SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A FIRMELOR
Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia firmelor o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Foarte diversificata în tarile cu sisteme financiare dezvoltate, aceasta gama ramâne limitata la tehnicile financiare de baza în majoritatea tarilor în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, firmele sunt confruntate cu alegerea surselor de finantare.
Autofinantarea constituie baza oricarei dezvoltari a firmelor. Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursa esentiala de finantare a firmelor. Dar amploarea si modalitatile acestor aporturi variaza dupa cum firma dispune sau nu de acces direct la pietele de capital.
În sfârsit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, sa aduca completari resurselor firmei. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finantarea lor, chiar daca rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.
5.1 Importanta deciziilor de finantare pentru firme
5.1.1 Deciziile de finantare si importanta lor strategica
Aspectele finantarii prezinta importanta cruciala pentru supravietuirea si dezvoltarea firmei.
În primul rând, firma trebuie sa dispuna de lichiditati pentru a face fata angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta în viitorul apropiat, asigurându-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând se pune, din partea firmei, problema lansarii în investitii de orice natura (tehnologice, sociale, comerciale) care sa faca sa se dezvolte posibilitatile sale. În acest caz este vorba de finantarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor în viitor si mentinerea echilibrului financiar.
Deci mijoacele de finantare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile firmei. În acest sens firma poate fi confruntata cu doua tipuri de dificultati. Pe de o parte, ea ar putea fi în situatia sa trebuiasca sa ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns sa recupereze avansurile efectuate, mai ales când face investitii pe termen lung.Pe de alta parte, firma poate fi în situatia de a folosi, pentru operatiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.
Costul mijloacelor de finantare este în raport cu rezultatele asteptate din operatiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedând asa firma nu mai efectueaza invest 828i82i itii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investitii sa asigure remunerarea capitalurilor în viitor.
Conditiile care însotesc aporturile de capital de care firma beneficiaza o plaseaza întro situatie de dependenta fata de furnizorii de fonduri.
Aceasta observatie iese în evidenta mai întâi, în relatiile dintre firma si detinatorii de capitaluri (de exemplu actionarii în cazul unei societati pe actiuni). Datorita mecanismelor juridice si financiare, detinatorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra firmei în materie de orientare, de directionare-conducere si de gestiune, pentru ca sunt detinatorii unei parti semnificative a capitalului acesteia
Dar relatiile de dependenta si chiar de subordonare se pot stabili si fata de împrumutatori, mai ales; fata de banci, daca cei ce conduc si proprietarii firmei nu-i asigura autonomia financiara. Evolutiile care conduc la o asemenea situatie de dependenta sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustreaza asemenea cazuri de degradare a situatiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.
Un prim exemplu frecvent îl constituie firmele care obtin rezultate foarte slabe si nu sunt în masura sa produca o autofinantare suficienta pentru a asigura reproductia, chiar simpla, a potentialului lor.
O a doua ilustratie caracteristica este furnizata de firmele care în ciuda rezultatelor satisfacatoare, nu reinvestesc decât o mica parte din rezultate si refuza o politica de constituire a fondurilor proprii.
Un al treilea caz tipic se refera la firmele care se lanseaza în operatii de dezvoltare care depasesc capacitatile lor financiare. Ele îsi secatuiesc lichiditatile si sunt constrânse sa solicite credite, ceea ce le plaseaza întro situatie delicata fata de împrumutatorii lor.
În sfârsit, unele firme dispun de o finantare instabila în raport cu ritmul activitatilor si trebuie sa negocieze în conditii defavorabile amânarea scadentelor sau aporturi noi de resurse proprii.
Astfel, relatiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influenta. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în conditii de criza si urgenta poate fi cauza pierderii autonomiei conducatorilor firmei fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fata de noii participanti cu fonduri.
Problemele finantarii prezinta deci importanta vitala, pentru ca solutionarea lor conditioneaza supravietuirea firmei, perspectivele sale de dezvoltare, performantele; sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor conducatorilor sai.
Se releva astfel importanta care revine perfectionarii metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare, adecvate nevoilor firmei. Asemenea probleme de selectare se pun în legatura cu patru tipuri de resurse financiare: .
- autofinantarea firmei;
- finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al firmei;
- finantarea externa prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu si scurt, acordate firmei;
- creditarea între firme (creditul comercial).
5.1.2 Diversitatea si clasificarea mijloacelor de finantare
Instrumentele de finantare puse la dispozitia economiei în general si a firmelor în particular comporta o gama complexa, astfel ca ne vom limita la o prezentare sintetica. Vom cauta sa clasam si sa caracterizam principalele tipuri de resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.
Un prim element de clasificare tine de luarea în calcul a relatiei care se stabileste între firma si mediul sau cu ocazia unei operatiuni de finantare. Datorita acestui prim tip de clasificare avem deja introdusa o distinctie între trei moduri fundamentale de finantare: autofinantarea, finantarea directa care pune firma în relatie cu cei care economisesc sau cu împrumutatorii primari si intermedierea financiara care pune firma, având nevoi de finantare, în raporturi cu institutiile specializate.
Pentru o clasificare analitica a resurselor de finantare, patru alte criterii pot fi folosite. Acestea sunt: natura creantelor determinate de operatiunile financiare, termenul operatiunilor, originea fondurilor care sunt utilizate, natura utilizarii sau destinatiile fondurilor, (utilizarea care va fi data fondurilor de beneficiarul finantarii).
5.1.2.1. Clasificarea dupa natura creantelor
Fiecare operatie de finantare se exprima printr-o dubla miscare între operatorii implicati. Cel care finanteaza (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (o recunoastere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri.
Astfel, operatiunile de finantare antreneaza crearea de titluri financiare care permit furnizorilor de fonduri sa-si concretizeze dreptul pe care-l detin de acum înainte asupra beneficiarului.
Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finantare poate deci sa fie diferentierea dupa natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operatiunile financiare.
