia de acoperire a fenomenului sau de "cosmetizare" a acestuia, în tentativa de a li se da o conotatie mult mai putin grava decât cea pe care o au în realitate. Astfel, persoane îndrituite si obligate, imperativ de norme juridice fara echivoc, sa organizeze si sa execute controlul intern, cauta sa salveze "imaginea" entitatii în cauza si sa-si mascheze propria inactivitate, generând prin aceasta atitudine conditii propice de manifestare în continuare a fenomenului de fraudare a patrimoniului, care provoaca adevarate hemoragii bugetare. Acest gen de inactiune constituie, în opinia noastra, un factor favorizant al fraudei si o stare de complicitate tacita cu autorul/autorii acesteia, tandem care genereaza efecte devastatoare asupra patrimoniului.

[9] descrie mai multe modele de management strategic al riscurilor. Dintre acestea ne-am oprit asupra urmatoarelor trei:

            -     modelul tehnocratic - consta în folosirea celor mai bune tehnici previzionate cu scopul de a anticipa evolutiile viitoare si de a elabora planuri în consecinta;

            -     modelul politic - rezida în aceea ca managerii creeaza sau controleaza viitorul firmelor prin dominarea sau eliminarea surselor de incertitudine;

            -     modelul structural - consta în imunizarea firmei împotriva incertitudinilor, prin dotarea acesteia cu o structura flexibila si usor adaptabila evolutiilor imprevizibile din mediul sau.

            Modelul tehnocratic face apel la un ansamblu de tehnici previzionale, printre care: tehnicile de prognoza statistice, tehnicile previzionale calitative bazate pe rationament (Delphi, Matricea impacturilor încrucisate, simularile, elaborarea de scenarii si de modele de firme, procedurile de urmarire a mediului, sistemele de gestiune si cercetarile de piata). Daca sunt utilizate corect, metodele enumerate pot avea o contributie utila în demersul de management al riscului deoarece anumite evenimente viitoare sunt previzibile, iar anumite tendinte continua un timp mai lung sau mai scurt sa se manifeste.

            Tehnicile previzionale pot fi clasificate sumar, dupa gradul de utilizare a datelor cantitative, în doua categorii:

            -     tehnicile cantitative de modelare - se bazeaza pe folosirea tehnicilor statistice, din ce în ce mai complexe, si includ regresia, analiza spectrala a seriilor cronologice, modelele econometrice si indicatorii economici, extrapolarile, simularile si modelarea firmei;

            -     tehnicile bazate pe rationament - organizeaza, sistematizeaza si fructifica opiniile si judecatile unui grup de experti în legatura cu evenimente viitoare si impactul acestora asupra firmei.

            Abordarile bazate pe rationament pornesc de la ipoteza ca spiritul uman este instrumentul cel mai sensibil si cel mai apt de a analiza si sintetiza diferite fapte si precedente istorice. Exista nenumarate exemple de lucrari si spirite care au ilustrat în mod edificator forta si subtilitatea gândirii umane. Este vorba de lucrarea Democracy in America de Alexis Tocqueville, sau de lucrarile Al treilea val si socul viitorului ale lui Alvin Toffler, ca sa amintim doar câteva din exemplele de lucrari ce contin viziuni remarcabile ale evolutiilor viitoare fie ale societatii americane, fie ale firmelor aflate în contextul globalizarii.

            Pentru a conferi o anumita nota de concret acestor abordari calitative, au fost concepute si propuse anumite tehnici, cele mai cunoscute fiind:

            a)   Tehnica "Delphi" reprezinta un demers ce vizeaza obtinerea unui anumit grad de consens asupra evolutiei evenimentelor viitoare, între oameni care poseda o experienta valabila pentru acest gen de evenimente.

