ASISTAREA sI CONSILIEREA ÎN FAZA TERMINALĂ. CONSILIEREA DE DOLIU
În prezent, SIDA este considerata o boala cronica, deoarece speranta de viata a persoanelor atinse de aceasta a crescut simtitor în ultimii ani. Dar, cu toate ca exista un tratament pentru a-i încetini evolutia, înca nu s-a descoperit cum se poate vindeca aceasta boala. Astfel ca, prin evolutia ei si aparitia unor infectii oportuniste, SIDA ramân 22522o142w e înca o boala incurabila, iar decesul persoanei bolnave - previzibil. Infectia HIV reprezinta înca echivalentul unei condamnari la moarte. Cuvântul "doliu" vine din latina si înseamna "dolere/durere", fiind o suferinta ce descrie profunda rana sufleteasca pe care o încearca orice om la pierderea unei fiinte dragi. Statisticile despre incidenta factorilor de stres situeaza moartea partenerului de viata pe primul loc, iar moartea unui parinte sau a unei persoane apropiate pe locul cinci .
Consilierea de doliu este parte a procesului de sustinere emotionala a persoanelor care au suferit pierderea unui copil infectat cu HIV, a unui membru al familiei sau a unei persoane apropiate.
Exista conceptia, gresita spunem noi, ca cineva care are în familie o persoana seropozitiva si stie de mult timp acest lucru este pregatita pentru pierdere. Niciodata cineva nu este cu adevarat pregatit pentru asta, nici chiar când sta în spital alaturi de persoana bolnava pentru lungi perioade de timp, nici chiar când întelege de la medici si din rezultatul analizelor ca nu mai exista nici o speranta pentru vindecare.
Uneori decesul se poate produce destul de repede, prin aparitia unei boli cu evolutie galopanta, lasându-i pe ceilalti într-o stare de soc. Alteori, poate surveni dupa o suferinta mai îndelungata, timp în care li se comunica parintilor sau partenerului vestea unui deces iminent, care poate surveni oricând.
Indiferent de situatie, pierderea este însotita de suferinta profunda. Atunci când moartea se produce, vechile suferinte ale unor pierderi trecute sunt reactivate, reapar în prezent, suprapunându-se durerii actuale. Membrii familiei si prietenii încep sa se întrebe de ce nimeni nu i-a învatat cum sa faca fata pierderii. Acestia pot experimenta sentimente de anxietate, furie, disperare. Starea de doliu care se instaleaza este deci agravata, iar interventia terapeutica trebuie sa aiba în vedere si evenimentele din trecut, care nu au fost depasite. De aceea, în perioada premergatoare decesului, este important ca persoanele afectate de aceasta boala sa vorbeasca despre ceea ce simt cu privire la despartire, de a-si descarca sentimentele pe care le experimenteaza în fata inevitabilei pierderi.
Orice individ care se confrunta cu decesul unei persoane apropiate trece prin mai multe faze ce se constituie în asa numitul "travaliu de doliu":
1. Faza de recunoastere efectiva a mortii
este o realitate care are nevoie sa fie concretizata pentru a se putea trece la alte etape;
este de fapt o faza de soc si negare, ce presupune:
- refuzul de a recunoaste realitatea
- anestezia emotiilor
- nevoia de a vedea pentru a crede
- agitatia care precede linistea
- prima confruntare cu absenta
- episoade de descarcare emotionala
2. Faza de cautare care presupune:
3. Faza de recunoastere si acceptare deplina a durerii
4. Faza de restructurare
Infectia cu HIV nu este apanajul vârstei adulte sau doar a unor categorii de persoane, cu comportament la risc. Aceasta maladie nu tine cont de vârsta, rasa, religie, etnie, etc. Sunt, deopotriva copii si adulti infectati. Drept urmare si decesul poate sa apara la orice vârsta.
Atunci când în procesul de doliu sunt implicati si copii (fie ca trebuie sa accepte decesul unui parinte, fie ca este vorba sa accepte propria soarta) persoanele care-i au în îngrijire trebuie sa detina informatii despre evolutia conceptului de moarte la copii.
Un aspect comun în studiile asupra pierderii este acela ca multi îngrijitori nu sunt constienti de gândurile si sentimentele copilului în momentele ce preced despartirea. Nu numai ca subestimeaza nevoia copilului de a fi informat, dar ei subestimeaza intensitatea, întinderea si adâncimea reactiilor copilului. Astfel ca, se poate ajunge la retragerea emotionala a copilului în fata durerii îngrijitorilor, a disperarii exprimate verbal si nonverbal. Copilul se poate simti confuz în fata reactiilor intense ale acestora, reactii pe care nu este capabil sa le prelucreze.
Copilul mic infectat HIV nu realizeaza dimensiunea dramei, începe prin a nu sti ce este moartea, apoi - pentru ca nu o întelege - o neaga. În a doua etapa, moartea este asimilata cu o boala lunga, cu o disparitie provizorie. Astfel, între 3 si 5 ani moartea este vazuta de catre copil ca temporara si reversibila. Copilul la aceasta vârsta considera moartea ca o continuare a vietii. El crede ca persoana moarta aude, gândeste, manânca. Pâna la vârsta de aproximativ 9 ani copilul personifica moartea si si-o imagineaza ca o fiinta întunecata, înfricosatoare si scheletica, dar nu se vede pe el mort. Copilul la aceasta vârsta se poate gândi la moarte ca la un trup mort, fara sa faca distinctie între cele doua concepte. El nu poate întelege conceptul, pentru ca moartea nu exista în propriile lor gânduri. Putem spune, deci, ca în copilarie problema mortii este ignorata si, când are loc, moartea nu este înteleasa. Încetul cu încetul, survine întelegerea procesului biologic, reprezentarea bazata pe fapte sociale, ultimul element achizitionat - dupa vârsta de 9 ani - fiind tocmai caracterul ireversibil si universal. Fara o experienta personala, copilul nu poate întelege moartea. În adolescenta ideea mortii se contureaza ca o anomalie pe seama careia se constituie marea teama si marile iluminari launtrice. Adolescentul nu are cum sa-si dezvolte atitudini mature despre moarte, nu are în vedere pericolul, desi întelege ca moartea este un fenomen prin care trece orice individ.
|
