Cind o vezi pentru prima oara pe Adriana, nici nu zici ca are 41 de ani, impliniti. Este o femeie plina de viata si... curajoasa, printre putinele care au refuzat sa se inchida in sine cind a aflat ca este bolnava de cancer. Ea si-a acceptat boala si, mai mult decit atit, are o dorinta cum rar intilnesti de a impartasi tuturor femeilor diagnosticate cu cancer la sin din experienta pe care a avut-o in lupta cu aceasta boala...

Am cunoscut-o pe Adriana la o conferinta de presa, prilejuita de infiintarea Federatiei Asociatiei Bolnavilor de Cancer din Romania, unde, in fata a peste 50 de persoane, a facut un gest admirabil: si-a scos peruca, aratind tuturor celor prezenti doar o mica parte din ceea ce inseamna sa fii bolnav de cancer. Am revazut-o peste doua luni, de aceasta data intr-o sectie de chimioterapie. Marturiesc ca a fost pentru prima oara cind am intrat intr-un asemenea loc. Insa, fara aceasta experienta poate nu reuseam sa inteleg nici macar o frintura din ceea ce inseamna sa lupti impotriva cancerului.

Adriana era neschimbata, cu toata suferinta pricinuita de administrarea citostaticelor. M-a primit cu zimbetul pe buze, nerabdatoare sa imi povesteasca despre ea.

UN "BOB DE OREZ" I-A SCHIMBAT VIATA

In octombrie 2002, pe cind avea 38 de ani, Adriana a sesizat o umflatura la sinul sting, de marimea unui bob de orez. Deoarece mamografia nu a scos la iveala nici o tumora, Adriana a fost 10110x231k indrumata catre Institutul Oncologic din Bucuresti (IOB). "De aici incepe calvarul pentru mine si familie. La IOB am fost preluata de prof. Alexandru Blidaru, care m-a trimis de urgenta la laboratorul de anatomie patologica pentru a-mi efectua o punctie direct īn tumora. As minti daca as spune ca nu am avut emotii... Socul mare a fost cīnd am primit rezultatul: tumora de natura maligna. Am plins in continuu. Ma gindeam intruna       < De ce mi se intimpla mie?>, < Unde am gresit?>...Nu stiam nimic despre aceasta boala, doar ca duce, īn cele mai multe cazuri, la moarte".

Din acel moment, viata Adrianei s-a derulat mai mult prin spital: chimioterapie, radioterapie si interventie chirurgicala. "Am fost in recunoastere, plingind bineinteles, la sectia unde urma sa fac citostatice si am aflat de la doamna asistenta Geta ce inseamna chimioterapie (sa primesc tratamentul prin perfuzie intravenos, perfuzia durind in jur de  2 - 3 ore). Imaginea din sectia de chimioterapie mi-a ramas in memorie ca ceva trist. De obicei eu sint o persoana curajoasa, insa am fost speriata dupa acea zi. Apoi a venit 1 martie, o zi care insemna foarte mult pentru mine, pentru ca vestea primavara cu adevarat. Eu iubesc natura si mirosul acela proaspat si unic de flori, culoarea snurului alb- rosu si martisoarele care imi umplu inima si sufletul. De aceasta data a fost diferit. Nu am reusit sa ma detasez de gindurile care nu imi dadeau pace. Peste doua zile am inceput chimioterapia: 4 - 5 serii de citostatice, la un interval de 21 de zile. Medicul mi-a spus ca sansele de supravieturie in cazul meu sint in proportie de 90%.

Tot el m-a avertizat ca dupa a doua serie imi va cadea parul. Ceea ce s-a si intamplat exact in a 14-a zi de tratament. Aveam parul castaniu, ondulat, des si de lungime medie, asa ca el, in cadere, raminea agatat de onduleuri si nu se vedea decit daca il luam cu mina si. surprinzator,  nu avea radacina. Seara am intrat in baie, si atunci m-am speriat ca a inceput sa-mi cada abundent. Nu am avut ce face. M-am ras. Cīnd m-am uitat īn oglinda am avut o noua imagine, nu prea placuta, dar mi-am spus <asta este!> si  m-am incurajat spunindu-mi ca dupa procedurile tratamentului o sa-mi creasca mai des si mai frumos. A doua zi am fost si mi-am luat o peruca si aveam astfel un nou look".

