EUTANASIA

EUTANASIA

Cuvantul 'eutanasie' este de origine greaca si a fost folosit in Grecia antica, insemnand moarte usoara, pentru a arata, in primul rand, moartea fara dureri. Prin cuvantul eutanasia se intelege moartea pro­venita in liniste, seninatate si fara agonie, suferinta, dureri si alte necazuri ale muribundului. In al doilea rand, mai inseamna si moartea mareata, adica moartea in favoarea unui scop nobil, avand legatura mai mult cu sacrificiul de sine insusi. Eutanasia poate sa fie fiziologica, avand o moarte fara dureri si cu o seninatate psihica, constituind cazul cel mai obisnuit. Intr-adevar, in multe cazuri, muribundul ramane linistit pana in ultima clipa, nearatand agonia mortii, nefiind chinuit de dureri sau de alte necazuri, dar se stinge, putem zice, linistit, cazand de la viata la moarte fara sa simta.

Totusi, eutanasia poate fi provocata pentru scopul de a curma o suferinta grea si indelungata, cu metode stiintifice care aduc moartea, de multe ori fiind fulgeratoare. Acesti muribunzi pot sa sufere de inva­liditate, de boli nevindecabile dar dureroase, de paralizii, de cancer si multe alte boli. Eutanasia scuteste pe cel suferind, pe cel gasit pe patul de moarte, de o moarte grea si chinuita, garantandu-i o moarte linistita. Aceasta trecere de la viata la moarte se practica foarte usor de Asclipiu. O injectie de ser in vena sau o mare doza de narcotice poate avea un efect mortal.

Metoda eutanasiei se practica si de stat pentru diferite scopuri, asa cum este eutanasia sociala sau eugenica si in cazul condamnarii la moarte a unor detinuti. P 959c26j roblema eutanasiei nu este noua ; se practica din vremuri antice, sub forme de ucidere a copiilor, de ucidere a parintilor si de sacrificiu de sine insusi.

Totusi, avem si cazuri economice, cand se aplica eutanasia; in societati primitive cand hrana nu era destula pentru popor, tineri sau batrani, invalizii erau ucisi, dar din cauza situatiei varsarii de sange in trib, acestia erau parasiti. Niste triburi ale eschimosilor, ale polinidionilor si ale altor popoare mai necivilizate, ucideau pe batranii invalizi. Probabil, pentru existenta acestui obicei, erau problemele economice, decat motivele sentimentale.

Eutanasia a avut sustinatori, atat in teorie, cat si in fapta, in Grecia Antica. Isiot, in cartile sale cu caracter didactic si moral, ne spune ca locuitorii de atunci ai planetei au fost fara mila nu numai in fata celor suferinzi de diferite boli, ci si in fata parintilor lor, care erau batrani. Uciderea celor neputinciosi nu se datora milei sau compatimirii fata de suferind, ci a fost un epilog tragic al vietii aspre si situatiei economice. Grecii respectau batranetea si de aceea, in istoria lor, nu se mentioneaza prea multe cazuri de eutanasie. Totusi, mentioneaza de Strabon un caz curios, cand batranii din insula Cos s-au adunat, incoronati, ca la un simpozion, band cucuta, ceea ce era considerat bine si legal, deoarece 'Cel care nu poate sa traiasca bine, nu trebuie sa traiasca rau' (Strabon 10, 486).

In Grecia Antica avem si cazuri de ucidere a copiilor. Spartanii au fost duri fata de copiii bolnavi, 'crezand' -asa cum spune Licurg -, ca 'pentru un copil a carui sanatate si putere sunt de la nastere subrede, viata este dezavantajata, atat pentru copii, cat si pentru cetate'. Uciderea copiilor se facea numai din motive eugenice. Tatal era obligat de lege sa aduca copilul sau pentru examinarea lui de catre o comisie publica. Atunci cand copilul era capabil i se dadea un loc de pamant pentru cultivare, din partea comisiei, iar cand su­ferea de o boala mintala sau trupeasca, il obligau pe tata sa-l arunce in Caiada din Taiget. Si Platon se declara in favoarea eutanasiei eugenice, incat societatea sa se lipseasca de copiii bolnavi si pentru interesul celui suferind, cat si pentru interesul 'cetatii', dar si din mila pentru cei suferinzi. Aristotel mentioneaza ca, copiii subrezi nu merita sa mai traiasca.

