POLITICA MANAGEMENTULUI FINANCIAR
Analiza diagnostic a managementului financiar
Politica monetara reprezinta obiectivul strategiei economice iar problemele monetar-financiare se afla în centrul atentiei politicii globale, deoarece au efecte multiple asupra pozitiei tarii în raport cu alte state. Fata de situatia în care se afla economia româneasca este important sa se implementeze un proces de restructurare a politicilor aplicate, astfel încât sa se obtinǎ schimbarile necesare realizarii echilibrului macroeconomic.Pentru realizarea acestui obiectiv este necesarǎ obtinerea unei stabilitati monetare întrucat se poate vorbi de stabilitate macroeconomica numai atunci când la nivelul microeconomic al agentilor operatori, situatia este buna iar relatiile economice si financiare între acestia se desfasoara în mod normal.
Stabilitatea monetar-valutara este înca fragila în economia tarii noastre si, ca urmare se impune a fi integrata în procesul de asigurare a unui echilibru optim în economia româneasca acutala constituind totodata o componenta principala a procesului de depasire a dezechilibrului din economia României.
Mediul în schimbare în care opereaza firmele genereaza noi oportunitati de afaceri, dar presupune totodata si riscuri mai complexe si mai diverse, care sunt o provocare pentru abordarile traditionale ale managementului , pe care firma trebuie sa le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supravietui concurentei si pentru a sustine cresterea economica indusa de sectorul privat.
Se impune realizarea unei actiuni de trasare a unei linii de demarcatie între metodele de gestiune si instrumentele de monitorizare a riscurilor, întrucat, prin monitorizarea riscurilor se întelege identificarea, evaluarea si controlul politicilor si practicilor privind managementul riscului unei firme, care permit detectarea problemelor cu care se confrunta, iar gestiunea riscurilor consta în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor în vederea limitarii, divizarii si finantarii lor, precum si diminuarii expunerii la risc a fiecarei firme din România.
În ceea ce priveste riscul de lichiditate, determinat de gradul de necorelare a scadentelor dintre posturile de activ si cele de pasiv, o sarcin 818f57i 9; extrem de importanta a managementului este aceea de estimare si acoperire corecta a nevoilor de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei firme poate fi afectata negativ pe termen lung daca aceasta detine în portofoliu prea multe active lichide comparativ cu necesarul sau, dar pe de alta parte prea putine lichiditati pot crea mari probleme financiare.
Managementul riscului de lichiditate se focalizeaza pe finantarea mixta de la marii creditori si de la micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenti si pe modul în care firma se bazeaza sau nu pe surse individuale de finantare
Un bun sistem de planificare financiara are rolul de a diminua riscul insuficientei de fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi. În sectorul economic riscul de insolvabilitate este mai ridicat decât în cadrul altor activitati având în vedere functia de intermediere financiara din partea bancilor, drept pentru care, în vederea contracararii tendintei bancilor de a-si maximiza profitul prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii.
Cu ocazia organizarii de catre Banca Nationala a României în luna aprilie 2008 a seminarului " Politica monetara : Evolutii si provocari " a fost prezentata modalitatea de configurare a regimurilor de politica monetara sub asumtia normalitatii si stabilitatii proceselor economice si cadrului institutional în contextual carora se aplica.
Scopul demersului :
1.a reprezentat examinarea robustetii regimurilor de politica monetara (cu precadere a tintirii inflatiei) la circumstante economice neuzuale în ultimii 20 de ani care au constat în :
-turbulente semnificative pe pietele financiare internationale;
-perspectivele unor rate mai înalte si persistente ale inflatiei determinate de socuri de natura ofertei (alimente si materii prime);
-implicatiile gestiunii de crizǎ, cu orizont pe termen scurt a dificultatilor în anumite sectoare financiare nationale de anvergura internationala.
Analiza a fost realizata din doua perspective:
-relevanta abordarii academice, ce poate fi utilǎ din perspectiva cercetarilor efectuate pâna în prezent pentru viitoarea conduita a politicii monetare;
-abordarea din perspectiva practicii decidentilor la nivel macroeconomic.
În ce priveste perspectiva academica s-au subliniat unele consecinte ale turbulentelor semnificative si persistente pe pietele financiare internationale.
Astfel, desi aceste situatii au fost declansate în economia SUA au avut si o importanta rezonanta globala ceea ce a conclus la inregistrarea unei diminuari majore a încrederii în sustinerea pietelor financiare, si a tendintei de reducere a expunerilor fata de entitatile percepute drept potential mai riscante.
Decuplarea economiilor emergente fata de o asemenea situatie a fost în mare parte iluzorie, desi acestea sunt presupuse a evidentia un anumit grad de rezilienta în principal datorita urmatoarelor motive :
.Robustetea regimurilor ancorate pe agregate monetare sau curs de schimb, este limitata în aceste conditii datorita unor factori dintre care se exemplifica:
-efectuarea de injectii de lichiditate în scopul prevenirii materializarii riscului sistemic la nivelul stabilitatii financiare care pot afecta dinamica agregatelor, în special a celor în sens larg ( cresterea anuala a M3 în SUA, estimata de HSBC la 16% pentru martie 2008, cea mai înalta de la începutul anilor 70);
-modificarile semnificative ale preturilor unor categorii de active tranzactionabile de catre intermediarii financiari nerezidenti cu efecte asupra evolutiilor cursurilor de schimb;
-efectele de avutie si bilant manifestate la nivelul agentilor economici rezidenti care au fost de naturǎ sa complice,suplimentar sarcina politicii monetare.