5.1.2.2. Clasificarea dupa termenul operatiunilor
Clasificarea mijloacelor de finantare dupa termenul lor (mai putem spune clasificare dupa durata, dupa maturitate sau dupa scadenta) constituie posibilitatea cea mai simpla de grupare.
Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operatiile al caror termen se întinde pâna la o scadenta de unu-doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finantarii exporturilor). Creditele cu scadenta apropiata corespund, în general, creditelor de trezorerie sau de finantare a operatiunilor de exploatare legate de cumparari de bunuri si servicii
Termenul mediu este definit conventional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. În mod obisnuit acest termen este specific pentru finantarea investitiilor în masini, utilaje, instalatii etc.
Termenul lung corespunde scadentelor care depasesc 5 sau 7 ani.
Aceasta împartire a mijloacelor de finantare dupa durata, desi clasica, poate parea arbitrara si conventionala si nu semnificativa. În plus, se observa în practica dificultati pentru delimitarea între termenul scurt si termenul mediu si între termenul mediu si termenul lung totusi aceasta clasificare are importanta.
În primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viata firmei. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se închide unul sau mai multe cicluri de exploatare cuprinzând succesiunea fazelor de aprovizionare, transformare si vânzare. Termenul mediu si lung corespunde ciclului caracteristic de viata al majoritatii echipamentelor productive. El exprima de fapt durata necesara pentru amortizarea si reînnoirea majoritatii investitiilor productive, a investitiilor financiare, imobiliare si a lucrarilor de infrastructura.
În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare dupa durata corespunde diferitelor domenii de decizie si de previziune.
Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientari asupra naturii si structurarii activitatilor firmei.
Termenul mediu corespunde duratei pentru care firmele elaboreaza planuri operationale referitoare la diferite functii (planul de marketing, planul dotarilor cu echipamente, planul de personal). Implicatiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finantare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (mai ales investitii si rambursari de împrumuturi) si resursele de finantare (autofinantare, crestere de capital propriu, împrumut) pe o perioada de 5 sau 7 ani în viitor.
În sfârsit, termenul scurt apare ca domeniul previziunilor si deciziilor cu scadenta apropiata incluse în bugete, referitoare la operatiuni curente (cumparari, vânzari)..
În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finantare dupa durata corespunde adesea si diferentierii dupa originea fondurilor si a procedurilor prin care sunt obtinute.
5.1.2.3. Clasificarea dupa originea fondurilor
Clasificarea dupa originea resurselor permite sa se distinga patru tipuri de mijloace de finantare:
- autofinantarea;
- cresterea de capital propriu;
- împrumuturile;
- creditul între firme, adica livrarile pe credit ale furnizorilor.
Autofinantarea este constituita din excedentele pe care firma le produce si care sunt folosite pentru finantarea activitatilor ulterioare.
Cresterea capitalului propriu înseamna aporturile de capital pe care firma le primeste din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociatii sau proprietarii deja existenti si dispusi sa-si mareasca participarea. Dar pot fi asigurate si de noi furnizori de fonduri doritori sa participe la capitalul firmei. În ambele cazuri este vorba de o finantare externa, furnizorii de capital primind titluri de proprietate (actiuni, parti sociale) în schimbul aportului lor.
Împrumuturile constituie de asemenea surse de finantare externa. Dar ele sunt contractate fata de persoane fizice si juridice care ramân creditori ai firmei si nu coproprietari.
În sfârsit, creditul firmei înseamna termene de plata pe care furnizorii le acorda. Daca aceasta practica vizeaza putin pe particulari, ea este foarte obisnuita când clientul este o firma, chiar daca importante diferente pot sa apara între practicile din diferite tari. Daca reputatia nu-i este defavorabila, o firma cumpara materii prime, semifabricate, marfuri, servicii etc, primind un credit-furnizor. aproape automat, conform uzantelor de piata din bransa de care apartine furnizorul. Dar, la rândul sau firma acorda astfel de credite propriilor clienti când vinde bunuri sau servicii. Pe total termenele de plata primite si acordate exercita influente care sunt regasite în notiunea de nevoie de fond de rulment.
5.1.2.4. Clasificarea dupa destinatia fondurilor
Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finantare este dat de utilizarea sau destinatia previzibila a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzând utilizari fundamentale si permanente, indiferent de firma si de etapa sa de evolutie si utilizari ocazionale, corespunzând operatiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.
Utilizarile fundamentale se refera la finantarea dotarii cu echipamente, la finantarea exploatarii si la finantarea trezoreriei.
Utilizarile ocazionale corespund operatiilor particulare efectuate cum ar fi finantarea exporturilor, finantarea inovatiilor, finantarea investitiilor care vor aduce economie de energie, finantarea operatiunilor de descentralizare, finantarea crearii de firme.
Putem constata ca utilizarile din primul tip corespund functiilor sau orientarilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientarilor specializate si uneori provizorii.
Clasificarea mijloacelor de finantare dupa destinatia lor se sprijina pe
lista nevoilor firmei, adica pe problemele de finantare puse de sistemul de productie si de schimb si nu pe criterii tehnice sau formale tinând de conventiile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis si evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabila a mijloacelor de finantare.
5.1.2.5. Limitele inerente oricarei clasificari a mijloacelor de finantare
Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprima fragilitatea oricarei clasificari. Ne putem întreba daca un astfel de efort de clasificare are sens pentru gestiunea financiara. Toate sursele de fonduri obtinute converg spre finantarea tuturor necesitatilor.
Astfel, o firma care a obtinut un credit destinat finantarii investitiilor poate sa utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situatiei trezoreriei, daca esalonarea platilor pentru investitii îi permite.
Putem observa "glisarea" utilizarilor în raport cu destinatiile initiale prevazute. Aceasta se întâmpla de fiecare data când sistemul financiar asigura credite privilegiate cu privire la cost sau la facilitati de obtinere. Astfel este cunoscut faptul ca creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor firme sa ocoleasca rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-si resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.