DEPARTE DE LUMEA DEZLANTUITA

Dupa aceasta perioada, a mai urmat īnca o serie de citostatice pe care Adriana a trecut-o cu bine, cu toate ca nu i-a fost usor, avind in vedere ca organismul īi crea tot felul de neplaceri: bufeuri, stari de greata, furnicaturi si īntepaturi, dureri si amorteli īn tot corpul. A venit vara. In timp ce alti oameni se bucurau de soare si de caldura, Adriana trebuia sa le evite, asa ca mergea la padure, vizita biserici, minastiri, se mai plimba si prin parcuri, dar numai pe la umbra... Ea a inteles ca starile de disconfort prin care trece trebuie ignorate, incercind sa se bucure cīt mai mult de fiecare clipa a vietii. "Daca nu iti faci autoeducatie si nu incerci sa detasezi psihicul de fizic, nu reusesti sa treci peste aceste stari. Am incercat aceasta experienta pe mine si a dat rezultate".

Alimentatia a fost si ea alta: dimineata 300 ml de sucuri naturale, in timp ce in restul zilei meniul era constituit in proportie de  80% din legume si fructe proaspete, de sezon si cit mai putine mīncaruri gatite termic. Din cauza imunitatii scazute, Adriana evita cit mai mult posibil zonele aglomerate (piete, supermarketuri, cinematografe). In schimb se plimba foarte mult pe jos seara, dupa ora 20, cīnd traficul nu este atīt de intens, nu mai este soare si aerul este mai curat. Dupa 3 serii de citostatice, i s-a spus ca trebuie sa īnceapa radioterapia.... "Din nou semne de īntrebare <oare ce īnseamna radioterapie?>...si am aflat! M-am prezentat la radioterapie, la dr. Ionescu Anton, pe 8 mai 2003, cu analizele facute si mi s-a spus sa merg la simulator, la camera x, pentru a desena <harta>, adica sa-mi faca un marcaj ca un tatuaj īn zona care va fi iradiata pentru a o delimita exact si vizibil. Am urcat pe o masa orizontala care avea deasupra un mecanism cu brat si un obiect mare rotund care actiona luminos de la o distanta reglata de simulator si am simtit ca mi se fac niste marcaje prin īntepatura, spunīndu-mi sa nu spal zona pīna a doua zi, cind urma sa incep cobaltoterapia, pentru alte 25 de zile. Aparatul de la cobaltoterapie era aproape la fel ca cel de la simulator. Nu simteam nimic īn timpul iradierii, senzatia era similara celei provocata de expunerea prelungita la soare. La incheierea celei de-a patra serii de chimiotreapie, am fost din nou la consultatie, la prof. Blidaru, care m-a anuntat ca operatia va fi pe data de 4 august. Am mai facut cīteva analize si, din motive bine īntemeiate, operatia de extirpare a sinului (mastectomia) a avut loc pe 11 august 2003".

OPERATIE FARA CONVALESCENTA...

Cu toate incurajarile venite din partea medicilor si a celor apropiati, Adriana nu reusea sa alunge nelinistea care o cuprinsese la aflarea vestii ca a fost stabilita data operatiei. Pina la urma solutia a venit din interiorul ei: "Am inceput prin a-mi spune ca totul va fi bine, am mincat foarte putin si cit mai usor, m-am plimbat īn parc si m-am rugat la Dumnezeu...".