Perspectiva academica abordatǎ în cadrul seminarului a mai scos în evidenta si urmatoarele aspecte :
.Ţintirea inflatiei este perceputa pe plan teoretic drept potential mai robusta întrucât:
-în economiile emergente, aceasta se aplica deja în conditiile unor volatilitati mai pronuntate ale ratelor inflatiei si nivelului activitatii reale;
-tintirea inflatiei pare sa întareasca rolul de absorbire a socurilor pentru sectorul real jucat de cursul de schimb iar efectul este discutabil ca evidentǎ empiricǎ asupra ratelor de sacrificiu;
-actiunea de tintire a inflatiei apare drept mai robusta decât alte regimuri de poltica monetara în conditiile unei diminuari bruste si de proportii a fluxurilor de capital de care beneficiaza o economie sau ale dominantei financiare înteleasa ca o îndepartare a bǎncii centrale de la tintǎ în conditiile unor dificultati semnificative în sectorul financiar;
-tintirea inflatiei poate fi teoretic configurata pentru a interactiona mai bine cu regimuri alternative de politica fiscala si a reactiona la modificarile excesive ale preturilor unor active. O configurare speciala a actiunii este perceputa ca eficace chiar în conditiile existenṭei unei capcane a lichiditatii.
. Recomandarile teoretice vizeaza.
-formulari flexibile ale tintirii inflatiei;
-utilizarea avantajelor transparentei si comunicarii pe care le implica tintirea inflatiei în comparatie cu aplicarea altor regimuri de politicǎ monetara, acestea fiind utile în special în circumstante neobisnuite (ex. crize financiare);
-rolul cursului de schimb, inclusiv ca stabilizator în conditiile unor surprize inflationiste peste tinta planificata.
.Convergenta cu recomandarile teoretice în a acorda atentie flexibilitatii regimului de politica monetara aplicat, referitoare la:
-elementele luate în calcul care variaza de la dorinta evitarii fluctuatiilor reale majore la gestionarea modificarilor preturilor activelor si chiar la moderarea presiunilor de apreciere a cursului de schimb;
- consens în formare asupra utilitatii formularii tintelor inflatie nu la nivelul unui an, ci al termenului mediu (3-5 ani) sau chiar la nivelul unui ciclu de afaceri.
Importanta stabilitatii financiare drept premisa si obiectiv complementar al asigurarii sustenabile a stabilitatii preturilor care consta în:
cresterea calitatii si a sferei de cuprindere a activitatilor de reglementare si supraveghere a ansamblului sistemului financiar;
- ransparenta sporita impusa institutiilor financiare cu accent asupra informarii publicului în legaturǎ cu activitatea supraveghetorilor;
-stress testing la diferite niveluri, schimb de informatii/colaborare între supraveghetorii nationali ai grupurilor financiare internationale;
Pragmatism în implementarea politicii monetare si utilizarea comunicarii;
Provocarea majora, respectiv evitarea conflictului de obiective în politica monetara si asigurarea primatului stabilitatii preturilor.
La nivelul României s-a apreciat ca utile si necesare initierea de actiuni pentru:
Abordarea întro maniera flexibila a tintirii inflatiei având în vedere
perspectiva unei traiectorii dezinflationiste pe termen mediu fezabile;
-sustenabilitatea câstigurilor dezinflationiste realizate;
-accent asupra gestiunii de risc la nivel macroeconomic si al stabilitatii financiare în implementarea tintirii inflatiei .
Evitarea agravarii dezechilibrelor existente fara a transforma variabilele macroeconomice aferente în tinte ale politicii monetare.
Utilizarea instrumentelor neortodoxe cu recunoasterea exactǎ a eficacitatii limitate în timp a acestora prin
-urmarirea ancorarii eficace a anticipatiilor inflationiste fara modificarea traiectoriei dezinflationiste anuntate;
-rolul necesar jucat de celelalte componente ale mix-ului de politici în gestionarea cererii agregate si asigurarea stabilitatii macroeconomice.
Riscuri derivând din actualul context economic international, si anume:
riscuri limitate din perspectiva cresterii economice, inclusiv prin canalul schimburilor comerciale externe;
-evaluarea riscurilor asupra fluxurilor financiare prin prisma continuarii înregistrarii unor expuneri mai moderate pe România. În acest sens actiunea de stress test efectuata de BNR releva absenta riscului sistemic prin nevoia de limitare a acumularii de credite în valuta;
-persistenta îndepartarii temporare de la traiectoria inflationista anuntata si mentinerea credibilitatii bancii centrale.
6.2. Managementul general si managementul financiar al afacerii
Scopul principal al unei afaceri îl constituie profitul si de aceea trebuie cunoscute si întelese toate coordonatele generale ale managementului unei afaceri.
Managementul strategic al afacerii vizeaza dezvoltarea si consolidarea, afacerii pe termen lung si are ca obiective fundamentale cresterea cifrei de afaceri, realizarea investitiilor programate si promovarea firmei pe piata tinta.
Pe baza acestor obiective strategice se elaboreaza diverse "scenarii de actiune", apoi se determina necesarul de finantare si se identifica structura optima de finantare.
Pentru determinarea necesarului de finantare sunt necesare informatii legate de valoarea anuala a investitiilor, iar pentru stabilirea structurii de finantare trebuie cunoscuta politica de distribuire a dividendelor.
Managementul curent al afacerii urmareste constant maximizarea vânzarilor si a profitului pe termen scurt, respectiv de panǎ la un an. Pentru maximizarea vânzarilor trebuie identificate principalele coordonatele comerciale ale afacerii: gama de produse si servicii, piata tinta, clientii vizati, avantajele concurentiale, nivelul preturilor si tarifelor, planul de marketing.
Pentru maximizarea profitului trebuie analizate si optimizate toate costurile activitatilor din interiorul si exteriorul firmei: costuri ale activitatii de aprovizionare, depozitare, distributie si desfacere, ale activitatii de productie, de marketing, de reclama si publicitate, ale activitatii administrative.
Dimensiunea profitului afacerii este rezultatul actiunilor si deciziilor manageriale din fiecare departament al firmei. Performantele financiare ale afacerii sunt influentate de obiectivele si de politicile anuale ale firmei si anume: politici de acordare a creditelor comerciale (credite-client si credite-furnizor), politici de acordare a discount-urilor si de fidelizare a clientilor, politici de stocare si de calculatie a costurilor, politici de amortizare, politici de finantare etc.