Adevaratul merit si valoarea pentru viata omeneasca a fost data de Mantuitorul, dupa care numai Dumnezeu are dreptul sa ia viata din om pe care i-a daruit-o. Nici in religia descoperita de Dumnezeu, nici in diferitele legislatii n-au pus in codicele lor clauza eutanasiei.

In Evul mediu, eutanasia a fost considerata un pacat grav si sinu­ciderea era pedepsita ; dar cei care au fost turbati au fost sugrumati, ca sa-i elibereze din agonia infricosatoare in care se aflau.

Multi  au  sustinut ca grabirea mortii unui  individ,  care dupa pa­rerea  medicilor este  condamnat  sa  moara,  reprezinta  o  eliberare  atat pentru cel bolnav,  cat si pentru  cei  ai sai.  Dar nu trebuie sa  uitam progresul rapid  al  stiintei  si  mai  ales  al  medicinei,  care  a  reusit sa diminueze  in  totalitate  sau  partial  bolile   nevindecabile   sau   mortale, care in timpurile trecute erau periculoase pentru omenire. Ca exemplu, ne  referim  la  insulina,   pentru  cei   diabetici,  din   care   se  vindeca  ne­numarati bolnavi, care erau, in anii precedenti, condamnati la moarte. De  asemenea,  nu rare  sunt  cazurile  de  insanatosire  a bolnavilor  ne­vindecabili  pe care  stiinta nu  le  poate  explica  in  mod   logic.   Astfel deducem ca nu avem dreptul sa practicam eutanasia, luand viata unui om, lucru pe care numai Dumnezeu il poate face ca Creator si Domn al  ei,  iar  omul  nu  trebuie  sa  intervina  in  operele  Sale.  Sociologi  si juristi sustin ca legalizarea eutanasiei poate deveni o  arma periculoasa in mainile criminalilor, ridicand astfel procentul criminalitatii, deoarece va fi folosit de multi inconstienti, in interesul  si  castigul lor.  Astfel, nefiind usor sa se  constate daca se face  din motive  omenesti sau  din motive economice si  de interese testamentare sau din  motive  politice. De asemenea, nu va fi posibil sa se observe daca se face cu voia silita sau nesilita a bolnavului. In acest caz avem eutanasia numita sociala sau eugenica. Prin notiunea  de eutanasie  sociala sau eugenica se face cunoscut, mai ales  'vigurozitatii societatii, in general, scutirea acesteia de cei caracterizati ca 'povara a societatii', redusi mintal, invalizi si neputinciosi, incapabili totalmente pentru munca'.

  Singurul stat din timpurile moderne, care a legiferat condamnarea alienatilor, neputinciosilor, redusilor mintal si, in general, persoanelor care constituie o povara pentru societate, este Germania hitlerista. La 1 septembrie 1939 s-a publicat un decret al lui Hitler -care a ramas ascuns -, prin care se dadea dreptul la eliberarea societatii de cei incapabili de munca si bolnavi. Probabil, in aceasta privinta au avut in vedere atat motive teoretice, dar mai mult, motive practice. Data aprobarii acestui decret -doua zile inainte de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial -justifica pe deplin aceasta hotarare; Hitler, pregatindu-se pentru  razboi a avut grija sa faca o purificare a societatii nemtesti de elementele pe care le considera pasive pentru razboi. Au fost ucisi, prin aplicarea eutanasiei active, mii de sugari, nou-nascuti si copii care sufereau de invaliditate, precum si 70-80 de mii de majori alienati mintal. Aplicarea eutanasiei active de catre Hitler s-a facut prin otravire cu pantopon.

De mentionat este ca orice act de a atenta la viata celuilalt con­stituie o crima, iar in cazul nostru este o ucidere.

Diferenta de baza dintre eutanasie si sinucidere consta in faptul ca eutanasia este mai mult 'obiectiv' fondata decat sinuciderea. Sinu­ciderile sunt 'rezultatele slabiciunii caracterului individului pentru aco­modarea lui in grelele situatii si lipsurilor vietii', iar aceasta nu este un mod de rezolvare a problemelor personale ale celor care se sinucid. Fata de societate, 'sinuciderea este o crima, deoarece cel sinucis se rupe violent de familie, de societatea sa, de stat si de biserica fata de care, daca ar fi ramas in viata, era obligat sa devina util'.