Ne putem întreba daca referirea la destinatia fondurilor nu are ca functie principala linistirea aportorilor de fonduri, a institutiilor financiare si a autoritatilor din sistemul financiar.
Pentru a studia acordarea creditelor, bancile si alte institutii financiare cer firmelor o justificare detaliata a utilizarilor prevazute. Informatiile si argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia linistitoare ca sistemul financiar exercita un control riguros asupra destinatiei acestor credite. În fond, o banca sau o institutie de credit nu finanteaza niciodata o operatie a unei firme, ci o firma considerata ca un tot unitar. Aspectul acesta rezulta clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al firmei. Chiar daca o banca sau o institutie de credit a acordat fonduri destinate sa finanteze un proiect de investitii sanatos si echilibrat, riscul tine de situatia de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face sa piarda în totalitate sau o parte din creanta, oricare ar fi performantele realizate prin proiectul la care a crezut ca participa.
Autofinantarea
Autofinantarea constituie în general pivotul finantarii firmelor pentru unele dintre ele, sursa exclusiva a finantarii în fazele decisive al dezvoltarii.
Caracterul fudamental al acestei resurse tine de faptul ca aceasta constituie elementul în baza caruia finantarea externa va putea fi solicitata si atrasa de catre firma. Acest statut al autofinantarii tine de doua ratiuni fundamentale.
Pe de o parte, marimea sa (în valoare absoluta si în valoare relativa) furnizeaza indicatii cu privire la performantele firmei. O autofinantare ridicata asigura pe investitorii financiari asupra posibilitatilor de remunerare si de punere în valoare de catre firma a fondurilor pe care ei le vor investi.
Pe de alta parte autofinantarea creaza capacitatea de rambursare a datoriilor firmei si da o masura riscului pe care furnizorii de fonduri si-l asuma.
5.2.1. Masurarea autofinantarii
Autofinantarea corespunde resurselor noi obtinute din activitatea firmei si destinate sa finanteze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în firma. Aceasta formulare pune mai întâi probleme terminologice si poate sa suscite confuzii pentru ca exista mai multe notiuni ale rezultatului si pentru ca epitetul "brut" are semnificatii precise.
Este fara îndoiala mai clar daca spunem ca autofinantarea corespunde unui surplus monetar degajat de firma din activitatea sa si folosit pentru finantarea dezvoltarii viitoare.
Dar o definire mai tehnica a autofinantarii cere sa fie precizate componentele sale si modul sau de calcul. În aceasta privinta doua puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezinta autofinantarea ca diferenta între fluxul încasarilor si al platilor determinate de activitatea firmei. Al doilea prezinta autofinantarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de autofinantare) obtinut de firma.
5.2.2 Determinantele autofinantarii
Marimea autofinantarii este determinata de factori a caror influenta poate fi pusa în evidenta în diferite etape ale formarii sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:
Vânzari
- Cheltuieli curente legate de prestatii externe
Valoarea adaugata
2.
- Cheltuieli de personal
- Impozite, taxe si varsaminte asimilate
Excedent brut din exploatare
+ Venituri financiare
+ Venituri exceptionale
- Cheltuieli financiare
- Cheltuieli exceptionale
- Impozit asupra beneficiilor
- Dividende
Autofinantare
La nivelul (1) se compara marimea activitatii comerciale cu marimea aprovizionarilor, determinându-se marimea valori adaugate. Aceasta din urma suporta astfel influenta politicii si a conditiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare si de consumuri intermediare, în legatura cu bunurile si serviciile furnizate de parteneri din afara firmei si consumate în cadrul activitatii curente.
La nivelul (2) formarea autofinantarii este determinata de conditiile de activitate curenta. Se pune frecvent accentul pe influenta exercitata de relatia salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica preturilor, evolutia productivitatii, evolutia diferitelor costuri influenteaza favorabil sau defavorabil asupra marimii excedentului brut din exploatare si, în consecinta asupra autofinantarii.
La nivelul (3) intervin factorii financiari si alte elemente exceptionale care afecteaza excedentul degajat de operatiunile curente. Pe de o parte, suma prelevarilor asupra acestui excedent va fi conditionata de nivelul îndatorarii si rata dobânzii, precum si de alte aspecte (incendii, penalitati etc). Pe de alta parte, câstigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determina o crestere a excedentului. Luarea în calcul a cheltuielilor si veniturilor financiare si a pierderilor si profiturilor exceptionale permite sa se determine excedentul asupra ansamblului operatiunilor efectuate în cursul perioadei.
La nivelul (4) dupa prelevarea impozitului asupra beneficiului putem masura surplusul monetar obtinut si pus la dispozitia firmei si a proprietarilor adica cash-flow-ul net, sau marja bruta de autofinantare, sau capacitatea de autofinantare. Suma prelevarilor fiscale este determinata de politica de amortizare si de provizioane, în masura în care reglementarile fiscale permit sa fie deduse din beneficiul impozabil si conditioneaza împartirea între impozit si beneficiu net. La rândul sau cash-flow-ul va fi repartizat pe doua destinatii.
La nivelul (5), o parte va fi prelevata pentru plata dividendelor si eventual pentru participarea salariatilor la profit, iar alta parte ramâne la dispozitia firmei si va permite sa se finanteze activitati viitoare, aceasta parte reprezentând marimea autofinantarii.
Autofinantarea apare deci ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obtine din propria activitate si este o consecinta sintetica a diferitelor aspecte ale politicii sale.
