UNIVERSITATEA "CONSTANTIN BRÂNCOVEANU" PITEsTI

Facultatea Management Marketing în Afacerile Economice

PITEsTI

PROIECT DE LICENŢA

ANALIZA NIVELULUI sI EVOLUŢIEI

RATEI INFLAŢIEI IN ROMÂNIA

IN PERIOADA 1990-1999

Promotia 2000

CUPRINS

Introducere........................5

Cap.1   CONCEPTE DE BAZĂ ALE ANALIZEI INFLAŢIEI

1.1Teorii si tipologii ale inflatiei..............7

1.1.1 Teoria monetarista a inflatiei...........7

1.1.2 Teoria cantitativa a inflatiei............11

1.1.3 Teoria moderna a inflatiei............13
1.1.4 Tipologia inflatiei..................14

1.2 Cauzele aparitiei inflatiei..............16

1.2.1 Inflatia prin cerere...............16

1.2.2 Inflatia prin costuri.................18

1.2.3 Inflatia structurala..................21

1.3 Efectele si combaterea inflatiei.............22

1.3.1 Principalele efecte ale inflatiei..............22

1.3.2 Model de înlaturare a inflatiei............23

1.3.3 Indexarea veniturilor.................24

Cap.2 ELEMENTE ESENTIALE PENTRU ANALIZA

PROCESULUI INFLAŢIONIST

2.1 Curba lui Phillips..................25

2.1.1 Curba initiala a lui Phillips............26

2.1.2 Modelul lui R.G.Lipsey..............28

2.1.2.1 Functia de ajustare a salariilor..........30

2.1.2.2 Functia X-U.................32

2.1.3 Curba lui Phillips in timp..............33

2.1.4 Inovatiile aduse de Samuelson si Solow curbei

lui Phillips..................34

2.2 Modelul economic al lui J.M.Keynes..........37

2.2.1 Variabilele...................38

2.2.2 Relatiile dintre variabile.............38

2.2.3 Parametrul "multiplicator investitional".......40

2.3 Indicatorii nominali si reali..............41

2.3.1 Indicele preturilor bunurilor de consum.......41

2.3.2 Indicele preturilor productiei industriale(IPPI)....43

2.3.3 Deflatorul PIB...................45

Cap.3 CORELAŢII ALE INFLAŢIEI

3.1Corelatia inflatie -somaj................46

3.1.1 Definirea somajului.................46

3.1.2 Caracterizarea somajului...............47

3.1.2.1 Nivelul somajului.................48

3.1.2.2 Durata somajului..................50

3.1.2.3 Intensitatea somajului..............50

3.1.3 Rolul ajutorului de somaj..............51

3.2 Corelatia salarii-inflatie................52

3.3 Inflatia si rata dobânzii..............54

3.3.1 Rata reala a dobânzii si inflatia...........55

Cap 4. ANALIZA EVOLUTIEI sI FORMEI DE MANIFESTARE A

PROCESULUI INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA IN PERIOADA

1990-1999. EVOLUTIA PRINCIPALILOR INDICATORI

MACROECONOMICI

4.1 Evolutia inflatiei in perioada 1990-1997........58

4.1.1 Evolutia preturilor bunurilor de consum........59

4.1.2 Evolutia medie lunara a inflatiei...........62

4.1.3 Evolutia preturilor produselor agroalimentare vândute pe

piata taraneasca...................64

4.1.4 Evolutia preturilor productiei industriale........67

4.2 Inflatia in România in anii 1998 si 1999........70

4.2.1 Indicii preturilor de consum in perioada 1998-1999..71

4.2.1.1 IPC-marfuri alimentare..............73

4.2.1.2 IPC-marfuri nealimentare.............76

4.2.1.3 IPC-servicii....................77

4.3 Evolutia principalilor indicatori macroeconomici in perioada

1989-1999 si posibilitatile României de aderare la Uniunea

Europeana.....................79

4.3.1 Produsul intern brut................79

4.3.2 Productia globala industriala..............81

4.3.3 Formarea bruta a capitalului fix............81

4.3.4 Investitii directe de capital strain..........82

4.3.5 Balanta contului curent................83

4.3.6 somajul.....................84

4.3.7 Inflatia....................84

Concluzii.........................86

Bibliografie........................88  

Anexe...........................90

INTRODUCERE

Inflatia reprezinta unul dintre cele mai "nocive" fenomene economice care se manifesta în economiile contemporane. Totusi, aceasta nu reprezinta un fenomen nou, manifestarile ale ei fiind întâlnite înca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, si considerata drept o maladie cronica, greu de stapânit. Tema inflatiei a fost adesea pusa în discutie de numerosi specialisti (economisti si nu numai), acestia încercând sa defineasca fenomenul, sa explice cauzele aparitiei inflatiei, impactul acesteia asupra populatiei si agentilor economici, formele sale de manifestare etc.

În acest context, în lucrarea de fata am urmarit atingerea celor mai importante probleme legate de inflatie care au aparut în lucrarile cu caracter economic, social, etc.

Primul capitol contine prezentarea principalelor teorii din domeniul inflatiei, respectiv teoria monetarista a inflatiei, teoria cantitativa si teoria moderna a inflatiei. Urmeaza o clasificare a inflatiei în functie de mai multe criterii (de intensitate, cauze de aparitie). Datorita importantei acestui ultim criteriu mentionat (respectiv cauzele aparitiei inflatiei) am detaliat tipurile de inflatie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu usurinta cum actioneaza cererea si oferta în sensul cresterii inflatiei. In functie de cauzele generatoare de inflatie literatura de specialitate distinge: inflatia prin cerere, inflatie prin costuri si inflatie structurala. De asemenea, pe parcursul acestui capitol sunt prezentate câteva din principalele efecte ale procesului inflationist (dintre care scaderea puterii de cumparare a monedei este cel mai grav si care este resimtit deopotriva de populatie si de agentii economici) precum si câteva mijloace de protectie împotriva acestuia. Pentru protejarea populatiei de efectele inflatiei cel mai adesea factorii de decizie (guvernul în special) recurg la indexarea veniturilor populatiei.

Al doilea capitol al lucrarii cuprinde elemente esentiale necesare analizei procesului inflationist, între acestea un rol de vârf îl ocupa "curba lui Phillips". Evolutia teoriei contemporane a inflatiei a fost influentata in mare masura de aparitia acestui model, al curbei lui Phillips. Importanta acestei curbe nu rezida numai în faptul ca ea a fost formulata si acceptata ci, mai ales in modificarile ei ulterioare de catre R.Lipsey precum si de catre Milton Friedman (autorul tezei "ratei naturale a somajului") si E.Phelps. În ultima parte a acestui capitol sunt prezentati principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflatiei: indicele preturilor bunurilor de consum, indicele preturilor productiei industriale si deflatorul PIB. Sunt evidentiate sferele de cuprindere, nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor preturilor de consum al populatiei si indicele preturilor productiei industriale precum si modalitatea actuala de calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de obtinere al acestuia si, totodata, principalele motive care duc la diferente între rata inflatiei masurata cu acest indicator si cea masurata cu ajutorul IPC sau IPPI.

Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflatiei respectiv relatia dintre inflatie si somaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezinta un instrument fara de care nu se poate concepe aceasta analiza), corelatia intre salarii si inflatie, corelatia intre inflatie si rata dobânzii (rata reala a dobânzii). În cadrul primei corelatii sunt definite si explicate concepte ca: nivel al somajului, durata a somajului, intensitate a somajului. Este de asemenea prezentat rolul pe care îl ocupa ajutorul de somaj, ca principala masura de protectie sociala pentru persoanele care nu au un loc de munca sau care au pierdut un loc de munca.

Prima parte a capitolului patru contine analiza concreta a evolutiei inflatiei si a factorilor sai de influenta in perioada 1990-1997. Sunt analizate evolutiile ratei inflatiei masurate cu ajutorul indicelui preturilor de consum a populatiei, indicele preturilor productiei industriale si a deflatorului PIB, precum si diferentele care apar intre ele. Urmeaza, in partea a doua a capitolului patru, detalierea evolutiei preturilor bunurilor de consum pentru anii 1998-1999 deoarece aceasta prezinta o mai mare importanta atât pentru populatie cât si pentru agentii economici. Este analizata evolutia IPC atât în ansamblu cât si în functie de structura sa (indicele pentru produsele alimentare, pentru produsele nealimentare si pentru servicii)

Lucrarea se încheie cu o analiza comparativa între evolutia principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1989-1999 în România vizavi de celelalte tari candidate la Uniunea Europeana. Sunt de asemenea estimate posibilitatile României de aderare in cel mai scurt timp la UE, precum si domeniile in care tara noastra trebuie sa mai realizeze progrese (in special stoparea declinului economic si mentinerea unei rate a inflatiei în limite acceptabile.

CAP 1.CONCEPTE DE BAZĂ ALE INFLAŢIEI

TEORII sI TIPOLOGII ALE INFLAŢIEI.

În istoria lor toate tarie au cunoscut perioada de inflatie. În unele epoci preturile sunt, în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci sa asistam neputinciosi la navala unui val inflationist. Pentru a se mentine consumul este nevoie de mai multi bani sau, cea ce reprezinta acelasi lucru, pretul marfurilor creste si banii îsi pierd puterea de cumparare.

Din punct de vedere etimologic, termenul de inflatie provine de la latinescul « inflare « , care are semnificatia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea si folosirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestarii sale si pâna în zilele noastre , fenomenul denumit inflatie, s-a caracterizat sub raportul continutului si al formei de manifestare , printr-o crestere exagerata a preturilor.

Desi este foarte usor perceptibila, inflatia reprezinta unul dintre fenomenele complexe, foarte greu de explicat si încadrat în anumite granite fixe. Din acest motiv definitia inflatiei nu este una stricta, unanim acceptata de specialistii economisti, ci ea se înscrie intr-o gama foarte variata, fiecare dintre cei care o definesc încercând sa includa ceea ce este esential in continutul si manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind natura fenomenului si, de aici , polemici si privind definirea inflatiei. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflatiei, precum si elementele lor definitorii.

TEORIA MONETARIST A INFLAŢIEI

Teoria monetarista a inflatiei, denumita si materialista, a furnizat o analiza critica a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intensitatea maxima la începutul anilor '70, odata cu aparitia a doua articole semnate de Milton Friedman[1] intitulate "O schema teoretica a analizei monetare" (1970) si "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea si popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomica, au contribuit si lucrarile urmatorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner si A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) si M.J. Parkin (1975). In aceste lucrari monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflationist. Cu toate ca acesti autori au abordari teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrarile lor:

1.inflatia este in esenta un fenomen monetar;

2.teoria keynesiana , pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba simpla a lui Phillips , neajustata la asteptari, nu poate explica problema inflatiei, în special accelerarea inflatiei;

3.rata de crestere si accelerarea ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv, accelerarea inflatiei.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreste sa devina însa, mai mult decât o teorie a inflatiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigma teoretica la nivel macroeconomic alternativa la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetaristii nu alcatuiesc un grup omogen si cum ei difera, atât ca metodologie cât si din punct de vedere al specificitatii metodelor, este foarte greu de caracterizat scoala de gândire macroeconomica a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totusi, au existat asemenea initiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicata in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) si in special Th.Majer si altii care au incercat sa caracterizeze monetarismul în douasprezece propozitii.

Membrii scolii monetariste se disting prin acceptarea urmatoarelor patru propozitii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. sistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplina in urma unei tulburari ; rata somajului revine la valoarea ei "naturala"  

2.orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina, desi rezulta rate ale inflatiei diferite.

3.o modificare a rate 212y244c i de crestere a ofertei de bani modifica mai intâi rata cresterii economice reale (si, de aici si rata somajului) ; pe termen lung acest efect real dispare si se mentine numai o crestere permanenta a tendintei ratei inflatiei (teorema acceleratiei) . 

4.politica activista de gestionare a cererii este respinsa, fie ea monetara sau fiscala, si se prefera "reguli" pentru politica monetara pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilitatii nu se afla in mod intâmplator pe primul loc. In esenta, teza existentei unui sistem economic inerent stabil reprezinta o propunere a monetaristilor (deoarece economia de piata se caracterizeaza prin instabilitate si , in consecinta, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorica), asa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pietei ca sistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirma ca piata muncii tinde mereu spre echilibru , adica rata somajului este egala cu rata naturala, care reprezinta numai somajul de frictiune. Pe baza postulatului stabilitatii, monetarismul exclude posibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de oferta de bunuri si forta de munca. Astfel, monetarismul trece dincolo de granitele teoriei economice si se caracterizeaza, totodata, ca având o doza de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, facând referire la postulatul stabilitatii.

Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiana arata ca economia reala este instabila intr-un mod înalt si gestiunea monetara are o relevanta si un control redus asupra ei. Opinia adeptilor monetaristi afirma, in schimb, ca economia reala este relativ stabila in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizata de evolutiile monetare care trebuie prin urmare sa fie controlate cât mai bine posibil printr-o politica monetara abila.

Cea dea doua teorema a monetarismului (care arata ca orice crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina), poate fi denumita si teoria cantitatii pe termen lung. Intr-o stare stabila, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflatiei este influentata exclusiv de rata de crestere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in conditiile unui nivel al ocuparii depline este independenta de o rata a inflatiei anticipata corect.

A treia teorema a monetarismului, mult mai importanta decât cea mentionata anterior, este teoria cantitatii pe termen scurt. Aceasta teorie sustine ca accelerarea ratei de crestere a ofertei de bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determina, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale si, prin urmare, reduce rata somajului. Inflatia rezultata duce la o ajustare a sistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata cresterii economice reale revine la valoarea initiala. Astfel, accelerarea cresterii reale obtinute printr-o rata mai rapida de crestere a cantitatii de bani este doar temporara. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept "teorema acceleratie". Majoritatea autorilor monetaristi, precum Fridman, Brunner, Laidler apeleaza la acest principiu, dar cu particularitati diferite ale modelelor. Totusi, per ansamblu, teorema acceleratiei detine un rol central in analizarea procesului de ajustari pe termen scurt.

