ASISTAREA sI CONSILIEREA ĪN FAZA TERMINALĂ. CONSILIEREA DE DOLIU
Īn prezent, SIDA este considerata o boala cronica, deoarece speranta de viata a persoanelor atinse de aceasta a crescut simtitor īn ultimii ani. Dar, cu toate ca exista un tratament pentru a-i īncetini evolutia, īnca nu s-a descoperit cum se poate vindeca aceasta boala. Astfel ca, prin evolutia ei si aparitia unor infectii oportuniste, SIDA ramān 22522o142w e īnca o boala incurabila, iar decesul persoanei bolnave - previzibil. Infectia HIV reprezinta īnca echivalentul unei condamnari la moarte. Cuvāntul "doliu" vine din latina si īnseamna "dolere/durere", fiind o suferinta ce descrie profunda rana sufleteasca pe care o īncearca orice om la pierderea unei fiinte dragi. Statisticile despre incidenta factorilor de stres situeaza moartea partenerului de viata pe primul loc, iar moartea unui parinte sau a unei persoane apropiate pe locul cinci .
Consilierea de doliu este parte a procesului de sustinere emotionala a persoanelor care au suferit pierderea unui copil infectat cu HIV, a unui membru al familiei sau a unei persoane apropiate.
Exista conceptia, gresita spunem noi, ca cineva care are īn familie o persoana seropozitiva si stie de mult timp acest lucru este pregatita pentru pierdere. Niciodata cineva nu este cu adevarat pregatit pentru asta, nici chiar cānd sta īn spital alaturi de persoana bolnava pentru lungi perioade de timp, nici chiar cānd īntelege de la medici si din rezultatul analizelor ca nu mai exista nici o speranta pentru vindecare.
Uneori decesul se poate produce destul de repede, prin aparitia unei boli cu evolutie galopanta, lasāndu-i pe ceilalti īntr-o stare de soc. Alteori, poate surveni dupa o suferinta mai īndelungata, timp īn care li se comunica parintilor sau partenerului vestea unui deces iminent, care poate surveni oricānd.
Indiferent de situatie, pierderea este īnsotita de suferinta profunda. Atunci cānd moartea se produce, vechile suferinte ale unor pierderi trecute sunt reactivate, reapar īn prezent, suprapunāndu-se durerii actuale. Membrii familiei si prietenii īncep sa se īntrebe de ce nimeni nu i-a īnvatat cum sa faca fata pierderii. Acestia pot experimenta sentimente de anxietate, furie, disperare. Starea de doliu care se instaleaza este deci agravata, iar interventia terapeutica trebuie sa aiba īn vedere si evenimentele din trecut, care nu au fost depasite. De aceea, īn perioada premergatoare decesului, este important ca persoanele afectate de aceasta boala sa vorbeasca despre ceea ce simt cu privire la despartire, de a-si descarca sentimentele pe care le experimenteaza īn fata inevitabilei pierderi.
Orice individ care se confrunta cu decesul unei persoane apropiate trece prin mai multe faze ce se constituie īn asa numitul "travaliu de doliu":
1. Faza de recunoastere efectiva a mortii
este o realitate care are nevoie sa fie concretizata pentru a se putea trece la alte etape;
este de fapt o faza de soc si negare, ce presupune:
- refuzul de a recunoaste realitatea
- anestezia emotiilor
- nevoia de a vedea pentru a crede
- agitatia care precede linistea
- prima confruntare cu absenta
- episoade de descarcare emotionala
2. Faza de cautare care presupune:
3. Faza de recunoastere si acceptare deplina a durerii
4. Faza de restructurare
Infectia cu HIV nu este apanajul vārstei adulte sau doar a unor categorii de persoane, cu comportament la risc. Aceasta maladie nu tine cont de vārsta, rasa, religie, etnie, etc. Sunt, deopotriva copii si adulti infectati. Drept urmare si decesul poate sa apara la orice vārsta.
Atunci cānd īn procesul de doliu sunt implicati si copii (fie ca trebuie sa accepte decesul unui parinte, fie ca este vorba sa accepte propria soarta) persoanele care-i au īn īngrijire trebuie sa detina informatii despre evolutia conceptului de moarte la copii.
Un aspect comun īn studiile asupra pierderii este acela ca multi īngrijitori nu sunt constienti de gāndurile si sentimentele copilului īn momentele ce preced despartirea. Nu numai ca subestimeaza nevoia copilului de a fi informat, dar ei subestimeaza intensitatea, īntinderea si adāncimea reactiilor copilului. Astfel ca, se poate ajunge la retragerea emotionala a copilului īn fata durerii īngrijitorilor, a disperarii exprimate verbal si nonverbal. Copilul se poate simti confuz īn fata reactiilor intense ale acestora, reactii pe care nu este capabil sa le prelucreze.
Copilul mic infectat HIV nu realizeaza dimensiunea dramei, īncepe prin a nu sti ce este moartea, apoi - pentru ca nu o īntelege - o neaga. Īn a doua etapa, moartea este asimilata cu o boala lunga, cu o disparitie provizorie. Astfel, īntre 3 si 5 ani moartea este vazuta de catre copil ca temporara si reversibila. Copilul la aceasta vārsta considera moartea ca o continuare a vietii. El crede ca persoana moarta aude, gāndeste, manānca. Pāna la vārsta de aproximativ 9 ani copilul personifica moartea si si-o imagineaza ca o fiinta īntunecata, īnfricosatoare si scheletica, dar nu se vede pe el mort. Copilul la aceasta vārsta se poate gāndi la moarte ca la un trup mort, fara sa faca distinctie īntre cele doua concepte. El nu poate īntelege conceptul, pentru ca moartea nu exista īn propriile lor gānduri. Putem spune, deci, ca īn copilarie problema mortii este ignorata si, cānd are loc, moartea nu este īnteleasa. Īncetul cu īncetul, survine īntelegerea procesului biologic, reprezentarea bazata pe fapte sociale, ultimul element achizitionat - dupa vārsta de 9 ani - fiind tocmai caracterul ireversibil si universal. Fara o experienta personala, copilul nu poate īntelege moartea. Īn adolescenta ideea mortii se contureaza ca o anomalie pe seama careia se constituie marea teama si marile iluminari launtrice. Adolescentul nu are cum sa-si dezvolte atitudini mature despre moarte, nu are īn vedere pericolul, desi īntelege ca moartea este un fenomen prin care trece orice individ.
|