STUDIU DE CAZ
Vom calcula capacitatea de autofinantare pentru Societatea comerciala X. din Bucuresti la 31 decembrie anul N, pe baza datelor din contul de profit si pierdere, prezentat sintetic în continuare
- lei-
|
Denumirea indicatorilor |
Suma |
|
VENITURI TOTALE - din care: Venituri din exploatare Venituri exceptionale Venituri financiare, din care: - diferente de curs valutar - dobânzi |
|
|
CHELTUIELI TOTALE - din care: Cheltuieli pentru exploatare din care - amortizarea mijloacelor fixe Cheltuieli exceptionale Cheltuieli financiare, din care: - diferente de curs valutar Profitul brut al exercitiului Impozit pe profit Profit net repartizat pentru: - participarea salariatilor la profit - dezvoltarea firmei -dividende de platit |
|
Vom calcula capacitatea de autofinantare sau, altfel spus, marja bruta de autofinantare sau cash-flow-ul net.
Încasarile banesti potentiale obtinute de firma din întreaga sa activitate reprezinta 8.712.207 lei.
Pe de alta parte, platile banesti, determinate de activitatea firmei sunt reprezentate de:
|
- cheltuieli pentru exploatare (mai putin amortizarea mijloacelor fixe) - cheltuieli exceptionale - cheltuieli financiare - impozit pe profit |
|
|
TOTAL PLĂŢI |
|
Surplusul încasarilor potentiale asupra platilor va fi deci:
8.712.207 - 7.322.539 = 1.389.668 lei
Acest surplus reprezinta capacitatea de autofinantare a firmei. Se mai spune acestui surplus al încasarilor asupra platilor, marja bruta de autofinantare sau cash-flow net.
Scazând în continuare profitul atribuit fondului de participare a salariatilor la profit si dividendele de platit actionarilor, obtinem marimea autofinantarii firmei:
|
- capacitate de autofinantare - participare a salariatilor la profit - dividende |
1.389.668 lei 127.091 lei 571.906 lei |
|
Autofinantare |
690.671 lei |
Un al doilea mod de a stabili autofinantarea consta în însumarea la profitul distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizarii mijloacelor fixe:
|
- profit net pentru fondul de dezvoltare - amortizarea mijloacelor fixe |
571.906 lei 118.765 lei |
|
Autofinantare |
690.671 lei |
5.2.3 Importanta autofinantarii pentru finantarea firmei
Autofinantarea constituie o resursa financiara complet diferita de celelalte, ea având un statut deosebit în politica de finantare a firmei. În masura în care autofinantarea exprima aptitudinea firmei de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finantare independenta si stabila, putând sa asigure rambursarea împrumuturilor firmei. Autofinantarea constituie fundamentul pe care se va putea edifica o politica de finantare viabila.
În primul rând autofinantarea exprima aptitudinea firmei de a asigura reproductia simpla si, în masura în care este posibil, reproductia largita, cresterea capitalului. Autofinantarea corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice si morale a activelor pe termen lung (amortizari).
Apoi autofinantarea asigura compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creantelor, a stocurilor etc), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi si cheltuieli).
În sfârsit, autofinantarea corespunde partii din rezultate care este mentinuta si reinvestita în activitatea firmei.
Primele doua componente ale autofinantarii enuntate mai înainte corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea firmei (se spune autofinantare de mentinere). A treia componenta permite sa se largeasca productia si deci sa se dezvolte activitatea firmei (denumim aceasta componenta autofinantare de crestere).
Autofinantare = Amortizari - Provizioane +Beneficiu nedistribuit
Autofinantare de mentinereAutofinantare de crestere
În caz de pierdere, autofinantarea nu permite sa se mentina constant nivelul fondurilor angajate de firma, deci capitalul firmei va scadea.
Ciclul de acumulare poate fi reprezentat în felul urmator:
Autofinantarea si ciclul capitalurilor pe termen lung angajate în firma
Autofinantarea poate sa vizeze doua directii fundamentale. Pe de o parte poate viza activele imobilizate (investitiile în sensul traditional al termenului). Pe de alta parte, autofinantarea poate însemna rambursarea împrumuturilor. Comparatia între suma datoriilor pe termen lung si mediu si cea a marimii autofinantarii permite sa se aprecieze capacitatea de rambursare de catre firma a datoriilor.
5.2.4. Autofinantarea si capacitatea de rambursare a datoriilor
Indicatorul care exprima capacitatile de rambursare de catre firma a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu si lung si marimea autofinantarii.
Daca presupunem ca firma pe care am avut-o în vedere în studiile de caz precedente are împrumuturi pe termen lung si mediu de 887.312 lei, acest indicator va fi:
Pornind de la aceste date se poate aprecia ca, daca firma consacrǎ în totalitate surplusul sau monetar anual rambursarii datoriilor pe termen lung si mediu, i-ar trebui 1,5 ani.
Recurgerea la acest indicator se justifica prin faptul ca autofinantarea masoara capacitatea firmei de a crea un surplus monetar, singura sursa de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Daca raportul de mai înainte prezinta valori mici, firma nu este prea îndatorata, în raport cu capacitatea sa de autofinantare. În schimb, daca raportul atinge valori mai mari firma are un grad ridicat de îndatorare si va avea dificultati pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadenta. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 si 3 ani, ceea ce înseamna ca firma trebuie sa afecteze de la 2 pâna la 3 ani marja bruta de autofinantare sau are finantarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu si lung.
Firma pentru care acest indicator este mai mic de 2 ani dispun de o ridicata capacitate de rambursare si sunt în masura sa solicite noi împrumuturi fara sa-si pericliteze solvabilitatea la termen. Firmele pentru care acest indicator depaseste 3 ani au o scazuta capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agraveaza situatia. Eventualii împrumutatori vot ezita sa-si ia riscul acordarii de noi împrumuturi a caror rambursare poate fi problematica. Aceste observatii arata ca autofinantarea constituie fundamentul capacitatii de rambursare. Nivelul sau actual si evolutia autofinantariit sunt elemente esentiale pe care furnizorii de capital din exterior cauta sa le ia în calcul înanite de a accepta sa se implice în firma. Un nivel satisfacator al autofinantarii apare ca o conditie fundamentala pentru obtinerea altor surse de finantare. Nici cresterea de capital si nici împrumuturile nu se pot realiza daca firma nu manifesta o capacitate de autofinantare suficienta. Finantarea externa apare astfel ca o completare si nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinantare.