Cea dea patra propozitie acceeptata de adeptii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare si fiscale discretionare. Gestionarea activista a cererii si, politicile compensatorii anticiclice sunt considerate o sursa de instabilitate. Modelul monetarist arata ca productia si ocuparea pot fi influentate de politica economica numai intr-atât incât sa determine modificarea de preturi care nu sunt anticipate de agentii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preturilor (sau rata inflatiei) se va mentine. Monetaristii se indoiesc, de asemenea, ca cei care decid politica economica au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor economice relevante si, cu atât mai putin, de a prevedea efectul viitor al schimbarilor curente intervenite in instrumentele de politica economica. Problema esentiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de crestere pentru oferta de bani sau reguli de constanta pentru politica fiscala.

In cadrul monetarismului unii autori fac distinctie intre doua scoli de monetarism: monetarismul I si monetarismul al II-lea (scoala asteptarilor rationale). Adeptii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propozitii mentionate anterior, iar adeptii celei de a doua scoli monetariate sunt de acord doar cu propozitiile 1, 2 si 4.

Monetarismul I se intemeiaza pe distinctia intre curbele lui Phillips pe termen lung si, respectiv, scurt. Pentru monetaristii de tipul al II-lea nici macar nu exista o curba a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele doua scoli este ca, in vreme ce monetarismul I accepta procese de ajustare pe termen scurt in care piata bunurilor si piata muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune ca exista nu numai o tendinta catre echilibru pe termen lung, ci si o serie continua de echilibre.

Conform abordarii asteptarilor rationale, propozitia trei (care nu este agreata de adeptii acestei scoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificata in felul urmator: politica monetara are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibila a ofertei de bani si, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica sistematica.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflatie, mai trebuie mentionata si opinia monetaristilor referitoare la economia deschisa.Abordarea monetara a teoriei balantei de plati, dezvoltata in special de B.Mundell si H.G.Johnson se concentreaza asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica si in cazul României), conectata la economia mondiala prin intermediul balantei de plati. Prin contrast cu teoria monetarista a economiei inchise, acest model accentueaza faptul ca o crestere interna a ofertei de bani nu ridica rata interna a inflatiei, dar duce la o deteriorare a balantei de plati.

TEORIA CANTITATIVĂ A INFLAŢIEI

Denumita uneori si teorie clasica sau neoclasica a inflatiei[7] , teoria cantitativa poate fi prezentata sub doua forme:

1.1.3 TEORIA MODERNĂ A INFLAŢIEI

Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum si cresterea durabila si generalizata a preturilor.

Conform definitiei, inflatia reprezinta o disfunctie grava intre marimile economice reale si, cele nominale, monetare. Functia esentiala a banilor, de masurare a valorii bunurilor prin intermediul preturilor este grav perturbata. Masa monetara se gaseste intr-o cantitate mai mare decât valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.

Trebuie mentionat totodata si faptul ca nu orice crestere a preturilor este sinonima cu inflatia. Practic, aceasta crestere de preturi trebuie sa fie anormala , foarte puternica, pentru a se constitui drept inflatie. Aceasta inseamna, implicit, ca trebuie sa raportam cresterea la un sistem de referinta, la un prag admisibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabila in spatiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretentia stabilitatii monetare, gândita in conditiile unei cresteri zero a preturilor. In secolul al XX-lea starea de dezechilibru devine constanta evolutiei economice si lumea se obisnuieste cu ideea ca echilibru este intâmplator. La nivelul anilor '50 se accepta o crestere anuala a preturilor cuprinsa intre 1-2%, pentru ca in perioada anilor '60-'70, sa fie socotita normala o crestere a preturilor de 3-4%. Actualmente acest prag se ridica pâna la 5-6%.

Din definitie mai rezulta si, faptul ca aceasta crestere de preturi, ca sa fie considerata inflatie, trebuie sa fie durabila. Deci nu intra in discutie o crestere conjuncturala, determinata de factori aleatori, intâmplatori, sezonieri. O alta caracteristica a inflatiei este acea ca preturile cresc in mod neuniform si, deci, cresterea preturilor nu afecteaza in aceiasi masura toate bunurile si serviciile existente la un moment dat pe piata. In ciuda faptului ca preturile cresc neuniform, se poate calcula un indice general de crestere a preturilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAŢIEI

Clasificarea inflatiei se poate realiza in functie de mai multe criterii, astfel:

a)     in functie de modul de fuctionare al pietei avem:

-inflatie deschisa

-inflatie reprimata

Daca inflatia este deschisa, economia de piata continua practic, sa functioneze ca un mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienta a bunurilor sau fortei de munca) conduce la o crestere a preturilor si a salariilor. Inflatia reprimata apare atunci când controlul guvernamental inpiedica cresterea preturilor bunurilor de consum si a salariilor, astfel incât excesul de cerere este doar reprimat, nu si redus. Odata cu indepartarea controlului guvernamental, trebuie sa ne asteptam la cresteri de preturi si de salarii.

b)in functie de amploarea procesului inflationist (adica in functie de ritmul de crestere al preturilor) exista:

inflatie moderata (târâtoare) caracterizata prin cresterea generalizata a preturilor

cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regula, reflexul politicilor de stabilizare. In conditiile acestei forme de inflatie se manifesta o mare incredere in moneda; agentii economici au tendinta sa incheie contracte economice pe termen lung fiind convinsi ca preturile bunurilor pe care le vând si le cumpara vor cunoaste evolutii previzibile si moderate. Se manifesta totodata o preocupare redusa daca plasarea economiilor sa se realizeze in active reale sau in titluri. Ca regula generala, productivitatea muncii cunoaste evolutii ascendente pe fondul unor anticipari pozitive din partea agentilor economici.

inflatia galopanta; este cea care conduce la dublarea preturilor in decurs de un an, expresie si sursa a unor mari dezechilibre de economie. Prezenta unei astfel de inflatii, impune indexarea contractelor cu indicele preturilor sau printr-o valuta considerata stabila. Moneda nationala cunoaste o pierdere rapida a valorii sale economice (a puterii de cumparare); rata dobânzii creste rapid; viteza de rotatie a banilor se accelereaza, posesorii acestora ajungând sa pastreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesara tranzactiilor cotidiene; o parte din economii parasesc economia nationala fiind plasate in strainatate.

hiperinflatia este caracterizata prin cresteri ametitoare al preturilor; cererea de moneda nationala scade considerabil deoarece exista o neincredere aproape totala in puterea sa ; o parte foarte importanta a tranzactiilor se efectueaza sub forma unei troc modern (barter ) sau in moneda alternativa. Preturile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei persoane se reduce lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineste inflatia care se manifesta sub aceasta forma ( adica hiperinflatia) drept o stare in care nivelul general al preturilor creste cu peste 50% lunar.

c)in functie de cauzele inflatiei putem distinge:

-inflatie prin costuri;

-inflatie prin cerere;

-inflatie structurala.

Datorita importantei deosebite pe care o prezinta aceasta ultima clasificare, ea va fi dezvoltata pe parcursul urmatorului subcapitol.

CAUZELE APARIŢIEI INFLAŢIEI

Fenomen economic deosebit de complex si cuprinzator, inflatia a generat o ampla dezbatere intre economisti. In prezent nu exista o teorie general acceptata a inflatiei, cauzele care genereaza acest proces economic putând fi de ordin economic, psihologic, social-politic, intern sau extern, incluse prin relatiile economice internationale si al cresterii interdependentelor dintre economiile nationale.

Anumite procese inflationiste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P. Samuelson spunea referitor la aceste procese ca "trasatura caracteristica esentiala a inflatiei moderne este ca ele au o dinamica interna si ca sunt greu de oprit dupa ce s-au declansat". Este vorba in acest caz de aceea ce specialistii numesc inflatia inertiala, anticipata sau fundamentala, adica acea rata a inflatiei pe care agentii economici o anticipeaza si o iau in calcul atunci când incheie contracte si acorduri oficiale.

Integrata in acest mod, in actiunile si comportamentele agentilor economici, institutiilor si populatiei, rata inflatiei anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflatiei efective in viitor, care are tendinta sa dureze atât timp cât un soc o face sa creasca sau sa se diminueze.

Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflatie putem evidentia urmatoarele tipuri de inflatie:

-inflatie prin cerere;

-inflatie prin costuri;

-inflatie structurala.

INFLAŢIA PRIN CERERE

Inflatia prin cerere are la baza cresterea cererii globale (sub forma unui soc sau in mod treptat) in fata careia oferta este inelastica sau indiferenta. In figura nr. 1, "INFLAŢIA PRIN CERERE" se poate observa ca prin cresterea cererii sub impactul unui soc, pretul si cantitatea de echilibru sporesc (de la P_o, PNB_o la P₁, PNB₁) ca expresie a modificarii echilibrului (de la E₀ la E₁) care se adapteaza atât prin cantitati cât si prin preturi.

Figura nr.1. inflatia prin cerere

Acest tip de inflatie a fost pus in evidenta de adeptii teoriei cantitative a banilor , variatia procentuala a masei monetare fiind egala cu masa variatilor procentuale a cantitatilor oferite si preturilor, conform relatiei:

=+, unde:

=variatia procentuala a masei monetare;

=variatia procentuala a cantitatii oferite (sau ,);

=variatia preturilor.

Premisa inflatiei este ca masa monetara sa creasca mai repede decât PNB sau PIB, adica oferta de moneda si veniturile agentilor economici cresc mai intens decât oferta de bunuri economice.

Pentru a avea loc procesul inflationist este necesara atât cresterea generalizata a preturilor cât si cresterea in timp (de durata) a acestora. Pentru a se realiza cresterea de durata a fenomenului inprejurarile sunt multiple. Ele tin mai intâi de mecanisme intentionate de a crea in mod repetat mai multa moneda decât nevoile circulatiei, gratie fluxului de metale pretioase, tiparirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetara expansiva a bancii centrale s.a.m.d., neinsotite de cresterea corespunzatoare a ofertei. In toate situatiile mentionate este generata cerere salariala suplimentara, in exces, iar majorarea preturilor este solutia imediata pentru echilibrarea pietelor.

Acest mecanism direct in declansarea inflatiei este insotit de altul, indirect, relevat de catre Marshall, Keynes si Friedman. Dupa acestia, intre cresterea masei monetare si a cererii normale se interpune scaderea ratei dobânzii care explica de ce prima o declanseaza pe cea de a doua. De exemplu, daca Banca Nationala cumpara bilete de tezaur sau alte titluri de pe piata, particularii si bancile vor detine mai multe lichiditati; in mod natural, cursul titlurilor va creste iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incita sa achizitioneze alte active reale (pentru ca cele financiare s-au scumpit), fapt ce poate stimula productia de bunuri reale fizice.

Elasticitatea productiei, in special cea de bunuri durabile si de capital, este decisiva pentru instalarea starii de inflatie. Daca oferta este elastica cu cererea, atunci mecanismul indirect nu declanseaza inflatia. Daca elasticitatea productiei de bunuri durabile si de capital este inelastica (pentru ca intreprinzatorii nu au posibilitatea de a spori oferta) procesul inflationist, prin mecanismul indirect, este declansat si se autointretine.

Importanta pentru declansarea sau nedeclansarea procesului inflationist este si categoria de agenti economici in posesia caruia ajunge excesul de masa monetara pusa in circulatie. Daca sporul de masa monetara ajunge in principal la producatori, investitiile sunt stimulate, creste produsul global, iar posibilitatile procesului inflationist se diminueaza. Atunci când sporul de masa monetara ajunge in special la consumatori si speculatori, creste cererea de satisfacatori si de active financiare si monetare, iar efectul de crestere a preturilor este preponderent si procesul inflationist se declanseaza cu intensitate.

INFLAŢIA PRIN COSTURI

Inflatia prin costuri se fundamenteaza pe legaturile care exista intre nivelul costurilor, comportamentul agentilor economici si eficienta utilizarii factorilor de productie. Ipoteza de la care porneste analiza o reprezinta faptul ca costurile unitare primesc un impuls de crestere. Acest impuls de crestere poate fi generat de:

-deprecierea cursului de schimb al monedei nationale; ceea ce duce la scumpirea factorilor de productie din import, favorizând cresterea IPC si a bunurilor cu ajutorul factorilor de productie importati;

-pierderea sau restrângerea unor piete de desfacere, ceea ce conduce la majorarea costului mediu fix;

-atragerea in circuitul economic a unor factori de productie mai mari, ai caror preturi sunt superioare in raport cu productivitatea marginala ca urmare a unor proaste alocari de resurse;

-existenta deja a unui proces inflationist care determina revendicari din partea sindicatelor si patronatelor pentru a-si conserva veniturile reale, ceea ce necesita cresterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite si taxe etc), soldate cu majorarea costurilor unitare.

Figura nr.2. Cresterea costurilor si inflatia

Pe pietele concurentiale sau neconcurentiale majorarea costului mediu si marginal, conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei)

cât si a celei agregate. Aceasta se intâmpla pentru ca, daca pretul factorilor de productie creste, cu resursele banesti disponibile, agentii economici vor putea achizitiona cantitatii mai mici de factori de productie pe baza carora asigura oferta agregata. In felul acesta, pe baza resurselor banesti reale, produsul efectiv coboara sub cel potential, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea agregata si oferta agregata. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplaseaza spre stânga, cea ce duce la un echilibru nou (E₁) caracterizat prin PNB efectiv mai mic si preturi de piata mai mari.

