Īn introducere la Flora Romānia, Traian Savulescu facea constatarea ca "botanica populara la noi s-a nascut odata cu poporul, a evoluat cu el si īntr-īnsa se rasfrānge trecutul, istoria, īndeletnicirile, suferintele si bucuriile lui".
Cum oamenii au trait milioane de ani īntr-o intima comunitate cu natura, cu fauna si cu vegetatia ei, este cāt se poate de normal ca tocmai din acest cadru, ei sa-si extraga nu numai cele necesare pentru ca sa se adaposteasca, sa se īmbrace si sa se hraneasca, ci si pe acelea trebuincioase pentru a rezista bolilor si implicit pentru a-si conserva sanatatea. Asa s-a ajuns la folosirea unor anume plante ca agenti terapeutici, apoi a mierii si a altor produse de stup, a soarelui, aerului si apei, a izvoarelor si namolurilor tamaduitoare, a marii, muntelui, padurii precum si a altor mijloace terapeutice.
Plantele medicinale reprezinta cea mai veche categorie de remedii terapeutice care īnsotesc omenirea de-a lungul īntregii sale evolutii istorice. Preluarea si īmbogatirea cunostintelor mostenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanta pe care au avut-o si o au pāna īn zilele noastre plantele īn satisfacerea complexelor cerinte vitale. Atāt termenii privitori la morfologia plantelor, cāt si numele populare romānesti ale speciilor mai importante (care sunt utilizate), se īncadreaza īn fondul originar al graiului.
Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparatie cu restul naturii: motul curcanului, mierea ursului, ochiul veveritei, ciubotica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot ce este mai frumos si din nevoia fireasca de a cunoaste tainele naturii au luat fiinta denumiri romānesti de plante deosebit de sugestive sau pline de pitoresc: lacramioare, sufletele, sāngele voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului, floarea florilor, parul zānelor, lumānarica pamāntului, masa raiului.
Raportarea la scopul medical era aproape permanenta, iar oamenii "cautau plantele de leacc cum cautau izvoarele". Astfel unele plante au fost botezate cu denumiri sugerānd virtutiile tamaduitoare atribuite contra diferitelor boli: rigurica, dalac, pojarnita, maselarnita, orbalt, brānca, trānji, iarba de soaldina, iarba de lungoare, iarba fiarelor, ciurul zānelor, pana zburatorului, praful strigoilor, coada zmeului e.t.c.
Odata cu numele plantelor s-au īnsusit si cunostintele asupra rosturilor lor. Dealtfel cultivarea plantelor utile a constituit ocupatia de baza a poporului romān de la formarea sa, ea dezvoltāndu-se īn strānsa interdependenta cu cresterea animalelor. Dar pe lānga cunostintele practice privind cultivarea plantelor si prelucrarea variatelor produse agricole, precum si utilizarea celor spontane "s-au mostenit si o multime de obiceiuri, practici magice si credinte īn legatura cu plantele.
Cunostintele despre leacuri se mosteneau din mosi stramosi, caci īn acele timpuri "nu erau nici doctori, nici farmacii". Multe din plantele erau cunoscute de majoritatea satenilor mai ales "cele folosite īn accidente īn afectiuni frecvente". Altele erau cunoscute si preparate numai de anumite persoane "specializate" la care se recurgea la nevoie.
Īn timp culegerea si prepararea leacurilor a fost īntregita cu actiuni si formule magice īn care era exprimata dorinta de vindecare a bolnavului, de alungare a bolii.
La īnceputul acestui secol, D. Bartolomeu si stefan Bartolomeu publicau lucrarea "Cunoasterea plantelor cu aplicatiuni la medicina populara". Plantele ce pot folosi satenilor pentru "cautarea sanatatii" īn care se spunea: "plantele ce pot folosi sateanului cresc si īmpodobesc livezile si cāmpurile tarii noastre; strāngāndu-le, uscāndu-le si conservāndu-le le-ar avea īntotdeauna la īndemāna pentru trebuintele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri usoare de boala, sa alerge la cine stie ce departari pentru a-si procura putina izma, flori de tei, musetel (romanita) etc. ca sa faca ceaiul necesar pentru femeia lui ce este lehuza sau copiii lui ce tusesc".
si tot īn aceasta lucrare se spune"Chiar medicul chemat, va putea sa-si vada povetile mai cu īnlesnire puse īn practica la acei sateni, ce au strānse si pastrate asemenea plante, iar cei ce n-au, se multumesc numai sa auda povetile medicului, fara a le putea explica".
Īn tamaduirea bolilor, poporul romān a folosit īn primul rānd cunostintele medicale empirice acumulate īn decursul secolelor. Pierzāndu-se legatura cu medicina culta, se pastreaza totusi, īntr-o forma vulgara, unele cunostinte din patrimoniul medicinei greco-romane.
Continuarea etnoniatriei romānesti cu terapia populara este atestata de autorii romāni, cāt si de calatorii straini) Del Chiaro, Griselini, Sulzer) iar despre dexteritatea romānilor īn folosirea plantelor, aminteste istoricul si botanistul ardelean I. Benk : "Daca nu se vor supara botanistii - scria el - va strānge īntr-o lucrare conspectata numele romānesti ale plantelor, caci mai des romāncele īntrebuinteaza cu mult folos pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de altii".
Cercetarile stiintifice īntreprinse īn ultimele decenii pe plan mondial, ca si īn tara noastra, au dovedit cu prisosinta ca plantele folosite īn medicina populara constituie un izvor nesecat de valorosi agenti terapeutici. Asemenea studii deschid noi perspective valorificarilor pe scara superioara a importantelor surse de plante medicinale din tara noastra.
|