5.2.5. Autofinantarea si autonomia financiara
Autofinantarea fiind obtinuta prin activitatea firmei, ea apare ca singura garantie pentru autonomie si stabilitate financiara. Bineînteles, exista si alte surse stabile în afara autofinantarii, ca de exemplu cresterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu si lung. Dar insuficienta autofinantarii face sa se reduca posibilitatile de finantare externa. Autofinantarea va constitui deci începutul inevitabil al oricarui plan de finantare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta sa aduca resurse decât daca suma autofinantarii este linistitoare.
Aporturile la capitalul propriu nu par sa mareasca dependenta firmei fata de actionari. Dar, pe de o parte, o firma care prezinta rezultate si o autofinantare insuficientǎ risca sa descurajeze aportul la capital al unor noi actionari si chiar sa descurajeze pe actionarii deja existenti. Pe de alta parte, în cazul insuficientei autofinantarii, recurgerea la cresterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau partiale a controlului asupra firmei pentru asociatii actuali constrânsi sa faca apel la resurse externe pentru reconstituirea capacitatii de finantare a firmei.
5.3. Aportul la capitalul propriu
Diferitele tipuri de crestere a capitalului
5.3.1.1. Cresterea capitalului prin aport în numerar si în natura
Aportul extern la capitalul propriu corespunde fie fondurilor initiale avansate de proprietari pentru constituirea firmei, fie fondurilor adaugate cu ocazia cresterii capitalului.
Aceste aporturi se efectueaza fie în natura (cedarea catre firma de imobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.
În contrapartida, aportorii de fonduri sunt recunoscuti ca participanti la capitalul firmei, adica sunt proprietari ai unei parti a capitalului, situatie care le confera statutul de asociati.
Asocierea la capital apare sub diverse forme, dupa natura firmei: participarea cu parti sociale întro societate în nume colectiv sau întro societate cu raspundere limitata, cu actiuni întro societate pe actiuni sau societate în comandita pe actiuni etc.
Dar, în toate cazurile, proprietarul unei fractiuni a capitalului are recunoscute trei drepturi. Pe de o parte, el beneficiaza de un drept de participare, sub forme si grade diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveste firma. Pe de alta parte, el beneficiaza de un drept asupra unei cote-parti din eventualele beneficii. În sfârsit, el pastreaza posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul firmei în cazul dizolvarii acesteia. Cresterile de capital prin aport în numerar si în natura contribuie efectiv la finantarea firmei atunci când sunt resurse noi de care beneficiaza firma.
În cazul cresterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept preferential de subscriere, pretul de emisiune al actiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, si superior valorii nominale a actiunilor.
|
Prima de emisiune = Pretul de emisiune - Valoarea nominala |
Vechii actionari au un drept preferential de subscriere, numarul actiunilor care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, este detasabil de actiuni si este negociabil la bursa. În acest fel toti vechii actionari, care nu vor sa subscrie preferential la cresterea de capital, pot ceda dreptul atasat fiecarei actiuni vechi si îsi compenseaza astfel prejudiciul determinat de cresterea de capital.
Dreptul de subscriere (DS) se calculeaza astfel:
DS = (B - E)
__n__
N+n
unde: n - numarulde actiuni noi;
N - numarul de actiuni vechi;
B - valoarea bursiera;
E - valoarea de emisiune.
Exemplu .
O societate cu un capital de 10.000 de actiuni a 100.000 lei valoare nominala unitara, cotate la 150.000 lei actiunea, procedeaza la cresterea capitalului social prin aport în numerar, emitând 10.000 de actiuni, având valoarea unitara de emisiune de 130.000 lei.
Valoarea actiunilor vechilor actionari scade, în aceste conditii, de la 150.000 lei la 140.000 lei.
DS=10000/20.000x20000=10.000 lei
Vechii actionari pot fie sa subscrie la cresterea de capital, fie sa vânda dreptul lor de subscriere, care este de 10.000 lei pentru fiecare actiune .
Noii actionari, care platesc 130.000 lei pentru o actiune care valoreaza 140.000 lei, câstiga 10.000 lei pe care-i platesc vechilor actionari, cumparând un drept de subscriere.
DS = 10.000 (150.000 - 130.000) = 10.000 lei
Daca beneficiul firmei nu creste proportional cu cresterea de capital, beneficiul care revine pentru fiecare actiune se va diminua.
5.3.1.2. Cresterea capitalului social prin încorporarea de rezerve
Este o forma de crestere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limiteaza sa fixeze, sa stabilizeze resursele deja existente în firma. În cazul cresterilor de capital prin, încorporarea de rezerve, firma integreaza în capitalul social o fractiune. Rezervele reprezentând beneficiile anterioare obtinute si nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de cresteri a capitalului, se procedeaza la distribuirea de actiuni gratuite asociatilor, proportional cu participarea lor la capitalul firmei.
Exemplu
O societate comerciala cu un capital social compus din 20.000 de actiuni, având valoarea nominala unitara de 200.000 lei, cotate la bursa cu 299.200 lei, procedeaza la cresterea capitalul social cu 400.000 000 lei prin încorporarea de rezerve.
Firma va emite astfel 2000 de actiuni (400.000.000 : 200 000) si îi va acorda o actiune gratuita pentru 10 actiuni vechi detinute
Valoarea bursiera a actiunilor firmei este de 5.984.000.000 lei (20.000 x 299.200), dar acum exista 22.000 de actiuni. Noua valoare bursiera a unei actiuni este de 272.000 lei (5.984.000.000 : 22.000)
Dreptul de atribuire va fi de 27.200 lei pentru fiecare actiune veche (299.200-272.000).