Pentru dezvoltarea echilibratǎ a afacerii, trebuie întelese si armonizate toate aceste obiective si politici sau strategii manageriale de firma.
Rolul managementului financiar este de a crea un sistem de raportari manageriale care sa asigure dezvoltarea eficienta a afacerii. Acest sistem de raportari manageriale cuprinde doua mari componente: analize economice si diagnosticul financiar al firmei, planificarea financiara si bugetele firmei.
Analize economice si diagnosticul financiar al firmei
Cu ajutorul rapoartelor de analize economice se analizeaza procesele din punct de vedere economic, prin prisma relatiei dintre rezultatele obtinute si resursele consumate întro perioada anterioarǎ predeterminatǎ. Pe baza acestor analize permanente pot fi identificate "punctele tari si punctele slabe" din activitatea firmei.
De exemplu, pentru analiza vânzarilor firmei se pot elabora rapoarte periodice privind evolutia si structura vânzarilor pe categorii de produse si servicii, pe canale de distributie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienti.
Suplimentar pentru analiza eficientei vânzarilor se evaluaeaza politicile care au determinat aceste performanṭe si anume: preṭurile, discount-urile acordate, termenele de încasare stabilite.
Pentru analiza costurilor se vor elabora rapoarte periodice care au ca obiective analiza evolutiei si structurii costurilor dupa diverse cerinte manageriale în functie de interdependenta fata de volumul vânzarilor (costuri fixe si variabile), în functie de natura cheltuielilor (costuri materiale financiare, cu personalul), în functie de modalitatea de generare, si alocarea costurilor(costuri directe si indirecte).
Dar nu trebuie sa se neglijeze faptul ca o analiza, economica este completa si corecta daca prezinta si contextul general ai mediului de afaceri în care firma îsi desfasoara activitatea: reglementarile fiscale, evolutia cererii pe diverse domenii de activitate, rata inflatiei, ratele de schimb valutar.
Pe baza rapoartelor de analize economice se calculeaza indicatorii economico-financiari, care reprezinta o expresie sintetica a performantelor firmei: indicatori de profitabilitate, de lichiditate, de solvabilitate, de gestiune etc.
Cu ajutorul indicatorilor economico-financiari se poate elabora diagnosticul financiar al firmei care reprezinta "starea de sanatate financiarǎ" a afacerii si pe baza careia se pot elabora strategii de dezvoltare pentru viitor.
6.3.Planificarea utilizata în managementul financiar.
Din punct de vedere strict functional, cât si din punct de vedere al aplicarii principiilor strategiei este necesara elaborarea mai multor planuri din care unele se refera direct la elementele patrimoniale producatoare de venituri si cheltuieli (cum sunt planul de trezorerie, care este în fapt un plan de resurse si plasamente, sau planul de credite) ori se referǎ la categorii de activitati ce sprijina realizarea obiectivelor cuprinse în planurile elementelor patrimoniale (planul de investitii, planul de marketing, planul de orientare, si perfectionare profesionala si normativele de cheltuieli de functionare).
Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului activelor si pasivelor ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri si cheltuieli reglementate de firmǎ genereaza nivelurile de venituri sau cheltuieli.
Planurile ce prelimina nivelurile programate ale componentelor bugetelor de venituri si cheltuieli se defalca în planuri financiare si planuri nonfinanciare, cuprinzând:
Planuri financiare
Planul de trezorerie, care cuprinde pe de o parte volumul programat al plasamentelor firmei în perioada urmatoare în titluri, ori sub forma de împrumuturi acordate altor firme sau depuneri la bancǎ. Plasamentele includ o desfasurare pe categorii de titluri (in primul rând titlurile de stat, dar si plasamentele în valori imobiliare pe diverse perioade de portofoliu) si pe categorii de depozite si împrumuturi pe piatǎ, inclusiv operatiunile de piatǎ cu valute convertibile. Cealalta componenta a planului de trezorerie este formata din necesarul de resurse pe diverse termene, în special resursele pe termen scurt, depozite si clienti, certificate de depozit si alte forme de împrumuturi ale firmei de la entitati nonbancare, planul de resurse atrase de pe piatǎ.
Planul de credite cuprinde volumul estimat al creditelor propuse a se solicita structurat pe scadente, pe forme si pe domenii de creditare. Planul de investitii cuprinde repartizarea fondurilor firmei în achizitia de active fixe destinate dezvoltarii activitatii acesteia.
Planuri nonfinanciare
Planul de marketing ce cuprinde proiectele firmei privitoare la promovarea de noi produse si servicii în perioada urmatoare.
Planul de personal include modificarile în structura pe categorii de personal în functie de prevederile celorlalte planuri si, de asemenea, planul de pregatire si perfectionare a personalului în perioada urmatoare.
Preliminarea nivelurilor cheltuielilor cu functionarea firmei, în functie de nivelurile prognozate ale inflatiei si cursului valutar, precum si de estimarile celorlalte planuri.
Strategia firmei cuprinde nu numai o defalcare pe coordonata temporala, concretizatǎ în planurile si bugetele anuale ci si pe coordonata orizontala a elementelor strategice, concretizarea în elaborarea diverselor planuri incluse în planul anual de activitate al firmei.
Procesul de elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli presupune implicarea coordonatei verticale, implicit defalcarea bugetului de venituri si cheltuieli pe unitati teritoriale, astfel încât procesul de elaborare, coordonare si control al realizarii bugetului la nivelul firmei sa poata avea premisele necesare unei actiuni eficiente, realizatǎ în directia respectarii la nivelul intregii firme a elementelor strategice pe termen scurt.