Pe data de 11 august 2003 īn jurul orei 13, in salonul Adrianei a intrat o asistenta, de statura medie, cu ochii albastri foarte mari, cu un chip blind, care  i-a spus: <Dna Stroe Angela, sint X de la sala de operatie si va rog sa nu va speriati si sa mergeti cu mine īn sala, unde veti fi pregatita pentru operatie >.  Pregatirea consta intr-o injectie de calmare. "Nu mai tin minte decit ca m-am trezit cerind scuze pentru faptul ca am vomat la trezire, dar totul era confuz; mai accentuat, am  revenit vizual si mental īn drumul de la sala de operatie catre reanimare. Auzeam doar <se vede ca e bine crescuta, cere scuze...>, franturi din discutie, <hai, trezeste-te!......>. Eram ametita, aveam senzatia ca nu pot misca decit capul si am vazut ca am perfuzii la mina dreapta si o umflatura pe partea stinga unde se facuse interventia chirurgicala. La reanimare am stat aproximativ 20 ore, dupa care, intr-o dimineata, am fost dusa in salon. Nu vazusem īnca cum arata locul operat si eram tare curioasa. Aveam pe sub bluza de pijama un bandaj mare, care se rasucea īn jurul sinului si imi acoperea  omoplatul sting. Zona operata era puternic anesteziata si nu simteam decīt o amorteala care nu-mi permitea sa fac miscari normale cu bratul stīng".

Fiind o femeie temperamentala, Adriana nu a avut perioada de covalescenta. Ea le vizita pe pacientele care urmau sa suporte o interventie chirurgicala similara, incurajindu-le si explicindu-le ca operatia nu este atit de infricosatoare pe cum pare. Efortul Adrianei, pentru ca la propriu era un efort sa mearga si sa vorbeasca, nu a fost in zadar. Celelalte bolnave vroiau sa afle cit mai multe informatii si, faptul ca Adriana trecuse cu bine peste operatie nu facea altceva decit sa le mai diminueze frica ce salasluia in sufletele lor. Acest strop de liniste pe care Adriana l-a adus in sufletul bolnavelor si faptul ca povestea sa este asemanatoare cu aceea a tuturor bolnavilor de cancer, in special mamar, au fost motivele pentru care ea a hotarit, ca dupa ce se restabileste, sa se ocupe de informarea persoanelor cu cancer mamar.

DIN NOU, O VIATA NORMALA

Adriana a reusit sa treaca cu bine si de momentul in care i-a fost schimbat prima oara bandajul, moment in care, ceea ce era doar constientizat, a devenit "palpabil"- lipsa sinului sting... "Totul a decurs bine īn ceea ce priveste reactia organismului si usor, usor am īncercat, alaturi de cadrele medicale, familie si prieteni, sa ma obisnuiesc cu ideea si sa revin la o viata normala".

Inainte de a fi externata, Adrianei i s-a spus ca extirparea sinului implica anumite constringeri in viata de zi cu zi: nu mai are voie sa ridice greutati, nu trebuie sa accepte sa i se faca injectii īn mina cu mastectomie, nu trebuie sa se taie sau sa se zgirie, deoarece este posibil sa se activeze sau sa se agraveze boala. La circa o luna de la operatie, pentru a impiedica deformarea coloanei vertebrale, cit si din motive de minim confort estetic, Adriana si-a procurat, contra-cost, o proteza de sin, a carei valoare nu este suportata de casa de asigurari de sanatate. Rezultatul biospiei, venit abia dupa 60 zile de la operatie, a confirmat faptul ca ganglionii axilari care au fost scosi erau īn totalitate invadati. Au mai urmat īnca 4 serii de citostatice. In ianuarie 2004, analizele au iesit bine si Adriana a trecut la ultima procedura: hormonoterapia (administrarea zilnica a unui tratament hormonal, pe o perioada de 5 ani, sub stricta supraveghere si indrumare a medicului oncolog).

 ...SI O "SURPRIZA"!