Figura nr.3. Inflatia prin costuri

Inflatia prin costuri poate aparea si ca urmare a politicii guvernamentale, când puterea este interesata sa mentina o cerere inalta, practicând politici monetare si fiscale expansive. In acest fel se poate ivi situatia ca cererea globala, care este sustinuta artificial de catre autoritati sa sporeasca productia potentiala, ceea ce duce la reactii inflationiste care in conditiile ocuparii depline a factorilor de productie, in special fortei de munca, se soldeaza cu cresteri salariale, ceea ce conduce la cresteri de costuri, apoi de preturi, si acest ciclu putânduse repeta la infinit.

situatia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate si ca spirala inflationista preturi-salarii.

1.2.3 INFLAŢIA STRUCTURALĂ

Inflatia structurala presupune o situatie grava din economie, in care cererea si oferta se modifica in sens contrar; ca regula, cererea agregata creste, iar oferta agregata scade. Ea reprezinta atât o continuare intre inflatia prin cerere si cea prin costuri, dar are si unele elemente componente specifice: existenta unor puternice structuri monopoliste[11] , de oligopol si administrativ -birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Inflatia structurala poate sa provina si din anticiparile incorecte asupra structurii viitoare a cererii, cea ce genereaza neconcordanta intre structura materiala a cererii si cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregata este mai mare decât oferta se va declansa o tendinta de crestere a preturilor, care, prin mecanismele specifice de autointretinere, se generalizeaza la intregul nivel al economiei nationale. Cererea excendenta poate proveni de la factorii guvernamentali, angajati particulari sau fie de natura externa.

Figura nr.4. Inflatia structurala

Atunci când intervin socuri asupra, cererii si ofertei agregate inflatia tinde sa ramâna constanta. Pe termen scurt, evolutia procesului inflationist este influentata de relatia dintre dinamica cererii globale si cea a ofertei globale. Ca regula generala, cererea este mai sensibila la cresteri (elastica la factorii cresterii) si inelastica la scadere, in timp ce oferta este elastica la scadere si inelastica in fata majoritatii factorilor de crestere.

EFECTELE sI COMBATEREA INFLAŢIEI

Efectele inflatiei difera de la o perioada la alta, in functie de forma si, intensitatea procesului inflationist, de politicile economice promovate de institutii împuternicite, ca si de capacitatea guvernelor de a cunoaste si controla acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAŢIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflatia, consta in diminuarea puterii de cumparare a monedei, proces ce afecteaza in mod diferit si neegal agentii economici. Prin deprecierea banilor se elimina o parte a resurselor materiale acumulate si, in acest fel, se asigura folosirea la o rata diminuata a capacitatilor din cadrul circuitului economic.

Inflatia deblocheaza (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminând unitatile parazit sau capacitatile uzate moral, procesul inflationist favorizeaza adaptarea unitatilor ramase la exigentele impuse de progresul tehnic si mecanismele economiei de piata.

Inflatia redistribuie avutiile existente si schimba sensurile utilizarii lor; ea favorizeaza inclinatia spre consum si pe debitori si restrictioneaza inclinatia spre economii si pe creditori. In acest fel, procesul antreneaza fuga de lichiditati si preferinta exagerata pentru plasamente in bunuri de folosinta indelungata, neproductive.

In conditiile unei deprecierii inflationiste a bunurilor (egala sau mai mare decât rata reala a dobânzii) cei care-si desfasoara activitatea cu resurse împrumutate ajung sa foloseasca aceste credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizeaza in bani devalorizati dupa ce s-a incasat un beneficiu real. In aceiasi termeni, se pune si problema inprumuturilor de stat, populatia care a creditat statul ramânând cu obligatiunile de stat devalorizate.

Inflatia indeparteaza din circuitul activ o parte importanta a masei monetare, concomitent cu scaderea puterii de cumparare a banilor. Acest efect se constata numai in termeni reali, deoarece nominal are loc o crestere a cantitatii de bani la populatie.

Ca si recesiunea economica, inflatia pune de acord capacitatile de productie existente cu nevoile reale de consum. Ea realizeaza acest lucru prin presiunea permanenta pe care o exercita, in avans, asupra resurselor. Specialistii sustin ca hiperinflatia (situatie in care s-a aflat si tara noastra) cu trecut crescator si de durata, daca este insuficient controlata reprezinta un factor care poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflatia viciaza corelatiile dintre preturile diferitelor marfuri, ingreunând posibilitatea efectuarii calculelor de eficienta si rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE ÎNLĂTURARE A INFLAŢIEI

Atunci când o inflatie s-a manifestat sau continua sa se manifeste pentru un timp indelungat se pune problema daca poate fi vreodata redusa fara a intâmpina dificultati majore sub forma pierderii locurilor de munca sau a scaderii productiei.

Ipoteza de la care porneste o astfel de analiza de combatere a inflatiei este urmatoarea: inflatia este continua (in conditiile in care venitul actual este mai mare decât nivelul sau potential); inflatia a continuat pentru un timp si oamenii se asteapta ca ea sa continue.

Aceasta mentinere cu fermitate a asteptarilor unei continuari a ratei curente a inflatiei este cea care conduce la conceptul unei inflatii persistente. Sa presupunem ca în acest caz ca banca centrala decide sa reduca rata inflatiei, reducând rata sa de validare monetara. Evenimentele care vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:

Etapa I

Prima faza a politicii antiinflationiste consta in incetinirea ratei expansiunii monetare sub rata cuvenita a inflatiei.

Etapa a II-a

Stagflatia . Principalul efort al guvernului in aceasta etapa îl constituie reducerea somajului pâna când acesta atinge "rata naturala", iar preturile sa fie stabile. De multe ori insa, in loc sa se intre in limita somajului natural si a preturilor stabile, economiile tind sa supraliciteze si sa intre intr-un decalaj recesionist. Motivul principal al acestei supralicitari este ca salariile nu depind doar de cererea excesiva curenta ci si de asteptarile inflationiste.

Asteptarile pot determina ca inflatia sa persiste dupa ce cauzele ei initiale au fost inlaturate. Ceea ce initial a fost o inflatie prin cerere, rezultând dintr-un decalaj inflationist, devine o inflatie pur asteptata, alimentata pe de alta parte si din convingerea populatiei ca inflatia va continua.

Faza de stagflatie se caracterizeaza prin faptul ca economia cu toate ca inregistreaza un decalaj recesionist, nivelul preturilor continua sa creasca.

Etapa a III-a

Recuperarea. Faza finala, este reintoarcerea la o situatie de ocupare deplina. Atunci când economia ajunge, in cele din urma, la sfârsitul fazei de stagflatie, situatia este aceeasi ca si cum economia ar fi fost lovita de un soc izolat al ofertei agregate.

Acei economisti care sunt preocupati in legatura cu asteptarile ca salariile si preturile sa scada se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei care-si pun problema accelerari temporare a expansiunii monetare se tem ca asteptarile de inflatie pot fi reinviate atunci când banca centrala creste emisiunea monetara. Daca asteptarile inflationiste sunt reinviate, banca centrala va avea de facut o optiune pentru care nu este deloc invidiata. Fie trebuie sa permita ca o noua recesiune severa sa sparga aceste asteptari inflationiste, fie, trebuie sa valideze inflatia pentru a reduce somajul. In acest din urma caz, revenim acolo de unde a inceput o inflatie validata.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor si a altor categorii de venituri reprezinta tot o componenta a politicii antiinflationiste, având ca obiectiv compensarea puterii de cumparare pe care au pierdut-o salariatii si alte categorii de persoane cu venituri fixe.

Indexarea reprezinta o tehnica ce permite evolutia (cresterea) veniturilor in functie de cresterea preturilor pentru a influenta puterea de cumparare a acestor venituri.

Dupa procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:

-indexare totala (veniturile sunt indexate cu acelasi procent cu care a crescut rata inflatiei);

-indexarea partiala (veniturile sunt indexate cu un procent inferior fata de rata inflatiei).

In perioada imediat urmatoare revolutiei din decembrie 1989 si pâna spre finalul anului 1991, salariatii mai erau protejati împotriva efectelor negative ale inflatiei si de compensatiile fixe de care beneficiau. Acordarea de compensatii fixe a constituit suportul principal de crestere a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie '90 (când a avut loc prima liberalizare a preturilor) -iunie '91. Ulterior aceasta situatie s-a modificat pentru ca s-a trecut la negocierea salariilor dar, practicarea compensatiilor fixe s-a mentinut, intr-o anumita masura.

Totusi, în conditiile economice specifice ale României si a evolutiei procesului inflationist, s-a ajuns la concluzia ca nu era necesara mentinerea acordaii de compensatii fixe si ca trebuie sa se treaca la indexarea curenta a salariilor. Unul din principalele motive pentru sprijinul acestei idei era constituit din faptul ca gospodariile îsi optimizeaza singure alocarea veniturilor pentru achizitionarea bunurilor si serviciilor necesare, si, in consecinta, nu era necesar sa se acorde compensatii fixe pentru anumite bunuri si sa se recurga la indexarea veniturilor pentru altele deoarece orice gospodarie îsi aloca resursele monetare in functie de consecintele ei specifice si nu de destinatiile stabilite la nivel central, în mod arbitrar.

CAPITOLUL 2

ELEMENTE ESENŢIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI INFLAŢIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria moderna a inflatiei a fost influentata intr-o masura deosebita de aparitia modelului curbei lui Phillips , iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:

[16], care a avut ca punct de pornire presupunerea ca intre rata somajului exista o relatie stabila, invers proportionala;

CURBA INIŢIALĂ A LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revolutionat teoria moderna a inflatiei printr-un articol, consacrat relatiei dintre variatia salariilor si rata somajului. Aceasta relatie a fost dedusa din analiza celor doua variabile (somajul si salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis intre anii 1861-1913, in Marea Britanie.

Phillips, pe baza relatiei de mai sus (care este de forma neliniara, negativa), a dedus ca aceasta se potriveste perfect urmatorului interval de timp, adica perioadei 1913-1957. Conform functiei, rata de crestere a salariilor scade pe masura ce creste rata somajului.

Figura nr.5. Curba initiala a lui Phillips

MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey porneste in alcatuirea modelului sau de la curba originala a lui Phillips, dar si cu ipoteza unei piete, unice a fortei de munca (adica sistemul unei cereri si oferte pe o piata unica). Lipsey, in modelul sau ignora faptul ca fiecare piata de munca, (fie ea la nivel national, regional sau la nivel de ramura economica) are propriile sale caracteristici. Totodata, Lipsey a utilizat in modelul sau salariul nominal, spre deosebire de teoria economica care considera ca cererea si oferta de pe piata muncii sunt functii ale salariului real.

Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

2.1.2.1 FUNCŢIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Functia de ajustare a salariilor arata ca rata de variatie a nivelului salariilor este determinata de diferenta dintre cerere si oferta, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forta de munca:

X=, unde:

X=excesul de cerere de forta de munca

N^D=cererea planificata de forta de munca

N^S=oferta planificata de forta de munca.

Cu cât cererea depaseste mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va creste mai repede. Daca însa exista un raport de egalitate intre cererea de forta de munca si oferta de forta de munca, nivelul salariului nominal va ramâne constant.

	O

2.1.2.2 FUNCŢIA X-U

Alaturi de functia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit si o relatie negativa intre excesul de cerere de forta de munca(X) si rata somajului (u).

Figura nr.9. Functia X-U

Uf=nivel functional al somajului

In conceptia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un numar al somerilor egal cu cel al locurilor de munca vacante si, astfel curba x-u intersecteaza axa OU(abscisa din figura nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Daca cunoastem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de parere ca o crestere a excesului de cerere de forta de munca va genera o scadere a somajului (u) si ca o crestere a excesului de oferta de forta de munca va conduce la majorarea ratei somajului.

Din combinarea celor doua functii (functia de ajustare a salariilor si relatia x-u), rezulta o curba specifica a lui Phillips, care se refera la o piata individuala a fortei de munca. Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflatiei prin salarii se explica prin excesul de cerere de pe piata fortei de munca.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Milton Friedman si Phelps sunt primii economisti care au manifestat neincredere la adresa curbei lui Phillips. Ei si-au pus intrebarea daca aceasta curba reprezinta o relatie stabila atât pe termen lung dar si pe termen scurt. Totodata Friedman critica interpretarea data de Lipsey curbei lui Phillips, in special datorita faptului ca Lipsey nu a luat in calcul asteptarile inflationiste. Phelps si Fiedman aratau ca orice punct luat de pe curba lui Phillips determina o anumita rata de inflatie, dar daca rata anticipata a inflatiei se va schimba, acest lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rata a inflatiei actuale, mai ridicata, va determina peste o perioada relativ lunga de timp, o rata mult mai ridicata a inflatiei asteptate si in acest mod curba lui Phillips va avea o tendinta de urcare ce va împiedica orice compensare intre inflatie si somaj pe termen lung (vezi figura nr.11).

In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: "daca se astepta o crestere generala a preturilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociata somajului mai scazuta sau mai ridicata decât cea care ar exista daca s-ar astepta o stabilitate a preturilor viitoare, iar cererea globala s-ar comporta de o maniera care sa determine preturi medii stabile?". Desi nu neaga existenta unei curbe pe termen scurt Friedman si Phelps sustin ca acesta se modifica odata ce se schimba rata anticipata a inflatiei.

Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

In figura de mai sus se evidentiaza mai multe curbe ale lui Phillips, singura diferenta dintre ele constând in faptul ca fiecare este trasata pe baza unei rate a inflatiei anticipate diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% si 3%). Conform opiniei celor doi economisti (Friedman si Phelps) tocmai din acest motiv ecuatia ce da curba lui Phillips trebuie sa arate astfel:

r=f(u)+r^*, unde:

2.1.4 INOVAŢIILE ADUSE DE SAMUELSON sI SOLOW CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelson si R.Solow au publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui Phillips o imensa popularizare. Acesti doi autori au incercat in primul rând sa demonstreze importanta conceptului teoretic de curba a lui Phillips pentru politica economica a unei tari. Specificul tratarii curbei lui Phillips de catre Samuelson si Solow deriva din urmatoarele motive:

a)curba initiala a lui Phillips (care reprezinta o relatie intre rata somajului si rata de variatie a salariilor) a fost modificata, astfel incât, ea a devenit o relatie intre rata somajului si rata inflatiei.

b)Samuelson si Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politica economica care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina, alternativ, rate ale somajului cu rate ale inflatiei.