            Demersul comporta urmatoarele etape:

            -     un sondaj individual pentru a cunoaste opinia expertilor asupra evenimentelor susceptibile sa marcheze evolutia viitoare a unui domeniu de interes si asupra probabilitatii de aparitie a acestor evenimente;

            -     un proces de retroactiune care permite fiecaruia sa cunoasca evantaiul de opinii exprimate, respectându-se anonimatul informatiei. Acest demers este însotit de comentarii si explicatii ale celor cu opinii situate la extremitatea evantaiului;

            -     reiterarea primelor doua etape pâna când opiniile asupra probabilitatii anumitor evenimente viitoare devin suficient de convergente.

            b)   Matricele de impact încrucisat ofera o alta metoda bazata pe rationament conform careia "...expertii estimeaza, cu ajutorul unui mecanism simplu de codare, în ce masura manifestarea unui eveniment va afecta probabilitatea ca alte evenimente sa se produca"[10]. Matricele încrucisate individuale sunt apoi convertite într-o singura matrice a întregului grup de experti si conducatori care participa la exercitii. Acest demers releva gradul de consens asupra:

            -     evenimentelor care vor avea o influenta asupra viitorului firmei;

            -     gradului de corelare a acestor evenimente;

            -     evenimentelor critice care sunt "motoare" ale dezvoltarii viitoare, prin exercitarea unor influente considerabile asupra altor evenimente cu impact asupra viitorului firmei.

            c)   Scenariile strategice se construiesc pornind de la mai multe evenimente probabile, care sunt aranjate într-o prezentare plauzibila si coerenta a viitorului. Scenariile pot utiliza datele culese prin aplicarea tehnicilor Delphi si matricelor de impact încrucisat.

            Elaborarea de scenarii constituie cea mai folosita tehnica pentru formularea de previziuni economico-socio-politice deoarece scenariile sunt percepute "...ca un mijloc mai eficient pentru tratarea incertitudinii decât tehnicile statistice sau alte instrumente cantitative"[11].

            d)   Modelul politic porneste de la realitatea ca liderii firmelor nu pot si nici nu trebuie sa mizeze viitorul firmelor numai pe capacitatea lor de a prevedea evenimentele viitoare ci, dimpotriva, ei trebuie sa utilizeze corespunzator toate resursele si sa dea dovada de multa ingeniozitate pentru a putea modela mediul în care va evolua firma.

            Modelul politic presupune:

            -     modelarea contextului socio-politic;

            -     modelarea pietelor si a concurentei.

            e)   Modelarea contextului socio-politic presupune interventia firmei care, mobilizându-si resursele economice si politice, încearca sa modeleze un mediu socio-politic favorabil, deoarece este evident ca mediul politic joaca un rol determinant în definirea mediului intern si extern al firmei.

            Interventiile de natura politica se pot concretiza în:

            -     presiuni (lobbying) exercitate pentru a influenta Guvernul si Parlamentul în adoptarea unor legi sau reglementari comerciale;

            -     obtinerea de fonduri guvernamentale pentru diferite proiecte ale firmei;

            -     adoptarea de programe de responsabilitate sociala;

            -     medierea unor negocieri cu diferite grupuri de presiune si de interese de pe scena politica;

            -     folosirea deciziei politice în scopul luarii unor masuri protectioniste care sa avantajeze firma.

            f)    Modelarea pietelor si a concurentei constituie o necesitate deoarece orice management competent al firmei trebuie sa reflecteze, în limitele legalitatii si eticii, la maniera în care poate exercita un anumit control asupra incertitudinii rezultate din evolutia imprevizibila a pietelor si din concurenta acerba de pe acestea.

            Incertitudinea pietei poate fi redusa prin utilizarea de catre firma, a întregii puteri de influenta si a resurselor pe care le poseda pentru a-si reduce vulnerabilitatea în raport cu factorii aleatori ai pietei, prin inovatii strategice, investitii preventive, strategii de creare si dominare a pietei, transferul riscului catre terti.

            g)   Modelul structural de management al riscului cuprinde masurile adoptate de catre o firma pentru a proceda astfel încât sa nu fie amenintata de evenimente necunoscute asupra carora sa nu poata exercita nici un control.

            Modelul încearca sa acopere o parte din incertitudinea si vulnerabilitatea care nu pot fi administrate de catre modelele tehnocratic si politic.

            Modelul structural se poate implementa prin urmatoarele modalitati: diversificare, aliante, concentrarea firmei asupra competentelor sale esentiale, dezvoltarea, acumularea si protejarea resurselor strategice ale firmei.

