Evolutia managementului ca stiinta
Dezvoltarea stiintei managementului se poate structura in 2 etape principale:
Conducerea empirica – utilizarea experientei si intuitiei in procesul decizional, in coordonarea si controlul activitatilor. In aceasta etapa functia de conducere revenea proprietarilor organizatiei. Cresterea dimensiunilor organizatiilor a dus la incapacitatea de a conduce numai pe baza aptitudinilor individuale. PTS, interesul obtinerii unui profit ridicat au provocat modificari asupra relatiilor 141b18b de munca. Iata de ce sarcina conducerii a fost incredintata unor specialisti in principalele domenii de activitate a organizatiei. Astfel apare si, incepand cu sec. XX, devine important caracterul mediator al managementului intre interesele membrilor organizatiei si cele a proprietarilor. Separarea proprietatii de actul de management a impus proprietarilor o gestiune generala a capitalului, participand la adoptarea celor mai importante decizii.
In baza acestor premise, la inceputul sec. XX s-a conturat conducerea stiintifica cu urmatoarele trasaturi:
se bazeaza pe progresul stiintei conducerii, utilizand si cunostinte furnizate de alte discipline;
ia in evidenta legile si principiile care genereaza fenomenele;
abordeaza realitatea intr-un mod obiectiv;
recurge la metode, tehnici si procedee ale analizei stiintifice.
In prezent e raspandita teoria contingentei sau situationala, dupa care tipul de management adoptat de intreprindere e influentat de mediul si strategia aplicata. Teoriile situationale nu recomanda actiuni in situatii concrete, ci prezinta o metoda de gandire. Se evidentiaza 4 pasi obligatorii:
analiza situatiei, determinarea noilor cerinte;
elaborarea unei abordari manageriale noi maxim corespunzatoare cerintelor situatiei;
formarea potentialului si flexibilitatii necesare la trecerea catre stilul de conducere nou;
efectuarea schimbarilor necesare acomodarii la situatie.
Teoriile situationale dezvolta potentialul adaptiv al organizatiei, neaga existenta abordarilor universale. Conducerea – iscusinta de a intelege situatia.
In anii “80 a aparut teoria situationala “7-C”, elaborata de savantii Piters, Woterman, Pascal, Atos.Conform ei organizarea eficienta e determinata de 7 componente interdependente:
Strategie, Structura, Sisteme (proceduri, procese), State (grupe de personal), Stilul, Calificarea, Valorile partajate de membrii organizatiei.
|