Dupa aparitia lucrarii celor doi specialisti, aceasta formulare a curbei lui Phillips (ca relatie intre inflatie si rata somajului) a ajuns sa aibe prioritate in dezbaterile ce aveau aceasta tema, ca si în cercetarile ulterioare. Exista insa o relatie intre formularile lui Phillips-Lipsey si ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este data de o formula a marjei de profit inclusa in pret. Agentii economici îsi determina preturile de vânzare ale produselor lor cu ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de munca depusa (acest adaos include marfa de profit obisnuita la nivel de ramura precum si un coeficient care sa remunereze deprecierea capitalului fix):

P=(1+a), unde:

P=pretul produsului (sau nivelul pretului)

W=nivelul salariului nominal;

N=numar de salariati;

X=nivelul productiei efective

=costul pe unitatea de munca

a=adaos

Dupa logaritmare si derivare rezulta:

log P=log (1+a)+log W-log A

sau , unde:

r=rata inflatiei

W=rata de crestere a salariilor nominale

2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES

In esenta modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente si anume:

1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul national, cerere, oferta, consum, economie, investitii globale etc), fie din rata lor sau raportul dintre doua categorii (inclinatia spre consum, rata dobânzii etc).

2.relatiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuatii sau inegalitati, precum si, interdependenta dintre ele redata cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia investitiilor etc).

3.parametrul investitional multiplicator (K) cu ajutorul caruia se exprima gradul de intensitate.

Pentru intelegerea demonstratiei lui Keynes se impune prezentarea amanuntita a elementelor ce fac parte din modulul sau.

2.2.1 Variabilele

Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau determinate) si variabile exogene (sau determinante).

a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregati care caracterizeaza nivelul activitatii economice la scara economiei nationale si anume:

-pretul global de oferta a productiei realizat (Z);

-cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total de incasari obtinute de intreprinzatori din vânzarea marfurilor; aceasta cerere efectiva de marfuri se compune din doua parti: cererea de bunuri de consum final sau individual (D₁) si cererea de bunuri destinate investitiilor (D₂);

-venitul global (y)

-consumul final global (C)

-economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care ramâne dupa scaderea consumului final global (C)

S=Y-C

-investitiile globale (I)

-volumul folosirii mâinii de lucru sau al ocuparii (N sau E)

Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea economiei de piata este cererea efectiva de marfuri (D) deoarece in functie de nivelul si modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile.

b)variabilele exogene constau intr-o serie de proportii (rate) date, cu privire la comportamentul agentilor economiei, atât in calitate de consumatori (inclinatia spre consum), cât si in calitate de intreprinzatori. Variabilele exogene folosite de Keynes sunt in numar de trei:

-inclinatia spre consum, privita ca raport intre consum si venit (C/Y) sau direct, sporul de consum si sporul de venit (inclinatia marginala spre consum C'=DC(DY), cu reversul ei inclinatia spre economie, in expresie medie (S/Y) sau sub forma marginala (n=DS/DY).

-eficienta marginala a capitatului, sau procentul de profit obtinut cu ultima investitie.

-rata dobânzii.

2.2.2 Relatiile dintre variabile

Relatiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui sistem de ecuatii si inegalitati (ecuatii de comportament-functiile-, ecuatia fundamentala a modelului, ecuatia de echilibru etc). Pentru intelegerea modelului, trebuie sa amintim conceptia lui Keynes despre economia de piata si, care sunt cauzele, in opinia sa, care genereaza dezechilibrul in economie.

In contradictie cu economistii clasici care, de regula, presupuneau deplina utilizare a capacitatilor de productie, negând astfel somajul, iar mai târziu, unii dintre ei (A.C.Pigou ) admiteau numai somajul voluntar si functional (temporar), J.M.Keynes admite si recunoaste existenta somajului involuntar (somajul economic de masa) si incearca sa-i descopere cauzele.

Keynes este de parere ca nivelul ocuparii (E) sau numarul de muncitori care gasesc de lucru (N) depinde de cererea efectiva de marfuri (D) sau de incasarile intreprinzatorilor din vânzarea productiei, respectiv de cererea solvabila:

N=f(D)

Daca luam in calcul structura cererii da marfuri si marimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia ca daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

C+I=Y

Relatia de mai sus reprezinta ecuatia fundamentala a modelului keynesian.

In realitate nu toate marfurile gasesc desfacere pe piata (astfel luând nastere dezechilibrul in economie) si astfel:

C+I<Y,

Ceea ce demonstreaza faptul ca incasarile sunt mai mari decât productia oferita, ca cererea globala de bunuri finale (C) si bunuri pentru investitii(I) este mai mica decât oferta (Y si Z), ca o parte din productie nu se poate vinde si, in mod logic, o parte din muncitori nu gasesc de lucru, persistând astfel somajul involuntar.

Cautând o solutie pentru aceasta situatie nefavorabila, Keynes arata ca daca se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), ramâne o parte nefolosita din cadrul venitului, adica acea parte care nu a avut piata considerat ca economic pentru firme (S):

Y-C=S

Daca aceasta parte din economie "S" ar fi egala cu investitiile (I), este posibil sa se realizeze echilibru economic si ar putea sa creasca ocuparea mâinii de lucru (respectiv sa se reduca rata somajului).

S=I

Ecuatia S=I, poarta numele ecuatia de echilibru a modelului economic keynesian. In realitate insa, nu tot ce se economiseste sau se acumuleaza nu este investit, putând exista situatia in care S>I sau S<I. Faptul acesta este considerat de Keynes ca generator al dezechilibrelor si exprima dificultati in vânzarea unei parti din produsele realizate sau chiar a intregii productii, mentinerea sau accentuarea somajului involuntar.

2.2.3 PARAMETRUL "MULTIPLICATOR INVESTIŢIONAL" (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legatura ce exista (interdependenta) dintre fluctuatiile investitiilor, ocuparii si veniturilor. Paternitatea conceptului de "multiplicator" revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legatura cu ocuparea mâinii de lucru pentru a arata de câte ori (K) creste ocuparea totala in raport cu ocuparea primara din ramurile producatoare de bunuri de investitii.

Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un multiplicator al ocuparii mâinii de lucru o relatie mai complexa, denumita "multiplicatorul investitional". Keynes spunea despre acest multiplicator ca "el nu spune ca, atunci când are loc un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o marime care este de K ori mai mare decât sporul investitional" . Formula multiplicatorului este urmatoarea:

K=

Conform modelului lui Keynes, marimea multiplicatorului este direct proportionala cu inclinatia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamna ca in tarile avansate din punct de vedere economic, in care inclinatia spre consum este mai mica si marimea multiplicatorului va fi mai mica, iar in tarile sarace, unde oamenii sunt inclinati sa consume o parte mai mare din veniturile lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atât mai mic cu cât DC/DY (adica inclinatia marginala spre consum) va fi mai aproape de zero si cu atât mai mare cu cât inclinatia marginala spre consum este mai aproape de 1.

Keynes afirma ca "principiul general al multiplicatorului este acela caruia trebuie sa ne adresam când cautam o explicatie a modului in care fluctuatiile marimii investitiilor, reprezentând o parte relativ mica a venitului national, venit capabil sa genereze fluctuatii ale volumului total de ocupare si ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine".

2.3 INDICATORI NOMINALI sI REALI

2.3.1.INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM (IPC)

Indicele preturilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuti si utilizati indici de preturi in statistica internationala. Cea mai mare parte a tarilor dezvoltate calculeaza si publica lunar indicele preturilor de consum, ca o masura a inflatiei din tara respectiva. IPC are o mare importanta datorita faptului ca in contractele colective de munca este prevazuta clauza compensarii cresterii preturilor, crestere care este evidentiata de acest indice. Ca urmare, politica monetara si fiscala sunt afectate de modificarile IPC.

IPC masoara evolutia de ansamblu a preturilor marfurilor cumparate si a tarifelor serviciilor utilizate de populatie intre doua perioade. Pentru calculul indicelui se foloseste o formula de tip Laspeyres. Deci el exprima evolutia medie a preturilor pentru mentinerea unei structuri a consumului constanta (structura din perioada de baza) si nu exprima evolutia medie a preturilor conform structurii consumului din perioada curenta (pentru aceasta varianta ar fi nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza adoptarii indicelui de tip Laspeyres este cel al usurintei calculului: se determina structura consumului in perioada de baza, iar in continuare pentru calculul curent al indicelui este necesara numai inregistrarea preturilor.

IPC=

IPC=I^p.qi^p0q0, unde:

P₁=preturile perioadei curente (analizate)

P₀=preturile perioadei de baza

Q₀=consumul in perioada de baza

Q_i^poq0= exprima structura consumului pe categorii de bunuri si servicii, determinate pe baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de baza.

In România calculul indicelui se efectueaza pe baza structurii cheltuielilor pentru cumpararea produselor si serviciilor de catre aproximativ 36000 familii, cercetate in cadrul Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) si a preturilor înregistrate in circa 4300 puncte amplasate in toate judetele tarii.

Observarea si inregistrarea preturilor/tarifelor se efectueaza de catre anchetatori specializati, in 41 municipii resedinta de judet (inclusiv municipiul Bucuresti) si in principalele asezari urbane din toate judetele. Nomenclatorul unitatilor s-a alcatuit cu respectarea cerintelor de reprezentativitate din punct de vedere al volumului si structurii consumului. Esantionul unitatilor de observare cuprinde doua categorii. Primul tip îl constituie magazinele, pietele taranesti si unitatile prestatoare de servicii care practica preturi libere pentru marfurile alimentare, agroalimentare, nealimentare si o parte din servicii. Din cele aproximativ 5300 de magazine si unitatii prestatoare de servicii, 3200 (peste 60%) au forma de proprietate privata. Al doilea tip de unitati se refera la acelea care practica preturi unice pe tara, cum sunt de exemplu: CONEL, ROMGAZ, SNCFR, TAROM, NAVROM, POsTA ROMÂNĂ, ROMTELECOM.

Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare si serviciilor pentru care se culeg preturile si tarifele include marfurile si serviciile cu cea mai mare pondere in cheltuielile de consum ale populatiei, astfel incât, schimbarea acestora sa reflecte evolutia preturilor grupei din care fac parte. Acest nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi de cheltuieli si sortimente:

Tabelul nr.1

NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

Pâna in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un sistem de ponderare bazat pe structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990. Incepând cu luna ianuarie 1994 se utilizeaza structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile anului 1995. (vezi ANEXA 1 intitulata " STRUCTURA CONSUMULUI POPULAŢIEI UTILIZATĂ LA CALCULUL IPC).

Calculul indicelui se realizeaza prin agregari succesive pornind de la indicele sortimentului. Se obtin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli, subgrupe, grupe si in final indicele general al preturilor de consum.

In tara noastra se publica lunar indici ai preturilor de consum, pe total si pe categorii de marfuri.

2.3.2 INDICELE PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE

(IPPI)

Prin calcularea indicelui preturilor productiei industriale (IPPI) se are in vedere obtinerea unei imagini cât mai complete asupra majoritatii operatiilor de piata efectuate de ansamblul agentilor si totodata, reflectarea cât mai corecta a evolutiei proceselor inflationiste.

Indicele preturilor productiei industriale masoara evolutia preturilor industriale livrate de producatorii interni in primul stadiu al comercializarii, potrivit nomenclatoarelor oficiale aflate in rigoare in momentul calculului.

Acesti indici sunt calculati la nivelul intregii productii industriale, care include atât productia destinata pietei interne cât si productia livrata la export.

Preturile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul stadiu de vânzare, adica la iesirea pe poarta intreprinderii. In aceste preturi sunt incluse costurile de productie, profitul firmei producatoare si eventual alte taxe incluse de stat sau de administratia locala (aici nu se include TVA).

Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unitati, sortimente si indicele propriu-zis se calculeaza prin agregari succesive conform Clasificarii Activitatii din Economia Nationala(CAEN): sortiment, produs, clasa de produse la nivelul intreprinderii, clasa, grupa, diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie mentionat faptul ca nomenclatorul de mai sus nu este unic pe tara, ci se realizeaza la nivelul fiecarui agent economic de catre statisticieni împreuna cu specialistii din intreprinderi.

Practic, calculul IPPI se face folosind indicele Laspeyres si, presupune urmatoarea metodologie:

1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

I_S=^.100, unde:

P_S1=pretul sortimentului din luna curenta

P_S0=pretul sortimentului in anul de baza

2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs si de agent economic:

I_PA=.100,

I=,

I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic

3.calculul indicilor de preturi la nivel de produs final:

I_PT=^.100

I=, I=semiprodusele ce compun produsul final

V_PAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza

4.calculul indicilor de preturi la nivel de clasa CAEN:

I_CT=, unde:

I= produsele fianale realizate in tara din clasa CAEN respectiva

V_PTO=valoarea productiei din clasa CAEN respectiva in anul de baza

5.calculul indicilor de preturi la nivel de grupa:

I_G=^.100, unde:

I= clasele din grupa respectiva

V_CTO=valoarea totala a claselor din grupa respectiva in anul de baza

6.calculul indicilor de preturi la nivel de diviziune:

I_D=^.100, unde:

I= grupele ce compun diviziunea

V_GIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectiva pentru anul de baza.

7.indicele preturilor pe total industrie:

I_T=^.100, unde:

I= diviziunile CAEN

V_DO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de baza.