5.2.2. Riscul contractual

            Schimbari dese si neprevazute în politica fiscala si în cea de credit, modificarea raportului de schimb valutar, fluctuatia ratei inflatiei, recesiunea economica, sunt doar câteva evenimente care pot afecta semnificativ derularea si finalizarea unor relatii contractuale si a intereselor partilor contractante. Succint, ne vom opri asupra unora din cele mai importante riscuri pe care le apreciem ca fiind posibile în acest domeniu.

            a)   Riscul negocierii - datorita faptului ca ofertantul si destinatarul ofertei de a contracta se pot afla în locuri diferite, apare riscul ca între momentul în care ei îsi exprima acordul de vointa de a încheia întelegerea sa treaca un anumit interval de timp. Se pune astfel problema de a cunoaste care este momentul realizarii acordului de vointa si de a preciza în mod indubitabil care este data încheierii contractului, deoarece curgerea obligatiilor contractuale începe din momentul încheierii contractului.

            Realitatea ca oferta si acceptarea ofertei de a contracta sunt revocabile în anumite conditii genereaza riscul. Astfel, destinatarul ofertei este în drept sa revoce acceptarea cât timp ea nu a ajuns la cunostinta ofertantului. Ca urmare a acestui refuz, contractul nu se va încheia. În situatia în care revocarea ajunge la cunostinta celeilalte parti dupa ce aceasta întreprinde masuri de executare a contractului, atunci partea care revoca raspunde pentru daune, partea prejudiciata prin operatiunile de executare a contractului efectuate având dreptul la despagubire.

            Elementul esential al contractului comercial este pretul, deoarece el arata întinderea obligatiei pentru cumparator. Pretul poate fi nu numai determinat (atunci când în contract s-a prevazut în mod indubitabil obligatia de plata), ci poate fi si determinabil, fara ca în acest fel sa se pericliteze valabilitatea contractului. "Vânzarea la un pret nedeterminabil este legala" daca partile au prevazut în contract un procedeu sau anumite repere clare cu ajutorul carora se va calcula pretul, ulterior semnarii contractului.

            b)   Riscul executarii contractului - obiectul contractului de vânzare-cumparare prezinta unele aspecte generatoare de riscuri în situatia în care nerealizarea lucrului vândut s-a datorat unei împrejurari fortuite. În acest caz, riscul contractului este suportat de catre vânzator, în calitate de debitor în obligatia imposibil de executat si, ca urmare, el nu poate cere plata pretului. Atunci când cumparatorul si-a asumat riscul nerealizarii lucrului contractat (spre exemplu asigurarea unei recolte), el va trebui sa plateasca pretul prevazut, cu toate ca nu a primit nimic de la vânzator.

            În faza de executare a contractelor, riscurile apar, în majoritatea situatiilor, sub forma încalcarii de catre parti a obligatiilor contractuale, fapt ce pericliteaza continuarea relatiilor. Este necesara precizarea cu mare atentie a obligatiilor contractuale deoarece, adesea, acestea se determina cu dificultate mare atunci când nu exista un consens al partilor contractante în interpretarea lor sau când nu sunt clare, complete si univoc interpretabile.

            Întârzierea achitarii contravalori bunului cumparat din reaua vointa a cumparatorului sau pur si simplu datorita incapacitatii de plata a acestuia este generatoare de riscuri economice. În aceasta situatie legea da dreptul creditorului sa pretinda daune interese pentru prejudiciul cauzat. Dar, daca debitorul este insolvabil, raspunderea lui nu se poate materializa, rezultând astfel ca nu întotdeauna interventia instantei, pentru a obliga partea aflata în culpa sa execute prestatiile la care s-a îndatorat, este benefica pentru cealalta semnatara a contractului. În aceasta situatie creditorul se rezuma doar la a cere restituirea prestatiei executate, obtinând astfel repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare.

            c)   Riscul transferului proprietatii - exista dese situatii în care vânzatorul vinde bunuri care nu sunt în proprietatea sa. Este cazul tranzactiilor bursiere de tipul vânzarilor scurte. Din moment ce orice contract de vânzare-cumparare este un contract translativ de proprietate, se pune problema daca nu cumva lipseste obiectul contractului, în situatia în care vânzatorul nu poseda lucrul vândut. Mai nou, se considera valabil un astfel de contract deoarece vânzatorul si-a asumat obligatia de a procura lucrul contractat si de a-l preda vânzatorului la scadenta. Daca nu se comporta astfel, legea da dreptul cumparatorului la daune interese.