Caracterul dualist al bugetului de venituri si cheltuieli, privit ca instrument de aplicare a strategiei firmei si, în acelasi timp, ca instrument al contabilitatii de gestiune ce asigura urmarirea evolutiei costurilor la nivelul firmei si corelarea acestora cu veniturile, face posibila analiza elementului principal al activitatii manageriale în firmǎ, circumscris conceptului de profitabilitate.
În cadrul strategiilor si politicilor firmei, profitabilitatea este factorul determinant, care conditioneaza evolutia viitoare, dezvoltarea si consolidarea pozitiei acesteia în cadrul sistemului economic. Profitul brut este indicatorul ce reflectǎ eficienta întregii activitati, sintetizând influentele tuturor factorilor cantitativi si calitativi care actioneaza direct sau indirect asupra veniturilor si cheltuielilor.
Profitabilitatea este un concept managerial avand ca obiect evaluarea rezultatelor activitatii firmei din punctul de vedere al eficientei atât pe ansamblu, cât si pe diferite componente manageriale. Privita conceptual, profitabilitatea reprezinta modalitatea de realizare a scopului fundamental al activitatii firmei, acela de maximizare a profiturilor în conditii de minimizare a riscurilor.
Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activitatii conduce la evaluarea modalitatilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii, comparativ cu elementele de strategie, astfel încât sa rezulte gradul concret de realizare a componentelor de politica si strategie a firmei.
Din punct de vedere managerial, se determina astfel o profitabilitate a unitatilor teritoriale ale firmei, o profitabilitate a produselor si serviciilor, precum si o profitabilitate a clientilor firmei. În aceasta abordare, unitatile teritoriale, produsele si serviciile, respectiv clientii firmei sunt definiti ca fiind centre de profit.
În anul 2006 Eric Halfert a prezentat în lucrareaa tehnici de analiza financiara un model de determinare a efectului de levier în determinarea profitabilitatii, astfel.:
Acesta a examinat mai detaliat impactul modificarii volumelor de activitate asupra profitabilitatii, în conditiile unui set de ipoteze legate de natura si nivelul elementelor fixe în cadrul structurii de cost a societatii comerciale, ocupându-se si de implicatiile acestora asupra structurarii si gestionarii segmentului operational al sistemului.
Apoi, a efectuat o prezentare a impactului levierului financiar asupra profitabilitatii companiei si modul în care introducerea unor costuri fixe cu dobânda în cadrul sistemului financiar al firmei poate sa fie atât benefic pentru rentabilitatea acesteia cât si sa creasca variabilitatea acestor rentabilitati, pe baza unor alegeri economice bazate pe relatia rentabilitate.
În cele din urma, Eric Halfert a elaborat un model integrat care reliefeaza vectorii de crestere ai sistemului si implicatiile financiare ale acestora. Accentul a cazut pe testarea impactului financiar al modificarilor politicilor de bazǎ în ceea ce priveste investitiile, operatiunile si finantarea.
Mijlocul de realizare al acestui proces este modelul financiar de crestere de baza, care ofera posibilitatea urmaririi corelatiilor cheie, întrun format general, între elementele financiare de baza care afecteaza cresterea si performanta întregului sistem de activitate al unei institutii. A fost efectuata o analiza asupra urmatoarelor aspecte:
.Modelul financiar de crestere de baza
.Determinarea cresterii sustenabile si obtenabile.
.Planul financiar integrat
Efectul de levier
Levierul se refera atât la conditii favorabile cât si la cele problematice, legate de includerea în structura de cost a sistemului afacerii al unui element stabil care sa suporte o gama larga de activitati. Levierul de exploatare (operational) semnifica faptul ca o parte a costurilor permanente ale unei activitati sunt fixe pentru o perioada lunga de exploatare a activelor.
Ca rezultat, profiturile sunt majorate sau diminuate mai mult proportional decât modificarile date ale volumului vânzarilor. Acest fenomen este pozitiv atât timp cât volumul este în crestere, însa când volumul se reduce datorita unor situatii nefavorabile ale pietei, efectul negativ poate afecta semnificativ profitul operational
În mod similar, levierul financiar apare în momentul în care structura de capital a unei firme contine obligatii cu rate fixe ale dobânzii. Profiturile curente (dupa deducerea dobânzilor) si rentabilitatea financiara sunt majorate sau diminuate mai mult decât proportional pe masurǎ ce volumul si profitabilitatea fluctueaza. Oricum, existǎ diferentieri în cadrul elementelor specifice si a metodelor de calcul a acestor leviere
Atât levierul operational cât si cel financiar pot fi prezentate pentru orice afacere, în functie de optiunile managementului în structurarea operatiunilor si a necesarului,în mod reciproc. Este nevoie sa întelegem impactul specific al efectului de levier de a apare în cadrul unei afaceri, pentru ca este un element important al procesului de planificare financiara.
Levierul operational
Diferentierea între costurile fixe si cele variabile (acele costuri care variaza în timp si cele care variaza odata cu nivelul de activitate) nu este o idee noua. Aceasta separare a costurilor în functie de comportamentul acestora este baza analizei punctului-mort operational sau a levierului operational.
Ideea acestui "punct mort" se bazeaza pe o întrebare simpla: câte unitati de produs sau de servicii prestate sunt necesare pentru a acoperi costurile fixe, înainte de a se obtine profit?
Se presupune, ca preturile sunt stabilite la un nivel suficient pentru a asigura costurilor variabile unitare si exista o marja de costuri fixe si de obtinere de profit. O data ce s-au comercializat suficiente unitati pentru a se acumula suma necesara acoperirii tuturor costurilor, marja oricarei unitati suplimentare valorificate devine profit, în conditiile în care nu exista o suplimentare a costurilor fixe la un moment viitor, necesare pentru a sustine volumul crescut de activitate
Întelegerea acestui principiu va creste gradul de perceptie asupra aspectelor operationale ale unei afaceri în ceea ce priveste activitatea de planificare si previziune financiara. Aceste informatii sunt de asemenea importante în stabilirea politicilor operationale care, mai ales întrun mediu de afaceri volatil, poate, de exemplu, sa determine orientarea firmei spre minimizarea costurilor fixe pe seama externalizarii (outsourcing) anumitor activitati cum se întâmplǎ în aceasta perioadǎ la marea majoritate a firmelor comerciale.