APLICAŢII PRACTICE
( EXERCIŢII PENTRU ACASĂ )
1. O firma poseda un capital compus din 25.000 actiuni 100.000 lei, cotate la 212.000 lei. Se procedeaza la cresterea capitalului aport în numerar de 700.000.000 lei si prin încorporarea de rezerve, pentru a ajunge la un capital de 4.000.000.000 iei. Se doreste ca dreptul de subscriere fie de 12.000 lei pe actiune.
Sa se calculeze:
a) pretul de emisiune al actiunilor;
b) valoarea rezervelor încorporate;
c) valoarea dreptului de atribuire;
d) valoarea actiunilor dupa aceste operatiuni.
a) Pretul de emisiune al actiunilor
DS n . (B - E) n (212.000 - E)
N+n 25.000 + n .
E 25.000 + n
n
E - 300.000.000
n n
E
n
n n
200.000 => 5.000 titluri noi
n
E 140.000 lei
b) Valoarea rezervelor încorporate
Capital = 100.000 x 25.000 + 100.000 x 5000 = 3.000.000.000 lei
Rezerve = 4.000.000.000 - 3.000.000.000 = 1.000.000.000 lei
c) Valoarea dreptului de atribuire
DA = n . (B - DS) = (212.000 - 12.000) = 50.000 lei
N + n 40.000
d) Valoarea actiunilor dupa aceste operatiuni
212.000 - 12.000 - 50.000 = 150.000 lei
2. Societatea doreste sa practice simultan cele doua cresteri de capital, majorând capitalul de la 2.500.000 lei, la 3.750.000 lei. Pretul de emisiune al actiunilor va fi de 125.000 lei, iar valoarea bursiera a titlurilor dupa crestere va
168.000 lei.
a. dreptul de subscriere si dreptul de atribuire;
b) numarul actiunilor emise:
c) avantajele determinate de aceasta operatiune comparativ cu operatiunea din aplicatia precedenta.
a. Dreptul de subscriere si dreptul de atribuire
DS + DA = 212.000 168.000 = 44.000 lei
b. Numarul actiunilor emise
Cresterea de capital este:
Aceasta reprezinta 12.500 actiuni.
Numarul de actiuni noi va fi calculat astfel:
212.000 x 25.000 + n x 125.000 => n = 8.000 actiuni
12.500 - 8.000 = actiuni gratuite.
c) Avantajele determinate de aceasta operatiune
Cele doua operatii desfasurate simultan vor aduce urmatoarele avantaje:
- scaderea pretului de emisiune
140.000 - 125.000 = 15.000 lei
- obtinerea de resurse mai mari
125.000 x 8.000 - 700.000.000 = 300.000.000 lei
-diminuarea numarului actiunilor emise
15.000- 12.500 = 2.5000 actiuni
- cresterea valoni bursiere
STUDIU DE CAZ
Cresterea capitalului social prin încorporarea de rezerve
La firma X. exista la 31 decembrie anul N un capital social de 1.328.425 mii lei, împartit în, 37.955 actiuni, fiecare având o valoare nominala de 35.000 lei.
La aceeasi data firma are constituit un fond de rezerva 331.143 mii lei. S-ar putea proceda în continuare la majorarea capitalului prin încorporarea de rezerve. Noile actiuni ar urma sa fie distribuite actionarilor, proportional cu participarea lor la capitalul social existent. Ar urma sa se distribuie o actiune gratuita pentru cinci actiuni vechi detinute. S-ar reflecta în capitalul social suma de 265.685 mii lei, ramânând în continuare un fond de rezerva de 65.458 mii lei.
Situatia capitalurilor proprii înainte si dupa cresterea prin încorporarea de rezerve se va prezenta astfel:
|
Explicatii |
Înainte de crestere |
Dupa crestere |
|
- capital social - rezerve |
|
|
|
Capital propriu |
|
|
Fie un actionar care detine 5 actiuni, adica 5/37.995 din capitalurile proprii înaintea cresterii de capital mentionata. Dupa atribuirea unei actiuni gratuite pentru 5 actiuni vechi, dreptul sau asupra firmei se prezinta asa cum se arata în continuare.
Înaintea încorporarii rezervelor acest actionar detine:
|
- din capitalul social 5 · 35.000= 175.000 lei - din rezerve 5 : 37.955 · 331.143 = 43.623 lei |
|
- din capitalurile proprii 5:37.955 - 1.659.568 = 218.623 lei |
Dupa încorporarea rezervelor, acest actionar, caruia i se atribuie gratuit o actiune, va detine:
|
- din capital 5 · 35.000 + 000 = 175.000 + 35.000 = 210.000 - din rezerve 6 : 45.546 x 65.458 = 8.623lei |
|
(detine 6 actiuni dintr-un total de 37.955 + 37.955 : 5 - 45.546 |
|
- din capitalurile proprii 6 : 45.546 x 1.659.568 = 2l8.623lei |
Operatiunea pare neutra, atât pentru firma, cât si pentru proprietarii acesteia. Ea are totusi sens si efect, dar pe termen. Chiar daca avutia proprietarilor pare neschimbata, doua avantaje indirecte apar.
Pe de o parte, noile actiuni sunt mai usor de cedat decât dreptul anterior asupra rezervelor. Actionarii amelioreaza astfel mobilitatea plasamentului lor, adica posibilitatea de a recupera în bani lichizi, total sau partial, participarea lor la fondurile firmei.
Pe de alta parte, daca firma mentine sau majoreaza în viitor dividendele pe care le distribuie pentru fiecare actiune (este cazul cel mai frecvent), actionarii vor primi dividende sporite datorita cresterii numarului lor de actiuni.
Astfel, încorporarea de rezerve reprezinta un avantaj acordat actionarilor si îmbunatateste imaginea asupra firmei, ceea ce, indirect, va spori posibilitatile de finantare accesibile firmei.