            Prezumtia de solidaritate a creditorilor prezinta un anumit risc pentru debitorul relatiei contractuale. Aceasta este reglementata de Codul Comercial astfel încât sa protejeze creditorul oferindu-i o garantie suplimentara a executarii obligatiei ce-i revine debitorului.

            Odata cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului contractat, se transfera de la vânzator la cumparator si riscurile aferente. Astfel, în caz de pieire fortuita a bunului vândut, înainte ca el sa fie predat, riscul va fi suportat de catre cumparator. Momentul în care se face transmiterea de drept a proprietatii de la vânzator la cumparator este, potrivit art. 1295 din Codul Civil, imediat ce partile s-au învoit asupra lucrului si asupra pretului. În situatia în care lucrul contractat piere partial, riscul îl suporta cumparatorul, care primeste obiectul în cauza în starea în care se afla, dar plateste întregul pret cuvenit, fiindca actioneaza principiul "res perit creditori"

5.2.3. Riscul în activitatea investitionala

            Marea problema a metodelor de studiere a riscului în domeniul investitiilor rezulta din dificultatea estimarii probabilitatilor de manifestare a diferitelor consecinte la care se poate astepta decidentul.

            "Luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltarea obiectivelor existente sau realizarea unora noi, trebuie sa ia în considerare incertitudinea si riscul implicate de proiect"[14].

            Incertitudinea este generata de evolutia pietei si a preturilor, în corelare cu deciziile privind sortimentele si cantitatile de produse/servicii oferite pentru un anumit mediu economic.

            Practica a confirmat ipoteza ca nu se pot estima cu exactitate toate elementele care influenteaza rezultatele partiale si consecintele pe termen lung.

            Riscul inerent investitiei rezulta din evolutia tehnologica, progresul tehnic, înlocuiri de utilaje, elementele fluxului de trezorerie, rezultatele economice si financiare asteptate (profitul, cash-flow-ul, valoarea neta, costuri, preturi de achizitie si de vânzare, volumul vânzarilor). De asemenea este incerta valoarea reziduala a activelor fixe la expirarea duratei de exploatare pe care o luam în calcul în analiza financiara a proiectelor.

            Realitatea economica demonstreaza ca între valoarea parametrilor proiectelor de investitii si factorii exogeni exista unele dependente statistice, probabile, nivelul indicatorilor manifestându-se ca valori probabile. Rezulta ca deciziile de investitii trebuie elaborate si adoptate în raport cu incertitudinea asociata proiectelor, pe baza analizei diverselor situatii posibile în viitor, cu luare în calcul a impactului acestora în planul eficientei economice si financiare.

            Managementul riscului în activitatea investitionala presupune mai multe proceduri, din care ne vom opri la urmatoarele:

            a)   Analiza de senzitivitate a proiectelor, în care se evalueaza diferite modificari posibile ale factorilor exogeni, precum si impactul lor asupra indicatorilor de eficienta economica si financiara (costuri, venituri etc.);

            b)   Calculul sperantei matematice a indicatorilor de eficienta, care evidentiaza avantajele economice si costurile probabile asociate unui proiect de investitii prin selectarea variantei de investitii careia îi corespunde speranta matematica maxima.

            Gradul de valabilitate a deciziei depinde de volumul de informatii privind minimul de situatii posibile în viitor, de probabilitatile aparitiei fiecarei situatii si de stabilitatea acestora.

            c)   Masurarea riscului proiectului de investitii, utilizeaza distributiile de probabilitate subiective referitoare la profiturile nete anuale, obtinute prin aplicarea proiectului de investitii. Deoarece aceste profituri nete sunt determinate de o multime de factori, analistul trebuie sa studieze si sa evalueze acesti factori stabilind o singura distributie de probabilitate pe care o considera tipica de-a lungul întregii durate de viata economica a proiectului.

            d)   Metoda arborelui de decizie, aplicata unor procese investitionale secventiale se bazeaza pe informatii privind marimea indicatorilor economici în viitor si pe probabilitatile ca evenimentele sa duca la realizarea diferitelor consecinte.