2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimensionare a inflatiei îl reprezinta deflatorul PIB. Deflatorul PIB este indicele implicit al preturilor produsului intern brut (PIB). Daca tinem cont de utilizarea finala, marimea PIB este egala cu diferenta dintre valoarea bunurilor finale si cea a bunurilor importate. In acest caz deflationarea porneste de la fiecare componenta C_j, si se calculeaza câte un indice de preturi de tip Paasche. Acest indice rezulta din raportul dintre C_j in preturi curente si indicele volumului fizic de tip Laspeyres .

Deflationarea presupune impartirea fiecarei componente C_j in preturile grupei care îi corespunde. Prin agregarea componentelor deflationiste se obtine PIB real. Deflatorul rezulta din raportul dintre PIB nominal si PIB real. Daca din aceasta marime a deflatorului, care este exprimata in procente se scade 100 rezulta rata inflatiei.

D=^.100, unde: D=deflactorul

CAPITOLUL 3. CORELAŢII ALE INFLAŢIEI

3.1 CORELAŢIA INFLAŢIE-sOMAJ

Doua dintre cele mai importante probleme cu care se confrunta un stat contemporan, indeosebi in perioada de tranzitie de la un tip de economie la altul (lucru valabil si in cazul României, adica, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piata) sunt reprezentate de inflatie si de somaj. Aceste doua probleme sunt si mai accentuate la nivelul institutiilor care pot lua decizii in legatura cu acestea (guvern, ministere) pentru ca, nu de putine ori, acestea trebuie sa alega pentru ameliorarea uneia singur. Altfel spus, guvernul care incearca o politica de macrostabilizare nu poate in nici un caz sa actioneze asupra ambelor probleme (inflatie si somaj). Factorii decizionali trebuie sa "cântareasca" implicatiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va creste rata somajului, temporar, pentru a se reduce rata inflatiei cu un anumit procent) si, respectiv, sa aleaga dintre mai multe variante alternative pe cea mai putin "nociva" pentru populatie.

3.1.1 DEFINIREA sOMAJULUI

Forta de munca reprezinta in contextul economiei de piata, un bun care se comercializeaza, in mod liber pe o anumita piata, denumita piata fortei de munca (sau, mai pe scurt, piata muncii). Din acest punct de vedere, somajul reprezinta excedentul de oferta de forta de munca fata de cererea de forta de munca:

S=O-C, unde:

S=reprezinta somajul;

O=oferta de forta de munca;

C=cererea de forta de munca.

Dar, definitia data mai sus somajului, nu ne poate oferii raspunsuri la intrebari de genul: Este somer un muncitor care nu lucreaza o saptamâna? Este un student somer atunci când cauta de lucru in timpul vacantelor si nu gaseste?. Pornind de la problematica de mai sus putem enumera anumite elemente care incadreaza o anumita persoana in categoria somerilor. Astfel de elemente pot fi urmatoarele:

-dupa trimiterea in somaj persoana respectiva a cautat in mod activ si sistematic de lucru in ultimule patru saptamâni.

-asteapta sa fie rechemat la locul de munca de unde a fost disponibilizat.

-in decursul urmatoarei luni se asteapta sa gaseasca un nou loc de munca in locul celui pierdut.

Dintre aceste conditii care ne ajuta sa stabilim daca o persoana este sau nu somer, cea care reprezinta importanta cea mai mare ar fi ca persoana care si-a pierdut locul de munca sa caute in mod activ o noua slujba si nu doar sa reclame faptul ca nu gaseste de lucru.

O alta definitie foarte cunoscuta a somajului este data de Biroul International al Muncii-organizatie cuprinsa in sistemul Natiunilor Unite, care elaboreaza statistici, studii si analize pe baza informatiilor primite de la tarile membre si care are ca scop mai buna fundamentare a deciziilor luate pentru combaterea somajului. Conform definitiei acesteia este somer:

-orice persoana care a împlinit 15 ani;

-este apt de munca;

-este disponibil pentru o munca salariata sau nesalariata;

-nu munceste

-cauta un loc de munca.

In România problema somajului tinde sa se agraveze si datorita faptului ca a inceput sa se restructureze o parte a intreprinderilor mari si foarte mari. Aceasta restructurare presupune, deci, si pierderea unor locuri de munca, care adaugându-se la numarul somerilor deja existenti pe aceasta piata nu va reusi decât sa agraveze problema somajului, iar in ultima instanta va conduce chiar la revolte sociale (greve, iesiri in strada, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA sOMAJULUI

somajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate clasifica in:

a)somajul voluntar , care este o forma de somaj proprie celor care decid in mod deliberat sa inceteze sa munceasca (total sau partial), fie pentru ca ei apreciaza ca salariul este prea mic si prefera timpul liber sau sa-si insuseasca o noua meserie, fie pentru ca sunt in cautarea unui loc de munca mai bine reenumerat si costurile antrenate de acesta cautare or fi mai mult decât compensate prin cresterea salariului.

b)somajul involuntar , adica acea forma de somaj determinata de imposibilitatea de a gasi un loc de munca acceptând salariul curent, adica salariul acceptat de cei care lucreaza. Adesea cei care se includ aici se datoreaza neconcordantei dintre calificarea pe care o are o persoana si calificarea pe care o solicita postul respectiv.

c)somajul structural, specific in acesta perioada României, si care este determinat de tendintele de restructurare a economiei pe activitati, pe forme de proprietate, etc., care are loc sub incidenta procesului tehnico-economic, mutatiilor din departamentul respective, unor importante fenomene sociale sau politice. Aceasta categorie de somaj include de obicei:

somajul din tarile sarace cu crestere demografica, dar lipsite de capital si de competentele necesare exploatarii rationale a resurselor umane.

somajul din tarile avansate economic afectate de disfunctiile modului de organizare a muncii care nu mai permite cresteri de productivitate ca inainte astfel incât modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea si pastrarea pietelor lor recurg la cresterea productivitatii si nu a aparatului de productie, îsi recompun aparatul de productie concomitent cu scaderea locurilor de munca.

somajul din tarile aflate in tranzitie la economia de piata care traverseaza un proces profund de adaptare structurala generala la conditiile pietei, fapt ce impune adaptarea cererii de munca la nevoile reale ale unitatilor economice determinate de mediul concurential, promovarea formelor de utilizare intermitenta a muncii, contracte de angajare cu durata determinata si timp de munca partial.

3.1.2.1 NIVELUL sOMAJULUI

Nivelul somajului se masoara in marime absoluta (ca numar de someri) dar se determina si ca rata:

R_s=, unde:

R_s=rata somajului;

NS=numarul de someri;

PA=populatia activa

somajul cunoaste nivele diferite in cadrul tarilor lumii, iar, uneori, somajul este diferit si pe zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiasi teritoriu national. Economistii contemporani au cazut de acord cu permanentizarea somajului in cadrul economiei, unii autori sustinând ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea, altii considerând inceputul acestui proces in anii '50-'60.

Desi este acceptat ca exista somaj, acest lucru nu inseamna ca se exclude definitiv existenta unui echilibru pe piata fortei de munca (starea de ocupare deplina). Ca urmare, ocuparea deplina a fortei de munca a devenit echivalenta cu un somaj al carui nivel este scazut, reflectat printr-o rata a somajului de câteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de parere ca folosirea deplina a mâinii de lucru inseamna absenta somajului, dar este compatibila cu un somaj voluntar si functional.

Daca ocuparea deplina implica un somaj de 3-5 procente, in mod analogic, se considera ca scaderea somajului sub minimul respective caracterizeaza o stare de supraocupare a fortei de munca. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, daca rata somajului atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine foarte rara, creând o anumita dependenta pentru cei care vor sa angajeze si totodata, costul platit de cei care angajeaza salariati tinde sa creasca in mod mai accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in cercertarile sale de la permanentizarea somajului (in lucrarile sale a fost luata ca exemplu situatia din Anglia), a ajuns sa impuna in teoria economica un nou concept-rata naturala a somajului. Aceasta teorie a fost ulterior dezvoltata de Friedman. Rata naturala a somajului este strâns legata de rata inflatiei; practic, rata naturala corespunde unei rate stabile a inflatiei.

Pentru a intelege cea ce inseamna rata naturala a somajului pornim de la premisa existentei inflatiei in economie, exprimata printr-o anumita rata si realizarea, concomitent, a doua conditii care fac sa nu se modifice dimensiunile inflatiei:

*sa nu se creeze un excedent de cerere;

*sa nu se produca socuri in oferta.

Daca se realizeaza prima conditie, somajul se fixeaza la nivelul ratei sale naturale, adica la nivelul determinat de egalizarea presiunii in directia cresterii salariilor ca urmare a reocuparii tuturor locurilor de munca, cu presiunea pentru scaderea salariilor care se formeaza sub incidenta existentei somajului. Realizarea celei de a doua conditii face ca oferta agregata sa nu cunosca alta schimbare decât cea determinata direct de rata inflatiei care, daca ramâne constanta, mentine somajul in limitele ratei naturale.

Prin realizarea celor doua conditii punctate anterior, cererea si oferta agregate se modifica numai in functie de fenomenul inflationist si de aceea rata naturala a somajului o reflecta. Daca cererea agregata si oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica si datorita altor factori decât inflatia, atunci somajul poate înregistra o rata mai mare decât cea naturala, iar inflatia-conform teoriei economice-va începe sa scada.

3.1.2.2 DURATA sOMAJULUI

In ceea ce priveste durata somajului se poate spune ca aceasta depinde de mai multi factori, dintre care esentiali sunt.

-gradul de organizare al pietei muncii care presupune, printre altele, existenta unei retele de agentii de plasare a fortei de munca, agentii si servicii destinate in special populatiei tinere etc.

-structura demografica a fortei de munca.

-abilitatea si interesul unei persoane de a cauta si gasi o slujba mai buna.

-tipurile de slujbe disponibile.

Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata somajului (care începe din momentul pierderii locului de munca) nu este stabilita prin lege. Deci nu este in viata economica o durata a somajului legiferata, dar exista in legislatia fiecarei tari reglementata o perioada (care poate fi cuprinsa intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizata primeste ajutor de somaj.

3.1.2.3 INTENsITATEA sOMAJULUI

Intensitatea somajului reprezinta o alta trasatura ce prezinta importanta deosebita. In functie de intensitatea somajului putem distinge:

a)somaj total, ceea ce înseamna pierderea locului de munca si încetarea totala a activitatii. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorita restructurarii temporare a unor activitati, persoanele cuprinse in jurul vârstei de 40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de munca refuza sa caute alt loc de munca, sa se recalifice sau sa lucreze in alt domeniu decât acela din care tocmai a fost disponibilizat.

b)somaj partial. In acesta situatie se afla salariatii unor societati care-si restrâng activitatea dar numarul persoanelor angajate ramâne acelasi. Pentru a nu produce pe stoc, cel mai adesea aceste întreprinderi nu lucreaza decât 3-4 zile dintr-o saptamâna normala de lucru, evident cu reducerea proportionala a salariilor.

c)somaj deghizat care este specific tarilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe persoane au o activitate aparenta ("se fac ca muncesc"), cu productivitate scazuta.

3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE sOMAJ

Acordarea ajutorului de somaj de catre stat pentru persoanele care si-au pierdut locurile de munca reprezinta cea mai raspândita masura de protectie sociala pentru aceste persoane.

Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucreaza ambii soti venitul respectivei familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucreaza un singur sot este aproximativ 75% din venitul primei familii, daca in acest ultim caz persoana devine somer, pe parcursul perioadei in care primeste ajutor de somaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a fost anterior si extrem de mic fata de familia cu doi salariati. In tarile dezvoltate, atât timp cât somajul se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de somaj, venitul celui trecut in somaj se mentine aproape de venitul obtinut anterior. Mai mult decât atât, in anumite state ajutorul de somaj era supus unor tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA pâna in 1980 ajutorul de somaj era scutit de impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar dupa acest an era impozitat numai când venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând si ajutorul de somaj) depasea un plafon prestabilit de stat.

Numeroase semnale de alarma au fost trase in acest sens in cazul Europei Occidentale. Multi specialisti considerau ca datorita nivelului ridicat al ajutoarelor de somaj este influentat nivelul ridicat al ratei somajului. Marimea ratei somajului datorita alocatiei de somaj, are ca principala motivatie faptul ca pentru a obtine ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regaseasca in "forta de munca", sa caute activ de lucru, chiar daca in realitate multi dintre ei nu vor sa lucreze. Daca ar lipsi indemnizatiile de somaj, o parte ar iesi din forta de munca, in acest fel reducându-se rata masurata a somajului. Conform opiniei unor specialist , daca aceasta ar scadea cu 0,5%, in acelasi timp ar creste rata ocuparii cu 1%.

Un alt punct de vedere consta in faptul ca fara ajutorul de somaj s-ar realiza o stabilizare. Existând ajutorul de somaj, agentii economiei nu au interes sa asigure o ocupare stabila si deplina a fortei de munca. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita perioada in somaj nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face si mai usoara decizia agentului economic de a-l trimite in somaj.

Din enumerarea si dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arata mai ales caracterul "nociv" al ajutorului de somaj, la o prima vedere se poate spune ca mai bine s-ar renunta la acordarea lui. Dar daca, prin absurd s-ar renunta la acordarea acestei indemnizatii, lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un raspuns satisfacator la aceasta întrebare dar este cert faptul ca nu se poate renunta la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse motive si-au pierdut locul de munca. Acest ajutor de somaj trebuie acordat chiar si numai datorita faptului ca o persoana disponibilizata, cu toate eforturile reale pentru gasirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumita perioada de timp pentru gasirea unui nou loc de munca.

Pe de alta parte o persoana nu poate accepta orice fel de loc de munca doar din simplul motiv ca actualmente este somer. In acest caz se include persoanele foarte competente, calificate superior si care pierzându-si locul de munca nu pot accepta orice slujba, uneori necalificata (acest lucru ar însemna totodata si o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de somaj, persoanele cu statutul de somer îsi asigura un standard minim de trai.