5.3.1. Cresterea capitalului prin conversia datoriilor
La fel ca încorporarea de rezerve, cresterea capitalului prin conversia datoriilor pare sa nu aiba incindenta asupra finantarii firmei. În acest caz se vireaza la capitaluri proprii o suma care figura anterior în conturile de datorii, fara a se modifica marimea globala a resurselor, adica suma pasivului. Operatia are totusi trei incidente directe sau indirecte asupra finantarii.
În masura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, firma este eliberata de o scadenta viitoare si creste astfel stabilitatea finantarii sale. Li se recunoaste vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecintele ce decurg, mai ales influenta asupra deciziilor firmei.
Pentru ca suma datoriilor se diminueaza si cea a capitalurilor proprii creste, firma este de acum înainte mai putin îndatorata si îsi amelioreaza structura financiara. În caz de nevoie, ea va putea sa solicite usor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite sa-si reconstituie capacitatea de îndatorare (si capacitatea de finantare).
Daca scadenta datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiata, operatia efectuata micsoreaza presiunea exercitata asupra trezoreriei firmei si se reduc astfel nevoile imediate de finantare.
Dintre toate formele de crestere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi în numerar si în natura apar în mod direct ca fiind operatii de finantare. Cresterile de capital realizate cu ocazia încorporarii de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obtinute si nu afecteaza direct marimea lor totala. Totusi aceste operatii exercita o influenta indirecta asupra conditiilor de finantare.
. Evaluarea capitalurilor proprii
Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe din cauza pluralitatii formelor de masurare. Trei notiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legatura cu capitalurile proprii.
5.3.2.1. Valoarea nominala a capitalului
Valoarea nominala a capitalului corespunde, unei simple valori de referinta. Aceasta notiune o utilizam când spunem ca societatea X prezinta un capital de 200.000.000 lei compus din 2.000 de actiuni a 10.000 lei. Aceasta valoare nominala este cea imprimata pe actiunile societatii. Termenul "capital social" desemneaza valoarea nominala a capitalului în cazul unei societati, oricare fi forma sa (societate pe actiuni, cu raspundere limitata, în nume colectiv...).
5.3.2.2. Valoarea intrinseca
Valoarea intrinseca a capitalului este o valoare patrimoniala. Ea corespunde situatiei nete (S), adica sumei care ar fi retrocedata proprietarilor daca firma si-ar înceta activitatea. În acest caz, activele ar fi cedate si s-ar obtine o suma de bani (B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociatii, va trebui prelevata suma necesara pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).
Suma ramasa sa se împarta între asociati, proportional cu partea de capital detinuta va fi:
B-D = S
Aceasta suma S permite sa se calculeze valoarea intrinseca a fiecarei parti a capitalului sau a fiecarei actiuni. Se poate scrie:
S
n
unde n reprezinta numarul de actiuni sau parti de capital si VI reprezinta valoarea intrinseca a fiecarei actiuni sau parti sociale.
Bineînteles ca aceasta valoare intrinseca are putine sanse de a coincide cu valoarea nominala a capitalului. O asemenea ipoteza nu ar putea fi posibila decât daca firma s-ar limita sa mentina capitalul initial, fara sa puna în rezerva nici cea mai mica parte din beneficiile realizate dupa înfiintarea sa si fara sa înregistreze pierderi. Valoarea situatiei nete va fi deci, foarte probabil, diferita de cea a capitalului nominal, superioara daca firma a lucrat bine si a obtinut beneficii si acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite si inferioara daca firma a obtinut pierderi, diminuându-si astfel capitalul.
5.3.2.3. Valoarea de piata
Valoarea de piata a capitalului (se mai spune valoare venala) corespunde valorii cu care capitalul sau parti ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzactiilor. În cazul particular al firmelor cotate la bursa se poate vorbi de un pret determinat numit curs bursier.
Astfel, pentru o societate pe actiuni al carei capital este compus din 10.000 de actiuni, stabilim ca la un curs de 27.500 lei pe actiune valoarea globala a capitalului este de 275.000.000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piata bursiera o recunoaste firmei si se numeste valoare de piata sau capitalizare bursiera.
În general, în cazul societatilor ale caror actiuni sunt cotate la bursa, vom avea:
Capitalizare bursiera = Numar de titluri x Curs bursier
Am putea crede, la o prima analiza, ca valoarea de piata a capitalului ar fi apropiata de valoarea intrinseca, piata pornind de la valoarea patrimoniului pentru evaluarea actiunilor si pentru capitalizarea bursiera. Dar, în fapt, un decalaj exista diferite evaluari. Piata ia în calcul valoarea patrimoniului, dar tine cont de perspectivele de randament în viitor ale firmei. Daca aceasta are, perspective bune de câstig în viitor, valoarea de piata va depasi mult valoarea patrimoniala la acea data.
În schimb, daca perspectivele de câstig în viitor sunt defavorabile (din cauza restrângerii pietei de desfacere, a tehnologiei depasite etc), capitalizarea bursiera nu va reprezeta nici macar valoarea patrimoniala. Piata bursiera apreciaza o firma nu dupa valoarea patrimoniului sau în prezent, ci dupa previziunile privind evolutia si câstigurile viitoare.
Pentru o firma care vizeaza o crestere de capital prin aporturi în numerar, o imagine pe piata îi asigura în acelasi timp un pret ridicat (cursul practicat în momentul cresterii capitalului se numeste pret de emisiune) si un plasament usor al titlurilor, ceea ce-i permite sa obtina resurse suficiente în conditii favorabile. În acest fel problema evaluarii actiunilor pe piata este o variabila importanta a politicii de finantare pentru o firma care intentioneaza sa recurga la cresterea capitalului.