            Procesul de decizie referitor la desfasurarea proiectului investitional este descompus într-o succesiune de decizii secventiale, înlantuite sub forma unei structuri arborescente în care nodurile semnifica alegerea unei variante din multimea tuturor actiunilor posibile.

5.2.4. Riscul în decizia financiara

            Din perspectiva financiara, abordarea problematicii riscului "...nu se poate realiza decât în cuplul celor doua axe de analiza: rentabilitate - risc"[15]. Notiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul acestei dualitati: rentabilitate - risc.

            Riscul asociat profitului poate fi analizat din doua perspective:

            -     al firmei, ca organizatie animata de intentia cresterii profitului;

            -     al investitorilor interesati de realizarea celui mai bun plasament, în conditiile unei piete financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate si grade de risc diferite.

            Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate presupune luarea în considerare a cheltuielilor financiare (dobânzile aferente capitalurilor împrumutate), care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel al cifrei de afaceri.

            Efectul de levier financiar exprima incidenta îndatorarii asupra pozitiei cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate al firmei. Influenta îndatorarii asupra rentabilitatii financiare este determinata de diferenta dintre rentabilitatea economica si rata dobânzii si de gradul de îndatorare (levierul).

            Un loc aparte în cadrul deciziei financiare îl ocupa plasamentele pe piata de capital deoarece investitiile facute în titluri financiare se pastreaza într-o stare cu lichiditate ridicata, fapt ce le expun la toate riscurile specifice economiei reale (evolutii negative ale emitentului ale pietei bancare si ale celei de capital).

            Specialistii în tehnici financiare moderne au raspuns cererii presante de protectie împotriva riscului tot mai ridicat pe pietele afacerilor contemporane cu un nou instrument financiar - contractele futures. Sunt tot mai des întâlnite diferite forme de asociere dintre entitati publice si private, încheindu-se contracte oneroase, în cvasitotalitatea lor defavorabile primelor.

            În concluzie, putem afirma ca adoptarea deciziilor financiare este însotita invariabil de asumarea unor riscuri. Neluarea în considerare/necunoasterea aspectelor legate de managementul riscului poate genera dificultati majore entitatilor, putând conduce la prejudicii majore cauzate acestora.

[16]. si aceasta, nu atât pentru ca se impune principiul actional al "rationalitatii limitate", ca o consecinta a faptului ca deciziile nu se mai pot adopta pe baza unei informari complete, care altfel este si foarte scumpa si aproape imposibil de obtinut în timp util.

            Accelerarea procesului de transformare a organizatiilor, începând cu modificarea structurala a acestora si continuând cu schimbarile majore produse în planul conceptual si în cel actional al adoptarii si implementarii deciziilor, creeaza si genereaza un ".formidabil detonator de irational"[17] al carui principal exponent este stresul prezent pretutindeni în viata si activitatea organizatiilor. În aceste conditii, nu este greu de sesizat ca între palierul emotional si conotatia irationala a deciziilor si actiunilor din interiorul organizatiilor se formeaza treptat o relatie tot mai puternica. Aceasta este rezultatul manifestarii unor cupluri de contradictii cum ar fi:

            Este esential de stiut ca rationalul si irationalul se afla într-o relatie dialectica, iar activitatea managementului organizational trebuie orientata nu în directia suprimarii irationalului (o încercare utopica si sortita esecului de la bun început), ci a mentinerii unui echilibru cât mai trainic între functionalitatea organizatiei si orientarea manifestarii subiectivitatii într-o directie creatoare.