Exista mare deosebire intre eutanasia si asa-zisa 'viata nedemna de a trai'. In ultima notiune intra, in mod special, nou-nascutii sau copiii care s-au nascut cu malformatii trupesti si mintale, cei suferinzi din cauza ranirii creierului cu consecinta slabirii sau suspendarea mul­tor functiuni de baza si, in sfarsit, oameni care din cauza batranetii s-au ramolit. In aceste cazuri nu este permis sa se foloseasca notiunea de eutanasie, deoarece nu este vorba despre oameni care se gasesc in procesul mortii. Dimpotriva, in aceste cazuri este vorba despre viata omeneasca in care poate exista o mica perspectiva si care, in orice caz nimeni n-are dreptul sa caracterizeze viata lipsita de valoare si sens. Cu atat mai putin nu o poate condamna oricine, ori pentru motive eugenice, ori pentru motive economice, ori pentru diferite alte motive. Noi, oamenii, trebuie sa-i aparam cu duhul iubirii crestinesti pe acesti oameni si sa-i ajutam cu orice pret.

Cu aceste lamuriri, putem afirma ca eutanasia capata un alt sens, in zilele noastre, decat acela pe care l-a avut la inceputul aparitiei ei, adica o moarte buna, linistita si fara dureri, dar cu consimtamantul muribundului. Ramane insa ideea ca 'este datoria umana de a usura agonia celor cuprinsi de suferinte cumplite in clipa mortii. Deci este vorba : a) -totdeauna de oamenii care se gasesc in procesul mortii ; b) -acesti oameni sufera de dureri ; c) -aplicarea eutanasiei inseamna ajutor si usurare de procesul chinuitor al mortii'.

Eutanasia inseamna 'moarte buna'. Si poate fi determinata ca 'o metoda sau o fapta cu care se pune capat suferintei prin moarte sau se provoaca moarte fara dureri'. Cu alte cuvinte, inseamna moarte 'dulce' si 'usoara' pentru cei care sufera de o boala nevindecabila sau au boli organice iremediabile.

Este dur, barbarie sa fie lasata o persoana in viata, impotriva vointei sale, tagaduindu-i atat de mult dorita eliberare, cand viata sa a pierdut orice demnitate, frumusete, sens si orice perspectiva. Suferinta fara motiv este un rau, pentru care noi suntem datori sa o scoatem din societatea civilizata'.

Dar nu e solutia indicata moartea bolnavului. Astazi, stiinta a des­coperit multe medicamente contra durerilor, calmandu-l pe cel suferind, de multe ori scapandu-l de ele. Bineinteles, nu s-a gasit inca cel mai potrivit  medicament  indicat  pentru  dureri,  astfel  lasand  o  posibilitate de ridicare a chestiunii eutanasiei.

Crestinul, cand este grav bolnav, isi gaseste refugiu in iubirea si providenta lui Dumnezeu, dar nu uita sa ceara si ajutorul stiintei. Nici indiferenta, nici fatalismul, nici panica si nici deznadejdea n-au loc in viata crestinului. Astfel, accepta cu rabdare boala sa, incercand sa castige un folos duhovnicesc, pentru ca boala este o invatatura de mare valoare.

In consecinta, credinciosul trebuie sa rabde cele date de Dumnezeu prin cainta, deoarece, dupa invatatura crestina, nu exista pacat care nu poate fi iertat de El.

Incredintandu-ne in mila si iubirea lui Dumnezeu, ajungem la con­cluzia ca niciodata n-avem dreptul sa intervenim cu brutalitate in scoaterea vietii celui suferind, avand ca pretext mila sau compatimirea lui. Exemplu ne-a dat insusi Mantuitorul 'tamaduind toata boala si toata neputinta in popor' (Matei IV, 23) si 'umbland toata viata Sa, facand bine si vindecand pe toti' (Fapte 10, 38).

Grija permanenta a Mantuitorului fata de cei obiditi si bolnavi, vindecarea bolnavilor si invierea din morti a lui Lazar, sunt argumente impotriva si nu pentru eutanasie. Pe bolnavul care zacea si suferea de 38 de ani, Mantuitorul il intreaba : 'Vrei sa fii sanatos ?' si il vindeca, nu-l ucide pentru a-l scapa de suferinte, asa cum ar fi trebuit sa faca dupa conceptiile eutanasistilor.