In tot acest timp, Adriana a continuat sa duca o viata normala alaturi de familie, de prieteni. In timp ce din cauza handicapului fizic rezultat in urma masectomiei, multe femei sint parasite de soti, legatura dintre
Adriana si sotul sau a devenit si mai profunda. " Noi gindim la fel, ne cunoastem de cind eram copii. Este o relatie mai speciala, deoarece noi discutam aproape orice, incepind de la lucruri intime si de suflet, pina la lucruri complexe, de viata. Nu exista zi in care sa ne spunem <te iubesc> sau <nu-i nimic>, daca avem o problema". Si colegii de munca i-au fost alaturi. Adriana a mers in continuare la serviciu, dar nu s-a neglijat pe sine. Deoarece ii place foarte mult sa faca plimbari in natura, a fost īn excursii, la padure, la munte si la mare. Nu i-a uitat insa nici pe cei  care impartasesc aceeasi suferinta, motiv pentru care a organizat reuniuni cu bolnavii de cancer la ea acasa sau pur si simplu in parcuri, gradini, pe terase. Ca si cum nu trecuse prin destule incercari, viata i-a mai rezervat una: la un control efectuat in iunie 2005, medicul oncolog a depistat un ganglion inflamat sub axila dreapta si i-a recomandat Adrianei  efectuarea unor investigatii de specialitate la IOB. Acolo s-a confirmat recidiva bolii. "Am īnceput din nou tratamentul similar celui din 2003 - chimioterapie si radioterapie. Īn acest moment sint īn tratament cu citostatice.


Din pacate, īn Romania nu exista sali de recuperare medicala pentru bolnavii cu cancer, iar grupurile de suport psihologic sint foarte putine si nu fac fata numarului mare de bolnavi ceea ce provoaca o dezorientare īn rindul acestor oameni greu loviti de soarta". Insa, in afara de lupta cu boala, care nu este deloc usoara, acesti oameni se lupta si cu o stigmatizare nemeritata din partea societatii. Adriana a fost unul din putinele cazuri care s-a integrat fara probleme in societate, si la locul de munca, deoarece colegii au inteles ca boala de care sufera nu este transmisibila, dimpotriva bolnavii de cancer au un sistem imunitar scazut, asa cum inca mai este perceptia in sistemul rural. Aici, cancerul este privit ca o "ciuma", iar bolnavii sint marginalizati, ocoliti de semeni si chiar dati afara de la locul de munca.

UN DIAGNOSTIC DE CANCER NU INSEAMNA O CONDAMNARE!

In prezent, Adriana respecta cu strictete sfaturile medicului oncolog. Deoarece acum face chimioterapie, pregatindu-se pentru extirparea celuilalt sin, ea se afa in concediu medical, insa pina acum programul ei de munca era de opt ore. In acelasi timp se straduieste sa fie un om normal, constienta fiind ca, din punct de vedere fizic, nu se mai poate. Este prezenta aproape zilnic in incinta Institutului, impartasindu-le pacientilor cite ceva din experienta ei de bolnav de cancer, pe care o are de peste 2 ani, venind astfel si in ajutorul personalului medical, suprasolicitat de numarul mare de pacienti care, din pacate, se mareste pe zi ce trece. "Cum poti preveni aparitia cancerului mamar, daca exista cel putin 27 de cauze care favorizeaza boala?", se intreaba retoric Adriana.

Cancerul de sin este o boala care se poate declansa oricind, la oricine, indiferent de statutul social sau posibilitatile materiale. Nu trebuie sa dam vina pe Dumnezeu, pe cei din jur sau pe noi insine de aparitia bolii. Pur si simplu a aparut! Un diagnostic de cancer nu inseamna condamnare. Acum, in secolul XXI, cancerul mamar este o boala vindecabila, mai ales daca este depistata in stadiu incipient. De aceea, medicii recomanda tuturor femeilor care au trecut de 40 de ani sa isi faca anual o mamografie, chiar daca nu exista semne de boala, iar cele care descopera un nodul la sin (nu toti sint cancerosi) sa mearga de urgenta la un medic oncolog. Acesta este si mesajul Adrianei Stroe, o femeie pentru care fiecare zi, fiecare ora si fiecare minut sint speciale... Asa cum ar trebui sa fie pentru noi toti.

Material realizat de Mirela Dadacus