            Dar oare care plan este mai important si care are prioritatea cea mai mare: cel rational sau cel irational? Din punctul nostru de vedere, nu se pune problema unei astfel de dispute, ci aceea a unei pozitionari în functie de timp, loc si solutie particulara. În cele mai multe cazuri, rationalul prevaleaza în etapele de început (previziune, planificare, organizare, precizarea misiunii si a standardelor de performanta, care nu pot fi lasate în voia factorilor întâmplatori sau ai celor emotionali). În celelalte situatii rolul rationalului este acela de a asigura cointeresarea, echilibrarea si antrenarea individului, a subsistemelor componente, a proceselor si relatiilor endogene si exogene organizatiei, precum si sa previna abaterile netolerabile de la încadrarea în parametrii definiti si proiectati. Realitatea organizatiilor nu înceteaza sa ne surprinda, din pacate, printr-o expansiune îngrijoratoare a irationalului, în mod deosebit în cadrul procesului managerial care, în mod logic, ar trebui sa fie dominat de catre palierul rationalului. Nu sunt deloc putine situatiile în care liderii odata ajunsi în anumite functii iau în exclusivitate decizii folosind doar gândirea intuitiva (flerul), nu sunt deloc interesati de precizarea modalitatilor si a resurselor de implementare a acestora, nereusind sa identifice consecintele imediate sau pe anumite orizonturi de timp a aplicarii deciziilor adoptate. De asemenea, unii lideri ai organizatiilor apreciaza în mod gresit ca din moment ce au ajuns în diferite functii nu mai au nimic de învatat în conditiile în care orice pas ascendent în ierarhie conduce catre apropierea de limita de incompetenta.

            Ar fi de asteptat deci, ca în contextul constrângerilor generate de mediul socio-economic specific organizatiilor, managementul acestora sa se comporte în mod rational si sa reactioneze rational la stimulii cei mai importanti proveniti din mediul intern si cel extern, fara a astepta ca de fiecare data când iau o decizie sa fie rationali, caci "cei care cauta sa fie rationali de fiecare data când fac o optiune nu sunt rationali; daca ar fi asa, si-ar consuma viata luând decizii cu privire la cele mai marunte chestiuni".[19] Prin urmare rationalul se manifesta secvential, alaturi de irational în gestionarea organizatiilor.

5.3.2. Certitudine si incertitudine în organizatii

            Incertitudinea în organizatiile a evoluat în mod sinuos, de la starea de certitudine caracteristica unui sistem excesiv centralizat de alocare si utilizare a resurselor, la starea de incertitudine ce caracterizeaza actualul mediu economico-social, intern si international, parcurs realizat pe fondul ramânerii în urma a modernizarii acestor organizatii în comparatie cu dezvoltarea mult mai rapida a celorlalte organizatii din mediul economico-social.

[20] (al persoanei sau al grupului), marimea acesteia influenteaza în mod direct si indirect performantele organizatiilor. Astfel, în mod direct, incertitudinea determina necunoasterea cu exactitate a evolutiei organizatiei într-un orizont de timp previzibil, a modului în care se vor asigura fondurile financiare necesare functionarii si în ce proportie, a solutiilor de realizare a asigurarii cu resurse umane si materiale necesare functionarii. În mod indirect, incertitudinea altereaza randamentul în munca (generând o anxietate insuportabila) sau se constituie ca un puternic factor mobilizator în sporirea cunoasterii si accentuarea creativitatii în conditii de certitudine si siguranta a structurilor, locurilor de munca si in general a unui mediu economico-social predictibil.

            Organizatiile nu au cum sa evite incertitudinea, dar pot sa o mentina în limite rezonabile. Care sunt aceste limite? Foarte greu de precizat, deoarece nu au fost definite nicaieri, facându-se analize ale unor fenomene, pe diferite paliere (nivel de înzestrare cu tehnica, eficienta utilizarii fondurilor, calitatea resursei umane, calitatea vietii etc.). Desi nu s-au luat masuri imediate de remediere a disfunctiilor constatate, datorita, în principal, constrângerilor bugetare, apreciem ca este un fapt pozitiv preocuparea pentru identificarea acestora, evidentierea lor într-o forma "necosmetizata" si stabilirea unor tinte operative sau strategice de gestionare a surselor de incertitudine si riscuri, chiar daca succesul nu este întotdeauna prezent.

5.3.3. Elementele componente ale expunerii la risc

            Elementele componente ale expunerii la risc sunt entitatea expusa riscului, factorii de risc si impactul financiar al pierderii.

            Entitatea expusa riscului reprezinta subiectul caruia îi este prejudiciata starea initiala (valoarea si/sau potentialele câstiguri produse de aceasta sunt compromise partial sau total), fiind constituita din om (individ, grup, colectivitate, societate etc.), proprietate (constructii, terenuri, instalatii, echipamente, produse, bunuri mobile, procese de productie etc.) sau mediu (sol, subsol, vegetatie, clima, apa, aer, temperatura etc.).