5.4. Recurgerea la îndatorare
O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:
|
Acest tablou trebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de credite sau de împrumuturi enumerate în continuare. Creditele specifice se refera la anumite operatiuni cum ar fi exportul, crearea firmei, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari financiari si trebuie deci cuprinse în aceasta categorie. Creditele firmei apar când o firma acorda clientilor sai termene de plata, nefacându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari. În sfârsit, se pot obtine credite pe pietele internationale de capitaluri sau de la banci internationale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizeaza decât un numar limitat de mari firme publice sau private. 5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finantare, care vizeaza marile firme sau importante institutii publice sau private. Daca situatia economica si rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia. În practica, acest mod de finantare se regaseste prin doua tipuri de operatiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt si emisiunea de obligatiuni si alte titluri pe termen lung Pot exista si angajamente intermediare între datorii si capitaluri proprii, numite cvasifonduri proprii. 5.4.1.1. Emisiunea de titluri pe termen scurt Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt constituie o operatiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca forme simplificate ale obligatiunilor si pe un termen mai scurt.
5.4.1.2. Emisiunea de obligatiuni Emisiunea de obligatiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie forma principala de împrumut prin apel direct la economii, chiar daca aceasta este rezervata numai societatilor pe actiuni care îndeplinesc anumite conditii. Principiul acestui tip de operatiune consta în fractionarea împrumutului întrun mare numar de parti, obligatiunile. Aceasta fractionare permite sa se realizeze o centralizare financiara mai eficace, prin mobilizarea de multiple contributii cu sume eventual limitate. Fiecare obligatiune costituie deci pentru împrumutator un titlu de creanta si pentru împrumutat o recunoastere a datoriei. Ca si alte valori mobiliare (si în special actiunile), obligatiunile sunt transmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutatorul poate sa reintre în posesia fondurilor, în conditii mai mult sau mai putin rapide si mai mult sau mai putin favorabile, dupa calitatea titlului (deci a emitentului) si a conjuncturii de pe piata financiara. Aceasta posilibilitate, de a revinde obligatiunile pe piata "secundara" altor împrumutatori fara a astepta rambursarea lor de catre împrumutat (scadenta), creste mobilitatea plasamentului pentru împrumutatori, cu toate ca termenul lor normal ar fi un termen lung (sapte la douazeci de ani). Se realizeaza astfel compatibilitatea între nevoile împrumutatilor care doresc sa dispuna de capitaluri pe termen lung si cele ale împrumutatorilor care doresc sa dispuna de capitaluri pe termen lung si cele ale împrumutatorilor care cauta suplete si mobilitate pentru plasamentele lor. Rambursarea obligatiunilor (se mai spune amortisment financiar) se efectueaza în conditiile stabilite la lansarea lor, fie facându-se rambursarea o singura data (amortizare la sfârsitul perioadei), fie prin transe (amortizare prin anuitati), în acest caz alegerea titlurilor amortizabile facându-se prin tragere la sorti. Traditional, remunerarea obligatiunilor este fixa. Dar pot exista si obligatiuni a caror remunerare variaza dupa rezultatul firmei, precum si obligatiuni cu dobânda variabila. Marimea emisiunilor variaza considerabil de la o tara la alta. Pe piata franceza, se situeaza în general între 50 si 100 milioane Euro, aceste limite fiind praguri economice indicative si nu norme juridice. Intervalul mentionat corespunde marimii care permite sa se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita superioara mentionata exprima posibilitatea pietei de a absobi astfel de titluri. Este posibil ca piata sa poata absorbi si emisiuni mai mari. Capacitatea de absorbtie a pietei este determinata de marimea fondurilor susceptibile sa fie angajate pe piata financiara si de concurenta care se face emitentilor de titluri. Lansarea de împrumuturi publice întro conjunctura când bugetul statului este deficitar nu este indicata. Aceasta pentru ca titlurile emise de stat prezinta garantie mai mare si sunt preferate de cei care dau cu împrumut, restrângându-se suma fondurilor accesibile emitentilor privati de titluri. 5.4.2.Împrumuturi acordate de banci si alti intermediari financiari Împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica dupa obiectul lor economic: - credite pentru investitii; - credite pe termen scurt de mobilizare si de trezorerie; - credite imobiliare; - credite de export. Creditele pentru investitii reprezinta o parte importanta a creditelor distribuite de intermediarii financiari. O forma speciala a creditelor pentru investitii o reprezinta operatiunile de leasing. În acest caz, o institutie financiara sau o banca de credit pe termen lung si mediu achizitioneaza un bun ales de firma care doreste sa investeasca. Apoi bunul este dat în locatie firmei care are posibilitatea sa-l rascumpere. Astfel, investitorul nu obtine un credit propriu-zis, dar evita sa avanseze suma necesitata de achizitionarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe care îl utilizeaza si va trebui sa plateasca, dupa o periodicitate prevazuta, chirie institutiei de leasing, având si posibilitatea sa-l rascumpere. Creditele pe termen scurt au în general scadente de pâna la un an, dar pot merge si pâna la doi ani. Sunt acordate de banci si pot fi disociate în credite de mobilizare(scontare, factoring) si credite de trezorerie. Creditele de mobilizare se constituie de fiecare data când o banca accepta sa mobilizeze creante detinute de o firma. Cu ocazia operatiunilor lor comerciale firmele acumuleaza creante de fiecare data când acorda un termen de plata clientilor. Prin urmare, ele pot sa astepte scurgerea acestui termen pentru a-si încasa vânzarile. Dar situatia financiara a firmelor poate sa nu permita asteptarea termenului care poate fi dupa o perioada de 60 pâna la 90 zile în astfel de situatii intervin bancile care "mobilizeaza" aceste creante. Ele pun la dispozitia firmei imediat o suma de bani care corespunde valorii creantei, diminuata cu o suma care reprezinta remunerarea bancii (dobânda si comision) În afara de aceste credite de mobilizare, firmele pot avea acces la credite de trezorerie care sa asigure echilibrul financiar pe termen scurt. Document InfoAccesari: 6664 Apreciat:  Comenteaza documentul:Nu esti inregistratTrebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta Creaza cont nou A fost util?Daca documentul a fost util si crezi ca meritasa adaugi un link catre el la tine in site in pagina web a site-ului tau.
Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 ) |