In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rata a somajului si ca intr-o economie de piata (unde cererea si oferta de forta de munca se formeaza in mod liber) este un fapt economic pozitiv existenta unei anumite rate a somajului.

3.2 CORELAŢIA SALARII-INFLAŢIE

In strânsa corelatie cu inflatia se afla salariile populatiei. Atunci când inflatia creste, salariile reale ale populatiei au tendinta inversa, de scadere. Acest fenomen se resimte la nivelul întregii societati prin scaderea nivelului de trai. Pentru ca populatia sa nu resimta aceste efecte negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul preturilor si tarifelor. Acest lucru nu s-a realizat in mod optim in România, in special dupa 1990-1991 si rezultatul a constat in ample manifestatii ale populatiei (greve, mineriade etc).

In practica, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate doua tipuri de metode pentru atenuare socului produs de cresterea preturilor si tarifelor la bunurile si serviciile de consum asupra nivelului de trai al populatiei:

a)acordarea unor compensatii fixe si egale, atât pentru salariati cât si pentru pensionari;

b)indexarea curenta a salariilor, prin aceasta urmarindu-se diminuarea pe cât posibil a efectelor negative provocate de deprecierea monedei nationale (reducerea puterii de comparare a monedei), corelând cresterea salariilor cu cea a preturilor si tarifelor.

Dupa prima liberalizare a preturilor din noiembrie 1990 in România s-a recurs la folosirea ambelor metode. Practicarea celor doua metode concomitent a avut rezultate specifice asupra modelului de fundamentare a actiunilor de corelare a cresterii veniturilor nominale cu evolutia puterii de cumparare a monedei.

Contextul in care au fost aplicate masurile mentionate anterior poate fi caracterizat astfel:

a)în tara noastra preturile bunurilor si tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea evolutiei dintre cererea si oferta de pe piata factorilor de productie, bunurilor de consum si de servicii existente in economie, ci au îndeplinit numai rolul de "semnal" al optiunilor de politica economica, adaptate in deosebi in legatura directa cu orientarea redistribuirii resurselor sociale in favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanta prioritara intr-o anumita perioada, pentru anumite structuri. Rezulta de aici, ca toate modificarile de preturi si tarife au fost decise la nivel guvernamental si nu aveau nici o legatura cu teoria economica in care echilibrul pe piata se realizeaza cu ajutorul fluctuatiei libere a cererii si ofertei.

b)este pentru prima data in România, când nivelurile preturilor si tarifelor au cunoscut o tendinta de crestere generalizata, specifica unei economii de piata.

c)modificarea, in sensul de crestere a preturilor si tarifelor in România, pâna in 1989 a fost destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de crestere al preturilor si tarifelor a fost de aproximativ de 4,1%), iar dupa revolutie cresterile de preturi si tarife s-au facut in salturi si discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioara revolutiei din 1989 sa se poata realiza o protectie mai eficace a populatiei impotriva efectelor generate de fenomenul inflationist.

d)tarifele si preturile ce se practicau pe "piata neagra" au fost scapate complet de sub control, evoluând liber in functie de raportul dintre cerere si oferta. In cazul in care se realiza o anumita protectie sociala se luau in calcul, deci, nivelurile preturilor si tarifelor oficiale.

Specialistii in economie au ajuns la concluzia ca pentru acea perioada (1990-1995) acordarea de compensatii fixe nu se justifica economic si trebuie renuntat la acordarea lor din mai multe motive. Principalul motiv ar fi, ca aceste compensatii exercita presiuni foarte mari asupra bugetului, generând astfel un dezechilibru bugetar si mai accentuat. Contramasura pentru evitarea agravarii dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reduca nivelul de trai pentru toate persoanele (ce a rezultat din masurile guvernantilor a contat insa in agravarea situatiei pentru cei care o duceau prost si foarte prost, ei resimtind cel mai puternic efectele inflatiei).

In concluzie se poate spune ca cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul inflatiei din România, era sa se renunte la acordarea de compensatii fixe si sa se recurga la indexarea curenta a veniturilor, daca este posibil in cel mai scurt timp dupa o crestere semnificativa a ratei inflatiei. Gradul de compensare a efectelor negative ale inflatiei se negociaza cu sindicatele.

Indexarea salariilor pentru a compensa cresterea ratei inflatiei poate face total (o compensare de 100%) sau partial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de crestere a inflatiei). In multe din tarile dezvoltate se practica o indexare care cunoaste doua forme:

-indexarea "cu prag"

-indexarea cu "plafon"

In ambele cazuri insa salariile nu se indexeaza in mod automat. In cazul indexarilor "cu prag" se fixeaza anticipat un anumit nivel (prag) al cresterii preturilor. Daca acest prag este depasit atunci se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci când "pragul" nu este depasit) salariile nu sunt indexate deloc.

In celalalt caz se stabileste un nivel superior al cresterii preturilor iar pâna la acest nivel sunt compensate salariile.

Indexarea, indiferent de tipul sau, nu are decât doua posibilitati, din punct de vedere al posibilitatilor de evaluare:

a)o schema de indexare a salariilor, dupa evolutia indicelui preturilor bunurilor de consum IPC, cu o revizuire trimestriala in cel mai bun caz, automata in functia de oscilatia acestuia.

b)o schema bazata pe un salariu fixat, modificat la rândul sau periodic, conform cu cresterea asteptata a inflatiei.

Aceste scheme de indexare reprezinta obiectul negocierii sindicatelor cu patronatul si intra de obicei in contractele colective de munca încheiate pentru anul viitor. In nici unul din aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte in timpul anului, deoarece ele trebuie sa cuprinda de la început toate elementele de prognoza si ajustarile automate necesare.

3.3 INFLAŢIA sI RATA DOBÂNZII

Dobânda, in sens larg, reprezinta venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este însusita de proprietarul oricarui capital care este antrenat intr-o activitate economica, indiferent de natura acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat. Dobânda se justifica prin serviciul obisnuit sau normal adus de un capital in conditii legale. In cazul in care utilizarea capitalului are loc in conditii de risc, acestea se acopera prin plati suplimentare ce maresc suma încasata de proprietare, fara a fi insa dobânda. Este obtinuta fie ca renumerare pentru orice împrumut banesc in conditii de garantie, fie ca este adusa de o obligatiune sau orice alta valoare imobiliara cu aceleasi garantii, fie ca este câstigata prin serviciul realizat cu orice element de capital real (masina, utilajul, brevetul de investitii etc) pe orice piata concurentiala când riscurile sunt inexistente sau când toti factorii de risc au constituit deja obiectul platii unor prime speciale care acopera integral riscurile respective. Fiind un surplus platit proportional, peste marimea capitalului folosit, dobânda reprezinta o forma de venit care se poate realiza numai intr-o activitate sau actiune economica ce se realizeaza prin eficienta, in care se produce mai mult decât se cheltuieste.

3.3.1 RATA REALĂ A DOBÂNZII sI INFLAŢIA

Daca o institutie bancara ofera bani împrumut, in mod normal va prezenta celui creditat o schema de rambursari si îi cere sa plateasca o dobânda pentru împrumutul acordat. De exemplu, pentru un împrumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un an se va cere de catre banca si plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezinta o dobânda de 1200$ pe an, ceea ce se poate exprima si procentual, ca rata a dobânzii de 12% pe an:

=12%

Rata dobânzii este pretul care este platit pentru a împrumuta bani pentru o perioada determinata de timp si este exprimata ca un procent per $ împrumut. In exemplul nostru, cu o rata a dobânzii de 12% pe an înseamna ca, persoana împrumutata trebuie sa plateasca 12 centi pe an pentru fiecare $ luat cu împrumut.

Dupa cum pe piata bunurilor si serviciilor exista mai multe preturi si tarife, tot asa exista mai multe rate ale dobânzilor. Banca va acorda bani cu împrumut unui client industrial la o rata a dobânzii mai scazuta decât cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul persoanelor juridice exista un risc mai scazut de rambursare. Totodata rata dobânzii ceruta la un împrumut pe termen lung va diferi de rata dobânzii pentru un împrumut pe termen scurt.

Dobânda reala este renumerarea unui capital calculata prin deducerea inflatiei din dobânda nominala . Conventional, prezentarea acestei modalitati de existenta a dobânzii porneste de la ecuatia lui Irving Fisher:

I=R+r, unde:

I=rata dobânzii nominale (rata de piata a dobânzii)

R=rata reala a dobânzii

CAPITOLUL 4

ANALIZA EVOLUŢIEI sI FORMEI DE MANIFESTARE A PROCESULUI INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-1999. EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflatia in România, comparativ cu celelalte tari aflate in tranzitie de la economia de tip centralizat la economia de piata, a avut forme de manifestare si caracteristici diferite de aceste tarii. Procesul inflationist din tara noastra a fost de mai lunga durata si in acelasi timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se intr-o masura mai mare sau mai mica si unor cauze ce au tinut de conditiile economice din România de la începutul anilor'90 si de natura si ritmicitatea masurilor care au fost luate in directia liberalizarii preturilor si a dorintei relansarii economiei nationale.

4.1 EVOLUTIA INFLAŢIEI IN PERIOADA 1990-1997

Evolutia inflatiei in aceasta perioada (1990-1997) difera in functie de metoda prin care a fost masurata. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai jos ca rata anuala a inflatiei atinge niveluri diferite si are tendinte, in anumite perioade contrare, in functie de indicele prin care este exprimat, indicele preturilor bunurilor de consum IPC, indicele preturilor productiei industriale IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2

Evolutia ratei anuale a inflatiei masurate cu ajutorul IPC, IPPI si dPIB in perioada 1991-1997

-procente-

In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, atât indicele preturilor de consum cât si deflatorul PIB au avut o evolutie diferita de cea a indicelui preturilor productiei industriale. Astfel, in timp ce rata inflatiei exprimata prin IPC si deflatorul PIB are un ritm rapid si ascendent, rata inflatiei redata prin IPPI are o tendinta de diminuare. Printre cauzele generatoare ale acestei situatii se pot mentiona pe de parte deosebirile dintre sferele de cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte momentele diferite ale aplicarii masurilor de liberalizare a preturilor, modul in care agentii economici au reactionat la aceste masuri.

In perioada 1994-1996 inflatia se caracterizeaza, indiferent de indicele luat in considerare, ca având o tendinta de crestere. Totodata, in acesta perioada (1994-1996) si nivelurile atinse de inflatia exprimata prin indicele preturilor de consum, indicele preturilor productiei industriale si prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 sa difere foarte (54,8% prin indicele preturilor bunurilor de consum, 152% prin indicele preturilor productiei industriale si 144,2% prin deflatorul PIB).

Valorile luate de inflatie au atins nivelul maxim la începutul perioadei de tranzitie. Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% si s-a înregistrat in 1993; tot in 1993 a atins nivelul maxim si deflatorul PIB, adica 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUŢIA PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat preturile de consum in România in perioada 1991-1997 este strâns legata de etapele de liberalizare, de eliminare treptata a subventiilor de la buget pentru unele marfuri alimentare si servicii considerate de baza in consumul populatiei, precum si de modificarile intervenite in comportamentul consumatorilor. O mare importanta in reflectarea acestei evolutii in situatiile statistice o au sursele de date utilizate in acesti ani pentru calculul indicilor preturilor de consum si masurile luate in vederea perfectionarii acestor indicii.

Analizând datele din tabelele 3 si 4 precum si graficele din figurile 13 si 14 se constata o crestere continua a preturilor de consum atât in ansamblu cat si pe grupe (marfuri alimentare, marfuri nealimentare si servicii) comparativ cu anul 1990, precum si de la un an la altul chiar daca au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca in anul 1997 preturile de consum sa fie de peste 200 de ori mai mari decât in 1990, cea mai mare crestere înregistrându-se la preturile produselor alimentare.

Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 când a fost de 356,1% fata de 1992. Dupa 1993 au urmat doi ani cu cresteri mai reduse, pentru ca in 1996 sa aiba loc un mare salt la 138,8% fata de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3

Evolutia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (fata de 1990)

Tabelulul nr.4

Evolutia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul precendent=100)

-procente-

Daca se au in vedere componentele indicelui total al preturilor de consum, se constata ca evolutia acestora este oscilanta: in anii 1991-1992 cresterea preturilor marfurilor alimentare a devansat-o atât pe cea a preturilor marfurilor nealimentare cât si a serviciilor. In 1993 si 1997 au dominat cresterile la preturile marfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-1996 cele ale preturilor serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii preturilor marfurilor alimentare au devansat in anii 1991, 1992, 1994 si 1995 indicii preturilor marfurilor nealimentare.

4.1.2 EVOLUŢIA MEDIE LUNARĂ A INFLAŢIEI

In ceea ce priveste cresterile lunare ale preturilor de consum se observa o evolutie oscilanta a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins in 1993 cu 12,1%. In urmatorii doi ani aplicarea unor masuri de ajustare in domeniul fiscal si al preturilor a condus la scaderea ratei medii lunare a inflatiei la 4,1% in 1994 si 2,1% in 1995. In 1996 si 1997 se produce insa o noua intensificare a procesului inflationist, rata medie lunara înregistrând un nivel de 3,8% in 1996 si 8% in 1997.

Tabelul nr.5

Rata medie lunara a inflatiei in perioada 1991-1997

procente-

Daca in primii doi ani, cele mai mari cresteri medii lunare s-au facut la preturile marfurilor alimentare, iar in 1993 si 1996 la cele ale marfurilor nealimentare, in anii 1994, 1995 si 1997 cea mai accentuata majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate populatiei, piata acestora continuând sa fie dominata de sectorul public, in conditiile unui consum relativ scazut si putin flexibil.