            Factorii de risc, în raport cu originea lor, pot fi naturali (incendii, inundatii, cutremure, tornade etc.), umani (omul si faptele lui nocive societatii) si economici (recesiune, inflatie, progres, globalizare etc.).

            Managerii trebuie sa cunoasca faptul ca unuia si aceluiasi factor de risc îi pot corespunde atât mai multe tipuri de pierderi (consecinte), cât si diverse entitati afectate. Acesta este principalul motiv pentru care factorii de risc trebuie identificati si analizati în contextul particular al situatiei de risc ce se evalueaza, coroborat cu faptul ca un factor de risc dintr-o categorie poate determina manifestarea altuia/altora din alte categorii.

            Impactul financiar al pierderii este determinat de amploarea consecintelor suportate de entitate când se manifesta factorii de risc. Pierderile materiale sunt mai usor de evalua, pe când cele umane (raniri, îmbolnaviri, pierderi de vieti omenesti) sunt mult mai dificil de calculat.

            Este evident ca impactul financiar al pierderilor produse poate avea dimensiuni diferite asupra entitatii supuse actiunii riscului. Astfel, o pierdere de o anume valoare poate fi catastrofala pentru o firma mica, dupa cum poate fi nesemnificativa pentru o entitate cu un mare potential economic si financiar.

5.3.4. Notiuni care se raporteaza la risc

            Am aratat anterior ca riscul este folosit ca sinonim pentru pericol, dar sunt întâlnite si alte acceptiuni ca de exemplu posibilitatea pierderii, probabilitatea producerii pierderii, hazard, pierderi potentiale etc.

            Apreciem ca toate aceste expresii pot caracteriza în mare parte riscul, pentru anumite circumstante particulare, dar nicidecum sa înlocuiasca notiunea complexa de risc în acceptiunea prezentata în literatura de specialitate si recunoscuta de catre cercurile de specialisti.

            În ceea ce priveste posibilitatea de masurare a riscului, literatura de specialitate consacra doua curente:

            -     riscul nu se poate masura, prin urmare acesta exista sau nu exista;

            -     riscul este masurabil si are valori cuprinse între 0 si 1. Acest curent câstiga din ce în ce mai mult teren în fata primului si este frecvent utilizat în analizele de risc.

            Hazardul este utilizat frecvent ca având semnificatia de risc prin aceea ca reprezinta o împrejurare sau un concurs de împrejurari, favorabile sau nefavorabile, a caror cauza ramâne, în general, necunoscuta.

            Hazardul poate fi clasificat astfel: hazard moral, hazard de comportament si hazard fizic.

            Hazardul moral se manifesta atunci când o persoana poate încerca sa cauzeze, intentionat, o pierdere sau sa exagereze amploarea unei pierderi produse. Acest tip de hazard are la origine defecte sau labilitati ale caracterului uman. Hazardul moral este, în unele cazuri, un risc speculativ. S-a constatat statistic faptul ca o actiune prin care o persoana încearca sa cauzeze intentionat o pierdere poate determina beneficii pentru acea persoana sau pentru o alta entitate.

            Hazardul de comportament sau de conduita se manifesta atunci când o persoana normala este mai putin atenta fata de comportamentul pe care ar trebui sa-l adopte în diferite circumstante. De exemplu, depozitarea de catre gestionar a unor bunuri materiale într-un spatiu impropriu poate conduce la cresterea pierderilor în caz de degradare, furt sau incendiu.

            Hazardul fizic este asociat persoanelor, proprietatii sau proceselor care cresc probabilitatea producerii pericolului sau marimea pierderilor.

            Cele trei categorii de hazard pot exista atât individual, cât si împreuna. Daca primele doua categorii de hazard sunt asociate nemijlocit factorului uman, cea de-a treia categorie extinde hazardul si asupra entitatilor nevii (materiale).