Întrun sens mai larg, aceste informatii permit sa apreciem efectul perturbator pe care levierul operational il poate exercita asupra mǎsurilor si comparatiilor utilizate în analiza financiara.
Este necesara, totusi, o "anumitǎ prudenta". Nu exista notiuni absolute în legaturǎ cu costurile fixe, pentru ca, pe termen lung, fiecare element de cost devine variabil. Toate costurile cresc sau se reduc ca si consecintǎ a politicilor si deciziilor manageriale, putând fi astfel afectate. Ca si rezultat, conceptul de levier (punct mort) trebuie abordat cu flexibilitate si inteligent.
Dupa cum s-a mentionat, existenta costurilor fixe în cadrul operatiunilor institutiei tinde sa amplifice nivelul profiturilor la nivele de activitate în crestere, panǎ la nivelul la care un alt esantion de costuri fixe sunt necesare pentru a sustine cresterea volumului de activitate.
Acest lucru se datoreaza efectului incremental al contributiei aduse de fiecare unitate de produs vânduta la crearea profitului sau acoperirea costurilor variabile. În functie de proportia costurilor fixe si a celor variabile în cadrul structurii de cost a firmei, contributia totala incrementala a unitatilor suplimentare poate sa determine un "salt" semnificativ al profitului.
Analiza levierului operational (de exploatare) este una directǎ. Odata ce are loc recuperarea costurilor fixe pe seama contributiei cumulative a unitatilor individuale de produs sau serviciu a unui numar suficient de unitati vândute, vânzarile suplimentare care depasesc acest nivel genereaza profituri pentru societatea comerciala. Aceste profituri vor creṣte proportional si mai rapid decât cresterea volumului fizic al vânzarilor
Din pacate, acest efect se mentine si în cazul în care are loc reducerea volumului de vânzari, determinând o reducere a profitului si o accelerare a pierderilor disproportionat fata de reducerea volumului. Levierul operational este în mod sigur o "sabie cu doua taisuri
Se pot formaliza definitiile de bazǎ ale acestei analize astfel:
Profit = Venit total - Cost total
Venit total = Volum (cantitate) x Pret
Cost total = Cost fix + Cost variabil
Modul formal de a prezenta efectul de levier este destul de simplu. Ne intereseaza efectul asupra profitului (I) a modificarilor de volum (V). Elementele care determina aceste modificari sunt pretul (P), costurile variabile unitare (C) si cositurile fixe (F). Relatia de calcul este:
Formula poate fi rescrisǎ astfel:
I = V*(P - C) - F
Aceastǎ rescriere reflecta faptul ca profitul depinde de numarul bunurilor sau serviciilor comercializate, înmultit cu diferenta între pret si costul variabil unitar, care este contributia fiecarei unitati la acoperirea elementului constant, adica nivelul costurilor fixe.
Pe masurǎ ce are loc o modificare a volumului, contributia (marja) unitara,
(P - C), multimplicata cu modificarea de volum va determina modificarea totala a profitului. În conditii normale, costurile fixe (F) ramân nemodificate.
Modificarile relative ale profitului pentru o anumita modificare a volumului
va fi amplificata datoritǎ acestui element fix.
Planificarea financiara a dezvoltarii unei firme presupune întocmirea situatiilor financiare previzionate cu scopul prevenirii lipsei de lichiditati, a reducerii incertitudinii care planeaza asupra viitorului societatii dar si pentru necesitatile de informare ale actionarilor si ale altor investitori.
Pentru managementul de vârf al firmei si pentru ceilalti utilizatori de informatii financiare (actionari, banci etc.) necesitatea construirii unor situatii financiare previzionate este cu atât mai importanta cu cât interesul si riscul asumat în creditarea sau investitia efectuata este mai ridicata. În general, contul de profit ṣi pierdere este singurul document care se previzioneaza, bilantul si fluxul de numerar constituind documente de raportare a situatiei economice trecute
Dupa cum se stie, nicio firma nu-si poate îndeplini obiectivele strategice si bugetare fara resursele necesare obtinute la momentul oportun., Nici un creditor sau actionar nu va investi daca nu este sigur ca-si poate recupera investitia la momentul stabilit de el. .
În practica firmelor comerciale, si nu numai, se realizeaza investitii fara a exista profit curent sau investitii peste limitele fondurilor disponibile, începând cu anii '90, când nu s-au mai virat la banca (întrun cont de investitii) o suma egala cu fondul dezvoltare constituit, investitiile au devenit libere pentru societati.
Sensul de "libere" trebuie înteles ca "managementul investitiei, al dezvoltarii",este pentru manageri o necesitate prin care trebuie sa gaseasca sursele de finantare care sa le asigure viitoarele plati pentru investitiile necesare bunei functionari a firmei si, de ce nu, pentru dezvoltarea de noi afaceri. Aici intervin calitatile echipei manageriale de a atrage fonduri de finantare si de a construi planuri de afaceri. Pentru a obtine fondurile necesare este nevoie de un plan de afaceri care pe langa multe alte prognoze trebuie sa cuprinda situatii financiare previzonate.
Principalele întrebari la care se afla raspunsurile prin previzionarea situatiilor financiare (contul de profit si pierdere, bilantul si fluxul de numerar) sunt:
Care este necesarul de finantare externǎ al firmei în conditiile utilizarii capacitatilor disponibile la maxim ori la capacitatea doritǎ?
Care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesara finantarea externa (credite ori emisiuni de capital)?
Va putea societatea sa obtina o anumitǎ marja a profitului mentinând
constant raportul datorii/capitaluri proprii si capitalul social la acelasi nivel?