Dupa morala propovaduita de Mantuitorul lumii, nici cele mai grele suferinte nu indreptatesc distrugerea vietii, caci orice clipa a ei, daca pare fara sens pentru viata pamanteasca, pretuieste mult, chiar foarte mult, sub aspectul moral pentru viata de dincolo, putand prilejui cres­tinului cainta pentru pacatele sale. De aceea, si Mantuitorul pretinde sa ne ducem cu rabdare crucea vietii, adica sa suportam orice suferinta cu deplina incredere in milostivirea divina. Iisus Hristos, pe langa poruncile catre ucenicii Sai, a lasat-o si pe aceea : 'Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi' (Matei X, 8). Cu aceasta porunca suntem obligati sa ajutam si noi pe aproapele nostru.

Venind cu cel de al doilea argument, adica al 'dreptului' fiecarui individ de a-si pune capat vietii sale si de a cere terminarea ei, apa­ratorii eutanasiei sustin ca omul este o persoana libera si domn al vietii sale, avand inca si 'dreptul' de a alege insasi moartea sa, adica 'dreptul de alegere intre viata si moarte'. Dar acest 'drept' al omului nu este posibil de acceptat in conceptia crestinului. 'Omul nu este creator al eului sau si al libertatii sale. Existenta si libertatea omului se leaga de parintii sai, de aproapele lui, de mediul inconjurator si, in sfarsit, de Dumnezeu'. Deci, libertatea omului nu este absoluta. 'In primul rand, trebuie subliniat faptul ca nici un om nu intra cu voia lui in viata. Venirea pe lume a fiecaruia este rezultatul folosirii uneia dintre libertatile altor oameni'. Dar si continuarea vietii nu depinde absolut de el, deoarece multi factori exteriori exercita in el o influenta directa si indirecta.

Cel care scoate viata unui om, distruge, asa cum am vazut, cel mai insemnat bun omenesc, care nu mai poate fi readus. Astfel, comite o dubla crima : fata de Dumnezeu, in primul rand, deoarece dis­truge o persoana care constituie 'chipul' Lui si pe care El a creat-o pentru un scop inalt. In al doilea rand, incalca una dintre poruncile Decalogului : 'Sa nu ucizi' (Iesire 20, 13) cu care Sfanta Scriptura declara insemnatatea vietii.

In ceea ce priveste chestiunea eutanasiei, se mai pune o piedica de netrecut, aceea a exprimarii dorintei bolnavului de a pune capat vietii sale. Aceasta dorinta este o exprimare adevarata ? Doreste cu   adevarat   moartea   sa   cel care   exprima   aceasta   dorinta ?   Este, intr-adevar,   o   dorinta   pornita   din  vointa  sa  libera ?   Sau   alti   factori exteriori  sau interiori il obliga sa ia aceasta hotarare ?

Sa presupunem ca un individ, care sufera de o boala nevindecabila si dureroasa doreste o moarte fara chinuri, consimtind, astfel, in fata martorilor. Dar se pun intrebarile : Este intotdeauna cel bolnav stapan al gandirii si dorintei sale? Consimtamantul sau de a muri fara chinuri este rezultatul gandirii sale logice, sanatoase si a liberei alegeri si vointe ? Boala sa n-a avut nici o influenta in evolutia normala a gan­dirii sale ? Este imposibil, ca cel suferind sa fie in stransa legatura psihica cu viata si lumea ?

Dar si in cazul in care bolnavul se gaseste in depline facultati mintale si consimte pentru aplicarea eutanasiei, se ridica iarasi intre­barea : poate aceasta dorinta sa constituie o cerere de baza pentru apli­carea eutanasiei ?

Bonhoeffer spune ca 'nu poate fi vorba aici de o cerere de baza, deoarece trebuie sa se ia in consideratie insasi viata bolnavului care are pretentiile sale proprii si care nu coincid cu cererea acestuia de aplicare a eutanasiei. Asa cum ne este cunoscut, viata este impotriva mortii. Medicul nu este obligat sa se conformeze cererii bolnavului de a muri, ci cererii de a trai'.

Toti sunt de acord ca este foarte dificil sa inteleaga cineva sensul adevarat al cerintelor spuse de oamenii care parcurg drumul catre moarte. 'Exprimarea dorintei pentru moartea celor suferinzi, provine de la o frica momentana si de la o neputinta de infruntare a durerilor sau de la o decadere psihologica sau, inca, de la o anomalie provenita din cauza chinurilor bolii ; mai poate proveni de la intelegerea obligatiilor economice fata de familie si fata de cei din jurul lor'. Nu este cunoscut ca dupa o oarecare calmare a durerilor, dorinta bolnavului de a muri inceteaza. Aplicarea eutanasiei, dupa dorinta bolnavului, nu este posibila.