            Riscul desemneaza pierderile potentiale la care o entitate este expusa. Astfel se utilizeaza, de exemplu, expresia "risc de proprietate" pentru pierderile care afecteaza proprietatea, expresia "risc de afaceri" pentru pierderile intervenite în afaceri, "risc de sanatate" pentru atingerile aduse sanatatii omului, "risc de audit" pentru operatiunile sistemelor de conducere si control intern care nu pot fi identificate si evaluate prin mijloace specifice etc.

5.3.5. Definirea pragului de risc acceptabil

            Atât acceptarea riscului, cât si stabilirea unui nivel tolerabil al riscului pentru un individ sau pentru o societate, difera de la o comunitate la alta si sunt influentate de o serie de factori psihologici, educationali, sociodemografici etc.

            Comisia de sanatate din Marea Britanie (Health and Safety Commission) defineste riscul tolerabil astfel: "Toleranta înseamna acceptare. Ea se refera la disponibilitatea de a trai un risc pentru obtinerea de anumite beneficii si cu încrederea ca riscul este controlat adecvat. A tolera un risc nu înseamna ca îl vom privi ca fiind neglijabil sau ca pe un lucru pe care îl putem ignora, ci ca pe ceva ce trebuie avut în vedere si redus daca si când putem". Prin urmare, acceptarea si tolerarea riscului sunt în relatie biunivoca cu obtinerea unui beneficiu sau cu pastrarea unei stari de comoditate obtinute anterior producerii consecintelor generate de factorul de risc.

            Rezulta deci realitatea ca acceptarea unui anumit nivel al riscului este rezultatul compararii riscului cu beneficiile. Atunci când consecintele manifestarii riscului sunt de natura economica, stabilirea nivelului de acceptabilitate îsi gaseste rezolvarea în teoria optimului economic si a optimizarii deciziilor. Problema stabilirii nivelului de acceptabilitate a riscului devine extrem de complexa, dobândind dimensiuni etice si morale deosebite atunci când consecintele sunt de natura sociala. În realitate, riscul acceptabil nu este altceva decât o conventie a factorilor de decizie socio-politico-economici, nivelurile de risc stabilindu-se pe baza anumitor criterii în care trebuie stabilita prevalenta acestora, respectiv umane, sociale, politice, economice, diplomatice, imagologice etc.

            Atunci când se cunosc probabilitatile si amploarea pierderilor potentiale, se poate defini o curba care permite diferentierea între riscul acceptabil si cel inacceptabil, conform fig. 2.3.

Fig. 5.3.   Curba de acceptabilitate a riscului

Sursa:      serbu, T., op. cit., p. 11.

            În literatura de specialitate este prezentat, în mod frecvent, domeniul de acceptabilitate a riscului, sub forma de reprezentare ilustrata în fig. 2.4.

Fig. 5.4.   Domeniul de acceptabilitate a riscului

                Sursa:      serbu, T., op. cit. p. 12.

            În spatiul din planul probabilitate-gravitate distingem trei zone (risc neglijabil, acceptabil si neacceptabil) de catre doua curbe continue. Teoretic, aceste curbe ar trebui sa corespunda unor relatii de forma:

            P x G = constant, în care: P - probabilitatea, iar  G - gravitatea.

Concluzionând putem afirma ca:

            - notiunea de risc implica o pierdere posibila pentru o anumita entitate, care poate fi omul (individ, grup, societate), proprietatea (active fixe si circulante) si mediul;

            - managementul riscului reprezinta un proces complex de abordare a riscurilor care utilizeaza resurse materiale, financiare si umane pentru atingerea obiectivelor, care vizeaza reducerea expunerii la pierderi;

            - principiul esential care sta la baza managementului riscului consta în a încerca reducerea acestuia la un nivel acceptabil sau a transfera ceea ce nu se poate elimina sau controla suficient;

            - managementul trebuie sa creeze un mediu de control favorabil gestionarii legale si eficiente a riscurilor din organizatia pe care o conduce, prin conceperea si aplicarea unei strategii eficace de organizare si exercitare a controlului intern, adaptata specificului entitatii;

            - pe fondul complexitatii crescânde a organizatiilor si al extinderii domeniului normativ, auditul intern ajuta managerii la gasirea unor forme, metode si proceduri care sa le protejeze de aparitia si manifestarea unor riscuri majore, indicând punctele slabe ale entitatii si recomandând solutii pertinente si adecvate eliminarii acestora.