Vor putea recupera creditorii la termenul scadent banii?
investitii/imprumutati?
Care sunt ratele de rotatie (si alti indicatori) viitoare ale activelor si datoriilor în noile conditii?
Etapele de construire a situatiilor financiare previzionate sunt identice pentru
toate cele cele trei modele elaborate de autor, respectiv:
. stabilirea ipotezelor privind perioada viitoare;
. stabilirea unui obiectiv, în spetǎ, a unor indicatori financiari de atins si a pragurilor limitǎ de încadrare a acestora;
. elaborarea situatiilor financiare previzionate;
. verificarea îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Ipotezele privind mediul economic permit intalnirea unor niveluri posibile de atins sau praguri limita impuse pentru diferiti indicatori cum ar fi: cifra de afaceri, cheltuielile aferente cifrei de afaceri, profitul brut, stocurile limita, nivelul îndatorarii sau numerarul necesar unei anumite investitii, etc. Indicatorii ṭintǎ de atins sunt intervale de variatie sau limite pentru anumiti indicatori sau elemente de patrimoniu.
Elaborarea situatiilor financiare previzionate se realizeaza pe baza unor planuri de marketing, de investitii, de reducere a normelor de consum si cheltuieli, de reorganizare, etc.
Orice strategie, plan, prognoza sau activitate necesita o verificare la final (eventual si pe etape intermediare) pentru a fi siguri ca au fost îndeplinite obiectivele stabilite initial.
6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor managementului financiar. Indicatori de performanta.
Multe institutii si organizatii au produs, în ultimele doua decenii, documente ce propun principii de guvernanta corporativa, cele mai cunoscute fiind CalPERS (California Public Employees Retirement Center, care are rolul sau de pionierat în formularea principiilorde guvernanṭǎ corporativǎ) si OCDE.
Numarul de institutii (banci, fonduri de fonduri de investitii, organisme de normalizare contabila) sunt o dovada a magnitudinii fenomenului de guvernanṭa corporativa în economia contemporana dinre acestea facând parte bursele de valori, instituṭii internationale de guvernanṭa corporativǎ, grupuri de lucru nationale, banci de dezvoltare etc).
Codul de guvernanṭa corporativa reprezinta "un set de principii, standarde si bune practici de guvernanṭa, emis de o anumitǎ institutie, a carui aplicare nu are un caracter obligatoriu, ci unul optional (Robu si Vasilescu, 2004). Punctul de pornire pentru teoria guvernanṭei corporative este reprezentat de lucrarea "The Modern Corporate and Private Property", scrisa în anii '30 de Bearle si Means, care puneau pentru prima data explicit problema separarii proprietatii de control în marile companii americane (Mizruchi, 2004).
Indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în analiza performanṭelor managementului
Dupa cum s-a prezentat anterior, pârghiile principale pentru rezolvarea problemelor de agentie si de guvernanṭǎ sunt monitorizarea si masurarea performantelor. În ceea ce priveste monitorizarea, problemele de baza care apar sunt legate de organismele externe si interne care, o pot asigura, precum si de independenta acestora (mai ales în cazul auditului financiar).
Cât despre mǎsurarea performantei, ea este dependenta de informatiile introduse în sistemul de masurare si de instrumentele utilizate. Vom încerca, în cele ce urmeaza sa realizam o trecere rapida în revista a principalilor indicatori care pot fi utilizati în acest scop.
Indicatorii financiari utilizati pentru masurarea performantelor firmei au o mare diversitate, clasificarea cea mai larga fiind în indicatori clasici si moderni (dintre care un rol deosebit pentru comunicarea noastra o au indicatorii de creare de valoare).
Calitatile de baza ale indicatorilor de analizǎ financiara sunt urmatoarele:
-reflectarea sintetica si dinamicǎ a situatiei economico financiare a firmei;
-asigurarea interdependentei dintre fenomenele economice, sociale si naturale, în scopul prevenirii si încetinirii degradarii mediului natural;
-reflectarea corelatiei dintre toate functiile firmei (cercetare-dezvoltare, productie comerciala, personal, financiar-contabila);
-oferirea posibilitatii realizarii de comparatii în timp, spatiu si mixte, pe baza utilizarii de rate financiare standardizate utilizate atasat pe plan national cât si international.
Calitatea managementului. Eficacitatea politicilor de remunerare a conducerii executive se masoara prin indicatorii:
Gradul de executie al strategiei firmei;
.Calitatea strategiei companiei;
.Experienta manageriala;
.Calitatea viziunii organizationale;
.Stilul de conducere, calitateamanagementului;
.Armonizarea politicii de stimulare a managementului cu interesele
Actionarilor;
.Politicile de remunerare bazate pe criterii corespunzatoare de
Performanta;
.Raportul dintre remunerarea conducerii si remunerarea fortei de munca.
Cultura corporativa. Calitatea sistemului de comunicare se masoara cu ajutorul indicatorilor:
.Abilitatea de a atrage si a pastra persoane talentate;
.Calitatea fortei de munca;
.Calitatea sistemului de acordare de stimulente;
.Calitatea programelor de traning a personalului;
.Politicile sociale si de mediu.
Indicatorii uilizǎrii muncii în echipǎ:
.Credibilitatea managementului;
.Accesibilitatea managementului;
.Eficienta departamentului de relatii cu actionarii;
.Calitatea materialelor publicate.