4.1.3 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUSELOR AGROALIMENTARE VÂNDUTE PE PIAŢA ŢĂRĂNEASCĂ

Produsele agroalimentare vândute pe piata taraneasca ocupa o pondere deosebit de importanta in consumul populatiei din tara noastra. Evolutia preturilor de-a lungul celor sapte ani a fost strâns legata de etapele de liberalizare a preturilor, de evolutia acestora si de nivelul salariilor din economie.

Înca de la începutul anului 1990 au avut loc cresteri ale preturilor produselor agroalimentare vândute pe piata taraneasca ca o consecinta a cresterii salariilor populatiei orasenesti si a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapida crestere a acestor preturi a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% fata de 1991).

Tabelul nr.6

Evolutia preturilor produselor agroalimentare vândute pe piata taraneasca in perioada 1991-1997 (1990=100)

-procente-

Tabelul nr.7

Evolutia preturilor produselor agroalimentare vândute pe piata taraneasca in perioada 1991-1997 (anul precedent=100)

-procente-

Primele semne ale stabilizarii macroeconomice aparute in anul 1993 si manifestate mai puternic in 1994 au influentat si tendintele de evolutie a acestor preturi. Anul 1994 s-a caracterizat prin cresterea veniturilor populatiei si echilibrarea raportului dintre cerere si oferta la produsele agroalimentare, precum si prin marirea gradului de aprovizionare a populatiei cu produse agroalimentare de pe piata taraneasca. Preturile acestor produse cunosc cresteri din ce in ce mai reduse pana in anul 1996, când ritmul este ceva mai mare decât anul anterior (38,5%), pentru ca la sfârsitul perioadei analizate sa scada din nou (34,9%).

Urmarind evolutia preturilor pe categorii de produse agroalimentare (adica: produse de origine vegetala; animale si pasari vii si produse de origine animala), se constata diferente de ritm atât intre ele, cât si fata de total. Astfel, preturile la produsele de origine vegetala au atins nivelul maxim in 1994, dupa o crestere continua din 1991, iar pâna in 1997 înregistreaza cresteri tot mai reduse, pentru ca in acest an ritmul sa se accelereze. Preturile la grupa "animale si pasari vii" au crescut pâna in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an înregistrându-se cel mai înalt ritm din întreaga perioada 1990-1997, dupa care cresterea a fost mai redusa. Preturile produselor de origine animala au sporit cel mai rapid in anul 1993 (216,3% fata de anul 1992), dupa care ritmul s-a redus pâna in anul 1996 când a avut un nou salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o crestere mai mica in 1997 (45,2%)

Comparativ cu anul 1990, preturile produselor agroalimentare vândute pe piata taraneasca au crescut de aproape 103 ori, cu cresteri aproximativ egale la preturile produselor de origine vegetala si a celor de origine animala (de aproximativ 101 ori si o crestere mai redusa pentru grupa "animale si pasari vii" (de 73 de ori)).

In concluzie se poate spune ca vânzarile pe piata taraneasca au ocupat o pondere din ce in ce mai mare in totalul vânzarilor deoarece preturile pe aceasta piata l-a reprezentat raportul direct si liber dintre cerere si oferta.

4.1.4 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE ÎN PERIOADA 1991-1997

Liberalizarea preturilor productiei industriale a reprezentat o masura importanta si necesara pentru realizarea autonomiei activitatii întreprinderilor si pentru restructurarea lor pe criterii de rentabilitate.

Dupa cum rezulta si din tabelele 8 si 9 si din graficele din figurile 18 si 19 înca din 1991, imediat dupa liberalizare, preturile de productie au crescut extrem de mult, amplitudinea atinsa in acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai înalt nivel din perioada analizata, luându-se in calcul anul precedent). Aceasta crestere a avut ca factori determinanti scumpirea salariilor, materiilor prime si energiei si a sporirii costurilor cu forta de munca. Pâna in 1996 majorarea preturilor a fost tot mai redusa, pentru ca din acest an cresterea acestora sa se accelereze. Aceasta tendinta s-a manifestat atât pe ansamblu (IPPI total) cât si pe fiecare ramura din economie.

Tabelul nr.8

Evolutia preturilor productiei industriale in perioada 1991-1997 (1990=100)

-procente-

Tabelul nr.9

Evolutia preturilor productiei industriale in perioada 1991-1997 (anul curent=100)

-procente-

In ceea ce priveste dominatia uneia sau alteia din componentele indicelui total al preturilor de productie (ramurile: industria extractiva, industria prelucratoare, energie electrica, termica, gaze si apa), se observa ca in primii doi ani preturile la energie electrica, termica, apa si gaze au fost cele care au înregistrat cea mai rapida crestere, pentru ca din 1993 si pâna in 1996 industria prelucratoare sa fie cea mai avansata si in anul 1997 cea extractiva sa devanseze celelalte ramuri. Pentru industriile prelucratoare si energie electrica, termica, apa si gaze, cea mai mare crestere a avut loc in anul 1991 (de 309,8% si, respectiv 478,4%) in timp ce pentru industria extractiva anul 1997 a fost cel in care au avut loc cele mai mari majorari (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990, o crestere deosebita, au înregistrat-o preturile la energie electrica, termica, apa si gaze, în 1997 IPPI in aceasta ramura atingând nivelul de 49034,6%. Au urmat cresterile din industria extractiva, cu 38162,9% si din industria prelucratoare cu 26813,5% fata de 1990.

4.2 INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1998-1999

Analiza procesului inflationist in cadrul acestui capitol este împartita pe doua perioade 1990-1997 si, respectiv 1997-1999, datorita unei schimbari intervenite in metoda de calcul a indicelui preturilor de consum. IPC se calculeaza ca un indice de tip Laspeyres cu baza fixa. Începând din ianuarie 1999, calculul indicilor lunari cu baza fixa se face cu preturile medii din anul 1997 (anul 1997=100) si ponderile din acelasi an determinate pe baza cheltuielilor medii din Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG).

Pentru asigurarea continuitatii seriilor de indici construiti cu baze diferite s-a utilizat un "coeficient de racordare" care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul 1999 cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a calculat ca raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea baza (1995=100) si un altul de acelasi tip si pentru aceeasi luna in noua baza (1997=100). Compararea a doi indici calculati in baze diferite se face raportând indicele de comparat in noua baza multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compara calculat in vechea baza (aceasta metodologie este utilizata de UE).

Metodologia de calcul a IPC in România este, in general, armonizata cu metodologia utilizata de Oficiul de Statistica al Uniunii Europene (EUROSTAT) la nivel de clasificari, nomenclatoare metode de esantionare si de calcul. Clasificare COICOP (Clasificare consumului individual pe destinatii) convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigura comparabilitatea indicilor la nivel european. Ultima versiune a acestei clasificari, adaptata din noiembrie 1996, este structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe si 61 clase de marfuri si servicii.

4.2.1 INDICII PREŢURILOR DE CONSUM ÎN 1998 sI 1999

Anul 1998 se caracterizeaza din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflatiei drept unul bun, deoarece in toata perioada de tranzitie si pâna in prezent anul 1998 constituie perioada cu cea mai mica inflatie (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Desi dupa datele din tabelul 10 si din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in primele luni ale sale inflatia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% si februarie 7,2%), ratele lunare ale inflatiei, in continuare au înregistrat valori sub cele atinse in primele doua luni.

Tabelul nr.10

Evolutia lunara a IPC in 1998 si 1999

-procente-

In privinta inflatiei pe structura (adica marfuri alimentare, marfuri nealimentare si servicii) aceasta a avut urmatoarea evolutie:

4.2.1.1 IPC -marfuri alimentare

Tabelul nr.11

Evolutia lunara a IPC -marfuri alimentare

procente-

 

Cea mai mare crestere de preturi fata de luna precedenta s-a înregistrat la grupa de marfuri alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, cresteri semnificative înregistrându-se la legume si conserve de legume (+10,1%), oua (+10,0%), pâine (+7,56%), lapte si produse lactate (+4,6%), fructe si conserve din fructe (4,1%). Aceste produse detin 24,0% din totalul cheltuielilor banesti de consum ale populatiei.

4.2.1.2 IPC-marfuri nealimentare

Tabelul nr.12

Evolutia lunara a IPC-marfuri nealimentare

-procente-

La marfurile nealimentare cresterea preturilor a fost in 1999 superioara celei din 1998 (60,2% in 1999 si 46,8% in 1998), cresteri mai însemnate fiind la combustibili (+4,5%), tricotaje (+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea contribuind cu 10,7% in totalul indicelui preturilor de consum.

4.2.1.3 IPC-servcii

Tabelul nr.13

Evolutia lunara a IPC-servcii

-procente-

Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat (94,7%), iar in cadrul acestei grupe cresteri lunare mai mari s-au înregistrat la tarifele pentru igiena si cosmetica (3,9%), îngrijire medicala (+2,0%), apa, salubritate (+2,6%), transport interurban (2,2%) care reprezinta 4,7% din totalul cheltuielilor banesti ale populatiei.

4.3 EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI ÎN PERIOADA 1989-1999 sI POsIBILITĂŢILE ROMÂNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

Dupa 10 ani de la declansarea tranzitiei la economia de piata, nivelul relativ al produsului intern brut difera de la o tara la alta si reflecta eficienta

masurilor promovate de tarile respective. De regula, volumul fizic al produsului intern brut este mai mic decât la începutul perioadei si a condus la adâncirea decalajelor fata de tarile UE, aflate in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje elocvente sunt datele din tabelul nr.14.

Datele indica doua procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul 1989-1998 au înregistrat o crestere medie a produsului intern brut cu 19%; cresteri superioare au avut loc in tarile mai mici, inclusiv in cele mai putin dezvoltate. A se vedea in acest sens sporul PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania si cresterea record de 83,9% in Irlanda. De asemenea, Germania, de departe cea mai mare tara europeana, s-a afirmat si in aceasta perioada ca principala locomotiva a UE. Concomitent cu integrarea si structurarea fostei economii socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei a crescut cu 22,6%, procent superior fata de cel mediu din Uniunea Europeana.

Pe de alta parte, in majoritatea tarilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998 este inferior celui din 1989. In România, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9% mai mic, fapt ce a indus un decalaj in crestere fata de tarile UE. Daca avem in vedere ca in România produsul intern brut a cazut in 1999 cu circa 3,6%, iar in tarile UE a avut loc o crestere de circa 1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE si România a crescut in deceniul 1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Tabelul nr.14

Indicele produsului intern brut în tarile UE si tarile candidate la UE în 1998 fata de 1989

-procente-

Indicele produsului intern brut este sensibil mai mic si in alte tari europene candidate la Uniune -in Bulgaria cu 31% si in celelalte trei tari baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte tari insa - Republica Ceha, Ungaria, Slovacia si Slovenia produsul intern brut din 1998 era practic apropiat sau asemanator cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare. Datele arata, totodata, ca in ultimul timp majoritatea tarilor central si est -europene

s-au înscris pe un trend constant de crestere economica, unele din 1992-1993 ca, Polonia, Ungaria si R.Ceha, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia si Lituania.

România prezinta o situatie aparte, dupa o crestere a PIB in fiecare an in intervalul 1993-1996 a urmat o scadere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-1999 si prognozele obtinute arata ca abia in anul 2000 se va stopa scaderea si se va relua cresterea economica. Bulgaria a avut o situatie asemanatoare, in 1996 si 1997 când a înregistrat o scadere a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita crestere.

Eficienta masurilor de reforma din tarile in tranzitie rezulta si din evolutia altor indicatori.

4.3.2 PRODUCŢIA GLOBALĂ INDUSTRIALĂ

In cazul productiei globale ne referim, in primul rând, la evolutia productiei industriale, întrucât prin ponderea ei ridicata in economia tuturor tarilor, are o influenta majora asupra dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in România productia industriala reprezenta in 1998 numai 46,3% din cea a anului in 1989, in tarile central europene aceasta a fost de 98,2%, cu precizarea ca in Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha si Slovacia aproape 80% si in Slovenia 75,9%. Fara îndoiala, volumul fizic mai mare al productiei industriale in tarile mentionate mai sus reflecta un grad superior de restructurare si de adaptare a agentilor economici la cerintele economice libere de piata.

4.3.3 FORMAREA BRUTĂ A CAPITALULUI FIX

Ca factor esential al restructurarii si modernizarii productiei, formarea bruta a capitalului fix a avut o evolutie destul de sinuoasa in România. Comparativ cu 1989, nivelul real al indicatorului a scazut brusc in urmatorii doi ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai 44,0%; a urmat o crestere lenta in 1996, când nivelul indicatorului a fost de 72,2%, dupa care a scazut din nou. In 1998 formarea bruta a capitalului nu reprezinta decât 57,4% din valoarea anului 1989. Cu cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumatate, respectiv cu perioada prerevolutionara, este dificil sa se relanseze cresterea economica si sa se atinga intr-un timp scurt nivelul produsului intern brut si al productiei industriale din 1989.

In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic decât in România (44,1% in 1997). Spre deosebire de situatiile amintite, in celelalte tari candidate la UE formarea bruta a capitalului fix a atins volumul real din 1989 si chiar l-a depasit, in R.Ceha din 1995, in Polonia din 1996 si in Ungaria si Slovacia din 1997. Spre exemplu in R.Ceha, Ungaria si Polonia indicele formarii brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 fata de 1989.

Strâns legat de aceste aspecte esentiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat înca doua situatii:

-cheltuielile aferente consumului curent total al societatilor romanesti din 1998 sunt mai mari decât cu 10 ani in urma. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare celor din 1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de catre dinamica consumului se manifesta si in alte tari candidate la UE, dar intensitatea acesteia este mai redusa decât in cazul tarii noastre.

-economiile interne brute (diferenta dintre PIB si consumul total) au o rata foarte scazuta in România (14% in 1997), tara noastra plasându-se pe penultimul loc in cadrul tarilor europene candidate la Uniune, dupa noi aflându-se Letonia cu o rata a economisirii de 10%.In celelalte tari indicatorul are dimensiuni mai mari: in R.Ceha si Slovacia 28%, Ungaria 27% si Slovenia 23%, fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investitii, cea mai puternica pârghie a cresterii economice.

