EXERCŢIUL FIZIC sI EXERCIŢIUL TERAPEUTIC - ACCIDENT VASCULAR
Aceste trei pǎrti ale exercitiului fizic nu are încǎ o terminologie precizatǎ. Scoala de kinetoterapie de la Boston (P. Sullivan, P. Markos, M. Minor etc.) denumeste prima parte ,,activitate", pe cea de-a doua " tehnicǎ" si pe ultima ,,elemente", considerându-le într-un sistem unitar - ATE.
În acest fel, orice exercitiu fizic terapeutic poate fi descris prin sistemul ATE. Iatǎ câteva exemple :
A : așezat, extensia genunchi 21421q1614v ului
T : contractie concentricǎ (eventual si excentricǎ)
A : așezat în ortostatism, abductia umǎrului
T : contractie concentricǎ
T : contractie concentricǎ
Exercitiul fizic urmǎreste fie cresterea fortei musculare, fie mobilizarea articularǎ, fie coordonarea neuromomtorie sau abilitatea.
Existǎ câteva principii de bazǎ ale exerctiului f i z i c aplicate:
- Exercitiile trebuie sǎ se bazeze pe pozitii de start
stabile, solide,
menite sǎ faciliteze travaliul muschilor si sǎ permitǎ
apoi o recuperare
cât mai bunǎ a acestui travaliu
Progresivitatea exercitiilor va fi lentǎ, de la stadiile cele mai joase de fortǎ muscularǎ, redoare sau incoordonare trecându-se treptat spre exercitiile care cer fortǎ, amplitudine sau coordonare aproape normale. Nu se vor sǎri aceste etape !
Orice exercitiu trebuie sǎ se execute în limitele maxime posibile ale unghiului de miscare a segmentului. Numai în acest fel vor intra în actiune toate fibrele musculare, iar amplitudinea miscǎrii se va mentine sau va redeveni normalǎ.
Existǎ însǎ o exceptie de la acest principiu, si anume în cadrul exercitiilor de coordonare neuromuscularǎ, când pozitia de start este aleasǎ tocmai ca sǎ creeze dificultǎti în mentinerea echilibrului, cǎci prin dezechilibrari si reechilibrǎri succesive se va obtine în final coordonarea.
Al doilea principiu de bazǎ, cel al progresivitǎtii, reprezintǎ necesitatea si modalitatea exercitiilor fizice de a fi continuu în corelatie cu capacitatea functionalǎ a structurilor implicate în exercitiu, capacitate functionalǎ ce creste treptat, odatǎ cu aplicarea repetatǎ a exercitiului fizic terapeutic.
Principiul progresivitǎtii se aplicǎ în exercitiile pentru tonifiere muscularǎ, pentru cresterea amplitudinii miscarii, ca si pentru coordonare.
Aceeasi metodǎ se utilizeazǎ si în exercitiile simple cu rezistentǎ, ȋn care aceasta este aplicatǎ treptat tot mai distal de articulatia în miscare. De exemplu, în flexia cotului rezistenta aplicatǎ la mijlocul antebratului este mai micǎ decât cea aplicatǎ la extremitatea distalǎ.
Asadar, o rezistentǎ este cu atât mai mare, cu cât punctul de aplicare este mai distal de centrul de miscare, cǎci mǎrimea rezistentei = greutatea aplicatǎ X distanta de la centrul de miscare la punctul de aplicare a greutǎtii.
. Scoaterea treptatǎ a ajutorului dat unei miscǎri de musculaturǎ accesorie.
. Succesiunea contractie staticǎ - contractie dinamicǎ.
. Succesiunea miscare în pozitie fǎrǎ efectul gravitatiei - miscare cu implicarea
gravitatiei (Aceastǎ miscare se aplicǎ în cazul muschilor cu fortǎ între 2 si 3.)
. Cresterea greutǎtii (sarcinii) care reprezintǎ rezistenta aplicatǎ (Cresterea se face în general cu 150-250 g ).
. .Prelungirea duratei în timp a exercitiului, dupǎ ce se trece de perioada de adaptare, când apare impresia cǎ efortul este din ce în mai usor.
b) Progresivitatea pentru amplitudine are câteva sisteme de aplicare principale , dintre care enumerǎm trei:
. Adǎugarea unei serii de miscǎri mici si ritmice la limitele sectorului de mobilitate articularǎ
. Cresterea preciziei în executarea unei miscǎri
. Combinarea miscǎrilor diverselor articulatii si segmente
Este important de a elabora un stereotip corect al mersului, care constǎ în flexia concomitentǎ a piciorului în articulatia coxo-femuralǎ, genunchiului, talocruralǎ. Ultima etapǎ este mersul pe scǎri. Mâna pareticǎ trebuie sǎ fie fixatǎ.
|