Cei mai reprezentativi indicatori utilizati în cadrul diagnosticului financiar sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste 150 de rate financiare. Se prezinta sintetic un set de rate financiare, considerate reprezentative pentru diagnosticul financiar (Pinches, 1975, citat de Anghel, 2002):
Rentabilitatea investitiei;
Îndatorare;
Eficientǎ capital;
Lichiditate;
Cash-flow;
Rotatia stocurilor;
Rotatia creantelor;
Profit net/activ net;
Datorii/Capital propriu;
Cifra de afaceri/Active ;
Active circulante/Datorii curente ;
Disponibil/Active;
Stocuri/ Cifra de afaceri;
Creante/ Stocuri;
Profit net/ Capital propriu;
Datorii/Active;
Cifra de Afaceri/ Imobilizari;
Active Curente/ Datorii Curente;
Disponibil/ Cheltuieli;
Cost vânzari/ Stocuri;
Creante/ Cifra de afaceri;
Rate financiare reprezentative;
Pe lânga aceste rate, considerate clasice în analiza financiara, practica a dezvoltat anumiti indicatori moderni, care se încadreaza în viziunea actionariala a firmei, asa numitii indicatori de creare de valoare. Dintre acestia amintim: Valoarea Economica Adaugata (EVA, proprietate a firmei de consultanta Stern Stewart), Valoarea de Piata Adaugata, Valoarea Lichida Adaugata, Rentabilitatea Lichida a Investitiilor, Rentabilitatea Totala a Actionarilor.
Aceṣti indicatori afirma logica deja amintita, a orientarii gestiunii firmei în functie de nevoile acṭionarului.
Orientarea primordiala a strategiei firmei este crearea de valoare pentru actionari, impactul asupra managementului companiei fiind crucial prin dezvoltarea unor metode de gestiune si pilotaj orientate catre crearea de valoare pentru actionari.
Indicatorii gradului de executie al strategiei firmei:
.Calitatea strategiei companiei;
.Experienta manageriala;
.Calitatea viziunii organizationale;
.Stilul de conducere al managementului;
.Armonizarea politicii de stimulare managementului cu interesele
actionarilor;
.Politicile de remunerare bazate pe criteriile corespunzatoare de performanta;
.Raportul dintre remunerarea conducerii executive si remunerarea fortei de munca.
Criterii nonfinanciare utilizate în evaluarea performantelor
Cei mai reprezentativi indicatori utilizati în cadrul diagnosticului financiar
sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste.150 de rate financiare. Pentru diagnosticul financiar exista un set de rate financiare, considerate reprezentative.
Indicatori de performanta
Indicatorii de performanta sunt instrumentele primare ale procesului. Ei reprezinta un mod de a cuantifica schimbǎri survenite în standardele de
performanta.
Ca atare, indicatorul de performanta poate fi definit ca un numar (o marime)
care masoara si transmite informatii despre un anumit aspect din dinamica unei institutii publice sau a unui program. Astfel, pentru a putea fi utilizat în diferite analize indicatorul trebuie sa fie comparat cu standarde sau tinte anterior stabilite sau cu rezultate ale altor organizatii similare.
În literatura de specialitate, studiul comparativ cu cele mai bune rezultate obtinute de alte institutii similare poarta denumirea de benchmarking.
Benchmarkingul consta în preluarea sau crearea unei baze de date a performantelor relevante, alcatuita din studierea unor organizatii similare, a activitatilor asemanatoare ale altor departamente din cadrul aceleiasi institutii si din compararea randamentului acestora cu gama experientelor dobândite.
Pe plan national, demn de remarcat în acest sens este efortul depus, începand cu anul 2003, de Federatia Autoritatilor Locale din România (FALR) împreuna cu Institutul Bancii Mondiale, de a crea o baza de date ce contine, în momentul de fata, 583 de indicatori de performanta.
Principalii indicatorii de performanta calculati de bancile comerciale sunt, pe lânga ROA, ROE si altii prezentati în capitolele anterioare
Efectul de levier este un indicator sintetic care evidentiaza gradul în care utilizarea unor resurse atrase suplimentare duce la cresterea rentabilitatii capitalului propriu.
Efectul de levier se calculeaza ca raport între activul bancii si capitalurile proprii ale acesteia.
Este un indicator de structura care se exprima în unitati de masurǎ absolute si are în general valori mai mari decât 10. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât banca se bazeaza mai putin pe resurse atrase si, astfel, riscul bancii este mai mic. O pondere mai mica a capitalului semnifica un risc bancar si un efect de pârghie mai mare.
.Rata profitului se calculeaza ca raport procentual profitul net si veniturile totale.
Acest indicator sintetic al performantelor bancare este denumit si marja neta. Venitul total al bancii este format din veniturile din dobânzi si alte venituri precum cele din comisioane, consultanta sau alte servicii financiare netraditionale aducatoare de venituri.
Evident, banca este cu atât mai profitabila cu cât marja neta este mai mare. Marimea acestui indicator depinde de presiunea fiscala de gradul de
concurenta din sistemul financiar-bancar si de eficienta "activitatii bancii. În general, valoarea acestui indicator ar trebui sa se incadreze în intervalul 10-12%.
.Gradul de utilizare activelor se calculeaza ca raport între totalul veniturilor si totalul activelor.
Rata utilizarii activelor exprima capacitatea bancilor de a genera venit. Nivelul acestui indicator depinde de structura-activelor bancare si de remunerarea plasamentelor. În general bancile din tarile dezvoltate urmaresc majorarea celui de al doilea termen, orientându-se spre cresterea veniturilor din comisioane si taxe, încercând sa mentina la un nivel cât mai stabil primul termen. În practica internationala, nivelul standard al gradului de utilizare a activelor este de 10-12%.
.Marja neta de dobândǎ se determinǎ ca raport intre veniturile nete din dobânzi si activele valorificabile totale.
Activul valorificat al bancii denumit si activul purtator de dobânda, este format din portofoliul de titluri de stat, plasamentele interbancare si creditele acordate. În general, o valoare mare a acestui indicator, deci un venit net din dobânzi cât mai mare la acelasi nivel al activelor purtatoare de dobândǎ exprimǎ o activitate profitabila (colectare si redistribuire de capital).
Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuieli mari cu dobânzile (dependenta de pasive volatile, pe termen scurt), dar si o atitudine mai prudenta a bancii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici. Pentru acest indicator un nivel de 5-7 puncte procentuale este considerat standard.
