Sectorul public este o institutie sociala ubicua în societatile moderne care a crescut în marime si complexitate în ultimii 50 ani. Atât în sectorul public, cât si în cel privat, au loc interac 18518o148s tiuni sociale între actori ce conduc la o anumita configuratie de alocare a capialurilor. Sectorul privat este în general vazut ca fiind guvernat de piata, de mecanismele cererii si ofertei, în timp ce în sectorul public prevaleaza alegerile colective si implementarea prin decizii administrative. De asemenea, principiile de actiune ale actorilor sunt percepute diferit: pe piata, în sectorul privat, predomina conceptia actiunii rationale, utilitariste, ce urmareste maximizarea propriului interes, în timp ce în sectorul privat actorii sunt ghidati de un etos al interesului public, de valori colective.
Conceptiile clasice asupra distinctiei public - privat se estompeaza însa în abordarile actuale: pe de o parte, sectorul privat devine infuzat cu reglementari ce promoveaza deziderate si valori colective, pe de alta parte comportamentul actorilor în sectorul public este perceput ca fiind deasemenea ghidat de logica propriului interes (modelele de tip public choice). Distinctia între sectoare nu mai este una fundamentala, ci se refera mai degraba la regulile jocului si alocarea stimulentelor pentru actiune. Mecanismele pietei, ale cererii si ofertei se aplica deopotriva sectorului privat, dar si celui public, la fel cum constrângerea actiunii individuale prin decizii colective este prezenta si în sectorul privat.
Raportul dintre cele doua sectoare se modifica fundamental în secolul al XX-lea. Din datele FMI rezulta o crestere constanta a sectorului public în ultimii 130 ani: astfel, daca media pe glob in 1870 era de 10% din PIB, 19,6% în 1920, 28% în 1960, 41.9% în 1980 si 45% în 1996.
În zona Euro, în 1965 media era de 26.9% din PIB, 38.1% în 1985, apoi 38% în 1990 si 36.5% în 2000.
Cu toate acestea, cresterea nu a fost una liniara. Principala componenta reflectata în cresterea accelerata a sectorului public dupa anii '50 se refera la transferurile facute de catre stat (Jackson, 2003) ceea ce sustine afirmatia ca inegalitatile în distribuirea cresterii economice au fost percepute ca inechitabile determinând un sprijin consistent pentru programele sociale. Astfel, anii '60 - '70 au însemnat o crestere fara precedent a sectorului public datorita programelor sociale asistentiale ale statului bunastarii, în timp ce anii '80 - '90 au constituit încercari de a reduce dimensiunile sectorului public în special din considerente de eficienta si pentru a reduce deficitele publice în crestere. Reducerea a însemnat fie privatizare, fie cedarea responsabilitatilor catre nivele inferioare ale guvernarii (descentralizare pe principiul subsidiaritatii), fie introducerea mecanismelor de piata libera în interiorul sectorului public. Clasic, sectorul public si guvernarea sunt un raspuns la ceea ce se numeste "esecul pietei"; se considera ca piata este institutia sociala dezirabila si, numai acolo unde aceasta esueaza (furnizarea bunurilor publice, situatiile de monopol, de asimetrie informationala) trebuie sa intervina statul. Totusi, Musgrave (1998) afirma ca atât piata cât si statul sunt institutii imperfecte (flawed institutions); asemenea esecului pietei, putem vorbi si de esecul guvernarii. Problema ar fi identificarea raportului optim dintre piata si guvernare.
Rolul sectorului public. Discutiile despre marimea sectorului public trec în plan secund, pentru a face loc dezbaterilor pe tema a ceea ce face sau ar trebui sa faca guvernarea, mai precis a rolului sectorului public. Discutiile privind marimea acestuia se lovesc pe de alta parte de inexistenta unui indicator unanim acceptat de masurare a sectorului public: putem discuta de cheltuielile guvernarii, de transferurile pe care le realizeaza (incluzând aici si redistribuirea), de forta de munca angajata, de patrimoniul public
Lane (2000) mentioneaza trei sarcini generale ale sectorului public:
[1], cât si pentru re-construirea societatilor afectate de razboi (în special în privinta infrastructurii). Pe de alta parte, impunerea keynesianismului ca paradigma economica dominanta începând cu anii '50 a favorizat cresterea cheltuielilor publice pentru a asigura stabilitatea economica. Tanzi si Schuknecht (2000) arata ca marimea sectorului public a crescut constant în primele noua decade ale secolului XX, cresterea fiind însa mai accentuata în anii '60 - '70. Astfel, din datele Fondului Monetar International, rezulta ca la nivel mondial, în medie, sectorul public, masurat ca pondere a cheltuielilor guvernamentale în produsul intern brut, a crescut de la 19,6% în 1920 la 28% în 1960, 41,9% în 1980 si 45% în 1996. Principala componenta reflectata în cresterea accelerata a sectorului public dupa anii '50 se refera la transferurile facute de catre stat (Jackson, 2003) ceea ce sustine afirmatia ca inegalitatile în distribuirea cresterii economice au fost percepute ca inechitabile determinând un sprijin consistent pentru programele sociale. Statul bunastarii presupune însa cresterea foarte accentuata a cheltuielilor publice, iar brirocratia sistemului public determina o alocare ineficienta a resurselor. Crizele economice ale anilor problematizeaza în mod dramatic fezabilitatea statului asistential.
Neo-clasicismul
Începând cu anii 1970, scoala economica neo-clasica câstiga tot mai mult teren iar schimbarea de paradigma se reflecta si în perceptia publica asupra rolului guvernarii.
În practica, schimbari majore au loc în Marea Britanie în timpul guvernarii Thatcher începând cu 1979 si în Statele Unite, începând cu 1980 în guvernarea Reagan. Paradigma neo-clasicista considera ca nu exista un specific valoric sau comportamental al sectorului public, acesta trebuie sa furnizeze bunuri si servicii, iar perfomanta trebuie sa fie similara cu cea din sectorul privat.
Neo-clasicismul asuma:
Anthony Downs - comportamentul birocratului ca actor rational
Functiile de baza ale guvernarii
Cresterea economica nu este întotdeauna (în realitate niciodata) o miscare de tip optim Pareto, ceea ce înseamna ca, în ciuda faptului ca economia creste global (ceea ce se reflecta în cresterea PIB-ului), exista si actori care pierd. Pierderile acestora, unele foarte accentuate, sunt, într-o masura variuabila, compensate prin intermediul programelor sociale, prin redistribuirea unei parti a cresterii economice.
|