4.3.4 INVESTIŢII DIRECTE DE CAPITAL STRĂIN

Capitalul strain are dimensiuni considerabil mai mari in Ungaria, R.Ceha si Polonia si mai mici in România, Bulgaria si Slovacia.

Tabelul nr.15

Investitii straine de capital in tarile europene candidate la UE

-milioane dolari-

Din volumul investitiilor straine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe primele locuri se afla Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari, Slovenia cu 645 dolari si tarile baltice cu aproximativ 640 dolari. In Polonia investitiile directe de capital strain pe locuitor au fost de 355 dolari.

In România nivelul indicatorului este de numai 198 dolari si in Bulgaria de 163 dolari. Dupa cum rezulta din cifre, investitorii straini ocolesc România si Bulgaria, ca efect, probabil, al pozitiei lor geografice si a lipsei de încredere in stabilitatea politica si economica din tarile respective. Fara îndoiala, efectele nu pot fi decât negative in planul asimularii tehnologiilor de productie moderne, a managementului unitatilor economice si a integrarii eficiente in relatiile economice internationale.

4.3.5 BALANŢA CONTULUI CURENT

Toate tarile central si est-europene candidate la UE înregistreaza un deficit însemnat in balanta contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria si Slovenia deficitul este in scadere, in Polonia, România si Slovacia deficitul este in crestere. Pentru anul 1998 volumul deficitului si proportia lui fata de produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de mentionat ca procentele sunt calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al produsul intern brut din 1997).

Tabelul nr.16

Balanta contului curent in 1998

Comparativ cu celelalte tari candidate la UE, in România deficitul balantei contului curent este foarte mare atât ca marime absoluta, cât si ca proportie in PIB. In conditiile unor investitii directe de capital strain scazute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la cresterea datoriei externe si, pe de alta parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA si alte valute.

4.3.6 sOMAJUL

Restructurarea productiei sociale in deosebi a industriei a generat un somaj ridicat in majoritatea tarilor central si est-europene, cu deosebire in Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria unde, in anii 1994-1998, rata somajului a înregistrat o oscilatie de regula, intre 10 si 15%.

Rate mai scazute de somaj s-au înregistrat in R.Ceha (intre 2,9 si 7,5%) si tarile baltice ( in medie intre 5,3 si 7,3%). Sub acest aspect, România ocupa o pozitie intermediara: rata somajului a fost relativ mai mare in primii ani ai tranzitiei (10,9% in 1994), dupa care a cunoscut o anumita reducere (6,6% in 1996), pentru ca in ultimul timp somajul sa se înscrie, din nou, pe o curba crescatoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 si 11,3% in iunie 1999).

Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorica privind relatia dintre mersul reformei si rata somajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansata pe calea economiei libere de piata, rata somajului a avut un nivel relativ scazut in aproape toti anii tranzitiei. In schimb, in alte tari ca Polonia care a facut, de asemenea, pasi mari in directia economiei de piata, rata somajului a avut constant niveluri ridicate (rata maxima a fost de 16,0% in 1994).

4.3.7 INFLAŢIA

Tranzitia la economia de piata a fost insotita de o inflatie foarte mare, galopanta, mai ales in primii ani când s-au liberalizat preturile si s-a trecut la formarea lor pe baza cererii si ofertei. De la o inflatie cu trei chiar patru cifre in Slovenia si tarile baltice, rata inflatiei este masurata, in prezent, cu doua sau o singura cifra. Ritmurile anuale ale cresterii preturilor de consum sunt prezentate in tabelul urmator.

Tabelul nr.17

Preturile de consum in tarile europene candidate la UE, 1989-1998 (media anuala, cresterea procentuala fata de anul precedent)

-procente-

In Polonia, cresterea preturilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, dupa care cresterea a fost din ce in ce mai mica, in 1998 înregistrându-se o inflatie de 11,7%. In R.Ceha si Ungaria inflatia a avut dimensiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in R.Ceha si de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflatiei s-a redus de la un an la altul si in 1998 marimea ei a fost de 10,6% si respectiv 14,2%.

Ca si in cazul altor indicatori, in România rata inflatiei a avut o evolutie care a atins niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, marimea maxima fiind 256,1% in 1993; a urmat o scadere in 1995 si 1996, cu rate de 32,3% si 38,8%, dupa care cresterea preturilor de consum a atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999 cresterea a depasit 55%.

Bulgaria prezinta, de asemenea, o experienta aparte. Nivelul maxim al cresterii preturilor de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani de crestere mai scazuta a preturilor (intre 62,1% si 36,2%), pentru ca in 1996 si 1997 rata inflatiei sa sara la 123,1% si respectiv, la cifra record de 1082,6%. In urma acestei cresteri soc a preturilor de consum, rata inflatiei s-a redus la 22,2% in 1998 si se pare ca aceasta tendinta va continua.

Evolutiile care au intervenit in rata inflatiei din România îsi au sursa in ritmul lent in care au fost liberalizate preturile si in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice (bugetul consolidat, balanta comertului exterior si a contului curent).Rata ridicata a inflatiei din România a fost generata, in acelasi timp, de existenta unor puternice pozitii monopoliste in sectoare vitale ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca si de existenta unor mari întreprinderi care înregistreaza pierderi si, intr-un fel sau altul, au primit sau mai primesc înca subventii de la bugetul statului.

CONCLUZII

"Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce atenueaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si generalizata a preturilor."

Deci inflatia este perceputa de catre populatie ca un fenomen negativ (de altfel si somajul este privit ca având, exclusiv, efecte negative),dar aceasta reprezinta, atât timp cat se afla in anumite granite fixe si perfect controlate, un impuls al cresterii economice. Daca granitele amintite sunt depasite, inflatia se transforma dintr-un factor stimulator intr-unul cu efecte perverse atât pentru agentii economici care actioneaza in economia nationala cât si pentru populatie.

Pentru populatie inflatia este cea care distruge puterea de cumparare a economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, pensiilor etc. Aceasta se întâmpla pentru ca ele nu sunt indexabile cu rata inflatiei. Conform unor studii de caz, in conditii de inflatie, pierd, de regula, mai mult vârstnicii decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi detin mai multe active nominale care sunt mai vulnerabile in fata procesului inflationist (chiar daca unele ajutoare sociale si rente sunt de regula indexate, pierderea tot ramâne).

In România procesul inflationist s-a declansat odata cu prima liberalizare a preturilor ce a avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamna insa ca pâna atunci tara noastra nu a cunoscut inflatie. Pâna in anul 1990 insa, economia a functionat pe bazele unui sistem centralizat la maximum, cu subventionari si efectuari de investitii care nu aveau legatura cu nici o logica economica. In acelasi timp se practicau preturi "dictate", rigide, care nu luau in calcul raportul dintre cererea si oferta de pe piata, iar de multe ori pretul era mai mic decât costul bunurilor.

Aceasta stare de lucruri a facut ca, odata cu trecerea României la economia de piata, intervenita dupa decembrie 1989, (teoretic doar, datorita faptului ca raporturile libere de pe piata sau manifestat mult mai târziu) sa asistam la o explozie a preturilor, îndeosebi la bunurile de consum ale populatiei. Durata si intensitatea procesului inflationist din România au avut coordonate mai ridicate fata de celelalte tari care au trecut de la economia de tip centralizat la economia de piata si datorita unui ansamblu de cauze (unele mentionate mai sus) care tin de conditiile obiective de functionare a economiei dar, in special de natura politicii economice promovata de guvernele care s-au succedat la putere.

In circa zece ani de tranzitie inflatia sa manifestat ca un proces aproape in permanenta ascendent doar cu mici întreruperi ale cresterii preturilor, de obicei scaderii care au durat mai putin de doua luni. Semnificativ pentru scaderea inflatiei este doar anul 1994 când aceasta s-a datorat reluarii cresterii economiei, crestere înregistrata înca din 1993 (desi la un nivel foarte scazut, de numai 1,5%).

Inflatia are totodata efecte asupra mediului de afaceri din tara noastra, dându-i un grad sporit de incertitudine. Când cresterea preturilor este considerata si de durata se reduce orizontul temporar al deciziilor agentilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca întreprinzatorii nu se lanseaza in proiecte de investitii ample si de lunga durata, cu risc ridicat. Se prefera investitii cu orizont scurt si risc redus. Inflatia persistenta si generalizatî din România inhiba procesul de economisire si de investire transformând un numar mare întreprinzatorilor in speculatori, specializati in a cumpara azi mai ieftin si a vinde mâine mai scump. S-a ajuns in acest mod ca in România cei care produc sa fie din ce in ce mai putini iar cei care se ocupa cu operatiunile comerciale sa devina tot mai numerosi.

In perspectiva integrarii României in Uniunea Europeana trebuie mentionat faptul ca reducerea inflatiei si reluarea cresterii economice reprezinta obiective primordiale pentru îndeplinirea criteriului economic de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, in iunie 1993.

In acest context, nominalizarea României in recomandarea Comisiei Europene pentru deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alaturi de Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta si Slovacia) are in vedere mai ales, progresele obtinute in înfaptuirea criteriului politic si contributia pe care a

avut-o, alaturi de celelalte tari in conflictul din Kosovo, conflict care a indus economiei românesti serioase pagube.

Deschiderea negocierilor este conditionata de promovarea unor masuri adecvate care sa conduca la stabilizarea macroeconomica, componenta esentiala a unei economii de piata viabile.

Comisia Europeana apreciaza ca România nu a obtinut progrese majore in realizarea criteriului economic de aderare. "Pe termen mediu, se arata in raportul Comisiei din 1999, România nu poate fi luata in considerare drept economie de piata functionala si nu este in stare sa faca fata presiunii competitive si fortelor de piata din interiorul Uniunii Europene".

Nerealizarea de catre România a criteriului economic de aderare la Uniunea Europeana, neputinta controlarii procesului inflationist, este strâns legata de nivelul scazut al productivitatii muncii si ai altor indicatori economici si sociali, comparativ cu cei din tarile Uniunii Europene si celelalte tari candidate, precum si de involutiile care au avut loc in economia reala, generate de modul in care este gestionata de la economia de comanda la economia de piata.

BIBLOGRAFIE

1.ADUMITRACHESEI I.D.

NICULESCU E.

NICULESCU N.G. ----------"Economie politica-teorie si politica economica

pentru România", Editura POLIROM, Iasi,

2.ALBU LUCIAN LIVIU------"Tranzitia economiei sau tranzitia stiintei

Economice?", Editura Expert,Bucuresti

3.BĂDIŢĂ MARIA

BARON TUDOR

KORKA MIHAI----- ----- ----"Statistica pentru afaceri", Editura Eficient

, Bucuresti, 1998

4.BEGU LIVIU STELIAN------"Statistica internationala", Editura All Beck,

Bucuresti, 1999

5.CIUCUR DUMITRU

GAVRILĂ ILIE

POPESCU CONSTANTIN--"Economie", Editura Economica,Bucuresti,1999

DIDIER MICHEL-------------"Economia: regulile jocului", Editura Humanitas

Bucuresti, 1998

6.DOBROTĂ NIŢĂ(coordonator)-"Dictionar de economie", Editura

Economica, Bucuresti, 1999

7.DOBROTĂ NIŢĂ----- ----- -----"Economie politica", Editura Economica,

Bucuresti, 1997

8.FRISCH HELMUT-------------"Teorii ale inflatiei",Editura Sedona

Timisoara, 1997

9.IANCU AUREL----- ----- ------"Bazele politicii economice",Editura All Beck

Bucuresti, 1998

10.IGNAT ION

POHOATĂ ION

CLIPA NICULAI

LUTAC GHEORGHE----"Economie politica", Editura Economica

Bucuresti, 1998

11.ISAIC MANIU ALEXANDRU

KORKA MIHAI

MITRUŢ CONSTANTIN

VOINEAGU VERGIL--"Statistica", Editura Independenta Economica Braila, 1998

12.ISAIC MANIU ALEXANDRU

MITRUŢ CONSTANTIN

VOINEAGU VERGIL--------"Statistica pentru managementul afacerilor"

Editura Economica, Bucuresti, 1999

13.LIPSEZ G.RICHARD

CHRZSTAL ALEC-----------"Economie pozitiva", Editura Economica

Bucuresti, 1999

14.POPESCU CONSTANTIN

BĂBESCU MARIN

CIUCUR DUMITRU

POPESCU ION----------"Echilibrul înaintarii", Editura Eficient, Bucuresti

15.RADOCEA AL.

BOGDAN V----- ----- -------"Inflatie si indexare", Centrul de informare si

Documentare Economica, Bucuresti, 1992

16.RADU VASILE------------"Moneda si politica fiscala", Editura

Uranus, Bucuresti, 1994

17.RADU VASILE------------"Între echilibru si recensiune", Editura Economica

Bucuresti, 1998

18.SCURTU MARIN---------"Economie", Editura Independenta Economica

Braila, 1999

19.ZAMFIR CĂTĂLIN------"Politici sociale în România:1990-1998", Editura

Expert, Bucuresti, 1999

*** Adevarul economic

*** Anuarul Statistic al României, Comisia Nationala de Statistica, 1997 si 1998

*** Buletine statistice lunare si buletine statistice de preturi, 1991-1999, Comisia Nationala de Statistica

*** Piata financiara

*** Tribuna economica

Anexa 1

Structura consumului populatiei utilizata la calculul IPC

Sursa: Buletin statistic de informare publica, nr.12/1993;nr.1/1994;nr.6/1997

Anexa 2

Pozitia României fata de tarile Uniunii Europene si tarile candidate la Uniune

inclusiv electricitate, gaze, apa si constructii;

teren arabil plus vii si livezi;  

teren arabil

export de marfuri, fara servicii productive

Sursa: CNS (octombrie 1999)