Norma COOKE utilizata în gestionarea performantei indicatorul
riscul de insolvabilitate care nu este un risc specific activitatii bancare. El se întâlneste la toate societatile comerciale. Acest risc se manifesta mai puternic în cazul societatilor bancare având în vedere functia de intermediere.
Spre deosebire de societatile nebancare, bancile functioneaza cu un capital relativ mic în comparatie cu dimensiunea bilantului, gestionând în schimb resurse atrase foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cât mai mari pentru ca prin plasamentul acestora sa se asigure o rata a rentabilitatii financiare cât mai mare, respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul.
Actionând în acest fel, banca scade ponderea capitalului în totalul pasivului creste efectul de levier si astfel creste riscul de insolvabilitate. Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile de supraveghere impun anumite restrictii. Aceste restrictii iau forma unor norme prudentiale. Ele reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile proprii.
Prin Acordul de la Basel, Banca Reglementelor Internationale a stabilit o metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii si doi indicatori de solvabilitate care sa asigure respectarea unei acoperiri minime a activului riscant prin capitalul bancar. S-a asistat la o segmentare a sistemului bancar în:
. banci preocupate continuu de implementarea si perfectionarea constientǎ a metodelor de analizǎ economico-financiara.
În cadrul acestor banci, procesul decizional este bazat pe informatii furnizate de sistemele informationale bine organizate si sustinute de sisteme informatice suple si performante
. banci care aplica sporadic metodele de analiza economico financiara, fie pentru ca sistemele informationale nu sunt suficient de performante, fie pentru ca la nivelul conducerii deciziile sunt considerate, de multe ori, a fi emanatia inspiratiei mai degraba decât acest produs al cunoasterii;
. banci în care analiza economico-financiarǎ nu reprezinta nici macar un deziderat.
Aplicarea unei metode specifice analizei financiare este în aceste banci de multe ori numai rezultatul unor constrângeri de ordin normativ (întocmirea bugetului de venituri si cheltuieli, clasificarea portofoliului de credite, raportarea la BNR a unor indicatori).
Conform datelor publicate de Banca Nationala a României în Rapoartele anuale, principalii indicatori financiari si de prudenta bancara ai sistemului bancar s-au îmbunatatit de la o perioada la alta în România.
S-a constatat evolutia pozitivǎ a indicatorilor de solvabilitate, lichiditate imediata, raportul dintre credite si sursele atrase, rata generala de risc si rata capitalului propriu.
Criza bancara existenta a aratat ca riscul de zvon este mai important în România decât riscul de curs si riscul de piata. Clientela bancara a trebuit sa învete sa-si aleaga bancile, nu numai dupa dobânzile bonificate, comisioanele percepute si varietatea instrumentelor de economisire oferite, ci si dupa gradul de transparenta al institutiei bancare, siguranta economiilor fiind primordiala
Un alt indicator de masurare al performantei îl reprezinta indicele PER (price to earning ratio) care poate oferi o imagine sumara despre cât de corect este evaluata o actiune, însa decizia nu trebuie sa se bazeze exclusiv pe acest calcul. Indicatorul se determina ca raport între pretul unei actiuni si profitul pe actiune.
PER exprima câti lei este dispus sa plateasca un investitor pentru 1 leu din profitul actual al companiei. Interpretarea sa trebuie facuta dupa o analiza atenta a activitatii firmei.
O actiune cu indicele PER scazut, poate însemna ca este atractiva pentru cumparare, dar poate indica si faptul ca profiturile viitoare se asteapta sa fie mici.
Invers, o actiune cu PER ridicata poate fi un semnal ca este momentul cǎ ea trebuie vânduta, dar si faptul cǎ profiturile viitoare este de asteptat sa creasca. În general este recomandat ca indicele PER sa fie folosit pentru a compara firme care activeaza în acelasi domenii, cum ar fi cel al bancilor comerciale
Daca o banca listata la bursa plateste dividende, este util de vazut în ce masura un plasament în actiunile respective având ca scop unic încasarea dividendului este eficient. Pentru aceasta se calculeaza randamentul dividendului, ca raport între dividendul pe actiuni si pretul actiunii. Dividendele se platesc în termenul stabilit de catre Adunarea Generala a Actionarilor sau conform legislatiei în vigoare, astfel ca este utila calcularea ratei anualizate a dividendului. Acest lucru se face raportând rata dividendului la perioada de încasare (exprimata în luni) si înmultind cu 12.
În cazul în care rezultatul este mai mic decât dobânzile la depozitele bancare pe acelasi termen atunci cumpararea actiunii doar pentru dividende nu este o decizie eficienta (în situatia contrara, plasamentul este considerat profitabil. Starea de sanatate financiara a unei firme este reflectata si de gradul sǎu de îndatorare. Acesta se determina ca raport între datoriile totale si activele totale. El aratǎ în ce masurǎ afacerea societatii se sprijina pe bani împrumutati. În general, se considera ca un grad de îndatorare mai mic de 60% este foarte bun si reflecta un echilibru pe termen lung între sursele interne si cele externe de finantare.
În concluzie se poate afirma ca politica managementului financiar este o problema deosebit de complexa iar instrumentele de masurare si analiza a planificarii activitatii financiare în firmele comerciale dunt foarte diversificate.
Arta managementului este aceea de a analiza mai întâi situatia existenta, bineânteles pe baza istoricului si a elabora o politica de atingere a performantei pe baza situatiei existente si a celei prognozate. Existǎ o mare varietate de metode si indicatori pentru a elabora o buna politica în managementul financiar care daca nu se iau în calcul, în interdependenta lor pot crea probleme la un moment dat în primul rând pentru clientii firmei si nu în ultimul rând asupra gradului de implicare a actiunii de supraveghere din partea Bancii Nationale a României asupra bǎncilor comerciale, acestea constituind în fapt tot o societate comercialǎ.
|
