În introducere la Flora România, Traian Savulescu facea constatarea ca "botanica populara la noi s-a nascut odata cu poporul, a evoluat cu el si într-însa se rasfrânge trecutul, istoria, îndeletnicirile, suferintele si bucuriile lui".
Cum oamenii au trait milioane de ani într-o intima comunitate cu natura, cu fauna si cu vegetatia ei, este cât se poate de normal ca tocmai din acest cadru, ei sa-si extraga nu numai cele necesare pentru ca sa se adaposteasca, sa se îmbrace si sa se hraneasca, ci si pe acelea trebuincioase pentru a rezista bolilor si implicit pentru a-si conserva sanatatea. Asa s-a ajuns la folosirea unor anume plante ca agenti terapeutici, apoi a mierii si a altor produse de stup, a soarelui, aerului si apei, a izvoarelor si namolurilor tamaduitoare, a marii, muntelui, padurii precum si a altor mijloace terapeutice.
Plantele medicinale reprezinta cea mai veche categorie de remedii terapeutice care însotesc omenirea de-a lungul întregii sale evolutii istorice. Preluarea si îmbogatirea cunostintelor mostenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanta pe care au avut-o si o au pâna în zilele noastre plantele în satisfacerea complexelor cerinte vitale. Atât termenii privitori la morfologia plantelor, cât si numele populare românesti ale speciilor mai importante (care sunt utilizate), se încadreaza în fondul originar al graiului.
Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparatie cu restul naturii: motul curcanului, mierea ursului, ochiul veveritei, ciubotica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot ce este mai frumos si din nevoia fireasca de a cunoaste tainele naturii au luat fiinta denumiri românesti de plante deosebit de sugestive sau pline de pitoresc: lacramioare, sufletele, sângele voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului, floarea florilor, parul zânelor, lumânarica pamântului, masa raiului.
Raportarea la scopul medical era aproape permanenta, iar oamenii "cautau plantele de leacc cum cautau izvoarele". Astfel unele plante au fost botezate cu denumiri sugerând virtutiile tamaduitoare atribuite contra diferitelor boli: rigurica, dalac, pojarnita, maselarnita, orbalt, brânca, trânji, iarba de soaldina, iarba de lungoare, iarba fiarelor, ciurul zânelor, pana zburatorului, praful strigoilor, coada zmeului e.t.c.
Odata cu numele plantelor s-au însusit si cunostintele asupra rosturilor lor. Dealtfel cultivarea plantelor utile a constituit ocupatia de baza a poporului român de la formarea sa, ea dezvoltându-se în strânsa interdependenta cu cresterea animalelor. Dar pe lânga cunostintele practice privind cultivarea plantelor si prelucrarea variatelor produse agricole, precum si utilizarea celor spontane "s-au mostenit si o multime de obiceiuri, practici magice si credinte în legatura cu plantele.
Cunostintele despre leacuri se mosteneau din mosi stramosi, caci în acele timpuri "nu erau nici doctori, nici farmacii". Multe din plantele erau cunoscute de majoritatea satenilor mai ales "cele folosite în accidente în afectiuni frecvente". Altele erau cunoscute si preparate numai de anumite persoane "specializate" la care se recurgea la nevoie.
În timp culegerea si prepararea leacurilor a fost întregita cu actiuni si formule magice în care era exprimata dorinta de vindecare a bolnavului, de alungare a bolii.
La începutul acestui secol, D. Bartolomeu si stefan Bartolomeu publicau lucrarea "Cunoasterea plantelor cu aplicatiuni la medicina populara". Plantele ce pot folosi satenilor pentru "cautarea sanatatii" în care se spunea: "plantele ce pot folosi sateanului cresc si împodobesc livezile si câmpurile tarii noastre; strângându-le, uscându-le si conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemâna pentru trebuintele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri usoare de boala, sa alerge la cine stie ce departari pentru a-si procura putina izma, flori de tei, musetel (romanita) etc. ca sa faca ceaiul necesar pentru femeia lui ce este lehuza sau copiii lui ce tusesc".
si tot în aceasta lucrare se spune"Chiar medicul chemat, va putea sa-si vada povetile mai cu înlesnire puse în practica la acei sateni, ce au strânse si pastrate asemenea plante, iar cei ce n-au, se multumesc numai sa auda povetile medicului, fara a le putea explica".
În tamaduirea bolilor, poporul român a folosit în primul rând cunostintele medicale empirice acumulate în decursul secolelor. Pierzându-se legatura cu medicina culta, se pastreaza totusi, într-o forma vulgara, unele cunostinte din patrimoniul medicinei greco-romane.
Continuarea etnoniatriei românesti cu terapia populara este atestata de autorii români, cât si de calatorii straini) Del Chiaro, Griselini, Sulzer) iar despre dexteritatea românilor în folosirea plantelor, aminteste istoricul si botanistul ardelean I. Benk : "Daca nu se vor supara botanistii - scria el - va strânge într-o lucrare conspectata numele românesti ale plantelor, caci mai des româncele întrebuinteaza cu mult folos pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de altii".
Cercetarile stiintifice întreprinse în ultimele decenii pe plan mondial, ca si în tara noastra, au dovedit cu prisosinta ca plantele folosite în medicina populara constituie un izvor nesecat de valorosi agenti terapeutici. Asemenea studii deschid noi perspective valorificarilor pe scara superioara a importantelor surse de plante medicinale din tara noastra.
|
